Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 743. Vineri 11 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (5)

Înainte de a intra în ”dosarele” nomenklaturiștilor care au fost la conducerea României în prima perioadă postbelică pe care am numit-o convențional Era Dej, consider că sunt utile câteva nuanțări referitoare la natura generală a leadershipului dejist în comparație cu evoluția leadershipului de la Moscova:
Domnia neofeudalului comunist Gh. Gheorghiu Dej (1944 – 1965) s-a desfășurat pe parcursul domniei a doi lideri radical diferiți la Moscova: Stalin (în perioada 1944 – 1953) și Hrușciov (1953 – 1964); Dej este considerat un prostalinist feroce, dar după moartea acestuia a procedat la o aparentă destalinizare/ desovietizare/ derusificare. Politica de independență (relativă) față de Moscova a fost dusă până la cele mai înalte cote de către Ceaușescu (1965 – 1989). Astfel în 1963 rusa devine una dintre limbile străine, la alegere, în școli, fiind tot mai ocolită de elevi și studenți (despre o femeie urâtă se folosea sintagma ”frumoasă ca limba rusă”). Procesul de scuturare de influența culturală rusă a cunoscut un apogeu în Cenaclul ”Flacăra” condus de Adrian Păunescu. Cred că se poate vorbi despre un profund sentiment antirusesc în rândul cetățenilor României (raptul Basarabiei și Bucovinei de Nord, comportamentul oribil al soldaților ruși în 1944 etc.)
Sub raport economic, exploatarea fără limite a resurselor românești a atins o culme în perioada firmelor mixte sovieto-române (Sovromuri). În pofida tendințelor de emancipare ideologică, culturală și politică, sub aspect economic România a rămas o colonie sovietică, reprezentând o exploatare directă de către ruși a bogățiilor de care Moscova avea nevoie pentru propria dezvoltare).
Din punct de vedere politic, Gh. Gheorghiu Dej a fost considerat ”un Machiavelli al Balcanilor” deoarece avea o formidabilă capacitate de intrigă și manipulare. S-a descotorosit în timp util de potențialii concurenți la conducerea partidului: Foriș, Pătrășcanu, Ana Pauker etc.), confirmând supranumele de Machiavelli.
Câteva cuvinte despre Hrușciov și raporturile stalinistului Dej cu antistalinistul Hrușciov. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri pot să și-l imagineze pe Hrușciov într-o dublă ipostază: sub aspect comportamental a fost un Trump avant la lettre (a întors pe dos întreaga politică externă a lui Stalin, exact cum a făcut Trump cu politica lui Obama; temperamentul său impulsiv a culminat cu celebra scenă în care a bătut cu propriul pantof în pupitrul de la ONU, unde ținea o cuvântare pătimașă); sub aspect ideologic, Hrușciov a fost un Gorbaciov avant la lettre, adică un reformist antistalinist, ambii contribuind din plin la slăbirea PCUS (Hrușciov) și la distrugerea acestuia (Gorbaciov). Atât Hrușciov cât și Gorbaciov nu și-au terminat mandatele, fiind eliminați de conspirații de tip stalinist. Fără a exista dovezi clare, se spune că Gh. Gheorghiu-Dej a fost eliminat de KGB, prin iradiere. Am amintit aceste aspecte pentru a sublinia dimensiunea feudală a politicilor comuniste, antidemocratice și dictatoriale.
În plan intern, Gh. Gheorghiu Dej a dus o politică de scuturare de jugul politic, economic și informațional-operativ al Moscovei, fără a fi, prin aceasta, un erou național sau un democrat și liberal. Dimpotrivă! Duritatea represiunii interne nu a cunoscut egal, închiderea și/ sau executarea potențialilor adversari fiind un procedeu obișnuit. Pentru stalinistul Dej, Hrușciov a fost (exact cum a fost Gorbaciov pentru Ceaușescu) ”omul care a îngropat comunismul”.
Dej moare cu jumătate de an înaintea demiterii lui Hrușciov. Interesant este că după stalinistul convertit la antistalinism (Dej) și după antistalinistul Hrușciov, au urmat la domnie doi staliniști (Ceaușescu și, respectiv, Brejnev) care au domnit cca un sfert de secol fiecare, anunțând sfârșitul comunismului ca sistem dictatorial de tip feudal.
Pe fondul celor amintite mai sus va fi mai ușor de înțeles atât Era Dej în ansamblul ei, cât și personajele care au populat această tristă epocă din istoria României. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 647. Duminică 7 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (28)

Pe lângă exaltarea curajului și a onoarei, Benda mai include pe lista ”păcatelor căturărești” și c) exaltarea durității (concomitent cu disprețul față de oameni) și d) preamărirea/ cultul succesului. În privința exaltării durității este citat personajul nietzschean Zarathustra care indica discipolilor săi: ”Fiți duri, fiți nemiloși, și veți domina!”. În varianta franceză, îndemnul de mai sus s-a transformat în ”Mila denaturată a degradat iubirea” (p. 109).  Multcitatul Machiavelli este citat și aici ca un exemplu de cultivare a durității față de semeni: ”un principe este adesea silit, ca să-și păstreze puterea, să se abțină de la caritate și de la omenie” (p. 109). Ați cărturari ”trădători” ai menirii lor culturale îl invocă pe Spinoza, cu faimoasa aserțiune: ”Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune” (ibid.). Benda deplânge faptul că, în urma demersurilor cărturărești favorabile durității și defavorabile carității, tineretul francez devine tot mai mult adeptul durității și dușmanul carității, numind această atitudine ”un romantism al disprețului”.  (p. 111). Toate acestea converg spre un ”cult al cruzimii”.

Cultul succesului înseamnă, în gândirea lui Benda convingerea că atingerea scopurilor este realizată prin însăși convingerea actantului în succesul demersului său. Această convingere/ credință în succes capătă, astfel, valoare morală. Disprețul lui Napoleon față de cei ”fără noroc” provine tocmai din această supradimensionare a încrederii în succesul personal. Dacă în locul lui Napoleon ar fi fost președintele Iohannis, atunci disprețul față de aceea care nu reușesc ar fi fost mai concis: ”ghinion!”. La fel se poate face o analogie între cultul succesului la Mazarin și convingerea fostului primar al Constanței, Radu Mazăre, că doar cei care fură cu curaj și au încredere în succesul lor vor reuși în viață. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău alăturarea personajelor românești în tandem cu vârfuri ale culturii franceze, dar asta nu înseamnă decât ceea ce Benda însuși sublinia: nu atât cărturarii sunt vinovați de trădarea misiei lor, ci îndeosebi aceia care se insinuează în posturile lor.  Continuând paralela, amintesc aici faptul că Benda îi invocă din nou pe ”cărturarii” Peguy și de Barres cărora le impută ”intenția de a umili valorile cunoașterii în fața valorilor faptei” (p. 114) cu variantele ”Gândesc, deci nu exist” și ”Acționez, deci exist”. Îmi permit să fac, din nou, o analogie cu Metodologia Scop Mijloc (MSM), în tentativa acesteia de a pregăti și prezenta o teorie unificatoare. Ca teoria a acțiunii umane, MSM definește actul uman ca fiind dat de ”continuumul gândire-simțire-acțiune” Cu alte cuvinte, eu afirm: ”Gândesc, simt, și acționez, deci exist!”. Deși eu, consider, în cadrul MSM că instinctul, intuiția și imaginația sunt absolut necesare a fi adăugate pe lista mijloacelor care asigură atingerea scopurilor, Benda introduce instinctul în locul imaginației. Nu întâmplător, pentru că Benda consideră demnă de dispreț pretenția cărturarilor moderni care proclamă că ”activitatea intelectuală merită respect numai când conduce către un avantaj concret și că inteligența care se dezinteresează de scopul ei este demnă de dispreț” (p. 117). Ceea ce reproșează, de fapt, Benda intelectualilor este că aceștia s-au pliat pe ”exigențele” mulțimii, în loc să tragă mulțimea după ei și să o ridice la un nivel cât mai înalt de înțelegere. Cu alte cuvinte, intelectualii moderni s-au transformat din călăuze în slujitori.

Dovedind și talent pedagogic, Benda își încheie acest capitol dedicat formelor prin care cărturarii s-au transformat ei înșiși, în loc să-i transforme ei pe alții, cu sinteza cauzelor acestei inedite situații: ”extinderea obligatorie a intereselor politice asupra tuturor oamenilor, fără excepție, consistența sporită a obiectelor care alimentează pasiunile realiste, dorința și capacitatea scriitorilor de a juca un rol politic, interesul lor (spre creșterea gloriei) de a face jocul unei clase din ce în ce mai anxioase, ascensiunea lor tot mai largă la condiția burgheză și la orgoliile ei, perfecționarea romantismului lor, diminuarea culturii lor clasice și a ținutei intelectuale” (p. 135). Ca un final îndulcit, Benda afirmă că toate cauzele enumerate mai sus sunt ”esența însăși a lumii moderne” (ibid.).  Un post-Benda este așteptat să descrie cauzele continuării și agravării acestei situații în post-modernitate. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 647. Duminică 7 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (28)

Pe lângă exaltarea curajului și a onoarei, Benda mai include pe lista ”păcatelor căturărești” și c) exaltarea durității (concomitent cu disprețul față de oameni) și d) preamărirea/ cultul succesului. În privința exaltării durității este citat personajul nietzschean Zarathustra care indica discipolilor săi: ”Fiți duri, fiți nemiloși, și veți domina!”. În varianta franceză, îndemnul de mai sus s-a transformat în ”Mila denaturată a degradat iubirea” (p. 109).  Multcitatul Machiavelli este citat și aici ca un exemplu de cultivare a durității față de semeni: ”un principe este adesea silit, ca să-și păstreze puterea, să se abțină de la caritate și de la omenie” (p. 109). Ați cărturari ”trădători” ai menirii lor culturale îl invocă pe Spinoza, cu faimoasa aserțiune: ”Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune” (ibid.). Benda deplânge faptul că, în urma demersurilor cărturărești favorabile durității și defavorabile carității, tineretul francez devine tot mai mult adeptul durității și dușmanul carității, numind această atitudine ”un romantism al disprețului”.  (p. 111). Toate acestea converg spre un ”cult al cruzimii”.

Cultul succesului înseamnă, în gândirea lui Benda convingerea că atingerea scopurilor este realizată prin însăși convingerea actantului în succesul demersului său. Această convingere/ credință în succes capătă, astfel, valoare morală. Disprețul lui Napoleon față de cei ”fără noroc” provine tocmai din această supradimensionare a încrederii în succesul personal. Dacă în locul lui Napoleon ar fi fost președintele Iohannis, atunci disprețul față de aceea care nu reușesc ar fi fost mai concis: ”ghinion!”. La fel se poate face o analogie între cultul succesului la Mazarin și convingerea fostului primar al Constanței, Radu Mazăre, că doar cei care fură cu curaj și au încredere în succesul lor vor reuși în viață. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău alăturarea personajelor românești în tandem cu vârfuri ale culturii franceze, dar asta nu înseamnă decât ceea ce Benda însuși sublinia: nu atât cărturarii sunt vinovați de trădarea misiei lor, ci îndeosebi aceia care se insinuează în posturile lor.  Continuând paralela, amintesc aici faptul că Benda îi invocă din nou pe ”cărturarii” Peguy și de Barres cărora le impută ”intenția de a umili valorile cunoașterii în fața valorilor faptei” (p. 114) cu variantele ”Gândesc, deci nu exist” și ”Acționez, deci exist”. Îmi permit să fac, din nou, o analogie cu Metodologia Scop Mijloc (MSM), în tentativa acesteia de a pregăti și prezenta o teorie unificatoare. Ca teoria a acțiunii umane, MSM definește actul uman ca fiind dat de ”continuumul gândire-simțire-acțiune” Cu alte cuvinte, eu afirm: ”Gândesc, simt, și acționez, deci exist!”. Deși eu, consider, în cadrul MSM că instinctul, intuiția și imaginația sunt absolut necesare a fi adăugate pe lista mijloacelor care asigură atingerea scopurilor, Benda introduce instinctul în locul imaginației. Nu întâmplător, pentru că Benda consideră demnă de dispreț pretenția cărturarilor moderni care proclamă că ”activitatea intelectuală merită respect numai când conduce către un avantaj concret și că inteligența care se dezinteresează de scopul ei este demnă de dispreț” (p. 117). Ceea ce reproșează, de fapt, Benda intelectualilor este că aceștia s-au pliat pe ”exigențele” mulțimii, în loc să tragă mulțimea după ei și să o ridice la un nivel cât mai înalt de înțelegere. Cu alte cuvinte, intelectualii moderni s-au transformat din călăuze în slujitori.

Dovedind și talent pedagogic, Benda își încheie acest capitol dedicat formelor prin care cărturarii s-au transformat ei înșiși, în loc să-i transforme ei pe alții, cu sinteza cauzelor acestei inedite situații: ”extinderea obligatorie a intereselor politice asupra tuturor oamenilor, fără excepție, consistența sporită a obiectelor care alimentează pasiunile realiste, dorința și capacitatea scriitorilor de a juca un rol politic, interesul lor (spre creșterea gloriei) de a face jocul unei clase din ce în ce mai anxioase, ascensiunea lor tot mai largă la condiția burgheză și la orgoliile ei, perfecționarea romantismului lor, diminuarea culturii lor clasice și a ținutei intelectuale” (p. 135). Ca un final îndulcit, Benda afirmă că toate cauzele enumerate mai sus sunt ”esența însăși a lumii moderne” (ibid.).  Un post-Benda este așteptat să descrie cauzele continuării și agravării acestei situații în post-modernitate. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 478. Luni 23 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 2

”Autorii noștri la modă n-au decât să fure una-alta. N-am nimic împotrivă. Vor fi furat oricum mai puțin decât La Fontaine sau decât Moliere. Am îndoieli serioase că severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoaștere exactă a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele este banul” (Anatol France, 1892; apud Henning, Apologia plagiatului, p. 17).

Înainte de a ne lăsa conduși de Henning în/ prin istoria plagiatului (în episodul următor) se impune un moment de reflecție asupra spuselor/ scriselor lui Anatol France de mai sus. Bună observație: miezul problemei este banul/ dreptul de a fi răsplătit pentru o muncă prestată. Plagiatul este furt intelectual, iar furtul este un atentat la dreptul de proprietate – cel care se află la temelia oricărei construcții sociale.

Cei care susțin că plagiatul este inofesnsiv, că doar toți ”ciupesc” de ici-de colo, că nimic original nu mai poate exista, devreme ce temele majore ale omenirii au fost discutate și ”rezolvate” cu mii de ani în urmă, așadar aceștia ar trebui să dea o declarație cum că nu se simt deranjați de faptul că la magazin nu li se dă restul corect, că un ”vraci” le vinde apă de la chiuvetă pe post de medicament miraculos, că doctorul care îl tratează are o diplomă obținută prin plagiat etc.

Desigur, plagiatul are tangențe directe cu ceea ce în mod obișnuit numim inteligență și prostie. Plagiatorul inteligent (sau care se crede astfel) nu va fi prins asupra faptului și va poza în mare creator original, iar consumatorul prost va cumpăra produsul plagiatorului inteligent fără să știe că a plătit un hoț. La rigoare, el nu are dreptul să se supere devreme ce el însuși a luat decizia de a cumpăra, nu altul. Da, dar a fost păcălit să cumpere, neștiind că ALTUL ar trebui răsplătit cu banii săi. Pe scurt, la mijloc este BANUL: plagiatorul plagiază ca să aibă un folos pecuniar (mai mic sa mai mare, mai devreme sau mai târziu), iar cititorul/ consumatorul/ cumpărătorul care miroase că a fost păcălit este în drept să reclame că a fost ”jefuit” atunci când a cumpărat ceva ce fie că  el deja cumpărase și plătise acel text, fie că nu pur și simplu nu vrea să fie părtaș la jefuirea altora. A cumpăra o revistă subvenționată care publică plagiate înseamnă că tu ai plătit (prin impozite și taxe) pe plagiator(i)/ hoț(i), fapt care îți dă inconfortabilul sentiment de complice.

În esență, legislația antiplagiat din țările serioase nu pedepsesc doar gestul (i)moral de a fura, ci sancționează și lenea celor care – plagiind – nu mai creează lucruri bune, plăcute, ”noi”.  Scrie Henning în ceea ce se vrea un fel de introducere la carte (text intitulat ”Acesta este un plagiat” – un fel de autodenunț, o ironie sfidătoare la adresa acuzatorilor și judecătorilor din procesul său de plagiat): ”Ceea ce se reproșa în secolul al XVII –lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. < Un astfel de scrib – scrie France – nu este demn de a scrie și de a trăi. Dar scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit. Îndârjirea de a urmări un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. ”Când observăm că ni se fură ideile, să cercetăm, înainte să facem zgomot, dacă erau într-adevăr ale noastre” >. În episodul trecut ”m-am lăudat” că părți din Metodologia Scop Mijloc se regăsesc în articole, discursuri, prelegeri, autoasumate de alții ca originale, dar am spus că faptul nu mă deranjează, atât timp cât sunt bine diluate în preluări (și) de la alții și împănate cu ceva-ceva formulări ”personale”. Ideile de bază din MSM se regăsesc, parțial și nesistematizat ca teorie de sine stătătoare la Aristotel, Machiavelli și mulți alții care au sesizat că axa scop-mijloc poate fi un bun criteriu de înțelegere/ analiză/ construire a lumii. Nu doar că nu am ascuns acest lucru dar am subliniat că în mod sigur au existat și alți gânditori care au reflectat asupra acestor lucruri, dar de care nu am încă cunoștință. Într-adevăr, atunci când cineva afirmă că o teorie/ concepție etc. îi aparține este obligatoriu este să precizeze înaintașii și raportul ideatic cu aceștia. Nimic nu se naște pe loc gol, dar semințele aruncate anterior trebuie recunoscute ca atare. Problema e că înaintașii străvechi n-au menționat întotdeauna de unde au o idee sau alta…  ”Plagiatul nu e niciodată altceva decât arta anamorfozei” (p. 19) scrie Henning, dar nevrând să recunoască de unde a copiat asta… Merită reflectat și la aceste rânduri care stârnesc admirație pentru arta avocaților apărării: ”… plagiatul, precum crima, nu există decât dacă este este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, fața nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică.  … orginalitatea, în materie de creație, nu e decât o momeală, o înșelăciune” scrie Henning, uitând să recunoască evidența că orice înșelăciune trebuie taxată ca atare și nu lăudată ca un genial fruct propriu aducător de lauri și lovele.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

„Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
   2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
   3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
   4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
   5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
   6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
   7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
   8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
   9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
   10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
   11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
   12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
   13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
   14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
   15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
   16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
   17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
   18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
   19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
   20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
   21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
   22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
   23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Rusia lui Putin în viziunea lui S. Belkovski: coruptă, ineficientă, agresivă (1)

 

Pseudorecenzia cărții lui Stanislav Belkovski, ”Putin. Biografia interzisă”, Ed Corint, 2014, 380 pagini, 30 lei, traducere și note Antoaneta Olteanu, Prefață de Emil Hurezeanu (4 mai 2014). Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013. Cartea conține și o Postfață semnată de autor și publicată inițial pe blogul autorului, Snob.ru, la 19 martie 2014. Prefața și introducerea cărții pot fi citite la adresa: http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf

 

 Motto: ”N-am luat niciodată vreo decizie, ci am fost mereu ostaticul împrejurărilor” Napoleon

 

 Cine ești dumneata, domnule  Stanislav Belkovski?

 

Aparent paradoxal, în această pseudorecenzie accentul va fi pus nu atât pe ce se cunoaște despre  omul Putin (așa cum sugerează atât titlul cărții, cât și conținutul psihanalitic al acesteia), ci pe viziunea lui Belkovski asupra omului Putin în contextul unei Rusii tot mai revanșarde și doritoare de răzbunare pentru ceea ce i s-a întâmplat începând cu anii 90 ai secolului trecut. Cine este Stanislav Belkovski (SB)? (http://en.wikipedia.org/wiki/Stanislav_Belkovsky) După datele culese de pe internet, dar oferite chiar de editor și de autor în carte, acesta este informatician-programator la bază, dar convertit în analist politic și specialist în comunicare. SB are acum 43 de ani, fiind un fost angajat al Puterii prezidențiale (Kremlin), un critic meliorist al puterii putiniene, un cunoscător al mecanismelor economico-politice ruse actuale, un apropiat al oligarhilor ruși (văr cu oligarhul Boris Berezovski, care s-a sinucis anul trecut), un promotor firesc al intereselor Rusiei, dar nu ale unei Rusii imperiale – susține el – , ci ale unei Rusii naționale, europene, civilizate. Și nu în ultimul rând, un observator atent al contextelor politice mondiale. Opunerea ideii de ”stat național rus” aceleia de ”imperiu rus” este, cred eu, un artificiu lingvistico-semantic prin care Belkovski se dovedește a fi nu un critic al puterii putiniste, ci un susținător perfid și insidios/ soft al președintelui rus aflat în al 14-lea an de domnie. Precizez  aceste lucruri chiar de la început deoarece modul (destul de abil) în care este scrisă cartea, stilul critico-împăciuitoristico-laudativ poate induce în eroare un cititor doritor (doar) să afle cât mai multe ”secrete” din viața spionului Putin ajuns director al FSB (urmașul KGB) și apoi președinte-premier-președinte. Din această curiozitate s-ar putea ca el (cititorul) să rămână doar cu ideea că Putin este un bun om de afaceri, un self made man care, întâmplător!, a ajuns în politica mare și care va mai conduce Rusia până în anul 2024… (în afară de cazul în care nu se va vota ca mandatele prezidențiale să fie de 10 ani, nu de 4 cum au fost până nu de mult și nu de 6 cum sunt acuma….). Pentru o viziune alternativă, citiți cartea lui Belkovski cu ochelari adecvați!

 

După aprecierile ziariștilor de la Der Spiegel  ”Belkovski este un apropiat sau, în orice caz, un autor tolerat și încurajat de serviciile secrete ruse.” (Cf. ”Prefață. Putin reloaded” de Emil Hurezeanu (p. 8). Potopul de informații și de analize par a fi obținute și cu ajutorul unor ”colegi” de la serviciile de informații ruse, ca să nu ofer și varianta alternativă că aceste analize au fost chiar comandate de aceste servicii și apoi cosmetizate pentru a oferi lumii imaginea unui tătuc mai bun decât cred unii… Este interesant și (neîntâmplător) jocul de litere al titlului unei emisiuni proprii a autorului, intitulată ”FSB. Factor Stanislav Belkovski”, FSB fiind urmașul direct al KGB ului sovietic, așa cum SRI este la noi urmașul Securității ceaușiste. De apreciat gestul firesc și onest față de cititorul român făcut de Editura Corint prin oferirea – pe pagina cu caseta redacțională – a unui set interesant de informații despre SB. Rețin, din această prezentare și propunerea făcută, la începutul anilor 2000, de către SB în vederea ”soluționării” conflictului transnistrean: alipirea Transnistriei la Rusia și a Basarbiei la România. Privind acum retrospectiv această propunere, după consumarea episodului cu anexarea Crimeii pare plauzibilă ipoteza că SB este folosit de FSB, recte de către Kremlinul lui Putin, pe post de ”balon de încercare” sau de ”test de anduranță” a unor scenarii posibile, aparent măgulitoare și benefice României (în cazul de față), dar care au doar darul de a crea mai multe animozități sau chiar să fie acceptate ca puncte în negocierea perfidă a granițelor postbelice. Presupunând că acest scenariu ar fi fost agreat de Rusia și de România, această ”înțelegere” ar fi fost un început oficial al schimbării statu quo ului postbelic, cu implicarea și a marilor puteri în pornirea tăvălugului demolator de granițe… După 14 ani de la propunerea făcută de SB, Putin a făcut acest început demolator pe cont propriu, adică asumându-și paternitatea ideii și a modelului de urmat întru refacerea granițelor fostului imperiu sovietic, și el va fi acela care va fi mereu nominalizat drept ”cel care a început primul”… Așadar, SB – dincolo de aerul ingenuu al unui rus iubitor de patrie – vine și în carte cu propuneri la fel de șocante, dar greu realizabile (cum ar fi lichidarea Bisericii pravoslavnice ruse a patriarhatului Moscovei, separarea Bisericii ucrainene de cea rusă, solicitarea de către un număr cât mai mare de ruși să se mute în Ucraina – chipurile în semn de dezaprobare a politicii putiniene agresive la adresa acestui stat, prin părăsirea Rusiei. Cu alte cuvinte, cu cât mai mulți ruși în Ucraina, cu atât mai multe motive pentru Putin de a reface Marea Rusie, pornind de la Rusia Kieveană…).

 

Pentru că am amintit de Ucraina, chipul duplicitar al lui SB se ițește la tot pasul și în discutarea conflictului ruso-ucrainean. SB îl invocă pe americanul Zbigniew Brzezinski, consilierul președintelui Carter pe probleme de securitate națională pentru a lămuri raporturile dintre cele două state: ”Rusia împreună cu Ucraina formează un imperiu, dar Rusia fără Ucraina nu mai e nici pe departe un imperiu”. Forța economică și poziția geostrategică a Ucrainei stăteau la baza acestei reflecții destul de corecte. Dar SB vede în anexarea Crimeii (cu anexarea posibilă sau cel puțin dezirabilă  – pentru început – și a Estului Ucrainei) o dovadă a prăbușirii imperiului rus, scriind: ”Ieri (prin decretarea oficială a anexării Crimeii la Rusia – LD) am asistat cu toții la funeraliile imperiului rus. Trebuia să se termine odată și cu imperiul” (p. 372). Îți trebuie o doză mare de cinism (de tip sovietic) să afirmi acest lucru, când lucrurile stau exact pe dos: pentru autorul rândurilor de mai sus anexările NU sunt parte integrantă și esențială din definiția imperialismului, deși anexarea Crimeii este un prim pas spre renașterea imperiului și nicidecum a morții acestuia. Pentru propaganda sovietică, cucerirea și anexarea Basarabiei a fost numită ”eliberarea Basarabiei de sub jugul român”, cinism care seamănă izbitor cu descrierea unui viol drept o furtunoasă și irepresibilă declarație de iubire… Pentru mine este o mirare (repede trecută) să citesc un autor care avea la momentul căderii URSS doar 20 de ani și care a receptat și utilizat în continuare logica propagandei imperiului sovietic defunct, desigur rafinată și împănată cu trimiteri la literatura și gândirea Occidentului…  Emil Hurezeanu, delicat și diplomat, transferă asupra cărții trăsăturile de caracter care sunt, de fapt, ale autorului: ”Foarte interesantă, oricât de perfidă, este această ultimă carte despre Vladimir Vladimirovici Putin, datorată autorului rus Stanislav Belkovski” (p. 5).

 

Anexarea Crimeii la Rusia i-a prilejuit lui SB posibilitatea să ia o atitudine aparent radical dezaprobatoare față de această non-soluție la marile probleme cu care se confruntă Rusia în interior, atitudine menită, cred eu, să-i ofere un plus de credibilitate în fața Occidentului. Voi comenta soluțiile la criza din Crimeea la momentul potrivit. Faptul că Putin însuși s-a dovedit un maestru al disimulărilor și al tacticilor care să-l favorizeze mereu, nu exclud varianta ca această carte să fie un produs de export, bun (doar) pentru ochii occidentalilor care vor citi în carte despre un alt Putin, unul eminamente pozitiv per ansamblu (micile critici și ”răutăți” fiind o mască agreabilă  de intrare în sufletul cititorului – de regulă mai receptiv la critici decât la laude).  Faptul că SB subliniază că aparițiile sale la televiziunile ruse sunt interzise, pare a fi tot un instrument din arsenalul serviciilor: crearea de falși disidenți a fost, de altfel, metoda principală prin care comunismul a plecat pentru a rămâne (tot cu comuniștii la putere). Unele analize ale lui SB mi se par incomplete, contradictorii sau chiar cu concluzii forțate, fapt care m-a făcut suspicios în legătură cu declaratele intenții de a-l ”corija” sau chiar ”înlătura” pe Putin de pe drumul păgubos pe care pășește de 14 ani de aflare la putere (rocada președinte – premier fiind una care a devenit atractivă și pentru mediul politic românesc, unul extrem de asemănător cu cel din Rusia postsovietică). Dacă va mai râvni și chiar va obține și al patrulea mandat de președinte (de șase ani) atunci proaspătul președinte ales în 2012 va rotunji un sfert de secol de domnie, când va avea puțin peste 70 de ani. Exact ca președintele Ceaușescu care și-a încheiat, brusc, mandatul prezidențial la 71 de ani, după un sfert de secol de domnie  (aminteam mai sus despre multele similitudini dintre peisajul politic românesc și cel rusesc).   Stanislav Belkovski ar merita citit în paralel cu ideologul și geopolitologul Kremlinului Alexandr Dughin. Dughin este ideologul rus în favoarea construirii un imperiu rus mare, în timp ce Belkovski este pentru o națiune rusă mare. Vedeți vreo diferență? Faptul că Dughin nu este amintit deloc în carte mi se pare a fi o omisiune deliberată, tocmai pentru a nu fi nevoit să compare modelul imperial cu cel național. În schimb, ca și urmașul lui Rasputin (Dughin), SB se ocupă cu preziceri/ predicții/ proorociri/ profeții tranșante privind viitorul Rusiei. Adesea, profețiile sumbre nu sunt altceva decât factori suplimentari de amplificare și de revigorare a resurselor latente ale unei națiuni sau ale unui regim politic. O parte dintre răspunsurile (la întrebarea din titlul acestui subcapitol) oferite de internet și cele deduse de mine din lectura cărții sunt completate de Emil Hurezeanu în ”Prefață”, prefață unde, referindu-se la cartea ”Putin. Biografia interzisă” (București, 2014, originalul apărut în limba rusă în 2013), se vorbește mai mult despre autorul cărții. Ceea ce voi face și eu în cele ce urmează, încercând să fac analiză hermeneutică pe textul cărții lui SB, îndeosebi pe intențiile autorului și mai puțin pe informațiilor oferite ”en gros” de SB. Deloc întâmplător, același exercițiu hermeneutic îl face și analistul de la The Huffington Post, al cărui text (mai exact o parte a acestuia) este reprodus pe coperta a IV-a a cărții. Voi reproduce acest fragment, cu observația că nu este suficient de clar dacă întreg textul aparține comentatorului de la publicația americană: ghilimelele lipsesc, de asemenea data emiterii acestor opinii, iar partea a doua a citatului – cea cu indicarea sursei – este scrisă cu aldine. Evident, aceste rânduri aparțin unui recenzor cu nume și prenume, dar editura a preferat să ofere cititorului doar informația că textul a fost publicat în The Huffington Post. Comerțul bate corectitudinea… Iată cele două paragrafe ale textului: ”Informațiile dezvăluite sunt de natură să arunce în aer miturile și prejudecățile despre unul dintre cei mai importanți oameni ai planetei. Celebrul analist politic Stanislav Belkovski îi conturează liderului rus un portret deloc măgulitor, scandalos pe alocuri, dar mai presus de orice, veridic. Distrugând toate clișeele, el îl prezintă pe țarul actual ca fiind un om frământat de mari probleme, care a avansat în carieră fiindcă a știut întotdeauna să le fie loial stăpânilor săi. Pentru Belkovski, Putin e un om lipsit de orice interes față de ideologii și chiar față de politică și e mânat doar de dorința de a face bani pentru el și apropiații săi, pe care politologul nu se sfiește să îi numească niște cleptocrați”. Aceasta este partea fără aldine, a cărei partenitate este dubioasă, respectiv aș fi tentat să cred că aparține editurii, eventual traducătoarei Antoneta Olteanu. Orice informație din partea editurii este/ va fi binevenită. Iată și textul cu aldine sub care apare și numele publicației americane: ”Cartea dezvăluie nu neapărat tot adevărul despre Putin, cât, mai degrabă, despre sistemul creat de acesta, în care informațiile și dezinformările se contopesc pe nesimțite, până când granițele dintre adevăr și minciună se șterg cu totul. Belkovski e un demn reprezentant al poporului său profund suspicios, în mijlocul căruia abundă teoriile conspiraționiste și pentru care totul este posibil, oricât de nebunesc ar părea. Cartea lui se construiește ca un demers detectivistic, în care povestea eroului principal se țese treptat, din îmbinarea celor mai diverse piese de puzzle, de la zvonurile cele mai incredibile (sau de la absența lor), la decodarea faptelor puternicilor zilei și de la analizele freudiene la cântărirea unor coincidențe atât de bizare, încât nu pot fi decât etapele unor planuri machiavelice”. Cititorul atent poate sesiza că cele două citate sunt relativ contradictorii. Primul dă credit maxim autorului rus, celălalt îl suspectează de manipulare informațională prin apelul la Freud și Machiavelli – două personalități la rândul lor contestate și criticate de gânditorii de stânga. Spuneam că comerțul bate corectitudinea: afirmația mea este întărită de reclama scrisă cu litere roșii mari, tot pe coperta a patra: ”O carte absolut incendiară și incomodă pentru Kremlin, interzisă în Rusia”. După cum voi încerca să demonstrez pe parcursul acestei pseudorecenzii cartea lui SB este doar aparent incomodă pentru Kremlin. Concret, ea ajută la promovarea unei imagini pozitive pentru Putin în lumea occidentală. De altfel, s-a observat deja, în strategia lui Putin de revigorare a imperiului contează foarte mult ”coloanele a V-a” care pot fi formate și educate prin asemenea cărți scrise cu scop propagandistic destul de evident. Voi veni cu exemple și demonstrații, invitând cititorii acestei pseudorecenzii la dialoguri pe teme de hermeneutică și de comunicare. Recent, un analist politic a publicat în ziarul ”Adevărul” avertismentele americane legate de posibile ”cârtițe” FSB iste plasate în clasa politică românească, inclusiv în poziții înalte de decizie (vezi:  http://adevarul.ro/news/eveniment/americanii-cerut-eliminam-cartitile-moscovei-1_53a3d8d80d133766a8bd8006/index.html)

 

Prefața cărții semnată de Emil Hurezeanu (pp. 5 – 10)

 

Epitetele folosite de Emil Hurezeanu pentru caracterizarea cărții lui Stanislav Belkovski: perfidă, interesantă, utilă, binevenită, deconstructivă, demontatoare, reconstructivă, bine camuflată, un exercițiu anticonspirativ, o carte care nu-și atinge scopul propus, o carte care merită citită, o carte antiprovidențială, are un mesaj de anesteziere, este o vindere de scrisori de indulgență.

 

Emil Hurezeanu îl caracterizează pe Belkovski drept: ”eseist rus talentat, cutezător, cult, cinic” (p. 8). Subscriu. În pofida atributului de ”cutezător” EH pune sub semnul întrebării faptul dacă SB este și curajos. Fiind un ”șevronat”, SB are în spate FSB-ul,  inițialele acestui serviciu de informații rus fiind ironic identificate chiar cu el însuși (Factorul Stanislav Belkovski). (FSB este Seviciul Federal de Securitate al Rusiei).

 

Pentru Stanislav Belkovski, Putin este/ era, în viziunea lui: antiimperialist, rusofob, pașnic, ființă solitară, abuzat în copilărie de tatăl vitreg  georgian, cu o sexualitate amorfă, un conducător postmodern, fiind – ca Napoleon – ostaticul împrejurărilor, un om sincer, calm, cuminte. Cred că Belkovski putea împrumuta (din vasta literatură ”de specialitate”) și alte ”atribute” care să fie lipite pe fruntea personajului principal al cărții sale: cârmaci neînfricat, conducător înțelept, cel mai iubit dintre ruși, fiu al poporului rus, măreț vizionar, creatorul Noii și Marii Rusii – puterea mondială cea mai respectată, temută, iubită etc. din lume, pavăză împotriva imperialismului american – stadiul cel mai înalt și ultim al capitalismului monopolist de stat american, prieten sincer al marii Chine comuniste, promotor al culturii ruse pe întreaga Planetă etc. etc.

 

Dinspre Occident, Putin este văzut (de către cei care nu au citit cartea lui Belkovski și se află în întunericul necunoașterii adevărului) ca fiind: eminamente rău, agresiv, periculos, kgb ist, fost spion sovietic în RDG, coautor moral al unor crime oribile (Anna Politkovskaia, Aleksandr Litvinenko), războinic neînduplecat față de Cecenia, Don Juan indecis, șeful unei bande de briganzi compuse din oamenii serviciilor secrete și ai armatei, naționaliști, staliniști și cazaci de pe Don etc. Misiunea (primită?) asumată de SB este aceea de a anihila toate aceste epitete și a pune în locul lor explicații ale modului în care, în mod ”eronat”, Occidentul l-a perceput pe Putin într-o cheie atît de negativă. Nu ar mai fi loc decât de compasiune pentru noul țar rus…

 

Emil Hurezeanu, prefațatorul cărții, surprinde corect stilul postmodern al autorului Belkovski, dar unul mefient, din păcate, în scopul evident de pozitivare cu orice preț a eroului său: deconstruiește pentru a reconstrui, demolează pentru a ridica din nou, demontează mituri pentru a lansa altele, descompune o biografie (incertă, adesea nebuloasă) pentru a monta una mai credibilă și pe cât posibil pozitivă. Inspirat, EH numește acest stil ca fiind ”o operație de chirurgie estetică” (p. 5). Adică una de cosmetizare, de machiaj și de manipulare ordinară a opiniei publice, una de mare succes îndeosebi la marea masă a indecișilor: o fi Putin rău? O fi Putin bun? Fără o semnalare a adevăratelor intenții ale autorului acestei cărți mulți vor cădea în prozelitism sau în adularea noului Țar de la Răsărit, conform sugestiilor belkovskiene. EH îl caracterizează pe cât de concentrat pe atât de sugestiv pe SB ca fiind ”un insider chevronat al Kremlinului și al sistemelor pe orizontală ale verticalei Kremlinului” (p. 6). Voi încerca o descifrare/ explicitare a acestei caracterizări ușor ezoterice: sintagma ”insider chevronat” este una destul de confuză. DEX nu conține cuvântul ”șevronat”, dar ne spune că ”șevron” însemna (în vechime) ”epolet”. Pe ocolite, EH ne spune că SB era un funcționar superior, galonat, cu grade, cu trese chiar, deci cu responsabilități oficiale. Poate involuntar, EH a folosit ”șevronat” și ca o trimitere suprasubtilă la marea companie petrolieră americană Chevron, știut fiind că toată ascensiunea postsovietică a Rusiei miroase puternic a petrol și gaz… Nici ”insider” nu este un cuvânt cunoscut (pentru DEX cel puțin), astfel încât un necunoscător de engleză (nouă) și de română (veche) nu are cum să perceapă sensul sintagmei ”insider șevronat”. ”Insider” este o persoană din interiorul unui grup, al unei organizații. Așadar, ”insider șevronat al Kremlinului” înseamnă că SB era un om de casă, chiar un intim al puterii, respectiv al președintelui Putin și încă unul cu grade/ responsabilități mari… Dar SB este – ne spune EH – nu doar un om de casă al președintelui, ci și unul al ”sistemelor pe orizontală ale verticalei puterii Kremlinului”. Ce-o mai fi și această ”orizontală a verticalei puterii”? Aici trimiterea la limbajul cifrat al kremlinologilor amintește de limbajul codat de pe vremea războiului rece. ”Verticala puterii” înseamnă un regim politic autocrat puternic ierarhizat (pe verticală), o autocrație personală, o dictatură unipersonală, în ultimă instanță. ”Orizontala puterii” este dată de sistemul serviciilor de forță, ale celor secrete/ de intelligence în primul rând. Așadar, autorul cărții, SB, este legat – ne spune EH – cu fire nevăzute atât de serviciiile de informații, cât și de structurile puterii politice putiniene propriu-zise. Cur ar putea un asemenea autor să pretindă că este un opozant, un critic sau un ”neutru” în relație cu puterea de la Moscova? Faptul că ediția rusă a cărții a apărut în Germania și că atât autorul cât și cartea nu sunt acceptate în mass media rusă nu înseamnă deloc că SB este un dușman al lui Putin. Dimpotrivă! După potopul de ”critici” laudative rezultă clar că EH a perceput corect poziția autorului rus: acesta este un simplu manipulator și adulator al puterii putiniene! Emoționat el însuși de un asemenea adevăr, EH se pierde cu firea și scrie că ”traducerea sa (a cărții – LD)  în limba română, la mijlocul anului 2014” ceea ce produce o mare mirare: este sfârșitul lunii aprilie/ începutul lui mai – mijlocul anului? (Eroarea ar fi trebuit corectată de redactorul de carte Alina Sârbu). Oricum, realitățile din Ucraina și noile informații de pe ”frontul de est” arată clar că poveștile edulcorate despre Putin cel bun, sfios, democrat ș.a.m.d. nu mai pot fi crezute nici măcar de copii. Pentru a fi credibil, SB îl acuză pe Putin de corupție (ar putea cineva să-l contrazică?), iar despre ”tumultuoasa” viață sexuală a președintelui ne spune că toate astea sunt povești lansate de însuși Putin… Așadar, Belkovski din Țara Poveștilor de adormit copiii (mai mici sau mai mari) nu mai are cum să devină credibil, iar portretul ”marelui conducător democrat rus” – nesătul de noi și noi mandate de președinte-țar – rămâne unul perfect conform percepției occidentale. În textul acestei pseudorecenzii voi încerca să produc demitizarea demitizării belkovskiene, chiar dacă rezultatul este deja unul cunoscut. Dar, din dorința de a deveni cât mai credibil, Belkovski aruncă noiane de informații, unele dintre acestea utile în înțelegerea realităților din statul asiatic rus. Printre acestea, povestea cecenă (amplu expusă de SB) este chiar de ajutor în înțelegerea rostului armatelor cecene în invadarea Ucrainei.

 

În ultimă instanță cartea (inclusiv Postfața), Prefața și această pseudorecenzie nu sunt altceva decât un șir de hermeneutici aplicate: Belkovski despre Putin, Hurezeanu despre Belkovski și Putin, eu despre Belkovski , Hurezeanu și… Putin. Concluzia lui Emil Hurezeanu este cât se poate de clară: Belkovski vrea să-și păcălească cititorii și să le adoarmă orice vigilență referitoare la renașterea ideologiei fascistoido-bolșevico-naționalisto-imperialiste putiniene, șoptindu-le tainic: ”fiți liniștiți, trăim în cea mai bună dintre lumi, și pentru că la Kremlin domnește Vladimir Putin” (p. 9).  Ca să aduc o undă de lumină concretă în developarea personajului de la Kremlin amintesc doar că la 4 martie 2014 Putin a declarat că nu intenționează să anexeze Crimeea, iar la 11 martie deja Crimeea era desprinsă de Ucraina și Putin se pregătea să o includă în Noua Rusie imperială. Iar în momentul în care Putin a consfințit anexarea, el a promis solemn că Rusia nu intenționează să anexeze și alte teritorii din Ucraina. După care a început susținerea separatiștilor/ secesioniștilor proruși din Estul Ucrainei.  QED.

 

Derularea evenimentelor (din Ucraina) nu doar că l-a contrazis pe Belkovski, autorul unei biografii retușate, cosmetizate și înnobilate de aura unui viitor țar al unui și mai mare Imperiu (național) rus, dar au darul de a deschide ochii mari celor din clasa politică românească care sunt – necondiționat, dar, probabil, nu și dezinteresat – pentru o apropiere a României de Rusia sub pretexte ca: Rusia este aproape, America este departe; Ucraina este dușmanul României pentru că ”asuprește” minoritatea românească din Bucovina etc. Presupun că din lașitate, din oportunism sau pur și simplu din sfântă ignoranță politică aud/ citesc opinii care susțin că o alianță cu Rusia este mai favorabilă decât alianța noastră cu America. Dacă chiar îi bagi în seamă și îi întrebi ”pe ce te bazezi, mon cher?” vin cu argumente de genul ”marea cultură rusă”, ”teatrul rus”, ”literatura rusă” , ”baletul rus” etc, ca și cum cineva le-ar fi negat sau ca și cum anexarea Crimeii s-a făcut în numele ”marii culturi ruse”!

 

 

O caracterizare generală a cărții lui Stanislav Belkovski

 

Cartea lui Belkovski este un caz clasic de intoxicare a publicului cu mesaje care nu corespund (decât parțial) adevărului printr-o manipularea de marketing care îi va costa, în final, atât pe autorul Belkovski, cât și pe personajul Putin. În schimb Editura Corint a dat o lovitură de casă/ de încasări la o recentă expoziție de carte de la București. Editura a preferat un titlu (foarte) comercial (”Putin. Biografia secretă” în locul titlului original (”Putin. Omul care nu a existat”). Apropos de schimbarea titlului: Belkovski însuși explică de ce a ales acel titlu în limba rusă (explicație care rămâne agățată în aer, dată fiind renunțarea de către editură la titlul original). Pe scurt, titlul ales de Belkovski este o calchiere după filmul american ”Omul care nu a fost” (”The Man Who Wasn’t There”), ceea ce arată că biografia liderului rus este adresată în mod expres publicului occidental. Cheia alegerii acestui titlu este explicată de Belkovski astfel: ”Eroului…. i s-au iertat crimele și păcatele reale, dar a fost condamnat pentru o crimă pe care nici vorbă s-o fi comus. Ceva asemănător încearcă opinia publică mondială să facă și cu Putin” (p. 17). Despre crimele pe care nu le-ar fi făcut Putin autorul vorbește succint în Introducere și, mai pe larg, în cuprinsul cărții.

 

Parcă dorind să răspundă la o asemenea posibilă acuzație de manipulare informațională cu scop de anihilare a unor precauții față de riscurile deja sesizate de analiști în privința agresivității și durității noului ”mesia” rus, autorul Belkovski scrie: ”Mulți cred că toate acestea sunt simple elemente ale unei campanii de imagine, dar nu e deloc vorba de PR, ci de o reflectare cât se poate de reală a ideii lui Putin conform căreia ”animalele sunt mai bune decât oamenii”, astfel încât, de dragul animalelor, oamenii pot fi lăsați pe locul doi, pot fi făcuți să mai aștepte” (p. 57).  Sigur, comparația oameni – animale a fost făcută în contextul interesului accentual acordat de Putin animalelor (are doi câini de apartament) și (oarecum) naturii: Putin iubește natura, dar și vânatul și pescuitul, adică preferă natura sălbatecă oamenilor educați. Dar despre psihanaliza opțiunilor și acțiunilor președintelui perpetuu Putin (ppP) mai pe larg în capitolele dedicate special acestora, și cărora autorul le dedică capitole separate, cu informație nerelevantă direct pentru biografia lui Putin, dar relevantă pentru demersul manipulator al autorului.

 

Introducere (pp 11-22)

 

Cititorul acestor rânduri – în cazul în care nu a reușit să cumpere și să citească cartea lui Belkovski – are  privilegiul de a lectura atât Prefața lui Emil Hurezeanu cât și Introducerea într-un pdf lansat pe internet de editură, ca promo:

http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf Aceasta mă scutește de a copia mai pe larg unele citate, cititorul având posibilitatea să le regăsească rapid în cele 10 pagini de Introducere ale lui Stanislav Belkovski. Chiar din prima pagină a Introducerii intenția falsificatoare a autorului apare evidentă, el clamând imparțialitatea și ”obiectivitatea” în scrierea acestei biografii a președintelui Putin referindu-se la alte biografii ca fiind ”create de către niște autori părtinitori, cu o angajare politică binecunoscută”  (p. 11). Mereu apare sublinierea că președintele Putin a fost ales în mod democratic, că el respectă decizia electoratului.

 

Rostul acestei Introduceri este de a sintetiza demersul de-re-mistificator al autorului oferind cititorului două tablouri ale lui Putin: unul făcut de detractorii săi interni și externi, și celălat făcut cu ”obiectivitate” și simț de răspundere de SB. Voi sintetiza cele două categorii de ”Putini”:

a)      PUTIN cel care nu a fost (idee care a dat și titlul cărții în limba rusă):

–          nu a fost nici spion, nici kgb ist (deși el a fos trimis în Germania ”democrată” ca ofițer sub acoperire de către KGB). Chipurile ca argument întru susținerea acestei demontări autorul ne spune că ”Istoria politică a lui Putin începe cu Anatoli Sobceak” (p. 12). Tipic mincinosului patentat: încercând să prezinți un adevăr ca pe o minciună vii cu un ”adevăr – adevărat”, deși cele două adevăruri n-au nicio legătură unul cu altul. Este și motivul pentru care recomand această carte ca material didactic la Facultățile sau la cursurile de comunicare ca un exemplu tipic de comunicare manipulatorie, mincinoasă, perfidă, ipocrită, perversă.

–          Nu a construit niciodată acea legendară ”verticală a puterii” (p. 13).  El este creatorul unei structuri de putere ”în rețea”. Iar Putin, întâmplător, este șeful Rețelei.

–          Nu a fost niciodată un imperialist și nici în prezent nu este așa ceva.  (despre anexarea imperialistă a Crimeii autorul amintește abia pe blogul personal, unde critică chipurile acest gest propunând, ca o măsură de protest anti-Putin, ca un număr cât mai mare de ruși să ceară cetățenie ucraineană și să se mute în Ucraina…. Ipocrizie la cub!

–          Putin nu a început niciodată  un război în Cecenia. (În carte se probează că Putin a declanșat războaie oridecâte ori dorea să-i crească ratingul…)

–          Putin nu este criminal și nu a ordonat uciderea Annei Politkovskaia și a lui Alexandr Litvinenko (în carte se descriu cele două cazuri și se conchide, brusc, că Putin nu avea cum să fie autorul moral al acestor crime). Și culmea cinismului belokovskian: dacă a trebuit să comande omorârea unor oameni, atunci Putin a făcut-o ”cu ochii strâns închiși”. Nu exclud posibilitatea ca și Hitler să fi închis și el ochii (foarte strâns) la deciziile de a arde sute de mii de oameni…

–          ”Putin nu este nici macho și nici cine știe ce amant eroic” (p. 15) . Toate poveștile amoroase sunt cacealmale inventate de Putin însuși…. (ca să se vorbească despre el, iar FSB iștii să deceleze mai ușor cine-i pentru și cine-i împotriva președintelui care adoră cacealmalele).

–          Putin nu este un reformator radical (el adoră stabilitatea. Un ideal de stabilitatea ar fi Uniunea Sovietică postbelică….). Desființarea Academiei Ruse de Științe este o mică excepție… (În treacăt fie spus, Academiile ar trebui desființate peste tot în lume. Ele sunt o formă de feudalism și de imperialism disciplinar, dar și de stagnare oficializată în cunoaștere, desigur în numele ”științei”);

–          Putin nu trebuie judecat la Haga sau la alte tribunale internaționale (de tip Nurenberg), El merită cel mult compasiune…

–          Putin nu a venit la putere cu ajutorul unei conspirații kgb iste.  Argumentul suprem adus în favoare acestei teze este unul… mirobolant, de o ”științificitate” strigătoare la cer: ”în istorie se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple” (autorul, cu ”modestie”, denumește această bazaconie banală ”legea Belkovski”…). Fatalismul belkovskian este, desigur, unul favorabil perpetuării sine die a puterii președintelui perpetuu Putin. Rusia fiind pe o pantă descendentă a istoriei, de unde rezultă că doar un mare conducător mesianic – cum este Putin – ar putea să-i stopeze declinul și să transforme Rusia în puterea nr 1 a lumii….

–          Rusia lui Putin este țara corupției totale (p. 20), dar acesta este prețul pe care țara îl plătește pentru erorile conducătorilor anteriori (acesta ar fi încă un argument că Putin nu ar trebui judecat pentru curupția endemică din societatea rusă). Antiimperialistul Putin a salvat imperiul rus de la pieire, cu prețul distrugerii țării… (paradoxul îi aparține lui Belkovski).

b)      PUTIN cel (care este cu) adevărat:

–          este urmașul adevărat al lui Boris Elțin

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_El%C8%9Bin)

–          Putin este antisovietic (a fi sovietic, înseamnă a fi leninist; or ultimul leninist a fos Gorbaciov);

–          Putin este rusofob/ antirus! (haida – de!, asta chiar că e ultragroasă…). Ca și la români, autodetestarea funcționează, iar modelul german este idealul de urmat. Dar asta nu înseamnă că românii care critică românii sunt românofobi… (poate doar în mintea celor care îl critică pe Patapievici și îl consideră antiromân pentru afirmațiile sale din cartea ”Politice”). Deci, nici Putin nu are cum să fie rusofob pentru că le reproșează rușilor că sunt prea visători…

–          Putin este un businessman și un prieten al business ului (da, dar unul profund corupt și care a tolerat corupția, mai puțin la adversarii săi politici – pe care i-a acuzat de corupție). Oligarhii lui Elțin (”Familia”) au prosperat continuu în mandatele putiniene. Or acești, oligarhi, în frunte cu Elțin nu erau alții decât nomenclaturiștii sovietici (Elțin a fost secretarul Comitetului Orășenesc al PCUS, filiala Moscova, adică primarul comunist/ nomenclaturist al Moscovei). Să nu uităm că Putin a fost desemnat președinte interimar al Rusiei de către Elțin însuși, până la alegerile din martie 2000.

–          Putin este un idealist (adică are idealuri mărețe cum ar fi Rusia Mare, cât mai mare…)

–          Putin este un simplu Străjer (al stabilității, se-nțelege…); deci este un conservator autentic și nu un revoluționar/ războinic etc….

–          Putin este lipsit de tatăl său natural (a avut tată vitreg) și de un fiu natural (are două fete); în consecință relațiile și deciziile sale sunt pternic influențate de aceste ”contexte”

–          ”Niciodată pe tronul rus nu a mai stat vreodată un om mai potrivit și mai favorabil Europei decât Putin” (p. 17). Drept pentru care Putin a înființat Uniunea Euroasiatică – o contrapondere la Uniunea Europeană și NATO...

–          Putin cel adevărat nu iubește puterea: el o iubește doar pe mama sa, Rusia… Drept pentru care se pregătește de pe acum pentru cel de-al cincilea mandat prezidențial… După care va deveni, probabil, pentru alți 6 ani prim ministru și încă pentru două mandate președinte… Adică… mai vorbim peste 30 după ce Putin se va retrage la pensie la 93 de ani, delegând la tron tot o persoană care nu iubește puterea, ci doar pe mama Rusia (probabil pe unul dintre gineri, evident nu pe cel olandez…).

 

 

Cele 22 de capitole ale cărții – o dezvoltare a ideilor de mai sus – vor fi prezentate în episodul următor. Chiar dacă pare redundantă recomandarea: cartea merită citită atât ca exercițiu de manipulare în comunicare, cât și ca o sursă de informații de primă mână în cunoașterea unor laturi mai puțin vizibile ale societrății ruse. În dorința de a înnobila noul Țar cu calități și merite nemaipomenite eseistul rus aduce multe informații în actualitate, unele îndoielnice, dar care merită verificate și, eventual, demontate. Nu în ultimul rând perfidia  autorului atinge paroxismul când aduce argumente că cel mai credibil și meritoriu opozant al lui Putin este Alexandr Navalnâi (vezi și clipul electoral de cca 30 min în care Navalnâi demască erorile și crimele lui Putin: http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/). Clipul electoral îl aduce pe acest tânăr de viitor în prim plan, dar și în atenția regimului Putin. Surse din România au făcut public clipul cu câteva zile în urmă. Ieri, posturile de radio românești aduceau la cunoștință faptul că locuința lui Navalnâi a fost percheziționată, desigur cu intenția de a-l pune sub acuzare pe unul dintre cei mai redutabili și credibili oponenți ai lui Putin.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș,                         Miroslava – Iași,                              21 iunie 2014

 

www.facebook.com/liviu.drugus        www.liviudrugus.wordpress.com

 

 ANEXE

 

Webografie și ”materiale”  audiovideo

 

http://capitalismpepaine.com/2014/06/18/adevaratul-putin-dusmanul-romaniei-si-al-tuturor-vecinilor-sai/ Clip electoral antiPUTIN martie 2012

http://adevarul.ro/international/rusia/ideologii-spatele-propagandei-kremlinului-1_53970f090d133766a87523b7/index.html Despre PUTIN și ideologia Rusiei în expansioinismul recent

http://adevarul.ro/international/europa/trei-clisee-despre-rusia-europa-ucraina-mai-ganditi-va-1_539979ce0d133766a8834071/index.html Putin și demitizarea acțiunilor sale recente

http://www.dsalert.co.in/files/dsa-issues/June_2014_Issue.pdf Revista indiană de intelligence

http://adevarul.ro/cultura/arte/cu-dan-perjovschi-despre-putinsi-ecologie-i-1_53971d940d133766a8757706/index.html Dan Perjovschi despre Putin

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-4-1_5396b9630d133766a872e467/index.html Colonelul Putin – alesul aleșilor Partea patra

http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-5-1_53a155c30d133766a8ae13f0/index.html Colonelul Putin alesul aleșilor Partea a V-a

http://capitalismpepaine.com/2014/06/10/uniunea-musulmana-jumatate-de-planeta/ Putin singurul care se opune musulmanizării Planetei?

http://www.stratfor.com/weekly/borderlands-view-beyond-ukraine Rusia Ucraina Analiza Stratfor

http://adevarul.ro/international/rusia/tanara-generatie-rusia-doreste-refacerea-gloriei-uniunii-sovietice-1_539977380d133766a88330e3/index.html Tineri ruși doresc noua URSS glorioasă

http://adevarul.ro/international/europa/ministrul-german-apararii-putin-stie-nato-apara-tarile-europa-est-nu-atinge-suveranitatea-integritatea-acestor-state-1_5398ee040d133766a8806897/index.html

http://adevarul.ro/international/rusia/aleksandr-dughin-unexercitiu-intelegere-1_539c00cf0d133766a8913ec6/index.html  Alexandr Dughin Un exercițiu de înțelegere

http://adevarul.ro/international/europa/liderul-belarus-semnat-disolutia-uniunii-sovietice-avertizeaza-procesul-refacere-urss-inceput-1_539d7dae0d133766a898a3b6/index.html Procesul de refacere al URSS a început (15 iunie 2014, în Adevărul)

http://adevarul.ro/international/europa/razboiul-ruso-ucrainean-risca-ajunga–kiev-1_539dbe210d133766a89a1411/index.html Adevărul 15 iunie 2014

http://adevarul.ro/international/europa/europarusia-baniperspectiveamenintarea-fortasantaj-energetic-1_539fe5b30d133766a8a53be3/index.html Cristian Unteanu Adevărul din 17 iunie 2014

http://www.revista22.ro/moscova-de539ine-ini539iativa-n-noua-confruntare-estvest-43670.html Lăzescu: Rusia are

inițiativa în relația est vest, in Dilema:

http://www.ziare.com/vladimir-putin/rusia/vladimir-tismaneanu-despre-mexicanizarea-romaniei-si-putin-in-cabinetul-lui-putin-bantuie-fantoma-lui-eltin-interviu-1306291?utm_source=Newsletter__Ultimele_24h&utm_medium=yahoo.com&utm_campaign=newsletter_157424 Tismaneanu despre partidul corporație și mexicanizarea României

http://civitaspolitics.org/2014/06/18/edward-lucas-pericolul-unei-provocari-oportuniste-impotriva-teritoriului-nato-este-din-ce-in-ce-mai-mare/ Rusia Nato și Polonia-Estonia. România are guvern slab. Putin va încerca rezistența NATO

http://2blackjack1.wordpress.com/2014/06/18/romania-in-linia-intai-a-conflictului-deschis-de-moscova-impotriva-vestului-revine-rusia-la-gurile-dunarii/ România în linia întâi a conflictului Rusia Nato

http://www.paginadepolitica.ro/rt-cel-mai-avansat-submarin-nuclear-al-rusilor-se-alatura-flotei-lui-putin/ Submarin nuclear perfecționat în flota rusă

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/19/universitatea-din-moscova-profesorul-alexandr-dughin-etnosociologia-noua-europa/ Film de o oră O conferință a lui Al Dughin la Univ de stat din Moscova

http://adevarul.ro/international/rusia/rusia-inca-pas-inapoi-urss-numarul-detinutilor-criterii-politice-s-a-dublat-ultimele-luni-1_53a2f1010d133766a8b89fe0/index.html Deținuții politici ai lui Putin

http://www.informationweek.com/government/big-data-analytics/crowdsourcing-the-future-of-consulting/a/d-id/1278614?piddl_msgid=223949#msg_223949 Wickistrat a prezis anexarea Crimeii în timp ce serviciile oficiale negau acest lucru. Crowdsourcing este viitorul în analiza predictivă!

http://deveghepatriei.wordpress.com/2014/06/20/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/ Rusofobia ca ignoranță suficientă. Ortodoxia în slujba panslavismului moscovit (preluat de pe site ul PSD ist Gândește.org: http://gandeste.org/general/rusofobia-ca-ignoranta-suficienta/42316

Belkovski solicită cetățenia statului Ucraina

http://www.snob.ru/profile/25718/blog/73864  Varianta engleză a textului preluat de pe Snob.ru și publicat în carte pe post de Postfață.

Alte articole (critice la adresa raptului față de teritoriul statului ucrainean Crimeea) ale unor oameni politici ruși,  http://www.snob.ru/selected/entry/73862

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)

 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

• Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
• Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
• Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
• Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
• Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
• Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
• Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
• Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
• Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – Spinoza – Machiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (3)

 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

1. a). Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (…..)
5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului (Gorbaciov) să pregătești  eutanasierea și certificatul de deces (Elțîn), precum și ceremonialul funerar (președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus).

• Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
• Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
• Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
• Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
• Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
• Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
• Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
• În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte. Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – Spinoza – Machiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc. (extras din episodul 3 al pseudorecenziei mele la cartea de memorialistică a lui Gorbaciov apărută anul trecut la Editura Litera).
• Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987. Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil și ca Editura Litera, dar și traducătoarea Justina Bandol să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html )

 

 

 

 

Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului.

 

Nota: Ca și Stalin, Gorbaciov și Putin sunt mari amatori și buni jucători de șah. Cu o întârziere greu explicabilă, șahul va fi disciplină opțională în școlile din România începând din toamna acestui an 2014.

 

Cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”” este o autobiografie ad hoc, dar și o biografie a statului sovietic de la apariția acestuia (Lenin) și până la dezagregarea sa (Elțîn), cu scopul de a reliefa unele aspecte neabordate în volume de memorialistică anterioare. Plecarea de la putere sau din viață a unor personaje dezleagă, de regulă, povestitorul de orice restricții autoimpuse. Gorbaciov nu ezită să precizeze, în legătură cu unele evenimente, că este ”pentru prima dată când spun public acest lucru”. Desigur, ne putem întreba: ce l-a reținut pe autorul acestor memorii să o facă până atunci? Răspunsul – mai mult ca sigur – nu va veni, astfel încât spațiul speculațiilor rămâne nelimitat. Citind cu atenție cele peste 600 de pagini ale cărții am observat multe referiri la activitatea serviciilor de informații americane, dar foarte puține referiri concrete la activitatea serviciilor de informații sovietice (abia în final sunt ”devoalate” câteva imixtiuni ale KGB în activitatea liderilor politici), fapte cunoscute în mod nemijlocit de ultimul dictator sovietic. Cred că minciuna prin omisiune este o practică bolșevică permanentă și chiar aș putea spune că personajul principal al cărții de față este KGB ul din perioada imediat postbelică (în 1946, Gorbaciov avea 15 ani) și până la schimbarea denumirii acestuia în FSB. Practic, abia dacă se fac trimiteri foarte aluzive la niște interceptări ale unor discuții, dar trimiteri concrete la activitatea KGB ului sau la eventualele legături cu această instituție nu există în carte. Așadar, un personaj din carte care strălucește prin lipsă (KGB) nu poate fi trecut cu vederea, ci va fi menționat de mine ca actor potențial ori de câte ori contextele redate de autor o vor sugera.  Recent apăruta carte a lui Vladimir Alexe, Kremlin confidențial. Culise ale loviturilor de stat în URSS, Ed Ștefan, București, 2014, compensează substanțial această mare lipsă, punând pe primul plan KGB și infiltrările acestuia în partid și în întreaga viață a statului sovietic. Culmea implicării KGB ului în schimbările de cadre (și chiar de sistem) din URSS o reprezintă următoarea întâmplare, descrisă de Vladimir Alexe: ”Regimul Gorbaciov, mai inventiv, inaugurează ănsă o fază nouă, în stilul diversiunilor și manipulărilor KGB. În iunie 1987, întreaga lume va afla, înmărmurită, de isprava unui tânăr vest-german, care aterizează în plină Piață Roșie, pilotând clandestin din Finlanda până la Moscova un mic avion. Urmarea? Conducerea Armatei Roșii este sever epurată. Vor urma și alte isprăvi de același gen, bine mediatizate în URSS și în lumea întreagă, până la șirul evenimentelor istorice din 1989. Morala fabulei? Aceeași: KGB ul, adică serviciul secret, nu mai era inima sistemului. El devenise chair sistemul. De aceea, eșecul puciului din 19 august 1991 va marca doar sfârșitul KGB ului ca organizare” (Vladimir Alexe, op. cit., p. 297).

 

În primul rând, Gorbaciov nu suflă un cuvânt măcar despre vreo eventuală racolare sau tentativă de racolare a sa, în tinerețe, din partea KGB, operațiune mai mult decât probabilă și care nu va putea fi dovedită decât în era post-Putin. El înlocuiește această foarte probabilă asociere a sa cu structurile militarizate ale serviciului secret sovietic cu o trimitere la ”originea lui socială sănătoasă”, fapt care – chipurile!  – ar explica ascensiunea sa politică, ideologică și administrativă mai mult decât rapidă. Mai degrabă, susținerea kgb iștilor Brejnev și Andropov poate fi mijlocul principal care l-a catapultat pe Gorbaciov pe culmile administrației comuniste sovietice. Voi transcrie și comenta acele pasaje din carte care pot fi aduse în sprijinul ipotezei mele. În anii în care soții Gorbaciov aveau deja un ”renume”, fără să fie precizată – în carte – data exactă, aceștia au făcut (cel puțin) o vizită în străinătate, vizită cu consecințe directe, dar nu imediate, pentru destinul familiei Gorbaciov. Dar cine putea face vizite în străinătatea vestică, dacă nu doar prietenii sau oamenii de încredere ai KGB ului? Intersantă mi se pare descrierea de către Gorbaciov a consecințelor acestei vizite misterioase (o fi data la care a fost ”capcanizat” Gorby de către serviciile occidentale?): ”La un moment dat, în Sovietskaya Rossiia a fost publicat un material în care se afirmă că, vezi Doamne, într-una dntre luările mele de cuvânt în străinătate aș fi spus că încă din anii tinereții eu și Raisa Maksimovna ne propuseserăm să subminăm din interior partidul comunist. Ei asta-i! Minciuna trebuia să fie grandioasă, nu?  E o prostie, unul dintre falsurile pe care le-au lansat despre mine în toți acești ani ”tovarății” mei ”de idei” (p. 109).  Nu putem trece cu vederea precizarea autorului că, în ultimul an de studenție, el a participat la întâlnirea profesorilor și studenților de la Drept cu Jawaharlal Nehru, conducătorul indian care l-a impresionat mult pe Gorbaciov prin umanismul și pacifismul său. Evident, studenții care aveau dreptul să participe la astfel de întruniri erau foarte atent selecționați și îndelung monitorizați de KGB. De asemenea, a primi, după absolvirea facultății, repartiție directă la Procuratura URSS din Moscova, la 25 de ani era o realizare care nu ținea doar de rezultatele la învățătură. Ascensiunea lui Gorbaciov a fost pe cât de fulminantă pe atât de … inexplicabilă pentru analiști sau publicul larg. El însuși s-a simțit ”obligat” să sublinieze această ciudățenie încă neexplicată: ”…cititorului îi va veni greu să înțeleagă cum s-a putut ca un om ieșit dintr-o provincie anonimă a Rusiei să ajungă să ocupe funcția cea mai înaltă în stat. Mă lovesc de această uimire până în ziua de azi” (p. 157).  A pune pe seama ”întâmplării”  ascensiunile, mutările și asocierile cu personaje importante din ierarhia sovietică ține, cred, de o posibilă naivitate a cititorilor, respectiv a analiștilor. Și totuși, Gorbaciov, cunoscător al acestor mecanisme politice, alege să o facă, în continuare, pe uimitul, pe naivul: ”Activitatea mea în funcția de prim secretar al comitetului orășenesc (Stavropol- nota LD) al partidului s-a întrerupt pe neașteptate. Din nou întâmplarea.” (p. 162). Iar minunile continuă pe bandă rulantă. Pe 10 aprilie 1970, la doar 39 de ani, Gorbaciov este ales – în unanimitate! – prim-secretar regional al PCUS Stavropol. Apoi, kgb istul Brejnev îl desemnează la ”domnie” pe fostul director al KGB Iuri Andropov, care îl lasă apoi la conducere pe favoritul său Gorbaciov…

 

Secretomania era intrinsecă funcționării clanurilor feudale sovietice. De aici și importanța supradimensionată pe care o aveau serviciile secrete, celebrul KGB fiind atotprezent în familii și instituții, orice abatere de la linia stabilită de Partid fiind imediat cunoscută și penalizată. Cele două cazuri de demitere la vârful puterii sovietice (Hrușciov și Gorbaciov) au fost posibile aplicând întruniri secrete, comploturi cunoscute doar de inițiatori, de câțiva apropiați și – foarte probabil – de KGB. Iată un fragment care sugerează complotul de mazilire a lui Hrușciov: ” … Fiodor Kulikov a făcut parte dintr-un grup mare de secretari regionali de partid care au fost chemați în secret la Comitetul Central și care s-au aflat nu departe de Kremlin atunci când s-a adunat Prezidiul CC care îl judeca pe Hrușciov și care a înaintat în plenară propunerea de a-l demite din postul de prim secretar și de a-l scoate la pensie”. (pp. 148 – 149). În același timp, acei secretari care nu trebuiau să participe la anumite ”evenimente” lucrurile se ”rezolvau” rapid și persoana în cauză era ținută în off side. De ex. secretarul regional Efremov, un hrușciovist convins, trebuia să fie ținut la distanță în perioada când mentorul și idolul său urma să fie destituit. Și… chiar așa s-a întâmplat: ”Efremov nu luase parte la pregătirea ”loviturii de palat” din octombrie 1964. … Nu fusese înștiințat dinainte de plenara CC, iar când aflase și se repezise la aeroport, i se spusese că avionul are o defecțiune și decolarea se amână. E limpede că întârzierea fusese planificată dinainte” (p. 150).

 

Mihail S. Gorbaciov l-a cunoscut de președintele KGB Iuri Andropov chiar în tulburele an 1968 (invazia de la Praga),  persoană pe care a agreat-o și care l-a agreat mult pe Gorbaciov, deși acesta din urmă afișează, ipocrit, rezervele sale în ”agreabilitățile” de la vârful nomenclaturii: ”Am devenit oare apropiați? Probabil că da. Spun asta cu un dram de îndoială pentru că mai târziu m-am convins de un fapt: la vârful puterii sentimentele omenești au prea puțin loc” (p. 203).  Probabil, dezamăgirea lui Gorbaciov  a venit după ce a fost înfrânt de ”sfânta sfintelor”, în august 1991, desigur cu ajutorul unor structuri nostalgice din KGB.

 

În anul 1980 (anul morții premierului reformator, Kosîghin, celînlăturat de Brejnev din elita politică), Gorbaciov ajunge la Moscova în calitate de secretar al CC al PCUS, propus de stalinistul și kgb istul Brejnev, după o monitorizare directă și îndelungată de către acesta din urmă.  ”Aproape toți îmi aruncau priviri crucișe, unii mă priveau ca pe un ”parvenit”.   … Adesea simțeam că mă sufoc, că mi se face rău la ședințele Secretariatului. Pe vremea când fusesem prim-secretar al Comitetului regional din Stavropol avusesem mult mai multă libertate decât aici, în cele mai înalte eșaloane ale puterii.” (p. 255).

 

Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate. Concluzia la care ajunge cititorul cărții este că Gorbaciov nu avea cum să însănătoșească economic sistemul, atât timp cât acesta rămânea încorsetat în chingile politicii dogmatice, autocrate, imperiale, nedemocratice, de comandă. Pe parcursul cărții autorul își descarcă nemulțumirile față de modul primitiv și haotic în care funcționa economia, Gorbaciov fiind mulți ani și la multe niveluri responsabil cu probleme agrare, punctul cel mai slab al economiei sovietice. Gorbaciov a fost bine intenționat în planurile sale de a revigora agricultura, drept pentru care a făcut și studii economice și agronomice, din dorința de a înțelege corect situația sub aspect tehnic, dar și pentru a avea autoritatea specialistului pe probleme agrare (nu doar a ideologului). Simplele ”pile” puse la CC al PCUS pentru a obține fonduri suplimentare pentru agricultură s-au dovedit insuficiente, iar piața era mereu flămândă de bunuri alimentare (foame astâmpărată prin importul de bunuri alimentare, plătite cu bani din vânzarea petrolului. La fel s-a întâmplat (adică au sucombat) și cu propunerile sale de responsabilizare și de răsplătire (după merite!) a producătorilor. Abia spre finalul cărții, după ce a descris cum a suferit cunoscutele dezamăgiri și înfrângeri, Gorbaciov apreciază corect ordinea firească a lucrurilor: trebuia început cu începutul adică cu verificarea clarității și corectitudinii scopurilor (domeniul politicului, cf. terminologiei MSM), și abia mai apoi trebuiau gândite și aduse acele mijloace apte să ducă la atingerea, fie și parțială, a scopurilor. Mai exact, exprimat în terminologie MSM, nu-ți propui un scop dacă ai îndoieli în legătură cu capacitatea reală  de a aduce mijloacele necesare, de a le combina inteligent și de a le consuma cu eficacitatea estimată. Orice diminuare la nivel de mijoace trebuie urmată imediat de o diminuare a ”înălțimii” scopurilor de atins. Asta îmi permite să spun că Gorbaciov avea o oarecare cunoștință despre gândirea bazată pe scopuri și mijloace, dar uita de ea (în sens aplicativ, practic) tocmai când trebuia să ia decizii cruciale… Așadar, în sinteză, pot spune că Gorbaciv a fost robul și victima gândirii marxiste târzii, când teza că ”economicul determină politicul” era la mare apreciere. Mai exact, proasta definire a economicului (=  forțele de producție) se află la originea confuziei marxiștilor care au crezut că ”forțele de producere” a bogăției pot determina mersul istoriei, mai exact că prin tehnicitate superioară productivitatea muncii crește fără limite… iar bunăstarea va veni, indiferent de alte contexte. Gorbaciov și-a împănat toate cuvântările sale (chiar și înainte de 1985, atunci când a devenit ”Dumnezeu și Țar” la nivel de Uniune) cu sublinieri referitoare la rolul hotărâtor al Revoluției tehnico-științifice. Cu alte cuvinte, Gorbaciov credea că tehnicul (inginerimea!) definesc și îmbunătățesc economicul. Dar comanda/ decizia/ alegerea direcțiilor de dezvoltare economică era făcută la centru, de către Partidul Unic. Abia spre finalul cărții Gorbaciov realizează că fără reforme politice (multipartitism, alegeri libere, liberalizarea circulației forțelor de muncă, a investițiilor etc.). În Raportul la plenarea CC al PCUS din 15 octombrie 1985 ”Cu privire la proiectul ….Direcțiilor principale ale dezvoltării economice și sociale a URSS în perioada 1086 – 1990 și până în anul 2000”, prezentat de Gorbaciov, (marele ”reformator”…) se pleacă, în cel mai clasic și dogmatic mod, de la Marx, Engels și Lenin, subliniindu-se că documentul prezentat ”are la bază teoria marxist-leninistă, analiza realistă a proceselor care au loc în țară și în arena internațională” (Mihail Gorbaciov, Scrieri alese 1985-1986, Editura politică, București, 1987, p. 124)  Pe aceste baze dogmatice, gânditorul reformator Gorbaciov propunea ca ”În următorii 15 ani se prevede crearea unui potențial economic aproximuativ egal cu cel acumulat în întreaga perioadă a Puterii sovietice, creșterea de aproape două ori a venitului național și a volumului producției industriale. Va spori de 2,3 – 2,5 ori productivitatea muncii” (idem, p. 129). Așadar să dublezi toți indicatorii în cca 15 ani, dar pe aceleași baze ”marxist-leniniste”, însemna să afișezi un utopism major și nimic mai mult. Adevărul este că reformatori au fost majoritatea ”țarilor” sovietici: Lenin a vrut să-și corijeze greșelile economice, prin NEP (Noua politică economică) dar a murit la 54 de ani și nu a mai avut timp de … cotituri. Stalin a dus gândirea leninistă inițială/ incipientă la extrem, fiind singurul care nu și-a propus să reformeze sistemul. În schimb, ceilalți, începând cu Hrușciov și terminând cu Gorbaciov au avut cel puțin intenții reformiste. Inclusiv stalinistul Brejnev a avut unele zvâcniri reformatoare, îndeosebi înspre deschiderea față de SUA. Dar prim ministrul Alexei Kosîghin (1964 – 1980) era, (în viziunea lui Gorbaciov) un reformator. Timp de 16 ani (din 18), adică până la moartea sa, Kosîghin a fost premierul lui Brejnev. Iată o discuție a lui Gorbaciov cu Kosîghin (fapt care probează viziunea tehnicistă a reformatorilor sovietici: ”A venit vorba la un moment dat de productivitatea muncii. Eu i-am povestit ceea ce văzusem în Franța vizitând o întreprindere: într-o secție similară cu a noastră lucrau de câteva ori mai puțini specialiști. – Noi nu pierdem la strung, a spus Kosîghin. Strungarul nostru nu e deloc mai rău decât cel din alte țări. Noi pierdem mult din cauza unei proaste organizări a transportului în interiorul fabricii, a gestiunii depozitelor, a culturii generale a producției. Cea mai importantă e gestiunea muncii auxiliare și inginerești. Iar asta necesită schimbări majore. Aici e miezul problemei.     Aici nu m-am mai putut abține și am pus întrebarea ”fatală”: – Aleksei Nikolaevici, de ce ați renunțat, de ce ați lăsat ca reforma dumneavoastră să fie îngropată?  Kosîghin a tăcut, apoi mi-a răspuns tot cu o întrebare: – De ce dumneavoastră, ca membru al CC, n-ați luat cuvântul la plenară în apărarea reformei? – ??  Așa s-a încheiat discuția noastră” (p. 208-209). Am reprodus acest citat deoarece mi se pare sugestiv pentru balanța raportului dintre politic și economic în dezvoltarea unei țări. Politicul (Gorbaciov) a tăcut, nu a luat cuvântul în sprijinul reformei propuse de șeful executivului (Kosîghin), în timp ce Economicul (premierul Kosîghin) se zbătea pe uscat fără un sprijin politic adecvat. Trebuie precizat cu claritate: establishmentul sovietic, nomenklatura de partid, nu avea nevoie de reforme, ci doar de stabilitate. Pentru ca circuitul banilor (șpăgilor, cadourilor) să funcționeze ai nevoie de stabilitate: Orice schimbare de echipe sau de principii/ legi/ directive scădea eficiența rețelelor specializate în deturnări de fonduri, spălări de bani, șantaje sau presiuni politice. Piața neagră era la putere, ea trebuia să supraviețuiască! Restul trebuiau să suporte cu stoicism! Gorbaciov era interesat de metodele manageriale moderne pe care le-a susținut în scurta sa ”domnie”. Aici vreau să fac o observație, de fapt o deducție apărută după citirea acestor ”Amintiri”: URSS ul era un spațiu geografic imens (1/6 din suprafața uscatului Planetei), greu de controlat sau gestionat. Orice schimbare care să aibă rezultate presupunea și TIMP pe măsură. La un asemenea colos nu poți schimba direcțiile de pe o zi pe alta. ”Caii trebuie mânați pe direcția pe care ei evoulează deja”  susținea un futurolog american. De aici amânarea sine die a reformelor economice, încheiate definitiv cu ieșirea din scenă a (bătrânilor) protagoniști. Și totuși, Gorbaciov a început să cutreere lumea în dorința de a prelua idei de schimbare (cu limite, desigur…). I-au plăcut inițiativele, în acest sens, lansate de est-germani și bulgari. Despre bulgari Gorbaciov spune (în 1974) că ”Țara se schimbase rapid. Mie mi se păruse că bulgarii porniseră pe calea cea bună, pe vremea aceea nu știam că se întinseseră mai mult decât îi ținea plapuma și că avea să vină și momentul răscumpărării” (p. 217).  În 1969 (după invazia trupelor Trataului de la Varșovia, mai puțin România, în 1968) Gorbaciov vizitează Cehoslovacia. (unde zidurile erau încă pline de lozinci antisovietice). Strălucește, prin lipsă, mențiuni despre România unde Ceaușescu (alt ”reformator”…) lansase ”Noul Mecanism economico-financiar bazat pe autogestiune”. De altfel, tensionata relație cu Ceaușescu, încheiată cu execuția cuplului prezidențial român în ziua de 25 decembrie 1989, execuție comandată de revoluționarii Ion Iliescu, Silviu Brucan și Petre Roman, așadar despre această relație Gorbaciov nu amintește niciun singur cuvânt. Occidentul este însă locul de inspirație în materie de reformă economică pentru noul politruc Gorbaciov: ”În anii 1970 am vizitat, de asemenea, Italia, Franța, Belgia și Republica Federală Germania” (p. 219). Din păcate, osificarea sistemului sovietic era prea avansată pentru a înviora o economie prea dirijată de la centru ca să se poată vedea revirimente pe termen scurt.  Ajuns în CC al PCUS (din 1980) fiind secretar cu agricultura, Gorbaciov descoperea cu uimire o multitudine de ciudățenii și anomalii care i-au dat, firește, de gândit. ”De pildă, în URSS și în Comunitatea Economică Europeană se producea la vremea aceea aceeași cantitate de cereale. URSS folosea însă 100 – 110 milioane de tone de furaje, iar Comunitatea Economică Europeană – 74 de milioane. În schimb, produsele de origine animală erau la noi mult mai puține decât în Europa” (p. 259). Doar cine nu vroia să vadă ineficiența sistemului nu o vedea! Iar trezirea de conștiință începuse deja să ia contururi tot mai clare: ”… cu cât mă documentam mai mult asupra situației, cu atât mai tare mă cuprindea neliniștea în legătură cu starea de lucruri din agricultură, ba chiar începusem să mă îndoiesc de corectitudinea politicii agrare a partidului” (p. 260). Mediul era distrus, cu consecințe tot mai grave, în pofida controlului care făcea parte din stilul autoritarist de conducere: ”Tăierea dezordonată, haotică a pădurilor și alte acțiuni insuficient chibzuite generaseră probleme ecologice serioase” (p. 260). Apare fireasca întrebare: dacă într-un sistem rigid controlat haosul era la el acasă, cum a fost posibilă distrugerea pădurilor din România postdecembristă tocmai după ieșirea din sistemul planificat? Răspunsul este simplu: nomenclatura comunistă și-a continuat promovarea intereselor proprii, feudale, încălcând cu aceeași nonșalanță legile existente ca și în regimul anterior. Eliberarea din feudalismul comunist rigid a coincis, și la noi, cu liberalizarea jafului, îmbogățirea și consumul fără noimă pe baza a ceea ce au adunat cu mult efort ”iobagii” așa cum îi numea Gorbaciov pe țăranii din colhozurile sovietice. Diagnosticul dur, dar corect a fost pus de Eduard Șevardnadze, pe atunci prim secretar al CC al PC Georgian, în decembrie 1979. A durat încă un deceniu pentru ca sistemul să crape, sper, definitiv. Iată diagnosticul pus de Șevardnadze: ”Totul e putred de sus până jos”. La care Gorbaciov a răspuns: ”Sunt de acord” (p. 264).

Pe acest fond de putreziciune URSS invadează Afghanistanul, iar confirmarea putreziciunii a constat și în faptul că nici Șevardnadze, nici Gorbaciov, în pofida funcțiilor înalte deținute în ierarhia de partid, nu au fost nici consultați, nici informați în legătură cu invazia. Doar Țarul decidea, eventual cu 2-3 acoliți. Un astfel de sistem, lipsit de comunicare pe verticală și pe orizontală nu mai putea rezista mult timp… Americanii au sesizat dificultatea economică în care se afla rivalul lor: ”SUA și alte țări au luat o serie de măsuri împotriva URSS. În particular, americanii au sistat chiar și livrările de grâne pentru care aveam înțelegeri scrise. Acest embargo ne-a lipsit de posibilitatea de a cumpăra aproximativ 17 milioane de tone de cereale” (p. 265). Acest mod de a reacționa al americanilor la invaziile rusești este repetat acum în legătură cu raptul Crimeii de la Ucraina, de către Federația Rusă. Se vor vedea oare efectele sancțiunilor economice actuale tot peste un deceniu?… Reacția de atunci a conducerii sovietice este identică cu cea a lui Putin din luna mai 2014: ignorare și mobilizare internă mai puternică. Atunci, sancțiunile au fost stimulative în plan politic: ”era nevoie de o nouă politică agrară” (p. 266). Calculele au arătat că Rusia putea să se hrănească singură. Dar trebuia schimbat ceva, pe ici-pe colo prin punctele esențiale… ”Nu demult mi-au trecut prin mână materiale care evaluau posibilitățile de asigurare cu alimente a Rusiei de azi, din surse proprii. Și iată că oamenii de știință contemporani au ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost folosite pe scară largă metodele moderne de selecționare, noile tehnologii, îngrășămintele chimice, s-ar putea asigura o producție zootehnică și de cereale care să hrănească între 800 de milioane și 1 miliard de persoane anual.” (p. 267).  Se vede clar că politrucul Gorbaciov a rămas la vechea meteahnă leninistă: apelezi la oamenii de știință, introduci Revoluția științifico-tehnică și… gata dezvoltarea economică! (Nota: pentru necunoscătorii de limbă rusă: politruc este forma contrasă a expresiei ”politiceskii rukavaditeli” = conducător politic). Ca să faci Revoluție științifico-tehnică ai nevoie de foarte mulți bani, investiții masive cu rezultate pe termen mediu și lung… Dar grosul banilor se îndrepta(u) spre apărare/ înarmare. Lozinca ”apărării cuceririlor revoluției leniniste” aplicată în practică se concretiza în investiții uriașe destinate înarmării pentru a ține pasul cu nivelul de înarmare al SUA. Dilema ”agricultură sau arme” l-a obligat pe Gorbaciov să renunțe la cursa înarmărilor și să cedeze, pas cu pas insistențelor Occidentului de a face schimbări de substanță în regimurile dictatoriale din lagărul socialist. Iraționalitatea politică genera iraționalitate economică: ”pe atunci (anii 80 – LD), ritmul de creștere a cheltuielilor militare depășea cu mult ritmul de creștere a venitului național” (p. 268). Cu alte cuvinte URSS se înarma de zor…. pe datorie! Liberalizarea – acesta era cuvântul de ordine și în URSS, cuvânt care dădea fiori bolșevicilor bătrâni și încremeniți în proiectul leninist. Nu în ultimul rând, datele exporturilor americane în lume arătau că acestea băteau pasul pe loc. Reapăruse problema piețelor de desfacere pentru foarte dinamica industrie americană. Piețele flămânde ale Orientului sovietizat trebuiau deschise de urgență producătorilor occidentali flămânzi de piețe…! Interesant de știut și de reținut: argumentele (cumulate, combinate și concentrate) cu care a fost convins Gorbaciov să reformeze economia planificată, de comandă, au fost de natură așa-zis pacifist-umanistă, economică, financiară, ideologică, geopolitică și militară. Gorbaciov spera (cred eu) în crearea Casei Europene Socialiste Comune pe care să o conducă împreună cu eurosocialiștii francezi, germani și italieni…  Visele de mărire duc la năruire. Se pare că Putin a preluat – în acest an, 2014 – mesajul și ideologia gorbacioviste dar de pe alte poziții și în contextul în care criza mondială roade deja de aproape șapte ani economiile lumii, iar problema piețelor de desfacere este alternată cu problema locurilor de muncă.

Și totuși, care ar fi răspunsul cel mai tranșant la întrebarea: cum s-a năruit ditamai Imperiul (mă refer nu doar la URSS, ci și la țările Tratatului de la Varșovia și a sistemului comunist dictatorial)? Incredibil, dar – se pare – adevărat! Sistemul nu a fost omorât, ci s-a sinucis doar în aparență (cu multă premeditare!), în ideea supraviețuirii. Gorbaciov nu a avut curajul să declare acest lucru. L-a făcut însă un (alt) ofițer, de data aceasta un militar de carieră, fost ofițer sovietic, fost ministru al apărării în Republica Moldova, generalul Ion Costaș: ”După moartea lui Brejnev, apoi a lui Andropov și Cerneenko, șubrezirea simultană a întregii elite sovietice a fost o evidență din care a decurs, în mod logic, necesitatea unor schimbări. În haosul creat în mod artificial, vectorul acestor schimbări a fost deplasat spre dezintegrarea URSS, proces pe care, la început, nu l-a remarcat nimeni. Practic, conducerea comunistă a Rusiei a distrus cu propriile mâini pentru a doua oară imperiul construit timp de secole. … Nu era posibilă punerea imediată în practică a planului de distrugere a URSS. Trebuia pregătită cohorta de conducători la nivelul Uniunii și al republicilor, pe a căror ideologie să se bazeze această activitate distructivă. Trebuia instalat un anumit haos în care confuzia în privința cadrelor sî joace un rol dinainte stabilit” (Ion Costaș, ”Transnistria….”, p. 10). Așadar, planificarea e bună! În special atunci când scopul planificării este crearea haosului, a confuziei și distrugerii sistematice a sistemului…  OK, distrugere – distrugere, dar în ce scop? (Pentru că nu putem vorbi despre teroriști, subminatori ai existenței umane, ci despre un complot cu scop clar. Dar care era acesta? După ce ne mai plimbă printre ”mijloace” (de ex. schimbarea tuturor conducătorilor partidelor din republici și apoi la nivelurile instituțiilor statului, presupusa luptă împotriva mitei și corupției etc.) generalul Costaș oferă un posibil răspuns care, din punctul meu de vedere, este unul credibil și sustenabil: ”Scopul principal al elitei comuniste a fost acela de a legaliza imensele averi ilicite, dobândite după moartea lui Stalin și, mai ales, a lui Brejnev. Iată de ce, în cadrul luptei dintre grupările din Biroul Politic al CC al PCUS, în sistemul de conducere din anii 80 au pătruns treptat oameni pe care activiștii perestroikăi se puteau sprijini în mutările de șah programate. Epurările de cadre în URSS au început odată cu venirea la putere, în noiembrie 1982, a lui Iuri Andropov. … Vitalie Fedorciuk (noul ministru al MAI, fost director al KGB – nota LD) a demis în decurs de trei ani aproape 100 000 de angajați ai MAI ai URSS” (Costaș, op. cit., pp. 10 – 11).  Acum are sens profund gluma lui Gorbaciov, redată în carte, conform căreia, după ce a vizitat toate palatele, sediile și bogățiile uriașe pe care le deținea Brejnev în calitatea sa de Țar suprem, mama sa a exclamat: ”Leonea, dar ce te faci dacă vin iarăși comuniștii la putere și ți le confiscă?”. Așadar, se verifică faptul că toate structurile baroniale feudalo-sovietice dispuneau de averi (ilicite!) uriașe. Și se mai verifică un fapt, contestat aiurea de așa numiții critici ”științifici” ai marxismului: există  în realitate o determinare legică generată de acumulările cantitative și care duc la transformări calitative! Marx a fost răzbunat tocmai de urmașii celui care l-au contrazis și au hotărât că socialismul și comunismul pot izbândi în țări feudale, mă refer la Lenin & Co. Așadar, ca să dau un exemplu concret, distrugerea viticulturii Republicii Moldova (în anii 80) în numele luptei împotriva alcoolismului a fost menită să confuzeze, să distrugă și să anihileze surse de venit bugetar și să adauge noi surse de nemulțumire populară, nemulțumire care a stat și va sta întotdeauna la baza oricăror schimbări majore de sistem, indiferent dacă le numim revoluții, lovituri de stat, reforme sau restructurări (perestroici).

 

Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” . Am arătat mai sus cum se implica sau cum era folosit KGB ul în politica PCUS. Sistemul feudal rus/ sovietic funcționa după reguli foarte precise și foarte asemănătoare cu cele de la curțile regale medievale. Secretomania, complotul, intrigile, conspirațiile, uneltirile pe la spate, minciuna, defăimarea, adularea și prozelitismul – toate acestea făceau parte din evantaiul larg de mijloace medievale de păstrare sau de cucerire a puterii. Sistemul baronatelor (comitetele regionale de partid în URSS, echivalentul comitetelor județene de partid de pe vremea lui Ceaușescu) se numea ”nomenclatură” și reprezenta garanția perpetuării sistemului (numit, în carte, de Gorbaciov, ”sfânta sfintelor” – p. 165). Cititorul atent al acestor memorii gorbacioviene va putea, apoi, desluși mai ușor modul cum au fost efectuate ”revoluțiile”  din 89,  inclusiv Marea Revoluție Socialistă din Decembrie 1989 din România. Concret, autorii acestor lovituri de palat (de stat) erau părți integrante ale nomenclaturii ce urmau să asigure perpetuarea acesteia la putere. Fapt care s-a întâmplat, conform planului prestabilit în cancelariile puterilor care au convenit acest lucru și a serviciilor de informații care le slujeau. În România, o parte a nomenclaturii ceaușiste sau apropiați ai acesteia formează azi baronetul împotriva căruia justiția (devenită, în sfârțit, mai independentă) a declarat război deschis. Așa-numitul eșalon doi al sistemului ceaușist a preluat noile pârghii ale puterii democrat-feudale perpetuând exact ceea ce se presupune că au avut de înlăturat: corupția, încălcarea legilor, fraudarea alegerilor, minciuna electorală etc. Până în prezent, nimeni nu a publicat Nomenclatorul complet cu persoanele care făceau parte din acest baronet feudal comunist, în România. În schimb, pătrunderea în elita nomenclaturiștilor feudali a unor persoane cu dorințe de democratizare reală a fost blocată cu brutalitate și fără drept de replică. Însuși președintele Emil Constantinescu (nomenclaturist marginal, respectiv fost secretar PCR pe Universitatea București) s-a recunoscut învins de sistem, adică de ”sfânta sfintelor” (exact ca și Gorbaciov), recte de către nomenclatura baronială bolșevică feudală și comunistă. O altă celebră victimă a neonomenclaturii feudale românești este liberala Mona Muscă, acuzată de noua nomenclatură că a colaborat cu… vechea nomenclatură! (Securitatea ceaușistă). Iată descrierea – excelentă! – făcută de Gorbaciov, din propria sa experiență: ”Prim-secretarul regional de partid era Dumnezeu și țar. Era mai mult decât un guvernator în vremurile noastre, ba chiar mult mai mult. Nu avea nevoie să se pună bine decât cu secretarul general și cu membrii Biroului Politic, pentru că ei erau cei care îi numeau în funcție pe toți secretarii comitetelor regionale. Secretarii erau principala forță pe care se bazau în conducerea tuturor treburilor – și drepte și nedrepte”. (pp. 147 – 148). Orice asemănare cu ”șefii” baroniali actuali ai județelor din România nu este deloc întâmplătoare. Pe aceste baze s-a ridicat și Putin la putere, nomenclatura baronială postsovietică dorind să se autoresusciteze. Și a făcut-o! Am demonstrat, ori de câte ori am avut ocazia, că ideologiile nazistă/ fascistă și bolșevică/ comunistă sunt absolut identice, ambele fiind esențe feudale în hainele modernității industriale (diferențele de simbolistică, limbaj și retorică nu trebuie să ne impresioneze și să credem că fascismul este de extremă dreaptă și bolșevismul este de extremă stângă). Mai mult, personal, am stârnit nemulțumirea unor politologi (Tismăneanu et al.) atunci când am formulat ideea că ambele doctrine (nazistă/ național socialistă) și bolșevică (național comunistă) sunt nu doar identice în esență, ci și suprapuse în colțul extremei STÂNGI. Tismăneanu, de ex., susține că nazismul este de extremă dreaptă și că extremele se ating… În cazul de față eu consider că extremele chiar se suprapun. Sub raport ideologic și propagandistic, național socialismul practicat de PONTA este esențialmente identic cu național comunismul lui Ceaușescu, dar și cu național panslavismul practicat de PUTIN. Și încă ceva. Noțiunea de extremă dreaptă poate fi asociată doar cu ideea de libertate concurențială maximă, cu meritocrația și cu democrația fără fisuri. Orice fisurare în aceste valori echivalează cu o îndreptare clară spre STÂNGA (revoluționară, războinică, autocrată, nedemocrată etc.). Metodologia Scop Mijloc, cunoscută de puțină lume, face posibilă explicarea și aplicarea deopotrivă a sistemelor democratice și a celor antidemocratice. (Iată comentariul lui Ștefan Cezar Bucur, pe Facebook, cu referire la acțiunile lui Putin în Ucraina: ”eu nu văd altceva decât o escaladare după modelul nazist. Finanţare de către mogulii îmbogăţiţi peste noapte (probabil ca la noi, sunt urmaşii activiştilor PCUS sau ai kaghebiştilor), reînarmare prin deturnarea fondurilor provenite din vânzarea de resurse naturale (gaze, petrol, cărbune, minereuri, aur, platină, chiar uraniu îmbogăţit), vânzări masive de armament, intervenţii subtile pentru întreţinerea revoltelor în unele state (Egipt, Libia), sprijinirea liderilor în altele (Venezuela, Siria), agresiuni prin încălcarea unor acorduri semnate de vechii conducători (Crimeea), organizare de atentate (Lech Kaczyński şi membri cabinetului în „accidentul de la Smolensk”), întreţinerea cu armament şi logistică, poate chiar trimiterea de ofiţeri comandanţi pentru „insurgenţii” pro-ruşi din Ucraina, sporirea forţei militare în Transnistria şi Abhazia, întreţinerea unei vaste reţele de spionaj, mai ales pe teritoriile fostei URSS. Mai lipseşte doar purificarea etnică şi genocidul împotriva celor care nu sunt de acord cu politicile lui Putin. Pentru orice cunoscător al istoriei, asemănarea acţiunilor lui Putin cu cele ale lui Hitler este izbitoare)”(14 mai 2014)

Voi relua, pe larg, câteva pasaje din carte care descriu mecanismul intern de funcționare a sistemului feudal/ nomenclaturist/ bolșevic/ sovietic/ comunist: ”Vreau să vă împărtășesc aici câteva considerații ale mele referitoare la rolul aparte jucat de prim-secretarii Comitetelor Centrale republicane și ai Comitetelor regionale. Ei erau, practic, numiți chiar la vârf – de către secretarul general al PCUS și de către Biroul Politic – și reprezentau unul dintre pilonii de sprijin cei mai importanți ai regimului. În ciuda fărâmițării administrative și pe ramuri a aparatului de partid, prin ei erau reunite într-un sistem unic toate structurile de stat și obștești. Ei reprezentau majoritatea în Comitetul Central al PCUS, practic ei erau cei care îl alegeau pe secretarul general, și chiar numai acest fapt le dădea un statut aparte. Sistemul îi alegea cu mare grijă, peste tot, pe cei mai activi și mai energici conducători – în întreprinderile industriale și agricole, în instituțiile de învățământ superior și de cercetare, în cele mai variate grupuri și straturi sociale. Și, dacă nimereai în nomenclatură, trebuia să respecți anumite regului ale jocului. (p. 177). În teritoriu, toată puterea se afla practic în mâinile prim-secretarilor. Ei își subordonau tot aparatul de conducere al regiunii, chiar și organele alese. Nicio numire nu se putea face fără ei. Toate funcțiile de conducere, cât de mici, intrau în nomenclatorul comitetului regional. … Altfel spus, prim-secretarul era un fenomen aparte, o figură-cheie în structura puterii în URSS. Funcția și puterea uriașă și le primea nu de la popor, nu în urma unor alegeri pluraliste, ci din mâinile Moscovei, ale Biroului Politic, ale Secretariatului, ale secretarului general al CC al PCUS personal. De aici și vulnerabilitatea, ambiguitatea situației sale. Fiecare prim-secretar știa foarte bine că poate fi lipsit imediat și de funcție și de putere de îndată ce părerea despre el s-ar fi schimbat în sus-numitele instanțe și, mai ales, dacă ar fi pierdut încrederea secretarului general. … Numai el (secretarul general – LD) rostea cuvintele hotărâtoare: ”Veți fi recomandat”. (p. 178). Ajuns întâmplător sau nu în nomenklatura comunistă, probabil că Gorbaciov era destul de sincer când se mira (în tinerețea sa revoluționară) că sistemul este total nereceptiv la schimbare, la nou, la îmbunătățire. De reținut că printre cele mai des întâlnite cuvinte, în carte, este cuvântul ”schimbare”. Totodată acesta era și criteriul principal după care autorul își descria prietenii/ tovarășii: receptiv la schimbare, doritor de schimbare, sau, dimpotrivă, nereceptiv la schimbare: ”Încă de pe atunci (sfîrșitul anilor 70 – LD) îmi trecea din ce în ce mai des prin cap: de ce orice inițiativă care pare să răspundă întru totul intereselor obștești este întâmpinată cu suspiciune, ba chiar de multe ori cu dușmănie. Cum se explică faptul că sistemul e atât de puțin receptiv la înnoire, că respinge tot ce e nou. Îmi treceau prin cap și alte gânduri ”eretice”, dar nu aveam timp să mă opresc suficient asupra lor.” (p. 192)  Și tot foarte sugestiv pentru descrierea și înțelegerea funcționării sistemului feudal sovietic Gorbaciov scrie: ”În anii aceea am avut ocazia să mă confrunt direct cu modul de adoptare a deciziilor în condițiile economiei de comandă și ale statului centralizat birocratic. Aproape pentru orice problemă trebuia să mergi la Comitetul de Stat pentru Planificare al Consiliului de Miniștri, să-ți asiguri încrederea câtorva zeci de ministere și agenții, a câtorva sute de oameni cu funcții de răspundere. Delegații nesfârșite în capitală, întâlniri, certuri, și oricum lucrurile erau frânate de lucrători din diferite instituții. Trebuia să depui eforturi serioase ca să-i ”îmblânzești” pe funcționarii de la Moscova. Era tărâmul celor descurcăreți și insistenți, deși ai fi zis că, într-o economie planificată totul trebuia să funcționeze rațional. Dar în realitate lucrurile stăteau altfel”. (p. 195). Și probabil, tot așa stau și în continuare și în Rusia și în alte țări în care nomenklatura comunistă este încă la putere. Poate este și cazul unor politicieni ajunși la putere strict pe linie ideologică sau pur partidică, dar ajunși la guvernare înțeleg că mecanismul trebuie ”uns”, că trebuie să primești șpagă, ca să poți da mai departe șpagă. De aici și cazul (prea) multor demnitari români care înfundă acum pușcăriile patriei (și este de sperat și de așteptat ca și alții să îi urmeze). Tot Gorbaciov ne ajută să înțelegem cum funcționa sistemul feudal profund corupt: ”Dacă ai fi respectat complet toate rezoluțiile și instrucțiunile venite de sus, era practic imposibil să faci ceva cu cap și coadă. Nu degeaba mergea vorba: Inițiativa se pedepsește!. …. Dar, deseori conducători cinstiți și cu cap se trezeau că încalcă legile, ba uneori nimereau și în banca acuzaților. Un sistem în care totul, până în cele mai mici detalii, era stabilit prin plan și beneficia de fonduri de la stat nu lăsa spațiu de manevră oamenilor cu inițiaivă și spirit întreprinzător” (p. 197). Este interesant de reținut că s-a creat o adevărată ”cultură” a necesității și posibilității de a încălca legea. Mai mult, legea TREBUIA încălcată ca să poți supraviețui în funcții…  Legea era plastilina cu care se jucau cei numiți să o respecte sau să o facă respectabilă. La fel s-a întâmplat și în România postdecembristă când un  premier-jurist (Adrian Năstase) a devenit, în cultura populară modelul de inteligență care ”știe să fure cu acte”…

Prieteniile ”dezinteresate” erau, de fapt ”cumetrii” etnice, localiste sau… pe bază de simpatii reciproce. Ucraineanul (cu soție ucraineancă) Gorbaciov era firesc să se împrietenească cu ucraineanul Degteariov (membru în Biroul Politic al CC al PC Ucrainean, față de care își devoala criticile la adresa sistemului: ”Trebuia să facem ceva, dar eram legați de mâini și de picioare, ținuți pe loc de niște dogme și indicații învechite.  – Știi, îmi spunea Degteariov, eu încalc în mod conștient tot felul de instrucțiuni stupide, altfel ar însemna să mergem la pieire. Și eu îl înțelegeam. Regiunea Donețk este, în esență, un stat în sine: cinci milioane de locuitori, 23 de milioane de tone de oțel, peste 100 de milioane de tone de cărbune, întreprinderi uriașe de construcții de mașini, agricultură avansată, industrie navală.” (p. 201). Și-a asumat oare Gorbaciov rolul de trompetă propagandistică pentru Putin, în sensul de a sugera dezlipirea acestei bogate regiuni din statul ucrainean și alipirea acesteia la Federația Rusă? Nu exclud acest lucru. (În treacăt fie spus, acum este mai explicabil de ce Rusia are nevoie ca de aer de aceste regiuni bogate în care Moscova investise masiv în anii unionali (peste 1/3 din cheltuielile de capital ale celui de-al patrulea cincinal au fost destinate Ucrainei). Pe vremea lui Brejnev, prim secretarul CC al PC Ucrainean era o persoană foarte importantă în stat deoarece Ucraina ”era într-adevăr o republică foarte importantă și dinamică” (. 273), Brejnev însuși fiind mulți ani conducătorul Ucrainei și al Moldovei, el fiind etnic ucrainean.

”Aparatul” de partid era format din anturajul șefului cel mare. Cei cu ranguri mai mici duceau o teribilă luptă de concurență pentru a intra și a rămâne în grațiile șefului feudal absolut. Numirea lui Brejnev după Hrușciov s-a considerat o numire temporară (cum a fost Malenkov după Stalin, doar pentru câteva luni). Brejnev era o figură ștearsă și fără șanse de a rezista intrigilor celor care îi doreau locul. Dar a existat un oarecare Cernenko, un alt politruc de rang înalt care ”a contribuit masiv la crearea imaginii de mare politician a lui Brejnev” (p. 272). Asta l-a ținut în funcție pe Brejnev timp de aproape două decenii. Și, în consecință, Brejnev l-a desemnat pe Cernenko, drept mulțumire, în calitate de succesor al său la domnie… Tipic feudal…  Dar…. serviciile aveau și ele planurile lor…  În momentul în care s-a pus problema înlocuirii lui Suslov (decedat) la șefia Secretariatului CC, Cernenko era convins de numire, dar Andropov, fost șef al KGB și adus de Brejnev să-l slujească pe linie politică, a realizat o lovitură de palat autoinstalându-se și conducând ședința Secretariatului, ca și cum cineva (Brejnev) l-ar fi desemnat pe el… :”Văzând aceasta, Cernenko s-a făcut deodată mai mic și s-a prăbușit în fotoliul aflat de partea cealaltă a mesei față de mine – pur și simplu s-a prăbușit în el. În felul acesta , s-a petrecut sub ochii noștri ”o lovitură de stat internă”, care amintea într-o oarecare măsură scena din Revizorul” (p. 287).  Seara Gorbaciov la felicitat pe Andropov…  Iar Andropv l-a însărcinat pe Gorbaciov să facă ordine în aprovizionarea cu alimente a Moscovei…. Brusc (aparent, desigur…), Gorbaciov a devenit omul de încredere al lui Andropov. Aș bănui chiar că Andropov l-a asigurat pe Gorbaciov de sprijinul KGB, dacă acesta îl va sprijini pe Andropov să ajungă Secretar General al CC al PCUS, adică feudalul cel mare. Despre moartea lui Brejnev (10 noiembrie 1982) primul a aflat Andropov…  Apoi Andropov l-a informat pe Gorbaciov…. Cernenko a organizat funeraliile (semn că era desemnat succesor…), dar conducerea a fost preluată de Andropov. ”În acele zile am fost alături de Andropov și l-am văzut că își dă seama de necesitatea și de inevitabilitatea delimitării de multe aspecte ale epocii brejneviste” (p. 299). Acesta era climatul în care schimbările erau tot mai necesare, iar cineva trebuia să și le asume. Andropov a ”domnit” doar 450 de zile. A urmat la ”domnie” Cernenko, cel care a așteptat două decenii în umbra lui Brejnev pentru a-i lua locul. Dar ”domnia” lui  Cernenko a fost și mai scurtă: doar 400 de zile. ”A fost o perioadă chinuitoare pentru țară. În acești doi ani și patru luni s-a petrecut ceea ce avea să determine schimbarea de generații de la vârful puterii în URSS… Fără o descriere în detaliu a modului în care, în tot acest timp, s-au succedat intrigile politice nu se poate înțelege venirea mea la putere” (p. 300).

Sistemul (”sfânta sfintelor”) se perpetua prin multă minciună, ipocrizie, falsitate, lingușire și adulare fără merite. Descrierea lui Gorbaciov despre sistemul de educație din URSS este perfect valabil și pentru România ceaușistă, dar și pentru aparent democrata Românie actuală: ”Unii își căpătaseră titlurile științifice pe merit, dar erau mai mulți cei care ”răzbiseră” în știință mulțumită poziției lor sociale. Susținând o teză de doctorat, birocrații își creau o plasă de susținere și, dacă soarta se complica, se transferau pe posturi de conducere în institutele științifice sau în unități de învățământ” (p. 306).  Exemplific cu cazul meu: după absolvirea facultății, nu am fost primit la doctorat pentru că nu eram membru de partid. Cum m-am înscris în partid, cum am fost admis. Neavând însă sprijinul ”organelor” doctoratul meu s-a prelungit pâna la dumasiana cifră de 20 de ani. Deși teza a fost definitivată în 1984 (în plin brejnevism stalinist și ceaușism dogmatic) nu am primit avizul conducătorului de doctorat, ”savant” român școlit la Moscova, cu soție (pe atunci) rusoaică și – probabil – cu responsabilități politice (și nu numai) majore în lumea academică de la București. În ianuarie 1990, primesc telefon de la conducătorul de doctorat care – generos! – mi-a transmis că ”acum se poate!”. Am susținut teza în anul de grație 1996, la împlinirea a 20 de ani de la înscriere. Nu cunosc un doctorat mai lung decât acesta… Mai adaug că profesorul conducător de doctorat a devenit parlamentar iliescian (poate au fost colegi la Moscova), domnia sa făcând parte, după 1990, dintr-o impresionantă delegație a Parlamentului României care a participat la o ședință solemnă a Parlamentului Republicii Moldova de consfințire a independenței țării. Eu lucram ca ziarist la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării”, iar majoritatea colegilor din presa pro-unionistă sperau ca imediat după adoptarea Declarației de independență să aibă loc, în prezența parlamentarilor români de la București adoptarea deciziei de UNIRE cu ȚARA. N-a fost să fie…  pentru că nu făcea parte din plan… Supușii sovietici erau majoritari în ambele parlamente…   În ce privește afirmația lui Gorbaciov că doctoratele prin ”poziția socială” și nu prin muncă de cercetare, aceasta este confirmată de cazul plagiatului prim ministrului român Viorel Ponta, plagiat ”spălat” de comisii create ad hoc în cel mai stalinist stil posibil, concomitent cu desființarea Comisiei de etică care dovedise plagiatul, în chiar momentul ținerii ședinței. Eroul salvator se numește Liviu Marian Pop, ministrul de atunci al Educației…   Așadar, politrucul Gorbaciov a spus adevărul (dar numai după ce a împlinit 80 de ani…). Ponta a ascuns adevărul,  reușita camuflării hoției fiind asigurată de lipsa unei legislații care să incrimineze penal plagiatul, el însuși – plagiatorul, dar și coordonatorul de lucrare – făcând parte din sistemul care l-a promovat la putere.  Acum devine mult mai clar de ce Revoluția științifico tehnică nu se putea face în URSS cu ”specialiști” unși de sistem cu diplome, precum și care este starea educației din România cu un ministru care promovează și apără plagiatorii și conducătorii de doctorat care au avizat plagiatul (în cazul de față, prof univ dr Adrian Năstase, fost prim ministru al României).

O caracteristică a feudalismului sovietic târziu (îndeosebi perioadele Stalin, Brejnev, Cernenko) o constituia autoperpetuarea sistemului prin păstrarea oamenilor în funcții până când aceștia se stingeau, natural, din viață, la vîrste  – de regulă – peste 75 de ani, nu înainte de lăsa sistemul să fie condus de Curte, de serviciile secrete și de acoliții aflați în lupta pentru accederea la scaunul de Țar absolut. Așadar, gerontocrația se îmbina perfect cu autocrația și cu celelalte trăsături ale sistemelor feudale baroniale. Nomenclatura nu avea cum să fie înlăturată tot de nomenclatură decât print-o abilă mimare a plecării de la putere. Astfel, este cel puțin comic faptul că Gorbaciov a realizat că nu se puteau face schimbări fără renunțarea la nomenclatura îmbătrânită și îmburghezită (în sensul trecerii feudalilor în marea industrie și în marile orașe). Ajuns în vîrful nomenclaturii noul Țar cu vise democratice a încercat să vadă ce nu (mai) merge în sistem. Ipocrizia lui Gorbaciov atinge culmi în rândurile următoare: ”Prima  și cea mai importantă concluzie comună a fost că situația din organizațiile de partid nu putea fi schimbată dacă nu depășeam atitudinea nomenclaturistă în politica de cadre, dacă nu mergeam pe calea democratizării partidului și a societății. Îmi amintesc că, în Biroul Politic, Rîjkov a spus că, din 60 de miniștri, niciunul nu ceruse sî iasă la pensie, deși multora le venise vremea și în mod evident nu mai făceau față noii situații. …. Pentru că, în esență, asta însemna sfârșitul atitudinii nomenclaturiste. În locul numirilor trebuiau să vină alegerile, și încă unele reale” (p. 418).  Dar mentalitatea bolșevică a noului reformator este imediat devoalată și scoasă în prim plan: ”În politica de cadre apărea un nou element hotărâtor – părerea și voința cetățenilor, a membrilor de partid” (p. 418). Așadar, să se schimbe totul, dar să rămână tot partidul ca forță unică și conducătoare absolută…. Acesta a fost gorbaciovismul: năzuințe (aparent) naive, reformatoare, dar fără să te atingi de partidul unic care era esența sistemului, sfânta sfintelor! Unul dintre nomenclaturiștii de frunte ai partidului, Andrei Gromîko a pus hamletiana întrebare: ”Problema care se pune astăzi este dacă statul socialist va fi sau nu va fi” (p. 419). Se știe acum, răspunsul a fost dat de Elțîn și de  alegerile de după debarcarea lui Gorbaciov. Dar nimeni nu dorea să înlăture sistemul, ci să-l consolideze. Trecerea la democrație, în concepție perestroikistă, era consolidarea democrației interne de partid. Alegeri libere însemna alegeri libere și democratice în partid. ”Nimeni nu s-a încumetat să pună la îndoială monopolul partidului asupra numirii cadrelor. Oratorii au preferat să ocolească întrebarea cum să introducem alegerile libere în mecanismul de funcționare a nomenclaturii” (p. 421).  Toate aceste discuții aveau loc în ianuarie 1987, timp în care în România cel puțin, abia se vorbea despre schimbările de la Moscova…. Pentru nomenclaturistul Gorbaciov, nomenclaturistul Ceaușescu trebuia înlăturat de urgență. Neonorant pentru Gorbaciov, absolut niciun rând nu este dedicat situației din România, cea mai dramatică dintre toate țările foste soocialiste. O spălare a obrazului s-ar putea face de către octogenarul Gorbaciov prin scrierea unei cărți distincte despre România, Ceaușescu și așa numita revoluție din 1989 din România. .. Ar avea un succes de casă garantat și ar explica multe dintre ”alegerile” libere care au urmat după execuția cuplului dictatorial ceaușist, cu nimic mai puțin vinovat în fața istoriei decât cuplul dictatorial gorbaciovist. Diferența era dată de mărimea țărilor și de importanța piețelor pentru Occidentul anilor 80-90.

Revenind la structurile feudale sovietice descrise de Gorbaciov, aflăm că directorul KGB din vremea domniei lui Andropov era ucraineanul kgb ist Fedorciuk, cu care nu se afla în relații prea bune, deoarece atitudinea lui era orientată înspre conducerea Ucrainei și mai puțin a Uniunii, Fedorciuk fiind ales și numit de ucraineanul Brejnev. Dar punctul pe i este pus de Gorbaciov atunci când descrie sistemul sovietic ca pe unul pur feudal: ”Vechiul clan conducător care pătrunsese, asemenea unei metastaze, în toate structurile de la vârful republicii și care fusese alungat de Aliev pe motive de corupție și ineficiență în muncă, începea să fie înlocuit cu un nou clan, așa numitul ”grup de la Nahicevan”. Dominau ca și înainte legăturile de rudenie aproape până la al zecelea grad. După ce-și crease în acest fel o bază de susținere trainică, dominată de principiul de clan, Aliev ajunsese nu să conducă, să stea în fruntea republicii, ci să o stăpânească. Și toate adunările, manifestațiile, întâlnirile cu presa, cu poporul și cu celelalte atribute democratice afișate erau numai o fațadă, care nu schimba cu nimic esența și metodele acestei stăpâniri. … Aliev lucrase multă vreme în KGB, Andropov era pentru el nu doar un fost șef, ci o autoritate de netăgăduit. De aceea, prezența lui Aliev în componența Biroului Politic întărea poziția lui Iuri Vladimirovici Andropov. Asta era tot” (p. 311).  Cred că cititorii acestei pseudorecenzii realizează acum mai bine motivația prezentării spre reflecții cititorilor români gândurilor octogenarului Gorbaciov. Ele sunt realități peremptorii și pentru România lui Ceaușescu, dar și pentru România postdecembristă, inclusiv în zilele actuale.  Clanurile județene  (prefecturi, consilii populare, dar și primăriile orașelor reședință de județ) demontate parțial (deocamdată) de DNA arată clar că România nu a ieșit încă din feudalismul clientelar și bazat pe relații de rudenie. La noi, soțiile sau fiicele demnitarilor români (soția fostului președinte PNL, Crin Antonescu, soția premierului român și președinte al PSD Victor Ponta, fiica președintelui României Traian Băsescu și exemplele pot continua) au fost propulsate la Parlamentul UE, pentru a-și putea consolida și mai mult puterea baronială. (un exemplu concret: http://politicstand.com/cum-va-apara-daciana-romania-la-bruxelles/ . Una dintre speranțele mele că Bruxelless ul va aduce România pe calea democrației și civilizației devine, în aceste contexte paleofeudale, tot mai evident, o dulce iluzie…  (vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2014/05/18/o-furteva-pe-ulita-noastra-mitomanie-si-intelofobie-in-regimul-pontocratic/)

Unul dintre ”meritele” lui Andropov în scurta sa domnie a fost faptul că a început să introducă disciplina, evident cu ajutorul miliției și al KGB ului. Dar asta era deja feudalism dictatorial pe față, cu alte cuvinte Andropov a încercat să introducă democrația cu ajutorul metodelor dictatoriale… No way!

În 1983 Gorbaciov a vizitat Canada și a înțeles că statul sprijinea interesele proprietarilor, prin credite, recuperate apoi și prin exportul de cereale. Interesant este că Andropov s-a opus efectuării acestei vizite. Erau oare temeri legate de o posibilă racolare/ influențare/  deturnare de la linia partidului?…. Greu de spus. Oricum, în Canada Gorbaciov a fost întrebat cât se poate de direct cine va fi succesorul lui Andropov (canadienii îl bănuiau pe Gorbaciov că el va fi alesul…). Evident, răspunsul a fost unul în stil agricol…. Gorbaciov ”a luat-o pe arătură” și a vorbit despre altceva…

Andropov a inițiat procesele reformatoare cu o vigoare și o viteză specific instituției pe care a condus-o (KGB). Există tot mai multe opinii (poate chiar și dovezi) că la originea marilor schimbări de sistem se afla KGB ul, cu un efectiv de peste jumătate de milion de oameni, marea lor majoritate având studii superioare. Ipoteza mea că Gorbaciov a avut – din tinerețe – strânse legături cu KGB ul este tot mai mult confirmată de analize de ultimă oră: ”În mai 1991, KGB a primit o serie de noi competenţe, precum: 1) dreptul de a supraveghea comerţul exterior, politica externă şi informaţiile referitoare la „progresul ştiinţific şi tehnic”; 2) controlul şi sprijinul „organizaţional şi tehnic” pentru ministere; 3) controlul asupra tuturor deplasărilor sovieticilor în străinătate; 4) „menţinerea securităţii statului” în timpul manifestărilor şi conflictelor interetnice; 5) dreptul de a promulga decrete cu putere de lege la nivelul Federaţiei şi al republicilor; 6) dreptul de a pătrunde în locuinţe, fabrici şi administraţii fără mandat; 7) supravegherea, fără mandat, a tuturor comunicaţiilor (poştă, telefon, radio); 8) înfiinţarea unor spaţii de detenţie speciale” (cf. . http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-1-1_535f7bd60d133766a8318258/index.html). Faptul că Elțîn a primit puteri mai mari și însărcinări de reformare mai radicală a sistemului explică abdicarea lui Gorbaciov și trecerea lui pe linie moartă la sfârșitul anului 1991. Este de presupus că și în KGB se duceau lupte intestine pentru putere, cu atât mai mult cu cât cunoaștem astăzi că KGB ul a oferit președintele Rusiei pentru un număr mare de ani. În același articol din ”Adevărul” se scrie: ” În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika şi glasnosti. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înţelegea că nu putea reuşi decât graţie unei trădări secrete a ţării de către Comitetul Securităţii Statului”. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andropov din cadrul contraspionajului KGB, mărturiseşte faptul că Iuri V. Andropov „se gândea la posibilitatea de a stabili un acord cu intelighenţia rusă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să-l ajute în a reforma sistemul”. Modelul lui Andropov era Anatoli Lunacearski care, sub Lenin, ştiuse să coopereze cu acest grup social. Moshe Lewin este de părere că Andropov înţelesese perfect că principala infirmitate a Partidului era nivelul intelectual redus al înalţilor săi conducători şi al cadrelor superioare. Preşedintele KGB a avut relaţii bizare şi extrem de strânse cu Aleksandr Zinoviev, autor al romanelor Înălţimi prăpăstioase (1976) şi Homo sovieticus (1986), care mărturisea, referindu-se la prima sa carte din 1976: „Andropov mi-a adorat cartea. Apoi, mi-a propus să predau în Occident”. Mihail A. Suslov ceruse arestarea şi condamnarea la moarte a lui Aleksandr Zinoviev, însă Andropov i-a propus lui Brejnev o expulzare şi o privare de cetăţenie pentru următorii 12 ani. Se va întoarce în URSS în 1990, în pofida faptului că publicase pamfletele Katastroika şi Gorbaciovismul. Istoricul Serghei Semanov, fost redactor-şef la publicaţia lunară Celovek i zakon (Omul şi legea), va scrie: „La prima vedere, Andropov era sever şi dur. Ceea ce nu l-a împiedicat să întindă mâna poetului liber-cugetător Evgheni Evtuşenko, să-l patroneze pe viitorul vestitor al Perestroikăi, ziaristul Lev Karpinski, şi pe alţi liberali. Sub Andropov, s-au deschis pentru mulţi disidenţi frontierele spre Occident”. Spre exemplu, Irina I. Andropov, fiica preşedintelui KGB, a lucrat la Celovek i zakon în calitate de corector. ”  Aș mai avansa o speculație: fiica lui Andropov se numea Irina, la fel ca și fiica lui Gorbaciov. În sistemul bolșevic (dar poate nu numai acolo) prieteniile se legau și se consolidau și prin cumetrii, respective dând unui copil numele copilului îndrăgit al unui prieten apropiat sau al unui șef ierarhic.  Faptul că Andropov l-a preferat pe Gorbaciov la succesiune este devoalat în partea a doua a articolului din ”Adevărul”: ”Un rol important în acest plan avea să-l joace şi Arkadi Volski, asistent personal al lui Iuri V. Andropov în perioada 1982 – 1984 şi, mai apoi, al lui Konstantin U. Cernenko. În clipa în care Iuri V. Andropov a murit, pe 9 februarie 1984, Arkadi Volski s-a aflat alături de el şi i-a consemnat dorinţa ca succesorul său să fie Mihail S. Gorbaciov. (FOTO Mihail Gorbaciov şi Margaret Thacher, Londra, 1984) În iunie 1990, Arkadi Volski a primit însărcinarea din partea CC al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.r.) să înfiinţeze o structură menită să apere interesele industriale ale PCUS. Astfel, s-a înfiinţat Uniunea Ştiinţifică şi Industrială care şi-a schimbat denumirea, după 1991, în Uniunea Industriaşilor şi Antreprenorilor din Rusia”.  (cf.: http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-2-1_536768d20d133766a85f6efb/index.html# )
Se confirmă, în articol, și faptul că ascensiunea lui Gorbaciov a fost posibilă doar cu sprijinul masiv și susținut al KGB: ”În 2005, Arkadi Volski a pierdut controlul asupra organizaţiei sale în favoarea noii elite politico-economice ruse grupate în jurul lui Vladimir V. Putin. Mihail S. Gorbaciov va confirma faptul că, începând din iulie 1990, PCUS şi-a redus aparatul la jumătate şi a investit banii în structuri comerciale. Peste 3 miliarde de ruble-aur (circa 2 miliarde de dolari) au stat la baza naşterii a aproximativ 600 de societăţi şi bănci comerciale. Institutul de Sociologie din Moscova a confirmat faptul că trei sferturi din societăţile de tip joint-venture aflate în activitate la sfârşitul anilor ’80 au fost create la iniţiativa KGB. În 1987, generalul Vladimir A. Kriucikov a ordonat crearea de societăţi mixte, care să permită accesul la tehnologia de vârf occidentală. Referindu-se la relaţia dintre viitorul secretar general al PCUS şi KGB, fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski scria: „Spre sfârşitul lui octombrie (1984 – n.n.), Nikitenko s-a întors din concediu, confirmând – în urma discuţiilor cu ofiţeri superiori de la Centru – că KGB-ul se afla într-adevăr în spatele lui Gorbaciov, cu care încheiase o înţelegere prietenească, şi că acea călătorie (de la Londra – n.n.) era menită să-i dea un atu în bătălia pentru putere. KGB-ul îl susţinea pentru că el era omul nou, un om al viitorului, un om cinstit care avea să lupte cu corupţia şi cu alte aspecte negative ale societăţii sovietice”. După 11 martie 1985, Direcţia Generală I din KGB (Informaţii Externe) avea să emită instrucţiuni extrem de severe prin care se interzicea deformarea stării reale în mesajele şi rapoartele informative transmise CC al PCUS şi altor organe conducătoare”.

Andropov s-a îmbolnăvit de rinichi, îndeplinirea sarcinilor sale fiind tot mai dificilă. Atunci l-a însărcinat pe Gorbaciov cu conducerea lucrărilor Secretariatului. Nu este de mirare că Gorbaciov are, majoritar, cuvinte de laudă pentru Andropov: ”Fără îndoială, Iuri Vladimirovici Andropov a fost o personalitate neobișnuită, de amploare, bogat dăruită de natură, un autentic intelectual. S-a manifestat cu hotărâre împotriva a tot ceea ce numim ”brejnevism”, a favoritismului, a luptei de culise, a corupției, a delăsării morale, a birocratismului. Iar acest fapt corespundea așteptărilor oamenilor. Acțiunile lui au fost considerate începutul unor schimbări generale și propfunde” (p. 333). Ceva s-a întâmplat însă cu desemnarea la succesiune a lui Gorbaciov, astfel încât noul Țar a fost desemnat în persoana bătrânului Cernenko. Văduva lui Andropov i-a spus soției lui Gorbaciov: ”De ce l-au ales pe Cernenko, de ce? Iura voia să fie ales Mihail Sergheevici” (p. 335).  Alegerea lui Cernenko a întârziat cu peste un an procesul de reforme întrevăzut de KGB, de Andropov și de Gorbaciov. În 1984 a murit Enrico Berlinguer, iar la funeralii PCUS a fost reprezentat de Gorbaciov care a profitat de context și s-a întâlnit cu fruntași comuniști italieni (eurocomuniști) dar și cu președintele Italiei. ”Președintele s-a pronunțat pentru colaborarea dintre comuniști și socialiști” (p. 346). Cred că atunci ideea construirii unei europe socialiste comune a prins și mai mult contur. Tot în 1984, Gorbaciov vizitează Marea Britanie (vizită la Parlament, întâlnire cu Margaret Thatcher). Pledoariile lui Gorbaciov pentru contopirea celor două sisteme sunt tot mai clare, mai directe: ”Indiferent ce ne desparte, planeta este una pentru toți. Europa este casa noastră comună. Casă, nu teatru de acțiuni militare” (p. 347). Gorbaciov devine tot mai pacifist, mai globalist, mai favorabil dezarmării și unei noi construcții instituționale care să reunească întreaga Europă. Întâmplător sau nu, Gorbaciov a vizitat uzine și centre de cercetare, dar nu a rueșit să ajungă și la mormântul lui Marx, deși era pe lista obiectivelor…. Tot în 1984 moare și Ustinov, personalitate de vârf a nomenclaturii comuniste sovietice. Iată cum comentează Gorbaciov: ”De fapt, tot acel an nu a fost altceva decât agonia unui regim” (p. 350); ”Toate acestea erau un semn că murea sistemul însuși, sângele lui stătut, bătrânicios, nu mai avea putere să circule” (p. 367).  În martie 1985, cu laude și aprecieri elogioase Gorbaciov este noul șef al partidului și statului sovietic. Avea 54 de ani, vârsta la care murise Lenin. ”Domnia” sa a durat doar un cincinal și 10 luni, până la debarcarea sa în ziua de Crăciun a anului 1991. În 1996 Gorbaciov se relansează în viața politică,  mai exact în campania electorală pentru prezidențiale, fiind învins de rivalul său Elțîn. Doar venirea la putere a lui Putin îl mai scoate pe Gorbaciov din izolare. Elțîn a avut susținere americană, dar și a structurilor care au inițiat reformarea radicală a sistemului, adică KGB. Gorbaciov îl consideră vinovat de tot ce s-a întâmplat rău cu URSS pe Elțîn: ”Respingând ideea de reformare a URSS în condițiile păstrării statalității unionale, ideea schimbărilor graduale ăn societate, Elțîn a început să acționeze prin metoda distrugerii structurilor și mecanismelor de stat, a deschis țara, complet nepregătită, sistemului concurențial, care în mod evident avea să ducă la eșec, și astfel, în esență, a condamnat-o la suferință. Așa voia el să arate ce anticomunist convins era” (p 379). Oare pe cine ar fi susținut americanii și KGB ul mai mult: pe un leninist reformist (Gorbaciov) sau pe un anticomunist convins (Elțîn)? Răspunsul este deja cunoscut. La 10 ani de la înlăturarea sa, Gorbaciov continuă să dea același răspuns la problemele cu care se confruntă țara, ca și în anii de început ai perestroikăi: ”mai multă, democrație, mai mult socialism” (p. 382).  Cu alte cuvinte, el este un comunist bolșevic leninist incorigibil, iar mesajele sale de revigorare a URSS sunt împlinite, în aceste zile, în mare măsură, de V.V. Putin.

Interesant de observat că primele măsuri care ar putea fi considerate cât de cât ”antisistem” au fost luate, în URSS, în anii 1986 – 1987, în timp de măsuri similare au fost introduse în România abia în ultimii zece ani, mai consistent în ultimii cinci ani, deși PCR a fost scos, formal, în afara legii încă din 1990. Deci, o întârziere de cca 20 de ani, drept pentru care vinovăția guvernării Năstase pentru aceste întârzieri nu mai trebuie dovedită. Nu lipsit de interes că președintele Băsescu l-a caracterizat, recent, adică în 2014, ca fiind un fost prim ministru foarte bun… Dar tot în fatidicul an 1987, Corneliu Coposu prevedea prăbușirea iminentă a comunismului. (vezi http://adevarul.ro/locale/zalau/exclusiv-secol-nasterea-corneliu-coposu-e-prevazut-seniorul-1987-caderea-comunismului-1_537adb610d133766a8cd6f79/index.html) .  La 27 de ani de la  această prognoză și la 25 de ani de la presupusa cădere a comunismului în România, Joe Biden atrage atenția că drumul spre o societate normală, fără reminiscențele feudale vizibile și azi cu ochiul liber în România, că fără o consolidare a statului de drept, respectiv fără o asigurare a independenței justiției, procesul de îndepărtare de comunism este sau poate fi reversibil. (vezi http://www.gandul.info/international/primul-mesaj-al-lui-joe-biden-pentru-romania-tarile-care-nu-au-un-stat-de-drept-puternic-si-un-sistem-judiciar-independent-sunt-vulnerabile-la-tipul-de-actiuni-pe-care-le-desfasoara-rusia-in-ucraina-12636812) .

Duplicitatea bolșevicului Gorbaciov apare mereu, pagină cu pagină. După clamarea meritului de a fi reformatorul sistemului nomenclaturist, el subliniază că perestroika a fost, în realitate, o revigorare a leninismului, a comunismului trecut de faza ”pe cazarmă” și intrat, chipurile, în faza de ”civilie”, de ”normalitate”. Spre deosebire de anticomunistul Elțîn (fostul prim secretar de partid pe Moscova, apoi pe Federația Rusă), Gorbaciov rămâne un leninist antistalinist convins. ”Inițiatorii perestrikăi – cine vor fi fost oare? … – voiau să elimine cât mai repede sărăcia. În doi ani (1985 -1986) investițiile sociale depășiseră cu aproape 40 de miliarde de ruble suma prevăzută în planul cincinal”  (p. 449). Așadar, nu stimularea investițiilor prin fiscalitate scăzută, ci pomeni pentru săraci. Tipic leninist!  Desigur, planul cincinal rămînea cadrul economic general, dar tot Gorbaciov se plănge că ”În 1987, reforma economică viza deja dezvoltarea relațiilor de piață, dar, din cauza împotrivirii forțelor conservatoare din aparatul de stat și de partidm ea a fost pur și simplu blocată” (p. 449). Cu alte cuvinte, deși perestroika era un plan de revigorare a comunismului leninist, tot el se plânge că trecerea la capitalism (relații de piață) era blocată de … comuniștii conservatori. A da pomeni la săraci echivalează cu omorârea industriei și cu sărăcirea și mai cruntă a săracilor.  Gorbaciov doar constată acest lucru, fără a-și asuma responsabilitatea pentru această politică economică leninistă dogmatică: ”Creșterea veniturilor bănești ale populației s-a accelerat, în timp ce, după 1988, ritmul de creștere a producției, dimpotrivă, a încetinit, iar apoi a devenit nul” (p. 449).  Cauza o dezvăluie chiar autorul: ”Nu ne-am hotărât nici să întrerupem derularea câtorva programe sociale, să reducem cheltuielile statului, în primul rând pentru apărare” (p. 450).  Gorby realizează că ”rezolvarea problemei trebuia căutată nu în măsuri administrative, ci în reorganizarea mecanismelor economice” (p. 451). Opinia mea este că reformarea trebuia începută nu cu măsuri pur economice (la nivelul mijloacelor), fără a vedea unde ajung rezultatele economicului, ci cu măsuri politice (la nivelul politicilor). În limbaj MSM, degeaba schimbi sau recombini mijloacele dacă nu schimbi scopul, finalitatea activității. Or, în mintea lui Gorbaciov sistemul sovietic trebuia păstrat, planificarea păstrată, nomenclatura păstrată (eventual ușor întinerită…), reglementarea prețurilor păstrată, înarmarea păstrată, partidul unic păstrat, KGB ul păstrat… deși, tot el mărturisește că ”Eforturile noastre se pierdeau pe drum. Era foarte limpede că sistemul dă rateuri.” (p. 451). Un caz tipic de neaplicare a Metodologiei Scop Mijloc.  Politrucii de la vârful sistemului se certau pe probleme false, respectiv vroiau să decidă menținerea socialismului (scopul suprem) dar cu piese de… import. Rîjkov avea ca poziție unică: ”reformele noastre nu trebuie să iasă din limitele socialismului” (p. 452), în timp ce Gorbaciov îi ținea isonul, dar cu o octavă mai sus și câțiva becari în plus: ”Reformele trebuie să le facem în cadrul socialismului, dar nu în acel cadru care a ținut societatea în lanțuri, care a anulat inițiativa și interesul oamenilor” (p. 452). Totul se reducea la construirea unui socialism cu față umană, cu alte cuvinte a unui umanism de fațadă cu puternice temelii comuniste. Zeci de pagini sunt alocate, în carte, pentru a descrie controversele teoretice, ideologice și politice între reformatori și conservatori. Factorii externi nu erau deloc favorabili. Dimpotrivă! (Un episod din această pseudorecenzie va fi dedicat relațiilor externe ale URSS din perioada celor aproape șase ani de conducere gorbaciovistă). Printre mijloacele de explicare și promovare a crezului său personal Gorbaciov a ales (și) cuvântul tipărit. Cartea sa despre perestroika, Perestroika și noua gândire pentru țara noastră și pentru întreaga lume, scoasă în anul 1997, a fost tipărită în tirașe de masă, în URSS, în SUA și în alte țări ale lumii. ”În total ai apărut 5 milioane de exemplare în 160 de țări, în 64 de limbi” (p. 458) (În România s-a publicat doar un volum de cuvântări ale lui Gorbaciov din anii primi ai reformei (1985-1986), adică doar acele cuvântări în favoarea comunismului leninist…).  Titlul cărții lui Gorbaciov, prea lung, prea tezist și neatractiv sugerează iluzia că omenirea se va schimba după modelul perestroikist (socialist și leninist în esență). Consider că această iluzie a instaurării în lume a unui sistem mixt, nici capitalist – nici comunist, respectiv și capitalist și comunist deopotrivă. Melanjul postmodernist era la modă, dar se vede că aplicat (brusc!) la politici naționale și mondiale, a avut urmări dramatice pentru unul dintre sistemele în cauză (comunist), cu consecința proclamării de către futurologul american Fukuyama a ”sfârșitului istoriei”. Impresia Occidentului despre carte o spune chiar Gorbaciov: ”în Vest a fost primită cu bănuieli și sarcasm și considerată manifestul unui idealism nejustificat sau un nou truc propagandistic” (p. 458).  Și cum să nu fie astfel devreme ce Gorbaciov nu a fost în stare să iasă din tiparele revoluției bolșevice. Mai mult chiar, mărturisește el în carte ”M-am apucat din nou să citesc cărțile lui Lenin referitoare la primii ani ai puterii sovietice. Le-am parcurs pe toate, fără excepție” (p. 459). Și asta se întâmpla la sfârșitul anului 1987! Probabil bibliografia leninistă era obligatorie în sistemul de educație, devreme ce Gorbaciov este exasperat să constate că se bătea pasul pe loc: ”Mă consterna faptul că reprezentanții multor structuri de partid și de conducere se dovedeau incapabili să să pregătească într-o atmoseferă democratică, de glasnost, trecerea către noi formule economice. La întâlniri auzeam una și aceeași rugăminte: ”Spuneți-ne ce să facem, dați-ne indicații!” Încă de pe atunci vedeam în această împrejurare simptomele rău prevestitoare ale crizei din partid. Întrr-un partid care, de altfel, fusese creat cu un alt scop. Eram uimit: în trei ani înnoiserăm substanțial corpul de cadre, dar nou-veniții, împovărați de inerție, trecuți prin școala ideologică sovietică, întrebuințau, cu mici excepții, aceleași metode ca și predecesorii lor” (p. 461).  La 4-5 noiembrie 1987, la Kremlin, Gorbaciov organizează o întâlnire internațională, cu participarea nu doar a partizanilor comunismului. ”Luând cuvântul la această întâlnire, am avansat, pentru prima oară ideea plurivalenței evoluției istorice, afirmând că opoziția a două sisteme nu este hotărâtoare. O asemenea recunoaștere a necesității de a refuza monopolul asupra adevărului a sunat din partea mea ca o adevărată chemare la heterodoxie” (p. 462).  În sfârșit, Gorbaciov recunoaște că a fost convins (singur, de alții…) că cele două sisteme politice coexistente la acea dată pot converge și că trebuie să conveargă!  Aceasta este, de fapt, cauza primă a declanțării politicii sale perstroikiste: convergența și participarea URSS la conducerea lumii, fără a mai putea fi învinuită că este Imperiul Răului…  Gorbaciov  era convins că un asemenea proces va fi de durată (25 – 30 de ani!). De ce era nevoie de 5-6 cincinale? Pentru că ”societatea sovietică era un conglomerat extrem de greu de reformat” (p. 464) ceea ce a dus și la această concluzie tristă, perfect valabilă și în 2014, când perestroika ar fi trebuit să fie încheiată și … toată lumea să fie fericită: ”Dar, din păcate, …și în ziua de azi, mulți sunt gata să țină partea unor asemenea capete înfierbântate, să submineze societatea în mod indirect, pe la spate. Doar nu degeaba unul dintre cei mai sângeroși conducători din istoria noastră este perceput de mulți ca un erou, iar oamenii umblă până în ziua de azi cu portretele lui pe străzi și chiar încearcă să identifice numele Rusiei cu Stalin” (p. 465). Sub pretextul sărbătoririi victoriei Armatei Roșii în cel de-al doilea război mondial, Stalin este oferit de Putin pe post de model de urmat…  și asta în anul de grație 2014, după anexarea ilegală a Crimeii.

Mai multe pagini din carte sunt dedicate ”războiului” lui Gorbaciov cu Elțîn despre care primul are doar caracterizări negative (nedemocrat, populist, arivist, bețiv, instabil… Citind aceste pagini, cititorul va înțelege că Gorbaciov transferă responsabilitatea distrugerii statului sovietic asupra lui Elțîn, iar șansa istorică a refacerii acestuia îi va reveni noului Stalin, adică președintelui actual al Rusiei, V.V. Putin, pentru care Gorbaciov are doar cuvinte de laudă. Asta – în virtutea dublei măsuri cu care operează mereu Gorbaciov – nu l-a împiedicat pe Gorbaciov să-l critice pe vechiul Stalin: ”Sute de mii (aproape un milion) de activiști de partid au fost împușcați, trei milioane au fost trimiși în lagăre. Și asta fără să mai punem la socoteală colectivizarea, care a afectat alte câteva milioane…. Pentru socialism? Da! Dar pentru ce socialism? Unul ca pe vremea lui Stalin nu ne trebuie” (p. 477). Încheind acest capitol despre perestroika Gorbaciov nu pierde ocazia să sublinieze că perestroika nu a fost percepută nicidecum ca un trend antisistem, sau ca un atac ireverențios la ”sfânta sfintelor”. Dimpotrivă! Politrucii au continuat să militeze pentru consolidarea monopolismului PCUS. ”Din nefericire, în deceniile întregi de monopol, o mare parte a funcționarilor PCUS se dezvățaseră sau nu învățaseră niciodată să ducă muncă politică, ideologică și organizatorică cu oamenii fără sprijinul resurselor administrative și de statr. În acest sens e caracteristic faptul că la plenarele CC – chiar și la ultimele – răsunau întotdeauna cereri de întărire a autorității organelor de partid cu ajutorul pârghiilor administrative și legale. Situația aceasta a culminat în împrejurărarea că majoritatea liderilor de partid – … – de la membri CC până la o serie întreagă de conducători ai comitetelor locale, s-au dovedit părtași, într-un fel sau altul, la puciul Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență” (p. 485).  Se vedea treaba că revuluționarii leniniști sau che guevariști au în sânge loviturile de stat, ignorarea alegerilor și urmărirea cu obstinație a propriilor interese. Modul în care a fost debarcat guvernul Mihai Răzvan Ungureanu din România în 2012 seamănă izbitor cu GKCP – ul stalinist (tentativa de lovitură de stat) care l-a arestat pe leninistul Gorbaciov în vara anului 1991 (GKCP = acronimul în limba rusă a CSSU adică Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență). Mijloacele au fost ușor diferite, dar esența era aceeași: obținerea puterii prin forță.  KGB ul (sau, cel puțin o parte a unor structuri din KGB, la fel cum s-a întâmplat în ”Revoluția” romînă, cu participarea ”unei părți” din Securitate) nu a fost străin de torpilarea semnării Acordului Unional – la 20 august 1991 – prin care se urmărea salvarea Uniunii Sovietice de la disoluție, în vara anului 1991: ”După cum s-a dovedit mai târziu, această întâlnire a fost ascultată de KGB și a reprezentat pentru anumite personaje cu funcții înalte un motiv care i-a hotărât să participe la pregătirea și organizarea loviturii de stat. Se știe că Iazov a stat la îndoială dacă să-l susțină sau nu pe Kriucikov: Dar înregistrarea în care era amintit și numele lui l-a convins” (p. 518).  Refacerea Uniunii Sovietice a fost amânată cu exact un sfert de secol, misiunea revenindu-i fostului ofițer KGB, actualmente președinte al Rusiei, Vladimir Putin.

Cred că este un caz rarissim în istorie ca un conducător de țară să-și propună ca scop stabilizarea și consolidarea sistemului politic, iar rezultatul să fie complet opus acestui scop, respectiv distrugerea completă a acelui sistem, iar asta pentru simplul motiv că distrugerea sistemului a fost doar mimată. O spune și Aleksei Levinson în articolul său de analiză publicat în 2010: ”Avem toate motivele să credem că, în 1985, atunci când a primit puterea supremă în acest imperiu, ideile lui Gorbaciov, chiar și dacă ar fi existat în forma aceasta liberal-comunistă, erau legate mai degrabă de întărirea, și nici pe departe de ruinarea sistemului politic de atunci” (p. 495).  Actualmente Gorbaciov regretă că PCUS nu a devenit ”avangarda morală a societății” (p. 498), dar tot din cele afirmate de domnia sa rezultă clar că nu era nicio șansă să se întâmple așa. Dintr-o clică de ariviști corupți nu poți face peste noapte o mănăstire de călugări… ”În vara lui 1990 am luat cunoștință de starea de lucruri din organizațiile de partid și din colectivele fabricilor din Leningrad. … Activiștii abandonaseră munca cu oamenii, le lipsea inițiativa de a rezolva problemele cele mai presante…. Iar… nomenclatura de partid stătea deopoarte și-și freca mâinile cu răutate: ”Noi nu mai avem nicio putere, suntem alungați de la conducere – asta vă e perestroika”. (p. 499).  Evident, vinovatul de serviciu era tot Elțîn care instiga oamenii la greve, la nesupunere…  Ca răspuns la situația tot mai gravă din partid Gorbaciov a reacționat prin propunerea (adoptată de parlament în martie 1990) înființării funcției de președinte al țării, fiind concomitent scos din Constituție articolul care acorda PCUS monopolul puterii. Dar înființarea postului de președinte unional a fost contracarată și slăbită de înființarea de posturi de președinți de republici unionale. Sperând că mai poate salva partidul Gorbaciov a rămas și președinte al URSS și Secretar General al PCUS, ceea ce – recunoaște el – a fost o mare eroare. În ultimă instanță, lovitura de stat (GKCP) a fost dată de dinozaurii din partid. Moartea acad Saharov în decembrie 1989 i-a slăbit forțele lui Gorbaciov și a întărit tabăra lui Elțîn (Rusia Democratică). Politica lui Elțîn a fost susținută în teritoriu de Țările Baltice (Gorbaciov îi numește pe patrioții din aceste republici ”separatiști naționaliști radicali”) cu consecința ieșirii acestor țări din Uniune. În RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) postul de președinte a fost câștigat de Elțîn (care a primit cu doar patru voturi peste necesarul minim). Parlamentul RSFSR a cerut autonomie prin publicarea Declarației de Suveranitate și astfel, s-a pus capăt existenței de facto a Uniunii Sovietice și a programului său leninist de reformă politică și economică. ”După Rusia au declarat suveranitatea țărilor lor Sovietele Supreme din Uzbekistan, Moldova, Ucraina, Bielorusia, Turkmenistan, Armenia, Tadjikistan, Kasahstan și Kirghizia. Declarații de suveranitate au adoptat de asemenea republicile autonome din componența Rusiei și chiar anumite regiuni (Irkuțk)” (p. 508).   Interesantă este reacția unui președinte american care, întrebat fiind despre, destrămarea URSS a spus că era mai bine înainte; acum trebuiau acorduri economice cu 15 parteneri în loc de unul…

Mai amintesc câteva momente istorice din finalul epopeii perostrokiste și gorbacioviste. În februarie 1990 Elțîn a declarat că se delimitează de poziția președintelui URSS și îi cere demisia, dar anturajul lui Elțîn nu a aprobat această poziție. Exact acest lucru a împiedicat victoria puciștilor din august 1991. În caz contrar ar fi avut loc restaurația deplină și imediată a stalinismului dictatorial, reintroducerea monopolului PCUS cu toate consecințele de rigoare… Atunci  puciștii ar fi putut afirma și proba că ”URSS trăiește”… (după modelul ”USL trăiește…”). Până atunci însă, pe 12 iunie 1991 Elțîn câștigă detașat alegerile în RSFSR (40%). Pe 30 iulie urma să fie semnat Acordul Unional prin care RSFSR să rămână în componența URSS, conform unei ședințe în trei: Gorbaciov, Elțîn și Nazarbaev.

Puciul din august 1991 este descris pe doar cinci pagini din care rezultă clar că puciul era destinat opririi cursului reformist și revenirea la stalinism. Dar lucrurile erau deja pornite în direcția aneantizării Imperiului Răului, și a redistribuirii marilor bogății acumulate între nomenclaturiștii tineri și ariviști, astfel încât puciul nu a făcut altceva decât să accelereze dizolvarea statului sovietic și a structurilor sale feudalo-comuniste. Gorbaciov a renunțat la postul de secretar general al PCUS și a propus autodizolvarea partidului. Elțîn a definitivat procesul făcând injecția mortală în corpul deja muribund al statului sovietic unional: în timpul puciului, Elțîn a preluat structuri unionale și le-a subordonat celor republicane (ruse). Astfel, Federația Rusă a devenit moștenitoarea de facto și de iure a Uniunii Sovietice. Ulterior, tot el ”a anunțat că are de gând să distrugă definitiv Centrul” (p. 525) blocând conturile instituțiilor unionale. ”La sfârșitul lui octombrie, Elțîn a anunțat intenția de a declara Banca de Stat a URSS bancă rusească, de a reduce numărul angajaților Ministerului de Interne cu 90%” (p. 525).

După puciul nereușit din august, sfârșitul anului 1991 avea să însemne și sfârșitul Imperiului Sovietic. Pe lângă groparul Gorbaciov, care a pregătit groapa și a sugerat că marele bolnav ori este reformat ori va muri, mai apar doi factori decisivi: Elțîn – cel care și-a asumat decizia de a eutanasia marele bolnav – și Occidentul care abia aștepta să vină cu flori și coroane la înmormântare. Rolul tot mai activ al Occidentului a fost solicitat și permis de către Gorbaciov care a ținut, apropae zilnic legătura cu premierii/ șefii de stat: John Major (Marea Britanie), Heluth Kohl (Germania), Francoise Mitterand (Franța), George Bush (SUA), Giulio Andreotti (Italia) și Felippe Gonzales (Spania). ”Eu i-am îndemnat să facă pași concreți. Mai înțelegători s-au dovedit, probabil, francezii, nemții și italienii” (p. 525). FMI era gata să sprijine reforma economică. Deloc surprinzător, măciuca finală dată statului confederat unional sovietic a dat-o Ucraina care s-a pronunțat ferm împotriva oricăr tratate cu Occidentul semnate la nivel central. Elțîn a respins formula de compromis numită ”stat confederat democratic” invocând că așteaptă și participarea … Ucrainei. ”Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus (Elțîn – LD) a discutat la telefon cu G. Bush. Vă amintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucraina. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe  președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. Pe 3 decembrie, Sovietul Suprem al URSS a aprobat proiectul privind Uniunea Statelor Suverane” (p. 529). În realitate și în paralel președinții Rusiei, Ucrainei și Belarusului au pus la cale formarea unei alte Uniuni, numită Comunitatea Statelor Independente. Acest CSI (be baza Declarației celor trei șefi de stat de la Belaveja de la 11 decembrie 1991) a subminat USS ul. Concret, ”Acordul de la Belaveja constatase că ”URSS ca subiect al dreptului internațional și ca realitate geopolitică își încheiase existența”.” (p. 532).  Primul informat în legătură cu semnarea Acordului de la Belaveja a fost… președintele SUA (p. 534). La nivel de 2013, când s-a publicat cartea în ediția originală Gorbaciov, nostalgic, se ăntreabă: ”Deci, ce e de făcut în ziua de azi? Eu cred că este posibilă o Uniune a statelor Independente calitativ nouă, dar până la ea mai e un drum lung de străbătut. Crearea uniunii vamale dintre Rusia, Kazahstan, Bielorusia și alte state este un pas în direcția corectă” (p. 537). Gorbaciov prefigura clar Uniunea Vamală Euroasiatică întemeiată deja acum de Putin. Acum este mult mai clar că Putin are nevoie ca de aer de Ucraina, Moldova și Georgia pentru a relansa, în forță, noul Impriu Rus. La 25 decembrie 1991 Gorbaciov își anunță retragerea și din calitatea de președinte al URSS, uniunea fiind practic destrămată. Elțîn a avut confruntări cu vechea nomenclatură care s-a refugiat în noul Parlament al Rusiei. Conflictul lui Elțîn cu Parlamentul rus s-a rezolvat simplu, ”democratic”: cu tunurile care au bombardat Parlamentul. De aceea Gorbaciov susține că URSS s-a distrus prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Îi dau perfectă dreptate marelui reformator leninist, cu o precizare: Imperiul Răului s-a prăbușit în praful istoriei exat la fel acum a apărut: prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Și tot prin astfel de mijloace și-a propus să se revigoreze…

Aceasta a fost povestea nașterii și decăderii unui imperiu, realizate atât cu ajutor străin dar și cu actori din interior.

(va urma)

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

28 mai 2014

 

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (6)

”Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

A cincea parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/

 

 

Ultimele…

 

Ultimele două funcții ale managementului sunt ”Conducerea”  și ”Controlul”. Ultimele două capitole din cadrul Părții a IV-a ”Conducerea”  sunt ”Leadershipul” și ”Comunicarea”. Acestea vor face obiectul ultimului episod al acestei neobișnuite (ca lungime, ca stil, ca așteptări…) recenzii, împreună cu ultimele două capitole ale cărții din cadrul ultimei Părți (a V-a): ”Controlul în organizație” și ”Sistemele informaționale”.  Cartea se încheie cu ”Referințe bibliografice” (o denumire original românească prin combinerea  americanului ”References” cu clasicul, modernul și românescul ”Bibliografie”. Dacă tot s-au inspirat majoritar/ masiv din literatura americană, autorii ar fi putut prelua și utiliza postmodernul ”Referințe”.

 

Trebuie să recunosc, leadershipul, comunicarea, controlul și sistemele informaționale sunt teme de interes pentru mine, acestea fiind elemente oarecum extreme și relativ antitetice în activitatea managerială. Astfel, leadershipul nu prea face casă bună cu controlul (devreme ce lumea urmează liderul și nu liderul impune ceva lumii), iar comunicarea liberă inter-umană este în contrapunct cu sistemul informațional (eminamente tehnic și rigid prin excelență).  Dar, holistic gândind, cele patru aspecte sunt inseparabile și concomitente/ simultane.

 

Capitolul 12, ”Leadershipul” (pp. 263 – 287)  este scris de Dan Lungescu. Aproape inevitabil, capitolul are un motto dintr-un autor american – și nu unul oarecare, ci din marele guru postmodern Peter Drucker. Paragraful introductiv nu este altceva decât o parafrazare și interpretare a mottoului druckerian: ”Ledershipul eficace nu înseamnă a ține cuvântări sau a fi apreciat; leadershipul nu este definit prin trăsături, ci prin rezultate” (p. 263). Amator de formulări șocante, Dan Lungescu scrie că, nici mai mult nici mai puțin, ”Un lider nu este lider, ci face leadership (…)” (p. 263). Subtilitatea filosofică existențială axată pe verbele modale ”a fi” și ”a face” ar putea fi tradusă prin faptul că liderii sunt doar prin ceea ce fac, dar misterul va învălui nedefinit logica formulării ”un lider nu este un lider”… (afirmație reluată și la pagina 266). Ca o încercare de explicitare a afirmației negative de mai sus, autorul scrie că ”nu este lider cel care are anumite trăsături, ci acela care e urmat de subalterni”. Din păcate, explicația nu ajută, ci mărește neclaritatea: afirmația că ”nu este lider cel care are anumite trăsături” este contrazisă pe aceeași pagină de autor prin afirmația că va încerca, pe parcursul acestui capitol să ”enumere trăsăturile de personalitate asociate cu liderii eficace” (p. 263), transformând autorul într-un personaj mai aparte, americănește numit ”heităr”.  Nu îmi este deloc clar de ce slujitorii limbii române scriu când fonemic/ fonetic (lider), când  etimologic (leader/ship) fără a exista vreo justificare pentru această inconsecvență grafică (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografie_fonemic%C4%83). Chiar dacă DEXul (în infinita sa generozitate și lipsă de preocupare pentru construcție lingvistică) validează ambele forme/ grafii, nedumerirea tot rămâne…

 

Desigur, definirea conceptelor este un lucru absolut necesar, iar autorul Dan Lungescu se înscrie pe o listă foarte scurtă de autori români care fac acest lucru. Fiind și eu preocupat de clarificări conceptuale am citit cu atenție sporită toate paragrafele din carte care au drept conținut definițiile/ descrierile. Fără a veni cu o definiție proprie (nici nu este de dorit ca fiecare autor să aibă propria definiție pentru unul și același concept), D.L. vine cu interpretări și caracterizări proprii referitoare la definiția dată de postmodernul Drucker. Și de aici încep …neclaritățile! Scrie D.L.: ”Peter Drucker i-a dat definiția cea mai cuprinzătoare – singura definiție a unui lider este: cineva care este urmat de altcineva” (p. 264). Opinia mea este că o asemenea definiție nu este ”cea mai cuprinzătoare”, ea fiind chiar una restrictivă, scoțând în afara calității de lider pe liderii formali (care nu sunt urmați din convingere, ci din datorie și obligație).

 

Ca un promotor al ideii că ”știința a murit, trăiască cunoașterea!”, nu pot fi de acord cu afirmația autorului conform căreia ”leadershipul a devenit o disciplină (știință)” (p. 268). Cred că leadershipul este cel mult o abilitate (înnăscută sau dobândită), științificitatea fiind un termen uzat prin utilizare abuzivă și excesivă, iar pentru așa-numitele ”științe sociale”  științificitatea este un deziderat, o dulce iluzie și un argument pentru finanțări echivalente cu disciplinele experimentale.

 

Un subcapitol special este acordat unei teme perene (mereu necesar a fi dezbătută): ”Leadership și management” (pp. 269 – 270). Sunt obligat (de propriile mele convingeri, dar și de analiza textului acestui capitol) să mă declar nemulțumit de modul în care se face comparația între leadership și management. Nefiind citată nicio altă sursă, conchid că aprecierile de mai jos aparțin strict autorului. Iată aceste aprecieri:

 

”Uneori se face confuzie între leadership și management. În timp ce managementul are ca obiect o activitate, leadershipul (formal sau informal) are ca obiect niște oameni. Activitatea este manageriată (gestionată, administrată) de manager, iar oamenii sunt conduși de lider” (p. 269). Dincolo de speculația că oamenii apar, în textul de mai sus, ca fiind ”obiect(e)” al(e) leadershipului, eu nu văd deosebire între ”activitate” (a oamenilor, desigur) și ”niște oameni”.  Apoi, ultima propoziție din textul de mai sus vine în conflict cu descrierea (de până acum) a managementului și a funcțiilor acestora. Dacă până acum, conducerea era un atribut/ o funcție a managementului, acum apare ca fiind un apanaj al liderului. Sursa acestei confuzii vine din denumirea celei de a treia funcție a mangementului: conducerea. Desigur, intersectarea calităților de manager și de lider ajută la adâncirea confuziei.

 

Cele șase pagini dedicate puterii în organizații aduc o notă de noutate în comparație cu alte manuale de management, conceptele de putere și relațiile de putere fiind necesar a fi cunoscute și utilizate în practică. Totodată, aceste analize ale relațiilor de putere denotă și o preocupare destul de consistentă a autorului față de politic(ă). Am și aici un mic amendament la afirmația: ”Cum se spune cu privire la lumea politică, ”informația este putere” (…) ”. Acest dicton baconian se aplică peste tot unde există relații între oameni și nu doar sferei politicului.

 

Capitolul despre leadership se încheie cu interesante considerații referitoare la stiluri și sisteme de leadership (evident, sursele fiind americane). Dezvoltat, acest capitol poate face obiectul unei cărți de sine stătătoare. Cu speranța ca lipsa, în acest capitol, a exemplelor concrete, din practică, va fi substanțial compensată. Fiind un manual, cred că – nu doar la acest capitol – întrebări finale de autotestare, jocuri manageriale/ decizionale și subiecte de discuție suplimentare ar fi fost extrem de binevenite și utile.

Capitolul 13, ”Comunicarea” (pp. 289 – 318) este semnat de Mirela Popa. Includerea unui capitol despre comunicare într-un manual de management este un fapt demn de apreciat, poate și datorită faptului că dimensiunea intercomunicare nu este prezentă în multe manuale de management. (Inter)comunicarea este fundamentală nu doar pentru managementul organizațiilor, ci pentru buna înțelegere între oameni, in general.

 

Profit de contextul generat de tratarea acestui subiect într-un manual de management, pentru a aminti că în noiembrie 1988 profesorul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină, a pus, la Boston, Massachussets, SUA, bazele ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas), organizație în interiorul căreia am activat fără întreruperi din 1990 până în prezent. Se împlinesc, la 19 decembrie, patru ani de la moartea acad. Anghel N. Rugină (http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm) iar ideile sale sunt mai puțin cunoscute în țară decât în lume. Un om dedicat intercomunicării și inovării în gândirea economică se alătură marelui batalion de personalități române care au reușit să se afirme doar plecând din țară.

 

Evident, capitolul debutează cu un motto din americanul Peter Drucker, guru global al managementului postmodern: ”Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune”. Din punctul de vedere al plasării acestui capitol despre comunicare înaintea capitolului 15 intitulat ”Sistemele informaționale”, consider că s-a procedat la o punere a carului înaintea boilor. Ceea ce se comunică sunt, în esență, informații sub diferite forme de mesaje, codificate sau nu. Deci, în primul rând trebuie discutat despre informație și modalitățile de transfer informațional. A face teoria comunicării fără a pune accentul pe elementul esențial al comunicării (informația și informarea) mi se pare a fi cel puțin riscant (sub aspectul performanței manageriale) și neadevărat (sub raport logic și epistemologic). Despre informație și informare autoarea se ferește ca … dizidentul de serviciile de informații ale statului totalitar… Ca să nu apară vreun dubiu că informarea ar avea cea mai mică legătură cu comunicarea, autoarea subliniază că ”este foarte important a nu se confunda comunicarea cu informarea” (p. 290). Din ce motive, nu ni se spune. Care ar fi eventualele elemente comune celor două concepte și procese, nu ni se spune. Care sunt elementele care le diferențiază atât de drastic, tot nu ni se spune. Punctul meu de vedere este total opus acestei radicale disjungeri conceptuale, absolut deloc motivate și explicate. O palidă încercare de motivare a acestei disjungeri este redată într-o casetă care conține referiri la ce spun alții: ”În literatura de specialitate există o multitudine de definiții ale comunicării, mare parte din ele nefăcând referire directă la informare și informații” (p. 290). Cred că eliminarea informațiilor și a informării din procesul comunicării distruge și anulează orice demers explicativ pe tema comunicării. Se va vedea însă, doar peste o pagină distanță, că practic este imposibil să vorbești despre comunicare fără să te referi la informații și informare. Dar despre toate acestea, după ce voi analiza definirea conceptului de comunicare interumană în opinia autoarei Mirela Popa.

 

Ignorând că etimologie înseamnă tocmai studiul provenienței cuvintelor, autoarea demarează tentativa de definire și de explicare a conceptului de comunicare cu un pleonasm. ”Analizând proveniența etimologică a cuvântului comunicare, constatăm faptul că nu este un fenomen/ proces specific speciei umane” (p. 290). De regulă, nu se începe o definire cu o negație. Poți spune despre orice lucru/ proces/ idee o infinitate de trăsături pe care NU le are. Deoarece e cam greu de lucrat cu infinitul s-a convenit ca să facem afirmații (pozitive!) despre ce este un fenomen oarecare (dacă tot ne propunem să-l înțelegem/ studiem/ analizăm). Latinii aveau, într-adevăr conceptul de comunicare folosit pentru a sugera relaționarea, contactarea, acordul între persoane, așa cum corect sugerează autoarea. Etimologia însă înseamnă descoperirea etimonului unui cuvânt plus evidențierea semnificațiilor acestui etimon în cele mai îndepărtate timpuri. Acest lucru îl face Arian (pseudonim?) care și-a publicat articolul în Scribd (la 23 octombrie 2008) la adresa http://www.scribd.com/doc/7484210/Etimologia-Cuvantului.    Iată opinia acestuia: (subliniată cu o linie):

 

Etimologia cuvantului „comunicare”:

Etimologic cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis”
înseamna „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul
circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlaţi”.

 

Evident, transmiterea și împărtășirea se referea chiar la informații, indiferent care ar fi acestea. La o sesiune de comunicări am auzit opinia unui cercetător care a comunicat următoarea informație, deosebit de importantă pentru înțelegerea faptului că esența comunicării era informarea. ”Communis” are, în opinia profesorului Ioan Petru din Iași, conținut eminamente informațional. Din surse istorice cercetătorul ieșean a dedus că elementul comun împărtășit se referea la informația deținută de un grup de hoți (în limbajul de azi aceștia formau un grup infracțional organizat…) care tăinuiau secretul unei fărădelegi. Ei se puneau de acord în legătură cu ștergerea/ ascunderea urmelor sau  cu eventualele alibiuri pregătite din timp. Ceea ce se punea la ”communis”, adică la comun, era informație, iar conținutul comunicării era tot de natură informațională. În ultimă instanță, dintotdeauna hoții au avut și ei un management organizațional cel puțin la fel de performant ca și instituțiile cetății care apărau proprietatea cetățenilor. Evident, hoții aveau și ei reguli de etică și de responsabilitate socială… (ceva asemănător cu Comitetele anticorupție din Parlamentul nostru).

După etimologia corect descrisă, autorul emite și propria definiție a procesului de comunicare, elementul central al acesteia fiind informația/ informarea:

 

Definitia „comunicarii”:

Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii în interiorul perechii emiţător – receptor.
„Mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii
stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

 

Comunicarea are ca obiect transferul/ distribuirea de informații și trebuie analizată tocmai în acest context informațional. Am redat cele două paragrafe pentră că ele coincid 100% cu punctul meu de vedere.

 

Este importantă și interesantă definiția pe care o dă Mirela Popa procesului de comunicare umană: ”schimb de mesaje între oameni în scopul obținerii unor semnificații comune pentru aceștia” (p. 290).  După părerea mea această definiție se potrivește mai bine cu procesul de negociere, cu dialogul cercetar, cu polemicile etc., dar nu cu comunicarea. Trebuie să subliniez că, totuși, sunt de acord cu prima jumătate a definiției: ”schimb de mesaje între oameni, cu (un) scop”. Pentru a se apropia și mai mult de definiția comunicării în terminologia MSM ar mai fi trebuit invocat și elementul mijloc. O fac eu și sper să am și agrementul doamnei Mirela Popa: ”Comunicarea este procesul de transmitere/ împărtășire a unor informații în calitatea acestora de mijloace în vederea atingerii scopului numit informare”. Mesajele sunt vehicule care tranportă/ transferă niște mijloace mai aparte numite informații. Pentru că principalul conținut al mesajelor este informația, procesul de comunicare se poate numi proces de informare. Adică, informare = comunicare. Și atunci, de ce să nu confundăm informarea cu comunicarea? Sper ca dialogul ce va urma publicării acestei recenzii să ducă la o argumentare suplimentară din partea noastră, cu speranța comună de a ne apropia de adevăr și de a oferi studenților și colegilor noștri opinii credibile și bine argumentate.

 

Dar, după ce s-a susținut (la pagina 290) că informarea și comunicarea nu se confundă, la p. 291 se nuanțează mult radicalitatea afirmației de la pagina anterioară. Prezentând funcțiile comunicării, M.P. include ca o funcție de sine stătătoare a comunicării ”informarea, educarea, instruirea și controlul” (p. 291). Se observă cu ușurință că toate cele patru concepte invocate sunt eminamente informaționale. Mai mult decât atât, în descrierea acestei funcții M.P. scrie: ”unul dintre scopurile majore ale comunicării se referă la transmiterea și receptarea de informații utile (de exemplu, transmiterea unor decizii) …., informații referitoare la misiune, obiective, strategii, politici, proceduri….” (p. 291). Iar sublinierea caracterului informațional al procesului de comunicare este redată ceva mai jos: ”Managerii folosesc comunicarea pentru a transmite informații cu privire la obiectivele lor” (p. 291). În ultimă instanță, cam totul este informație. Banii sunt informație, iar încărcarea cardului de salariu de la o bancă pentru un angajat al unei firme este un act de comunicare. În cadrul acestui proces, clientul băncii poate fi informat în legătură cu suma existentă. Deci, comunicarea este (și) informare.

 

Subcapitolul 13.2 (pp. 292 – 296), contrar precizărilor de la începutul capitolului unde conceptul de informație și cel de informare erau îndepărtate din conținutul procesului de comunicare, preia aspectele principale din teoria informației, inclusiv unele elemente de managementul informației. Un ușor de evitat amestec confuz de cuvinte (asta în cazul în care s-ar fi utilizat MSM) se găsește la p. 294 în paragraful despre Media comunicării, sintagmă definită prin ”mijloacele și metodele folosite pentru transmiterea mesajului către receptorul țintit”. Ne aflăm în fața unui triplu pleonasm: ca și cum metodele nu ar fi mijloace, iar media nu ar însemna chiar mijloace, autoarea ne comunică un rezultat (probabil) al cercetărilor  sale conform căruia Media comunicării (adică mijloacele de comunicare) sunt formate din Metode (adică mijloace) și Mijloace (adică mijloace). Rezultă, ca în clasica demonstrație paramatemetică conform căreia 1 = 2, următoarele: Mijloacele = Mijloace + Mijloace, adică 1 = 2, sau, mai ”savant” spus: mijloacele sunt formate din mijloace! Curat logică! Frumoasă ”știință”!

 

În plin proces postmodern de reducere a numărului de (noi) ”științe” prin abordarea transdisciplinară, cititorul află – din cursul de Management – că omenirea s-a mai îmbogățit cu o (nouă!) știință: kinezica (un posibil diminutiv pentru o chinezoaică minionă…), ”știință care studiază mișcările corpului, precum gesturile, expresiile faciale…., mișcările ochilor… și postura (pozițiile corpului)” (p. 299). Este ușor de dedus ce îi așteaptă pe bieții studenți de la Management: introducerea noii discipline – Kinezica, apoi introducerea unui nou masterat intitulat Managementul kinezic unde va avea loc studeierea mai multor discipline kinezice cum ar fi Kinezica feței, Kinezica ochilor, Kinezica (im)posturii, Proxemica, dar și: Comunicologie, Body language, Zvonistica, MBWA, Semantica, Semiotica etc. Desigur, o nouă ramură doctorală (Kinezica managerial comunicațională) stă să fie înființată. Este de așteptat să avem, apoi, o catedră de Kinezică, pentru ca în maximum cinci ani să avem o separare a celor de la Kinezică de Facultatea de Management, toți kinezicii lucrând intens pentru autorizarea (apoi și acreditarea) Facultății de Științe Kinezice Avansate… În acest mod, se vor crea noi locuri de muncă, univeritatea va avea mai mulți studenți, mai multe cămine, mai mulți prorectori, mai mulți portari și bucătari, PIB ul României va crește, consumul de manuale, rechizite, tablete etc va crește. Vom avea mai multe cărți scrise, și mai puține păduri. Doar populația va (mai) sărăci puțin…deși statisticile vor spune altceva. Vom avea mai puțini meseriași (zidari, zugravi, sudori etc.), iar imaginea studenților despre învățământul superior va fi exact aceeași ca pe vremea  lui Trăsnea: un cumplit meșteșug de tâmpenie… Și când te gândești că toate astea au apărut (sau ar fi putut să apară) doar dintr-o orgolioasă preocupare de ”științificizare” a tot ce mișcă… Aș fi interesat de un curs postuniversitar de Știința sărutului (mâinii etc.) și a tot ce urmează după aceea. Nu de alta, dar se știe (de la Lenin încoace)  că Empirismul este dușmanul filosofiei autentice, revoluționare etc etc. Pun punct aici coșmarului imaginar legat de proliferarea modernistă a ”științelor” și invit oamenii responsabili să cugete la compactizarea postmodernă a cunoașterii prin simplificare și esențializare, prin reducerea numărului de ”științe” și de doctori în știința plagiatului, a mimatului (mimii fiind absolvenți de Kinezică, nu?).  Evident, se va reduce nu doar numărul plagiatorilor, ci și acela al pleonasmelor.

 

Tocmai când mă obișnuisem cu lipsa oricăror concluzii la sfîrșitul fiecărui capitol, iată că m-am înșelat. Cel puțin aparent și parțial m-am înșelat. Mirela Popa sparge tiparul convențional al cărții (adică, fără concluzii!) și oferă cititorilor-studenți un Epilog intitulat ”În loc de concluzii”.  Într-un elan pedagogic de intensificare a presupusei preocupări a studenților de a aplica imediat tot ceea ce au învățat, dna Mirela Popa sintetizează (mai puțin kinezic, este adevărat) conținutul capitolului intitulat Comunicarea, comunicând studenților, vorbind în numele celor trei autori, că ”Ne-am simți onorați dacă acest demers ar fi și unul mobilizator, încurajator și persuasiv, deoarece, eficacitate acestei comunicări este, în principal, direct proporțională cu dorința/ voința studenților de a citi, înțelege, învăța și reține cât mai multe aspecte prezentate” (p. 317). (Am lăsat toate virgulele la locul lor deși nu toate erau la locul lor…). Din punctul meu de vedere demersul mobilizator al lui Lenin (”Învățați! Învățați! Învățați!”) nu poate fi egalat… Ca să nu mai vorbesc despre demersul mobilizator al lui Stalin: ”Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu vrei, te obligăm!).  Cum ar putea fi egalate demersurile sovietice mai sus amintite de acest blând, mămos și demobilizator îndemn: ”Vă dorim spor la studiu și BAFTĂ!” ? (p. 318).

 

Cu aceste mobilizatoare îndemnuri în minte trec și eu la prezentarea ultimei părți a manualului de ”Management”, Controlul (pp. 319 – 371) care conține capitolele 14 Controlul în organizație (pp. 319 – 356) și 15 Sistemele informaționale (pp. 357 – 371).

 

”Controlul” este semnat tot de doamna Mirela Popa.  Din cele cinci rânduri ale introducerii mai bine de jumătate sunt o sinteză a MSM, desigur descrisă cu cuvinte proprii. Iată-le: ”Primele trei funcții ale managementului – planificarea, organizarea și conducerea – au ca efect obținerea unor rezultate. Pe tot parcursul acestui proces, managerii trebuie să se asigure că performanțele organizaționale vor fi cele așteptate. Acest capitol are ca obiect controlul managerial, cu accent pe etapele procesului de control; sunt prezentate și câteva sisteme specializate de control” (p. 321). În limbaj MSM 100% aceste precizări ar apărea astfel: ”Managementul este o activitate preponderent centrată pe scopuri (rezultate așteptate), combinând cât mai ingenios mijloacele (idei, timp, informații, bani, energie umană, alte energii, materiale). Scopurile pot fi atinse dacă se urmărește continuu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Această urmărire specifică se numește control”. Mai concentrat, managementul funcțional poate fi astfel descris: ”Managementul definește scopuri, alege și combină mijloace, și controlează adecvarea dintre acestea”. Aderarea la MSM pare a se intensifica rapid, devreme ce chiar la pagina următoare autoarea descrie procesul managerial într-o schemă în care cuvântul ”rezultate”  este înlocuit cu cuvântul ”scopuri” (Fig. 14.1 Poziționarea funcței de control. Sursa: Bartol K.M., & Martin D.C. (1992) (2nd edition). McGraw-Hill, p. 502).  În schemă se prezintă cele patru funcții ale managementului, primele trei fiind grupate în stânga imaginii, în centru este scris CONTROL, iar la final, în dreapta, se scrie SCOPURI. Este lesne de înțeles că primele trei funcțiuni ale managementului sunt considerate ca mijloace, rezultatele sunt scopurile propuse, iar controlul este preocuparea managerului/ managerilor de a adecva permanent mijloacele la scopuri și/ sau scopurile la mijloace.

 

La începutul anilor 90 predam aceste lucruri la Chișinău, dar când spuneam studenților că Metodologia Scop Mijloc este rezultatul cercetărilor mele, scrise în teza de doctorat finalizată în 1984, zâmbete neîncrezătoare apăreau pe fețele lor. Ceva de genul ”Ete-te! Ăsta se crede original și genial…”.  Ca să nu mai spun de faptul că simplitatea formulărilor le părea destul de dubioasă. La una dintre seriile la care predam am încercat un mic truc. Am spus, la începutul cursului, că ceea ce urmează sunt rezultate de ultimă oră ale unor cercetători americani propuși la premiul Nobel. Atenția (dar și considerația) a(u) crescut brusc, iar eu am avut bucuria mamei care și-a salvat copilul negând că îl cunoaște… Dincolo de aceste amintiri trucul pare a deveni realitate: autori americani practică pe scară tot mai largă Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare schimbări și adaptări. Pentru cititorii care pot veni cu argumente că au găsit elemente ale MSM în secolul trecut, chuiar înainte ca eu să apar pe lume, le spun că și eu am găsit asemenea abordări (în preocuparea declarată de a-mi găsi antecesori) chiar în Evul Mediu, dar și la filosofii antici europeni și chinezi. Despre atașamentul meu față de gândirea lui Machiavelli nici nu mai trebuie să amintesc, celebrul florentin fiind evocat în multe tratate americane de Management, Business, Economics sau Politics. Rostul acestor rânduri este acela de a sugera autorilor (români sau străini) că utilizarea directă, esențializată și coerentă a MSM ar fi de mare ajutor în predare, dar și în practică. Cu un singur inconvenient: nu mai pot fi scrise tratate voluminoase de sute sau chiar de mii de pagini, cu vădite interese comerciale: banul să iasă! În ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că studenții români află de modul de gândire bazat pe trinomul scop-mijloc-raportul scop/mijloc din cărțile autorilor americani preluate substanțial de autori români și, eventual, de la autori români…

 

Definirea ”Rolurilor controlului” (pp. 322 – 324) face uz de cuvintele cheie ale MSM: adecvare și scopuri (mijloacele fiind apanajul mai direct al celorlalte trei funcții manageriale). Definind controlul nu ca activitate de inspecție, verificare și sancționare (cum este văzut încă și la ora actuală controlul la noi), ci ca activitate de reglare, folosind standarde adecvate, cu ”scopul de a determina dacă oamenii și diferitele componente ale sistemului care alcătuiesc firma sau organizația respectivă” (p. 323), autoarea se apropie incredibil de mult de terminologia specifică MSM. Conținutul acestui capitol este bine scris, sintetizând și esențializând opinii ale mai multor autori americani și români, evidențiind valențele multiple ale conceptului de control, dar și sisteme și tehnici concrete de control.

 

Capitolul 15 (cuptinzând exact 15 pagini) este intitulat ”Sistemele informaționale” (pp. 357 – 371) și îl are drept autor pe Dan Lungescu, cel care a semnat și capitolul introductiv din Partea I-a, Introducere, ceea ce face din dl Lungescu un alfa și omega al acestui manual, adică începutul și sfârșitul (ca să mă exprim în termeni biblici)…  Din punctul meu de vedere, formularea cu articol hotărât (”Sistemele…”) are (cel puțin) un dezavantaj: afirmă, oarecum arogant, că în capitol vor fi tratate, analizate și comentate TOATE sistemele informaționale existente, ceea ce este, mai mult decât evident, o exagerare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în descrierea conținutului capitolului autorul recunoațte că vor fi prezentate doar ”principalele sisteme informatice utilizate în organizațiile contemporane” (p. 357). Interesantă și lămuritoare este afirmația că ”sistemele informaționale sunt computerizate, devenind sisteme informatice” (p. 357).

 

Dan Lungescu nu cade în capcana de a încerca să definească informația, așa cum a făcut Ionel Nițu în teza sa de doctorat publicată sub titlul ”Analiza de intelligence”, Rao, 2013, p. 35 (”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes”). În schimb, în timp ce Ionel Nițu (expert în doctrine de intelligence) îl citează corect și onest pe Russel Ackoff (1989) care opinează pe tema corelației dintre date, informații, cunoștințe și înțelepciune (”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere,înțelegere, înțelepciune (înțelegere evaluată)”, (Nițu, op. cit., p. 34), Dan Lungescu consideră că opiniile asupra acestor corelații îi aparțin: ”Materia primă” folosită în control nu sunt informațiile, ci datele – aceste două concepte se confundă adesea, dar diferența dintre ele este importantă. O altă categorie înrudită este cea a cunoștințelor. Din aceste motive, începem prin a explica natura acestor concepte de bază – datele, informațiile și cunoștințele” (p. 358). După care are loc o descriere a celor trei concepte, cu citări pasagere din autori americani. În privința legăturii dintre ele, Dan Lungescu redă, în esență schema lui Ackoff, dar pe care o atribuie unor autori americani (Boody, Boonstra & Kennedy, 2005) (vezi p. 361), ignorându-l pe Ackoff care a lansat aceste corelații cu 16 ani înainte.  Oricum, fiind colegi la UBB, cei doi autori români, pot și chiar au ce învăța unul de la celălat.

 

Probabil acest capitol va fi cel mai ușor de pregătit pentru examen, partea tehnică ce conține descrierea unor modalități de stocare a datelor, informațiilor și cunoștințelor fiind foarte la îndemâna tinerilor care adesea au preocupări și competențe informatice ce pot depăși nivelul unor manuale.

 

Fără să intituleze ultimul paragraf ”În loc de concluzii”, așa cum a procedat Mirela Popa, și Dan Lungescu apelează la o frază concluzivă care să sintetizeze și să aplice cunoștințele expuse în capitol: ”Sperăm ca această carte nu a conținut date brute, ci informații utile, pe baza cărora cititorul și-a format deja cunoștințe” (p. 371). Practic, aceasta este o concluzie pentru întregul manual, fapt care îmi întărește convingerea că a existat un coordonator al colectivului celor trei autori chiar în persoana lui Dan Lungescu.

 

Câteva considerații finale

 

Recenzia (sau cvasirecenzia) cărții ”Management: Concepte, tehnici, abilități”, semnată de Mirela Popa, Dan Lungescu și Irina Salanță, apărută la Presa Universitară Clujeană, 2013, 371 pagini este, după cavasirecenzia la cartea lui Ionel Nițu, ”Analiza de intelligence” (Rao, 2013), cea de a doua experiență de prezentare  a unei cărți pe parcursul unui număr de episoade. Această inițiativă a mea comportă riscul de a fi puțin citită și cunoscută, tocmai datorită volumului mare de pagini. Se știe că se citește, nu numai la noi în țară, din ce în ce mai puțin, iar relativa ariditate a temelor (ambele de importanță vitală pentru indivizi, organizații, state și uniuni de state) a generat un număr mic de comentarii sau alte forme de feed-back. Coincidența a făcut ca ambele cărți recenzate să țină de domeniul larg numit Management/ Managementul informațiilor și ca autorii să aibă calitatea de cadre didactice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Dacă amintesc și multele recenzii la articole  din revista Tribuna, rezultă că mi-am conturat un areal de interes pentru intelectualitatea clujeană pe care o consider ca fiind în fruntea intelectualității românești la ora actuală (Sabin Gherman fiind un intelectual de frunte al Transilvaniei și al României). Diferendele mele ideatice și ideologice cu universitari ieșeni sau bucureșteni s-au dovedit a fi mai consistente și, uneori, contondente, drept pentru care prefer să citesc și recenzez producții intelectuale din alte zone culturale ale țării. Deși nici clujenii nu au excelat la capitolul dialog, sper ca acesta să apară tocmai din această zonă transilvană de care îmi leg speranțele de normalizare a României. Deocamdată, am promisiuni în acest sens de la autorii cărții de față. Aștept. Dialogul cu dl Nițu a fost deja inclus într-unul dintre episoadele (cvasi)recenziei la cartea domniei sale, așa încât nu reiau discuția aici.

 

În încheiere, câteva aprecieri de ordin general pentru manualul de Management (autorii fiind subînțeleși…).  Am făcut-o și la început, o fac și acum: mulțumesc domnului Dan Lungescu pentru inițiativa și curajul de a-mi trimite un exemplar pentru a putea face o lectură și o recenzie în directă cunoștință de cauză. Mulțumesc celor trei autori pentru dedicație și autografe. Orice grafolog ar putea recunoaște o grafie feminină (probabil a prim-autorului).

 

Dincolo de diferențele de opinii, de viziune, de stil și de convingeri ideologice, cartea de față este o reușită sub mai multe aspecte: a) sub raport stilistic: deși sunt trei autori care au contribuții absolut egale (ca număr de capitole, nu neapărat și ca număr de pagini), cartea are o unitate stilistică de invidiat (fapt care m-a făcut să cred că a existat un coordonator, deși acest lucru nu apare în caseta redacțională, coordonatorul fiind, probabil, Dan Lungescu). Nu există contradicții de la un capitol la altul (din păcate, am sesizat câteva în interiorul capitolelor). Titlurile capitolelor sunt astfel concepute astfel încât ideea de întreg bine închegat apare mereu, dar îndeosebi după înceierea lecturii cărții. Îmi imaginez ședințele de armonizare a textelor. Probabil au existat și tensiuni (creatoare, cum altfel?…). Tot sub raport stilistic nu pot să trec cu vederea limba română impecabilă (micile erori semnalate punând și mai mult în evidență această rară calitate a scriiturilor de astăzi); b) sub raportul conținutului: în esență, materialul prezentat în cele aproape 400 de pagini reprezintă o sinteză a literaturii americane recente, postmoderne prin excelență, pigmentată și cu câțiva autori români, îndeosebi clujeni. Deși selectarea materialelor este dovada existenței unor convingeri și puncte de vedere bine conturate, totuși niciunul dintre autori nu a putut sublinia, în text, vreo dovadă a vreunei contribuții proprii (cu non-laudativele sintagme: după părerea mea, în urma cercetărilor mele etc.). Mai mult, deși capitolele sunt clar individualizate, niciunul dintre autori nu a folosit persoana I-a singular, semn al lipsei unei contribuții originale sau a lipsei individualizării responsabilității. De altfel, chiar Dan Lungescu, metaforic sau cu maximă sinceritate, a caracterizat manualul ca fiind un manual american de management. Și încă ceva legat de conținut. Deși idei intim legate de Metodologia Scop Mijloc, preluate din literatura americană, au fost incluse aproape în fiecare capitol, iar dl Dan Lungescu avea cunoștință de acest corp ideatic pe care eu îl echivalez cu un manual de Management, MSM nu a a fost niciodată invocată, prezentată, criticată în manual. Fac această precizare nu neapărat din orgoliu profesional și auctorial, ci mai mult ca o invitație la dialog și la critici pertinente și profesioniste.  De altfel, și necitarea lui Ackoff ridică unele probleme pe care, sper, D.L. le va reconsidera în viitor.  Și în legătură cu schema de pe copertă: trebuie precizat autorul în caseta redacțională! De asemenea, designul copertei trebuie și el să aibă un autor. În ce mă privește, faptul că modul de gândire teleologico-instrumental a fost însușit de  cei trei autori clujeni este un mare câștig și o consolidare a speranței mele că simplificarea, compactarea, esențializarea și utilizarea unui limbaj comun în toate disciplinele care se ocupă cu studierea acțiunilor omului va avea o acceptare firească. Apreciez în mod deosebit preocuparea pentru etimologii și clarificări conceptuale. Acest mod de a începe trezentarea unui capitol (cu lămurirea sensului/ sensurilor cuvintelor folosite ar trebui să devină normă impusă editurilor. c) sub aspectul prezentării grafice:  materialul este prezentat cu paragrafe scurte dar spațiate, cu font suficient de mare pentru o lectură lejeră. Casetele cu definiții mi se par utile ajutând la regăsirea rapidă a acestora. Bibliografia este corect citată (ar mai fi fost utile link uri la articole din reviste. Acest minus iese și mai mult în evidență după ce se citește ultimul capitol (sisteme informaționale). Folosirea inspirată a unor motto uri foarte potrivite ajută înțelegerea, sporește cunoașterea și eventual curiozitatea studenților de a citi mai multe despre autorii acestora; d) sub aspectul prezentării/ cunoașterii autorilor: de regulă, editurile pun, pe ultima copertă, un mic CV și o fotografie a fiecărui autor. E mă mulțumeam și cu niște link uri… Dar se presupune că manualul ajunge și la librăriile altor universități, nu doar la propriii studenți (obligați uneori să cumpere cartea profesorilor și… gata examenul!).

 

Unul dintre criticii literari preferați de mine, Alex Ștefănescu, a făcut o excelentă comparație/ metaforă a esenței și semnificației actului critic. Deoarece eu asimilez critica literară cu critica cercetară, redau acest citat cu speranța ca apetitul pentru ceva nou va fi bine stimulat:

 

”Compar creația literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alții înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, și să înaintezi pe o zăpadă virgină”

 

 

Alex Ștefănescu, Adevărul, 16 – 17 noiembrie 2013.

 

 

 

 

Liviu Drugus                  4   decembrie              2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

Nemernologia – un discurs asupra negativității pozitive a cuceritorului (de bani, piețe sau inimi)

Nemernologia – un discurs asupra negativității pozitive a cuceritorului (de bani, piețe sau inimi)

* machiavelismul văzut, în sfârșit, ca doctrină a întreprinzătorului de succes model
* nemernologia, machiavelismul sau metodologia scop-mijloc = variațiuni pe aceeași temă
* ignorarea regulilor (și/ sau inventarea altora) – legea fundamentală a progresului
* ”nemernic” este un termen prea dur, mai adecvat ar fi ”tupeist” sau ”parșiv”, respectiv titlul cărții ar putea fi ”Mic tratat de parșivologie” sau ”Virtuțile acceptate ale tupeismului”

Steven B Green, Dennis LaValle, Chris Illuminati Nemernologia. Arta de a obține ce vrei indiferent de metode, House of Guides Publishing Group, 2013, 200 p. (Originalul a apărut în 2010 sub numele de a** – hole- ol – ogy. The science behind getting your way and getting away with it). Pentru comenzi: office@houseofguides.ro Recenzia de față are 10 pagini.

Introducere și câteva lămuriri

Titlul cărții șochează și chiar respinge o lectură posibilă din partea persoanelor oneste, civilizate și educate în respectul legii și a regulilor de conduită interumană. Cum adică, nemernicii și-au ridicat nemernicia la rang de artă, de cunoaștere înaltă pentru a se transforma mereu în câștigători? Sau: chiar acolo am ajuns încât să glorificăm nemernicia? Nu cumva relativismul postmodern și-a impus vrerea și în domeniul comportamentului uman, dezhibat de orice reguli și limite? Nu cumva câștigătorii nu fac acum decât să-și motiveze și explice ascensiunea și le rân celorlalți în nas: de ce nu ați vrut voi să fiți câștigători?
La aceste întrebări mă grăbesc să dau un răspuns. Poate traducerea cuvântului ”asshole” nu a fost cea mai inspirată, sau poate traducăturul ar fi trebuit să facă niște precizări de natură traductologică, semantică și lingvistică. Bănuiesc că avem de-a face cu traduceri gen ”Fuck you!” = ”La dracu!”, sau ”Motherfucker = nemernic”. Nu este vorba, de fapt, despre ”nemernicul”/ ”nenorocitul” care fură, ucide, complotează, înșeală, minte etc., ci este vorba despre descurcărețul inteligent, șmecherul plăcut, tupeistul îndrăzneț sau parșivul dulce și agreabil. Pe scurt, este vorba, în esență, despre preamărirea unor calități umane pozitive, dar care bruschează establishmentul moral al locului și timpului nostru. Mesajul cărții este: ”Cine va risca să forțeze barierele acceptabilității semenilor, în limite rezonabile, va câștiga”!
Invidia umană – greu de ascuns sau de înăbușit – a stimulat mereu o pizmă greu stăpânită față de orice succes al unor semeni, în pofida instituirii unor reguli care urmăreau să niveleze comportamentele umane, respectiv rezultatele acțiunilor umane mai îndrăznețe, novatoare sau șocante. Evident, pizma era apoi repede înlocuită cu acceptarea noilor idei și cu elogierea curajoșilor distrugători/ spărgători de norme/ cutume. Așa au apărut noile doctrine, noile sisteme de organizare umană și noile realități. Dar nu doar invidia este motorul schimbării continue a regulilor de comportament uman, ci și nevoia/ sărăcia, dorința firească de afirmare sau spiritul de competiție.
Termenul de ”spargere” este foarte potrivit pentru a descrie acțiunile umane neobișnuite – în răspăr față de ortodoxia comportamentală ”cuminte” promovată de școală, familie și societate – ale indivizilor ”obraznici”, ale nonconformiștilor doritori de afirmare sau doar de negare a unor cutume greu de acceptat. Etica – disciplina care studiază tipologii ale comportamentelor – este serios provocată, iar cei care cred că etic este doar ceea ce crede majoritatea despre acceptabilitatea unor comportamente umane vor avea surpriza să afle că ei sunt doar purtătorii unui dogmatism păgubos și generator de stagnare sau chiar de regres. Nu pot ocoli ocazia de a-mi sublinia – a câta oară?! – mirarea că nu doar în limba română, dar și în alte limbi de (mult mai) largă circulație, expresiile ”a fi imoral” sau ”are un comportament etic” sunt acceptate ca fiind devieri de la normalitatea și acceptabilitatea semenilor, în tim ce aceste expresii semnifică cu totul altceva. ”A fi i-moral/ a- moral înseamnă, stricto sensu, a fi lipsit de comportament, cu alte cuvinte ar sugera că cineva este inertt, eventual mort (doar morții sunt lipsiți de comportament, nu?). În pofida acestei evidențe, cohorte de eticieni, eseiști, filosofi, moraliști etc. susți că a fi imoral înseamnă a avea un comportament dăunător, agresiv, urât etc. De asemenea, ”ne-etic” este folosit pentru a arăta că cineva este rudimentar, grobian, necioplit, necivilizat etc., in timp ce – stricto sensu – neetic înseamnă în afara discursului despre comportamentul uman. Pentru mine, furtul, minciuna, corupția, crima etc. toate acestea sunt fapte etice, adică se supun discursului etic, evaluator și eventual sancționator. În cazul în care spunem că furtul este neetic aceasta înseamnă că eticienii (și pe cale de consecință juriștii care aplică rezultatele discursurilor despre comportamentul uman) nu au cum să se pronunțe în privința comportamentelor zise ”neetice”. La fel, se spune că risipa este o faptă neeconomică, în timp ce eu susțin că este o faptă economică, adică ceva care ține de domeniul consumului de mijloace. În fond, orice consum este o risipă și orice stare de sănătate se degradează din cauza vieții… Sper ca aceste considerații ale mele să fie discutate (argumentat!) de către specialiștii în domeniile amintite mai sus, pentru a-mi aduce și alte argumente în favoarea ideii că este etic, economic, politic, juridic etc. doar ceea ce convine unui grup oarecare să accepte ca fiind favorabil lui. Conform acestei ”norme etice”, în trecutul nu foarte îndepărtat (la curțile regale ale Franței, de ex.) se considera că spălatul corpului dăuna grav sănătății, respectiv era neetic să te speli… În concepția mea, atât spălații (regi) cât și cei nespălați aveau comportamente care se numeau etice din simplul motiv că se încadrau discutării și acceptorii unui mod de conduită sau altul. Tot astfel, autorii loviturilor de stat (din 1989, de exemplu) sunt considerați acum morali, legitimi și legali, deși au încălcat toate regulile în vigoare la acea vreme, deși tot morali erau și pentru regimurile politice înlocuite de aceștia (în sensul că au ales un anumit tip de comportament: revolta, complotul și executarea adversarului ideologic).
Invit cititorii să-și imagineze cum ar arăta lumea de astăzi fără revoltații din coloniile britanice din estul coastelor Americii, fără teribiliștii Beatles, fără teoria relativității einsteiniene, fără exploratorii ținuturilor virgine, fără poezia lui Nichita Stănescu sau fără Windows-ul lui Bill Gates (lista exemplelor de asemenea ”spărgători” de norme fiind extrem de lungă). Toți acești inovatori și inventatori au dovedit curaj, inteligență, spirit critic, capacitate mult peste medie de a schimba cunoscutul și de a se aventura în necunoscut.
Psihologii încearcă și ei să ofere răspunsuri la dilema dacă oamenii se nasc sau devin buni sau răi, evident bunii fiind buni doar pentru unii: http://adevarul.ro/news/societate/ne-nastem-buni-rai 1_514371b000f5182b8510ce74/index.html .
Într-o primă instanță, spărgătorii de reguli au fost negați, criticați, admonestați dar – până la urmă – au fost pe deplin acceptați și adulați. Într-o primă instanță, ei sunt paria societății, fiind numiți nemernici, ticăloși, uzurpatori, golani sau trădători. Dar istoria ne arată că cu cât erau mai jigniți, anatemizați sau persiflați aceștia transformau imediat porecla în renume. Niccolo Machiavelli este unul dintre aceștia. A gândi și a acționa machiavelic este încă taxat ca fiind o netrebnicie, ca o filosofie a trădării și nesimțirii, o nemernicie în sensul cel mai negativ posibil al cuvântului. Iată însă că nemernicia machiavelică (în fond, o teorie a acțiunii umane eficiente, pragmatice și benefice) a fost ridicată la rang de doctrină a acțiunii umane eficiente, la artă a obținerii succesului în viață.

Despre arta de a obține ce vrei indiferent de metode (nemernologie)

Trei autori (nemernici!) americani au găsit de cuviință să înnobileze termenul de nemernic și să-l transforme în prototipul omului de succes, al cuceritorului fără de care omenirea n-ar fi evoluat niciodată. Spui că Soros este un nemernic pentru că a jucat riscant la Bursă și aproape a omorât lira britanică, câștigând averi incredibil de mari? Ei bine, atunci și noi, cei trei autori, suntem niște nemernici pentru că lăudăm virtuțile antreprenoriale ale unui Soros, ale unui Bill Gates etc. Asta spun, în subtext, autorii micului și veselului tratat de nemernologie, o inovație editorială care cred că deja este una de succes. Prețul de librărie al cărții (32,50 lei) spune deja destul de mult în acest sens. Stilul colocvial, bulevardier pe alocuri, atrage și convinge. Da, cititorule, și tu poți fi (dacă nu cumva deja ești) un nemernic, un tupeist parșiv, un antreprenor adică, un asumator rațional și emoțional de riscuri și de pericole pe calea obținerii succesului.
Voi reproduce, în continuare, prezentările făcute de diverse edituri acestei cărți pe care eu unul nu o consider atât de extraordinară prin faptul că nu face altceva decât afirmă deschis niște adevăruri știute de multă vreme. Practic, autorii sunt simpli notificatori ai unor stări de fapt și a consecințelor posibile și probabile ale unor anumite categorii de acțiuni umane. Meritul lor este că ei se substituie cu ușurință manualelor plicticoase, seci și adesea neconvingătoare de antreprenoriat, de praxiologie (teoria acțiunii umane eficiente), de etică, de management sau de economică politică. Iată cîteva dintre aceste precizări (cu citarea sursei!):

Book Description Publication Date: January 1, 2012
Steve Carrell–the Pretend Asshole. Ari Gold–the Hollywood Asshole. Simon Cowell–the Trying-Too-Hard Asshole. Mickey Rourke–the Reformed Asshole. Barney Stintson–the True Asshole. To truly be an asshole is an art form. It requires the perpetrator to be cocky yet quietly confident, snide as well as sincere, sneaky while in your face. Better men than most have failed miserably. That’s why there’s this guide–the first book to walk you through the tricks of the trade and the numerous benefits the attitude reaps.You will find essential information on how to sharpen your prick skills. Whether you’re way too over-the-top and need to tone it down, or are a shy wallflower who needs to turn it up, this book is your crash course in assholeology. You will now be able to get everything you ever wanted–in work, love, and life–by being an asshole. It’s every guy’s handbook on how to be an asshole, without getting a black eye. (Cf. http://www.amazon.com/Assholeology-Science-Behind-Getting-ebook/dp/B0047DWNRE).
Pentru ediția română apare următoarea descriere a cărții, cu păstrarea tonului și stilului nemernicilor autori americani: ”Din fericire pentru tine, Nemernologia face toata treaba murdara. Inauntru vei afla diferenta dintre a fi un un nemernic si a fi un ticalos – una te ajuta sa faci sex, cealalta sa fii dat afara din casa in suturi. Acest ghid iti arata cum sa reusesti, inarmat cu incredere, minte agera si obrazul gros. Fara vrajeala. Dar sa nu crezi ca-i numai munca fara joaca, si-uite-asa pierzi viata toata. Echipa autorilor nemernici Steven B. Green, Dennis Lavalle si Chris Illuminati te vor mentine inspirat si amuzat cu povesti ale tipilor scoliti in nemernologie si citate celebre ale unor nemernici si mai mari. Este tot ce ti-ai putea dori de la o carte pe care s-ar putea chiar s-o citesti. Bravo lor! Sfidarea sistemului este a doua natura a nemernicilor. Sunt maestrii absoluti in arta de-a freca menta, de-a se distra tot timpul si de-a si-o trage oricand si oriunde, chiar daca opinia generala este ca sunt niste parsivi notorii. Au invatat sa-si foloseasca la capacitate maxima talentele cu care au fost binecuvantati”. (Cf. http://librarie.carturesti.ro/nemernologia-293418). Iată o altă descriere, oferita de librăria Boema: DESCRIERE
Nemernologia – Arta de a obtine ce vrei indiferent de metode – Steven B. Green, Dennis LaValle, Chris Illuminati. NEMERNICII sunt de toate formele şi mărimile.

Apar în toate mediile, regiunile, rasele sau religiile.

Te înconjoară peste tot.

Îi întâlneşti tot timpul.

…sfidarea sistemului este a doua natură a nemernici lor. Sunt maeştrii absoluţi în arta de-a freca menta, de-a se distra tot timpul şi de-a şi-o trage oricând şi oriunde, chiar dacă opinia generală este că sunt nişte parşivi notorii.

Au învăţat să-şi folosească la capacitate maximă talentele cu care au fost binecuvântaţi.

Nemernicia este mai mult decât o simplă ştiinţă, este o artă. Te poţi considera norocos că eşti în faţa unui curs intensiv despre cum să obţii adaptarea completă la acest stil de viaţă. Te va transforma în ceva ce încă nici nu reuşeşti să-ţi imaginezi.

Vei afla diferenţa dintre a fi un nemernic şi a fi un ticălos – una te ajută să faci sex, şi să promovezi în carieră, cealaltă să fii dat afară din casă în şuturi şi alergat pe stradă.

Acest ghid îţi arată cum să reuşeşti orice, oricând şi oriunde, înarmat cu încredere, minte ageră şi obrazul gros. Fără vrăjeală.

Nemernicii au bătut sistemul. Poţi fie să-ţi trăieşti viaţa dormind, fie să fii bărbat şi să preiei controlul. Tu decizi. Cartea e la tine. Alege cu înţelepciune!

Vrei neapărat mărirea aia?

Cauţi să faci sex?

Vrei să fii buricul pământului?

Se poate întâmpla. Un nemernic ştie să adopte o poziţie, să obţină ce-şi doreşte, şi să plece cu fata – toate astea fără să se obosească. Dar dacă tu crezi că e uşor, mai încearcă. Din fericire pentru tine, Nemernologia face toată treaba murdară.

Înăuntru vei afla diferenţa dintre a fi un un nemernic şi a fi un ticălos – una te ajută să faci sex, cealaltă să fii dat afară din casă în şuturi. Acest ghid îţi arată cum să reuşeşti, înarmat cu încredere, minte ageră şi obrazul gros. Fără vrăjeală. Dar să nu crezi că-i numai muncă fără joacă, şi-uite-aşa pierzi viaţa toată.

Fragment din carte:
…nemernicii sunt de toate formele şi mărimile. Apar în toate mediile, regiunile, rasele sau religiile. Te înconjoară peste tot. Nemernicii sunt şi în familia ta, în reţeaua de fotbal online, în apartamentul de deasupra (şi asta nu pentru că urli tu în fiecare noapte înainte de culcare „Nemernicule, nu mai ţopăi atâta în toată casa!”)

Îi întâlneşti tot timpul. Gândeşte-te doar la pupincuristul de la muncă de la tine care este avansat în fiecare an deşi este mult mai ineficient chiar şi decât amărâtul de om de serviciu din tura de noapte care mai are doar o mână funcţională. Aproape că nu face nimic pentru locşorul comod şi poziţia din companie inscripţionată pe cartea de vizită.

Şi, totuşi, nu ştii cum se-ntâmplă, dar participă la fiecare şedinţă importantă, la fiecare întâlnire a consiliului director şi este primul invitat la toate evenimentele organizate de companie.

Este prietenul de pe Facebook care postează sute de poze din excursii prin locuri pe care nici nu ştii unde să le cauţi pe hartă sau să le scrii corect pe Google. Se duce în vacanţe de vis, nemeritate, pe spinarea prietenilor, colegilor de serviciu şi a multor altora.

Niciodată nu întoarce favorurile, dar lumea nu pare să fie deranjată de asta. La sală, este individul care găseşte o cale să flirteze, să i-o tragă şi apoi să-i dea papucii fiecărei femei de la cursurile de ciclism de seara şi, totuşi, să rămână în continuare un tovarăş de treabă. Un exemplu esenţial de onestitate, 100% nemernic.

Dar ghici ce? Bravo lor! Sfidarea sistemului este a doua natură a nemernicilor. Sunt maeştrii absoluţi în arta de-a freca menta, de-a se distra tot timpul şi de-a şi-o trage oricând şi oriunde, chiar dacă opinia generală este că sunt nişte parşivi notorii. Au învăţat să-şi folosească la capacitate maximă talentele cu care au fost binecuvântaţi.

CUPRINS:

Prefaţă

Partea I
Definiţia Nemernicului

Capitolul 1 – Ce este acela un Nemernic?

Capitolul 2 – Evoluţia Nemernicului

Capitolul 3 – Cele zece principii ale nemerniciei

Partea a II-a
Transformarea în Nemernic

Capitolul 4 – Ce tip de Nemernic eşti?

Capitolul 5 – Poartă-te ca un Nemernic

Capitolul 6 – Nemernicul la serviciu

Capitolul 7 – Nemernicul pe teren

Capitolul 8 – Nemernicul şi sexul opus

Partea a III-a
Efectele

Capitolul 9 – Eşti un Nemernic… Ce urmează?

Partea a IV-a
Ghid de recunoaştere a fraţilor tăi întru nemernicie

Anexa A
Ghidul de „hidratare” al Nemernicului

Anexa B
Nemernicul şi mişmaşurile

Întrebări nemernice frecvente

Nemernicul în străinătate
Nemernicia este mai mult decat o simpla stiinta, este o arta. Te poti considera norocos ca esti in fata unui curs intensiv despre cum sa obtii adaptarea completa la acest stil de viata. Te va transforma in ceva ce inca nici nu reusesti sa-ti imaginezi. Nemernicii au batut sistemul. Poti fie sa-ti traiesti viata in somn, fie sa fii barbat si sa preiei controlul. Tu decizi. Cartea e la tine. Alege cu intelepciune” (http://www.librariaboema.ro/carte/nemernologia-arta-de-a-obtine-ce-vrei-indiferent-de-metode–i34306)
Mă alătur celor trei autori în demersul lor de a discerne între a fi nemernic (recte parșiv, tupeist, obraznic, îndrăzneț etc.) și a fi idiot, două noțiuni tangente, mai ales dacă nemernicia este încă văzută ca ceva negativ, reprobabil.
De reținut că nemernicii vizează îndeosebi rezultate pozitive (în pofida mijloacelor taxate ca fiind negative și neagreate). Ei aplică mereu dictonul machiavelic pozitiv ”scopul scuză mijloacele” și au la purtător mentalitatea promovată de anticii romani ”divide et impera”. Mai mult, nemernicul nu este pedepsit, distrus, omorât, ci , date fiind talentele sale reale și invidiate, el reușește să fie agreat, plăcut chiar. Nemernicii sunt oameni carismatici, plăcuți, joviali cărora cu greu le poți reproșa îndrăzneala (aș adăuga aici o zicală – referitoare la cuceritorii de inimi – care spune că ”femeile sunt dispuse să ierte excesul de îndrăzneală al bărbaților, dar nu și lipsa îndrăznelii”). Nemernicii fac parte din categoria pupincuriștilor aparent inofensivi care se mențin, în pofida unor deficiențe, în lista oamenilor de încredere ai managerului, fiind promovați pentru merite pe care doar șefii lor le decelează. Iată descrierea (una dintre ele) făcută de autori acestor tipi ce vor ieși mereu în față: ”Sfidarea sistemului este a doua natură a nemernicilor. Sunt maeștri absoluți în arta de a freca menta, de a se distra tot timpul și de a și-o trage oricând și oriunde, chiar dacă opinia generală este că sunt niște parșivi notorii. Au învățat să-și folosească la capacitate maximă talentele cu care au fost binecuvântați” (p. 14). Sintetizând, a-și spune că dacă nu ești remarcat, nu exiști! Nemernicii sunt memorabili și memorați, fiind mereu în mintea celor care nu pot fi ca ei (bărbații ultracuminți și femeile care știu ce vor). Pentru cei trei autori, ”nemernicii sunt inovatori, puternici și faimoși” (p. 16). Dintre nemernicii contemporani nouă, notoriu pentru publicul român, este amintit (în carte), printre alții: Bill Gates, iar dintre nemernicii care au făcut istorie sunt amintiți: Marc Antoniu, Carol cel Mare, Ginghis Han, Henric al VIII-lea, Thomas Edison, Winston Churchill, etc. Marele nemernic W. Churchill pune accentul pe atitudine, calitate care face diferența dintre oamenii obișnuiți și oamenii de acțiune: ”Atitudinea este un lucru atât de mic, dar care face o diferență colosală” (p. 31).
Spre deosebire de nemernici, ”idioții sunt distructivi: ei nu-și calculează fiecare acțiune și consecințele acestora. Idioții se gândesc la o singură persoană: ei înșiși. Idioții mint, înșeală, fură, economisesc pentru a obține exact ceea ce vor din orice situație. Nimeni nu se dă în vânt după ei, nici măcar mamele lor” (pp 15 – 16). Dintre idioții/ proștii amintiți în carte, cel mai notoriu este, pentru românii care l-au urmărit la TV, americanul bogat și îngâmfat, Donald Trump.
Pe parcursul lucrării, autorii insistă în a atrage atenția că limita/ granița dintre nemernic(ie) și idiot(ie) este foarte subțire și adesea penetrabilă dintr-o zonă în cealaltă. Aș risca o forțare a acestei distincții (adesea vagi) dintre nemernic și idiot, spunând că nemernicul este un idiot plăcut, agreabil și, adesea, altruist, fiind chiar foarte agreat, în timp ce idiotul este un nemernic posac, egoist și izolat, autist chiar. Conform titlului cărții, nemernicia este o virtute rară, a cărei valoare este dată tocmai de raritate, de ridicare deasupra majorității care aplică tăcută și ”corectă politic” regulile sugerate de ideologii conformității și ai omogenității cenușii generalizate.
Multe nu ar fi de spus despre conținutul lucrării celor trei nemernici americani. Aș reține totuși ca utilă lista de rețete de băuturi (cocktailuri) cu explicații realmente utile și pe care altfel nu le-ai ști decât dacă experimentezi asiduu și constant…

Concluzii

Sintetizând, aș conchide că nemernicia/ tupeismul/ obrăznicia/ parșivenia/ ticăloșia reprezintă un stil de viață, cu plusuri și minusuri, cu bune și rele, unul axat pe inițiativă, curaj, risc, tupeu, agresivitate, (auto)cunoaștere, inteligență, intuiție, bună și corectă informare și comunicare, un explorator al situațiilor inedite, nemernicul fiind un spirit speculativ, un bun cercetător și găsitor de soluții, un fin psiholog și un abil politician, un economist avizat și un (self)manager de succes, un moralist desăvârșit și un bun înotător în ape tulburate chiar de el însuși. Pe scurt, nemernicii de succes sunt buni utilizatori ai Metodologiei Scop Mijloc (chiar și în cazul în care n-au auzit nici de mine și nici de Machiavelli). Chiar dacă scopurile lor sunt relativ diverse (bani, carieră, vizibilitate, femei/ bărbați), mijloacele utilizate de ei sun în mare măsură aceleași. La rîndul său, teoria despre nemernicie și nemernici numită Nemernologie este un discurs etic aplicat, o sistematizare a ideilor la scopurile general umnane și la mijloacele folosite pentru atingerea lor. Măsura în care acest discurs este aplicabil tuturor oamenilor este un lucru discutabil. Dacă fiecare dintre noi ar fi (la fel de) nemernici ca la cartea acestor trei autori, atunci riscăm să experimentăm schimbări pe care nimeni nu le-ar mai putea suporta. Aș caracteriza această situație a aplicabilității generalizate a Nemernologiei la viața cotidiană a fiecăruia cu o sintagmă la modă: ”Teoretic se poate. Practic, suntem la nivel teoretic”. Oricum, pentru cunoscătorii Metodologiei Scop Mijloc se observă cu ușurință că structura cărții este una care respectă conținutul acestei metodologii generale a acțiunii umane: partea I-a a cărții vorbește îndeosebi despre scopuri, partea a II-a despre mijloacele ce pot fi utilizate pentru aceasta, iar partea a III-a discută posibilele adecvări dintre scopurile propuse și mijloacele utilizate de nemernici. Pe scurt, avem de-a face cu o carte de antreprenoriat (nerecomandată cardiacilor, pudibonzilor, rușinoșilor, alintaților, și celor care nu suportă toate cuvintele limbii române actuale – îi includ aici pe acei sensibili care nu reușesc să citească excelentele articole cu caracter educațional și edcativ ale scriitoarei bloggerițe Lorena Lupu: http://www.lorenalupu.wordpress.com ). Calitățile promordiale ale antreprenorului/ nemernicului sunt, conform acestei cărți: obrazul gros, siguranța de sine și capacitatea de a spune nu. Nemernicii sunt conform războinicilor adevărați descriși de Sun Tzu: ”Războinicii victorioși întâi câștigă și apoi se duc la război, în timp ce războinicii învinși se duc întâi la război și apoi caută o cale să câștige” (p. 81). Îmi permit și eu o completare a acestui aforism: dă-te învins, și vei învinge!, filosofie (geo)politică pe care – se spune – au aplicat-o rușii sovietici pentru a-și păstra imperiul tot mai greu de păstrat cu ideologii de împrumut: plecăm, pentru a rămâne! (vezi mai multe despre această strategie a nemerniciei duse dincolo de artă lecturând 22 de pagini de text despre care fiecare va avea câte o părere, exact ca și despre sfaturile date de către cei autori americani: http://unguruldambovitean.wordpress.com/2013/03/16/dati-mai-departe-sa-se-stie-cum-am-fost-manipulati-si-mintiti/). După atîtea exemple de nemernicie autentică, nu-mi rămâne decât să formulez și eu un îndemn: Nemernici români, acționați! Acum sau niciodată! E vremea nemernicilor acum, nu a idioților!
Nemernicii adevărați se recunosc ușor: ei rămân mereu în echilibru interior și exterior, privesc mereu înainte și țintesc la sigur. În final, un sfat personal extras din nemernicia mea: practicați sporturi care presupun multă mișcare, învățați tehnici de energizare (Qi Qong) și de relaxare, citiți mult (dar bine!), puneți înțelegerea înaintea memorării și nu luați de bune sfaturile oricui (inclusiv ale mele) decât după o matură chibzuință. Spor în toate!

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 17 martie 2013
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.ro
http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviu.drugus@ugb.ro
Lecturi suplimentare ajutătoare:
Ghidul mincinosului desăvârşit. Cum să minţi credibil (text preluat din adevărul.ro din luna martie 2013)
Unele minciuni sunt nevinovate, altele necesare. Unii ascund adevărul din obişnuinţă, alţii de plăcere. Dar să minţi convingător, fără să clipeşti, nu este un lucru uşor. Ai nevoie de o poveste bine gândită, de un ton ferm şi de consecvenţă.
Să fii capabil să-i manipulezi pe cei din jur a fost cândva – iar în unele cazuri este şi acum – o abilitate esenţială supravieţuirii, spun antropogii. Psihologul Robert Feldman, de la Universitatea din Massachusetts, SUA, a publicat în 1999 un studiu care spunea că de cea mai mare popularitate într-un grup se bucură copiii care ştiu să mintă foarte bine.
Uneori, adevărul poate fi prea dureros pentru a fi spus. Alteori, ducem cu noi secrete ce nu pot fi spuse sub niciun chip. Indiferent din ce motiv, cu toţii spunem lucruri neadevărate la un moment dat. Unii mai rar, alţii mai des. „O minciună reuşită presupune multă muncă“, spune psihologul Michael Lewis pentru publicaţia „Psychology Today“. Iată cum se construieşte o minciună credibilă:
Ocoleşte adevărul. Aceasta este cea mai convingătoare minciună. Atât de convingătoare, încât chiar şi tu poţi ajunge să crezi că nu ai spus o minciună adevărată. Încearcă să eviţi adevărul aşa cum magicienii distrag atenţia publicului de la trucurile lor. Desigur, nu întotdeauna putem ieşi dintr-o situaţie doar ocolind adevărul.
Nu te baza pe spontaneitate. O minciună este mai credibilă dacă este bine gândită. Încearcă să anticipezi situaţiile în care trebuie/vrei să minţi, precum şi întrebările interlocutorului. Nu aştepta să fii interogat pentru a construi o poveste. Mincinoşii care îşi construiesc înainte povestea sunt mai credibili decât cei care o inventează pe loc, potrivit unui studiu realizat de psihologul Bill Flanagan.
Nu fi ezitant. Dacă ai decis că trebuie să ascunzi adevărul, mergi până la capăt. Tonul ar trebui să fie ferm şi vocea fără modulaţii, iar pauzele lungi între cuvinte ar trebui evitate, la fel şi vorbirea precipitată sau excesiv de afectată.
Fii consecvent. „Unul dintre lucrurile pe care oamenii le fac greşit este că dau informaţii diferite persoanelor cu care intră în contact, iar aceştia pot să vorbească între ei şi să compare datele“, spune psihologul Michael Lewis. Odată ce ai creat povestea, nu-i schimba datele de la un interlocutor la altul. Încearcă să fii constant.
Atenţie la limbajul corpului! Există multe gesturi care trădează mincinoşii, dar foarte cunoscute oamenilor sunt acelea că evită contactul vizual, că au tendinţa de a duce mâna la nas şi că gesticulează mult. „Mincinoşii credibili reuşesc să-şi controleze bine semnalele nonverbale“, mai spune psihologul american Robert Feldman. Tusea şi dresul vocii te pot deconspira şi ele dacă le pui în practică prea des.
Contraatacă. Nu întotdeauna reuşim să spunem minciuni credibile, dar şi în acest caz putem recurge la o strategie pentru a ieşi din încurcătură: contraatacul. „Vedem adesea politicieni care răspund agresiv acuzaţiilor. Ceea ce ăncearcă ei să facă este să distragă interlocutorului atenţia de la subiect, acesta fiind nevoit să se adune pentru a combate atacul“, explică Stan Walters, autor al cărţii „Adevărul despre minciuni: metode simple de a gestiona decepţiile
Cf http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/ghidul-mincinosului-desavarsit-minti-credibil-1_513cc33300f5182b85eefc26/index.html