liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: August 2013

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (2)


 

(cum lucrează cu informațiile în format electronic un proaspăt doctor în științe militare și informații)

 Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior

 

Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Vezi partea întâia a acestei recenzii-rechizitoriu a cărții lui Ionel Nițu la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Câteva cuvinte despre autor: Ionel Niţu (41 de ani) a fost şef al departamentului central de analiză al SRI în perioada 2009-2012.  În prezent este director executiv la Intergraph Computer Services din Bucureşti şi preşedinte al Asociaţiei Specialiştilor în Informaţii pentru Afaceri.
A absolvit Academia Naţională de Informaţii “Mihai Viteazul” (ANIMV), mai multe cursuri post-universitare şi masterate, este lector universitar şi deţine un doctorat în ştiinţe militare şi informaţii. (Conform publicației Bursa). Alte informații pot fi obținute de la adresele de mai jos:

https://www.facebook.com/ionel.nitu.10                    http://www.oranoua.ro/tag/ionel-nitu/

      Motto:

 

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”    Dragoș Ciuparu, august 2013

 

În această a doua parte a recenziei-rechizitoriu la cartea domnului Ionel Nițu voi lista și comenta cele 40 de trimiteri la adrese web/ internet, trimiterile (împreună cu Bibliografia și Referințele) formând aparatul critic al lucrării de doctorat publicată, recent, sub formă de carte. Pentru a demonstra utilitatea și chiar necesitatea ca această carte de interes public larg să fie publicată și în format electronic voi face și eu trimiteri la noi adrese web, dar voi și lista, în Anexe, texte preluate de la adrese web. Fac acest lucru din două motive: a) să ofer cititorului contemporan, mereu grăbit și adesea neîncrezător, conținutul concret al unor articole sub aspectul valorii lor informaționale; b) să evit întâmplarea (ce va deveni tot mai frecventă ca urmare a creșterii exponențiale a numărului de adrese web, platforme, site uri sau bloguri) ca la o anumită adresă să nu mai găsim decât anunțuri de genul ”Error!”, sau ”Pagină inexistentă”.  Citorul atent și răbdător va beneficia, citind comentariile la cele 40 de trimiteri (Note de subsol) din carte, de multă informație suplimentară și de ce nu?, de un posibil model de a face recenzii la cărți cu pretenții de mare științificitate și probitate academică.

 

Deoarece consider (ca și directorul acestei instituții, dl George Cristian Maior) că lucrătorii SRI care vor să răspundă noilor exigențe de intelligence și apelurilor-îndemn ale șefului instituției (aceea ca SRI să se deschidă către cooperarea cu lumea academică), sunt realmente interesați de aceste feed back uri din lumea academică, voi încerca, în limita disponibilităților mele temporale, să fac recenzii-prezentări și altor lucrări cu conținut similar publicate invariabil la Editura Rao. De asemenea, așa cum am promis în partea întâia a acestei recenzii-rechizitoriu, voi reproduce și corespondența mea cu SRI și/sau cu autorii proveniți de la această instituție. Fac acest lucru pentru a testa în ce măsură deschiderea SRI către sursele deschise și cooperarea cu mediul academic este o atitudine reală și concretă și nu doar una de imagine și, eventual, de noi generații de informatori (de altfel, foarte necesari în actualul Război informațional global). Pentru început, reproduc scrisoarea trimisă (la adresa relatii@sri.ro) către instituția numită SRI și care, destul de previzibil, nu a primit niciun fel de răspuns, ceea ce îmi întărește convingerea că drumul de la Securitate la Intelligence este unul foarte foarte lung și dificil:

”Bună ziua,

Va trimit linkul de la prima parte a unei recenzii la cartea ”Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”, Ed RAO, 2012.

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

Am convingerea că invitația, lansată public și de Domnul director George Cristian Maior, membrilor mediului academic de a se constitui în parteneri epistemici în procesul de adaptare a serviciilor de intelligence la imperativele actuale a primit multe răspunsuri. Recenzia cărții ”Analiza de intelligence”  pe care o atașez ca adresă web poate fi utilă, cred, în acest proces de deschidere spre nou. Notele critice vizează tocmai acest deziderat al creșterii calității analizelor specialiștilor dumneavoastră.

Cu deosebită considerație,

Prof Liviu Drugus”

 

(Scrisoarea a fost trimisă la 14 august, iar răspunsul/ reacția – dacă va veni vreodată…. – va  fi inclus(ă) în partea a treia a acestei recenzii-rechizitoriu).

 

Iată, în continuare, comentariile mele la cele 40 de trimiteri webografice, urmate de articole și preluări de pe internet menite să ajute mai bine la înțelegerea mesajului aceste interesante și importante cărți, la care aduag 4 Anexe cu articole preluate de pe internet dar care pot ajuta mai bine la înțelegerea conținutului acestei cărți și a noii profesii, aceea de analist de intelligence:

 

1) La pagina 18 se face o trimitere la documentul intitulat ”Viziunea Strategică 2007-2010” și ”SRI în era informațională. Viziunea strategică 2011-2015” disponibile online (la 01.07.2012) la www.sri.ro/categorii/64/documente/strategice.html Scriu în browser această adresă și se deschide pagina SRI. OK, măcar pot spera să găsesc și alte surse bibliografice, pe lângă cele două documente programatice (deși, normal al fi fost ca să se deschidă prin click la adresa citată în carte. N-a fost să fie așa..). Încerc să citesc câte ceva de pe site ul SRI prezentat pe sectiuni, dar site ul nu conține și o sectiune de documente strategice. Pe scurt, o adresă falsă! Oare de ce acest document public de real interes nu este afișat chiar pe pagina de gardă a website ului SRI? Iată alte câteva link uri pe care le-am accesat: http://www.sri.ro/video/videoPlay-Maior.html?id=1 Mesajul directorului SRI Cristian George Maior. Rezultat: nu se deschide.  Voi sesiza acest lucru la adresa de contact relatii@sri.ro și voi ține cititorii la curent despre corespondența cu instituția publică numită SRI (denumire care nu face deloc trimitere la ”intelligence”. Poate, în procesul de schimbare permanentă să încapă și adaptarea denumirii la realitățile occidentale față de care ne manifestăm atașamentul). Caut mai departe. La adresa http://www.sri.ro/educatie-si-cercetare/educatie-cercetare.html dedicată activității de educație și cercetare nu există o listă cu articole, cărți, autori, conferințe, proiecte de cercetare derulate, în curs de derulare și propuse a se derula în viitor. Normal ar fi fost să găsesc prezentate lucrările (multe) semnate de George Cristian Maior, precum și lucrarea dlui Ionel Nițu. Ciudat mod de a face publice produsele personalului SRI (chiar dacă actualmente, dl Ionel Nițu nu mai lucrează, oficial, la SRI, ci la o firmă intim legată de această instituție a statului român). Presupun că lucarea ”Analiza de intelligence” publicată în acest an la Rao a fost elaborată folosind resursele, inclusiv financiare, ale instituției, drept pentru care contribuabilii ar fi putut citi această carte în format pdf pe site ul instituției. Eu am plătit 24,91 lei pentru a o citi și a găsi (pe lângă informațiile utile) destule inadvertențe, superfiacialități și inconsecvențe (neașteptate pentru mine) pe care le voi semnala pe parcursul acestei recenzii. Încă un exemplu: la adresa http://www.sri.ro/ghid-de-autoprotectie.html#ghid4 unde ar trebui să primim sfaturi de a nu cădea în capcanele unor agenți străini, link ul nu se deschide… Am postat link ul pe FB și am sugerat potențialilor vizitatori să încerce să-l deschidă… Testul de civism este edificator: niciunul dintre sutele de postatori nu a dat vreun feed back. Probabil aceasta este atitudinea majoritară față de SRI: maximă reticență! Adică, pentru mulți dintre noi, SRI = Securitate, instutuție cu care nu trebuie să ai de-a face… Sugerez compartimentului de RP al instituției să facă o adresă (un cont) pe FB a acestui Departament și să lanseze periodic chestionare pe diverse teme, inclusiv pe aceea a atitudinii populației față de SRI. Cred că majoritatea prietenilor mei de pe FB care au văzut link ul și au trecut repede mai departe au gândit că nu are rost să te pui cu SRI ul… Mentalitate pe care chiar autorul cărții o critică. Dar nu cu critici în cărți groase se poate recâștiga încrederea publicului în această instituție, ci cu o pagină web funcțională și ceva mai prietenoasă. Măcar dacă se posta un banner cu inscripția ”Închis pentru inventar” sau ”Vin imediat”… O soluție ar fi o chetă publică pentru adunarea a cca 500 de euro  pentru a plăti un student de la informatică ca să face o pagină web ca lumea… În fine, tot pe pagina web a SRI se află și numărul de telefon 0 800 800 100 care este o linie gratuită pentru semnalarea riscurilor teroriste. Nu am riscat să verific dacă funcționează. Prefer (doar) să sper că da…

2) La pagina 24 se face trimitere la www.cia.gov pentru a verifica sursa Random, H.A. (1958), Intelligence as a Science, in: Studies in Intelligence, p. 76, Washington, disponibil online (la 01.09.2010). Pagina superbogată în informații: Dau search după itemul Random H.A. Intelligence as Science și obțin https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol46no3/html/v46i3a02p.htm unde găsesc un articol semnat de Michael Warner unde se face o trecere în revistă a mai multor definiții. Un alt link, același autor (Warnrr) ne trimite la un articol mai complet, dar nu la Random H.A…. Acest autor este citat la nota de final 17 (din 19), dar lucrarea lui Random nu se poate citi (deși se precizează că este declasificată). Mai rafinez căutarea și dau peste revista în cauză la adresa https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/csi-publications/csi-studies/studies/volume-54-number-1/PDFs-Vol.-54-No.1/U-%20Studies%2054no1-UnclassExtracts-Web.pdf care, scrie în browser, conține 80 de pagini. Caut pagina 76. În realitate revista are doar 71 de pagini! De fapt, constat ulterior, este numărul 54 din 2010…. Din nou la căutat/ cercetat/ investigat… Apelez la Google. Dintre zecile de trimiteri (inclusiv cele de mai sus) găsesc și https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/kent-csi/vol2no2/html/v02i2a09p_0001.htm Mare bucurie! Găsesc un articol semnat de Random H.A. Dar nu este cartea, ci un extras din articolul autorului republicat cu aprobarea CIA în anul de grație 1993 Sepember 22. Iată articolul integral, spre uzul celor interesați, în Anexa 1:

Dacă autorul cărții, dl Ionel Nițu, dorea să ajute cu adevărat cititorii să afle mai multe despre autorul american și cartea sa, putea face trimitere la http://www.animv.ro/files/RRSI–5-.pdf respectiv la site ul Revistei Române de Studii de Intelligence nr. 5/ 2011 (182 pagini), unde este publicat articolul dlui Ionel Nițu, ”Contribuții la definirea unui cadru conceptual și metodologic al analizei de intelligence”, pp 11-31. Este citat în articol și Random H.A. cu buclucașa carte care nu se (mai) află pe site ul CIA. De reținut că articolul editorial, semnat de George Cristian Maior, directorul SRI, este intitulat ”SRI în era informațională. Argument pentru o viziune strategică”, pp.  7-8 și, în contextul discuției despre viziunea strategică a SRI, putea fi și el citat în lucrare. Eventual, se putea face și o analiză critică a acestui editorial care, în mod normal, ar fi trebuit (dar nu este) să fie impecabil din punct de vedere al tehnoredactării și logicii limbii române (o eventuală analiză a acestui editorial, în viitor). De reținut că articolul ”Contribuții…” susamintit nu este citat nicăieri în carte, deși părți ale articolului sunt preluate sau ”topite” în textul cărții pe parcursul mai multor capitole (ex. la paginile 26-27, 94-95, pentru a da doar două exemple). Faptul că articolul dlui Ionel Nițu a apărut în anul 2011, iar cartea domniei sale, apărută în 2012, nu citează acest articol, așa cum era firesc, dă de gândit asupra unui aspect deontologic generic numit autoplagiere, dar în legătură cu care mă voi exprima doar după ce voi face o analiză specială, cu soft specializat.

3) La p 25 se face o trimitere la adresa www.odci.gov Rezultatul? Pagină inexistentă!

4) La p. 25-26 se vorbește/ scrie: ”Dicționarul elaborat de Statul Major General al Statelor Unite (2001, revizuit în 2007) definește noțiunea de intelligence sub forma unui produs rezultat al procesului (de culegere, procesare, integrare, analiză, evaluare și interpretare” și se face trimitere la adresa http://www.apd.army.mil Surpriză plăcută: site ul se deschide! Dar bogăția de informații afișate face imposibilă găsirea amintitului Dicționar… Ajung, intuitiv și aleatoriu la adresa http://armypubs.army.mil/doctrine/DR_pubs/dr_a/pdf/adrp1.pdf în speranța că voi găsi ceva aici. Cei cca 12 MB se deschid în câteva zeci de minute (evident, laptopul meu bătrân e de vină…) dar textul (de 62 pagini) se referă la armata regulată a SUA, nu la serviciile de military intelligence. Mai mult, autorul cărții, Ionel Nițu, nici nu citează (deci nu folosește ghilimele), ci povestește, lăsându-ne pe noi, cititorii, să căutăm cam de pe unde s-a extras aproximativa definiție a intelligence ului, conform căreia ”intelligence (este)… un produs rezultat al procesului (de culegere, procesare, integrare, analiza, evaluare și interpretare)”. Logică beton: avem de-a face cu un… proces de procesare… Nu ni se spune ce anume se procesează în acest proces… Îmi permit să deduc că este vorba despre date, informații, cunoștințe și chiar mai mult decât atât, deși poate autorul se referea la altceva. Autorul nu ne spune și nouă, cititorilor, la ce se referea. Secret! J Concluzie: citarea sursei americane este făcută la plesneală, impresionist, adică pentru impresie artistică și pentru impresionarea publicului care, de fapt, se aștepta la rigoare, claritate, exactitate… Nu exclud și ipoteza ca această lucrare (tradusă) să fie trimisă și colegilor americani, spre a le dovedi că cultura lor organizațională este un izvor nesecat de inspirație pentru țările frățești din NATO: băi, v-am citat la greu, puteți acuma să ne credeți că voi sunteți modelul nostru, nu – Doamne ferește! – alte servicii (foste) frățești.

5) Tot la pagina 26 este dată o definiție a conceptului de intelligence în conformitate cu concluziile unei mese rotunde organizate de SRI în 2008 cu următoarea trimitere de subsol: ”Masă rotundă cu tema Societate, Democrație, Intelligence, organizată de Serviciul Român de Informații, 8 octombrie 2008 (referințe în revista Intelligence nr. 13, decembrie 2008, București, editată de SRI”. Evident, verific trimiterea. Într-adevăr, SRI are o revistă cu titlul ”Intelligence” al cărui număr din martie-mai 2010 are 120 pagini. Caut numărul din oct 2008. Rezultat: 404 Page not found! Găsesc – grație Google – doar numărul din martie 2010 (https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligencemartie2010.pdf revista din martie 2010). Încerc să dau de numărul din octombrie 2008. Încerc următoarele trei link uri, cu următoarele rezultate:

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligenceseptembrie2008.pdf Not found!

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligenceoctombrie2008.pdf Not found

https://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intelligencenoiembrie2008.pdf Not found! Apelez din nou la Mr Google: Iată ce găsesc: http://www.sri.ro/fisiere/publicatii/intellspecial.pdf adică revista Intelligence, an 5, Număr special, Decembrie 2008.  Trebuie să recunosc că este un număr foarte interesant, sub mai multe aspecte: pe de o parte sub aspectul contributorilor (George Cristian Maior – de 4 ori – Ioan Mircea Pașcu, Sergiu Medar, Cristian Tabără, Vasile Dâncu, Liviu Mureșan, Răzvan Ionescu, Iulian Fota, Dan Claudiu Frunzulică, Doreș Șandor, Marian Preda, Cornel Codiță, Gabriel Sebe, Elena Istode, Radu Tudor, Mihai Stănișoară, Mihaela Matei, Stejărel Olaru, Gabriel Oprea, Cristian Pârvulescu la care îl adaug și pe Victor Ciutacu, prezent la reuniune, dar fără o intervenție publicată în acest număr special) și, pe de altă parte, sub aspectul ideilor avansate și susținute. Tocmai ca urmare a interesantelor idei avansate la Masa rotundă (cu cei 20 + 1 contributori/ comunicatori) găsesc nefirească citarea trunchiată, respectiv neprecizarea link ului direct la care se poate găsi revista în cauză.

 

6) La pagina 27 este citată lucrarea lui Marin Ioniță (2011) publicată în cartea coordonată chiar de Ionel Nițu și intitulată ”Ghidul analistului de intelligence. Compendiul pentru analiștii debutanți”, Editura ANIMV, p. 15. Cele 130 de pagini ale lucrării se găsesc la adresa http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf adresă necomunicată cititorului de către autorul Ionel Nițu, cititor care, dacă vrea să verifice, trebuie să facă eforturi suplimentare de căutare. Nu ascund faptul că suspiciosul din mine s-a întrebat mereu: oare de ce? Este ceva acolo care este preluat și nepus în ghilimele?  După lecturarea materialului din ”Compendiul…”  publicat în 2011 am ajuns la concluzia că aici materialul este mult mai bine dezvoltat în cele 130 de pagini, dintre care 12 sunt semnate de Ionel Nițu, comparativ cu cele 65 de pagini dedicate Modelului celor 3P, în cartea publicată de Ionel Nițu în 2012. În linii mari ideile și informațiile sunt cam aceleași, diferența fiind făcută de structurarea materialului. Revin cu observația că, odată ce există adresa web/ link ul pe internet de ce să nu fie făcută publică această adresă electronică (ca alternativă rațională și firească la trimiterea cititorului la biblioteci specializate, eventual chiar la biblioteca ANIMV). Și încă un lucru: în scopul pregătirii și informării populației cu problematica intelligence cred că lucrările elaborate de lucrătorii SRI în cadrul activității pentru care sunt plătiți ar trebui să fie postate pe pagina web a SRI, cu titlu gratuit. Mai exact, dacă cartea ”Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării” este un produs al unui angajat al SRI care a produs-o strict în timpul liber, atunci e ok, autorul trebuie să primească drepturile ce i se cuvin. Dar conținutul cărții contrazice această ipoteză, așa încât ar fi de dorit ca lucrarea să fie postată ”for free” (free of charge) pe pagina instituției. Care pagină ar mai trebui să fie și funcțională… O a treia situație, de compromis, poate chiar ceva mai echitabilă, ar fi ca lucrarea să fie vândută și în librării, dar să fie postată și pe pagina web a SRI. Altfel, îi voi da dreptate autorului pentru concluzia generală a cărții, mai mulți ani de acum încolo: instituția are mare nevoie de schimbare! În primul rând, una de mentalitate!

 

7) La pagina 28 există o trimitere la lucrarea din 1999 a lui Richards J. Jr Heuer intitulată ”Psychology of Intelligence Analysis”, publicată sub egita Center for the Studdy of Intelligence, Washington, DC cu trimitere la adresa online (la 01.09. 2010): http://www.cia.gov/csi/books/19104, p. 34. Evident, ghinion. Adresa nu mai este valabilă… Cu respect față de vizitatori, agenția scrie: CIA.gov has changed its Web address . . .CIA.gov is now encrypted, except for our Electronic Reading Room, to assure visitor confidentiality. As a result, the Web address for pages and documents in our site has changed from http:// to https://. In addition, CIA Careers has moved to a new location within the Web site. Please use the links or the search form below to find the information you seek. See: CIA.gov home page. Caut cartea și dau peste https://www.cia.gov/library/kent-center-occasional-papers/pdf/OPV3No1.pdf (Making Sense of Transnational Threats) o lucrare de 35 de pagini publicată în 2004 de Centrul Sherman Kent. O compensație destul de bună. Am deja un modus operandi: după ce SRI și CIA nu mă ajută să găsesc o carte recomandată chiar de aceste instituții, fac apel la Mr Google. Excelentă idee: iată rezultatul: http://www.scip.org/files/Resources/Heuer-Psychology-of-Intelligence-Analysis.pdf Cartea, de 214 pagini, este oferită integral, gratuit… Desigur, merită citită… Și din nou adresez o întrebare retorică dlui Ionel Nițu: în loc să citeze o sursă din 2010, cu un pic de efort putea oferi cititorilor acest ultim link. Dar așa, accesul la cartea lui Heuer va fi doar pentru aceia dintre specialiștii realmente interesați de domeniu care vor citi această recenzie (în stilul meu, inconfundabil, cu laude, critici și …întrebări retorice  J).

 

8) La pagina 34 se face o trimitere (disponibilă online la 01.07. 2012) la adresa: www.systems-thinking.org/dikw/dikw.htm. Trimiterea chiar funcționează! În cazul în care dl Ionel Nițu va accepta propunerea mea de a face o carte electronică (cu toate adresele hypertextualizate și cu texte relevante preluate de pe site urile cu acces public) atunci va putea prelua  și textul integral al articolului mai sus citat (tocmai pentru a evita pierderea de informație prin nedeschiderea unor adrese) și pe care îl reproduc în Anexa 2.

9) La pagina 35 se preia definiția informației clasificate și se face trimitere la www.sri.ro/categorii/44/lexicon.html Rezultatul era previzibil: nu se deschide nimic! Păcat! (Precizez că toate aceste încercări de a accede pe site ul SRI au avut loc pe data de duminică 11 august 2013. O fi fost zi liberă…).

 

10) La pagina 39 se face o trimitere la incredibila (!) sursă online (disponibilă la 01.07.2012): www.fac.org/irp/congress/1996_rpt/ic20001.tm  Evident, o asemenea adresă (scrisă greșit) nu se va deschide niciodată… Încerc o reparație: www.fac.org/irp/congress/1996_rpt/ic2001.html  Nu merge… Reduc adresa la pagina principală www.fac.org Se deschide pagina FAC înseamnă First Amendment Center, o pagină ce merită studiată. Cazurile Wikileaks (Julian Assange) și Edward Snowden au legătură directă cu primul amendament al Constituției SUA, referitoare la Free Speech… Iată motivația înființării acestui Centru (de la adresa:  http://www.firstamendmentcenter.org/about-the-first-amendment) în Anexa 3:

 

Din păcate, lucrarea indicată de dl Ionel Nițu nu există în conținutul site – ului. Oricum, modul gresit în care s-a făcut trimiterea (cu litere lipsă și cu trimitere la anul 21001) dă o notă de neseriozitate unei lucrări care, de fapt, tratează chestiuni fundamentale, vitale pentru fiecare om, pentru oameni și pentru omenire.

 

11) La pagina 40 avem o nouă trimitere electronică la lucrarea autorilor Barry James A, Davis Jack Gries, David D Sullivan, Bridging the Intelligence Policy Divide (disponibil online la 01.09. 2010) la www.cia.gov/library  După cum am arătat mai sus, site ul CIA a fost redirecționat la o altă adresă (probabil după 11 sept 2001), deci din nou eșec! Întrebarea pe care probabil orice cititor și-o adresează: ce rost are o trimitere verificată cu doi ani în urmă?  Din nou, o întrebare retorică…

 

12) La pagina 42 există o trimitere la o sursă online (disponibilă la 01.07. 2012) pentru lucrarea autorilor români Sârbu Bianca și Nițu Ionel intitulată ”Security Risk Analysis and Management” la adresa: www.isanet.org  Din nou, nu este o trimitere reală/ corectă adresa de mai sus fiind a unui site care oferă cărți contracost sau dă acces limitat la unele lucrări, pe post de promo. Dezamăgirea crește… În loc să obțină aura de actualitate, conexare la surse de primă mână și în loc de acces facil și rapid pentru doritorii de informații suplimentare se obține exact contrariul: aură de superficialitate, neconexare la surse directe, timp pierdut de către cititorii care doresc să-și amplifice bagajul informațional. Chiar vroiam să citesc această lucrare a celor doi autori. Sugerez autorului Ionel Nițu să facă efortul de a crea o secțiune specială pe pagina SRI dedicată literaturii de specialitate, pagină unde pot fi postate toate aceste lucrări de negăsit, deocamdată… Încerc să alung gândul insidios că unele dintre lucrările citate nici nu există, ci doar au fost transmise titlurile comunicate la unele conferințe, urmând ca lucrările finale să fie transmise ulterior. Dacă nu s-au mai transmis, atunci este posibil că nici nu au fost scrise. Acest lucru se mai întâmplă și la universitari prestigioși de la universități cu renume. Totuși, de la un lucrător de informații care scrie o lucrare de doctorat, în anul 2012, despre analiza informațiilor orice cititor se așteaptă să aibă informații mult mai exacte și mai corecte. Deja apar semen de întrebare legate de calitatea îndrumătorului și a comisiei de doctorat…

 

13) La pagina 45 se face trimitere la lucrarea autorilor Matei Mihaela și Nițu Ionel (2011), ”Intelligence Analysis in the Romanian Intelligence Service (SRI): The Critical P’s – People, Products and Processes, 16-19 martie 2011, cea de-a 52-a convenție anuală a ISA, Montreal (Canada). Adresa online a Conferinței și eventual a Proceeding(s) urilor lipsește cu desăvârșire. Altfel, la ce bună trimiterea dacă adresă online nu are, iar print nu există?

 

14) La aceeași pagină se face trimitere online (disponibilă la 01.07.2012) la încă un link din cadrul website ului SRI: www.sri.ro/categorii/44/lexicon.html Adresa pare corectă, dar link ul nu se deschide…

 

15) La pagina următoare, 46, se fac două trimiteri (ibidem) la aceeași lucrare trimisă la pagina 45 (adică… în eter).

 

16) La pagina 48 se face o trimitere la cartea lui Alvin Toffler, din anul 1970, ”The Future Shock”. Nefiind vorba despre un citat cred că trimiterea se putea face la ediția în limba română (”Șocul viitorului”), publicată în mai multe ediții și înainte și după 1989. Opinia mea este că dorința de epatare bate dorința reală de informare… Eventual, necitarea unei lucrări apărute pe timpul regimului ceaușist poate fi generată de dorința irepresibilă de a demonstra ruperea definitivă  cu trecutul… Prea multă preocupare la capitolul formă face trimiteri la nevoia de a mai verifica capitolul fond…

 

17) La pagina 50, o altă trimitere în eter: www.rand.org Cine este curios să găsească la această adresă lucrarea autoarei Barger Deborah G (2005) intitulată ”Towards a Revolution in Intelligence Affairs”, RAND Corporation National Security and Research Division, Santa Monica, p. 49 o face pe riscul său. După cum se vede din adresa website ului, aceasta este doar pagina principală web a RAND unde sigur nu se află o carte din anul 2005… Așadar, din nou impresia ”artistică” primează în comparație cu rorința reală de informare a cititorului.  Caut cu ajutorul funcției search si găsesc lucrarea la adresa http://www.rand.org/pubs/technical_reports/TR242.html Parcă sunt două adrese diferite, nu-i așa? Iar lucrarea chiar merită citită!

 

18) La pagina 51 se face trimitere la două lucrări: una a fostului director al SRI, Radu-Alexandru Timofte (2004) în Editura ANI, București, alta a actualului director al SRI George Cristian Maior (2012) publicată în International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol 25 number 2 , summer 2012 (paginile din revistă nu sunt indicate). Ambele puteau avea o trimitere la formatul electronic al acestor surse. Iată adresa articolului din revista IJIC: http://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/08850607.2012.652525 Articolul integral se poate obține doar contracost (37 USD), dar există și o previzualizare a articolului înainte de achiziționare. Paginile la care se găsește articolul sunt 217-239 (deci este vorba despre un articol serios și substanțial).

 

19) La pagina 53 se află următoarea trimitere de subsol: Lewin Kurt (1935), A Dynamic Theory of Personality, McGraw Hill Books Company, New York & London, disponibil online la 01.09. 2010:  http://www.archive.org/stream/dynamictheoryfp032261mbp#page/n5/wode/2up  Pagina nu există.

 

20) La pagina 54 o trimitere (disponibilă online la 01.09.2010) la revista Management Science: http://www.angelfire.com/creep/brendan/Quinn_effectiveness.pdf  Linkul se deschide si apare o perfectă pagină complet neagră… Ghinion…

 

21) La aceeași pagină 54 (valabil pentru aceeași data) trimiterea: http://ujdigispace.uj.ac.za:8080/dspace/bitstream/10210/1395/1/psyc_a4.pdf  Nimic! Nici măcar vreo indicație că pagina nu mai există… Deci, iar ghinion!

 

22) La aceeași dată fatidică a fost disponibil online și linkul de la subsolul paginii 55: http://xa.ymg.com/kq/groups Aici lucrurile se tranșează rapid: Pagină inexistentă! Ghinion!

 

23) La p. 57 găsim trimiterea de subsol (disponibilă tot în 2010) http://www.lsbu.uk Evident, Pagină inexistentă! Ghinion…

 

24) La pagina 61 o nouă trimitere la o lucrare a lui Kurt Lewin: (disponibilă în iulie 2012) http://www.archive.org/stream/dynamictheoryofp032261mbp#page/n5/wode/2up Mare bucurie. Cartea, scanată există și poate fi citită integral! Victorie!

 

25) La pagina 84 și 121: (disponibilă la 01 07 2012) www.dni.gov/electronic_reading_room/ICD_205.pdf  Pagină inexistentă! Ghinion!

 

26) www.fas.org/sgp/crs (la p. 84) Este o pagină care nu face trimitere la articolul lui Best. După îndelungi căutări ajung și la acest articol, foarte interesant, de doar șase pagini, pe care îl reproduc în Anexa 4: (Adresa articolului este http://www.fas.org/sgp/crs/intel/RS21948.pdf)  Acest articol/ Raport precum și altele sunt un bun mod de a înțelege supărarea și preocuparea președintelui Obama în legătură cu plecarea din sistem a lui Edward Snowden.

 

27) Paginile 85, 143, 171, 206, 211, 219, 222 există trimiterea: www.dni.gov/Vision_2015.pdf  Pagină inexistentă! Ghinion… deci cititorul român nu poate afla care este viziunea strategică a DNI din România până în 2015. Asta înseamnă întoarcerea la viziunea securistică bazată pe secretomanie și lipsa accesului publicului la cunoașterea deciziilor majore care îl privesc.

 

28) La pagina 91 trimiterea http://www.cia.gov/csi/books/19104  este vechea adresă a CIA. La noua adresă https://www.cia.gov/library/center-for-the-study-of-intelligence/ nu am găsit lucrarea în cauză. Ghinion…

 

29) La pagina 92, din nou o trimitere la www.rand.org Cu functia Search ajung la adresa care ar putea contine cartea în cauză: http://www.rand.org/nsrd/pubs/pubs05.3.html Încercați…

 

30) pagina 105 și 112: www.odci.gov Pagină inexistentă! Ghinion…

 

31) paginile 152, 179 și 199:  trimiterea la site ul CIA… Povestea e deja veche. Ghinion…

 

 

Concluzii la această a doua parte a recenziei mele referitoare la citarea surselor electronice. Din cele 40 trimiteri la linkuri de pe internet doar 2 s-au deschis sau au putut fi utilizate după noi căutări. Restul de 38 sunt fie pagini inexistente, fie cartea/ articolul/ comunicarea la care s-a făcut trimiterea nu există. Statistic, doar o pondere de 5% dintre citări sunt realmente utilizabile de către cititori, Puțin, mult prea puțin, din partea unui doctor în științe militare și informații. Dacă aș transforma procentul de citări corecte din totalul de citări electronice într-o notă de examen (dl dr Ionel Nițu fiind și lector universitar) atunci nota ar fi 0,5. Rotunjit, nota 1. Notă pe care o primește și conducătorul de doctorat în domeniul ”științe militare și informații”. Încă o dovadă că așa numitele ”științe” nu sunt deloc științe, iar nivelul doctoratelor de la noi continuă să rămână unul extrem de scăzut. Îmi permit o comparație: dacă un absolvent de licență mi-ar prezenta o lucrare de licență cu asemenea carențe la capitolul referințe electronice în mod cert lucrarea ar fi respinsă și studentul obligat să facă necesarele corecții. Aceste concluzii se referă strict la calitatea trimiterilor la resurse bibliografice electronice. După ce voi analiza cartea și sub celelalte aspecte (conținut, contribuții, aplicabilitate etc.) voi formula o concluzie (și o notă de examen) finală. Sper ca toate aceste observații să fie utile nu doar autorului (lansat într-un iureș de publicări de cărți, coordonator de lucări etc.), ci și studenților mei precum și oricăror persoane interesate în mod real de cercetare.  (Va urma)

 

Liviu Druguș    Miroslava, Iași   23 august 2013

www.liviudrugus.ro        www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

 

A N E X E

 

 

 

Anexa 1

 

APPROVED FOR RELEASE
CIA HISTORICAL REVIEW PROGRAM
22 SEPT 93

CONFIDENTIAL

A professional logician defines intelligence and draws important conclusions both theoretical and practical.

INTELLIGENCE AS A SCIENCE

R. A. Random

Some writers on intelligence problems suggest that intelligence is a science or at leas should be made one. This article examines the question and discusses its practical implications.

We shall need two or three definitions. The first is one for intelligence, and some care must go into its phrasing, for it is central to the argument that follows. In polling some of my professional colleagues, I find no general agreement on the meaning of „intelligence”; each of them tends to particularize his definition so that it covers at best but little more than his own occupational specialty. Each will admit that there are others who engage in activities similar, even very similar, to his, but „what they are doing is not intelligence, strictly speaking.” And I find a similar lack of agreement, and of precision, in the literature of intelligence. We must therefore construct our own definition.

The definition of a concept, if the aim is truth and accuracy, is not to be undertaken without due regard for logical principles. Any definition must take the form of a two-part equivalence. The first part is the constant to be defined, or the definiendum, and the second, the definiens, is an arbitrary structure containing only constants whose meaning is either initially clear or previously explained. The definiens, to avoid a vicious circle, must exclude the constant being defined and any other expression previously described with the help of this constant.1 Further, if the definition is to be useful, or perhaps even logically sound, it has to define the concept not in terms of its properties, but in terms of the unique set of operations with which it is synonymous.2

In constructing a definition for intelligence we must therefore state its general and then itsspecific unique set of synonymous operations. These sets derive from the fact that intelligence is, above everything else, a particular kind of human activity. Our definition must be both comprehensive, in that we omit nothing which is a part of intelligence, and exclusive, in that we include nothing which is not a part of intelligence.

The definition here proposed is the following: Intelligence is the official, secret collection and processing of information on foreign countries to aid in formulating and implementing foreign policy, and the conduct of covert activities abroad to facilitate the implementation of foreign policy. This definition appears to meet the logical requirements given in the preceding two paragraphs. Its critics will have to demonstrate that the constants in the definiens, the italicized words, are not components, or do not include all the components, of what is, or may be, generally thought of as intelligence. All of these constants refer to activities that are and have been carried out at one time or another under the intelligence banner, and they are sufficiently particularized by their official-secret designation to exclude other categories of human activity.

Another definition we need is for science. A generally accepted definition has it that science is accumulated knowledge, systematized and formulated with reference to the discovery of general truths or the operation of general laws.

If we review these two definitions together, it is apparent that there is nothing in intelligence which precludes its being a science. The unity of science is a matter of methodology, not of subject matter, and intelligence has accumulated knowledge, empirical data, susceptible of systematization and formulation. It therefore can be a science. But an examination of the present state of this accumulation with reference to the discovery of general truths and the operation of general laws leads to the conclusion that intelligence probably has not yet reached that status.

If intelligence could be a science, what kind of a science could it be? What developed sciences deal with data similar to the data of intelligence? Is it possible that some developed science, a science that has gone a long way toward finding its general truths and the operations of its general laws, may not have covered all or a very large part of the ground covered by intelligence? Answers to the first two questions will throw light on the methodological problems of organizing the data of intelligence and the formulation of its general truths and laws. An affirmative answer to the third question would suggest that it might be redundant to make a separate science of intelligence.

In the taxonomy of science there is one large grouping called the social sciences, or more recently the „policy sciences.” The policy sciences deal with the integration of values realized by and embodied in interpersonal relationships. Matching this definition against our definition of intelligence, it is quite clear that nothing in intelligence excludes it from the group of policy sciences as one of their specialized aspects. The general, across-the-board policy science principles or general truths and laws are, then, applicable to intelligence.

Now let us look again at intelligence to see which of its aspects set it apart or distinguish it from some other kind of human activity, or „interpersonal relationships.” The more one studies this question, the more apparent it is that if we take away the words „official,” „secret,” and „covert” from our definition, there is nothing done under the heading of intelligence that is not done in an identical or nearly identical way in the non-intelligence world. But these three modifiers are qualifying and adjectival, rather than fundamental. With this breakdown it is very difficult to see intelligence as a system of related phenomena so specific, separate and irreducible that it must be treated as a separate science. As pointed out above, intelligence can be treated as a separate science. However, if obviously related systems of phenomena, or developed sciences, can be extended to include intelligence, and if the differentiating aspects of intelligence are more qualifying than basic, the development of a science of intelligence becomes altogether redundant.

To suggest that it is redundant and impractical to erect a science of intelligence is not to reject the application of scientific methodology to intelligence, and specifically the acknowledgement and use of the principles of the social sciences applicable to the phenomena of intelligence. Such a rejection would reject rationality and scientific principle as a basis for practice, and substitute intuitive guesses and unanalyzed conjectures. While irrational conduct of intelligence practice, like non-principled behavior generally, may become skillful and may be successful to the extent of attaining particular ends desired, as a rule it can be recommended only as a kind of short-cut in simple situations. When the situation is complicated and the actor is confronted with multiple choices of action, reliance on non-principled behavior introduces an unacceptably high level of probable error.

The propositions advanced above – that it is not profitable to develop intelligence as a separate science because the phenomena with which it deals are covered by the social sciences, and that the only sound practice of intelligence is that based on the scientific method as specifically applied in the social sciences – have important practical implications. The main one of these is that we must build up within the intelligence community a knowledge of scientific method and the techniques and principles of the policy sciences and must study their application to intelligence problems. We must do this because it is the only way to effect any fundamental improvement in professional intelligence practice.

For the intelligence officer to concern himself with scientific method and its application in the policy sciences and with the application of the principles and techniques of the policy sciences to his work may seem to introduce complexity and irrelevancies into an already complicated business. It may seem „theoretical” in the invidious sense of the word, that is impractical. Yet if he does not do this, he opts for non-principled, irrational activity patterns, and he has no place else to go to find the principles basic to his professional activity.

Since World War II a great deal of progress has been made in finding practical application for improved social science methodology and techniques, progress comparable in quality, if not in breadth and depth of application, to contemporary technical advances in physical science. While most of this progress in practical application has been in the military field (in use of weapons systems as distinguished from weaponry itself, a sub-discipline of physical science and technology), and in economics (applications in business and industry), there has been some attempt at application of the other policy sciences. However, there is a considerable technological lag in adapting new methods to some fields of endeavor that derive their principles from the policy sciences. When one examines some of the work that has been done in such organizations as the Rand Corporation and notes its application to, say, business and industry, one is forced to conclude that kinds of activity similar to intelligence make fruitful use of techniques of which we in the intelligence profession are only dimly aware.

To list in detail new social science techniques which could be of practical use to intelligence would require a thoroughly annotated bibliography of a length beyond the scope of this paper. It may be said here that the progress in this field stems mainly from developments in logic, where it takes such forms as symbolic logic and heuristic science. These developments are basic to the current progress in both the physical and policy sciences. Those interested in this newer logic can consult Hans Reichenbach’s The Rise of Scientific Philosophy, reprinted in 1957 in a paperback edition by the University of California Press. As an example of technique derived from the development in logic, one might cite Operations Research, defined as a scientific method of providing executive departments with a quantitative basis for decisions on operations under their control. This technique is described by J. F. McCloskey and Florence N. Trefethen in their Operations Research for Management, published in 1954 by the Johns Hopkins Press. Karl W. Deutsch’sNationalism and Social Communication, Wiley & M. I. T., 1953, is a fine example of how the newer techniques can be applied to the analysis of specific political problems.

Introducing these new methods and techniques into the intelligence profession will be difficult. Many of them have not yet been processed to a point where they can have direct practical application. As presently stated, they are often unintelligible to any but social sciences experts with a strong methodological or symbolic-logic bent. Other methods, more developed toward the practical, have been evolved for concrete problems which pertain to the intelligence profession only by extension. What is needed in either case, in effect, is to bring together those who are concerned with the formulation of principles and underlying methods and those – the intelligence technicians -who are concerned with practice, so that the latter can communicate their needs. Once the need is perceived, there is no reason why this kind of consultation cannot be arranged. Through such communication we should derive the insights that we require to improve our professional practice.


1 See Tarski, Alfred. Introduction to Logic. New York, OxfordUniversity Press, rev. ed., 1946, p. 35.

2 P. W. Bridgeman. „The Logic of Modern Physics” in Readings in the Philosophy of Science, Herbert Feigl and May Broderick, ed. New York: Appleton, Century, Crofts, 1953, pp. 36-7.

Top of page

CONFIDENTIAL

 

Historical Document

Posted: May 08, 2007 07:06 AM

Last Updated: Aug 03, 2011 01:53 PM

 

Anexa 2

 

Data, Information, Knowledge, and Wisdom

by Gene BellingerDurval CastroAnthony Mills

There is probably no segment of activity in the world attracting as much attention at present as that of knowledge management. Yet as I entered this arena of activity I quickly found there didn’t seem to be a wealth of sources that seemed to make sense in terms of defining what knowledge actually was, and how was it differentiated from data, information, and wisdom. What follows is the current level of understanding I have been able to piece together regarding data, information, knowledge, and wisdom. I figured to understand one of them I had to understand all of them.

According to Russell Ackoff, a systems theorist and professor of organizational change, the content of the human mind can be classified into five categories:

  1. Data: symbols
  2. Information: data that are processed to be useful; provides answers to „who”, „what”, „where”, and „when” questions
  3. Knowledge: application of data and information; answers „how” questions
  4. Understanding: appreciation of „why”
  5. Wisdom: evaluated understanding.

Ackoff indicates that the first four categories relate to the past; they deal with what has been or what is known. Only the fifth category, wisdom, deals with the future because it incorporates vision and design. With wisdom, people can create the future rather than just grasp the present and past. But achieving wisdom isn’t easy; people must move successively through the other categories.

A further elaboration of Ackoff’s definitions follows:

Data… data is raw. It simply exists and has no significance beyond its existence (in and of itself). It can exist in any form, usable or not. It does not have meaning of itself. In computer parlance, a spreadsheet generally starts out by holding data.

Information… information is data that has been given meaning by way of relational connection. This „meaning” can be useful, but does not have to be. In computer parlance, a relational database makes information from the data stored within it.

Knowledge… knowledge is the appropriate collection of information, such that it’s intent is to be useful. Knowledge is a deterministic process. When someone „memorizes” information (as less-aspiring test-bound students often do), then they have amassed knowledge. This knowledge has useful meaning to them, but it does not provide for, in and of itself, an integration such as would infer further knowledge. For example, elementary school children memorize, or amass knowledge of, the „times table”. They can tell you that „2 x 2 = 4” because they have amassed that knowledge (it being included in the times table). But when asked what is „1267 x 300”, they can not respond correctly because that entry is not in their times table. To correctly answer such a question requires a true cognitive and analytical ability that is only encompassed in the next level… understanding. In computer parlance, most of the applications we use (modeling, simulation, etc.) exercise some type of stored knowledge.

Understanding… understanding is an interpolative and probabilistic process. It is cognitive and analytical. It is the process by which I can take knowledge and synthesize new knowledge from the previously held knowledge. The difference between understanding and knowledge is the difference between „learning” and „memorizing”. People who have understanding can undertake useful actions because they can synthesize new knowledge, or in some cases, at least new information, from what is previously known (and understood). That is, understanding can build upon currently held information, knowledge and understanding itself. In computer parlance, AI systems possess understanding in the sense that they are able to synthesize new knowledge from previously stored information and knowledge.

Wisdom… wisdom is an extrapolative and non-deterministic, non-probabilistic process. It calls upon all the previous levels of consciousness, and specifically upon special types of human programming (moral, ethical codes, etc.). It beckons to give us understanding about which there has previously been no understanding, and in doing so, goes far beyond understanding itself. It is the essence of philosophical probing. Unlike the previous four levels, it asks questions to which there is no (easily-achievable) answer, and in some cases, to which there can be no humanly-known answer period. Wisdom is therefore, the process by which we also discern, or judge, between right and wrong, good and bad. I personally believe that computers do not have, and will never have the ability to posses wisdom. Wisdom is a uniquely human state, or as I see it, wisdom requires one to have a soul, for it resides as much in the heart as in the mind. And a soul is something machines will never possess (or perhaps I should reword that to say, a soul is something that, in general, will never possess a machine).

Personally I contend that the sequence is a bit less involved than described by Ackoff. The following diagram represents the transitions from data, to information, to knowledge, and finally to wisdom, and it is understanding that support the transition from each stage to the next. Understanding is not a separate level of its own.

Data represents a fact or statement of event without relation to other things.

Ex: It is raining.

Information embodies the understanding of a relationship of some sort, possibly cause and effect.

Ex: The temperature dropped 15 degrees and then it started raining.

Knowledge represents a pattern that connects and generally provides a high level of predictability as to what is described or what will happen next.

Ex: If the humidity is very high and the temperature drops substantially the atmospheres is often unlikely to be able to hold the moisture so it rains.

Wisdom embodies more of an understanding of fundamental principles embodied within the knowledge that are essentially the basis for the knowledge being what it is. Wisdom is essentially systemic.

Ex: It rains because it rains. And this encompasses an understanding of all the interactions that happen between raining, evaporation, air currents, temperature gradients, changes, and raining.

Yet, there is still a question regarding when is a pattern knowledge and when is it noise. Consider the following:

  • Abugt dbesbt regtc uatn s uitrzt.
  • ubtxte pstye ysote anet sser extess
  • ibxtedstes bet3 ibtes otesb tapbesct ehracts

It is quite likely this sequence represents 100% novelty, which means it’s equivalent to noise. There is no foundation for you to connect with the pattern, yet to me the statements are quite meaningful as I understand the translation with reveals they are in fact Newton’s 3 laws of motion. Is something knowledge if you can’t understand it?

Now consider the following:

  • I have a box.
  • The box is 3′ wide, 3′ deep, and 6′ high.
  • The box is very heavy.
  • The box has a door on the front of it.
  • When I open the box it has food in it.
  • It is colder inside the box than it is outside.
  • You usually find the box in the kitchen.
  • There is a smaller compartment inside the box with ice in it.
  • When you open the door the light comes on.
  • When you move this box you usually find lots of dirt underneath it.
  • Junk has a real habit of collecting on top of this box.

What is it?

A refrigerator. You knew that, right? At some point in the sequence you connected with the pattern and understood it was a description of a refrigerator. From that point on each statement only added confirmation to your understanding.

If you lived in a society that had never seen a refrigerator you might still be scratching your head as to what the sequence of statements referred to.

Also, realize that I could have provided you with the above statements in any order and still at some point the pattern would have connected. When the pattern connected the sequence of statements represented knowledge to you. To me all the statements convey nothing as they are simply 100% confirmation of what I already knew as I knew what I was describing even before I started.

References:

theWay of Systems * Feedback * Musings
Copyright © 2004 Gene Bellinger

 

Anexa 3:

”Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the Government for a redress of grievances.

—     The First Amendment to the U.S. Constitution

 

 

The First Amendment was written because at America’s inception, citizens demanded a guarantee of their basic freedoms.

Our blueprint for personal freedom and the hallmark of an open society, the First Amendment protects freedom of speech, press, religion, assembly and petition.

Without the First Amendment, religious minorities could be persecuted, the government might well establish a national religion, protesters could be silenced, the press could not criticize government, and citizens could not mobilize for social change.

When the U.S. Constitution was signed on Sept. 17, 1787, it did not contain the essential freedoms now outlined in the Bill of Rights, because many of the Framers viewed their inclusion as unnecessary. However, after vigorous debate, the Bill of Rights was adopted. The first freedoms guaranteed in this historic document were articulated in the 45 words written by James Madison that we have come to know as the First Amendment.

The Bill of Rights — the first 10 amendments to the Constitution — went into effect on Dec. 15, 1791, when the state of Virginia ratified it, giving the bill the majority of ratifying states required to protect citizens from the power of the federal government.

The First Amendment ensures that “if there is any fixed star in our constitutional constellation, it is that no official, high or petty, can prescribe what shall be orthodox in politics, nationalism, religion, or force citizens to confess by word or act their faith therein,” as Justice Robert Jackson wrote in the 1943 case West Virginia v. Barnette.

And as Justice William Brennan wrote in New York Times Co. v. Sullivan in 1964, the First Amendment provides that “debate on public issues … [should be] … uninhibited, robust, and wide-open.”

However, Americans vigorously dispute the application of the First Amendment.

Most people believe in the right to free speech, but debate whether it should cover flag-burning, hard-core rap and heavy-metal lyrics, tobacco advertising, hate speech, pornography, nude dancing, solicitation and various forms of symbolic speech. Many would agree to limiting some forms of free expression, as seen in the FirstAmendmentCenter’s State of the First Amendment survey reports.

Most people, at some level, recognize the necessity of religious liberty and toleration, but some balk when a religious tenet of a minority religion conflicts with a generally applicable law or with their own religious faith. Many Americans see the need to separate the state from the church to some extent, but decry the banning of school-sponsored prayer from public schools and the removal of the Ten Commandments from public buildings.

Further, courts wrestle daily with First Amendment controversies and constitutional clashes, as evidenced by the free-press vs. fair-trial debate and the dilemma of First Amendment liberty principles vs. the equality values of the 14th Amendment.

Such difficulties are the price of freedom of speech and religion in a tolerant, open society.”

 

Anexa 4

1 For further detail on various legislative proposals, see CRS Report RL32600, Comparison of

9/11 Commission Recommended Intelligence Reforms, Roberts Draft Bill, H.R. 4104, S. 190, S.

1520, S. 6, H.R. 4584, Current Law; also, CRS Report RL32601, Comparison of 9/11

Commission Recommended Intelligence Reforms, Collins/Lieberman Draft Bill, S. 2774, H.R.

5024, Administration Proposal, and Current Law.

Congressional Research Service ˜ The Library of Congress

 

CRS Report for Congress

Received through the CRS Web

Order Code RS21948

Updated February 11, 2005

The Director of National Intelligence and

Intelligence Analysis

Richard A. Best, Jr.

Specialist in National Defense

Foreign Affairs, Defense, and Trade Division

 

Summary

 

The 9/11 Commission made a number of recommendations to improve the quality

of intelligence analysis. A key recommendation was the establishment of a Director of

National Intelligence (DNI) position to manage the national intelligence effort and serve

as the principal intelligence adviser to the President — along with a separate director of

the Central Intelligence Agency. Subsequently, the Intelligence Reform and Terrorism

Prevention Act of 2004, P.L. 108-458, made the DNI the principal adviser to the

President on intelligence and made the DNI responsible for coordinating communitywide

intelligence estimates. Some observers note that separating the DNI from the

analytical offices may complicate the overall analytical effort. This report will be

updated as new information becomes available.

Background

 

The fundamental responsibility of intelligence services is to provide information to

support policymakers and military commanders. In reviewing the performance of the U.S.

Intelligence Community prior to the terrorist attacks of September 11, 2001, the 9/11

Commission, the National Commission on Terrorist Attacks Upon the United States,

concluded that greater coordination of the nation’s intelligence effort is required to

enhance the collection and analysis of information. Specifically, the 9/11 Commission

recommended that a new position of National Intelligence Director (NID) be established

to ensure greater inter-agency coordination. A number of legislative proposals were

introduced in 2004 to establish such an office separate from the Director of the Central

Intelligence Agency (CIA).1

 

CRS-2

2 See CRS Report RL32506, The Position of Director of National Intelligence: Issues for

Congress.

3 U.S., National Commission on Terrorist Attacks Upon the United States, The 9/11 Commission

Report (Washington: Government Printing Office, 2004), p. 411.

4 Ibid., p. 414. (Subsequently, there appears to be a growing consensus to locate the NID outside

the Executive Office of the President.)

5 9/11 Commission Report, p. 411.

6 50 USC 403-3(a)(2).

7 P.L. 108-487, the Intelligence Authorization Act for FY2005, signed on December 23, 2004,

provides that the DCI may discharge the functions of the DNI until the DNI is appointed.

The NID was envisioned by the 9/11 Commission as having a number of budgetary

and managerial responsibilities.2 In addition, the occupant of the position would “retain

the present DCI’s role as the principal intelligence adviser to the president.”3 The

Commission also envisioned that the NID who would “be confirmed by the Senate and

would testify before Congress, would have a relatively small staff of several hundred

people, taking the place of the existing community management offices housed at the

CIA.”4 The Commission adds, however, that “We hope the president will come to look

directly to the directors of the national intelligence centers [the National Counterterrorism

Center, and other centers focusing on WMD proliferation, international crime and

narcotics, and China/East Asia] to provide all-source analysis in their areas of

responsibility, balancing the advice of these intelligence chiefs against the contrasting

viewpoints that may be offered by department heads at State, Defense, Homeland

Security, Justice, and other agencies.”5

There is some debate whether the 9/11 Commission envisioned the NID as having

the responsibility for coordinating national intelligence estimates and other community

products. The Director of Central Intelligence (DCI) has been responsible for providing

intelligence to the President, to the heads of departments and agencies of the Executive

Branch, the Chairman of the Joint Chiefs of Staff and senior military commanders, and

“where appropriate” the Senate and House of Representatives and the committees thereof.

The statute provides that “such national intelligence should be timely, objective,

independent of political considerations, and based upon all sources available to the

intelligence community.”6 Draft legislation in the fall of 2004 did include the assignment

of responsibilities for preparing national intelligence estimates to the DNI.

On December 17, 2004, the President approved the Intelligence Reform and

Terrorism Prevention Act of 2004 (hereafter the “Intelligence Reform Act”)(P.L. 108-

458). The Act incorporated many of the proposals of the 9/11 Commission, including the

establishment of a Director of National Intelligence (DNI) separate from the Director of

the CIA. Although most of the debates prior to passage of the legislation addressed the

DNI’s responsibilities for managing the intelligence budget, the Act also made a number

of changes affecting the preparation of analytical products for consumers at the highest

levels of government. The DNI will serve as head of the Intelligence Community and as

the principal adviser to the President and the National Security Council, and the

Homeland Security Council for intelligence matters related to the national security.7

CRS-3

8 50 USC 403-3(b).

9 50 USC 403-3(b)(2).

10 On the 2002 NIE see U.S. Senate, Select Committee on Intelligence, U.S. Intelligence

Community’s Prewar Intelligence Assessments on Iraq, S.Rept. 108-301, July 9, 2004; on the

more recent NIE, see Douglas Jehl, “U.S. Intelligence Shows Pessimism on Iraq’s Future,” New

York Times, September 16, 2004, p.1. Neither of these NIEs has yet been made public; earlier

NIEs are occasionally released; see, for instance, Donald P. Steury, ed., Intentions and

Capabilities: Estimates on Soviet Strategic Forces, 1950-1983 (Washington: Center for the Study

National Intelligence Council and National Intelligence Estimates

Under the new legislation, the Office of the DNI will include the National

Intelligence Council (NIC), composed of senior analysts within the Intelligence

Community and substantive experts from the public and private sector.8 The members

of the NIC “shall constitute the senior intelligence advisers fo the Intelligence Community

for purposes of representing the views of the [I]ntelligence [C]ommunity within the

United States Government.” The members of the NIC are to be appointed by, report to,

and serve at the pleasure of the DNI.

The Intelligence Reform Act, provides that the DNI, when appointed, will be

responsible for NIEs and other analytical products prepared under the auspices of the NIC.

The three statutory responsibilities of the NIC have been to:

! produce national intelligence estimates for the Government, included,

whenever the Council considers appropriate, alternative views held by

elements of the intelligence community;

! evaluate community-wide collection and production of intelligence by

the intelligence community and the requirements and resources of such

collection and production; and

! otherwise assist the [DNI] in carrying out responsibilities established in

law.9

The DCI historically, and the DNI in the future, has a unique responsibility for the

quality of intelligence analysis for consumers at all levels of government. While a

number of agencies produce analytical products, the most authoritative intelligence

products of the U.S. Intelligence Community are published under the authority of the DCI

and potentially the DNI. NIEs are the primary, but not the sole, form in which the

Intelligence Community forwards its judgments to senior officials, and they are the only

one prescribed in statute. NIEs are produced at the NIC’s initiative or in response to

requests from senior policymakers.

NIEs are sometimes highly controversial. They are designed to set forth the best

objective judgments of the Intelligence Community, but they occasionally are more

closely related to policy rationales than some analysts would prefer. An NIE produced

in October 2002 on Iraq’s Continuing Programs for Weapons of Mass Destruction has

been much criticized; a more recent NIE on prospects for Iraq has been the source of

significant media attention.10

CRS-4

of Intelligence, Central Intelligence Agency, 1996).

11 See CRS Report RS21696, U.S. Intelligence and Policymaking: the Iraq Experience.

12 For a listing of the NIOs and a description of the NIC’s functions, see [http://odci.gov/nic/].

13 50 USC 403-3(b)(2)(A).

Although the importance of particular NIEs to specific policy decisions may be

debatable,11 the NIE process provides a formal opportunity for the Intelligence

Community’s input to policy deliberations. Arguably, it is the responsibility of

policymakers to seek the input of the Intelligence Community, but most observers would

argue that the DNI should not be reticent in presenting intelligence information and

judgments on major policy issues when difficult decisions are under consideration.

National Intelligence Officers

The most recent chairman of the NIC is Ambassador Robert L. Hutchings, who had

previously served in the State Department and in academic institutions.12 In addition,

there are senior analysts, known as National Intelligence Officers (NIOs), for Africa, East

Asia, Economics and Global Issues, Europe, Intelligence Assurance, Latin America,

Military Issues, Near East and South Asia, Russia and Eurasia, Transnational Threats,

Warning, and Weapons of Mass Destruction and Proliferation. The NIOs, who do not

receive Senate confirmation, come from a variety of government agencies, inside and

outside the Intelligence Community, and from the private sector.

National Intelligence Officers supervise the production of NIEs and other

community-wide products. Typically, an analyst in one agency is designated by the

relevant NIO to prepare a draft analytical product; the draft then is reviewed by relevant

analysts throughout the Community. Subsequently, if approved by the leadership of the

Intelligence Community (the National Foreign Intelligence Board) and the DCI, the draft

has been circulated to policymakers in the Executive Branch and, on occasion, to

Members of Congress. NIEs set forth the best information and judgments of the

Intelligence Community and are usually directed at significant issues that may require

policy decisions.

The NIOs have worked for the DCI in his capacity as head of the Intelligence

Community rather than in his capacity as director of the CIA. (In the future they will

report to the DNI.) Thus, NIEs and related analytical products have not been CIA

products; they have represented the consolidated views of the Intelligence Community

(with alternative views held by elements of the Intelligence Community noted, in

accordance with the statutory mandate13).

It may be reasonably assumed that the NIC will continue to depend heavily on the

resources of the CIA. The CIA contains the most extensive analytical capability across

the board on all subjects that might concern national policymakers, as well as

considerable capability to support military commanders and mid-level desk officers. The

CIA was originally designed to be “central,” without obligations to support departmental

objectives as has been considered to be the case with the intelligence arms of the military

services and the State Department. In some areas, however, other agencies have more

extensive capabilities and can make an equal or greater contribution to NIEs and other

CRS-5

14 See S.Rept. 108-301, pp. 27-29.

15 The views of different agencies as reflected in the October 2002 NIE, Iraq’s Continuing

Programs for Weapons of Mass Destruction, are discussed in U.S., Senate, Select Committee on

Intelligence, U.S. Intelligence Community’s Prewar Intelligence Assessments on Iraq, S.Rept.

108-301, July 9, 2004. The report also contains a description of the NIE drafting process; see pp.

9-11.

products designed to express the judgments of the entire Intelligence Community. Some

critics, moreover, charge that CIA on occasion develops an agency “position” that tends

to discourage alternate perspectives.14

 

Alternative Views and Concerns About Politicization

 

On many topics, there are inevitably different perspectives, and according to many

observers, policymakers are best served by rigorous presentations of alternative

positions.15 At the same time, however, some NIEs reflect an effort to craft language that

all agencies can agree on and thus to avoid airing differences that might draw agencies

into policy arguments between and among government departments. Agency managers

understand that too close involvement in a policy argument by intelligence analysts can

make their analyses unwelcome across the board. In addition, they well understand that

analysis is an uncertain science and art and that even the best analysts can miss

developments that loom large in retrospect and leave their agencies open to harsh

criticism or retribution.

 

Concern is often expressed about the extent to which intelligence products can

become “politicized,” i.e., be drafted to support or undermine certain policy options. A

charge of politicization is difficult to prove and is often dependent upon a reader’s

subjective viewpoint. Most observers believe that analysts make a conscientious effort

to avoid policy advocacy, but note that they are fully aware of policy disputes and may

have their own views that may, subconsciously or otherwise, influence their products.

There is, according to some observers, a tendency to avoid making intelligence judgments

that directly conflict with policy options that have been chosen. Observers caution that

placing intelligence analysis at the center of policy disputes can undermine the

effectiveness of the analytical contribution; they suggest that intelligence can best serve

by informing policy debates, but analysts cannot be expected to provide definitive

judgments that will resolve disputes that may involve a myriad of different factors, some

far removed from intelligence questions. In addition, observers note that it should be

recognized that policymaking sometimes involves making judgments based on incomplete

intelligence or on a willingness to accept risks and uncertainties beyond the ken of

analysts. Analysis can have a subjective quality to some degree and can be undermined

by unreasonable expectations.

 

The Intelligence Reform Act provides several provisions designed to ensure that

analysis is well-prepared and not politicized. In addition to having authority to establish

an Office of Inspector General, the DNI is to assign an individual or entity to ensure that

agencies conduct alternative analyses of information and conclusions in intelligence

products (section 1017). The DNI is also to assign an individual or entity to ensure that

intelligence products are “timely, objective, independent of political considerations, based

on all sources of available intelligence, and employ the standards of proper analytic

CRS-6

tradecraft” (section 1019). Another section requires that the DNI assign an individual to

address analysts’ concerns about “real or perceived problems of analytic tradecraft or

politicization, biased reporting, or lack of objectivity in intelligence analysis” (section

1020).

 

Other Analytical Products: the President’s Daily Brief (PDB)

 

Left uncertain are responsibilities for preparing the written brief on current

intelligence that is prepared daily for the President and a very few other senior officials.

The President’s Daily Brief (PDB), along with the Senior Executive Intelligence Brief

(SEIB) that has a somewhat wider distribution, have been prepared by CIA’s Directorate

of Intelligence (DI) and are considered that directorate’s “flagship products.”

Nonetheless, should the DNI be responsible for daily substantive briefings at the White

House rather than the CIA Director, it might be considered appropriate that the DNI staff

draft the PDB and the SEIB, based on input from the CIA and other agencies. The

number of analysts who actually prepare the PBD/SEIB is not large, but their work

reflects ongoing analysis in the CIA and other parts of the Intelligence Community. Some

might argue, moreover, that close and important links between CIA desk-level analysts

and the PDB would be jeopardized should the briefs be prepared outside of the CIA.

In addition, there are myriads of other analytical products: reports, memoranda,

briefings, etc. that are prepared on a routine basis. The Intelligence Reform Act does not

transfer extensive analytical efforts to the NID; leaving such duties to existing agencies;

the NIC will be responsible for assessments that set forth the judgments of the Intelligence

Community as a whole.

 

Issues for Congress

 

The Intelligence Reform Act provides that the DNI will assume responsibilities for

managing the NIC. The DNI will be support by the NIC staff (probably numbering less

than 100 positions). This gives the DNI the capability to oversee the preparation of NIEs

and to ensure that the views of all agencies have been taken into consideration in interagency

assessments. A major change will be the fact that the NIOs and their staff will

work for one person (the DNI) while CIA analysts will report to a separate Director of the

CIA. Congress may ultimately assess whether these changes, as they are implemented,

have improved the efforts of the Intelligence Community and its analytical products.

The future responsibility for the production and presentation of the PDB/SEIBs is

uncertain. They are currently prepared by CIA’s Directorate of Intelligence, and that

responsibility could be continued. On the other hand, if the DNI, rather than the CIA

Director, is to conduct the daily briefing for the President and senior White House

officials, it might be argued that the DNI and the DNI’s immediate staff should have

responsibility for the document that provides the basis for the daily briefings.

Profesoratul: vocație, tradiție, ocupație, situație și destin


Amintiri grămeștene (și nu numai)

 

Motto:

 

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc”. Translat în domeniul educației aș putea reformula astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile de impostori!

 

Familia profesorului Druguș Grigore (1923 – 1990)  a ajuns în comuna Grămești din județul Suceava (toți cei patru membri ai familiei fiind intim legați de Școala generală din Grămești cu 7 clase) într-o toamnă frumoasă și plină de speranțe, în anul de grație Una Mie Nouă Sute Șaizeci. Emilia Druguș (fostă Marian, născută în anul 1928) primise o moștenire de cca 30 ari de pământ la poalele dealului Cudrina (o fi venind numele de la vreo Codrina?), în apropierea pomătului care adăpostea fostul conac boieresc, pe atunci sediul GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă, traducere și transpunere faptică după rusescul/ sovieticul kolhoz). Subsemnatul, Liviu Druguș (n. 1950), tocmai trecusem în clasa V-a, iar fratele meu, Mircea Druguș (n. 1948), în clasa VII-a. Camionul care ne adusese tot calabalâcul de la Șarul Dornei plecase în grabă, iar noi am înghesuit lucrurile în casa nouă din chirpici care nu avea nici geamuri, nici uși. Prima noapte am dormit cu toții pe jos, alături de stratul de pere ce urmau să se coacă deplin mai înspre Crăciun.

 

Profesorul Grigore Druguș a predat matematică și fizică la ciclul V – VII, iar învățătoarea Emilia Druguș a predat la clasele primare ale Școlii din Grămești, inclusiv la Școala din Bălinești (navetă cu bicicleta). Preocuparea pedagogică principală a părinților mei era să nu ne favorizeze cu nimic în raport cu ceilalți colegi de clasă, dar să ne facă să ne placă să citim. Severitatea și corectitudinea profesorului Grigore Druguș erau proverbiale. Un exemplu: acasă mă întreba dacă mi-am făcut temele. Odată am mințit, dar era vizibil că nu le făcusem, devreme ce mă jucasem toată dupăamiaza, până seara târziu. Nu exclud o posibilă verificare a ghiozdanului… A doua zi, la ora de matematică: ”Elev Druguș, la tablă! Arată cum ai rezolvat problema pentru acasă!”. Evident, nu am știut, am luat nota 4, iar acasă mă întreabă, ca și cum nu ne văzusem deloc la școală: ”Ai luat vreo notă azi?”. ”Da, un patru la matematică”. După care a urmat discursul moralizator, dublat de corecția fizică… Din păcate, excesul de preocupare pentru matematică din partea tatălui meu m-a făcut să ocolesc acest obiect de studiu, inclusiv la liceu. Dar tot profesorul Druguș a fost salvarea mea atunci când a trebuit să pregătesc admiterea dură la facultate, în toamna anului 1967. După ce pe tot parcursul liceului știam că voi face filologie (neglijând matematica, atâta câtă se făcea la secția de umană), după ratarea admiterii la Filologia (secția engleză) de la Universitatea din București, am aflat de la un prieten că au mai rămas 16 locuri la Facultatea de Științe Economice de la Iași. A trebuit să pun la punct, în două luni, două materii pe care le neglijasem total în liceu: matematica și economia politică. Aici rolul părintelui profesor de matematică a fost decisiv și am reușit cu o medie de aproape 9, pe locul al 18-lea, la egalitate cu locurile 16 și 17! Ca o curiozitate: colegul care m-a anunțat că mai sunt locuri la Iași pentru sesiunea din toamnă (Toader Gherasim) a devenit profesor universitar de marketing la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, apoi rector la Universitatea George Bacovia din Bacău, iar colegul ”de suferință” care a intrat tot la ”suplimentare”, pe locul 17 (Constantin Sasu) este profesor de marketing la Universitatea Al. I. Cuza. Doar eu am devenit profesor de management, după ce am predat zeci de discipline (economie politică, economie sanitară, comunicare și relații publice, finanțe internaționale, management general, managementul informării și comunicării, metodologii de cercetare, managementul cercetării, managementul serviciilor etc.).

 

Pot spune, în cunoștință de cauză și cu respect față de adevăr, că mama mea avea un simț pedagogic mai dezvoltat și mai aplicat. Îi plăcea mult să citească și chiar citea în timpul rămas ”liber” după multele ore de la școală și mâncare-spălare pentru patru persoane… Mi-a cumpărat mereu cărți în format mic și cu litere mari, dar asta nu era totul… Prin clasa IV-a citeam Mark Twain și Shakespeare, cu precizarea că pe Twain chiar l-am înțeles… Când am împlinit 15 ani, părinții mi-au făcut o frumoasă surpriză: o bibliotecă din placaj de bună calitate, construită de un vecin, bun tâmplar,  Ghe. Horodincă.  Biblioteca o am și azi, după ce am mărit-o pentru a ocupa exact un perete lung de sufragerie de bloc. Azi ocupă un perete de garaj, iar multe dintre cărțile care o umplu sunt cărțile copilăriei mele.

 

Mă punea mama să povestesc ce am citit și, voit sau nu, mi-am dezvoltat simțul sintezei și al conciziunii, povestind. Evident, o mulțime de cuvinte necunoscute apăreau și mă țineam mereu de mama: ”da ce înseamnă cuvântul ăsta?”. La început primeam explicații, dar după clasa a V-a am avut un Vocabular de cuvinte necunoscute, pe care îl completam cu explicațiile primite fie de la profesorul Maximiuc, fie de la mama. S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționare, nici la profesorii mei. Citind multe cărți cu aventuri pe mare, am găsit cuvântul ”zbaturi” pe care l-am deslușit abia cu câțiva ani în urmă (o roată cu palete care făcea barca/ vaporul să înainteze). Mama mi-a spus odată, tot prin clasele primare, că ar vrea să mă vadă scriitor… Mai mult, mă stimula să scriu, după mintea mea… compuneri. Într-o vară călduroasă dinaintea clasei a VII-a, mama m-a trezit de dimineață devreme să descriu un răsărit de soare… Desigur, și eu și mama aveam în minte minunatele descrieri sadoveniene, dar ceea ce am scris – pe ultima filă a unui caiet de dictando – a fost ceva între sinistru și penibil… Vroiam să nu imit pe nimeni, dar nici vreo idee originală, sau vreo metaforă care să bucure cititorul nu-mi venea… Atunci am învățat că fără inspirație, geaba transpirație… Oricum, fiind foarte exigent cu mine am devenit, la maturitate, un hiperexigent cu alții. Cine nu crede nu are decât să citească blogul meu de recenzii (www.liviudrugus.wordpress.com) unde laudele sunt doar mici bandaje care să facă suportabile usturimile criticilor…

 

Când am fost invitat, în anul 1972, la București, să devin ziarist la Revista Economică mi s-a cerut să scriu ceva: am scris un fel de crez în care propuneam înființarea criticii de întâmpinare pentru cărțile de specialitate. Același lucru îl propun și îl practic și azi. (Asta se întâmpla după ce refuzasem postul de asistent la Catedra de Economie politică. Mirajul bibliotecilor bucureștene și ideea de a lucra în presă mă fascinau. S-a întâmplat însă turnura ideologică din 1972, când dosarele trebuiau să fie, din nou – ca în anii 50 – impecabile. Or, eu nu eram nici membru de partid, iar bunicii mei basarabeni construiau, prin muncă silnică pe 20 de ani, comunismul sovietic în Siberia, împreună cu majoritatea membrilor săi de familie. Faptul că bunicul a fost primar la Cuizăuca, iar un văr al bunicului, Plăcintă, – prefect de Orhei erau, cred, cunoscute de tovarășii de la cadre (mai puțin de mine) și nu cadrau cu noua viziune a lui Ceausescu după vizita din Asia. (Printre altele, fie spus, ”Revista economică” s-a contopit atunci cu ”Probleme economice” și a dat o nouă revistă ”Tribuna economică”, cu personal puțin și …bine ales).

 

Tot mamei îi datorez plăcerea de a scrie, dar visul de a deveni ziarist profesionist s-a împlinit abia după 1990 (fiind angajat – de la înființare până la desființare – la cotidianul editat de Parlamentul Republicii Moldova, ”Sfatul Țării” din Chișinău). Tot la Chișinău am înființat și condus revista ”Economica” (apare și astăzi), iar la Bacău am înființat și condus semestrialul ”Economy Transdisciplinarity Cognitionwww.ugb.ro/etc) revistă inclusă în bazele de date internaționale. Pot spune că fascinația cărților și a ziarelor, a cuvântului tipărit în general, m-a făcut să fiu mereu atras de ziare și edituri. În anii de după terminarea facultății am scris primul meu articol la ziarul județean ”Flacăra Iașului” intitulat ”Informație și decizie” (pe care l-am reprodus aidoma în blogul meu la adresa https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/informatie-si-decizie/ ). Chiar dacă am introdus (la cerere!) citatul din ”tovarășul”, pot afirma azi că ideile din acel articol au stat la baza Metodologiei Scop Mijloc, (fostul Binom Scop Mijloc pe care îl predam la Medicină în anii 80) și sunt perfect valabile și astăzi. Mai amintesc aici câteva episoade legate de presă. Cu câțiva ani înainte de fatidicul 89 (și despre care unii colegi de la UMF vorbeau cu circa cinci ani mai devreme…) am încercat să devin ziarist. M-am interesat la colegii ziariști și am aflat că pentru asta trebuie să urmezi facultatea de profil de la Academia de Științe Sociale și Politice Ștefan Gheorghiu de la București. ”O urmez, dacă asta e condiția”, m-am entuziasmat eu. ”Da, dar acolo trebuie să mergi doar cu recomandare de la județul de partid…”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut audiență la șeful propagandei, tovarășul Alecu Floareș. M-a primit, m-a ținut la ușă și m-a întrebat sec: ”Ce doriți?” ”O recomandare pentru Ștefan Gheorghiu. Vreau să mă fac ziarist”. Buzele subțiri, privirea tăioasă de după ochelarii de bună calitate anticipau răspunsul negativ: ”Da mata știi ce dosar ai?” ”Nu”, zice naivul din mine. ”Mai bine așa, nu avem ce discuta.”.  Asta a fost tot, dar primul ziar care mi-a solicitat colaborarea după 1989 a fost ”Neamul românesc” (fondat de Iorga). Am scris (gratuit, evident, din entuziasm și plăcere de a scrie ce vreau) toate editorialele și alte articole până la plecarea mea la Chișinău, în august 90. Și ca să închei acest episod legat de presă, mai amintesc o fază legată de anii mei de cercetare. Șeful meu de atunci (conf Cosmovici, de la Psihologie) mi-a solicitat, tot prin 1972, cred, un articol pentru revista ”Cronica”. ”Pe ce temă?”, întreb eu. ”Orice”, mă încurajează șeful. ”Să vedem cum scrii”. Trebuie să recunosc că trezirea/ deșteptarea/ înviorarea făcută de Ceaușescu, cu planuri mărețe și dorințe de reconstrucție a țării m-au prins. Nu eram prea priceput la ideologie. Dimpotrivă. Mi-am amintit atunci un titlu al unei cărți scrise de Engels, ”Ideologia germană”. Chiar dacă nu aveam niciun fel de studii pe teme de politologie și filosofie politică am simțit că naționalismul ceaușist era un mod adecvat pentru România de a-și afirma ”independența față de frații mai mari de la Răsărit” (fapt agreat de majoritatea românilor atunci, îndeosebi după episodul 1968, cu Primăvara de la Praga). La cei 22 de ani nu cred că aveau pretenții prea mari de la mine… În fine, peste câteva zile am venit cu articolul intitulat ”Ideologia română”, o pledoarie în favoarea unei căi proprii de dezvoltare, desigur, o cale socialistă… Profesorul Cosmovici a luat articolul, a dat din cap a nemulțumire, apoi a luat articolul și mi l-a prelucrat: cred că a tăiat masiv și a adăugat de la el sau de prin documente… În primul rând, titlul meu, de care eram foarte mândru, dispăruse și în locul lui era un titlu nou: ”Ideologia PCR – marxism creator”. N-am avut de ales, și am acceptat propunerile ”cenzorului” meu… Fără să am pretenții de dizidență ideologică (s-a dovedit deja, după lovitura de stat din decembrie 89, că majoritatea dizidenților erau securiști) am avut mereu o tendință, deloc ascunsă, de a aduce ceva nou, de a mă îndepărta de frazele suprauzitate și răs-tocite. Oricum, nu mă așteptam ca băieții de la CIA însărcinați cu revista presei ”neortodoxe” din țările Estului bolșevizat să includă în catalogul lor o traducere a unui articol al meu despre ”Educație”, și nevoia reformelor în sistem, publicat tot în revista ”Cronica”, traducerea fiind făcută integral în limba engleză, inclusiv cu nelipsitul citat din ”tovarășul”. Linkul la această culegere de articole realizată de CIA este, probabil, în recenzia făcută de mine cărții lui Larry Watts (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/) sau, oricum, într-una dintre postările mele pe blogul de pe wordpress.com

 

*

*                               *

 

Eu am avut șansa vieții mele de a fi repartizat la clasa V-a B a Școlii generale din Grămești, unde diriginte era profesorul de limba română și muzică, Costache Maximiuc. Stilul său pedagogic, iubirea sinceră și reală pentru elevi, vocea caldă și atitudinea părintească l-au transformat pe ”tovarășul” profesor Maximiuc în Domnul Trandafir al școlii noastre, adică în profesorul model, adorat de elevi, colegi și părinți. Am avut o reală plăcere să-l întâlnesc pe iubitul profesor C. Maximiuc la evenimentul organizat de colegul de clasă și prietenul meu Vasile Amariei (un alt produs marca ”Maximiuc”, actualmente învățător foarte apreciat la Școala din Grămești), în anul 2011 (?), mai exact la sărbătorirea centenarului Școlii din Grămești, apoi am mai vorbit la telefon cu profesorul în dese rânduri, ultima oară cu câteva zile înaintea morții sale (2012). Am scris atunci (11 august 2012) câteva rânduri despre dascălul meu exemplar, și le-am postat pe blogul meu de recenzii și articole, articolul fiind intitulat ”Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/). (Atașez acest articol la Anexa 1). Și, cum marile spirite se întâlnesc și se însoțesc, soția profesorului C. Maximiuc, doamna Maria Maximiuc, a fost profesoara noastră de geografie, fiind, de asemenea, o prezență delicată și o persoană dedicată profesiei de pedagog. Aflată acum la Vatra Dornei, localitate care a fost realmente înnobilată de prezența hiperactivă a omului de cultură C. Maximiuc, doamna profesoară îi cultivă, cu pioșenie, amintirea.

 

Așadar, am crescut într-o familie de profesori, iar la școala generală (acolo unde se pun temeliile pregătirilor viitoare) am avut norocul să am profesori de excepție, dedicați profesiei, talentați și iubitori de viitor, adică de noi, cei în mijlocol cărora urmau să trăiască și ei, împreună cu produșii muncii lor. Am precizat această ultimă dimensiune a unui profesor adevărat, cu apăsarea sufletească dată de faptul că profesoratul este, actualmente, majoritar transformat într-o simplă ocupație (un ”job”). Vocația este o pasăre rară, mulți dintre educatorii României de azi având o bună parte a vinei morale de a scoate elevi și studenți nepregătiți, simpli posesori de diplome și certificate, debusolați și nepregătiți pentru viață. ”Asta-i situația!”, spunem mulți dintre noi, dar ”situația” este, totuși, în mâinile noastre.

 

Se spune că profesoratul este și o problemă de tradiție, nu doar de vocație. Aici aș comenta puțin. Tradiția apare îndeosebi dacă există și vocație. Un exemplu: un alter ego al profesorului Maximiuc de la Școala din Grămești a fost profesorul meu de limba română de la Liceul nr 2 (fostul Liceu de fete) din Rădăuți (1963 – 1967) profesorul de vocație Neculai Hlinschi (fiica sa fiind profesor universitar la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău, iar nepoata sa fiind conferențiar universitar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați). Se poate spune că și vocația este ereditară. În ce mă privește, lucrurile au stat puțin altfel. Iubirea mea față de limba română (apoi și de limbile străine) era condiționată de faptul de a NU deveni profesor. Salariile mici și corectitudinea părinților mei (adică neprimirea de surse suplimentare de existență) a făcut ca imaginea vieții de profesor, pentru mine, să fie una de subzistență, de supraviețuire, chiar de sărăcie.  În clasa XI-a, diriginta clasei a făcut un sondaj în privința profesiilor pentru care am dori să optăm. Am scris, pe un petec de hârtie: ”Nu știu ce profesie voi alege în viață, știu doar că nu voi deveni profesor!”. Totuși, profesoratul mi-a făcut mereu cu ochiul, iar eu n-am mai putut să-i rezist. În anul III de facultate rectorul de atunci, șef de catedră la Doctrine economice, profesorul Mihai Todosia, mi-a dat cheia de la catedră și mi-a ”pus la dispoziție” toți colegii lui de catedră pentru a traduce cărți din engleză… Toți colegii mei știau că voi fi urmașul profesorului la catedră (mai puțin eu…). La repartiție a apărut o problemă: nu eram membru de partid pentru a intra la Catedra de Economie Politică și Doctrine economice. Drept pentru care am luat post de cercetător stagiar la Academia Română, Filiala din Iași, Centrul de Științe Sociale. Peste un an profesorul Todosia mi-a transmis printr-un coleg să vin la Catedră și să-mi fac dosarul pentru a intra în învățământ. Ceva m-a îndemnat să nu merg… În replică, încercările mele ulterioare de a deveni doctorandul profesorului Todosia s-au încununat de …insucces. Piedica venea, formal, de la organizația de bază PCR de la Academie care nu mi-a eliberat recomandarea pe motivul simplu că nu eram membru de partid. Ca o ironie a sorții, intrarea mea în învățământ s-a datorat directorului Școlii de Partid din Iași, Ilie Dodea, pe atunci lector suplinitor la disciplina de Economie Politică din  cadrul Catedrei de Științe Sociale a Institutului de Medicină și Farmacie (actualmente Universitatea de Medicină și Framacie ”Gr.T.Popa” Iași), prieten apropiat al lui Ion Iliescu.

 

Așadar, dincolo de tradiție, vocație, ocupație sau situație, profesoratul poate fi și o problemă de… destin. Deloc întâmplător, promovarea mea a fost mereu blocată, deși aveam titlul oficial de lector universitar, salariul meu a fost mereu de asistent universitar (până în 1990, când am acceptat detașarea mea la Chișinău, la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Neculai Testemițanu”, revenind în țară în decembrie 1996). … Dacă tot am amintit  de activitatea mea la UMF Iași (1976 – 2004, iar din 2004 până în prezent, profesor asociat la această universitate) amintesc că am propus, în 1984, introducerea disciplinei de Economie sanitară, în detrimentul orelor de Economie politică, care se preda, de atunci, doar un semestru în loc de două semestre). La Facultatea de Bioinginerie Medicală a UMF Iași am condus Catedra de Managementul Sistemelor de sănătate și am predat discipline ca Managementul informației, Economica sănătății și Managementul sistemelor de sănătate. Am plecat de la UMF în anul 2004, la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, pentru un post de conducere, dar și pentru libertatea de a organiza și de a participa la conferințe științifice internaționale. Amintind despre activitatea mea la UMF nu pot ocoli faptul că, în calitatea mea de singurul specialist din România pe Economica sănătății (fiind inclus ca atare, prin anul 1988, în anuare europene de specialitate) am fost contactat de firma SOIKOS din Spania pentru a participa la proiectul de reformă a sănătății din România (1995-1996). M-am implicat mult, am muncit mult pentru primul meu salariu ”european” (la Chișinău aveam un salariu de 6 dolari pe lună, aici am negociat pentru 600 dolari, deși colegii europeni din echipă aveau salarii de mii de dolari…). Doar un lucru vreau să spun celor care vor zice ”Halal reformă ai făcut! Să-ți stea în gât!”: primul pas în reformarea sistemului de sănatate sovietic de la noi nu s-a făcut încă: acest prim pas, fără de care ceilalți pași sunt doar frecții la piciorul patului de spital, era introducerea cardului de sănătate, lucru perfect posibil în anii 1997 – 2000, când s-a trecut la aplicarea acestei reforme, pe baza noii legi a sănătății. Așadar, orice discuție despre reformă în domeniul sănătății este în zadar atât timp cât monitorizarea fluxurilor financiare este blocată din interese politice evidente.

 

Apropos de participarea mea la acest proiect. Mi-am demonstrat, mie, încă o dată, că vocația mea de bază este cercetarea, apoi jurnalismul și abia în al treilea rând profesoratul. De fapt, cele trei se întretaie și formează un tot unitar. Dacă nu faci cercetare nu ai cum să fii profesor adevărat. Poți fi, cel mult, tutor și examinator/ evaluator, dar profesor nu.

 

Pe data de 6 ianuarie 2015 cariera mea didactică se va încheia și nu voi cere niciun fel de prelungire…

 

 

NOTA:  Am scris acest fragment de Amintiri legate de perioada mea de elev al Școlii generale din Grămești la amabila invitație a doamnei Fevronia Jolobai, educator cu care orice școală/ liceu s-ar putea mândri.

 

Pentru conformitate

 

Prof univ dr Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia din Bacău

 

comuna Miroslava, județul Iași  21 august 2013

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Anexa 1

 

Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate, om desăvârșit

 

In memoriam

 

Dupa o discutie telefonica indelungata, cu vreo doua saptamani in urma, ieri, in dupa amiaza zilei de vineri 10 august 2012 mi-am amintit brusc ca i-am promis, atunci, profesorului meu de limba romana, Constantin Maximiuc, ca il voi mai ”deranja”…
Astazi, 11 august, foarte de dimineata, ma suna maica-mea sa-mi comunice o veste proasta: a murit profesorul Maximiuc. Dincolo de regretul declansat de o asemenea neasteptata despartire, a aparut si parerea de rau ca nu am inregistrat acea ultima convorbire. Ar fi fost – dincolo de audierea – de catre tinerii (viitori) profesori – a unui model de urmat, a unui model de admirat, si dovada ca profesorul Maximiuc avea, la cei aproape 90 de ani, o voce tanara, vibranta, cu un timbru placut si cald, incitant la dialog si destainuire. Pentru mine, vocea de acum doua saptamani era exact asa cum a ramas in memoria mea timpurie, adica a elevului de clasa V-a, a VI-a si a VII-a de la Scoala generala din Gramesti, judetul Suceava, la inceputul anilor saizeci, adica exact cu jumatate de secol in urma.
Ceea ce m-a impresionat la profesorul Maximiuc, in dialogul telefonic, a fost limpezimea de cristal a discursului, memoria excelenta, spiritul de gluma, pomenirea cu reala placere a numelor fostilor sai elevi, amintirea colegilor profesori de la scolile pe unde a predat si, nu in ultimul rand, recursul la familie, la sotie si la cei doi copii, Cornelia – conferentiar la Universitatea ”Stefan cel Mare” din Suceava – calcandu-i (bine si apasat) pe urme. Sotia domnului profesor Constantin Maximiuc, fosta mea profesoara de geografie, era spiritul echilibrant si armonizant in familie, in perfect contrabalans cu spiritul aprins, navalnic, pasional, dedicat intrutotul profesiei de dascal al domnului profesor…
I-a facut placere domnului profesor, in conversatia telefonica, cand i-am relatat micul discurs al ghidului de la Muzeul manastirii Putna, din luna mai a acestui an, in care, usor partizan, dar intrutotul corect, acesta a spus cu tristete: acum sunt destui profesori, dar foarte putini dascali adevarati. Nu am nicio rezerva in a spune ca profesorul Maximiuc a fost dascalul de exceptie care mi-a insuflat pasiune pentru limba romana, pentru cunoasterea si folosirea corecta a acesteia. Si nu numai mie…
Probabil, mii de elevi i-au trecut prin mana si multi dintre acestia sunt chiar buni cunoscatori de limba romana, intr-un context actual poluat masiv si crescendo de o tot mai precara cunoastere a limbii, a logicii si a gramaticii.
Cand atrag atentia studentilor ca este bine ca cifrele (adica 0, 1, 2, …9) sa fie scrise, in texte, cu cuvinte (pentru a nu se ajunge la ciudateniile din benzile cu stiri unde apar informatii de genul ”2 fete si 2 baieti au…”) imi aduc mereu aminte de blandele povete ale profesorului Maximiuc, un aplicant al teoriei identitatii dintre etic si estetic: ”Nu este bine sa…”, sau ”Nu este frumos sa…”.
Acest mic elogiu adus profesorului meu drag apare, cel putin pentru mine, cu atat mai necesar cu cat lipsa dascalilor autentici este puternic resimtita de societatea in care traim. Avem nevoie ca de aer de maximalismul profesorului Maximiuc.
Pentru mine, un filolog amator (dar maaaare amator!), profesorul Constantin Maximiuc (dascal de tara, pe vremea copilariei mele, apoi, de oras – la Vatra Dornei) este o figura luminoasa si valoroasa in galeria dascalilor autentici, din pacate mereu insuficient pretuiti si putin pusi in valoare intr-o societate fara busola, fara lideri adevarati si fara idealuri.
Profesorul Constantin Maximiuc va fi mereu in amintirea celor care pretuiesc cartea, adevarul, binele si frumosul.

 

Liviu Drugus Miroslava, județul Iași  11 august 2012

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com

 

Sub semnul analizei: de la Securitate înspre Intelligence, via SRI (1)


 

O recenzie cu accentul inițial pus pe modul cum lucrează cu informațiile în format electronic un proaspăt doctor în științe militare și informații

 Ionel Nițu, Analiza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării, Editura Rao, 2012 (pe baza tezei de doctorat susținută în vara anului 2012), 283 pagini, cu o prefață de George Cristian Maior

 

 Vezi coperta cărții la:  http://www.ziaristionline.ro/wp-content/uploads/2012/12/Analiza-de-Intelligence-de-Ionel-Nitu-Editura-RAO.jpg

 

http://www.animv.ro/files/Ghidul-Analistului–RO-.pdf Ghidul analistului de intelligence

 

Autorul, Ionel Nițu, merită felicitări pentru curajul (deh, și orgoliul) de a ieși pe piață cu un produs intelectual, rezultatul dorinței domniei sale de autoperfecționare și, de ce nu, de avansare în ierarhii și în venituri. Într-o perioadă în care plagiatorii de doctorate ies mereu în frunte și se prevalează (probat!) de eforturile altora, însușindu-și-le pe nemerit, a ieși pe piața de carte cu o teză de doctorat este, evident, un act de curaj și de probitate profesională. După cum se va vedea din această recenzie (de fapt, un fel de rechizitoriu), lucrarea are multe merite și multe limite/ nereușite, dar faptul că lucrarea este accesibilă publicului larg, deschisă criticilor și propunerilor de îmbunătățire, este un fapt demn de apreciat. O precizare: această prezentare/ analiză de carte nu se referă decât parțial la autor, ci vizează contextul/ mediul în care a apărut, determinările unui mod de gândire și de scriere, raportarea acestor moduri la contextul educațional mai larg la care se referă. Trebuie subliniat acest lucru: cartea nu se adresează ofițerilor de informații și analiștilor de intelligence profesioniști (fatalmente, aflați într-o minoritate glorioasă), ci publicului larg care ar trebui să cunoască cum funcționează instituțiile statului, cercetătorilor începători care trebuie să aibă modele de elaborare a unor lucrări de doctorat de bună calitate, respectiv să știe cum NU trebuie să fie elaborată o asemenea lucrare. Din păcate, pagina de internet a SRI nu funcționează, respectiv niciunul dintre linkurile din carte care fac trimitere la acest website (www.sri.ro) nu se deschid. Deoarece absolut toate celelalte link uri pe care le-am accesat se deschid imediat și doar cel al SRI nu, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva laptopul meu obosit e de vină. Am adresat rugămintea, pe Facebook, celor peste o mie de prieteni să mă ajute cu un răspuns la întrebarea: la voi se deschide acest site sau nu? Un singur răspuns, din Spania, a venit: se deschide, dar trebuie insistat. La mine nu se deschide chiar dacă las să meargă ore în șir. În acest caz, cred că problema este a instituției numită SRI care nu face ca informația publică să ajungă la TOȚI cetățenii. Întrebarea ar fi: la ce ajută tezele de doctorat, cărțile scrise și comunicările la congrese internaționale ale angajaților SRI dacă aceștia nu fac ca instituția publică (plătită de noi) nu funcționează ca lumea? Și asta într-o perioadă în care Curtea Constituțională, DNA, SRI și SIE se află, în aceste zile de august 2013, pe un trend ascendent al încrederii populației în aceste instituții.

 

Cu câțiva ani în urmă am publicat în ”Ziarul de Bacău” o opinie referitoare la ”Securiștii vechi și noi”, constantând faptul că termenul de ”intelligence” nu este adoptat și folosit la noi, respectiv sugeram faptul că serviciile noastre secrete (dar publice!) să facă pasul dinspre culegerea de informații înspre intelligence. Acest termen are nu doar virtuți, ci și servituți. Principala servitute constă în faptul că (încă) nu are un echivalent în limba română, fiind înghițit cam pe nemestecate și pe negândite. Un articol al directorului Serviciului Român de Informații, ambasadorul (?!) George Cristian Maior apare, în varianta engleză cu un titlu care generează, cel puțin mie, destule nedumeriri. Mă refer la articolul ”Managing the change: The Romanian Intelligence Service in 21st Century”, publicat în 2012 în International Journal of Intelligence and Counterintelligence, vol 25, nr. 2/ Summer 2012 (conform trimiterii de subsol de la pagina 51 a cărții semnate de Ionel Nițu).  Dl Ionel Nițu precizează în carte (la pagina 22), citându-l pe Sherman Kent (1947) (”dă madăr end dă fadăr”  J of  American intelligence) că există ”confuzii conceptuale în ceea ce privește termenul de intelligence”, termen ”care a ajuns să semnifice atât activitatea persoanelor angrenate în acest domeniu, cât și produsul activității lor”. (Nu pot  trece cu vederea că citatul în cauză este preluat dintr-un articol publicat în anul 1947, iar  dl Nițu face precizarea că ”Sherman Kent susținea, încă din 1949, existența unei confuzii conceptuale în ceea ce privește termenul de intelligence”. Pînă se va hotărî dl Nițu dacă anul corect este 1947 sau 1949, noi rămânem cu confuzia conceptuală în cap… Din câte știu, prima traducere a denumirii Serviciului Român de Informații în limba engleză era Romanian Information Service, pentru ca acum să avem Romanian Intelligence Service. Este această schimbare traductologică un semn că SRI va avea (într-un viitor) denumirea de Serviciul Român de Intelligence? Oricum ar fi, activitățile SRI nu sunt perfect acoperite semantic nici prin cuvântul ”informație”, nici prin cuvântul ”intelligence”. Introducerea cuvântului ”intelligence” în denumirea SRI ar putea avea semnificația unei aderări mai profunde la doctrina euro-atlantică de …intelligence. Interesantă este descrierea semnificației acestui termen de către Thomas Troy, în 1992: ”cunoașterea inamicului” (cf notei de subsol de la p. 23). Îmi permit și eu o opinie: intelligence este activitatea de cunoaștere care presupune folosirea în cel mai înalt grad a inteligenței umane. Abia această definiție poate face conexiunea, tot mai dezirabilă la nivel mondial, între activitatea serviciilor de informații și activitate de cercetare academică. În numele acestei dezirabilități a fost redactată și susținută și teza de doctorat a dlui Ionel Nițu, pe care publicul român o poate cunoaște, acum, sub formă de carte print (pe când și necesara ediție electronică a cărții?). Cred că trecerea sub tăcere a numelui conducătorului de doctorat nu este un mod prea respectuos de a mulțumi conducătorului pentru îndrumare. Sau asta a fost dorința expresă a onor conducătorului de doctorat care nu prea și-a făcut treaba, cel puțin sub unele aspecte formale, pe care le voi aborda pe parcursul acestei pseudorecenzii.

 

Serviciile de intelligence devin, tot mai mult, activități de cercetare academică autentică, așa cum – cred eu – au cam fost dintotdeauna, cu deosebirea că acum acest lucru este recunoscut și inclus, programatic, în paradigma de funcționare a uneia dintre instituțiile importante ale statelor. Cu atât mai mult mimarea/ simularea cercetării autentice atât în domeniul intelligence cât și în activitatea de cercetare academică este nu doar regretabilă, ci și condamnabilă. Iar eu, în calitatea mea de cercetător profesionist, de profesor de management și de jurnalist profesionist trebuie să mă pronunț și să ajut la creșterea calitativă a acestei activități de cercetare, prea mult căzută în derizoriu în România, în ultimii 70 de ani, dar îndeosebi în ultimii 23. O teză de doctorat care nu produce MULTĂ cunoaștere, ci doar sintetizează și (re)transmite ceea ce au gândit și scris alții este, de fapt, un simplu exercițiu premergător unei cercetări autentice. Deși cartea semnată de Ionel Nițu nu excelează prin cercetări asiduui și îndelungate, cu rezultate notabile demne de a fi făcute publice și pe plan mondial, ea conține unele propuneri demne de atenție pe care le voi semnala la timpul potrivit. Probabil cititorii (specializați sau nu pe probleme de cercetare și informații) se vor întreba în ce calitate îmi permit să fac judecăți de valoare asupra unei activități pe care nu o cunosc îndeaproape. De peste 20 de ani predau capitole de Managementul Informației (am introdus această disciplină la UMF Iași, începând cu 1997, la Secția de Managementul Sănătății și BioInformatică) și Metodologii de cercetare. Mereu atrag atenția că orice serviciu de informații nu face decât să aplice managementul informației și să-și perfecționeze metodele și paradigmele de cercetare. Cărțile domnilor G.C.Maior și I.Nițu probează acest lucru. Afirm de mult că Educația, Cercetarea și Serviciile de informații (CNI = Comunitatea Națională de Informații) ar trebui să fie conduse de un minister unic, eventual cu dublă subordonare: guvern și CSAT. Am constatat, citind lucrarea domnului Ionel Nițu, că unele dintre ideile și formulările mele se regăsesc, în diverse forme, în tezele susținute de domnia sa. Este bine că informația circulă, dar orgoliile îi împiedică pe autorii citați mai sus să se raporteze direct și concret la modelele paradigmatice propuse de mine sub genericul Metodologia Scop Mijloc (MSM) (Vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/  pentru varianta sintetică și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/ pentru varianta mai extinsă).

 

Începând cu cartea lui George Cristian Maior, ”Un război al minții. Intelligence, servicii de informații și cunoaștere strategică în secolul XXI”, Editura Rao, București, 2010, se afirmă tot mai deschis și public, (inclusiv prin cartea lui Ionel NițuAnaliza de intelligence. O abordare din perspectiva teoriilor schimbării”, Editura Rao, București, 2012) nevoia de adaptare, în continuare, a eternelor servicii de informații la imperativele prezentului și viitorului: democratizare și cooperare cu mediul privat, profesionalizare prin intelectualizare, pe scurt: adecvare permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri, ceea ce presupune un bun management al schimbării.

 

Ca un preambul la prezentarea critică a lucrării domnului Ionel Nițu, amintesc, succint, câteva dintre ideile de bază ale cărții sale, toate prezentate prin chintesența ”Schimbare de paradigmă în intelligence”, schimbare pe care eu o înțeleg și ca fiind o trecere de la ”smulgerea” și ”secretizarea” informațiilor specifică Securității comuniste la cooperarea și diseminarea informațiilor în vederea prevenirii diverselor boli ale societății umane:

 

  • Schimbare de paradigmă în intelligence: de la servicii secrete la servicii de analiză a informației
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: de la căutarea de secrete (finite și puțin credibile) la informații abundente (cvasiinfinite și puțin credibile)
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: spionii sunt tot mai mult înlocuiți de analiști de informații
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: singura constantă în lumea informațiilor este schimbarea
  • Schimbare de paradigmă în intelligence: modelele de acțiune în intelligence au nevoie de fundamentare teoretică consistentă (”științifică”)
  • Disciplina care se ocupă de conceptualizare și modelare informațional-decizională se numește analiza de intelligence (ANAINT) alcătuită din: proces (obținerea informațiilor), personal (cei care procesează și analizează informațiile), produs (noi informații destinate decidenților politici) și public. Pe scurt, cei 4 P ai noii paradigme de intelligence
  • Ambasadorul George Cristian Maior invită, în prefață, cercetătorii să ofere viziuni proprii, novatoare pentru analiza de intelligence
  • Instituții intersate în parteneriatul cu mediul academic: SRI, Academia de Informații ”Mihai Viteazul” și Institutul Național de Intelligence, toate făcând parte din CNI (Comunitatea Națională de Informații)
  • Inerția birocratică a instituțiilor statului (inclusiv a celor amintite mai sus) scade eficiența și performanța acestora
  • Limbaj comun și interoperabilitate conceptuală – nevoi stringente pentru analiza de intelligence în RO
  • Cel mai confuz(iv) termen este acela de ”intelligence”
  • ”Intelligence service” se referă, în terminologia occidentală, la serviciul extern, iar ”security service” la serviciul intern de informații (dar granițele dintre intern și extern sunt tot mai subțiri)
  • Analiza este evaluarea informațiilor pentru un scop dat. ”Rolul analizei este de a depăși limitele informației incomplete prin intermediul unor exerciții de judecată analitică” (Fleisher et al, 2010). Analiza include și sinteza informațiilor într-o formă nouă, utilă
  • Analiza de intelligence poate fi tactică, operațională sau strategică
  • Analiza de intelligence (cea care vizează doar securitatea statului) este o ramură a anlizei de informații
  • Ionel Nițu, p. 32: ”analistul de intelligence este un analist de informații care lucrează într-un mediu secret, cu informații secrete, în slujba securității naționale” (LD: această definiție este cf vechii paradigme de intelligence și nu are nimic de-a face cu OSINT, HUMINT adică cu noile paradigme ale sec XXI pe care le clamează și G.C.M. și I.N.)
  • Informație (etimologic) provine din latinescul informo-are (alcătuit din prepoziția in și substantivul forma). De verificat: informeo – are = ……. http://en.wikipedia.org/wiki/Information (the verb „informare” (to inform) in the sense of „to give form to the mind”, „to discipline”, „instruct”, „teach”: „Men so wise should go and inform their kings.” (1330) Inform itself comes (via French informer) from the Latin verbinformare, which means to give form, or to form an idea of. Furthermore, Latin itself already contained the word informatio meaning concept or idea, but the extent to which this may have influenced the development of the word information in English is not clear.) http://en.wikipedia.org/wiki/Information_history#History_of_the_word_and_concept_.22information.22

 

 

Am ales ca Motto al prezentării critice de față următoarea afirmație a unui profesor român:

 

”In topul universităților sunt exclusiv universități în care cercetarea este foarte puternică, în care cunoașterea se produce, nu numai se transmite. La noi acest reflex de a produce cunoaștere s-a pierdut de multa vreme”

 

Dragoș Ciuparu, august 2013

 

(1) Cum se face, în cartea de față, trecerea de la cercetarea de bibliotecă la cercetarea și citarea surselor electronice

 

Ca o constatare generală, (ne)citarea surselor electronice de informare de către autorul cărții este deficitară, superficială și uneori greșită. Este unul dintre punctele slabe ale cărții. În mod normal, conducătorul tezei de doctorat trebuia să se asigure că modul de citare și citările în sine sunt făcute corect. Ca și în cazul tezei de doctorat a lui V.V. Ponta, vinovat de acceptarea plagiatului este și conducătorul de doctorat A. Năstase, dar și autorii plagiați care au preferat să accepte starea de fapt și să nu revendice anularea titlului de doctor în drept celui care a preluat texte din lucrările lor, fără să citeze. Din păcate, la ora actuală, general vorbind, referatul conducătorului de doctorat și referatele membrilor comisiei de doctorat sunt doar formale, laudative și… fără o verificare atentă a conținutului lucrării. În cele ce urmează mă voi substitui, virtual, conducătorului tezei de doctorat și voi alcătui o listă exhaustivă a tuturor citărilor electronice sau potențial electronice care ridică semne de întrebare și, uneori, chiar de exclamare. Voi număra totalul citărilor (electronice) și voi raporta ponderea celor cu probleme din total citări (electronice), cu propunerea și presupunerea că acestea vor fi remediate la o (necesară!) ediție revăzută. Cu siguranță, conducătorul de doctorat este o persoană în vârstă decât doctorandul, sau cel puțin de modă veche, dat fiind modul de trimitere la surse. Spre deosebire de stilul anglosaxon generalizat și acceptat în spațiul euroatlantic și nu numai, autorul folosește stilul învechit, acela cu trimiteri la subsolul paginii. Aceasta face ca la finalul cărții să nu mai existe Referințe, ci doar o Bibliografie selectivă. Este de apreciat faptul că autorul a oferit nu doar o multitudine de trimiteri la surse electronice, ci a respecta și cutuma (de dată recentă) aceea de a preciza data ultimei accesări. Din păcate, unele ”ultime accesări” datează din anii 2009 sau 2010, în timp ce lucrarea a fost finalizată în 2012. Așadar, mă voi referi, în continuare, strict la citările electronice cu probleme. (Va urma)

Miroslava, Iași   13 august 2013

Liviu Drugus              www.liviudrugus.ro http://www.liviudrugus.wordpress.com http://www.facebook.com/liviu.drugus