liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 599. Luni 20 august 2018. Prostie cu ștaif și morgă academică: istoria ca (literatură) SF (4)


De fapt, ce le reproșează Mihai Zamfir acestor ași/ corifei ai epitetelor fără acoperire? Sigur, le reproșează lipsa de criterii și de argumente, dar asta în subtext. În text, Mihai Zamfir scrie: ”Compusă în slavonă la începutul secolului al XV-lea, probabil de către Neagoe Basarab însuși, cartea reprezintă o compilație de idei și de formulări extrase din Vechiul Testament (mai ales din Regi), precum și din scriitori și teologi bizantini. A fost tradusă în românește în a doua jumătate al aceluiași secol al XV-lea, dar traducătorul a rămas anonim.”  Și ca tacâmul să fie complet, textul original al cărții care trebuia să fie întâi născutul literar al culturii române  a fost descoperit mult mai târziu, la Sofia, iar publicarea sa s-a datorat rusului A. Lavrov în 1904. Spirit fin și aluziv, om delicat, Mihai Zamfir nu spune pe șleau că în cultura română modernă s-a perpetuat și promovat o mare prostie, o lucrare mediocră, lipsită de originalitate și de semnificație pentru ceea ce ar trebui să însemne o operă fondatoare a literaturii române vechi. Autorul articolului din România literară numește prostia elogiatorilor sus-numiți ”naivitate”, dar nu exclude și un oarece interes generat de presiunile și tensiunile geopolitice ale vremurilor în care slavonitatea culturii române se încerca a fi demonstrată prin orice mijloace. Punctul de vedere al autorului bucureștean, tranșant și riguros afirmat, este formulat în finalul articolului: ”Sunt convins că unica soluție rațională în ceea ce privește momentul începerii literaturii române și al definirii literaturii române vechi rămîne cea formulată la începutul acestui articol: nu putem afirma că o literatură națională europeană a existat înainte de a fi avut o mare operă poetică profund originală scrisă în propria limbă națională.” (sublinierea ultimelor opt cuvinte îmi aparține).

Și totuși: cine este autorul care ar corespunde criteriilor formulate de istoricul literar Mihai Zamfir? O spune autorul însuși la începutul articolului: ”primul nostru mare poet care, dincolo de tema străveche religioasă, și-a impus scriitura înzestrată cu geniu a fost Dosoftei”. Ca să se știe!

Mărturisesc că articolul din România literară mi-a plăcut, dar întrebarea rămâne ca un memento pentru toți profesorii și cercetătorii care preiau pur și simplu spuse ale altora (magister dixit!), perpetuând prostia și minciuna din generație în generație. Totodată, articolul profesorului Zamfir este o excelentă pledoarie pentru adevăr, onestitate și probitate profesională în materie de predare a Istoriei (fie ea și a literaturii), o argumentare a necesității criteriilor în cercetare, acest domeniu mereu vitregit la noi (în treacă fie spus, o recentă rectificare bugetară a luat o sută de milioane de lei de la cercetare și le-a transferat Catedralei Mântuirii Neamului, cu mesajul subliminal: crede și nu mai cerceta!).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 598. Duminică 19 august 2018. Prostie cu ștaif și morgă academică: istoria ca (literatură) SF (3)


Ceea ce părea a fi o chestiune de bun simț, mult timp s-a considerat că deși opera lui Neagoe Basarab cu ”Învățăturile...” sale este scrisă în limba slavonă, nu este o creație originală, ci o compilație, și este scrisă în proză, nu în versuri, aceasta ar fi adevăratul primum inter pares, întâi născutul culturii/ literaturii române. Așadar, problema întâietății absolute a autorului, genului și operei apare ca fiind una de opțiune subiectivă: ”unii au zis că…, alții au zis că….”. Seamănă întrucâtva – fiind vorba despre origini și întâietăți – cu povestea miresei lui Bulă. Întrebat fiind dacă soția sa era virgină la momentul căsătoriei, răspunsul a fost unul deconcertant: ”unii spun că DA, alții spun că NU”.

În ce privește acțiunea curajoasă de demitizare întreprinsă de profesorul Mihai Zamfir, numărul celor care au spus că DA, Neagoe Basarab a fost primul, este vizibil mai mare decât al celor care au spus (că) NU el este întâiul (recte, doar Mihai Zamfir însuși). Este adevărat că tabăra pro-Neagoe Basarab nu a dominat prin argumente și criterii clare, ci prin… declarații, elogii și absolutizări penibile. Cine au alcătuit echipa pro – Neagoe Basarab, pro – limba slavonă și pro – proză ne-o spune tot Mihai Zamfir, cel care-i diagnostichează pe aceștia ca alcătuind o ”antologie a patriotismului delirant, furnizor de comedie”: la 1860, Hasdeu îl declară pe Neagoe Basarab nici mai mult nici mai puțin ”un Marc Aureliu al Țării Românești, principe, artist și filozof”. Odată începutul făcut, imitarea fiind mult mai facilă decât analiza și formularea de puncte de vedere bine argumentate, îl urmează, așadar, Al. Piru, cel care nici nu clipește când îl declară pe prozatorul de limbă slavonă  Neagoe Basarab drept primul poet din literatura română. Edgar Papu vrea să-l întreacă pe Al. Piru și chiar reușește declarând opera lui Neagoe Basarab drept ”prima capodoperă literară românească, scrisă de un uomo universale de Renaștere”. Seria elogiatorilor fără argumente este continuată de Dan Zamfirescu care numește amintita operă slavonă drept ”o catedrală literară” și ”cea dintîi creație de valoare universală a literaturii române”, și de Paul Anghel care nu mai are opreliști în a califica ”Învățăturile…” drept ”cea mai pură lirică imnică pînă la Eminescu”. Mihai Zamfir îi ”demască” și pe alți doi elogiatori, recunoscuți de altfel ca specialiști în probleme de literatură română veche. Unul este Nicolae Cartojan care îl declară pe Neagoe Basarab drept ”Adevărat voevod al culturii românești”, iar celălalt este Antonie Plămădeală care îl consideră ”Cel mai de seamă monument al cugetării și simțirii românești”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 597. Sâmbătă 18 august 2018. Prostie cu ștaif și morgă academică: istoria ca (literatură) SF (2)


Mihai Zamfir, profesor de istoria literaturii române, prozator și critic literar (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Zamfir) publică în România literară nr 34/ 27 iulie 2018, p. 3) un articol intitulat (sec) ”Literatura română veche”. Sigur, nu este vorba de întreaga literatură veche și nici măcar despre o trecere (succintă) în revistă a acesteia. Tema articolului este doar o punere la punct a chestiunii amintite în episodul trecut: care este data de naștere a literaturii române și cum se numește primul copil literar al culturii române. Aparent ciudat, numele primului copil depinde de definiția dată… copilului. În cazul nostru este vorba despre literatură. Părinții copilului au un nume comun: cultura română. Dar cine stabilește criteriile după care se decretează ce este o operă literară originală și ce nu e, ce gen literar este mai îndrituit să fie acceptat ca fiind cel mai aproape de creativitatea poporului și, last but not least, în ce limbă trebuie scrisă opera respectivă pentru a fi acceptată drept românească? Deși aceste întrebări par a fi ciudate (îndeosebi cea de a treia) ele au fost, timp de decenii, ignorate și, pe cale de consecință, alte criterii au fost luate în calcul. Mihai Zamfir spune/ scrie, în articolul său mai sus citat, că doar poezia este cea care poate să se apropie de această exigență a reprezentativității maxime pentru cultura care a produs-o, iar limba trebuie să fie neapărat limba română. Rămâne să aflăm, din argumentările criticului și istoricului literar Mihai Zamfir, cine a fost fericitul deschizător de drumuri în literatura proprie a unei națiuni moderne în rapidă și energică formare. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 596. Vineri 17 august 2018. Prostie cu ștaif și morgă academică: istoria ca (literatură) SF (1)


De la ”școala ca un cumplit meșteșug de tâmpenie” de pe vremea lui Ion Creangă și până la umplerea minților tinerilor realmente studioși din zilele noastre cu ”bumbac”/ ”câlți” academici (adică prostii debitate savant și emfatic) distanța este incredibil de mică, iar asemănările dintre ”școala de altădată” și cea din postmodernitate sunt mult mai multe decât deosebirile. Mulți specialiști într-ale educației deplâng (justificat) mizeria morală în care se zbate educația în general și cea universitară în special: multă improvizație, făcături teoretice savant brodate cu cuvinte rotunde, umplutură menită să întindă un curs pe două sau patru semestre în loc de (cel mult) unul, informații redundante și nerelevante, accentul pus pe memorare-redare în loc de înțelegere-creativitate, plus minciuni/ neadevăruri izvorâte din puțul gândirii noastre doritoare de afirmare cu orice preț. Studenții mediciniști (o spun profesori onești de la facultățile de medicină) primesc un balast informațional care ajunge și la 40% din totalul informațiilor primite, studenții politehniști învață să memoreze formule, proceduri, rețete sau demonstrații în timp ce ar fi mult mai util să li se dezvolte creativitatea, gândirea logică și inovativă (desigur, pe un fundament de cunoștințe realmente relevante), iar cei de la umanioare înghit, volens nolens, informații menite să ajute la umplerea normelor didactice și trecerea examenelor de către studenți. O iau pe Iaromira Popovici drept martor și/ sau avocat al apărării la afirmațiile mele de mai sus: ”… ”tatăl meu spunea mereu cum școala (mă) prostea – în sensul în care îmi reducea creativitatea și imaginația, care fuseseră principalele ingrediente ale activităților noastre de acasă. (Și aproape sigur avea dreptate, dacă e să ne luăm și după actualele discuții despre educație.)”. (Iaromira Popovici, Adaptări și normalități, Dilema veche, an XV, nr 755, 9-15 august 2018, p. 13).

Demitizările și detronările din literatură sunt, pe cât de rare, pe atât de necesare, iar motivul principal care poate mâna în luptă pe un demitizator este doar setea și iubirea de adevăr (dincolo de posibile interese, dorințe, idealuri de varii criterii și naturi). O precizare se impune: demitizările din domeniul literaturii pot fi făcute doar pe criterii estetice, prin scoaterea dimensiunii propagandistice/ ideologice dintr-un op literar, lăsând estetica literară să-și spună cuvântul. Pe aceste criterii se operează (sper) când se operează la introducerea/ scoaterea din programa școlară la Literatura română (în cazul nostru) a unor scriitori și opere considerate relevante după niște criterii, dar irelevante după alte criterii. Așa se face că dispar, acum,  figurile ”centrale” ale poeziei proletcultiste (Mihai Beniuc, Maria Banuș, Eugen Frunză etc.) și apar nume de optzeciști, doămiiști etc.

 

La fel se întâmplă și cu istoria literaturii, caz în care se operează atât cu criteriul estetic cât și cu cele temporale, stilistice, lingvistice etc. De exemplu: cine este primul poet/ scriitor român? Care este prima operă de literatură română veche? Aici pot apărea și interese locale (primul poet a fost moldovean, muntean, oltean, bănățean etc.) dar și subtile interese politice grefate și parazitate pe criterii estetice. În fine, înainte de a intra în subiectul propriu-zis al acestui episod rog cititorii să-și amintească de orele de limba și literatura română din liceu și să răspundă prompt și fără Google la întrebarea: care este prima operă literară românească, respectiv primul autor de literatură română veche. Am făcut acest mic exercițiu cu un număr de prieteni (toți 60+) (niciunul literat). Răspunsul majoritar: Neagoe Basarab (autor) și lucrarea sa ”Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Argumente? Așa am învățat la școală! Pare corect, dar lipsa argumentelor concrete trebuie să ne dea de gândit. Nu exclud posibilitatea ca, adresată unui grup mai mare și mai eterogen, întrebarea să primească și multe răspunsuri ”Nu cunosc”. Cu siguranță, mulți vor argumenta necunoașterea lor cu altă posibilă întrebare: ”dar la ce-mi folosește mie să știu asta?”. Din aproape în aproape, pe criterii stricte de supraviețuire și bunăstare fizică, se poate demonstra că în afară de socotit, scris și citit omul actual n-ar prea avea nevoie de alte cunoștințe… Restul este pe Internet (inclusiv mistificări, neadevăruri, propagande, ideologii, fake news etc.). Totuși, în afară de cele trei abilități (trivium, adică cele trei discipline de bază în școala romană) de unde și cuvântul trivial care trimite la chestii banale, comune, elementare, prime sau chiar primitive) omul are nevoie de gândire logică, de gândire creativă, de capacitatea de a discerne între bine și rău, adevărat și fals, frumos și urât, adecvat și inadecvat etc. Nu intru acum în această interminabilă dezbatere despre ”care ar trebui să fie conținutul real al procesului educațional”. Dar cred că avem nevoie de răspunsuri competente, bine argumentate în legătură cu întrebări fundamentale pentru noi ca neam, cum ar fi ”care este data de naștere a literaturii române”. Asta ca să știm ce e cu noi, cine și cum suntem. Răspunsul (sau, cel puțin, unul dintre răspunsurile posibile și argumentate) la întrebarea de mai sus, cu argumentația aferentă, este dat de Mihai Zamfir  într-un număr recent al României literare. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 595. Joi 16 august 2018. Prostia și inteligența la animalele neumane și la cele umane


Într-un articol intitulat ”Proștii de noi”, Andrei Cornea (Dilema veche, an XV, nr 754, 2-8 august 2018) își încheie relatarea sa despre ”ce prostii au mai făcut guvernanții noștri” (ca să parodiez titlul unui foarte cunoscut film) cu următoarele considerații de ordin cultural-filosofic: ”… cred că toate animalele (porcul, cîinele, calul, cimpanzeul etc.) sînt nu doar inteligente, ci foarte inteligente, fiecare în felul lui. Mai mult, ele sunt întotdeauna inteligente, fără ezitare și greș. Omul singur are acest ciudat privilegiu (sau poate cusur) de a nu fi astfel: căci omul singur printre toate animalele poate fi și chiar este adesea prost. Animalul niciodată nu-i prost. Nu inteligența, ci prostia – posibilă oricînd și sub forme numeroase și complexe, individuale și sociale, profesionale și spontane – reprezintă elementul diferențiator major al umanității. A putea fi prost oricînd nu-i la latitudinea cimpanzeului ori a câinelui, dar este la aceea a oricărui om, fie și savant, ministru, militant, intelectual ori copil în etate de trei ani. Da, omul, acest ”rege în exil”, cum l-a denumit Pascal, își poate exila lesne inteligența – lucru cu neputință pentru orice altă viețuitoare, care-i menită să rămână veșnic inteligentă. Și asta e mizeria omului. Dar o poate și rechema din exil. Iată-i gloria. Sigur, gloria vine mai curînd rar și cu efort. Și totuși, chiar și prin (și în) mizerie rămînem oameni, nu mai puțin decît prin glorie.  … caii perfecți și superinteligenți (ca orice animal) ai lui Jonathan Swift din Călătoriile lui Gulliver ar fi îndreptățiți să se minuneze și să exclame indignați: ”Vai cît de proști sînt acești Yahoo!” (așa-i denumeau ei pe oameni)”. Aceste concluzii ale dilematicului autor/ scriitor au fost inspirate de un caz concret și relativ recent de prostie majoră/ uriașă probată de un personaj devenit deja glorios/ celebru: ministrul agriculturii Petre Daea, cel care a ținut să-și exhibe inteligența și simțul umorului făcând o comparație între incinerarea porcilor (la Tulcea) și cea a evreilor (la Auschwitz). Pentru o probațiune suplimentară a faptului că prostia ar putea fi măsurată și prin intensitatea cu care cineva își dorește să se ridice (de regulă, nemeritat) pe scara socială este suficient să ne uităm la viața (bună!) a clasei noastre politice (proaste!) din balcanica și bizantina noastră democrație. Un nivel mai ridicat de probațiune îl constituie videoclipul de pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=XKzCnuh9yPg) ce poate fi urmărit chiar în timp ce (re)citiți concluziile postate mai sus.  Sigur, toți guvernații care și-au exilat inteligența (Daea, Dăncilă, apoi Fifor:avem rachete balistice la Deveselu”, Cosmin Butuza:să punem centenarul pe tricoaiele noastre” vor putea invoca în apărarea lor cunoscutul adagiu latin: ”Homo sum, humani nihil a me alienum puto” (”Sunt om, și tot ce este omenesc nu-mi este străin – inclusiv privilegiul specific uman de a fi prost”). Da dar, pentru a invoca acest adagiu trebuie să ai consilieri cât de cât inteligenți.

Conjurația imbecililor pare a fi doar o perdea (de fum) pentru ca atenția și oprobriul publice să fie direcționate doar înspre acești executanți guvernamentali umili urcați în scaune la comanda unui dictator în devenire. Accesul penalilor și al pușcăriabililor în structurile foarte înalte ale puterii are deja consecințe umane dezastruoase, cu consecințe grave pe termen lung pentru statul și poporul român. Clanul conducător actual are ca unic scop salvarea de la rigorile legilor pe care le-au încălcat de-a lungul anilor, indiferent de mijloace (legale sau nu). Culmea ipocriziei și a sofismelor de doi bani: în apărarea noilor legi ale justiției (mai avantajoase pentru penali) s-a invocat până la saturație ideea ca Justiția să fie impecabilă și NICIODATĂ, NIMENI să nu fie condamnat pe NEDREPT (în treacăt fie spus, erori judiciare se pot întâmpla și, ulterior, recunoaște). Ceea ce s-a întâmplat însă în noaptea de 10 spre 11 august 2018 în Piața Victoriei este exact contrariul ideii de mai sus: sute de oameni NEVINOVAȚI au fost PENALIZAȚI (gazați, bătuți) de forțele militare (noua miliție a partidului conducător)  pentru simplul motiv de a se fi aflat într-o demonstrație pașnică anticorupție și anti-penali. Îmi vine mereu în minte cartea ”Arde Reichstag ul?” în care se devoala modul cum a ajuns Hitler la putere punând pe seama opozanților incendierea clădirii Reichstag ului (parlamentul). Suntem foarte aproape de acest scenariu, iar România ca stat va trebui să plătească mult (în plan european și mondial) excesele unei puteri bolnave de putere. România va trebui să ispășească din greu prostia de a urca penali în funcții de conducere. Penalii clanului huzuresc și proștii plătesc.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 594. Miercuri 15 august 2018. Djuva(r)eruri (7)


  • Despre noile moravuri mitocănești ale societății românești. ”Obiceiul ăsta de a înjura, la noi, e foarte dezvoltat… Dar să ne înțelegem! În trecut era ocazional, pe când acuma a devenit limbajul de fiecare zi. Am îndrăznit să păstrez în cartea mea de amintiri relatarea unui fapt: urcându-mă într-un tren, prin 90 sau 92, între Curtea de Argeș și Merișani, am văzut doi vlăjgani care mergeau la pescuit și care la fiecare trei cuvinte spuneau ”p… mea!” Dar vorbeau ca și cum acolo era virgula – la fiecare trei cuvinte ziceau ”p… mea!”, ”p…mea…!”, tot timpul. Trecând zilnic pe lângă liceul ”Spiru Haret”, în apropierea căruia locuiam, vedeam ieșind băieți și fete care nu încetau să spună ”p… mea!”, la fiecare pas. Asta nu exista acum 70 de ani când eram eu copil. Cu vreme în urmă, dacă auzeai înjurături îl considerai pe ăla că e grobian, că e prost crescut. Acum tinerilor parcă nu le pasă, înjură și în salon”. (p. 235)
  • Despre cum înjură francezii. ”Ei sunt săraci în înjurături, nu au așa ceva. Consideră înjurătură – acum, iertați-mă! – când te tratează spunându-ți că ești un sex feminin. Și te întrebi de ce sexul feminin e prost… Nu știu, dar, oricum, spui pe franțuzește că unul ”e un prost”,, ca și cum ai spune pe românește ”e o pi…ă”. Asta e cea mai puternică înjurătură în limba franceză, dar a devenit așa de curentă încât cucoanele o folosesc și nici nu-și mai dau seama de conotația ei. După cum și cuvântul pe care-l avem noi pentru, mă rog…, coit, e același cuvânt latin ”futere”, din care se trage franțuzescul ”futre”. Dar a devenit așa de comun în Franța că sunt convins că lumea, cucoanele mai cu seamă, habar n-au de sensul originar al cuvântului, care înseamnă același lucru ca pe românește. Deci, nu se pot compara înjurăturile noastre cu ale francezilor, care sunt foarte săraci. Se pare că, în Europa, ”campionii” sunt ungurii. Așa am auzit…. (p. 235)
  • Despre cum înjură ungurii. Înjurăturile ungurești sunt fantastice. Cu toate că se pretind a fi foarte catolici, înjurăturile lor abundă de lucruri sfinte… Totul e băgat în înjurătură. ( 236).

Închei aici prezentarea unor extrase cu puncte de vedere ale profesorului Neagu Djuvara despre realitățile unui secol încălecat deopotrivă de modernitate și postmodernitate.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 593. Marți 14 august 2018. Djuva(r)eruri (6)


  • Povestea Basarabiei românești: ”… am convingerea că, mai curând sau mai târziu, această anomalie – care este tăierea unei provincii în care sunt 70 la sută români – va fi înlăturată. Ne aflăm într-o situație nefirească, similară cu aceea a Germaniei de Răsărit și nu văd de ce am fi împiedicați să realizăm din nou unirea. Acum, rușii joacă pe cuvinte – pretind că jumătatea de est a Moldovei, anexată de Rusia în 1812 și denumită Basarabia (numai Bugeagul se numea înainte Basarabia, asta pentru că aparținuse vreme de o generație, două dinastiei Basarabilor din Muntenia), nu ar fi parte a Moldovei noastre. … Așadar, jumătatea de Est a Moldovei a devenit Basarabia după ce a fost transformată într-o gubernie rusească. Rușii, în primele zeci de ani, au mers mai domol cu rusificarea în Basarabia, numind la început chiar un guvernator ales dintre boierii români. Dar după războiul din Crimeea au mai strâns șurubul, au devenit mai ai dracului pentru că fuseseră șubreziți. Au schimbat echilibrul etnic al provinciei, au lăsat să intre mulți evrei, au introdus găgăuzii, bulgarii, deci o seamă de minorități care au schimbat proporția etnică. Totuși a rămas o majoritate de limbă română. Din păcate, ei sunt prostiți de atâtea sute de ani de despărțirea de România.” (pp. 192-193).
  • ”… domnul Davidescu, ambasadorul României la Moscova în momentul ultimatumului de cedare a Basarabiei… mi-a povestit că a fost chemat de Molotov, ministrul de externe sovietic, la ora zece seara. Acesta i-a întins o notă și i-a spus prin viu grai: Noi cerem României ca în 36 de ore să restituie Basarabia și Bucovina de Nord. … mai întâi s-a telefonat ministrului și apoi regelui Carol al II-lea. Acesta din urmă se grăbește să convoace Consiliul de Coroană… În momentul acela jumătate din Consiliul de Coroană era pentru rezistență. Ministrul de externe a fost trimis să-i telefoneze lui Ribbentrop, omologul său german. Știind că sunt în cârdășie cu sovieticii, noi am telefonat la Berlin ca să cerem Germaniei să intervină la Moscova pentru a ne lăsa mai mult timp și pentru a putea negocia. Ribbentrop a spus că trebuie să-l întrebe pe Fuhrer și… Fuhrerul ne transmite: ”Să cedați!”. Rațional vorbind, era clar că Hitler era înțeles cu Moscova să le dea voie să ia Basarabia. În momentul acela eu nu l-aș fi ascultat pe Hitler…. Cred că cel puțin șapte zile am fi rezistat. Asta ar fi permis unei mase de fugari să treacă Prutul – aspect foarte important. Mai mult, chiar din prima zi făceam cunoscut Berlinului că, dacă Germania ne atacă, noi vom rezista. Ei probabil ne-ar fi ocupat pe jumătate… Dar să nu uităm că erau deja supărați pe sovietici că ceruseră și Bucovina de Nord, deși se înțeleseseră numai pentru Basarabia. Deci e aproape sigur că am fi fost ocupați de germani. Acum îmi veți zice că ar fi putut da Transilvania ungurilor. Eu nu cred că o făceau. … Noi am fi avut soarta Poloniei și fața curată, ceea ce este extrem de important pentru un popor. Am fi avut imagine de eroi pentru că am rezistat împotriva unei țări de 20 de ori mai populate și mai puternice militar. Or, noi nu am făcut asta și rezultatul a fost că ne-am pus toată Europa în cârcă. Aliindu-ne ulterior cu germanii, le-am permis să atace Iugoslavia prin România – un gest pe care eu îl găsesc absolut dramatic. Acest lucru se repercutează în scrierile istorice ale sârbilor și grecilor. Cu alte cuvinte, în ultimii 75 de ani ne-am stricat cu toată Europa.” (pp. 196-198). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 592. Luni 13 august 2018. Djuva(r)eruri (5)


  • Inevitabil, la finalul decupării de imagini/ djuva(r)eruri de pe parcursul unei vieți de un secol, apare și cernîșevskiana întrebare practică: ce-i de făcut? (cu trimitere, evident, la România). Răspunsul, inevitabil unul dureros și destul de critic la realitățile de până la data luării interviului (2010), este, din păcate, încă valabil: ”Știi, noi întotdeauna ne trezim prea târziu. Dat fiind că am pus piciorul să intrăm în Europa și suntem în Europa, acum nu mai avem voie să fim indiferenți… E chiar jignitor! Nu vedeți că toți pașii pe care i-am făcut în ultimii ani ne-au fost impuși? …. Atâta vreme cât suntem conduși de fiii celor care au fost nomenclaturiști și cât, în plus de asta, există pânza de păianjen a oamenilor din grupul Securității lansat pe 23 decembrie 1989, nu se va schimba nimic. Oamenii din acel grup au vrut să păstreze puterea în taină și ei sunt aceea care au pus mâna pe industrii și pe comerț. Probabil că ei continuă să țină prin șantaj o mare parte din clasa politică și să ne impună diverse chestii. … Să facem procesul lui Ion Iliescu! Să știi că eu pregătesc o scrisoare deschisă pentru Băsescu în care îi voi reaminti că el a promis asta, la ultima confruntare cu contracandidații săi săi de la alegerile din noiembrie/ decembrie 2009. … El (Ion Iliescu) a fost o figură, un pion, pentru că nu a fost destul de priceput în răutățile ce au urmat. Ăia de la Securitate care învățaseră de la ruși mai bine decât rușii, au fost vioara întâi. Ăia trag sforile… El este omul lor. Ion Iliescu este fațada.  …. Atâta vreme cât acei păianjeni mai sunt pe undeva, nu se va schimba nimic. Dacă cumva se va ajunge la un ”proces Iliescu”, mai întâi el este chemat ca martor, iar ulterior, în urma dovezilor incontestabile, va trebui să fie învinuit. Sigur, nu i se vor pune cătușele pentru că n-ar avea niciun rost, dar în momentul acela Ion Iliescu i-ar da de gol pentru că este un fricos. Pe toți aceia trebuie să-i scoatem din pâine. Abia atunci poate să se însănătoșească țara. Generațiile tinere care vor veni, chiar și copiii copiilor lui Adrian Năstase, care studiază în străinătate cu câte 60 000 de euro pe an vor fi ”spălați”, ca să zic așa. Ne trebuie două generații pentru a scăpa de păianjenii de care vă vorbesc și pe urmă România se va întrema. Suntem deștepți și România își va lua locul în Europa unită. Asta cu condiția de a trece hopul acesta, pentru că suntem încă ciumați. … Mai întâi trebuie să înceteze această hemoragie a creierelor. În al doilea rând, eu aș dori ca viitorii guvernanți români, președintele republicii sau primul-ministru să creeze un fel de jurământ al învățătorilor. Ei trebuie să-i învețe pe copii că furtul este o crimă și că face parte din cele zece păcate fundamentale. Dacă vor fi câteva generații care de când au șapte ani până la maturitate vor învăța că furtul este cel mai mare păcat, România se va schimba. În momentul de față, nu toată lumea, dar majoritatea care au puțină putere, fură. Or, nu poți să faci progrese în asemenea condiții.” (pp. 180-182). Optimismul funciar care străbate rândurile de mai sus, acela din care rezultă că în câteva generații România se va vindeca de hoție, prostie și minciună, este de-a dreptul înduioșător. Eu aș zice că vor fi necesare câteva secole în care să conviețuim intim cu valorile Occidentului pentru a considera că suntem la începutul unui proces viguros de redresare națională (caeteris paribus). Până la schimbarea Constituției actuale în care se vorbește despre o presupusă revoluție (completez eu: a maselor largi populare, sub conducerea neînfricată a comunistului de omenie, tovarășul Ion Iliescu, cu ajutorul frățesc, dezinteresat și tovărășesc al Uniunii Sovietice, în spiritul Convenției de la Malta) nu putem vorbi despre vreo minimă schimbare sau de vreo dorință de schimbare. Deocamdată avem doar lanțul mai lung și credite externe mai mari luate pentru salarii și pensii, credite ce vor fi plătite tocmai de generațiile viitoare – presupuse autoare ale schimbării. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 591. Duminică 12 august 2018. Djuva(r)eruri (4)


  • Întrebat despre modul cum a trăit și perceput evenimentele din decembrie 1989, mă bucur să citesc/ constat/ aflu că opinia istoricului Neagu Djuvara a fost identică cu a mea (cu nuanța că eu am conștientizat aceste lucruri mult mai târziu). Dar faptul că, în opinia unui fin observator și rasat intelectual, cum a fost Djuvara, evenimentele din 1989 au debutat cu o lovitură de stat orchestrată de securitate – reprezintă pentru mine o excelentă și binevenită punere la punct a lucrurilor, fie și după aproape 30 de ani de la producerea lor. În treacăt fie spus, la începutul anului 1990, înainte ca alegerile din Duminica Orbului să aibă loc, un proaspăt convertit la analiză politică (după părerea mea era un securist, care lucrase la Tribunalul militar din Iași) susținea mereu că Ion Iliescu este actualul și viitorul conducător al României ”pentru cel puțin 30 de ani”. Predicția s-a dovedit mai mult decât profetică: era una în deplină cunoaștere a contextului vremii. Iată crâmpeie din răspunsul istoricului Djuvara: ”Stăteam ciorchine în fața televizorului, cu emoție nespusă și cu un fel de mândrie. Gândeam că, în fine, noi am venit mai încet pe drumul libertății, dar că o facem cu vărsare de sânge și că redevenim eroi. Eram extraordinar de mulțumit. Asta a durat o zi! În cea de a doua am aflat despre matrapazlâcurile cu cadavre scoase din niște gropi, iar apoi am văzut procesul lui Ceaușescu. Ne-a părut a fi un proces stalinist, brutal. Culmea, pentru o clipă ne-a fost milă de Ceaușescu… Așa am căzut și mai de sus: ”Aoleu! Uite, țara noastră nu poate face un lucru normal!”. George Rădulescu întreabă: ”Ați perceput totul ca pe o lovitură de stat?”. Iar răspunsul, cel care ar trebui să existe explicit și explicat în toate manualele de istorie, a fost: ”Asta au început să explice unii și alții, așa cum a fost de pildă, nepotul meu Radu Portocală care a venit imediat cu explicațiile și pe urmă le-a dovedit mergând în țară, că începutul Revoluției a fost o lovitură de stat. Asta imediat am mirosit-o. O grupare a Securității care s-a apropiat de felul de a vedea perestroika și glasnosti al rușilor a zis că și noi trebuie să facem la fel. Așa și-a salvat și ea interesele, aspect vizibil până azi.” (pp. 176 – 177). Din păcate pentru ideea de adevăr istoric, Constituția României conține doar varianta cu Revoluția, confirmând, încă o dată, că istoria o scriu învingătorii așa cum vor ei. Revenit în țară după 45 de ani, Neagu Djuvara face o descriere a României și a Bucureștiului la începutul anului 1990: ”Chiar din Ungaria venind, găseai lucrurile mult mai prost. Casele erau mult mai nespoite și mai nevopsite, șoselele nu erau marcate la margine cu alb; se pretindea că există o autostradă București-Pitești și, când colo, era cel mai prost drum, plini de gropi. Când am sosit la porțile Bucureștiului, morți de oboseală, seara, grăbiți să ajungem … am încercat să găsesc un WC, un urinal oarecare. Prima benzinărie pe care am găsit-o era ruginită, pe un teren unde se vărsase păcură și în mijlocul pustietății – și veneam de pe autostrăzile occidentale, unde erau pompe de benzină la 20-30 km, luminate și cu tot felul de produse de vânzare. Domnule, a fost o impresie de mizerie nemaipomenită… Aveai impresia unei sălbăticii și sărăcii crase. Ăsta era Bucureștiul lui Ceaușescu, locul unde construise cea mai mare clădire din lume după Pentagon. Contrastul era uriaș. Acesta era pentru mine rezultatul comunismului în România. Pe de o parte, o mizerie crasă, pe de alta, o exagerare arhitectonică” (p. 178).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 590. Sâmbătă 11 august 2018. Djuva(r)eruri (3)


  • Cred că nu doar eu mi-am pus întrebarea: dacă SUA au putut ajuta decisiv la înfrângerea lui Hitler (sprijinind masiv Armata Roșie și regimul dictatorial al lui Stalin), de ce – după înfrângerea Germaniei – nu au avut o atitudine anticomunistă mai clară, nelăsând URSS ul să se lățească și să se ridice până la a deveni inamicul nr 1 al SUA? O întrebare similară a adresat istoricului Djuvara și George Rădulescu, nu înainte de a întreba dacă și-a imaginat creșterea puterii bolșevice în lume. Iată răspunsurile: ”Chiar în teza mea de doctorat am făcut faimoasa socoteală dintre ”cei doi uriași” – cine trebuie să câștige această luptă a ”Războiului Rece”, URSS sau SUA. Pe fel de fel de considerente, din care unele sunt cu totul noi, de ordin filosofic, americanii trebuiau să câștige pentru că sunt puterea ultimă venită și cea mai tânără dintre toate ”the contending states”, regatele combatante. Ultimii doi care au rămas în picioare, așa cum vizionarul Alexis de Tocqueville văzuse deja în 1830, ceea ce era absolut genial, că marile puteri peste o sută de ani vor fi Rusia și Statele Unite. Eu zic că este o viziune genială pentru că cine își putea închipui că țărișoara de trei milione și jumătate de oameni, abia închegată acolo în 13 state, va deveni o putere echivalentă militar cu Rusia. Or este exact ceea ce s-a întâmplat în 1945”. (p. 149). Și celălalt răspuns: ”… atâta vreme cât americanii erau singurii posesori ai acestei arme totale, nu era niciun risc major. Ei, în fond, în cei șase ani cât au fost monopoliști ai puterii atomice, ar fi putut să impună Uniunii Sovietice, prin amenințare, orice! ”Părăsiți Europa, Germania de Răsărit, România, Polonia, că, dacă nu, vă facem război cu bomba atomică!”. Or, bineînțeles că n-au făcut asta din motive de democrație politică. Nu poți să iei această decizie fără ca Parlamentul să fie de acord, ca opinia publică să fie ușor montată ca să înțeleagă aceste lucruri. Noi, când am văzut că și Rusia începe să dețină secretul bombei atomice am zis: ”S-a terminat cu monopolul americanilor, care le permitea să facă orice! Acum nu mai pot!”. Și de atunci a început o oarecare egalitate între cei doi monștri” (p. 151).   (va continua)

Liviu Druguș