liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 662. Luni 22 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (7)


Se continuă, în Declarație, atacul împotriva ”lor” (adică a lingviștilor). Pe scurt: Jos lingviștii! Sus nelingviștii! Mai mult, se merge pe coarda sensibilității/ a ”sufletului național” care nu mai trebuie pervertit de străinii care s-au înfiltrat printre dacii puri și care ne-au spurcat bunătate de puritate. Lingviștii cărturari trădători au distrus mai mult decât au făcut-o chiar străinii cei răi. De unde concluzia că lingviștii sunt foarte răi.

De altfel, încolțește în minte încă o întrebare: este îndreptățit oare a schimba latura sufletească a neamului, adică limba și conștiința națională, pe puțin mai multă largitate pentru latura corporală? Anume aceasta au făcut susținătorii acestei strategii politice! Mai mult decît atît, ei ne-au lipsit de limba noastră într-o măsură mai mare decît au făcut-o străinii care ne-au călcat în picioare ori s-au aciuat printre noi.

Noi presupunem că o așa teorie nu ar fi prins rădăcini atît de adînci, dacă strămoșii noștri ne-ar fi lăsat fel de fel de scrieri. Chiar și astăzi avem apucătura de a nimici scrierile din trecut. Cum să știm oare cine sîntem și ce limbă vorbim?

Comentariu L.D.: Autorul recunoaște că nu avem niciun fel de document/ argument în legătură cu felul cum arăta limba dacă. Nu-i nimic! ”Noi” (nelingviștii) știm. Nu urmează decât să procedăm la recuperarea integrală (la modul ”științific” și nelingvistic, desigur) a acestei limbi complet necunoscute, apelând la un set de (nouă!) ”mijloace științifice” inedite. Iată-le:

O dată descoperită înșelăciunea, se pune sarcina de a ne înapoia limba strămoșească. Cum putem oare face așa ceva? Cercetările noastre științifice s-au încheiat cu descoperirea mai multor mijloace.

  1. Nu toate cuvintele din limba latină se regăsesc în limba noastră. De aceea, avem o probabilitate de jumătate la jumătate că cuvintele pe care le găsim în ambele limbi au fost luate de romani de la daci. Este adevărat că romanii ne-au stăpînit, dar nu mai puțin adevărat este că limba dacilor este mai veche decît cea a romanilor și că civilizația dacă a înflorit înaintea celei romane. Din capul locului putem înlătura asemănările trase de păr.
  2. Atunci cînd un cuvînt din limba noastră se aseamănă cu unul străin putem vorbi despre o probabilitate aproape egală că el este al nostru. Să nu uităm că noi sîntem mai vechi decît celelalte neamuri.
  3. Este o probabilitate mare că cuvintele, ale căror rădăcini nu se cunosc, sînt ale noastre. Noi am numărat pînă acum sute de cuvinte pe care scriitorii dicționarelor de limbă română le socotesc de etnie (origine) necunoscută.
  4. Cuvintele din orice limbă au o structură a sa. Prin urmare, analiza structurală ne-ar putea ajuta să alegem cuvintele noastre de cele străine.
  5. Este destul de ușor a pune de o parte cuvintele turcești, franceze și engleze. Aceștia nu prea au avut cum să învețe cuvinte de la noi. Puțini dintre ei au trăit printre noi și au avut o putere mare culturală în țara lor. Să avem însă în vedere că francezii au luat multe cuvinte din limba latină, în timp ce englezii au luat de la francezi.
  6. Cuvintele slave care nu se regăsesc în toate sau în multe limbi slave ar putea fi, cel mai probabil, ale noastre, cele pe care noi le folosim.
  7. Ne putem pune următoarea întrebare: au putut oare înaintașii noștri să se descurce fără acest cuvînt? Bunăoară, este puțin probabil că strămoșii noștri nu au născocit un cuvînt pentru toaletă. Ce s-a întîmplat cu el? Noi folosim acum cuvîntul toaletă, care este francez, sau cuvîntul veceu, care este englez. Învățații spun că cuvîntul budă este unguresc. Bătrînii nu își mai aduc aminte de alte cuvinte.
  8. În unele cuvinte, se află fărîme din alte cuvinte. Datorită celor din urmă noi putem afla începutul celor dintîi.
  9. Același cuvînt poate fi născocit de două sau mai multe popoare. Un avedeu este faptul că același cuvînt, ce-i drept cu înțelesuri neasemănătoare, se regăsește în cîteva sau în mai multe limbi, chiar și la neamurile care nu au venit în destulă atingere, pentru a putea vorbi despre o preluare.

Comentariu L.D.: Ca orice text ne-științific (sau pseudoștiințific), textul de mai sus – care conține cele nouă ”mijloace” de readucere în graiul oamenilor de azi dispăruta de cca două mii de ani a minunatei și complet necunoscutei limbi dace – abundă în afirmații gratuite, presupuneri neargumentate și afirmații de genul ”se știe că suntem cel mai vechi dintre neamuri” (nu se știe asta, dar chiar dacă ar fi așa cu ce ar ajuta asta viața românilor prost conduși?), cuvinte necunoscute (”avedeu”), construcții incorecte (”Cuvintele din orice limbă au o structură a sa”) și în general multă vorbăraie fără rost. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 661. Duminică 21 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (6)


Autorul Declarației vine cu un alt ”argument”: cum se explică faptul că dacii liberi vorbesc aceeași limbă cu dacii romanizați: Să vedem ”argumentul”:

Romanii i-au supus numai pe o parte din daci. Ceilalți au rămas liberi și au putut să își vorbească nestingherit lim-ba. Puteau oare cei supuși să îi facă pe cei liberi să preia no-ua lor limbă, deși cei dintîi erau mai puțin numeroși? Puteau oare dacii asupriți să își piardă limba într-un timp atît de scurt? Basarabia a fost sub stăpînire rusească aproape 200 de ani. Basarabenii nu și-au pierdut însă limba, chiar dacă folosesc rusisme, numai în limba de toate zilele și de către păturile mai puțin învățate. Nu și-au pierdut limba nici cei din localitățile în care rușii sau rusofonii precumpăneau. Basarabenii nu au împlut cu rusismele pe care le folosesc limba română, cea vorbită de toți românii din toate colțurile lumii. Dimpotrivă, vorbirea basarabenilor a fost întotdeauna înrîurită de vorbirea celor din România. Unitatea limbii române s-a păstrat în îmrejurările în care bucăți din pămîntul strămoșesc a fost sub stăpînire străină timp de sute de ani, cum s-a întîmplat cu Transilvania. Să nu uităm nici faptul că ro-manii au cucerit multe popoare, dar ele nu și-au pierdut limba.

Este posibil că teoria despre originea romană (latină) a limbii române să fie adevărată, dar este mai puțin probabilă. Regulile științifice ne cer să urmăm cea mai mare probabilitate. Prin urmare, am fi mai aproape de adevăr dacă am spune că vorbim limba dacă și că sîntem daci.

Comentariu L.D.: Jucând cartea probabilității maxime, autorul conchide (după ce ”împle” aproape o pagine de exemple oferite pe post de artumente irefutabile): suntem daci și punctum! Mai mult, noi vorbim acum limba dacă (dar proștii de noi nu știm asta)

În aceeași tendință, se înscrie și regula literii î din a, adică â. Acest fel de a scrie urma să pună în vedere rădăcinile romane ale limbii române. Susținătorii acestei teorii științifice s-au arătat mai catolici decît papa de la Roma, căci romanii nu își scriau cu a cuvintele pe care dacii le-au învățat de la ei. Sunetele adeveresc că această scriere este nefirească, citiți: sint-sant, vint-vant, pămint-pămant ș.t.a.

Comentariu L.D.: Vrând să ”demonstreze” inutilitatea folosirii lui â din a (în locul lui î din i) autorul dă trei exemple care nu există deloc în limba română: sant (probabil a vrut să scrie sunt, dar nu există sânt), ”vant” și ”pămant”. În afară de asta, ce poate să însemne ș.t.a.? O fi prescurtare de la ”și toate alealalte”? Limba română nu cunoaște o asemenea prescurtare. Cu asemenea ”argumente” nu poți convinge niciun copil de grădiniță.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 660. Sâmbătă 20 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (5)


Voi continua, în acest episod, redarea conținutului Declarației program eurasiatic intitulat ”Să dezvoltăm limba nostră!” (cu comentariile mele, desigur):

Din cercetările noastre științifice, reiese că ei au făcut trei pași, folosind aceeași metodă.

Mai întîi de toate, susținătorii acestei strategii politice au căutat asemănări în limba latină. Toate cuvintele românești care se asemănau cu cele latinești au fost date limbii latine. Pentru cele care nu se asemănau nicidecum, au fost căutate asemănări în alte limbi, mai ales în limbile popoarelor care au venit pe pămînturile noastre sau care ne-au fost vecini. Cuvintele care se asemănau cu cuvintele din aceste limbi au fost date acestor limbi. În cele din urmă, cuvintele care au rămas fără asemănare au fost aruncate în hăul necunoașterii, adică al celor de etnie (origine) necunoscută. Așa limba strămoșească s-a făcut nevăzută în știința națională.

Faptul că unele asemănări (explicații științifice) sînt trase de-a binelea de păr ne spune că făptașii și-au dorit orbește să își atingă țintele lor politice.

Comentariu LD: Se reclamă faptul că s-au făcut cercetări ”științifice”. Care? Unde? Când? Despre ce populații (număr, structură, cultură etc.) se vorbește? La care ținuturi  se face referire? Nu știm, pentru că autorul nu ne spune decât că totul s-a petrecut în secolul XIX. (Vai, câtă precizie!). Totuși, autorul are, și el, dreptatea lui. Într-adevăr, orice reformă lingvistică este doar rezultatul unei strategii politice (a nu se confunda politica cu partidele și partidele cu statul!). Un grup de oameni de cultură (vezi Școala ardeleană) militează pentru o anumită reformă, bazându-se, desigur, pe argumente istorice, lingvistice, culturale. Această strategie vizează o finalitate viitoare, deci… are caracter politic. Faptul că ideea de politic este, adesea, asociată cu impostura, incultura, incompetența etc., nu înseamnă că nu putem vorbi despre politici culturale. Unele sunt benefice și rămân adânc inculcate în cultura unui popor (vezi Școala ardeleană, Junimea etc.) altele sunt malefice, minore și dispar fără urme. O afirmație de genul ”limba strămoșească (recte, limba dacă – LD) s-a făcut nevăzută în știința națională” ține de o asemenea strategie politico-culturală minoră, rizibilă prin însăși construcția ei (nu cunosc să existe vreo ”știință națională”). Oricum, dacă cineva este vinovat de pierderea limbii dace, atunci acel cineva se numește ”știința”, adică ”oamenii de știință” care sunt dezmierdați cu apelativul pentru tâlhari/ criminali: ”făptași”. Ei și-au trădat menirea (iar se face apel la comunistul Julien Benda!) și s-au apucat de politică, însușindu-și scopurile acesteia și promovându-le ”orbește”.

Să despicăm cîteva explicații din dicționare, care adeveresc cele spuse de noi.

DEX (ediția din anul 2009) ne spune, pe de o parte, că cuvîntul rînd vine de la cuvîntul slav rendu, iar pe de altă parte, că cuvîntul curînd se trage de la latinescul currendo. Se mai spune că cuvîntul așa a izvorît din latinescul eccum-sic, iar cuvîntul nor din cuvîntul latin nubilum. De ce și cum ar face cineva așa ceva? Tot din această carte aflăm că cuvîntul a speria se trage de la latinescul expavorere. Cam mare este di-ferența, mult prea mare… Mai aflăm că cuvîntul moarte își are rădăcinile în cuvintele latine mors și mortis, iar cuvîntul omor s-a născut din cuvîntul a omorî, care vine de la slavul umoriti.

Un alt argument zdruncină puternic teoria despre ori-ginea latină a limbii române. De altfel, poate că ar fi mai bine să spunem că este o teorie despre originea romană a limbii noastre, o dată ce am numit-o româ(nă)?

Comentariu L.D.: Exemplele care vor să demonstreze că limba română nu se trage din și nu are legături cu limba latină sunt în perfectă concordanță cu ceea ce până și Lenin critica: jocul de-a exemplele. Alegi un exemplu convenabil și apoi strigi: ei, vezi?! Oricum aceste exemple nu pot constitui argumente, așa cum pretinde autorul Declarației. Vrând să fie subtil și aluziv, autorul sugerează că mai bine ar fi să vorbim despre originea romană, și nu de cea latină a limbii române. Doar că autorul scrie ”limba româ(nă)”, ceea ce ar vrea să facă trimitere la o inexistentă limbă româ. Probabil, autorul a vrut să scrie ”limba rom(ân)ă”, adică să asocieze limba noastră cu cea ”romă”, pentru că și țiganii tot de la Roma se trag, altfel nu s-ar numi populație ”roma”. Neatenția i-a jucat însă o festă autorului Declarației, care a călcat (din nou) strâmb. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 659. Vineri 19 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (4)


Caracterul organizat și dirijat al Mișcării Eurasiatice se poate deduce din postări și luări de poziții izolate. În presă sau pe FB (deși oricine va putea zice: aaa!, e un caz izolat; nu se pune!), dar cel mai bine se vede din declarațiile oficiale ale unor promotori ai acestei Mișcări în spațiul cultural de limbă română. Mai este oare nevoie să subliniez că vectorul politic principal, cel mai insidios și penetrant în conștiințele oamenilor este cel cultural (limba fiind un teren predilect de atac)?  Pe lângă pretenția de purtători/ promotori de mari valori ale culturii române, pseudolingviștii și propagandiștii eurasianismului au grijă să sublinieze, chiar în exces, ”științificitatea” demersului lor. Bineînțeles, doar declarativ. Nimic din declarația politică de mai jos nu are legătură cu ”știința”, dar nici cu bunul simț.

La 22 mai 1918 GrupulSă dezvoltăm limba noastră!” a postat următoarea declarație-program de luptă împotriva ipotezei latinizării limbii dace, declarație intitulată ”Cauza grupului”.

Iată declarația integrală (cu adnotările mele):

DESPRE LIMBA NOASTRĂ

Dacă răsfoim dicționarele de limbă română (cele mai cuprinzătoare lucrări lexicologice), atunci descoperim că nu sînt cuvinte românești! Toate sînt de etnie sau, cum le spun alții, de origine străină: latină, slavă, bulgară, sîrbă, ucraineană, rusă, franceză, ungurească, turcă, italiană, germană, engleză ș.a. Unele sînt de etnie (origine) necunoscută.

Comentariu LD: Declarația începe în forță cu o aberație logică: toate cuvintele limbii române nu sunt românești!!! Evident, o limbă care nu conține cuvinte românești nu are dreptul să se numească limbă română. Demonstrând că nu are proprietatea termenilor, autorul/ autorii declarației consideră că ”etnie” și ”origine” sunt sinonime! Nu este așa. Etnie se referă la oameni și nu la cuvinte. Introducerea în text a cuvântului etnie, cred, nu este întâmplătoare. Declarația își propune să ”rezolve” probleme etnice, nu lingvistice. Anatema ”Grupului” este transferată, din mers, asupra etniilor/ popoarelor invocate, față de care trebuie să fim reticenți și atenți să nu ne mai ”vâre” în limba noastră cuvintele lor. Pe scurt, fără cuvinte străine în limba română! În treacăt fie spus, autorul Declarației se referă la dicționare care sunt lucrări lexicografice, nu lexicologice (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lexicologie)

Cum este cu putință așa ceva? Chiar neamul nostru nu a fost în stare să născocească cel puțin un cuvînt timp de mii de ani?

Comentariu LD: Ni se oferă opțiunea alegerii între două alternative: ori neamul românesc este idiot și incapabil de a crea măcar un cuvânt propriu; ori au fost niște factori de altă natură care a dus la această calamitate (o limbă să fie formată 100% din cuvinte împrumutate). Cum prima alternativă este repudiabilă din start (autorii fiind și ei parte a neamului românesc), suntem obligați să acceptăm explicația strict contextual-istorică și social-politică.

Științific vorbind, probabilitatea este foarte mică, iar statistic vorbind, așa ceva este de-a dreptul cu neputință. Ce s-a întîmplat atunci?

Comentariu LD: ”Științific vorbind” nu înseamnă că autorul a făcut vreo cercetare care să poarte semnele științificității. Este invocată teoria matematică a probabilității și Statistica, fără a utiliza vreo secundă cele două ”științe”. În schimb ni se comunică ”rezultatul” cercetării ”științifice”: probabilitatea = zero, iar statistica arată că ”așa ceva este de-a dreptul cu neputință”. De regulă, statistica lucrează tot cu cifre. Nu se apelează la cifre pentru că… nu a existat nicio cercetare statistică. Autorul are, totuși, o fărâmă de dreptate: el nu aplică probabilități și nici metode statistice: el doar vorbește despre ele (”Științific vorbind”, ”Statistic vorbind”).

După ce am tot împletit judecăți, folosind datele istorice, am ajuns la o presupunere. Totul s-a întîmplat în secolul al XIX-lea, atunci cînd ținuturile românești luptau pentru neatîrnare și își căutau identitatea națională.

Înaintașii de atunci au hotărît, pe semne, că neamul nostru se poate descătușa și impune mai bine, punîndu-și straie latinești sau romane. Așa am început să ne îndepărtăm de ființa noastră strămoșească.

Lingviștii s-au supus vederilor și intereselor politice temporare, trecînd peste preceptele științifice. ei nu s-au abătut de la acest fir călăuzitor nici pînă astăzi, în afară de cîteva minți răzlețe.

Cum și-au ticluit ei teoria științifică și au preschimbat limba noastră?

Comentariu LD: Autorul nu emite și nu face judecăți de valoare. El doar ”împletește” niște (presupuse dar inexistente) judecăți. Este invocată o a treia disciplină ”științifică” (Istoria) din care, chipurile s-au extras dovezi grăitoare și date cutremurătoare. Dar nici istoria nu este folosită (nu se dă măcar un exemplu concret: oameni, nume, fapte, contexte, cifre) ci este doar invocată. Pe baza judecăților împleti(ci)te și a datelor istorice (ne)folosite, autorul emite o… presupunere. De fapt, este exact cea de-a doua alternativă dintre cele descrise de mine mai sus: nu, românii nu sunt idioți și incapabili de a crea măcar un cuvânt propriu, ci tocmai inteligența lor proverbială i-a determinat să recurgă la o ”jmăcărie”/ șmecherie: în lupta lor eroică pentru obținerea independenței naționale, românii s-au adaptat (semn de inteligență, desigur) la context și au împrumutat cuvintele cuceritorilor, renunțand chiar și la denumirea scumpei lor limbi dac(cic)e și declarând, fariseic, că ei sunt urmașii latinilor (din Latium), iar limba lor se numește română (de la Roma). Stratagema a ținut și, uite așa, ca să nu fie exterminați de latinii romani, dacii străbuni au zis că și ei sunt latini romani. Prețul stratagemei: au renunțat la sfânta limbă dacă! Ei bine, cred că deja știm ce urmează… Dar foarte important pentru ”declarativi” este să surprindă esența metodei dacilor prin care au reușit să-i păcălească pe proștii de romani/ latini.  În final, ni se precizează cine sunt dușmanii de moarte ai adevărului ”științific”: lingviștii. În continuare, lingviștii vor fi numiți simplu: ”ei”. Deci lupta este între lingviști (”ei”) și non-lingviști (adică ”noi”, ceilalți care nefiind lingviști facem cercetări ”științifice” adevărate și apoi spunem cum este sau cum ar trebui să fie/ stea lumea: invers!).  Interesant este că autorul conchide, în final, că ”ei și-au ticluit teoria științifică”. Fapt fără precedent în istorie: aflăm că ”știința” conspiră (cu metode științifice!) la ascunderea adevărului, nicidecum nu lucrează pentru aflarea și afirmarea lui.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 658. Joi 18 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (3)


Motto: ”Înainte de a fi în floare, răul se găsește în fruct

Inventarea de noi limbi sau de noi denumiri ale limbilor existente este o specialitate sovietică apărută pe baza vocabularului și ideilor marxiste. În anii de început ai făuririi URSS, multilingvismul noului imperiu sovietic avea nevoie de o explicație sau formulă întemeietoare nouă, marxistă în esența sa. Lingvistul georgian/ gruzin (ca și Stalin) N.I. Marr (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolai_Iakovlevici_Marr) a lansat, în anii 30 ai secolului trecut, teoria (marxistă doar ca ambalaj) conform căreia ”limba este o suprastructură care se schimbă odată cu structura, respectiv cu regimul social politic” (Dorin-Liviu Bîtfoi, Așa s-a născut omul nou. În România anilor 50”, Ed Compania, 2012, p. 172). Dar, așa cum arată și autorul citat, precum și Wikipedia, gruzinul Stalin l-a combătut dur pe gruzinul de origine scoțiană Marr. Conform sursei citate mai sus ”Această teorie atotputernică, dar totodată cam simplistă, este desființată în mod neașteptat, în 1952, chiar de Stalin, care își publică lucrarea ”Marxismul și problemele lingvisticii”. (Nu, limba nu e o suprastructură a bazei, a orânduirii economice a societății dintr-o anumită epocă și nu are caracter de clasă; suprastructura înseamnă concepțiile politice, juridice, religioase, artistice, filosofice, ale societății și instituțiilor corespunzătoare).” (ibidem). (teoria publicată de Stalin îi aparținea, de fapt, acad. V.V. Vinogradov, iar anul publicării teoriei lui Stalin este 1950, nu 1952 – cf. https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1950/jun/20.htm) În acest text, Stalin se referă și la ”Moldavian language” din RSSA Moldovenească).

Am amintit teoriile celor doi gruzini/ georgieni (Marr și Stalin/ de fapt Vinogradov) pentru simplul motiv că demersul lui O.B. pare a fi unul de sorginte sovietică/ marxistă în forma lansată de lingvistul N.I. Marr: limba trebuie schimbată odată cu regimul politic. Dacă Moldova vrea să aibă un regim politic distinct de țările cu care se învecinează, atunci are nevoie de o limbă nouă, conform noii ideologii a noului regim politic. Cred că asta intenționează să facă O.B.: să înnoiască limba română până la desființarea acesteia și consfințirea ”deplină și definitivă” a limbii moldovenești (nu numai ca denumire, ci și sub aspectul conținutului lexical).

Promotorii teoriei limbii ”rumâne” ca limbă prim(ar)ă a Pământului nu uită să precizeze că această limbă se vorbea în Europa și Asia, cu șapte mii de ani în urmă. Avem, deci, de-a face cu o presupusă unitate, comunitate și comuniune de limbă (numită, convențional, dar nu dezinteresat, limba ”rumână”) în spațiul eurasiatic. Dar cine promovează cu ardoare eurasianismul ca doctrină geopolitică a Rusiei actuale? Nimeni altul decât Alexandr Dughin – ideolog al Kremlinului din Era Putin și președintele fondator (2002) al Partidului Eurasiatic (ulterior numit Mișcarea pentru Eurasia)! https://ro.wikipedia.org/wiki/Aleksandr_Dughin Eu văd eurasianismul ca o doctrină geopolitică foarte vizibil concretizată și în alianța militară dintre Rusia și China, alianță îndreptată în mod expres împotriva hegemoniei americane (alianța cu Iranul este mereu avută în vedere în planul eurasianismului). Mai mult, cuplul Dughin-Putin vizează construirea unui suprastat eurasiatic unitar (probabil după modelul Uniunii Europene în viitoarea sa fază federativă). Despre prezența lui Dughin în România (în compania fostului frontist kgbist Iurie Roșca de la Chișinău) chiar merită citit (integral!) în articolul din Pressone: https://pressone.ro/dughin-la-bucuresti-noi-rusii-am-comis-multe-nedreptati-in-raport-cu-romania/ . Despre prietenii/ susținătorii/ simpatizanții lui Dughin din România puteți afla câteva nume aici, la care eu aș adăuga un prieten colectiv: PSD http://inliniedreapta.net/lista-prietenilor-rusiei-din-romania-deconspirata-de-alexander-dughin-prin-e-mail/ . Despre planurile geo-politico-ortodoxo-strategice ale Rusiei citiți aici: https://www.hotnews.ro/stiri-international-21376932-alexandr-dughin-adevarul-este-chestiune-credinta-rusia-are-propriul-sau-adevar-care-vestul-trebuie-accepte.htm

Ce caută limba ”rumână” în acest ”borș” eurasiatic? Aici nu pot decât să avansez ipoteze, presupuneri și deducții. Așadar, presupun eu, limba ”rumână” a fost inventată de promotorii eurasianismului cu capitala la Moscova cu dublu scop: a) crearea unui (presupus) fond cultural comun primar, unul unificator și generator de identitate comună întregului spațiu eurasiatic; b) atragerea României și Moldovei în spațiul eurasiatic, insula de latinitate din oceanul slav putând fi, eventual, aneantizată prin inversarea cursului istoriei: nu românii se trag de la Roma, ci romanii (de la Roma)/ actualii italieni se trag din Carpați și din spațiul getodac. Se creează astfel o platformă ideologico-culturală a primatului spațiului est-european asupra spațiului vest-european. Ideea că limba primordială a pământenilor eurasiatici se numea limba ”rumână” (cine nu știe, află că ”rumân” este cuvântul rusesc pentru ”român”, iar Rumânia este echivalentul rusesc al României) este una foarte ”gâdilitoare” pentru orgoliul național al românilor care (conform unei ideologii paseiste deja practicată la noi) pot plesni de bucurie că au fost odată buricul lumii euroasiatice, că acum șapte milenii erau cei mai cei mai etc. Doar asta nu costă nimic. Iar naivi se găsesc cu duiumul. Norocul nostru (dacă-i pot spune astfel) este că, ajunsă pe mâna amatorilor și a hiperorgolioșilor, s-a ajuns la caricatura de limbă promovată de O.B. fapt care ajută la atragerea atenției asupra tehnicilor și metodelor prin care propaganda pro-rusă atacă Occidentul și valorile sale fundamentale. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 657. Miercuri 17 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (2)


Înainte de a încerca să ”descopăr” care sunt substraturile adevărate ale preocupărilor de schimbare a conținutului lexical al limbii române, se impun câteva precizări. Se spune că iadul este pavat cu bune intenții. Sigur, bunele intenții care duc la rezultate proaste trebuie date naibii și anatemizate ca atare. De regulă, cercetătorii adevărați se caracterizează prin curajul de a avansa ipoteze îndrăznețe, de a se aventura pe tărâmuri neumblate și de a a-și asuma și riscul eșecurilor și al neînțelegerilor care, volens-nolens, apar mereu în cercetare. Multe dintre aceste ipoteze se vor transforma în pietre de pavaj pentru iad. Sub acest aspect, cred că orice încercare, ipoteză de lucru, propunere de schimbare etc. are drept de cetate. Cu o condiție: să se retragă din dispută imediat ce i se demonstrează inutilitatea și/ sau imposibilitatea acelei ipoteze. Altfel, nu facem decât să irosim resurse, să producem dezbinări, confuzii, iluzii și deziluzii. Recunosc, una dintre intențiile postărilor mele pe acest blog este (dincolo de necesara și benefica pentru mine auto-lămurire) și devoalarea minciunii, a imposturii, a mitologiilor vândute pe post de istorie adevărată, a teoriilor de dragul teoretizării etc. Demitizarea este, pentru corpul ideilor, la fel de importantă ca detoxificarea pentru organismul viu.

În materie de limbă (ca element definitoriu de identitate națională) lucrurile sunt extrem de sensibile. Orice modificare artificială, exterioară limbii este privită cu reticență. Limba română (https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_rom%C3%A2n%C4%83) a trecut printr-un asemenea proces de alegere deliberată, rațională și motivată politic a formei sale actuale. Școala ardeleană (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coala_Ardelean%C4%83) s-a constituit într-un asemenea factor de construcție lingvistică (dar și de distincție față de Biserica Ortodoxă). Petru Maior a susținut că ”limba română provine din latina populară”. Despre originile limbii române s-au emis mai multe ipoteze, dintre care una este aceea conform căreia româna actuală este limba latină combinată cu getodaca, plus împrumuturile lingvistice permanente ulterioare (https://adevarul.ro/locale/zalau/cat-veche-e-limba-romana-s-a-format-fapt-controversele-randul-lingvistilor-1_551eb4ae448e03c0fd2f75cb/index.html). În articolul de pe blogul Adevărul (neprobat profesional) se vorbește despre un cercetător maramureșean (fără nume) care consideră că ”limba română veche s-ar afla, de fapt, la baza tuturor limbilor europene” (se referea la limba rumână, probabil, dar ”mulți vede, puțini cunoaște”). Protocronismul din perioada ceaușistă a încurajat asemenea priorități europene și mondiale ale românilor, deoarece aceasta se plia perfect pe doctrina oficială, național-comunistă a României de atunci. Cam după anul 2000 au început să apară teorii care susțin că latinii și dacii erau același neam și vorbeau aceeași limbă, în timp ce alții susțin că latina se trage din limba dacă! Vezi cele două videoclipuri:  https://youtu.be/mU203ufRPpw și https://youtu.be/EA4Z1iro1as . În fond, n-ar fi decât de îmbrățișat orice teorie care DEMONSTREAZĂ că aici s-a format civilizația lumii, că tot mapamondul datorează cultura actuală oamenilor de acum 7000 de ani care trăiau pe aceste locuri, iar ”rumâna” este limba mamă (euro-asiatică) a tuturor limbilor lumii, dar problema este că nimeni nu DEMONSTREAZĂ, ci doar AFIRMĂ noile teorii. De asemenea, nu am văzut nicăieri o confruntare reală, serioasă între partizanii celor două teorii (că româna se trage din latină și că latina se trage din română). Iar de la existența unor ipoteze/ presupuneri/ păreri (chiar logic susținute) și până la a te preocupa de schimbarea conținutului limbii române în vederea unei presupuse purificări este o cale foaaaaaarte lungă! Unii au străbătut-o deja și am văzut (în episodul anterior) ce a ieșit. În episodul următor voi încerca să încadrez actualele preocupări de ”distrugere creatoare” (ca să folosesc cuvintele austriacului de la Cernăuți, Joseph Schumpeter – https://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Schumpeter) a limbii române în manifestări similare pe care le-am crezut înghițite în hăul trecutului neplăcut.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 656. Marți 16 octombrie 2018. Unde nu-i cap, vai de limbă! (1)


Citiți acest text scris cu aldine (conceput de mine cu cuvinte preluate de pe un site dedicat ”îmbunătățirii” limbii ce-o vorbim). Vă veți mira. Mirarea este firească, dar va primi (cel puțin) un răspuns. Sigur, textul este, de fapt, un pretext pentru a mă lămuri asupra rosturilor unor acțiuni umane aparent fără rost. Iată acest text construit ad-hoc: ”Azi am fost diminesc. Am luat din sertărar amnărașul și scodopul  pe care le-am cumpărat aseară de la vinderenă și le-am pus în dossac. Am dat repede cu sforitorul pe gresie și am plecat spre microcar. Am vrut să intru la tunsătorie, dar tunsătorul nu venise încă. Până să vină microcarul mi-am citit toate e-poștele”.

Am încropit textul de mai sus cu cele mai noi cuvinte inventate de Octavian Bejan (O.B.) din Chișinău, și postate pe site ul ”Dezvoltă limba noastră!”. (Neapărat cu semnul exclamării ca să priceapă lumea că dezvoltarea limbii – deocamdată nu se spune care, dar ne dăm seama imediat – este un imperativ al zilelor noastre. Altfel nu se mai poate!). Aș paria că  cititorul celor câteva rânduri de mai sus a înțeles despre ce este vorba (poate ”sforitorul” dă ceva emoții la o primă citire, dar faptul că folosești ”sforitorul” pentru a curăța gresia îți poți imagina că ”sforitor” = mop.  De unde se cumpără ”sforitorul”? De la ”vinderenă”, evident. (”vinderenă” = magazin, loc unde se vând mărfuri). (https://www.facebook.com/groups/581888682195125/)

Traducere: ”Azi am fost matinal. Am luat din comodă bricheta și tirbușonul pe care le-am cumpărat aseară de la magazin și le-am pus în rucsac. Am dat repede cu mopul pe gresie și am plecat spre microbuz. Am vrut să intru la frizerie, dar frizerul nu venise încă. Până să vină microbuzul mi-am citit toate e-mail urile”.

Primul text ar putea fi parte a unui viitor roman scris într-o limbă pe care o vor cunoaște doar câțiva. Sau ar putea fi cunoscută de mai mulți, dar cu costuri colosale și beneficii nule. La întrebarea ”Cui prodest?”, răspunsul pare a fi unul foarte străveziu. Dacă ar fi să-l invoc pe Julien Benda aș zice că da! autorul francez are dreptate în diagnosticarea stării actuale de fapt: omenirea a intrat (mai demult) în acea fază a existenței sale care marchează trecerea de la practicarea răului urmată de cinstirea binelui, la practicarea răului urmată de cinstirea răului. Concret, în povestea care urmează este vorba despre persoane preocupate de propria lor persoană, doritoare de faimă și de (re)cunoaștere socială care produc răul cu nonșalanță pentru simplul motiv că doar astfel atenția omenirii poate fi îndreptată spre numele și ideile lor. Dar nu este suficient că produci răul, deruta și confuzia. Imediat se găsesc practicieni ai realismului politic care înțeleg că dintr-o trăsnaie se poate extrage capital politic substanțial. Urmează, așadar, cinstirea răului prin ”demonstrarea” utilității trăsnăii inițiale, acum aplicată și augumentată întru propășirea unei limbi noi, pure, adevărate, sublime într-o patrie iubită și iubitoare care, nu-i așa?, merită cu prisosință așa ceva.

Administratorul paginii ”Dezvoltă limba noastră!” (O.B.) precizează care este scopul înființării grupului, al site ului și al demersului lingvistic (mai mult decât ciudat la o primă vedere): ”Menirea grupului este de a făuri cuvinte noi și de a le răspîndi în sînul neamului nostru.” Evident, fiecare se va întreba: dar de ce să inventăm cuvinte noi? De ce să ne umplem sânul/ sânii cu cuvinte noi? La ce ajută acest efort? Pe scurt: care este scopul de atins?

Dacă aș da răspunsul doar pe baza temerarei încercări a tânărului O.B. de la Chișinău de a întemeia o limbă nouă aș putea fi taxat ca neserios și lipsit de subiecte demne de atenție. Dar, internetul este (încă) democratic și fiecare poate să cunoască cât mai multe persoane și idei. Filierele ideatice pot fi deduse simplu prin citirea numelui celor care au dat Like. Procedez astfel și găsesc un militant și mai activ pe frontul creării unei noi limbi, curățate de influențe străine (interesant, militantul este un declarat pro-unionist).  Este vorba despre Andrei Groza, prim prorector al Academiei de Administrare Publică din Chișinău. Deci un profesor universitar cu responsabilitate managerială și cu putere de influențare a tineretului studios. Voi reda trei postări ale domniei sale cu intenția de a intra ceva mai adânc în miezul problemei, de a surprinde, deja, câteva finalități cu bătaie scurtă a efortului intelectual depus de profesorul Groza. Iată cele trei postări (preluate cu copy-paste):

Andrei Groza, 6 sept. 2018: ”O simplă întrebare și un simplu răspuns

Întrebare. Cum se explică prezența în limba rusă și în alte limbi slave a cuvintelor glas, groznâi, gospodari, ocolnic, cormcii ș,a., în timp ce în toate acestea lipsesc verbele a glâsui, a îngrozi. a gospodări, a ocoli, a cârmui ș, a.?

Răspuns. Limba rusă și celelalte limbi slave , fiind inventate, au păstrat în componența lor mai multe cuvinte provenite din limba primară – limba rumână”.

Andrei Groza, 16 sept 2018: ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Marele istoric antic Strabon în lucrarea sa ,,Geografia”, cartea a III – a, ne spune că la sudul Munților Pirinei, care azi despart Franța și Spania, era o câmpie numită Maraton, fiindcă acolo creștea foarte mult mărar. Noi cunoaștem o altă câmpie Maraton din Grecia antică.
Întrebare. În ce limbă vorbeau localnicii din Munții Pirinei și din Balcani dacă în antichitate cuvântul mărar în limbile greacă și latină aveau altă formă?
Răspuns. În limba rumână – limba primară a omenirii. Greaca și latina, fiind inventate, se utilizau doar ca limbi oficiale și erau cunoscute de un cerc nu prea mare de oameni
”.

Andrei Groza, 14 octombrie 2018:  ”O SIMPLĂ ÎNTREBARE ȘI UN SIMPLU RĂSPUNS
Este cunoscut faptul că legendarul Ahile îndată după naștere, în urma unui mare incendiu, a pierdut, aproape complet, buzele și nu putea să se alăpteze ca toți copiii. Acesta lingea sânul mamei sale, din care cauză a fost poreclit Lingeron, adică cel care linge (așa a fost scris în limba greacă – n.n.).
Întrebare. Cine putea să-l poreclească pe micuțul Ahile Lingeron (de la cuvântul a linge), dacă în limba greacă cuvintele a linge și limbă, în aceste forme, nu există?
Răspuns. Oamenii simpli, cei care vorbeau rumâna – limbă vorbită atunci de toată lumea, atât în Europa cât și Asia. Limba greacă ca și toate celelalte limbi scrise din acea perioadă, fiind o limbă inventată, a luat din limba populară porecla și a transcris-o în limba oficială cu terminația corespunzătoare.”

Concluzia mea, după citirea mai multor postări și a reacțiilor administratorului paginii la unele comentarii, este că ne aflăm în fața unei tentative calificate de prosteală pe față a naivilor, a unui atac subversiv, perfid, mișelesc și ingrat la adresa limbii române în general și a limbii române vorbite în Basarabia în special. Modul diversionist de atacare a limbii române prin scoaterea împrumuturilor din alte limbi are, desigur, un scop bine definit: demonstrarea faptului că limba română ca atare nu există! A Existat doar limba rumână! Există, în limba română, doar mii de cuvinte împrumutate care funcționează pe post de cuvinte românești! În consecință, se impune un efort susținut de înlocuire a cuvintelor străine cu cuvinte neaoșe, adică dacice. Se știe doar (emoticon zâmbăreț!) că mama tuturor limbilor este limba dacă, din limba dacă s-a tras limba latină, iar civilizația Europei este, prin urmare, una de origine dacă, iar misiunea locuitorilor neamului (care vorbește limba română) este de a reveni, de urgență, la limba dacă. Chiar dacă denumirea rămâne ”limba română”, conținutul trebuie să fie dac, neaoș, local. Nu contează că dacii nu au avut o limbă scrisă; cele câteva cuvinte dacice/ dace (mânz, varză, viezure etc.) care au rămas în limba română actuală trebuie rapid multiplicate. Este nevoie, așadar, de o limbă nouă, construită logic și deductiv, o limbă care să nu mai recurgă la împrumuturi (cum a făcut și face limba română). Evident, noua limbă va fi adevărata limbă română/ ”limbă moldovenească” și care va trebui predată elevilor în școlile din Republica Moldova (stat al cărui existență în granițele actuale a fost recunoscut întâi și întâi de către România condusă de Ion Iliescu).

Mă opresc aici cu considerațiile mele și voi încerca, în episoadele următoare, să caut originile acestui trend păgubos (nu foarte nou) care bântuie acum prin Europa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 655. Luni 15 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (36)


Motto: ”Dacă vrei să te crezi deștept, vor fi destui proști să te creadă; iar dacă vrei să fii deștept, vor fi destui proști să te nege” (Vasile Ionescu, Facebook, 10 oct. 2018)

Ce ar mai fi de spus după o largă prezentare a ideilor din cartea lui Julien Benda, Trădarea cărturarilor, scrisă între anii 1924 și 1927, publicată la Paris în 1927 și tradusă la noi în mai multe ediții, ultima în 2017? Ar fi foarte multe de spus, dar cel mai dureros lucru ce poate fi spus este că tema acestei cărți este extrem de actuală. Sau, dacă nu tema (generoasă și dureroasă), atunci cu siguranță titlul este un îndemn la reflecții asupra vieții cărturarilor noștri din acest început de nou secol. Este trădarea mai prezentă în mediile intelectuale? Unii spun că da. Este trădarea un semn de inteligență (sau de prostie)? Unii spun că da, alții spun că nu. Eu optez pentru prima alternativă: trădările pot fi semn de inteligență atunci când te lepezi de Satana, când ai crezut că servești binele și brusc te iluminezi că ai servit răul (vezi Cioran).

Dar, la fel de inteligenți fiind, intelectualii/ cărturarii fac și (mari) prostii. Cazul Benda este exemplar în acest sens. Să deplângi trădarea de către cărturari a propriei lor meniri și, în finalul cărții, să propui tu însuți trădarea ca fiind mijlocul cel mai bun pentru evitarea războiului și să faci, chiar pe ultima pagină a cărții propagandă pentru molohul totalitar sovietic, asta da tur de forță, asta da trădare de o greu egalabilă ”calitate”. Chiar dacă opțiunea pro-comunistă a lui Benda ar fi un exemplu de trădare inteligentă sau doar de opțiune proastă/ neinspirată, rămâne valabilă constatarea: ”Nu prostia mă mâhnește, ci ticăloșia, ura” (Alexandru Ciocâlteu, FB, 10 oct. 2018). Reformulând, aș spune: inteligența nu mă încântă dacă asta duce la mișelească trădare și (auto)distrugere. ”Inteligența” unora (”cărturari”) s-a concretizat și în practicarea plagiatului: ”da ce, eu îs prost să pierd timpul?”, pastișând cu entuziasm, pornind de la ipoteza (infirmată): ”mulți vede, puțini cunoaște”.

Spuneam/ scriam în episodul 31 despre succesiunea tipurilor de societate din Estul Europei care a culminat (inițial) cu ajungerea la putere a intelectualității, trimisă direct în structurile puterii de către serviciile de informații (KGB, Securitate etc.) împreună cu acestea. Cred că dilema este următoarea: a) reformarea comunismului de tip bolșevic (aplicată standard în cam toate țările socialiste, însăși China fiind avută în planul reformator) a dorit să pună cărturarii/ intelectualitatea în funcții de conducere, iar acest lucru nu se putea face decât cu sprijinul activ al serviciilor secrete. Sau: b) partidele comuniste trebuiau să se transforme în social-democrate, lucru posibil de înfăptuit numai cu ajutorul serviciilor care trebuiau să ia puterea sub masca atragerii intelectualilor cu potențial colaboraționist și șantajabili. Pe scurt,  erau două variante: a) noua societate trebuia condusă de intelectuali ajutați de serviciile secrete sau b) noua societate trebuia condusă de serviciile secrete ajutate de intelectuali. Din această dilemă nu putem ieși. Am zis…

Verificarea ipotezei de mai sus poate fi făcută (riguros) doar printr-o cercetare sociologică și politologică aplicată la mai multe țări. Dar, până la un asemenea demers, mă voi referi la intelighenția românească (din România și Republica Moldova). În cazul României, l-am amintit deja pe scriitorul Mircea Cărtărescu – înscris pe linia intrării explicite în campania de susținere a unor președinți). (Despre trădarea cărturarilor români din perioada comunistă aproape că nu mai trebuie amintit: unii au cedat mai greu, alții mai ușor, iar alții s-au prostituat din proprie inițiativă. Nume notorii: Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Crohmăliceanu etc.). Cât despre ”era nouă concepută” după 1989 există o lungă listă de ”trădători” (temporar sau nu) ai profesiei: Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Paul Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, C.V. Tudor, Adrian Păunescu etc. etc.). Precizez că toți aceștia se înscriu în descrierea dată de Benda actului de trădare cărturărească: părăsirea menirii intelectuale prin care s-a făcut notoriu, urmată de folosirea acestei notorietăți pentru a înclina balanța pasiunilor politice într-o parte sau alta. (Nu trebuie înlăturată ipoteza că mulți au făcut-o cu multă bună credință).

Cât privește Republica Moldova, aici lucrurile stau diferit. Intelectualitatea basarabeană, fie locală, fie răspândită pe vastul teritoriu al URSS, a fost INVITATĂ, începând cu martie 1985 (ba chiar, cu unele liberalizări, înainte de 1984, când șeful partidului a devenit șeful KGB ului din acea vreme, Iuri Andropov) să adere la perestroika, la gorbaciovism și reformism. Prețul momelii: libertate mai mare de exprimare, revenirea la unele drepturi confiscate de stalinism (grafia latină, respectarea, fie și parțială, a adevărului istoric etc.), dar și implicarea directă, activă în procesul reformator. La partea de implicare activă în procesul reformator se poate considera și lupta de eliberare națională – ca expresie a înțelepciunii noii conduceri a PCUS: lungirea lanțului, urmată de mutarea momelii după dorința dresorului. Cei mai activi komsomoliști, oarecum limitați în orizonturile lor de așteptare, s-au trezit stimulați de serviciul secret sovietic să se plaseze în fruntea evenimentelor, să preia – pe cât posibil – cele mai importante funcții sau poziții din care ar putea influența (după sugestiile Moscovei) mersul evenimentelor. Neexistând o lege a lustrației, nici organisme de verificare și de documentare a legăturilor cu fostul KGB (actualul FSB), apartenența noilor vârfuri ale intelectualității perestroikiste a fost și este o întreprindere dificilă. Au fost dovediți (în calitatea lor de colaboratori ai KGB) doar de către oamenii de presă sau de foștii ofițeri de legătură. După cunoștința mea, Fronturile populare erau structurile perestroikiste cele mai active politic pe teritoriul întregii URSS; ele au activat și după destrămarea URSS (dec. 1991) și moartea perestroikăi gorbacioviste de inspirație leninistă. Democrația originală a camaradului Iliescu a insistat ca ”Frontul” românilor să aibă o conotație aparte: una salvaționistă și naționalistă (FSN). Dar, în Basarabia, trădarea a avut conotații mai ample: în primul rând, s-au ”fabricat” personalități culturale ale căror merite principale erau: dorința puternică de afirmare/ publicare, arivismul, dubla măsură (adică ”tact diplomatic”, un eufemism pentru duplicitate). Pe valurile unionismului s-au făcut averi, s-au detronat scriitori onești, s-au comis plagiate și mimări ale condiției cărturărești, s-au gonflat incredibil uniunile de creație (ale scriitorilor îndeosebi), și s-au ”oferit” titluri de academician eminamente pe criterii politice. Deja implicarea implicarea lor în politică nu mai apare ca fiind o trădare a la Benda foarte gravă…, ci o dăruire cu trup și suflet cauzei propășirii neamului. Din păcate, tot tupeiștii s-au urcat mai sus (în copac), tot ei pretind onoruri naționale pentru o operă pitică sau, doar foarte întinsă.

În fine, printre primii basarabeni ”demascați” ca nefiind unioniști autentici (pro-români) a fost chiar unul dintre liderii Frontului Popular din Republica Moldova, Iurie Roșca. Orice atacuri la adresa scriitorilor infiltrați în mișcarea unionistă (gen Roșca) erau taxate de aceștia drept atacuri la adresa unionismului însuși. Pe această linie de involuție s-au înscris doi mari unioniști, scriitori cu biografii coafate și operă hiperaugumentată de ”confrați” binevoitori. Mă refer la Nicolae Dabija și Valeriu Matei, ambii fiind în centrul unui război mediatic de demascare/ apărare, toate armele și procedeele fiind folosite. După ce am făcut o nevinovată pseudorecenzie a cărții sale ”Tema pentru acasă” scrisă de N. Dabija (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ ), am fost solicitat de diverse persoane să mă înscriu în procesul de demascare a ”impostorului” și anti-românului Dabija. Am refuzat, demersul meu fiind unul pur cărturăresc și nu politic. Dar, aproape firește, pseudorecenzia mea a fost folosită în atacuri la adresa lui N.D. Oricum, peste mitul scriitorului ”reprezentativ” al Moldovei, pretendent la un Nobel, soldat fruntaș pe frontul unionist, aproape academician etc., s-au așternut mari dubii și regrete. Despre al doilea personaj am avut, personal, la finele secolului trecut, mari rețineri în a-l considera un veritabil cărturar. Dar, recent, citesc o biografie deloc coafată a poetului Valeriu Maticiuc (actual Valeriu Matei), una care întristează și probează cauzele stagnării proceselor de apropiere/ contopire între Republica Moldova și România, inclusiv marasmul moral în care se scaldă o bună parte a intelighenției moldave și românești în ansamblu. Iată adresa unde poate fi citită dezvăluirea: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/ . Așadar, trădare să fie, dar să știm și noi!  (acest miniserial pe tema ”Trădarea cărturarilor” se oprește aici) (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 654. Duminică 14 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (35)


Bibliografie pe tema recenziilor la cartea lui Julien Benda

http://www.bookblog.ro/recenzie/tradarea-carturarilor/ Silviu Man, recenzie

http://www.cooperativag.ro/jurul-tradarii-carturarilor-julien-benda-raspunde/ Paul Sterian, în: Curentul din 1928, la un an după apariția cărții în Franța

http://bookhub.ro/tradarea-carturarilor-de-julien-benda/ Victoria Diaconescu, recenzie în Bookhub, 15 august 2018

https://www.rostonline.ro/2012/04/n-steinhardt-si-tradarea-carturarilor/ Steinhardt despre Trădarea cărturarilor

https://filologisme.ro/2018/02/04/benda-julien-2017-tradarea-carturarilor-traducere-de-gabriela-cretia-bucuresti-humanitas/ Alina Roiniță, recenzie la ediția din 2017

https://www.ziaruldevrancea.ro/jurnalism-cetatenesc/18522-tradarea-carturarilor.html Mișcarea legionară din RO apare în aceeași perioadă cu Trădarea cărturarilor (Fl Iaru)

https://cotidianul.md/2018/05/23/octavian-ticu-tradarea-carturarilor/ Octavian Țicu http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/tag/tradarea-carturarilor/

http://www.icr.ro/madrid/tradarea-intelectualilor-pro-si-contra-la-icr/es Ce este un intelectual/ Care este rolul intelectualului în societate? Cum se transformă o idee în ideologie?

https://books.google.ro/books?id=aA1rDAAAQBAJ&pg=PT97&lpg=PT97&dq=tr%C4%83darea+c%C4%83rturarilor+de+julien+benda&source=bl&ots=0VbVUy1PLe&sig=gp26-7fTdD0VvFKIBDAf3I_k6u0&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwip58TskardAhXQLFAKHWYQA904MhDoATACegQICBAB#v=onepage&q=tr%C4%83darea%20c%C4%83rturarilor%20de%20julien%20benda&f=false Interesant de citit! Compară Trădarea intelectualilor cu Franța bizantină

https://cabalinkabul.wordpress.com/2015/01/13/tradarea-clericului-plesu/ Trădarea clericului Pleșu, de Dan Alexe. Bună de citat!Dan Alexe,

http://revistacultura.ro/nou/2014/07/benjamin-fondane-intalnire-cu-julien-benda/ Evreitatea și atitudinile intelectualilor în varii timpuri

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2012/08/163-supliment.pdf

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V305/pdf    Teza lui Benda era aceea că rostul cărturarului în istorie este acela de a nu lăsa ca lucrurile rele, criminale şi dezumanizante să ajungă să fie convertite ideologic în valori sociale. Puterea intelectualului de a acţiona ca o „centură de siguranţă morală”, trans-istorică, este condiţionată de ţinerea lui în afara mecanismelor politicii de partid şi de stat, unde vrând-nevrând îşi pierde inocenţa” şi răceala judecăţii, cedând pasiunilor şi intereselor de moment. Aşa-numita „trădare” se produce atunci când cărturarul „coboară în cetate” în aşa măsură încât nu numai că pune la dispoziţia politicianului instrumente de justificare a acţiunilor sale, ci îşi perverteşte ideologic chiar şi propriul domeniu de activitate (ştiinţa, filosofia, arta sau religia).

https://www.contemporanul.ro/lecturi/theodor-codreanu-ceea-ce-nu-poate-fi-negociat.html Aura Christi se întâlneşte cu Julien Benda din Trădarea cărturarilor, întoarcerea la esteticul trădat de scriitori de dragul ideologiilor lucrative. Această dimensiune străbate cartea autoarei noastre, ferind-o, astfel, de acuza înregimentării în altă ideologie militantă, fie şi opusă „corectitudinii politice”

http://www.lapunkt.ro/2015/11/insinuare-contra-impunere-in-estetica-raului/ Este comparat Benda cu Thomas Mann și alți autori cu idei similare/ contrare

https://www.observatorcultural.ro/articol/intelectualii-tradarea-carturarilor-2/

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 653. Sâmbătă 13 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (34)


Motto 1: ”Înțelepciunea cunoaște și ea excesele ei și n-are mai puțin nevoie de moderație decât nebunia”    (Montaigne)

Motto 2: ”Comunismul este opiumul intelectualilor”  (Raymond Aron)

Motto 3: ”Politicienii sunt niște oameni care vor să facă pe deștepții în fața poporului” (opinia unui copil de 12 ani, înainte de 1989) (Apud: Andrei Pleșu, ”Rîsu-plînsu profesorului Zaica”, în: Dilema veche, an XV, nr 763, 4-10 oct 2018, p. 3)

Motto 4: ”Comuniștii n-au dărîmat toate bisericile că după aia rămîneau fără niște locuri foarte bune de spionat oamenii” (copil de 14 ani) (ibidem).

Cu scopul de a atrage mai mult atenția asupra textelor care pot fi înșelătoare, amintesc că un filozof/ cărturar de talia lui Sartre (https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre) a avut și el nefericirea de a se lăsa vrăjit de himerele și metehnele comunismul sovietic. Deși nu a fost membru al PCF (ca Benda), Sartre s-a încadrat în categoria neonorantă a idioților utili care au făcu pro bono propagandă deșănțată regimului totalitar bolșevic de la Moscova. Iată o opinie a lui Sartre despre anticomuniști: ”Cei care se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării se mai iese. Trebuie împușcați” (apud ”Texte lăsate deoparte” de Andrei Pleșu în: Dilema veche nr 572/ 29 ian – 4 feb 2015). Probabil, dacă cineva ar face o monografie Julien Benda este foarte probabil să se găsească mai consistent în scrierile sale simpatiile socialiste ale tinereții, transformate în convingerile comuniste ale maturității. Finalul cărții sugerează mai mult disperarea autorului obligat să aleagă între două rele (războiul mondial și societatea bolșevică, nedemocratică și totalitară) decât opțiunea sa intimă în favoarea comunismului. Dar ce altceva este ”fraternitatea” universală decât globalizarea comunistă (adică victoria deplină și definitivă a comunismului totalitar de tip sovietic). Pe vremea lui Benda, comunismul mondial avea un centru unic (Moscova). În zilele noastre, comunismul mondial (adică cele șase țări comuniste, cinci din Asia și Cuba) are un alt centru (Pekin). Dacă acceptarea de către Occident a comunismului moscovit părea, totuși, o soluție europeană, la ora actuală este greu să ne închipuim că Occidentul va accepta noul hegemon asiatic. De unde și dilematica situație în care se află acum omenirea.

Dar, cu plusuri și minusuri, cartea lui Benda merită citită, analizată și înțeleasă. Este ea însăși un dublu exemplu: mai întâi este un (auto)exemplu de intelectual trădător, implicat, în final, în pasiuni politice; apoi este un exemplu de duplicitate pe față: după ce deplânge căderea cărturarilor în păcatul poftelor și bunurilor lumești, autorul acceptă și el o asemenea ipostază, având ca scuză frica (firească) de război și pledând pentru o societate uniformizată, totalitară..

Pentru că tot mai puțină lume este informată în legătură cu ceea ce a însemnat teoretic marxismul (o teorie care a vrut să previzioneze viitorul sistem social global), redau două succinte și corecte sinteze în legătură cu doctrina în cauză, cea care a reușit să-l vrăjească pe Benda, care în 1927 era viitorul comunist francez promoscovit.

http://www.espressofilosofic.ro/curente-filosofice/marxismul-sau-curentul-politico-filosofic-care-a-schimbat-lumea/ Marxismul sau curentul politico filosofic care a schimbat lumea; http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-economica/karl-marx-si-critica-sa-asupra-capitalismului/

În episodul următor voi publica o listă de alte recenzii la cartea lui Benda făcute de diverși autori/ recenzenți, dar… sfârșitul nu-i aici!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!