liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Iulie 2013

”Decât o Revistă” / ”DoR”. Doar o revistă? / Cea mai revistă!


Argument. Ceea ce urmează este un fel de ”studiu de caz” pe o revistă concretă, un fel de ”analiză media”, un fel de sumă de ”recenzii” ale unor articole publicate în revistă și un fel de ”promo” la o revistă care mi-a plăcut sub multiple aspecte. Este din toate câte puțin, dar scopul cel mai important pe care îl urmăresc în alocarea de timp pentru o asemenea întreprindere este diseminarea unui model (pozitiv!) de a face presă.

 

Până acum am scris mai multe ”recenzii” negative la adresa unor editoriale, politici manageriale sau articole publicate în reviste de cultură, dar ecourile au fost minime, ca să nu spun nule. Rareori, făcând aceste comentarii negative la adresa unor articole, am primit replici sau explicații, mai exact am făcut o corelație pozitivă între calitatea slabă a articolelor și a politicii editoriale, pe de o parte, și lipsa deschiderii spre dialog și spre învățare a autorilor și editorilor, pe de altă parte.

 

În cazul de față, îmi propun să ofer un exemplu pozitiv de revistă bine făcută, de articole bine scrise, de politică editorială cu bătaie lungă, cu deschidere și cu finalități nu doar strict financiare. Printre aceste finalități subliniez propensiunea educațională și formativă a politicii editoriale: oricine se considere apt să scrie un articol cu miez și cu talent este invitat să o facă și să trimită articolul redacției în vederea publicării. Mai mult, i se sugerează potențialului colaborator și modele concrete de scriitură, iar redacția se angajează la un proces de șlefuire a articolului împreună cu autorul. Pun în antiteză acest mod creativ și stimulativ de a face presă cu antimodelul editorial de la revista Tribuna din Cluj, un caz deja notoriu de distrugere a unei reviste și a unui colectiv de jurnaliști culturali. Proba supremă a antimodelului promovat de Mircea Arman, managerul revistei este precizarea din caseta redacției că întreaga responsabilitate revine autorilor articolelor. Atunci de ce mai există redactori și manager? Doar ca să accepte ”materiale” în limita spațiului tipografic disponibil, evident doar de la prieteni ”verificați”?

 

Ca urmare, revista este atât o pepinieră de condeie, cât și o scanare ”la zi” a temelor mari cu care se confruntă România. Am folosit ghilimelele pentru ”la zi” deoarece un trimestrial nu se poate substitui unui ziar. Temele alese sunt însă perene și par extrase chiar din activitatea noastră cotidiană, revista fiind citită cu același folos și plăcere și peste ani.

Referitor la propensiunea educațională a revistei amintesc doar două evenimente și moduri de lucru cu potențialii colaboratori. Mâine, 24 iulie 2013, are loc la București un nou Seminar (atelier-școală). Iată anunțul preluat de pe site ul revistei: http://www.decatorevista.ro Seminariile DoR; Cristain Lupșa, 24 iulie:

Tags: Cristian Lupşadecat o revistaDoRffffFFFF.roharvardjurnalismjurnalism narativlupsaNieman FoundationSeminariile DoRThe Power of Storytelling

Miercuri, 24 iulie, vă aşteptăm la un nou Seminar DoR, o discuţie despre meşteşugul poveştilor cu editorul Decât o Revistă, Cristian Lupșa. Lupşa va vorbi despre câteva unelte esențiale — planificare, focus, structură — pentru a construi povești jurnalistice de impact.

În august, Lupşa va pleca cu o bursă de 10 luni la Nieman Foundation for Journalism at Harvard, unde va studia impactul pe care jurnalismul narativ și alte forme de conținut de profunzime îl poate avea asupra publicului și a societății.

Biletele costă 30 de lei şi se cumpără din DoR Shop (pentru alte modalităţi de plată, scrieţi la andreea.bota@decatorevista.ro). Locurile sunt limitate.

Evenimentul, organizat împreună cu prietenii de la Friends For Friends Foundation, are loc în mansarda FFFF şi va începe la ora 19:30 – intrarea se face de la ora 19:00.

Consider că această școală de presă ar putea fi extinsă ca adresabilitate, transformând aceste seminarii f2f  în seminarii online. Altfel, revista va rămâne una ”dă București”, cu cantonarea tematicii în proximitatea capitalei și cu pierderea unor oportunități de a racola tinere condeie de pe cuprinsul întregii Românii.

Cel de-al doilea eveniment este Conferința internațională cu titlul ”The Power of Storytelling”, găzduită în acest an de București, o temă prin excelență postmodernă (vezi http://www.decatorevista.ro/storytelling/)  cu posibilitatea dialogului cu reporteri postmoderni din lume.

####

Nu am găsit, prin(tre) revistele de cultură pe care le răsfoiesc, trimiteri voiase la apariția unui nou număr de ”DoR”… Geloziile colegiale sunt firești, până la un punct, dar eu continui să cred că valoarea se propagă (și) prin ea însăși. Am terminat de citit cele 160 de pagini ale revistei (cu pixul alături și cu adnotări aproape la fiecare pagină, majoritatea dintre acestea fiind eventuale teme de discuții cu autorii), iar concluzia finală este că am citit o revistă inteligentă la a cărei reușită au muncit nu doar autorii (neplătiți!), ci și editorii (recte redactorii), graficiennii, fotografii, designerii etc.

 

Referitor la stilul și categoria în care se încadrează această revistă, eu o clasific drept una eminamente postmodernă și de evidentă inspirație occidentală/ americană. Nu întâmplător, revista are și un frate geamăn care se exprimă în limba engleză (http://www.decatorevista.ro/english-dor/). O asemenea revistă ar merita sprijinul financiar al ICR, conținutul numerelor editate în limba engleză recomandând-o în mod expres pentru o astfel de finanțare. (Îmi exprim totodată rezerva că actuala conducere a ICR ar putea prelua o asemenea sugestie, dar…). Tot referitor la stil, recunosc în multe dintre articole stilul cvasiinconfundabil al Școlii de presă de la Opinia Studențească (acum Opinia Veche) de la Iași. Dacă este o simplă coincidență sau o filieră stilistică autentic ieșeană, sau doar una postmodernă voi afla mai târziu…

 

Postmodernitatea revistei provine din spațiul acordat, aproape în exclusivitate, reportajului-poveste, narațiunilor cu impact uman evident și cu putere de influențare a comportamentelor umane, în sensul umanizării și ”normalizării” acestora. Desigur, o căutare ușor obstinată a tematicii ”plitically correctness” este sesizabilă, dar nu și deranjabilă, inteligența autorilor și editorilor/ redactorilor reușind să estompeze tonul ușor moralizator al unor articole. Mai mult, revista este plăcută la citit, în pofida numărului mare de pagini. Curajul editorilor de a scoate o revistă de 160 de pagini și publicarea unor articole de 8-12 pagini este cu atât mai de apreciat cu cât propensiunea spre lectură a românilor este în cădere liberă, iar adresabilitatea revistei pare a fi una destul de elitistă. Cred că  descoperirea acestei nevoi de elitism este unul dintre atuurile reușitei revistei. Și tot la plusuri: nu am găsit nicăieri (cu singură excepție, unde se face trimitere en passant la USL) săgeți la adresa unor partide, ideologii sau alte structuri instituționale, la modul demolator, criticist sau partizan. Totul este raportat la fapte concrete, iar faptele sunt ale unor oameni, poveștile sunt ale oamenilor și sunt adresate, benefic, oamenilor care au de învățat ceva din aceste povești.

 

Desigur, subiectivitatea autorului acestor rânduri este firească, atât la aspectele pozitive cât și la cele …perfectibile. Nu toți membrii redacției au adresele personale/ directe de email, și de asemenea, nici toți autorii articolelor nu au aceste adrese (poate și la dorința expresă a acestora). Consider însă că o revistă cu o asemenea deschidere spre dialog ar trebui să ofere și această șansă cititorilor de a dialoga direct cu autorul/ autorii. Prezentarea fotografiilor și a unor mini CV uri ale celor 9 autori considerați principali de către revistă ar fi putut fi extinsă la cei cca 20 de autori de texte (din totalul de 60 de colaboratori care au pus umărul la scoaterea acestrui număr de vară).  Cu siguranță, titlul revistei este unul căutat și asumat. Mărturisesc că la apariția primelor numere ale revistei am reacționat negativ la acest titlu, considerându-l incorect (”Doar o Revistă” ar fi fost forma corectă) și unul care vrea să frizeze modestia absolută. Cu atât mai mult cu cât varianta engleză a titlului este ”Just a Magazine”, cred că ”Doar o Revistă” ar fi formula ideală. Am găsit de cuviință să subliniez acest aspect mai puțin plăcut și ca urmare a gafelor lingvistice făcute de ministrul educației, ing Mihnea Costoiu, cu ocazia Bacalaureatului 2013, una dintre acestea vizând tot proasta folosire a lui ”decât” (în loc de ”doar”).

 

Aceste cuvinte introductive fiind spuse voi proceda la o prezentare de ansamblu a revistei și a echipei editoriale, apoi voi face unele considerații asupra tematicii și scriiturii articolelor mai ”importante”.

 

Date de identificare: al 12-lea număr al revistei, vara 2013

Cantitativ: numărul de vară al revistei ”Decât o revistă” are 160 de pagini, cu multe pagini color, cu peste 60 de colaboratori și cu peste 20 de autori de texte/ articole.

Calitativ: pe hârtie de bună calitate (cretată), cu o așezare în pagină atractivă și relaxantă, Colegiul de redacție este prezentat în două chei: A.: clasic/ modern (funcții, nume): Editor: Cristian Lupșa; Art Director: Cristian Petrescu; Seniori editori: Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Adrian Lungu; Designeri: Carmen Gociu, David Stroe, Samira Natour; Fotografi: Alex Gâlmeanu, Andrei Pungovschi; Advertising @ Business Developer: Ana Vișan (ana@decatorevista.ro); Editori asociați: Oana Sandu, Gabriela Pițurlea, Georgiana Ilie, Ani Sandu, Simina Mistreanu, Sorana Stănescu, Andreea Lupu;  B.: în stil postmodern (funcții denumite metaforic, cu nume): Ucenice: Andreea Bota, Mădălina Iacob; Magi Administrativi: Ramona Cherciu, Ana Maria Andronic; Ninja financiari: Accountess. Simple Finance; Înger de print: Laura Abrihan (peggy.ro); și din nou în stilul modern clasicizat A.: Editori fondatori: Cristian Lupșa, Gabriel Dobre, Lavinia Gliga, Sebastian Ispas; Art Director fondator: Raymond Bobar.

Contact: www.decatorevista.ro; dor@decatorevista.ro; facebook.com/decatorevista; Tel 021 210 0786

 

Redau, în continuare, cu preluare de pe website ul revistei, modul cum își atrage redacția cititorii ca să devină colaboratori/ colaboraDoRi.

”Fii colaboraDoR

Decât o Revistă este un proiect independent, finanţat dintr-o combinaţie de bani strânşi din vânzarea revistei, publicitate şi donaţii.

Suntem mereu în căutare de colaboratori și voci noi – atât pe partea de text, cât și pe vizual (fotografie, ilustrație, design).

Așteptăm propuneri la dor [at] decatorevista.ro. Înainte să ne scrii, ar fi bine să citești rândurile de mai jos.

__________________________________

CUM SĂ TRIMIȚI PROPUNERI LA DOR:

● Ca să scrii pentru DoR e important să ştii ce publicăm. Citeşte revista. Descoperă-i construcţia, secţiunile, curgerea şi alternanţa.

● Nu publicăm poezie. În ceea ce priveşte ficţiunea, suntem dispuşi să fim convinşi.

● Nu publicăm texte despre evenimente – lansări, expoziţii, festivaluri etc.

● Continutul din DoR – texte, ilustraţii, fotografii – este încă executat pro bono. Sperăm să ajungem să ne putem recompensa colaboratorii harnici cât mai curând.

● Textele publicate în DoR sunt rezultatul unui proces de editare prin care încercăm să le aducem la o formă cât mai completă şi închegată. Asta înseamnă discuţii nenumărate dintre reporter şi editor, drafturi, tăieturi, rescrieri. Nu credem în texte dictate de muză la ora de maximă inspiraţie.

● Dacă vrei să scrii un text personal, cel mai bine e să ne trimiţi fie un fragment, fie textul integral. Un text personal în DoR nu înseamnă opinia ta despre ceva – relaţiile dintre femei şi bărbaţi, soarta animalelor –, ci o poveste, cu o intrigă, cu acţiune, cu reflecţie şi cu atenţie la detalii. (Iată niște exemple.)

● Dacă vrei să scrii un text jurnalistic documentat, cel mai bine e să ne trimiţi o idee bine articulată.

● Nu avem subiecte preferate; poveştile pot să existe în orice domeniu – de la politică, la sport la tehnologie. Cheia e să vorbească despre lumea în care trăim sau despre ce urmează. Dacă citești ce ne place o să înțelegi.

● Când trimiţi o idee, vinde-o. Convinge-ne că trebuie s-o publicăm.

● Când trimiţi o idee, asigură-te că trimiţi o poveste. Nu ne spune că vrei să scrii despre încălzirea globală, educaţie, oameni care inspiră.

● Dă-ne exemple concrete. Poveştile bune pornesc de la un personaj şi o situaţie care poate să ilustreze un adevăr/sentiment universal.

● Când trimiţi o idee, ar fi bine să arăţi că ai făcut deja o pre-documentare şi că ştii ce propui şi de ce. Ai putea să urmezi în mesajul tău următoarea structură: despre ce vreau să scriu – de ce acum – de ce se potriveşte în DoR – de ce sunt eu autorul cel mai potrivit.

● O sursă minunată pentru a învăţa cum se scrie şi ce trebuie să conţină o propunere – baza de date de propuneri de la Pitch Database.

####

Mă voi referi atât la tematica revistei cât și la aspecte de conținut și formă ale articolelor. Mai întâi, sub raport structural, revista începe, standard, cu un Editorial de o pagină (semnat de editorul revistei, Cristian Lupșa), editorial care subliniază atașamentul total al autorului față de postmodernitate și temele acesteia: povestea/ narațiunea și eroul din poveste.

 

Temele predilecte ale postmodernismului american (majoritar de stânga, sub influența radicalilor americani de stânga, pe care i-am studiat în cadrul tezei mele de doctorat 1976 – 1996) sunt: subdezvoltarea și sărăcia, discriminarea pe baze etnice/ rasiale, de gen, de avere, imperialismul și dominația marilor companii transnaționale etc..

 

Acest al 12-lea număr de revistă este dedicat, în esență, situației romilor din România în noul context european, așa cum rezultă și din spațiul generos acordat articolelor cu această temă. În lipsa unui Cuprins care să ajute cititorul să poată naviga ușor prin paginile revistei, voi răsfoi revista în căutarea celor două articole tematice majore: le găsesc la paginile 84-96 (”Bă, de ce ești tu țigan?” de Oana Sandu) și 126-140 (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”, de Lavinia Gliga). Așadar, 13, respectiv 15 pagini (total 25 pagini), la care adaug Editorialul și Coperta revistei (care reprezintă chipul uni rom în fața căruia își dau mâna trei etnici, dintre care unul cu acordeonul (rom), unul chel, cu ochelari și cu un megafon de activist civic (român) și un altul îmbrăcat în costum național (pare unul turcesc, după părerea mea).  Tot ca subliniere a temei acestui număr de revistă, pe prima copertă sunt amintite (stilizat) titlurile articolelor principale: Nicolae Gheorghe, Dilexie și soulții, Modelul Germania, Aventuri cu eroi și ilustratori și Profa de la Coșbuc. Așadar, dintre cinci titluri primul și ultimul se refera la problemele romilor.  Eroii analizați sunt cei doi romi emblematici: Nicolae Gheorghe, fondatorul mișcării civice pentru drepturile romilor din România, 67 ani) și Roxana Marin, profa de engleză de la Liceul Coșbuc din București, 45 ani), eroi pe care editorul îi descrie ca fiind ”incomozi și neadaptați” (Editorial/ Eroi, p. 1) dar, în călătoria spre înțelegerea problemelor etniei lor, Cristian Lupșa susține că ”sunt printre puținii ghizi pe care ne putem baza”.

 

Mai multe dintre articolele publicate în acest număr sunt produse în cadrul unui concurs de proiecte jurnalistice (”Oameni. Cetățeni. Autorități”) parte, la rându-i, din proiectul ”Jurnalismul responsabil – cale spre participarea civică”, proiect derulat de Asociația Media DoR/ Decât o Revistă cu sprijin financiar de la Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe și cu sponsorizare de la Raifaissen Bank. Asta explică faptul că unele reportaje au presupus costuri serioase, dar nesuportate de către jurnaliștii-autori. Asta pune puțin în umbră precizarea Editorului, aceea că articulele publicate nu sunt plătite, fiind, deocamdată, scrise pro bono. Poate articolele mai mici sunt scrise de amorul artei, dar investigațiile serioase nu prea pot fi susținute din banii proprii ai autorului…

 

La pagina 7 găsim un ”Actualizator”, un Bref de evenimente întâmplate în ultimele trei luni, scrise cu umor și ironie fină. Trei interviuri – unul cu un regizor de film, celelalte despre muzici insolite – (fiecare având alocate câte două pagini, inclusiv poze) sunt publicate sub un titlu comun de rubrică: ”Spirit”, la care se adaugă, pe o pagină răspunsul Luizei Vasiliu de la Dilema Veche la întrebarea: ”Ai vreun personaj literar care ți-a fost model de aventură în copilărie?”. După cele patru materiale despre ”Spirit”, urmează trei despre ”Minte”, trei despre ”Trup” și alte trei sub titul de rubrică ”Trivia” (adică lucruri simple). De la Trivia mi-au plăcut (prin utilitarismul lor), ideea de ”Casierie non-stop” (un soft pentru plata taxelor la administrație), si ”Masina ta si a noastră” (carpooling). Ambele vizează optimizarea traiului în comun, respectiv trecerea de la colectivismul bolșevic de nesuportat și de la egoismul individualist nu întotdeauna benefic, la un mod uman și plăcut de con-viețuire. Cele trei scrisori de la rubrica Reactor (din Sofia, Boston, Chișinău și Viena) sunt realmente informative și formative, descriind probleme și oferind soluții posibile. Cu o ”Scrisoare din Cipru” la rubrica ”Explicație”, se încheie primul tronson de articole scurte și foarte scurte, înainte de a trece la lungile povești cu tâlc ce se întind cam de la 10 pagini în sus. Pe cca o pagină și jumătate de text Mihai Stoica oferă o explicație teribil de clară, simplă și logică despre criza financiară cipriotă.

 

Urmează sub titlul de rubrică ”Aprofundare”, un articol de 10 pagini despre gazele de șist, articol intitulat ”Disidenții improbabili” cu subtitlul: ”Două state, trei țări, patru oponenți ai exploatării gazelor de șist” scris de bulgarul Dimiter Kenarov, căruia i-aș acorda locul 1 într-o ierahie a calității articolelor. Drama ”șistilionarilor” din Polonia, România și SUA se citește ca un thriller, dar concluzia autorului este una cinică: ”Acum câteva milioane de ani, creaturi unicelulare au trăit și au murit în oceanele primordiale, iar rămășițele lor s-au dus la fund, transformându-se lent în petrol. Peste câteva milioane de ani, nimenu nu-și va mai aminti de noi” (p. 57). Editorul menționează că articulul a apărut inițial în revista americană ”The Virginia Quaterly Review”.  Între altele fie spus, după ce actuala guvernare a României a susținut în perioada de dinainte de alegeri toate demersurile antigaze de șist, acum premierul Victor Ponta a decis că interesele financiare primează asupra vieților și sănătății unor familii de români. Oricum, mișcările antiguvernamentale din România pe tema exploatării gazelor de șist au în revista ”DoR” un puternic aliat, prin articolul bulgarului Kenarov.

 

La rubrica Educație, se abordează cazul unui educator pasionat, profesorul Dan Buzărnescu de la Penitenciarul de Minori și Tineri de la Craiova. Impresionant, emoționant și util de citit de cei care pot să-i oprească pe tineri înainte de a ajunge după gratii.

 

Cele trei pagini ale Oanei Băcanu (rubrica Personal) ale articolului ”Apropo de biciclete. Cum l-am cunoscut pe tata pe Facebook” este excelent scris (premiul II, după Kenarov…).

 

La rubrica ”Familie” Lorelai Mihală descrie drama unei familii de rwuandezi integrată (greu) în România. Este un manifest antirăzboi pe care orice decident militar și politic ar trebui săl citească înainte de a se angaja în războaie de orice fel.

 

În șirul lung de ”umiliți și obidiți”, avuți în vizor de politica redacțională a DoR, se înscriu și marginalizații de la Sucevița care azi formează comunitatea sătească Marginea. Mărginenii sunt ca exclușii englezi care au construit America. La Liceul (nr 2, pe atunci) din Rădăuți am avut colegi din Marginea, duri și dârji. Minunați oameni mărginenii din Marginea!

 

După cum spuneam, axul revistei este problema romilor: Oana Sandu scrie despre Nicolae Gheorghe (”Bă, tu de ce ești țigan?”), iar Lavinia Gliga despre Roxana Marin (”Libertate, libertate, libertate. Ai vrea ca profa asta să-i predea copilului tău?”).  Pentru Nicolae Gheorghe primează problema identitară: ”sunt pierdut, sunt deprimat, sunt complet nul, pentru că sunt în golul dintre identități… Când sunt român, când sunt țigan, când sunt rom, când sunt european, când sunt cosmopolit, când sunt x, când sunt y…, și uneori simt că sunt între…, într-un limbo…, rămân în vid, rămân cu mine însumi… și atunci nu mai am niciun pic de identitate. …. dar această frământare, sau ”neîmplinire etnică” este parte din prețul libertății”.  Povestea profesoarei Roxana Marin este mai trepidantă, fiind și mai proaspătă și cu un happy end binevenit, inclusiv pentru eroina poveștii care a fost identificată inițial (în primele săptămâni de Coșbuc) cu o negresă de la Washington. Amuzantă este expresia folosită de autoare, introdusă ca atare în limba romînă, ”șold la șold”, în locul clasicei sintagme ”umăr lângă umăr”. Amuzamentul provine din faptul că, la vizita unui președinte american în România, translatoarea a tradus expresia englezească ”shoulder to shoulder” (umăr lângă umăr) prin inovația pe bază de similaritate sonoră ”șold lângă șold”, stârnind multe zâmbete auditoriului român. Meritul profesoarei Roxana Marin este acela că ”colecționează ciudați – în cel mai special mod – și  scoate din ei ce e mai frumos”. Stilul de lucru al profesoarei de engleză de etnie romă este unul realmente american: nonconformist, stimulativ, antrenant, amuzant, plăcut, instructicv și eliberator. Imaginile din revistă cu clasa de elevi așezați pe jos, mâncând câte ceva mi-a amintit de lecțiile profesorilor americani de la Facultatea de Litere, Secția Engleză din Iași (anii 70), în contradicție totală cu stilul scrobit al profesorilor români: îmbrăcat cu blugi și adidași, fumând din pipă, profesorul se urca pe catedră, uneori stătea în ”lotus”, dialoga permanent cu puținii studenți din sală, și cobora doar pentru a mai scrie câteva cuvinte cheie pe tablă. Uneori ne invita acasă la el, unde, la o cafea mare și un coniac mic, se preda lecția… Amintesc astea pentru a sublinia că Roxana a avut de înfruntat nu doar prejudecățile unora față de etnia ei, ci și mai gravele prejudecăți legate de cum trebuie să fie și să se poarte un profesor, la catedră și în timpul extracurricular.

 

Cele două articole ar putea deveni foarte bine cărți, date fiind trăsăturile de personalitate ale personajelor lor. Între cele două articole cu Nicolae și Roxana se mai află un articol referitor la copiii dislexici  și unul de educație artistică, la care am încercat și eu să răspund: ce reprezintă pictura de alături? La o primă vedere am răspuns pe aproape, deși libertățile de interpretare ale artei abstracte sunt cvasiinfinite…

 

Numărul curent al revistei ”DoR” se încheie cu un foarte interesant documentar despre mentalitatea germană, una care odată însușită și aplicată nu dă greș în atingerea țintelor de bunăstare și pace propuse. Reproduc, în continuare, un extras din miniarticolul ”Pământul, între moștenire și eficiență”. (Cu voia redacției voi reproduce și comenta pe FB mai multe pasaje din grupajul de materiale pe teme germane, sau din alte articole. Mulțumesc anticipat, dar aștept acordul redacției).

 

În nord e altfel, pentru că nu vei găsi ferme tradiționale, ci doar întrprinderi profesioniste. Legislația privind pământul e diferită. Deși e tot proprietate privată și poți face ce vrei cu ea, de fapt nu poți. Terenul arabil nu se împarte la moștenitori. Rămâne la unul dintre ei, care își asumă răspunderea pentru integritatea fermei – nu trebuie să le dea fraților decât o compensație. În schimb, nu are voie să vândă. Dacă vinde, trebuie ca în același an fiscal să cumpere un teren arabil cel puțin egal ca suprafață sau să le dea celorlalți moștenitori partea lor. E o atitudine diferită față de agricultură. Se consideră că pământul nu e cu adevărat al tău, ci al comunității pe care o deservește. Integritatea lui trebuie protejată pentru binele generațiilor viitoare. E o abordare anti-individualistă care a salvat agricultura din nord și a eficientizat-o” (Dintr-o poveste relatată Georgianei Ilie, p. 147).

 

Și acest pasaj îmi aduce în memorie începutul anilor 90 când am pledat, ca ziarist, dar și ca profesor de economie, pentru neparcelarea terenurilor agricole. Agricultura mecanizată, fapt elementar, nu se poate face decât pe suprafețe mari, compacte. Dacă la noi nu am fost ascultat, la Chișinău am găsit susținere (desigur, unii au luat asta ca pe o formă de păstrare a colhozurilor… J ). Fapt este că orice societate, are nu doar libertatea, ci și obligația de a adopta cadre juridice/ legale care să favorizeze dezvoltarea pe termen lung.  Lecția germană ar trebui predată parlamentarilor noștri, fie chiar și la ceva cursuri serale…

 

Felicitări echipei DoR! Sper ca acest proiect să dureze și să aibă efectele scontate de inițiatori. Revin cu observația legată de titlu și afirm, fără reținere, că DoR nu este doar o revistă, ci este o școală de jurnalism și de atitudine civică proactivă de care societatea românească aflată în derivă are mare nevoie!

Liviu Drugus,

Miroslava, Iași,                23 iulie 2013

 

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

www.facebook.com/liviu.drugus

 

liviusdrugus@yahoo.com

Viața ca o plimbare cu bicicleta pe un traseu cu sens unic


 

 

  • Aristotel identifica scopul cu binele, iar binele suprem cu fericirea
  • Dar nu orice scop este bun sau generator de bine/ fericire pentru decident
  • Scopul este doar un capăt de traseu. Voi spune că acțiunea a fost bună doar după ce constat că între scopul atins și mijloacele folosite se instituie relația de adecvare/ compatibilitate/ echilibru

 

Toți (sau aproape toți) copiii își doresc să devină cât mai repede maturi, să scape de tutela și cicăleala părintească, desigur fără să conștientizeze că orice înaintare în vârstă este o apropiere de punctul final al vieții (exitus…). În junețe, ne propunem să pedalăm cu forță și cu viteză spre nenumăratele ținte pe care ni le propunem, fie imediate, concrete și intense (baza piramidei maslowiene), fie de viitor, mai abstracte și mai puțin intense (poziții în societate, avere, sănătate, fericiri de diverse moduri și genuri etc.).

 

După maturitate, realizăm că unele dorințe împlinite ar fi fost mai bine să fie …neîmplinite, conștientizând costurile și consecințele unora dintre deciziile noastre anterioare. Cu alte cuvinte, binele sperat nu a apărut sau este umbrit de efectele colaterale. Unele decizii sunt, de fapt, ale părinților, ale educatorilor sau ale prietenilor care ne-au sugerat anumite cursuri de acțiune (trasee pentru viață). Ca urmare, ceea ce încercăm să facem este, adesea, corectarea traseului, a țintelor de atins și a eforturilor depuse, sau – cel mai important – echilibrarea/ ajustarea/ adecvarea scopurilor propuse cu mijloacele induse.

 

Aristotel, în Etica nihomahică, scria că scopul general al oricărei acțiuni umane este obținerea binelui, desigur definit în mod specific/ diferit de către fiecare ființă umană. Forma supremă a binelui este fericirea: ”…funcția omului este un anumit mod de viață, constând în activitatea sufletului în conformitate cu virtutea… Astfel fiind, și binele omului va fi activitatea sufletului conform cu virtutea… Și aceasta de-a lungul unei întregi vieți”. (Cf. Aristotel, Etica nihomatică, I.7, 1097a15-1098b8. Traducerea acestui text aparține lui Cristian Ducu).

 

Identificarea aristoteliană a scopului cu binele este însă generatoare de confuzii și complică luarea deciziilor individuale care pot să ducă la scopurile propuse. Mă detașez aici de Aristotel, afirmând că binele nu trebuie identificat cu scopul, cu finalitatea unei acțiuni concrete. Concret, scopul trebuie să fie definit la modul cel mai concret posibil, cu definirea imediată (ca să nu spun chiar cvasisimultană) a mijloacelor de ajungere la scop. Lipsa  definirii concrete a mijloacelor în momentul definirii unui scop oarecare poate duce la compromiterea scopului și la disjungerea scopului cu binele expectat.

 

Să exemplific: 1) cineva își propune să obțină starea de ”bine” sau chiar una de ”extaz”; aceasta poate fi obținută (și) prin consum de etnobotanice. Dar, presupusul ”bine” nu este unul real, efectele colaterale fiind adesea extrem de nocive, letale chiar. Abia după consumarea acțiunii și a efectelor acesteia putem să decidem dacă a fost realmente ”bine”, dacă a meritat să obținem acel ”bine” cu mijloacele alese; 2) cineva este în criză financiară și se hotărăște să jefuiască un magazin; scopul este atins, banii furați asigură starea de ”bine” în plan financiar; depistarea furtului transformă ”binele” în ”rău”; 3) cineva este pasionat de cunoaștere; o poate face pe două căi: a) prin experimente personale sau b) prin citit; starea de ”bine” generată de satisfacția cunoașterii poate fi excesiv de costistoare în cazul a), dar realmente ”benefică” în cazul b).  Alegerea acestor exemple a urmărit să sugereaz relativitatea și vulnerabilitatea ideii de bine, definită anterior acțiunii, dar și faptul că binele nu poate fi ”decretat” decât postfactum, prin compararea scopului atins cu mijloacele consumate. Concluzia mea este că separarea conceptului de ”bine” de acela de ”scop” este imperios necesară.

 

Aristotel pune accentul pe alegerea între diferite finalități/ scopuri pe care le numește ”bine”, dar nu aduce în discuție faptul că tocmai această alegere este determinată, practic, de mijloacele pe care le combinăm și consumăm pentru atingerea, în diverse gade, a scopurilor alternative propuse sau impuse.  Fericirile (ca scop suprem) ar putea fi obținute prin varii mijloace, dar numai compararea permanentă a acestor mijloace cu gradul de fericire obținut în fiecare etapă în parte poate ajuta la o decizie care poate fi considerată drept ”bună” pe tot parcursul acțiunii umane, de la apariția ideii/ nevoii/ dorinței și până la împlinirea/ complinirea/ satisfacerii acesteia.

 

Acest nou mod de Gândire-Simțire-(decizie de)Acțiune (GSA) a fost enumit de mine, cu aproape patru decenii în urmă, ”Binomul Scop-Mijloc”, iar în ultimele peste două decenii ”Metodologia Scop Mijloc” (MSM) (deși denumirea completă și corectă este ”Metodologia Scop-Mijloc-Adecvarea Scop-Mijloc”).

 

La o privire superficială, corelația dintre scopuri și mijloace, respectiv adecvarea/ potrivirea/ echilibrarea acestora este una simplă, facilă și rapidă… Poate tocmai din această eroare de percepere a complexității crescânde a scopurilor propuse/ impuse/ alese/ acceptate și a mijloacelor necesare atingerii lor rezultă și multitudinea insatisfacțiilor, a deziluziilor, nemulțumirilor și neîmplinirilor. Dar, eroarea majoră constă în stabilirea clară, exactă și corectă a mijloacelor care concură la atingerea unui scop. Unele elemente instrumentale (referitoare la mijloace) sunt cel mai adesea ignorate: autorul ideii/ dorinței/ idealului este primul eliminat din ecuație, deși acesta este primul atât ca importanță cât și în ordine cronologică. Al doilea factor ignorat este timpul, cu fazele și perceperile sale diferite de către fiecare persoană umană. Neprecizarea timpului, apoi necorelarea dintre durata propusă și evoluția temporală a individului duce la multe eșecuri. Este ca și cum un adolescent își propune să se pregătească pentru căsătorie, dar dacă durata pregătirilor se întinde pe câteva decenii, scopul este, bineînțeles, compromis. Deși, fizica ne învață că atunci cînd spunem ”timp”, spunem și ”spațiu” (și reciproc), adesea se ignoră contextele spațiale în care se va desfășura acțiunea. Ignorarea unor potențiale riscuri sau subaprecierea rezistenței mediului la schimbarea pe care o presupune atingerea scopurilor propuse este, de asemenea, un factor de eșec. De aceea, sugerez, ca exercițiu de pregătire pentru luarea unor decizii cu consecințe pozitive pentru individ și pentru contextul în care acesta trăiește, să se listeze – cât mai în amănunt – mijloacele necesare atingerii scopului X, eventual și mijloacele necesare atingerii scopului Y, tocmai pentru a putea face o evaluare corectă și favorabilă atingerii scopurilor propuse.

 

Este util de reținut că ideal ar fi ca totalitatea mijloacelor utilizate în atingerea unui scop oarecare să se regăsească, într-o formă sau alta, în scopul atins. Aceasta ar elimina orice pierdere/ risipă. Din păcate, cantitatea de reziduuri obținute concomitent cu atingerea scopului este îngrijorător de mare. Este ca și cum pentru sculptarea unei statui din piatră ai ciopli un munte din piatră… Tocmai aici constă importanța celei de a treia etape a procesului acțiunii umane: ADECVAREA mijloacelor la scopuri și a scopurilor la mijloace.

 

Consider că este o metaforă sugestivă pentru modul de stabilire a scopurilor și de alegere a mijloacelor – mersul pe bicicletă. Putem să considerăm viața însăși ca fiind o plimbare cu bicicleta, plimbare ce poate ținti chiar capătul vieții, respectiv viața însăși ca traseu de urmat, dar poate ținti și etape precise din viața noastră.

 

Voi sugera următoarele convenții: denumim una dintre pedale SCOP, și cealaltă pedală MIJLOC. Traseul de parcurs este o etapă din viața noastră, etapă formată din atingerea unor scopuri succesive și pentru a căror atingere consumăm mijloace (substanțe, energii, informații, timp etc.). Faptul că pedalele oricărei biciclete sunt egale sugerează idealitatea ca suma tuturor mijloacelor consumate să se regăsească în scop. Mai mult, cel puțin în faza inițială deplasarea și echilibrul pe bicicletă nu pot avea loc decât prin pedalare, respectiv prin apăsarea succesivă a pedalei scop și a pedalei mijloc, locul și rolul acestora inversându-se continuu. Altfel spus, ceea ce era scop devine mijloc și ceea ce era mijloc devine scop. Mai precis, mijloacele se transformă în scopuri, care – la rându-le devin mijloace pentru atingerea altor scopuri. Astfel, oricare dintre pedale ar fi apăsată, cealaltă o urmează în mod inevitabil și concomitent. Înaintarea înspre scop se face cu consum de mijloace: bicicleta în ansamblul ei, biciclistul pedalator, consumul de energie/ oxigen pentru pedalare, timpul consumat pentru parcurgerea unei distanțe, timp care depinde nemijlocit de contextul spațial în care rulează bicicleta și biciclistul. Viteza de înaintare spre scop depinde de modul de combinare a mijloacelor (frâna/ înfrânarea făcând parte din acestea), calitatea drumului, condițiile meteo etc.

Modul de conducere a bicicletei se poate numi simplu: management.

Miroslava, 20 iulie 2013                                                  (c) Liviu Drugus

 

www.liviudrugus.ro   www.liviudrugus.wordpress.com  www.facebook.com/liviu.drugus

Andrei Marga recuperează (și el) vechea geopolitică pe care o transformă într-o disciplină nouă numită, simplu, geopolitică


 

Andrei Marga, excomunicat constant, dar ferm, din dregătoriile pe care șefii săi liberali i le-au încredințat (Educație, Externe, ICR), își reconfirmă ”calitățile” de (fost) cercetător și de profesor universitar, oferind revistei Tribuna – în al cărui Consiliu Consultativ este membru – notițele  sale de legate de apariția și evoluția geopoliticii pe mapamond.

Înainte de orice, cred că a oferi spre publicare articole și a face apoi evaluări ”obiective” asupra calității acestora în calitate de consultant editorial este un evident conflict de interese (dar perfect în conformitate cu modelul ceaușist ”eu produc, eu controlez, eu decid”). Sub raport deontologic, orice membru al CC-ului tribunist (Andrei Marga inclusiv) ar trebui să se abțină de la orice invitație din partea ”managerului” Mircea Arman de a publica în revistă. Sau poate calitatea de membru al CC al Tribunei este doar una de paradă, de fațadă și de simulare a obiectivității evaluărilor și a justeței liniei editoriale a revistei? De fapt, în acest număr al revistei Tribuna, (nr. 260)/ 1-15 iulie 2013, dintre cei 17 membri, publică articole de autor nu mai puțin de 5 membri ai CC (30%), în timp ce niciun membru al redacției nu mai publică nimic de multă vreme… Dacă adugăm și ”Jurnalul” lui Anton Dumitriu (păstorit de Mircea Arman – cel puțin ca semnătură) se ajunge la peste 35% manager + CC ul ales de manager. Este de bănuit că tentativa de eliminarea a trei dintre cei șapte membri ai redacției (asta doar ca un început…) viza o eficientizare a revistei, respectiv redacția să se reducă la un singur nume: Mircea Arman. Această bănuială a mea este întărită și de faptul că în caseta redacțională a revistei se scrie clar: ”Responsabilitatea asupra conținutului textelor revine în întregime autorilor”. Asta înseamnă că articolele nu se mai redactează, nu se mai corectează în redacție, ci doar trebuie să respecte un număr de semne (și, evident, să fie prieten cu managerul…).  Oricum, schimbarea nu este doar de fond, ci și de … suprafață, revista Tribuna fiind, actualmente o revistă stră-lucioasă. Sper ca revista să revină, în viitor, la o revistă strălucită.

Rostul acestei recenzii de articol de revistă este acela de a semnala un modus operandi pe care, cred, mulți dintre noi l-ar dori dispărut. Concret, mă refer la rețeta (bolșevică!) a scrierii unui articol de revistă, una extrem de facilă și de ușor de pus în operă de orice seralist, cu informații și afirmații culese din scrierile altora, dar fără necesarul plus de cunoaștere și de originalitate pe care fiecare cititor îl așteaptă (mai ales de la un autor încărcat de titluri și funcții).  Pe scurt, rețeta este următoarea: pentru partea introductivă se iau mai multe articole sau/ și cărți (din bibliotecă sau din Wikipedia), se face un scurt rezumat al ideilor principale și se scrie circa jumătate din articol, oferind – dialectic și istoric – o prezentare evolutivă a unor concepte. Ce să aduci nou aici? Mai nimic… Doar dacă ai descoperit prin arhive (ale Securității sau ale altor instituții păstrătoare de manuscrise, sau de copii după acestea) niște contribuții magistrale ale vreunui savant defunct (cum, de exemplu, a avut norocul să găsească Mircea Arman însemnările marelui gânditor Anton Dumitriu și pe care le publică în revista pe care aparent o conduce, neavând nevoie de acordul vreunui moștenitor). În partea a doua a rețetei de scriere a articolului, se face apel la traduceri mai recente din literatura străină, oferind citate generoase, urmate de comentarii ce pot fi preluate/ parafrazate din amintitele cărți. În final ar trebui să existe o concluzie (fază, de regulă, ignorată în contribuțiile articliere margiene). În cazul de față, surpriză!, concluzia există, dar este una dezamăgitoare: nu este una de conținut, de substanță pentru corpul de idei al Geopoliticii – tema articolului – , ci una de coterie academică, și voi argumenta mai jos această afirmație.

În Era Informației și a accesului cvasinelimitat la informații, a mai face asemenea sinteze, și a le prezenta ca articol, sub semnătură proprie, este un lucru cel puțin jenant. Dar și naivitatea noastră, a cititorilor, are limite. În realitate, autorul AM nu-și propune, în articol, să ofere un punct de vedere asupra unor realități geopolitice dinamice și ale căror semnificații scapă cititorului de rând, sau să ofere niște diagnoze și să propună atitudini posibile ale decidenților politici autohtoni, ci face o simplă (și, probabil, nu dezinteresată) pledoarie pentru importanța Geopoliticii ca disciplină academică. O importanță mai mare se traduce, de regulă, printr-un număr mai mare de ore, prin înființarea unui Masterat (bugetat din fonduri publice, desigur) sau prin instituirea unei filiere de doctorantură distincte, a unei catedre de profil și, eventual, a unei facultăți de Geopolitică, desigur toate acestea pe măsura importanței și a nevoii de ore și de sinecuri pentru prietenii politici. Oare nu se poate numi această pledoarie pro domo, o coterie academică? Adică, cititorul de bună credință vrea să citească un articol original, să afle idei noi și bine argumentate, dar marele profesor (bănuiesc că nu se va lăsa până nu va primi și o tichie de academician) oferă, pe lângă informațiile ce se găsesc din două-trei click uri pe internet, un biet material publicitar, o subliniere stângace a importanței unei discipline academice. ”Noua” disciplină ar putea fi predată chiar de Andrei Marga, iar la Referințe/ Bibliografie lista trimiterilor va începe cu articolul de față intitulat ”Recuperarea geopoliticii” și publicat în revista Tribuna nr 260, la paginile 20 și 31. În treacăt fie spus, articolul nu ocupă două pagini de revistă, cum s-ar părea la o primă citire a referinței, ci ocupă exact trei sferturi de pagină de revistă.

Spuneam că prima jumătate a articolului este o compilație de idei, existente în forme asemănătoare în alte surse (de regulă electronice). Evident, această primă parte, introductivă ar fi fost suficientă să conțină câteva link uri, pentru a lăsa cât mai mult loc ideilor originale (în cazul în care acestea ar fi existat). Apropos de link uri. Cred că revista ar trebui să apară pe pagina web, în format electronic, simultan cu apariția printului pe piață. Fiind o revistă subvenționată din bani publici, aceasta nu ar trebui să pună accentul pe recuperarea banilor investiți și, eventual, pe obținerea unui profit din vânzări. La rigoare, se poate trece la abonamente pe formatul electronic, cum face, de ex. revista Dilema Veche. Dacă s-ar proceda astfel, dialogul cu cititorii ar fi unul viu, deschis, liber, Consiliul Județean având astfel cel mai bun feed back și cel mai bun audit al calității revistei. Dar să revin la posibilitatea ca această parte introductivă să fie alcătuită doar din câteva link uri. Voi reda mai jos nu doar adresa acestor (posibile, dar reale)  link uri, ci și părți ale conținutului acestora, în ideea comparării cu textul margian. Cititorii vor decide care variantă este mai acceptabilă/ preferabilă. Desigur, cititorii cunosc că, la fel ca și articolele și cărțile printate, informațiile de pe internet sunt susceptibile de îmbunătățiri, verificări și puneri sub semnul întrebării din punctul de vedere al corectitudinii unor informații. Iată o primă adresă electronică, celebra Wikipedia, și conținutul item ului ”Geopolitică”:

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Geopolitic%C4%83Geopolitica este o știință politică ce studiază impactul așezării și poziționării geografice a unui stat asupra politicii sale externe și interne, precum și impactul factorului spațial asupra politicii internaționale în ansamblu. Noțiunea de geopolitică a fost întrodusă în uz de politologul suedez Rudolf Kjellen in 1899, deși fundamentele noii științe au fost puse de geograful german Friedrich Ratzel cu doi ani înainte, în lucrarea Geografia politică. Mult timp geopolitica a fost considerată doar o doctrina politică sau drept un studiu interdisciplinar la intersecția dintre Politică (stiința statală), Geografie, Sociologie și Istorie. O definiție a geopoliticii în acest sens ar fi: „O doctrină care, în explicarea fenomenelor politice și sociale, atribuie un rol primordial factorilor geografici si demografici, interpretați în mod denaturat, în spiritul teoriei expansioniste și rasiste a „spațiului vital”(MDN-2007). O argumentare pentru îndreptățirea definiției citate, ar fi politica Germaniei național-socialiste (naziste) sub Hitler unde doctrina „spațiului vital” a servit justificării politicii agresive naț.-socialiste, ceea cea a dus până la urmă la prăbușirea țării. După al 2-lea război mondial, datorită internaționalizării multor teme (resurse, poluare, spațiu cosmic), geopolitica a devenit totuși un element luat în considerație în relațiile interstatale”.

 

Acesta este textul wikipedic. Pentru doritorii de mai mult, wikipedia face trimiteri la mai multe adrese, dintre care una ar fi chiar interesant să fie cunoscută, fiind exact ideea centrală a acestei primei jumătăți de articol. Aceasta se numește ”Constituirea și evoluția geopoliticii ca disciplină de sine-stătătoare”, dar serverul blochează accesul și informează curiosul și nenorocosul cititor că există Internal Server Error, dar face trimitere la adresa inițială a articolului, anume la cursul interactiv ținut de Liviu Tirauhttp://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/LiviuTirau/1.htm . Ni se recomandă:  ”Please contact the server administrator, webmaster@euro.ubbcluj.ro and inform them of the time the error occurred, and anything you might have done that may have caused the error”. Desigur, cred că o corespondență cu webmasterul de la UBB Cluj ar putea aduce mai multe clarificări între conținutul celor scrise de Liviu Tirau și conținutul articolului margian. Până atunci, voi reda, pentru aceea dintre cititori care nu au cumpărat revista și nici nu doresc să aștepte mai multe săptămâni pentru a o vedea pe pagina web a Tribunei, câteva dintre informațiile pe care ni le oferă, sub semnătură proprie, renumitul profesor clujean, Andrei Marga: ”Geopolitica s-a delimitat ca disciplină (nu neapărat ca știință) în imperiul german al lui Wilhelm al II-lea, cu titlul efectiv de Geopolitik, într-un moment în care relația dintre stat și teritoriu a fost intens preocupantă. Cel care a dat formă disciplinei – numele i-a fost dat de Rudolf Kjellen, în 1899, un discipol suedez al ”școlii germane” – a fost Friedrich Ratzel. În scrieri publicate în ultimele decade ale secolului al nouăsprezecelea (Stat și sol, 1896; Geografia politică. O geografie a statelor, comerțului, războiului, 1897) acesta a privit statele ca ”organisme”, efecte ale mediului geografic, aflate în lupta pentru a-și menține independența. După opinia sa, Germania are dreptul să revendice statutul unui ”Weltmacht” deja în virtutea premiselor ei naturale: teritoriu, resurse, populație, într-o lume care și-a împărțit deja coloniile. Germania are nevoie de ”spațiu vital (Lebensraum)” pentru a se putea așeza, conform naturii, printre țările lumii. Geopolitica a apărut în legătură cu acest proiect de dobândire de ”spațiu vital”.

 

Dacă i-aș fi student dlui profesor Marga, l-aș întreba: ce înseamnă ”titlu efectiv” (eventual în ce constă diferența între un ”titlu efectiv” și un ”titlu neefectiv”; 2. A scris F. Ratzel în limba română? (nu cumva în loc de ”stat și sol” ar fi mai nimerită traducerea ”Stat și teritoriu”?); Cui aparține traducerea titlurilor germane? 1896 și 1897 fac parte din ultima decadă a sec 19, atunci de ce se vorbește/ scrie despre ultimele decade? A asistat dl prof Marga la nașterea geopoliticii, sau a aflat toate aceste lucruri de mai sus dintr-o sursă oarecare? Nu este elementar, chiar pentru o compunere de clase gimnaziale, să menționezi sursa, în vederea unor posibile/ necesare verificări? Aș fi fost curios să cunosc titlul original al lucrării,  tradus de AM ”Stat și sol” (o fi vorba despre solii de pace, cine mai poate ști…). Așadar, prima frază a articolului îmi ridică mai multe întrebări decât răspunsuri… Urmează o a doua frază a primului paragraf care, de asemenea, ridică întrebări, ca de exemplu:  dacă se face referire la opinia unui autor, nu este oare obligatoriu să se facă trimitere la lucrările de unde emană această opinie? De ce ”Weltmacht” și nu ”putere mondială”?  de ce se scrie ”spațiu vital (Lebensraum)”, ca și cum ambele noțiuni, cea germană și cea românească aparțin deopotrivă lui Ratzel. Nu era mai firească scrierea ”Lebensraum” (spațiu vital)?  Faptul că acest articol apare într-o revistă județeană de circulație națională nu motivează ignorarea acestor elementare norme de comunicare a ideilor (altora).  Insist asupra necesității oferirii de modele de urmat de către așa numitele som(n)ități universitare, cunoscute în țară și chiar în lume.  Pentru doritorii de informații suplimentare (care, evident, nu pot apărea într-un format print) mai adaug un link, în limba engleză, lămuritor și pentru ceea ce scrie Andrei Marga în continuare.

German Geopolitik is characterized by the belief that life of States—being similar to those of human beings and animals—is shaped by scientific determinism and social Darwinism. German geopolitics develops the concept of Lebensraum (vital space) that is thought to be necessary to the development of a nation like a favorable natural environment would be for animals.

Friedrich Ratzel[edit]

Friedrich Ratzel (1844–1904), influenced by thinkers such as Darwin and zoologist Ernst Heinrich Haeckel, contributed to ‘Geopolitik’ by the expansion on the biological conception of geography, without a static conception of borders. Positing that states are organic and growing, with borders representing only a temporary stop in their movement, he held that the expanse of a state’s borders is a reflection of the health of the nation—meaning that static countries are in decline. Ratzel published several papers, among which was the essay „Lebensraum” (1901) concerning biogeography. Ratzel created a foundation for the German variant of geopolitics, geopolitik. Influenced by the American geostrategist Alfred Thayer Mahan, Ratzel wrote of aspirations for German naval reach, agreeing that sea power was self-sustaining, as the profit from trade would pay for the merchant marine, unlike land power.

The geopolitical theory of Ratzel has been criticized as being too sweeping, and his interpretation of human history and geography being too simple and mechanistic. In his analysis of the importance of mobility, and the move from sea to rail transport, he failed to predict the revolutionary impact of air power. Critically, he also underestimated the importance of social organization in the development of power.[14]

The association of German Geopolitiks with Nazism[edit]

After World War I, the thoughts of Rudolf Kjellén and Ratzel were picked up and extended by a number of German authors such as Karl Haushofer (1869–1946), Erich ObstHermann Lautensach and Otto Maull. In 1923, Karl Haushofer founded the Zeitschrift für Geopolitik (Journal for Geopolitics), which was later used in the propaganda of Nazi Germany. The key concepts of Haushofer’s Geopolitik were Lebensraum, autarkypan-regions, and organic borders. States have, Haushofer argued, an undeniable right to seek natural borders which would guarantee autarky.

Haushofer’s influence within the Nazi Party has recently been challenged,[15] given that Haushofer failed to incorporate the Nazis’ racial ideology into his work. Popular views of the role of geopolitics in the Nazi Third Reich suggest a fundamental significance on the part of the geo-politicians in the ideological orientation of the Nazi state. Bassin (1987) reveals that these popular views are in important ways misleading and incorrect. Despite the numerous similarities and affinities between the two doctrines, geopolitics was always held suspect by the National Socialist ideologists. This suspicion was understandable, for the underlying philosophical orientation of geopolitics did not comply with that of National Socialism. Geopolitics shared Ratzel’s scientific materialism and determinism, and held that human society was determined by external influences—in the face of which qualities held innately by individuals or groups were of reduced or no significance. National Socialism rejected in principle both materialism and determinism and also elevated innate human qualities, in the form of a hypothesized ‘racial character,’ to the factor of greatest significance in the constitution of human society. These differences led after 1933 to friction and ultimately to open denunciation of geopolitics by Nazi ideologues.[16] Nevertheless, German Geopolitik was discredited by its (mis)use in Nazi expansionist policy of World War II and has never achieved standing comparable to the pre-war period.

Iată ce scrie, în continuare, profesorul Marga: ”Teza geopoliticii lui Friedrich Ratzel a înregistrat o agravare odată cu Karl Haushofer. Între cele două războaie mondiale, acesta a promovat proiectul formării ”Germaniei mari” într-un context internațional marcat de criza din 1929, în care puterile occidentale consacrate au fost percepute ca fiind ”în declin”. ”Geopolitica, după Haushofer, se vrea, în același timp, promovare a ideilor și instrument în serviciul puterii pentru punerea lor în aplicare” (Frederic Encel, Comprendre la geopolitique; Editions du Seuil, Paris, 2011, p. 43). ”Geopolitica” este distinsă net de ”geografia politică”, care cercetează distribuția puterilor statale ”în funcție” de sol, configurație, climat, resurse: ”geopolitica” este conceputî drept cercetare a ”formelor de viață politice în spațiul vital natural” (politische Lebensform im naturalichen Lebensraum)” (Nota LD: Am subliniat citatul din germanul Haushofer, citat după francezul Encel, din interiorul citatului autorului roman Marga, pentru a distinge ideile lui Haushofer de acelea ale lui Encel). Desigur, întrebările și nedumeririle apar imediat după citirea acestui citat margian. Iată-le: ce înseamnă agravarea unei teze? De ce este luat ”declin” între ghilimele? Este citat din Haushofer? J Citatul din Encel este o superbă redefinire a geopoliticii ca aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM), unde ideile se referă la finalitățile politicului, iar instrumental vizează mijloacele de aplicare în practică a scopurilor anterior formulate. Ca o replică la sublinierea importanței geopoliticii ca disciplină academică, făcută în final de către AM, propun ca profesorii care vor preda această disciplină să apeleze la instrumentarul MSM. Toate (geo)politicile lumii, trecute, prezente și viitoare, se regăsesc în MSM (desigur, cu condiția ca cineva să dorească cu adevărat să înțeleagă și să aplice acest mod esențializat de gândire).  Desigur, supărarea cea mare apare când se va dovedi că predarea geopoliticii prin MSM nu ar lua decât câteva ore… Revin la întrebările mele pentru autorul AM: expresia din final, în limba germană, face parte din textul francez? (ghilimelele ne încurcă, nu ne ajută în acest sens); este AM traducătorul textului din franceză?

Din nou, pentru doritorii de amănunte clarificatoare, fac o trimitere la un autor din Republica Moldova care scrie cartea  ”Despre geopolitică”, și la un autor din București (de observat aceleași metehne neaoș românești, de a nu cita titlurile în limba originalului, cu traducerea, asumată, în paranteză):

http://www.cartier.md/upload/File/Despre_geopolitica.pdf Despre geopolitică de Oleg Serebrian, 2009 (primele 7 pagini din 17)

 

http://geopolitica.ase.ro/doc/curs16_ro_1.pdf   ”Cel care foloseste însa pentru prima dată termenul de Geopolitică (mai întâi într-o conferinta, în 1899, apoi în scris, un an mai târziu, în lucrarea „Introducere în Geografia Suediei”) este suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922), jurist si om politic, conceptia sa, puternic inspirata de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentata în cartea, purtând un titlu foarte sugestiv, „Statul ca formă de viață” (1917), în care sustine ca Geopolitica este „stiinta despre stat ca o creatie spatiala”, ca „un organism geografic”.”

 

Urmează binevenita precizare că, inițial, geopolitica a servit intereselor național-socialiste ale lui Hitler, apoi se descrie recuperarea corpului de idei geopolitice (pozitive în sine) de către trei autori: Alfred Thayar Mahan, Halford J. Mackinder și Yves Lacoste. Din ultimul autor se citează copios (cca 30 de rânduri, plus comentariile, adică tot resul articolului, mai puțin concluziile, la care m-am referit deja). Voi reproduce fraza de final, concluzivă, a articolului: ”Ceeea ce constituie un adevăr important, dincolo de toate acestea, este împrejurarea că, pe de o parte, cunoștințele de economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie de la ora actuală ne permit să articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că, pe de altă parte, această disciplină, recuperată după retoricile ei ”naturiste” de dinainte de al doilea război mondial, oferă cunoștințe propriu-zize și efective într-o lume ce, altfel, ar rămâne opacă înțelegerii”.

 

Aici lucrurile devin deosebit de serioase, grave chiar, dacă am lua de bună pretenția autorului că ”la ora actuală …articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că… această disciplină… oferă cunoștințe propriu-zise și efective”. Evident, nu ne aflăm în fața unei noi discipline, ci a uneia care are o istorie de peste un secol, desigur cu adaptări și poziții specifice intereselor autorilor, a viziunilor acestora despre viitorul omenirii și a ideologiilor la care au aderat autorii sau pe care le propun decidenților. Pretenția de originalitate și de noutate a geopoliticii actuale este total nesustenabilă.

 

Autorul restrânge cunoștințele incluse în gândirea geopolitică doar la economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie. Pentru o mai bună înțelegere a esenței abordărilor geopolitice eu adaug, în deplină cunoștință de cauză, și informații din discipline ca: management, etică, politologie, psihologie, antropologie, etnologie, teoria jocurilor, istorie, futurologie, statistică, demografie, religie/ teologie, studii culturale, literatură, artă, diplomație, genetică, administrație publică, dezvoltare personală, informatică etc. Pentru a scurta această listă aș sugera că în studiile de geopolitică nimic din ceea ce este legat de om și de aspirațiile sale nu poate lipsi.

 

Prezentarea geopoliticii actuale este făcută, din păcate, doar în dimensiunile gândirii premoderne și moderne, respectiv ca o disciplină de sine stătătoare, delimitată/ detașată de alte discipline de la care, chipurile, doar împrumută niște informații, fapt cu care nu sunt  de acord. Este, pentru mine, un fapt uimitor că această viziune disciplinară (cu ușoare tente interdisciplinare)  provine tocmai de la fostul rector al UBB, Andrei Marga, universitatea clujeană beneficiind – în ultimul deceniu – de un avantaj competitiv remarcabil: existența unei Școli doctorale în studii transdisciplinare, condusă de profesorul Basarab Nicolescu.

 

În esență, geopolitica este, în opinia mea, o viziune transdsiciplinară, integrată și complexă asupra ”organismelor statale” și a conviețuirii acestora în contexte geografice și culturale concrete. Mai mult, geopolitica, alături de toate disciplinele amintite de autor și de mine mai sus, nefiind altceva decât o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc, viziune integrată care nu mai acceptă studierea și cunoașterea omului în manieră modernă, disciplinară, segmentată și trunchiată, ci propune viziunea postmodernă, complexă, holistică și integratoare asupra omului, oamenilor și omenirii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 8 iulie 2013

http://www.liviudrugus.ro

http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus

 

Scopuri şi mijloace în educaţie. Oare ştim ce vrem?


Publicat inițial pe blogul ”Înainte!”  in secțiunea  Învăţământ, la 22 martie 2010
Cel de al 100-lea ministru al educaţiei/ învăţământului din România, dl ing. Daniel Funeriu, va rămâne în istoria noastră prin faptul că va pune în aplicare idei de reformă radicală emise de profesorul Mircea Miclea în vremea când era ministru şi în vremea când a activat în cadrul unei Comisii prezidenţiale pentru reforma educaţiei. Se poate spune că ideile care stau la baza proiectului de lege a educaţiei fac parte integrantă din proiectul (cam tardiv) de (post)modernizare a României. Oricum, orice lege este perfectibilă şi se va adapta noilor imperative ale contextelor viitoare. Nu voi comenta, acum, proiectul de lege a educaţiei aflat încă în dezbatere publică (cel mult aş pune sub semnul întrebării necesitatea unui Muzeu al Ştiinţei). Voi creiona doar câteva principii pe care s-ar putea baza o viitoare lege a educaţiei (nu numai pentru România). Scopul oricărui act de educaţie este pregătirea copiilor şi tinerilor (ulterior, şi a adulţilor) pentru viaţă (de fapt, în primul rând, pentru ei înşişi şi pentru activităţi sociale utile), pentru existenţa umană în contexte sociale mereu schimbătoare, dar cert mai complexe. Educaţia (nu numai la noi) are două etape (relativ) distincte: educaţia obligatorie (de la grădiniţă şi până la gimnaziu inclusiv) şi obligaţia benevolă (liceu, facultate – licenţă, master, doctorat si postdoctorat). Mijloacele educaţionale folosite în cele două etape vor trebui să fie, desigur, diferite, îndeosebi sub raportul motivării învăţării. Mijloacele actuale, clasice deja, comune acum ambelor etape, sunt: predarea-învăţarea, evaluarea (examinarea şi notarea) şi certificarea (diploma). Într-o lege viitoare a educaţiei, etapa educaţiei neobligatorii ar trebui sa renunţe complet la acele mijloace care paraziteaza scopul final (examenele finale, notarea pe bază de memorare şi reproducere a informaţiilor, diploma). Unii profesori argumentează că elevii mai învaţă măcar de frica notei şi a examenului. Proiectul actual de lege susţine că descurajează învăţarea mecanică şi promovează învăţarea ”de plăcere”. Un ideal demn de a fi susţinut… (N.B. Pentru uzul acestui articol am eludat deliberat alte categorii de mijloace: financiare, infrastructură, climat etc., referindu-mă strict la mijloacele educaţionale). Adecvarea dintre scopuri şi mijloace ar trebui să fie verificată, constatată şi declarată de către toţi actorii implicaţi în educaţie, măcar o dată pe an. Constatarea neadecvării ar trebui să ducă fie la modificarea scopurilor, fie a mijloacelor. De regulă, mijloacele sunt pervertite, fiind transformate în scopuri în sine, iar scopurile reale sunt uitate sau atinse doar parţial. Dezbaterile publice pe tema adecvării ar trebui să devină o constantă a politicilor educaţionale.
Din păcate, o mare parte a părinţilor şi elevilor/ studenţilor ţintesc direct punctul final al procesului educaţional: diploma. Deci, diploma se transformă din mijloc pentru un scop normal în scop final. Pentru a obţine o diplomă ai nevoie de note de trecere, şi evaluarea se transformă, astfel, din mijloc în scop. În fine, (predarea-)învăţarea nu mai rămâne nici ea în categoria mijloacelor pentru obţinerea cunoaşterii şi se transformă în scop în sine, respectiv în mijloc
pentru obţinerea notei şi a diplomei. Dar diploma la ce foloseşte? Majoritatea dintre noi cred şi ştiu că fără diplomă nu poţi să te angajezi nicăieri. De aici o altă iluzie: diploma este garantul obţinerii locului de muncă. Fals! Diploma deschide doar uşa către un concurs sau un interviu, acestea probând concret nivelul real de competenţă. Aşadar, nici nota şi nici diploma nu ajută prea mult la o eventuală angajare. Ele au doar rolul de ”impresie artistică” asupra angajatorului,
respectiv îndeplinirea unor formalităţi legale. Un angajator prost va lua de bună o diplomă garnisită cu note de 10 şi îl va angaja imediat pe posesorul acesteia. Un angajator isteţ va pune diploma deoparte şi va zice: OK, acuma să vedem ce ştii… Drama educaţiei contempoarane constă în mitizarea (fetişizarea) unor mijloace pe post de scopuri. Mulţi dintre noi nu vrem cunoaştere şi competenţe, vrem doar diplome. Această pervertire are, uneori, şi o justificare: presupusele cunoştinţe predate şi solicitate apoi a fi reproduse nu sunt cu adevărat utile sau au un grad de dificultate peste necesarul dictat de finalităţile actului educaţional. Alteori, exigenţa exagerată a unor profesori nu este decât paravan pentru solicitarea de meditaţii sau mai direct, pentru şpagă.

Piaţa, acest mecanism al testării oamenilor din punctul de vedere al scopurilor propuse şi a mijloacelor alese pentru atingerea lor, simplifică lanţul logic al transformării mijloacelor în
scopuri atinse şi generează următoarea întrebare: ce oferă, la urma urmei, sistemul de educaţie? Răspunsul, logic în felul său, este: sistemul de educaţie oferă diplome. Iar reacţia semenilor pare a fi, din nou, firească: atunci, eu vreau o diplomă. Mecanismul pieţei va scoate diplomele la vânzare şi se vor găsi destui fraieri să le şi cumpere. La Moscova, există chioşcuri de ziare care, printre altele, vând şi diplome, de orice nivel. Presa ne spune că la Chişinău, la ULIM
(Universitatea Liberă Internaţională din Moldova) cetăţeni români fără diplomă de bacalaureat au cumpărat diplome de licenţă. La Iaşi, tot ziarele ne-au spus că un rector afacerist a vândut diplome de stomatolog unor cetăţeni italieni care, ulterior au cumpărat şi diplome de liceu. Cu alte cuvinte, piaţa hotărăşte: vreţi diplome? Vă dau diplome! Vreţi competenţe? Vă ofer competenţe! Un sistem de educaţie trebuie să elimine posibilitatea reală a transformării unor biete mijloace în scopuri înalte. Concret, dacă scopul real al şcolii este să ofere competenţe, atunci se impune eliminarea de urgenţă a elementelor parazite: notele şi diplomele. Dacă un sistem de educaţie nu-şi
mai propune să ofere note şi diplome, atunci la ce mai sunt necesare examenele? Opinia mea este că nici examenele (finale, de absolvire) nu sunt necesare, pentru simplul motiv că şi acestea se cumpără, la pachet cu nota şi diploma aferentă. Mai mult, plusul de cunoaştere adus de un examen anual sau de final de etapă este minim şi disproporţionat cu eforturile depuse. PROPUNERE: un sistem de educaţie bun şi util social trebuie să elimine notele, examenele
finale şi diplomele. Bine, şi atunci ce oferă şcoala? CUNOŞTINŢE şi COMPETENŢE! Oare nu este suficient?

Promovez aceste idei de mai mulţi ani scriind comentarii la articolele pe teme de educaţie, discutând cu specialişti în educaţie şi încercând să vorbesc direct cu decidenţii, Mă bucur să constat că bacalaureatul s-a simplificat, sper că va fi desfiinţat şi înlocuit cu un certificat de absolvire a liceului. Consider foarte utile, în schimb, examenele de admitere la liceu sau la facultate, acestea fiind finanţate în funcţie de rezultatele probate de admiterea absolvenţilor lor în ciclul următor (facultate, respectiv piaţa muncii). Deoarece proiectul de lege a educaţiei naţionale, aflat acum în dezbatere publică, nu prevede în mod expres eliminarea notelor, examenelor finale şi a diplomelor la învăţământul neobligatoriu înseamnă că scopul educaţiei nu vizează o oferire (reală) de competenţe, ci doar de diplome. Păcat.
Liviu Druguş

http://www.liviudrugus.ro
Universitatea George Bacovia

http://www.ugb.ro

Bacau 22 martie 2010