liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Februarie 2017

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 21 – 40)


Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade

 

Episodul 21 (despre relativitatea prostiei și a deștăptăciunii)

 

La fel cum comicul apare/ țâșnește din situațiile dramatice cu evoluții neașteptate, tot astfel răsare prostia din contextele/ conjuncturile/ situațiile care o pun în evidență prin simplă comparare/ opunere/ contrastare cu acel mediu. Filmul american atașat la Episodul 1 al acestui serial conține câteva concretizări ale concluziei formulate de mine mai sus. O societate (da, chiar și cea americană) poate (de)cădea în ignoranță generalizată și să nu mai realizeze că plantele pot fi salvate irigându-le cu apă obișnuită în locul injectării de soluții sofisticate oferite de firme puternice, abonate non stop la bani publici (gen Hexipharma, sau firmele lui El Fugitivo – patron de RTV). Pe acest fond de prosteală în masă, un om obișnuit, netarat de cultura decadentă este transformat fără voia sa în Mesia, în Tată Ceresc și Salvator al Națiunii (devenit, în final, în film,  președintele SUA). Conchid: prostia respectiv deștăptăciunea sunt mereu egale cu ele însele, dar contextele le pot conferi valori nebănuite, transformând (sub)mediocritatea în genialitate. Unii conducători, realizând această relativitate se înconjoară de nulități pentru ca deșteptăciunea sa relativă să fie adulată și respectată de supușii jospuși. Totuși, un conducător inteligent se va înconjura de oameni inteligenți, cu ajutorul cărora să poată guverna/ conduce bine. Este adevărat, riscul de a fi detronat, turnat și chiar răsturnat de pe înaltul scaun este, în  acest caz, mai mare. Uneori, geniile sunt umbrite și ele de contexte foarte bine dotate intelectual.

 

Am și un exemplu personal pe tema relativității prostiei/ deșteptăciunii. În clasa a X-a am ales profilul real, deși nu matematica era punctul meu tare, ci umanioarele. După un prim semestru încheiat dezastruos la matematică m-am transferat la profilul umanist. S-a întâmplat că prima oră în noul mediu a fost una de matematică. Lucrare de control! Am terminat ”subiectele” în cinci minute, am luat singurul zece, în timp ce colegii trăgeau din greu să scoată o notă de trecere. Din ”prostul clasei” la matematică am ajuns, fără ca eu să mă schimb ”calitativ”, în vârful piramidei (fiind numit și șeful clasei!).

 

Asta este relativitatea prostiei/ deștăptăciunii. Fiecare este evaluat în funcție de un context dat. Atunci când vorbim despre prostia unui conducător de partid/ guvern/ țară, în mod cert ne dăm deștepți, chiar mai deștepți decât suntem. Or, definiția prostului este tocmai ”unul care o face pe deșteptul”. Cu alte cuvinte, proștii suntem noi, cei care dăm lecții de bună purtare aleșilor (de către noi, de către alții), deși nu ne conducem mai bine nici pe noi, nici familiile noastre, nici alegerile noastre. Că dacă am ales proști pe post de deștepți, e clar că prostia ne aparține. Evident, nu fac o pledoarie pentru ignorarea cretinismelor pe care le fac aleșii. Ei, la rândul lor, cred electoratul drept o masă amorfă de ignoranți, bună de păcălit cu 100 de lei la pensie sau la salariu, în timp ce tot ei (își) propun amnistierea pedepselor/ condamnărilor cu suspendare argumentând că pușcăriile sunt aglomerate (!). În acest meci de ”cine pe cine prostește mai mult” lipsa instituțiilor echilibratoare poate duce la omorârea democrației și la pregătirea terenului pentru viitori ”oameni de bine” (din țară sau din afară) care vor veni doar cu alte metode de ocolire a adevărului. La noi devalizarea Bancorex ului a fost suportată de (la) buget. De ce? De proști! La frații moldoveni miliardul furat (de ”băieți deștepți”) va fi recuperat tot de la ”prostime”, adică de la cetățeni – care vor plăti 20 de ani această fraudă, plus dobânzile! Prostia și domnia se plătesc – dintotdeauna – foarte scump în țara Mior(lă)iței. Deși am asociat prostia cu ”răul” și deșteptăciunea cu ideea de ”bine”, la noi, se pare, lucrurile stau cu capul în jos. Andrei Pleșu, o somitate în materie de prostie, un adevărat profesor de prostie, ne atrage atenția că la noi ”răul e inteligent, iar binele idiot”. Sunt tentat să-i dau dreptate: răulenii/ hoții care fură miliarde apar ca fiind deștepții, iar noi, plătitorii hoți(i)lor suntem proștii de serviciu.

 

O remarcă finală: prostia nu trebuie confundată cu prostul. Prostii facem cu toții, mai des sau mai rar, dar nu suntem proști decât în momentul comiterii prostiei. În restul timpului nu! Pe scurt: prost este acel individ uman care comite prostii non-stop, sau cel puțin în majoritatea cazurilor. De aceea proștii sunt puțini, dar prostiile sunt nenumărate! Cum spunea cineva, prost poți fi cinci minute cât adresezi o întrebare și primești un răspuns lămuritor. În caz contrar (neîntrebând), rămâi prost (pe acea felie de cunoaștere) tot restul vieții. Chiar dacă în rest și în majoritatea faptelor efectuate nu (mai) faci prostii. Unii avem tăria să recunoaștem momentul de rătăcire, ca un fel de avertisment dat tentației de a repeta rătăcirea: ”Vai, ce prost am fost!”. Poate voi reveni asupra acestui subiect, dar pentru că am invocat mai sus decizii financiare și consecințele lor, subliniez și aici convigerea mea, de decenii, că sărăcia și prostia/ șmecheria sunt surori siameze, imposibil de separat. Iar acest lucru este valabil pentru indivizi, familii, comunități, societăți și țări întregi! Într-o formulare inspirată, un prieten de FB a emis următoarea formulare: ”Sărăcia este virtutea prostiei și luxul inteligenței” (Doru Costea, 12 iulie 2016). Generalizat la scară nației noastre, într-o formulare bine găsită, eurodeputatul iubitor de arginți și actualul pușcăriaș Adrian Severin a sintetizat/ generalizat: ”Românii suportă bine răul, dar suportă rău binele”.  Combinând gândul lui Adrian Severin cu gândul lui Andrei Pleșu ar rezulta că ”românii îi suportă (doar) pe cei inteligenți, respectiv nu-i suportă pe idioți”. Păi cum nu-i suportă dacă îi suportă? L

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași, 22 ianuarie 2017

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” – serial cu un număr infinit de episoade
Episodul 22 (despre prostirea ideologică prin persuasiune și diversiune)

Mă văd nevoit să apelez, chiar la început, la gândurile altora mai isteți ca mine, care au avut privilegiul de a avea (și) capacitate de sinteză, nu doar de analiză. Somerset Maugham spunea că ”De un lucru sunt absolut sigur, și anume că nimeni nu poate fi sigur de nimic”. ”Sigur că nimic nu e sigur” sună ca ”știu că nu știu”, de unde concluzia mea (grăbită, desigur) că Sisif ar putea fi un simbol excelent pentru tot ce înseamnă activitate umană (aparent utilă sau chiar sigur inutilă), dar și pentru filosofie (de doi sau de trei bani, nu contează), precum și pentru ideologiile îndulcite care înseamnă adevărul unora impus minților altora/ multora etc.

Avantajul timpurilor pe care le trăim este că schimbarea este permanentă și destul de rapidă pentru a putea face comparații pe viu (singura constantă este schimbarea, ar spune un amator de aparente paradoxuri). Văzând ardoarea cu care s-a practicat, pe la noi dar și aiurea, ideologia comunistă de factură/ făcătură marxiană (degenerată în leninism, stalinism și, în sfârșit!, gorbaciovism), urmată imediat de ardoarea cu care s-a promovat perestroika gorbaciovistă a socialismului cu faț(ad)ă umană (este adevărat, doar până la sfârșitul anului 1991), este firesc să ne întrebăm: cum a fost cu putință? Asta cu atât mai mult cu cât imediat după 90 s-a lansat cu forțe sporite (cam de către aceeiași susșinători ai ideologiei comuniste) doctrina neoliberală concomitent cu ideologia corectitudinii politice a așa numiților marxiști culturali (americani). De ce aceasta și nu alta? De ce nu s-a apelat atunci la forme soft de autoritarianism?

În fine, ca să ajung la zi, observăm că acum lumea este bântuită de o nouă stafie: stafia iliberalismului – doctrină care nu are curajul să fie antilibertară, dar care este tot mai mult pro autoritară. Închei aici scurtul meu periplu ideologic al ultimului secol și îmi mărturisesc scopul: de a vă invita să vă întrebați dumneavoastră înșivă (înainte de a spune/ scrie eu ceva): care ideologie era mai bună, mai adevărată, mai frumoasă, mai umană, mai utilă etc.? Aparent, fiecare ideologie s-a născut în numele pluralismului de idei, al libertății de expresie, al dialogului fără limite etc.

După lansarea timidă a unei ideologii care prinde la mase (și iau aici exemplul marxismului), se instaurează rapid tirania ”ADEVĂRULUI” absolut. Ca nouă ideologie, proaspătă, ea este declarată singura adevărată/ corectă/ logică/ rațională etc. ”Singura ideologie cu adevărat umanistă este marxismul”, s-a țipat în megafoane patru sau șapte decenii, timp în care, logic, a apărut ”concluzia” academică: ”toate ideologiile nemarxiste sunt false”. OK, și ce are asta cu discuția noastră despre prostie și proști? Are, pentru că în lipsa proștilor/ credulilor/ naivilor/ ignoranților etc. nicio ideologie nu se poate instala confortabil pentru ”eternitate”. Drept dovadă – schimbarea permanentă a ideologiilor (sau cel puțin a denumirilor și motivațiilor lor).

Revin la întrebarea de mai sus. Un răspuns posibil (și cinic) l-a dat Walter Francis Kerr : ”Jumătate din lume este compusă din idioți și cealaltă jumătate din oameni destul de deștepți cât să profite de ei”. Deci, practic, ideologia nu contează ce are în interior, important este să placă. Un alt răspuns l-a dat, mai demult, La Fontaine: „Toate minţile lumii sunt neputincioase în faţa oricărei prostii care este la modă.”. Acum este la modă iliberalismul. Răspunsul meu este că fiecare ideologie are partea sa de ”adevăr” atât timp cât are adepți. ”Adevărul este ceea ce mi se pare”, afirma un gânditor din secolul trecut și îi dau dreptate. Iar adepții mulți se transformă în apărătorii necondiționați ai acelui ”adevăr”. Pentru că așa li se pare. Dialog? Ce rost ar avea? Persuasiunea este mai importantă decît argumentarea pentru simplul motiv că ideologiile nu se instalează rațional, ci afectiv. ”Mie îmi place de… Cutare” și gata adeziunea la o ideea care nu este a ta/ a lui.

Ideea scrierii acestui episod mi-a venit amintindu-mi despre modul în care se făcea – înainte de 1990 – critica ideologiilor burgheze/ nemarxiste. Ridicol. Cam așa se făcea: ”economiștii/ filosofii/ savanții burghezi NU ÎNȚELEG că….”. Adică, cei din Occidentul prosper erau proști (nu înțelegeau…), iar noi, cei plini de lipsuri (oximoronimia nu-mi dă pace…) ȘTIAM că… Pe bune? Pe scurt, noi cei ”deștepți”, îi criticam de zor pe cei ”proști” spre care, de altfel, tânjeam/ tindeam. O astfel de inversare a adevărului nu putea rămâne fără urmări. A fost suficient o măciucă (Gorbaciov) pentru ca tot eșafodajul ideologic comunist (casant în fața realităților, dar și a intereselor de altă factură) să dispară în timp de zile, ore chiar.

Benito Perez Galdos a susținut că “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent.” Adevăr pe care l-aș reformula, ad hoc: “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de un idiot cu inițiativă, harnic și orgolios”. În fine, toată discuția despre ideologiile mai noi sau mai vechi, mai plăcute sau nu, mai convenabile sau nu, se poate reduce la afirmația lui Abraham Lincoln: „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul” cu varianta oferită de comicul Stan Laurel: ”Poți să prostești pe unii tot timpul și poți să-i prostești pe toți uneori, dar uneori pe unii nu poți să-i prostești”. Decât dacă ei/ unii vor cu adevărat să fie prostiți.

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 22 ianuarie 2017

 

 

Episodul 23 (în care profesorul de prostie,  Andrei Pleșu, este luat la întrebări de Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu (vezi https://www.youtube.com/watch?v=9d6K_m3fDo0) ne trimit la  grecul Socrate ca fiind printre primii care au conexat prostia/ neștiința/ necunoașterea (pe de o parte) cu inteligența/ știința/ cunoașterea (pe de altă parte) sub forma concentrată a unui paradox: ”Știu că nu știu”. Proștii, prin contrast, nu știu că nu știu, ba mai mult, ei presupun – o presupunere proastă, desigur – că ei știu multe în timp ce ceilalți sunt ”așa de proooooști…”. ”Problema cu proștii e că ei cred că de fapt nici tu nu știi mai mult decât ei” subliniază oportun Dan Alexe pe pagina sa de FB la 20 dec. 2014. (Cu replica, la fel de binevenită, în context, din partea lui Dura Gagiuru: ”E ceea ce cu totii stim intr-o forma ori alta: cu cit esti mai prost, cu atit mai destept te crezi si cu cit stii mai mult, cu atit realizezi ce putin stii. Madam doctor sufera de sindromul Kruger-Dunning, varianta stiintifica a ceea ce ziceam mai sus, mai cunoscut ca si sindromul mediocritatii. Probat stiintific.”). Conștientizarea necunoașterii este, o spune multă lume, primul pas spre cunoaștere, spre inteligență, spre înțelepciune chiar. În schimb, Andrei Pleșu (în același videoclip de mai sus, cu înregistrarea emisiunii pe tema ”Despre prostie”) amintește opinia lui Dostoievski din ”Amintiri din subterană” că ”Omul este prost. Fundamental prost”. Aparent antitetice, cele două afirmații se completează întru susținerea ideii că prostia este regula/ normalitatea, iar deștăptăciunea este abaterea/ anormalitatea. Cu alte cuvinte, nu numai că suntem (destul de) proști în mod natural și permanent, dar – culmea – suntem din ce în ce mai proști. Această teză concluzivă că prostia se află în fiecare dintre noi este una cât se poate de firească.

 

Dacă ne imaginăm cunoașterea ca o sferă în creștere continuă, mărimea contactului oamenilor cu cosmosul infinit, dar încă necunoscut (respectiv conștientizarea acestei infinități necunoscute și a imposibiltății transformării ei în cunoscut) este, de asemenea, în creștere. Adică, conștientizăm cât de puțin cunoaștem din oceanul infinit al realității formate din cunoscut + necunoscut. Mai simplu spus, realizăm – pe măsură ce acumulăm cunoaștere – cât de proști suntem (în nimicnicia noastră terestră). Cu alte cuvinte, avem demonstrația afirmației lui Socrate: ”știu că nu știu”. Toate astea au o anumită valoare de adevăr la nivelul actual al cunoașterii de sine a omului, cunoaștere care a conchis că creierul uman este utilizat (probabil și cunoscut doar în aceeași mică măsură) doar în proporție de 5-10% din capacitatea acestuia. Oricum, probabil că chiar dacă am utiliza aproape 100% din capacitatea cognitivă a creierului, tot computerele vor fi mai rapide și mai ”inteligente” decât oamenii… tocmai pentru că computerele sunt create de către oameni cu nelimitata lor dorință de a cunoaște. Așadar, la nivelul actual de inteligență a speciei umane, dar probabil și pentru multă vreme de acum încolo, – cunoașterea deplină este imposibilă, ceea ce demonstrează că necunoașterea/ neștiința/ neînțelegerea/ prostia omenească este eternă în (cvasi)infinitatea ei…

 

Parafrazând o zicere – nu doar tâmpă, dar și banalizată prin repetare și prin plasarea ei într-un loc insolit, în cimitire – referitoare la moarte ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, aș putea spune, la fel de imbecil, că nu trebuie să ne temem de prostie (un fapt inevitabil și inexorabil), ci (doar) de infinitatea ei. În consecință, cantitativ vorbind, prostia domină și va domina mult timp înainte inteligența, care va continua să se afle, iremediabil și paradoxal, în inferioritate absolută… Nu doar că ”știm că nu știm” (Socrate) și că ”omul este prost” (Dostoievski), dar tare am vrea să știm de ce este așa și dacă intenția nostră de a cunoaște mai bine prostia/ necunoașterea este una întemeiată. În ultimă instanță, cunoașterea necunoașterii este la fel de iluzorie ca și cuprinderea necuprinsului și sondarea insondabilului… Și totuși, nu doar prostia omenească este eternă, ci și dorința omului de a (o) cunoaște este infinită. Din acest melanj postmodern de eternitate prostească și de infinitate cognitivă/ gnoseologică s-a născut și textul de față, unul care nu ține neapărat să strălucească prin originalitate (ce s-ar mai putea spune, cu totul nou, despre prostie?). Oricum, vorbind/ scriind despre prostie musai atingem/ implicăm și chiar abordăm concret inteligența, cunoașterea, ”știința”, gândirea, simțirea etc. Practic, aproape în fiecare moment al existenței noastre, constatăm – fie în legătură cu noi înșine, fie în legătură cu alții – că ”unde-i minte-i și prostie”. Mai pe ocolite spus, din când în când, gândirea/ mintea oamenilor mai face și pauze, se mai relaxează și, în consecință, mai dă rateuri, de unde și zicala că ”prostul are mintea odihnită”. Cum care prost? Fiecare dintre noi când suntem foarte odihniți!

(va urma)

Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 23 ianuarie 2017

 

 

Episodul 24  (în care se constată că a vorbi prost înseamnă că gândești prost; dar asta nu înseamnă că ești prost: doar vorbești prostii)

 

Am ascultat (și după cum veți vedea, am respectat), sugestia din videoclipul postat ieri, respectiv sfatul lui Gabriel Liiceanu către profesorul de prostologie Andrei Pleșu: să mai coborâm din Mercedes/ BMW și să ne mai urcăm și în căruță (cu alte cuvinte, prea multă teorie savantă strică). Așadar, să mai luăm și exemple practice din spiritualitatea românească concretă, din viața vie. Și cine sunt cei mai reprezentativi pentru spiritul românesc mediu dacă nu reprezentanții noștri în Parlamentul patriei, (în clasa politică în general)?  În consecință, la concurență cu perlele de la Bac, voi (re)aminti câteva dintre extractele de esență pură emanate din puțul gândirii politico-economico-etice autohtone.  Telecititorii sunt rugați/ invitați să adauge la acesată listă (de mai jos) și alte nestemate din lumea celor care cuvântă (parafrază după Emil Gârleanu). Nu pot pierde prilejul de a mulțumi celor 20-30 de cititori ai acestui serial: cifra este (mult) mai mare decât mi-am imaginat(-o). Azi fiind și Ziua Unirii (mici), pe lângă gândurile de bine adresate înaintașilor în materie de unitate națională, propun să fim îngăduitori și să dăm mână cu mână (și cu) cei cu patru la română!

 

PROSTII ANTOLOGICE ROMÂNEȘTI  (politico-economico-etice, adică d’ale vieții)

1.
“În prezent, sumele alocate transportului în comun sunt infirme.” (Marian Vanghelie)
2.
„Eu am înțeles că vorbim de afaceriștii adevărați. Acest Cocoș e un papagal.”  (Gigi
Becali)
3.
“A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului asupra proprietății lui.” (Ion Iliescu)

4. “Nu vom face privatizare de dragul privatizării, ci din contră.”  (Nicolae Văcăroiu)

9. “Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.“  (Ion Iliescu)

10. “Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece
miliarde.“  (Marian Oprișan)

11. “Statul nu cheltuie bani pe gratis.“   (Vasile Blaga)

12. “Sper ca cele șapte firme românești să avem succes.“   //   Maria Grapini

13. “Eu sunt pensionar, nu mai sunt nici măcar oligarh.“   //   Dan Voiculescu

14. “Este vorba aici de o spălare de bani fără bani.“  //   Viorel Hrebenciuc

15. “Tot ceea ce costă bani e costisitor.“   //   Gheorghe Nicihita

16. “La finanțe trebuie să punem un finanțist. Altfel, riscăm să punem pe
altcineva.“  // Codrin Ștefănescu

17. “Când faci o fraudă economică, când furi ceva, când faci evaziune, ai
greșit, sunt păcatele tinereții.“  (Gigi Becali)

18. “În economie, totul conține apă.“  (Eugen Teodorovici)

19. “Dacă Becali are bani,  eu sunt prost?“   (Gigi Becali)

20. “Nu iau niciun salariu,  nicio indemnizație, niciun ban – a fost dorința mea și
a celor care mă plătesc.“  (Dumitru Dragomir)

21. “La noi, șefii de  partide sunt ca vacile în India.“   //  Antonie  Iorgovan

22. “Avem nevoie  de lideri adevărați, nu de maimuțoi implementați.“   //  Marian Vanghelie

23. “Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedați.“  //  Mioara Mantale

24. “A-l exclude pe Ion Iliescu e ca și cum ai da afară partidul din  partid.“  //  Șerban Nicolae

25. “Eu și când respir, totul este electoral.“   //   Marian Vanghelie

26. “Din câte guverne am făcut parte, pe mine nu mă mai doare capul deloc.“  //   Radu Berceanu

27. “Există o viziune foarte clară a acestui guvern. Și viziunea spune așa: România este în
impas.“  Sebastian Vlădescu

28. “Nu vreau să fiu președintele unui partid care, ca să zic așa, are un sex incert pe scena
politică.“  Crin Antonescu

29. “Suntem un partid militarizat, în sensul bun al cuvântului.“   //   Gabriel Oprea

30. “Domnul Iorgovan e un fel de electron sărit de pe orbită.“   //  Adrian Năstase

31. “Eu sunt președintele președinților președinților.“  //   Gigi Becali

32. “Ouăle lui Adrian Năstase sunt de găină.“  //   Ion Iliescu

33. “Orice ministru e pe făraș tot timpul.“  //   Sebastian Vlădescu

35. “Gabriel Oprea este un cuc și conduce un partid de cuci.“   //   Aura Vasile

37. “Nu sunt un Traian Băsescu cu fustă, sunt un Traian Băsescu cu păr.“   //   Elena Udrea

38. “Un partid politic este un organism unde se delirează împreună.“   //   Theodor
Paleologu

39. “Eu am fost rea de muscă. Dar rea, rea. Dacă intram într-o încăpere, mă culcam cu cine nimeream.“ // Monica Tatoiu

40. “Miron Mitrea este un cetățean ieșit de sub camion.“   //  Theodor Stolojan

45. “PSD e un partid atât de mare încât au loc și cei care vor mici.“  //  Mircea Geoană

46. “Românii nu au voie să ierte viitorul acestei țări.“  //  Mircea Geoană

47. “Nu poți să conduci organizația PSD București dacă ești pămpălău, că te ejaculează.“  //  Marian Vanghelie

48. “Victor Ponta va merge în tandem, după părerea mea, cu poporul român.“
//  Liviu Dragnea

50.  “Mă bucur că ne-am adunat aici atâția politruci.“  Klaus Iohannis

53. “M-am simțit încărcat pozitiv când am fost cu Ponta în comunitățile sinistrate.“  //  Liviu
Dragnea

55. “Chiar vreau să începem să demarăm.“   //   Adriean Videanu

56. “E important să știm cu cine vorbim și dacă mă uit la tine să știu că tu ești tu.“  //  Liviu Dragnea

57. “Onestitatea fără logică este o chestiune foarte gravă.“   //   Eugen Nicolicea

58. “Sunt foarte bun prieten cu domnul Tăriceanu, dar nici nu vreau să-i mai aud numele.“  //  Mircea Ionescu-Quintus

59. “Ne vom intensifica eforturile în străinătate, unde avem diaspora dezvoltată.“   //   Alina Gorghiu

64. “Bucureștenii au de ales între o certitudine, și acea certitudine sunt eu.“ Gabriela Vrânceanu-Firea

67. “Orice poate să fie obiect din China.“   //   Adrian Năstase

68. “Să nu te pui cu omul primitiv / Că-ți crapă capul fără de motiv.“   //   Corneliu Vadim Tudor – Distihuri

 

(preluate de pe generosul internet)

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași; 24 ianuarie 2017

 

Episodul 25 (zeci de discipline ar putea contribui la studierea prostiei întemeind prostologia)

 

Oare care dintre disciplinele deja existente este cea mai îndrituită să se ocupe cu studierea (”științifică” sau nu) a fenomenului generic numit ”prostie”? Amintesc câteva care ar putea sau chiar pretind a fi potrivite acestui studiu: psihologia, psihiatria, sociologia, psihosociologia, etica, logica, filosofia/ metafizica, epistemologia/ gnoseologia,  lingvistica, neurologia, neurolingvistica, semantica, semiotica/ semiologia, hermeneutica, literatura, politica, economica, managementul, dreptul, istoria, medicina, biologia, microbiologia, antropologia, teoria informației, neurochirurgia, anatomia, fiziologia, fiziopatologie etc. etc. Ca adept și promotor al transdisciplinarității consider că doar o transgresare a conținuturilor acestor discipline ar ajuta la conturarea unui relativ nou domeniu tematic de cercetare (nu o nouă disciplină!) care ar putea primi (oficial!) numele de ”prostologie” sau ”prostologhikon”. Ambele aceste denumiri au fost folosite, fie peiorativ, fie la modul serios, dar nu am găsit nicăieri (încă) o sinteză a metodelor folosite și a rezultatelor găsite. Desigur, s-ar putea apela la sintagmele mai simple ”Despre prostie”, ”Studiul prostiei” sau simplu ”Prostie”. Mi-am permis să-l numesc pe Andrei Pleșu ”profesor de prostie”, fapt interpretat de unul dintre cititori drept o formă de lezmajestate. I-am explicat că nu asta e intenția mea, dar că înțeleg că orice asociere a cuvântului în cauză cu un nume propriu (mai ales cu unul de mare notorietate) transferă, tacit, o aură de negativitate asupra personajului. În ce mă privește, nu m-ar deranja deloc dacă, după ce voi încheia infinitatea (?) episoadelor acestui serial să mi se spună …prostolog. Deocamdată, sunt un începător în studierea acestui complex și inefabil fenomen, pe cât de detestat pe atât de prezent în viețile noastre.

După cum se va convinge și singur, cititorul va găsi în paginile episoadelor care urmează o încercare de sinteză (originală, cum altfel?) a ceea ce s-a scris pe tema extraordinar de generoasă a ”cum a fost și cum este percepută calitatea/ trăsătura umană numită prostie”. Și totuși, numărul opurilor care au tratat prostia este incomparabil mai mic decât al celor care au tratat fericirea, iubirea, bunăstarea sau succesul. De ce oare? O posibilă explicație: deoarece cuvântul în cauză are o pronunțată conotație negativă, utilizarea cuvântului ”prost” este una riscantă și delicată. Cum ai pronunțat acest cuvânt, cum vezi reacția de apărare a semenilor care își zic în sinea lor: ”iaca încă unul care se crede deștept”! Sau: ”bine că ești tu deștept!”, cu corolarul: ”da  tu chiar ne iei de proști!?”.  Tocmai pentru că este o caracteristică de care fuge toată lumea, pe fondul orgoliilor și a crizelor de personalitate care însoțesc, adesea, viața oamenilor, simpla auzire a cuvântului ”prost” te face să te simți… prost. Cred că asta se întâmplă în majoritatea culturilor (mă refer la cele de inspirație europeană). Iată un mic exemplu: ”Când avea șapte ani, nepoțica mea, Claudia, mi-a spus că la școală copiii nu aveau voie să folosească anumite cuvinte ”urâte”. ”Hmm”, am spus eu. ”Ca de pildă?” Ea a ezitat, după care mi-a spus în șoaptă:”Cuvântul care începe cu ”p”. În cele din urmă mi-am dat seama că acel cuvânt care începea cu ”p” era cuvântul ”prost”. La școala Claudiei era un cuvânt urât, pentru că era rău să le spui altor copii că sunt proști” (cf. Madeleine L. Van Hecke, ”De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești”, Ed Trei, 2011, p. 29). Când vor ajunge oameni mari, ei vor fi iritați și se vor simți inconfortabil atunci când cuvântul ”urât” care începe cu litera ”p” se va auzi în jurul lor. Poate este o concluzie pripită, dar cred că familia și ciclul primar de educație induc ideea nefericită că ”a face o prostie” (cu echivalentul ”a fi prost pentru câteva secunde”) sunt expresii infamante și care înjosesc persoana. Un argument al meu în favoarea ideii că ”prostia” nu este infamantă, înjositoare sau negativă, este că cuvântul în cauză spune, ceva mai dur, doar că cineva a greșit, că nu este perfect, că nu este un program de mașină automată (computer, de exemplu) care să nu aibă stări de apatie, de oboseală sau de boală. Evident, și computerele fac prostii/ greșeli, dar vina este transferată asupra părinților lor, programatorii și hardiștii, în timp ce automatele în cauză rămân ”smart”. Nu întâmplător s-a spus că ” ”We live in the era of smartphones and stupid people”. Nu cunosc autorul zicerii, dar sigur nu e Silviu Brucan.

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

25 ianuarie 2017

–––––––––

Episodul 26 (unde se scrie despre o țară în care cei fericiți sunt conduși de niște nefericiți)

 

Încerc să respect mica regulă autoimpusă: după un episod care se remarcă prin mai multă teorie (cred că) aceasta merită comparată și combinată cu realitatea practică. Adesea, teoria mai mult încurcă decât ajută, dar la fel de adevărat este că multe realități au fost modificate – în bine sau în rău – de varii construcții teoretice sau chiar de o nevinovată definiție/ definire a unor realități conform dioptriilor (vre)unui filosof. Circulă dictonul conform căruia ”prostul învață din greșelile proprii, în timp ce deșteptul învață din greșelile altora”, dar personal înclin să cred că prostul nu (prea) învață din greșelile nimănui. Desigur, în momentul în care acceptă ideea că ar merita să se apuce și el de învățat (din pățaniile proprii sau ale altora) începe tranziția spre o nouă calitate, superioară a individului în cauză. Unii (proști) chiar au dedus (logic!) că este bine să faci mereu greșeli: ”Am învățat atâtea din greșelile mele încât mă gândesc să mai fac câteva” (”I’ve learned so much from my mistakes, I’m thinking of making a few more”) (Internet). În schimb, majoritatea se simt mai bine nebătându-și capul cu învățatul deoarece au auzit că ”Ferice de cei săraci cu duhul”, fapt întărit de zicerea ialianului Giacomo Leopardi: ”Ignoranţa este cel mai mare izvor de fericire”. Și dacă știi, ce? Se întâmplă ceva deosebit dacă știi azi de două ori mai multe lucruri decât știai ieri? Cel mai probabil nu. În fond, ”orice prost poate şti, scopul este să înţelegi” (Albert Einstein). Asta face, adesea, diferența dintre elevi tocilari și elevi care chiar au curiozitate și dorință de a înțelege ceva. Elevi care apoi ajung părinți cu copii. S-a scris enorm despre (de)căderea educației la noi (dar și aiurea). Numărul analfabeților și al celor care nu vor nici să știe, nici să înțeleagă crește constant și periculos pentru ideea de stat civilizat și capabil de evoluție și de apărare (vezi o bună descriere a stării școlii de la noi la adresa: https://www.facebook.com/LasFierbintiRomania/videos/1013723295373258/ ) Renașterea naționalismelor, a populismelor și patriotismelor reduse la câteva lozinci ușor de ținut minte este rezultatul direct și previzibil al politicilor politicianist-electoraliste de îndobitocire deliberată a populației. Veți spune că am o idee fixă de care nu mai pot scăpa (eventual, că sufer de o dorință irepresivă de a-mi critica semenii, scriind despre prostia care ne înconjoară tot mai agresiv). Dar iată, zilnic, găsesc dovezi noi, din varii unghiuri, specializări și colțuri de țară. Azi voi da cuvântul/ cuvintele altor experiențe individuale (preponderent practice, dar voi încheia … tot cu un teoretician). Am preluat două postări de pe Facebook și un citat dintr-un articol semnat de Sever Voinescu, publicat pe 24 ianuarie în ”Evenimentul zilei”. Iată-le, scutindu-vă de comentariile mele. Le aștept pe ale dumneavoastră!

Mircea Ivanof  (25 ian 2017)

”Din 1992 studiez fenomenul dezvoltării personale, studiez filosofia, psihologia pozitivă aplicată și spiritualitatea creștină practică. Din 1992 am observat îndeaproape evoluția a mii de oameni, care mai de care mai interesant.

Dacă până în 2006-2007 românii manifestau modestie în ce privește statutul lor spiritual, de când cu proliferarea dezvoltării personale observ o tendință de supraevaluare a egoului și de abstractizare a ființei umane ca întreg. Foarte mulți români, în urma unui curs, workshop, boot-camp sau seminar… se trezesc, peste noapte, ființe evoluate, pline de lumină și cu toate răspunsurile la ei.

Însă, în aroganța, cinismul și snobismul lor patetic, nu realizează că sunt ființe supuse relativismului, greșelii și morții. Nu realizează că sunt dependente de timp, iar succesul lor are nevoie de interdependență pentru a fi accesibil. Uită să fie oameni și cu toată atotștiința, atotfericirea și autosuficiența lor, apar în viața lor situații și persoane care le demonstrează cât sunt de limitați. Cine își învață lecția reușește să urce spre succesul personal. Cine nu își învață lecţia se învârte continuu într-o buclă fără să aibă nici un rezultat notabil.

Atunci când ai aroganța să consideri că ai toate răspunsurile, Dumnezeu permite apariția unei situații sau a unui om care îți va schimba întrebările.

Fii modest: toată viața ai de învățat
Fii deschis: doar așa te poți menține fericit.”

Vlad Robert (24 ian 2017)

”Nu-mi revin din uimire. M-a adaugat cineva acum cateva minute pe un grup inchis, Antiparenting. Se pare ca sunt multe mamici acolo…Nu-mi revin din ce incultura si prostie am vazut acolo, niste comentarii care indrumau ca cel mai bun vaccin este impartasania, un delir mistic de nedescris si prostie cum n-am vazut in viata mea. Si toate pe fond religios. Niste distruse spalate pe creier… Pacat de copiii lor că s-au nascut nepotrivit si vor fi condamnati la prostie si ei. Unii, probabil, se vor destepta la adolescenta, dar cei mai multi vor ajunge la fel de inculti”.

 

Sever Voinescu, ”Prezumția de prostie sau prezumția de inteligență”, în: EVZ, 24 ian 2017: ”Dacă politica înseamnă, în general vorbind, administrarea tuturor resurselor unei cetăți spre binele ei, atunci înseamnă și administrarea cantității de prostie colectivă din acea cetate. Politicianul trebuie să administreze inteligent prostia oamenilor pe care îi conduce, la fel cum administrează și inteligența lor, interesele lor, idealurile lor, viețile lor etc. Ei bine, ce face un guvernant cu prostia celor pe care îi guvernează? O manipulează, firește. Dar în ce direcție o duce? Face din ea spaime și angoase, prilej de ticăloșie și răutate ori o convertește în atașament și sprijin, în izvor de idealuri și blîndă naivitate? În fine, ca să știi bine cum manevrezi, trebuie să știi cît cîntărește marfa de manevrat. Ca să fii un bun guvernant trebuie să știi cîtă prostie zace în mintea guvernaților. Să-i consideri mai inteligenți decît sînt, nu e bine. Unele planuri de guvernare se pot încurca. Dar, să-i consideri mai proști decît sînt, este cu mult mai rău, ba chiar fatal. O asemenea eroare zdruncină întreaga guvernare. Prin urmare, dacă ești un conducător înțelept și nu poți avea o evaluare exactă a cantității de prostie din societatea pe care o ai de condus, e preferabil să îi socotești pe oamenii pe care îi conduci mai înteligenți decît sînt și nu mai proști. PSD, fiți deștepți și guvernați acordînd românilor prezumția de inteligență și nu prezumția de prostie. Ne va fi mai bine tuturor. Și, ca un prim semn că nu ne considerați mai proști decît sîntem, retrageți ordonanța asta de grațiere. Faceți-o proiect de lege, discutați-o în Parlament…”

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași       26 ianuarie 2017

–-

Episodul 27 (în care se vede că prostia este perfect democratică și foarte apetisantă)

 

Din scurta ”istorie” a episoadelor anterioare am constatat (ceea ce era de așteptat) că cele mai bine primite au fost cele ”glumețe”, cele cu aforisme (pe bune sau pe invers), cele care aveau un filmuleț atașat  sau cele care evidențiau decalajul dintre expectațiile publicului și gândirea aleșilor poporului. Mi se pare foarte firesc să fie așa. Și nu doar pentru faptul că fiecare dintre noi se ghidează după legea efortului minim, ci pentru că trăim mereu cu iluzia perfecțiunii/ normalității noastre, ceilalți fiind… altfel.

 

Poate de aceea, ”majoritatea oamenilor abia așteaptă să spună istorioare cu proști”. (Madeleine L. Van Hecke, De ce oamenii deștepți fac greșeli prostești, Ed Trei, 2001. Originalul american a apărut în 2007, pagina 17). Chiar în anii de grădiniță, bancurile cele mai gustate erau cele cu naivi și cu isteții care îi păcălesc/ depășesc/ prostesc pe naivi. De ce oare? Cred că tocmai pentru a arăta că prostia este, mereu, în altă parte, pentru a vedea că alții sunt mai proști decât tine și, în consecință, pentru a te simți (mai) bine, mai confortabil…Adesea, pentru a descrie o situație paradoxală/ bizară/ ciudată/ stranie se folosește expresia: ”parcă ar fi dintr-un film cu proști”. Ca și cum deștepții nu fac destule lucruri trăsnite/ ciudate/ stranii. De altfel, nu cred că există individ normal care să nu fi făcut destule prostii mari, chiar și la maturitate, îndeosebi atunci când are deja multă recunoaștere publică pentru inteligența sa. (aș întreba, în avans, ”ce părere aveți despre opera/ ideile profesorului Constantin Dulcan”?). De aceea, mai ales în cadre restrânse, unii dintre noi recunoaștem că am fost proști (dar numai într-un context sau altul, și numai atunci…). Desigur, ideal ar fi să știm și ”de ce?”.

 

Propun următorul test (imaginar, desigur): în fiecare an tuturor laureaților Nobel din acel an să li se dea spre rezolvare o problemă care presupune gândire sprințară sau un anumit tip de logică, precum și un test de cultură generală. Aș paria că vor exista mereu, mereu erori de citire/ înțelegere/ rezolvare a acelor probleme, precum și decalaje semnificative între reprezentanții domeniilor premiate. Dar, în aparență, ei sunt cei mai cei din lume, iar în jurul lor se țese deja o aură de genialitate care se transformă imediat în comercialism pur. Diferențele dintre ei există nu pentru că unii laureați ar fi (mai) proști, ci pentru că oamenii nu sunt roboți, nu gândesc la fel, au tendințe variate în utilizarea unor tipuri de judecăți etc. Adesea, copiii sau persoanele care nu au profesii intelectuale dau răspunsuri mai bune decât ”specialiștii”/ academicienii/ titrații Harvard/ laureații Nobel etc. Aici chiar am un exemplu care sugerează că plusul de informație/ cunoaștere/ raționamente nu este neapărat un avantaj. Ultraspecializarea are și dezavantajul de a trata toate problemele cu nivelul maxim de competență pe care cineva l-a atins.

 

Obișnuiam (prin anii 80 – 90) să fac testul (de care va fi vorba mai jos) cu studenții de la medicină (de regulă, buni cunoscători de fizică). Rareori primeam câte un răspuns corect J. Am făcut testul acasă, în familie. Fiica mea, Alina, era la grădiniță. A ascultat testul și mi-a dat răspunsul (corect!) imediat. QED! Iată testul (făcut, zice-se la Clubul fizicienilor de la Londra, de unde se vede că mitul cercetătoruului britanic a existat și înainte de 1990): ”Se leagă o tinichea de coada unei pisici. Cu ce viteză trebuie să alerge pisica pentru a nu-și mai auzi zgomotul făcut de tinichea pe caldarâm?”. Studenții erau mereu tentați să asocieze cuvântul ”viteză” cu ideea de deplasare rapidă, apoi își aminteau diverse formule sau calcule învățate la fizică. Cel mai frecvent primeam răspunsuri (pe care oricine le-ar fi putut categorisi ca ”inepte”) de genul: cu viteza luminii, cu viteză mai mare decât sunetul etc., adică răspunsuri iraționale (ați văzut pisici alergând cu viteza luminii????). Cum am spus, Alina  a dat rapid răspunsul corect (”trebuie să stea pe loc”), ignorând asocierea  cuvântului ”viteză” cu ideea de ”deplasare/ mișcare” rapidă precum și orice idee de calcul al vitezei după formule savante. În fond, există și viteza zero! În schimb, copilul de grădiniță a făcut loc, din plin, bunului simț care excludea, din start, orice fel de mișcare a pisicii fără ca aceasta să producă și sunete.

 

Concluzia acestei întâmplări, sugerată și de autoarea cărții citate, este că ”prostia” înseamnă să nu observi ceva simplu ca bună ziua sau, adaug eu  – la polul opus – să nu vezi pădurea din cauza copacilor, adică să nu observi și contextul mai larg care te poate duce la o soluție. Inteligența copiilor este, din păcate, neglijată/ ignorată/ estompată/ minimalizată/ desconsiderată/ persiflată pentru ca apoi să ne mirăm că, ajunși la maturitate, foștii copii inteligenți fac prostii cu carul, cum ar fi, de exemplu, lipsa de discernământ în a separa miturile de realitate (în alcătuirea, derularea și urmărirea unor emisiuni TV. Pe această temă, voi insista, în curând). Cu alte cuvinte, adesea copiii sunt obligați să asculte prostiile oamenilor mari, până ajung și ei mari. La fel de desconsiderate sunt, în general vorbind, și animalele, pe care – în  cel mai stupid mod cu putință – manualele școlare și tratatele universitare le consideră/ le descriu ca fiind lipsite de inteligență. Despre autorii acestor manuale și tratate aș spune că ”oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu”. Surprinzător, cei care abuzează se găsesc și în rândurile celor foarte învățați, confirmând, de fapt, ceea ce a spus Moliere: ”Un prost învățat e mai prost decât un prost neînvățat”.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași  27 ianuarie, 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 28 (etimologic, ”prost/ie” trimite DOAR la simplitate – inclusiv la ”pur și simplu”)

 

Aproape că nu ar mai trebui să subliniez (dar o fac, totuși!) că suprauzul cuvântului ”prost/ie” i-a conferit acestuia o paletă destul de largă de conotații (mai acide sau mai blânde, cu rol de admonestare sau cu sinceră dorință de îndreptare etc.), în funcție de contextul istoric și geografic, adică de cultura timpului și locului.  În 1939, G. Călinescu în al său ”Jurnal literar” avea o rubrică intitulată ”Prostologhikon” în care criticul român aduna și făcea publice ”perlele” confraților săi din presă. L-a imitat, oarecum, George Pruteanu, care, în 2002, explica, cu calm, onorabililor (?) parlamentari de ce și cum au dat ei cu bâta prostiei în balta limbii române (vezi http://www.pruteanu.ro/5legea/55prostol.htm). În anul de grație 2011, N.Manolescu scrie un Editorial cu titlul ”Prostologhikon” în care a scris: ”prostia însăşi şi-a schimbat caracterul în timpul din urmă. În 1939, când Prostologhikon apărea în săptămânalul lui G. Călinescu, prostia avea o naturaleţe pe care în 2011 a pierdut-o”. În zilele noastre, ”prost” este, cel mai adesea, cel care are o opinie/ o convingere (politică, ideologică, religioasă) diferită de a ta (conform moștenirii marxist-leniniste care decreta că ”savanții burghezi nu înțeleg”, în timp ce, savanții sovietici sau chiar de-ai noștri străluceau de inteligență și știau exact ce trebuie făcut în fiecare secundă a timpului istoric). Acum ”prost” și ”deștept” înseamnă – în plan politic – a fi ”în opoziție”, respectiv a fi ”la putere”. Un ”argument” în retorica acestor zile între un reprezentant al puterii și cel al opoziției sună cam așa: ”nu ne mai dați sfaturi. Dacă erați deștepți, câștigați voi alegerile” L După care, echipele (putere și opoziție) schimbă locurile între ele, dar ”argumentul” rămâne. Etc.

 

Privind lucrurile în derularea lor în timp, ajungem la anul de grație 2015, an în care apare un interesant ”Dosar Dilema” (Anul XII, nr  617, 10-16 decembrie 2015) cu tema ”Prostia. Câteva repere”. Coordonatorul dosarului: Matei Pleșu. Merită să amintesc cele șase texte principale ale Dosarului: ”Chipuri ale prostiei” (Al. Ofrim), ”Prostia cu miros de tămâie” (Cristian Chivu), ”Rîsul prostului” (Radu Paraschivescu), ”Nobel, ciocolată, prostie” (Cosmina Rughiniș), ”Prostia academică” (Sorin Costreie) și ”Studiul prostiei în educația umanistă” (Theodor Paleologu).  Dosarul începe cu un ”Argument” și se încheie cu o ”Anchetă”, ambele produse semnate de Matei Pleșu. Evident, toate au fost citite și răscitite, unele concluzii (respectiv acorduri sau dezacorduri cu autorii) fiind inserate pe parcursul serialului. Deocamdată, în mod cât se poate de firesc, în ”Argument” se caută înțelesurile cuvântului prostie în negura timpurilor. Iată ce scrie Matei Pleșu pe tema etimologiei/ istoriei cuvântului ”prost”:

 

” ”Prost” are o istorie aproape onorabilă, în limba română. Iată cîteva dintre semnificațiile vechi ale cuvîntului: drept, vertical, neaplecat, ca în: ”Mortu prost șezu și grăi înaintea tuturora”; curat, neprihănit, nevinovat, ca în: ”Că de la inimă proastă și direaptă ieșea acea rugă”; simplu, obișnuit, de rând, ca în: ”Domnul Hristos nu iaste om prost”; sau din belșug, în mod abundent, precum: ”Se ceară de la Dumnezeu acela ce dă tuturor prostu…”. S-ar putea deduce de aici o combinație de rigiditate, candoare și abundență a ”prostiei” sau o posibilă definiție a ei ca ”neaplecare a banalității”. ”Prost” mai însemna, cu referire la limbă, vorbit de marea majoritate, popular, ca în: ”Tălmăcirea acestei cărți…. s-au urmat în limba proastă grecească”. Vorbind de ”limbă proastă”, engleza, noua lingua franca, e la originea limbii cu adevărat proaste a vremurilor noastre, fie ca romgleză, franglais sau denglisch” (încheiat citatul din Matei Pleșu).

 

În esență, toate exemplele date și sensurile lor imaginate de M.P. pot fi reduse DOAR la un singur cuvânt din vremea noastră: ”simplu” (cu nuanța, ”pur și simplu”) acest ”simplu” având și sensul de ”needucat”, ”nesofisticat”. Dar – după părerea mea – toate celelate exemple de sensuri alternative sunt exagerări fără legătură cu textele date ca exemple. Ca să nu pară doar o simplă dorință (a mea) de contrazicere (o altă definiție a prostului) vin cu următoarele precizări etimologice. Desigur, invit lingviștii (și nu numai) să se pronunțe asupra celor de mai sus și a celor de mai jos. Nu înainte de a remarca (în sens pozitiv) că din cele șase articole, cinci se referă la ”prostie” și doar unul la ”prost”. Într-adevăr, nu proștii trebuie studiați, ci prostiile oamenilor, mai rare sau mai dese (indiferent de calitățile lor oficiale, de notorietate, de diplome sau de carnete de membru în Uniuni, Ligi și Asociații).

 

Etimonul cuvântului românesc ”prost” și derivatele sale (proști, prostie, prosteală, prostire) este de origine slavă. Reamintesc aici o constatare, neverificată riguros, dar care ar putea fi o temă pentru cercetări serioase. Cuvintele rămase în limba română din slavonă, respectiv rusă, au conotații eminamente negative: rus. ”ulița” (= stradă) la noi desemnează o străduță nenorocită și prost croită (vezi ”Iarna pe uliță”); rusescul ”nauka” (= știință) a ajuns la noi chiar în sensul contrar, desemnând omul prost, neștiutor, năuc. Și exemple există încă destule. Tot în această listă de cuvinte rămase la noi cu sens negativ este și cuvântul ”prost” care provine de la rus. ”prostoi” = simplu, pur și simplu, elementar, de bază, nesofisticat, needucat. În Basarabia se mai aude și azi rusismul ”prostata” (cu accentul pe ultima silabă) și care înseamnă ”simplitate”, ”pur și simplu”. De ex., în expresia ”Eu, prosta, nu i-am răspuns” care înseamnă ”eu, pur și simplu nu i-am mai răspuns”. Așadar, om prost înseamnă om simplu, om din popor, poporan sau chiar populan (de la it. popolo = popor). În armată exista expresia ”soldat prost”, adică ”simplu soldat, fără niciun grad sau distincție. Prin extensie, s-a conferit sensul suplimentar de ”needucat”, ”necioplit”, ”necizelat”, ”mitocan”, sau chiar de ”neam prost” (cu sensul de om care provine din popor, om simplu).

 

Interesantă este originea cuvântului prost/ nebun în latină, engleză și franceză. În limba latină, follis însemna beșica de porc umflată, cuvânt care a dat în limba română ”foale” (coaie/ testicule). Deoarece beșica de porc umflată și umplută cu grăunțe, frecată cu degetele umezite pentru a genera sunete/ zgomote …flatulente era un element care definea/ descria/ însoțea nebunul carnavalelor medievale, acesta s-a numit în franceză ”fou” (”nebun”) și în engleză ”fool/ish” (”prost/esc”). Limba română a păstrat cuvântul ”folie”, cu accentul pe ultima silabă, (prin franceză, probabil) care înseamnă ”nebunie”, (cu trimitere directă la ”follis”), dar și foaie, peliculă, adică… folie – cu accentul pe prima silabă  (folie de plastic sau de staniol).

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     28 ianuarie 2017

 

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești”

 

Episodul 29

 

Foarte probabil, mulți dintre aceia care alocă ceva timp pentru citirea episoadelor mele (zilnice) vor gândi (cu glas sau în gând): ”ăsta mai are de gând să o facă mult timp pe deșteptul?”. Mulțumesc pentru compliment! Fiind și final de week end m-am gândit că este bine să las și pe alții să transmită gândurile lor despre prostie și proști, epigramele fiind mereu pe gustul celor care au simțul eficienței: bagi puțin și scoți mult. Într-o viitoare enciclopedie a prostiei românești epigramele vor avea locul lor important. Deocamdată, șase prostologi care se exprimă mai bine în versuri. Dintre toți, domnul Quintus e cel mai mare (și mai în vârstă). La mulți ani, maestre!

 

 

Răzbunarea prostului

 

(de George Budoi)

 

Cu curaj, nu fără rost,
I-am spus prostului că-i prost;
Azi îmi este şef la stat,
Iară prostul… n-a uitat!…

 

Despre proşti

 

(de Nelu Vișan)

 

Întrebarea este veche,
Serioasă – nu glumesc –
Dacă proştii n-au pereche,
Oare, cum se înmulţesc?!

 

Deştepţi în prostie!

 

(de Mircea L. Tănase)

 

Convins sunt că prostia doare,
Căci insistaţi să-i găsiţi leac,
Dar cum îi depista-vom oare
Pe cei ce suferă… şi tac?

 

Prostia

 

(de Mircea Ionescu Quintus – centenarul!)

 

În universul nostru strâmt
Plini de virtuţi şi de ocară,
Prostia este o povară
Pe care cei ce-o duc, n-o simt.

 

Despre proşti

 

(de Florea Ștefănescu)

 

Despre proşti şi-a lor mulţime
Înţelepţii toţi au spus:
Proştii nu sunt la-nălţime
Însă îţi vorbesc de sus.

 

Epigrama cu aprecieri

 

(de Gheorghe Bîlici)

 

Când văd toţi proştii plini de bani
Şi-n lume-atâta sărăcie,
Îmi zic – şi-am irosit mulţi ani –
Să fii deştept e o prostie!

 

(va urma)

 

Culese și împrăștiate de Liviu Drugus, Miroslava, Iași, 29 ianuarie 2017

––––-

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 30 (în care se vede că inteligența este adaptare, iar prost(ia) înseamnă să nu știi pe de-a rostul cele zece trăsături caracteristice ale inteligenței edictate de prof. Golu)

 

Într-unul dintre episoadele anterioare am înșirat un lung cârnat de discipline care ar fi îndrituite să se aplece asupra prostiei cu gândul de a o studia cât mai bine/ complet/ profund. Chiar pe primul loc am plasat psihologia (și îmi mențin părerea și acum), deși cărțile țin neapărat să mă contrazică. Mă refer la cărțile de școală, acolo unde se pun bazele a ceea ce ar trebui să știe un om mediu (și peste nivelul mediu). Asta ar fi încă un motiv să fiu clasat ca ”ciudat”, ”out of the box” și lipsit de respect pentru prima (?) instituție a unei societăți civilizate: școala. Dar, discuția despre valoarea/ calitatea/ importanța manualelor a fost destul de vehementă în ultimii ani, și nu s-a încheiat în favoarea autorilor de manuale.

 

Iau un manual de psihologie pentru clasa a X-a. Autori: Mielu Zlate (coordonator, Tinca Crețu, Nicolae Mitrofan, Mihai Aniței), 160 de pagini format 18x24cm (adică mare). Anul aprobării: 2005 (în cf. cu programa analitică din 2004). Referenți: Elena Bonchiș și Ion Negreț-Dobridor (recunosc, necunoscuți mie). Convins fiind că prostia și prostirea – cărămizi de bază la construirea tuturor societăților umane – vor avea un capitol special, parcurg cu nesaț cuprinsul. Rețin un citat (înscris cu scop de captatio benevolentiae, chiar pe prima pagină a cărții) în care se afirmă că ”A înțelege omul pentru a-l perfecționa, aceasta este adevărata menire a psihologiei” (S.L. Rubinstein, 1957). Cum spuneam, normal ar fi (fost) ca prostia/ prostirea să aibă, în manual, un capitol distinct, tocmai pentru a înțelege mai bine  (și) omul. Nu are. Are în schimb corolarul ei ”Inteligența” (pp. 122 – 127). Înțeleg propensiunea pozitivist-optimistă a autorilor (în cazul de față autorul este N. Mitrofan), dar să nu amintești niciun cuvânt despre reversul/ opusul inteligenței (prostia) mi se pare total nepotrivit și lipsit de viziune. În fine, mă văd, așadar, contrazis în elanul meu inițial că psihologia ar fi prima disciplină îndrituită să studieze prostia. Mai rămâne psihiatria, dar, după cum știm, dacă (toate) prostiile ar fi tratate la psihiatrie atunci toată lumea ar trebui să devină un imens ospiciu (cu medicii psihiatri în frunte, desigur). Dar poate, cumva printre rânduri se vorbește și despre subiectul nostru preferat, prostia? Să vedem. Se începe, firesc cu ”Definirea și caracterizarea inteligenței”. Sursa principală de inspirație este profesorul Mihai Golu  – șeful psihologilor români în perioada comunistă, cocoțat în funcții imediat după 1990, poate și pentru faptul că a făcut Facultatea de psihologie la Moscova. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Golu

Odată constatată această filieră aproape că nu ar mai trebui să merg mai departe cu cititul…. Și totuși, e bine să aflăm ce au învățat și ce învață elevii noștri în materie de psihologie de la Școala sovietică de psihologie. Iată ”scurta definiție” dată de tov. Golu:

 

”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în capacitățile (M. Golu):

  • de disociere-corelare-sistematizare-generalizare a proprietăților semnificative ale obiectelor fenomenelor) din lumea externă și a relațiilor dintre acestea;
  • de a face față diverselor situații problematice noi, imprevizibile;
  • de a adopta decizii optime în situațiile alternative, prin aplicarea unor criterii și teste de eficiență, adevăr etc.;
  • de a restructura și adecva ”din mers” desfășurarea comportamentului (respectiv, activității) la logica desfășurării evenimentelor în plan obiectiv, extern;
  • de a organiza și transforma în plan subiectiv intern situațiile externe și de a elabora modele ideale pentru intervenția ideală în realitate;
  • de a crea și alege mijloacele adecvate scopului stabilit (Nota: LD: Asta e preluare clară din Metodologia Scop Mijloc, teorie definitivată de mine în anul – orwellian! – 1984, anul în care teza a fost acceptată, dar amânată la susținere sine die, dar asta o voi discuta mai târziu);
  • de a anticipa rezultatele unor transformări (în plan intern-ideal sau în plan extern-practic);
  • de a opera cu sisteme de semne, simboluri și semnale în comunicarea cu cei din jur și în reglarea propriei conduite;
  • de a realiza succesiuni logice (și legice) în câmpul unor evenimente haotice sau aleatoare și de a sesiza inadvertențe, lacune sau absurdități în teste verbale sau nonverbale, în situații problematice date spre rezolvare;
  • de a se raporta distinct și specific la diferite laturi ale realității sau la una și aceeași latură în contexte diferite.”

 

Cam asta ar fi ”scurta” caracterizare dată conceptului psihologic de ”inteligență”. Nu exclud deloc ca profesori de psihologie să dea un test cu subiect unic: ”Care sunt cele zece elemente caracteristice ale inteligenței?” (Am scris ințial ”ale inteligenței umane”, dar mi-am dat seama că în viziunea goluiano-mitrofaniană ”inteligență umană” este pleonasm, deoarece inteligența este strict umană/ specific umană. Restul animalelor sunt tâmpite/ proaste/ idioate/ cretine etc… Groaznic neadevăr! Inteligența este specifică VIULUI, deci și plantelor și animalelor. Nu îndrăznesc să spun că întreaga materie este inteligentă – C. Dulcan – , dar măcar să nu negăm evidențele). Evident, ar fi un test de memorie… De unde și argumentele multor critici ale acestor manuale care conchid că Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) avea dreptate: ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Fiecare dintre cele zece caracteristici comportă explicații suplimentare pe multe pagini (ex. nuanțarea logic – legic; deosebirile între semn, simbol și semnal; de ce deciziile imediat suboptime nu se înscriu în caracterizarea inteligenței; ce înseamnă adecvare ”din mers” a comportamentelor; legătura – în acest punct – cu Etica, ce înseamnă adecvarea scop – mijloc și de ce inteligența înseamnă daor adaptarea/ adecvarea mijloacelor la scopuri și nu și adecvarea/ adaptarea scopurilor la mijloace; ce înseamnă plan obiectiv – bine că a autorul renunțat la ”legile obiective ale psihologiei” etc.).

 

În fine, elevilor li se oferă și o definiție aristotelică cu gen proxim (personalitatea umană) și diferență specifică (adaptarea la nou). Iată definiția integrală: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Eu aș fi simplificat: ”Inteligența este adaptarea ființelor la nou”, sau – și mai simplu – ”inteligența este adaptare” după care aș face jocuri/ teste/ exerciții care să probeze această afirmație. Termenul de ”conduită intelectuală” este nu doar inutil, în definiție, dar și generator de confuzii (mai ales dacă acceptăm că inteligente sunt și animalele). Mai degrabă aș fi insistat pe etimologia cuvintelor inteligență, intelect, înțelegere. Termenul de ”intelectual/itate” este o temă de discuție care încă generează dispute.  Voi continua, în episodul de mâine, discuția pe marginea capitolului despre inteligență, inclusiv Aplicațiile sugerate. Spuneam că termenul ”prost/ie” lipsește din manual? Da, lipsește, dar este amintit un derivat al său: cuvântul ”prostesc”. La p. 143, în cadrul capitolului de ”Relații interpersonale” se vorbește depre șapte feluri de dragoste, la baza cărora se află ”dragostea prostească” (sic!). Mai bine s-ar fi menționat faptul că Nomenclatorul OMS a inclus dragostea în rândul afecțiunilor/ patologiilor psihice.

 

 

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     30 ianuarie 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 31 (în care se vede cum inteligența se poate preda și prin contraexemple: în cazul de față, le putem numi simplu, românește: prostii. Prostii profesorale/ didactice/ pedagogice)

 

Capitolul despre ”Inteligență” are, la început, un fel de aforism-sinteză-aluzie, cu trimitere la conținutul capitolului: ”Maximum de efecte, cu minimum de cunoștințe!”. Este o parafrazare a cunoscutei definiții a eficienței maxime (maximum de efecte cu minimum de efort). Rostul trimiterii la minimum-ul de cunoștințe îmi scapă. Altfel, acest pseudoaforism poate fi o bună definiție a șmecherului/ descurcărețului/ pezevenghiului, prin definiție un om fără prea multă școală/ fără prea multe cunoștințe, dar care atinge maxim ul de efecte posibile! Cu alte cuvinte, ”Minte multă nu se cere/ Să ai noroc, să ai putere!”. Frumos îndemn, mai ales că autorul capitolului (N. Mitrofan) pare a-i da curs în conțintului lecției. Parcă jenat de faptul că a făcut, chiar de la început, apel la psihologul de școală sovietică, Mihai Golu, N. Mitrofan apelează, în continuare doar la nume din Occident (J. Guilford, C. Speraman, L. Thurstone, J. Piaget, R. Sternberg, H. Gardner, D. Goleman, A. Binet, Th. Simon, L. Terman, W. Stern, D. Wechsler). Oare absolvenții Facultății de psihologie pot spune câte ceva despre fiecare dintre sutele de nume amintite în manual? Aș presupune că nu, mai ales că, după absolvire psihologii se vor specializa pe un domeniu sau altul (psihologia muncii, psihologie clinică, psihologie școlară, psihologie de cuplu etc.) ignorând teoreticienii care nu au contribuit la cunoașterea domeniului lor. Numele celor 12 corifei ai psihologiei mondiale vor trebui memorați pentru examen, nu? Manualul de psihologie are 24 de capitole. Presupunând că fiecare capitol ar avea, în medie, 12 trimiteri la nume de renume, înseamnă că elevii vor trebui să memoreze cca 286 de nume proprii (majoritatea străine). Cui folosește o astfel de îmbâcsire a canalelor memoriei elevilor cu sute de nume, respectiv de termeni noi, specifici și/ sau ultraspecializați? Sau aceste nume și denumiri nu se încadrează în acel ”minimum de cunoștințe” care va asigura absolventului de liceu ”maximum de efecte”? Aș înclina să cred că nu se încadrează. Se pare că ”aforismul” nu este respectat nici măcar de autor.

 

Concret, se enunță, în continuare, ”5.2. Teorii cu privire la inteligență”. În fond, se face o scurtă istorie a evoluției opiniilor despre inteligență (2,3 pagini din totalul de 6 pagini – inclusiv teste și aplicații). Teoria bifactorială este completată cu Teoria multifactorială, urmată de Teoria genetică a lui Piaget (cu cele patru stadii ale conduitei inteligente, pe grupe de vârstă, până ajungerea la maturitate), apoi se adaugă încă trei teorii: Teoria triarhică, Teoria inteligențelor multiple și Teoria inteligenței emoționale (Goleman). Fiecare dintre disciplinele care studiază omul (deci, nu doar psihologia) au înregistrat de-a lungul timpului sute de teorii, opinii, păreri, critici etc., dar acestea nu au sens să fie predate decât la nivel de (ultra)specializare. În decursul viitoarelor decenii se vor mai acumula mii de teorii/ opinii/ păreri (fiecare cu partea sa de succes comercial), dar elevii nu au nicio vină să memoreze aceste pomelnice cu nume de autori și de teorii. Faptul că s-a dat o descriere și o definiție a inteligenței era suficint, cred, pentru a trece la măsurarea inteligenței (cap. 5.3) unde era suficientă descrierea QI ca raport între vărsta mentală și vârsta cronologică. Clasificarea testelor este, de asemenea inutilă (la acest nivel). În schimb, aplicarea de teste pentru fiecare elev ar trebui să aibă cel mai mare spațiu în economia lecției. Aceasta este toată lecția despre inteligența umană. Evident, niciun cuvânt despre prostie, despre normalitate sau despre… lipsă de inteligență,

 

Merită interes partea de aplicați, dar și aici am câteva observații. Iată aceste aplicații (un fel de teme pentru acasă). 1. Urmăriți pe parcursul unei zile de școală care dintre răspunsurile colegilor voștri pot fi considerate a fi inteligente.  (Răspunsul meu: puține, foarte puține…). Poate mai util era să se propună și urmărirea prostiilor/ aberațiilor depistate pe parcursul unei zile de școală (eventual și cele comise de profesori!). 2. Stabiliți cel puțin cinci profesii care solicită un înalt nivel al coeficientului de inteligență. (Răspunsul meu: hacker, contrabandist, pește, spion, spărgător de bancă).  3. Cunoscând etalonul construit pentru Scala Wechsler de inteligență pentru adulți-III, ce puteți spune despre personalitățile care aveau următoarele valori ale coeficientului de inteligență: Kant – QI = 175, Voltaire – QI = 180; Leibniz – Qi = 190; Goethe – QI = 200. (Răspunsul meu: toți se încadrează ca având scor Excepțional (adică de la 130 în sus). În altă ordine de idei, se poate răspunde că nemții au mai mulți oameni excepționali decât francezii…). În fine, cea de a patra aplicație merită atenție, aici fiind vorba despre memorie + inteligență. Iată testul 4. Rezolvați următorul test: Pe un rând sunt 5 case. Profesorul de matematică stă în casa roșie. În casa din mijloc se bea lapte. În casa verde se bea cafea. Casa albă este în dreapta casei verzi. Vecinul celui ce mănâncă mere are o vulpe. Profesorul de fizică are un câine. Profesorul de chimie bea ceai. Vecinul celui ce mănâncă struguri are un cal. Cel ce mănâncă vișine bea suc de portocale. Vecinul profesorului de matematică mănâncă mere. Profesorul de română stă în prima casă. Cel ce mănâncă piersici crește melci. Profesorul de biologie mănâncă cireșe. Vecinul profesorului de română stă în casa albastră. În casa galbenă se mănâncă struguri.     Ținând cont de aceste propoziții, trebuie să găsiți răspuns la următoarele două întrebări și, totodată, să vedeți cât timp a durat până ați rezolvat testul: a) ce profesor bea apă? Și b) ce profesor crește zebre?

 

Observațiile mele referitoare la testul 4. Este o neeleganță sau poate un complex de inferioritate al profesorului care a introdus în acest test cinci profesori. Inițial, testul era cu oameni de naționalități sau profesii diferite. Trecând peste asta, dincolo de timpul necesar rezolvării ar trebui de făcut o statistică legată de modurile în care s-a pornit, continuat și terminat în rezolvarea acestui excercițiu de logică, organizare/ structurare a informației și memorare. Am ”jucat” acest test în universități diferite, cu specializări diferite și la niveluri de studii diferite (licență și master). Cele mai bune rezultate le-am înregistrat la cursanții de la două mastere din cadrul Universității Petru Maior din Tg Mureș. Recomand celor care nu vor reuși sub nicio formă să rezolve testul (se întâmplă destul de des) să treacă la niveluri superioare de cooperare: cu doi, trei sau n colegi/ cunoscuți/ prieteni. Va fi interesant și pentru mine să aflu din partea celor care citesc acest serial răspunsurile legate de timpul necesar fiecărei încercări și cu câte persoane au reușit să dea (împreună) răspunsul corect. Din experiența ultimilor 20 de ani, în extrem de puține cazuri am primit răspunsuri individuale corecte pe parcursul a 30 min. În majoritatea cazurilor, au participat între 15 și 30 de persoane pentru rezolvare (în timp relativ scurt). Se verifică astfel puterea cooperării și a convergenței forțelor.  (Cu titlu de curiozitate, aceste teste erau date, prin anii 70, celor care lucrau la calculatoare – acum se numesc IT iști). Ținând cont că printre cititori sunt și psihologi, îi invit să ne împărtășească teste interesante, demne de a fi ”jucate” și interpretate. În viitor, voi oferi și eu câteva dintre jocurile/ testele/ aplicațiile pe care le-am utilizat în decursul timpului. Desigur, nu abandonez tema serialului. Cu alte cuvinte, cine nu reușește să facă un test oarecare nu înseamnă că intră automat în categoria …. proștilor. Înseamnă doar că are alte abilități pe care este bine să le dezvolte și exploateze.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     31 ianuarie 2017

––-

Extrase din ”Istoria culturală a prostiei românești” (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 32 (”Acești imbecili care ne guvernează” intră direct în Istoria culturală a prostirii românilor de către penalii profesioniști)

Ziua de 31 ianuarie 2017 va rămâne o zi neagră în Istoria prostirii românilor de către proști aleși democratic (aleși de oameni păcăliți cu promisiuni de majorări salariale și beneficii materiale extrase chiar din produsul muncii lor). Andre Santini, autorul cărții ”Acești imbecili care ne guvernează” se întreba, retoric, în 1998: ”Se poate, rațional, încredința soarta unui popor întreg unor politicieni de bîlci care se dedau de îndată la asemenea acrobații?” (p. 8). Dacă privim lucrurile prin prisma (dez)ordinii de (astă) noapte a ședinței guvernului român actual, condus de un condamnat penal, răspunsul este unul singur: ”Da, se poate. Cu un guvern socialist de extracție penală, se poate. Din păcate”. Dacă Andre Santini ar fi fost jurnalist și ar fi adresat această întrebare ministrului actual al (In)justiției – nomina odiosa! – care a legiferat hoția în România, acesta din urmă, vizibil emoționat și afectat de faptul că tocmai lui i-a revenit onoarea de a-și salva colegii de partid de la pușcărie, ar fi răspuns: ”Altă întrebare!”.

În episodul de ieri, mă miram de faptul că manualele școlare nu vorbesc/ scriu mai nimic despre proști, prostie, prostire, prosteală și despre eufemismul pentru prosteală (= manipulare). Azi, prin manipularea mișelească cu ordonanțele de urgență pentru salvarea hoților, am și răspunsul, primit chiar de la guvernanți: poporul trebuie educat în spiritul supunerii, al răsplătirii elevului cu note mari dacă nu pune întrebări și dacă memorează informațiile oferite pe post de înțelepciune savantă. Cu cât mai multă informație de balastieră, cu atât mai bine pentru beneficiarii guvernanți care vor primi votul (nu foarte rațional) al acestor ”școliți”. Norocul nostru ca nație este că ”scoaterea de tâmpiți pe bandă rulantă” nu reușeșete întotdeauna. Intrarea României în lumea civilizată a făcut ca oamenii să nu ”pună botul” la toate prostiile livrești și să gândească cu mintea proprie. Și să acționeze conform intereselor firești și de bun simț înscrise de milenii în Codul nescris al democrației.

Istoria este succesiunea încercărilor prostești ale proastelor guvernări pentru a putea fura cu acte în regulă, urmate – inevitabil – de reacțiile ferme (uneori, dure) ale celor care nu vor să se lase prostiți de proștii profesioniști penali care s-au urcat mișelește, în fotoliile puterii.

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 1 februarie 2017

–––––

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 33 (despre costurile comparative ale prostiei repetitive)

O cititoare (Valy L. Buța) îmi sugera că tare ar fi bun un aparat de măsurat prostia. Cu riscul să irit cititorii cu atenție și memorie excelente, reamintesc aici că (nici eu) nu cred în existența proștilor (cu diplome sau nu, puberi sau pensionari, de un gen sau altul – sau chiar de un altul, oameni de stat sau oameni de acțiune). Putem spune că X este prost doar dacă vrem să-l jignim neapărat. Cred însă în capacitatea oamenilor de a face – mai rar sau mai des, uneori foarte des – prostii, prostioare sau prosteli benigne sau maligne. Lipsa de stil a unor făcători de prostii apare cu osebire atunci când aceștia fac o prostie și apoi încearcă să o astupe făcând una mai mare. Deja avem o tentativă de evaluare prin comparare: prostia x este mai mică decât prostia y. Așadar, prostiile ar putea fi evaluate, dar proștii – nu! Din păcate, la ora actuală, din câte știu eu – dar cititorii mă pot contrazice – nu există un set de criterii prin care să se măsoare o faptă, ipotetic și apriori considerată ca prostie, măsurătoarea fiind făcută din punctul de vedere al magnitudinii, intensității și abaterii de la un set de stări considerate ca fiind/ descriind normalitatea. Dacă ar exista un asemenea set de criterii (respectiv mecanismul de măsurare a prostiei) atunci am putea să aplicăm și dictonul românesc: ”prostia și domnia se plătesc”. Ok, prostia se plătește, dar CINE, CÂT și CUI? Aici problemele se complică.

Valoarea unei prostii (rețineți, prostiile au valoare!) este dată de varii criterii luate în calcul. După cum am recunoscut, sunt un prostolog începător și nu am încă un set de criterii bine pus la punct pentru e-valuarea unei prostii, dar poate voi fi ajutat de cititori în acest sens. Deocamdată voi apela la puterea dumneavoastră de imaginație și de capacitatea de a fi (relativ) imparțiali, adică nepartizani/ nonpartinici/ neutri. Știu că asta este o iluzie, dar ar merita încercat. Mai mult decât atât, mari specialiști în metodologia cercetărilor umane/ umaniste/ umanistice de mare finețe au dat de înțeles că în momentul în care ai intrat cu cântarul (de bocanci nu mai vorbesc!) în sufletul/ mintea unui om, respectiva măsurătoare este deja deformată/ influențată/ perturbată de chiar omul cu cântarul! A spus-o Mircea Cărtărescu (Levantul) în măiestrite versuri: ”Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta/ Fenomenuri subatomici fără a le-nfluența”. Deci, nici măcar vestita ”psihologie cuantică” nu ne-ar fi de folos în cântărirea prostiei. Și, culmea tragediei, prostia nu poate fi măsurată (cât de cât riguros) decât postfactum, adică abia după ce ai comis-o. Și totuși, o estimare/ evaluare a unui comportament uman oarecare din punctul de vedere al nivelului de prostie-inteligență ar putea fi făcută, făcând apel la experiență, bun simț, imaginație, capacitate de pre-viziune etc. Toată discuția de mai sus ar fi doar vorbă-n vânt dacă nu voi încerca să iau/ luăm un exemplu.

În lipsa altui criteriu de evaluare a unei acțiuni umane voi măsura (cu aproximație) sau voi lăsa cititorii să aprecieze mărimea COSTURILOR unei/ unor acțiuni/ decizii. Pornim de la cele două OUG-uri care, spun specialiștii, vor favoriza infracționalitatea/ corupția la nivel înalt. Cifrele utilizate aici sunt pur ipotetice, dar nu total rupte de realitate. Cam cât ar costa un referendum pentru electoratul român? Să spunem o cifră: 10 mld. lei. Referendumul ar fi declanșat pentru a vedea atitudinea populației față de lupta anticorupție, iar rezultatul va avea consecințe juridice și politice directe (demiterea factorilor care se opun, direct sau mascat acestei ofensive vitale pentru democrația de la noi). Dar, ca la șah, corupția/ corupții sesizează pericolul popular și edictează în umbra nopții și a secretului două OUG care favorizează corupția. Desigur, simpla publicare în Monitorul Oficial (Mof) a celor două OUG au generat deja mai multe zile de proteste crescânde în întreaga țară. Se pot estima costurile orelor de proteste ca timp furat odihnei. Putem înmulți numărul protestatarilor din țară cu zilele de protest și valoarea unei ore de protest. Se poate adăuga și timpul consumat în Parlament cu protestul opoziției față de putere. Se pot evalua orele de dialoguri pe FB (și alte rețele) dedicate protestelor. La aceste costuri se vor adăuga consumurile făcute de jandarmerie cu mijloacele specifice (gaze lacrimogene, îngrijiri medicale, stingătoare de incendii, benzină, echipamente, curățenie, alte pagube colaterale etc.). Alte instituții (CSM, DNA, Procuratură, Avocatul poporului etc.) sunt puse îm mișcare pentru a analiza impactul negativ al celor două OUG. Aici nu sunt costuri de estimat, instituțiile fiind bugetare și, oricum, salariile merg. Doar uzura și tensiunea nervoasă ar merita calculate/ estimate. În fine, depistarea și pedepsirea provocatorilor care au vrut să întunece imaginea protestelor de aseară, pregătind o eventuală stare de urgență, presupune alte costuri. În cazul în care protestele se extind și pot apărea noi costuri, COSTUL TOTAL al luptei împotriva sitemului anticorupție crește substanțial. Dacă mai luăm în calcul posibile ciocniri fizice între susținătorii luptei anticorupție și reprezentanții corupției însăși (politicieni, funcționari, oameni de afaceri, provocatori plătiți etc.) vom ajunge la costuri financiare uriașe. Mai adăugăm și stricarea imaginii României pentru posibilii investitori străini, respectiv scăderea credibilității țării ca aliat strategic în noile evoluții geopolitice care, toate, vor amplifica pe termen lung creșterea vulnerabilității României față de potențiali agresori externi. Toate astea pot fi evaluate și dau un COST TOTAL. Bine, dar ce legătură are asta cu evaluarea prostiei? A cărei prostii? Aflăm imediat!

Presupun (cititorii mă pot contrazice) că toată această tevatură costisitoare porneșete de la ”amănuntul” că șefii celor două Camere ale Parlamentului României au probleme penale destul de serioase, cu riscul iminent ca din demnitari de primă mână să ajungă pușcăriași de drept comun. Având Camerele și Guvernul la dispoziție, ei au mers pe ipoteza că cele două OUG i-ar scăpa de sabia care le atârnă deasupra capului. De unde și costurile generate de această nefericită/ neinspirată/ proastă decizie politico-juridico-penală. Așadar, toate costurile se datorează unor fapte umane obișnuite: o singură decizie proastă. Oamenii (mai) greșesc și apoi suportă consecințele. Dar lăsând democrația și statul de drept deoparte, s-a ajuns unde s-a ajuns. Cred că toate ar fi putut fi evitate într-un mod simplu (Observ deja surâsul în colțul gurii la cei care gândesc că s-a mai găsit un ”deștept” care să ne fericească cu soluții…). Îmi asum riscul și zic: oare nu era mai simplu ca Legea electorală să nu permită intrarea în cursă a oricărei persoane cu probleme penale (condamnații să nu poată candida, chiar dacă legea nu le-a interzis aceste drepturi prin sentință judecătoarească). Dacă nu am avea penali/ penalizabili/ șantajabili în Parlament și Guvern este sigur că nu am fi ajuns la costuri atât de mari pentru statul român/ societatea românească. Așadar, prostia de a accepta penali în clasa politică se putea evita dacă ne-am fi gândit (mai mulți, cât mai mulți) la consecințele dezastruoase ale acestei penale neglijențe din Legea electorală. Plătește cineva? Sigur! Noi, prostimea!

Mai iau un exemplu de evaluare ”ochiometrică” a prostiei. Reiau/ redau, pentru completare, un text scris anul trecut, fără alte comentarii: ”La presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe A. Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost.”

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 2 februarie 2017

 

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 34 (în care se dă samă de autori și locuri unde prostia este luată în seamă)

 

Încercând să mă informez cât mai bine pe tema prostiei cu parfum mioritic, am adunat cărți, reviste, articole, link uri etc., dar concluzia citirii acestora mi-a lăsat un sentiment de nesiguranță, de derută chiar. Multitudinea de definiții și descrieri, de cauze și clasificări, de consecințe și costuri – toate legate de prostie – îți dau cel mult un sentiment de certitudine în legătură cu faptul că părerile sunt împărțite, fiind atât de diverse și/ sau contrarii, astfel încât – în calitatea mea de viitor prostolog – deja încep să mă simt prost. Pe parcursul acestui serial, din când în când, voi încerca să împrăștii/ ”share”  câte ceva dintre cele care mi s-au părut a fi demne de reținut și de folosit în înțelegerea vastului fenomen. Îmi permit să adresez rugămintea către cititorii mei să-mi semnaleze asemenea op uri, întru derutarea mea crescândă și deplină. Desigur, voi cita corect sursele și nu-mi voi asuma vreo idee/ formulare anume pe care să o trec drept creație proprie. Pentru început, doar câteva constatări fugare:

  • Majoritatea cărților scrise de români (găsite de mine) au drept autori și editori din două zone geografice și culturale ale țării: Iași și București; ambele orașe au candidat cu insucces la titlul de capitală europeană a culturii pentru anul 2021, dar Iașul nu a avut răbdare și a ieșit din competiție înaintea Bucureștiului (de unde și sentimentul ieșean al întâietății…);
  • Specializările autorilor sunt din zona umanioarelor (sociologi, filosofi, psihologi, literați sau chiar scriitori consacrați); dintre ieșenii care au dat importanță temei și au scris mai consistent pe temă amintesc: Vasile Pavelcu, Liviu Antonesei, Nicu Gavriluță, Ștefan Afloroaiei, Valeriu Gherghel.
  • Sub raport cronologic, Iașul devansează Bucureștiul, dar … cei din urmă au devenit cei dintâi (mai ales dacă țin cont de nucleul de publiciști de la Dilema Veche în frunte cu Andrei Pleșu) care doar în ultimul an au dedicat mai multe suplimente/ dosare Dilema fenomenului și derivatelor sale (prostia, șmecheria, magia, paranormalul etc.). Tot din zona culturală bucureșteană provine și Alexandru Țiclea care a scris ”Elogiul… prostiei” (titlu pastișat după cartea moldoveanului Vasile Pavelcu, ”Elogiul prostiei”, care, evident, s-a inspirat din Erasmus care a scris ”Elogiul nebuniei”. Mare criză de titluri în zona rarefiată a prostiei și a prostologiei!
  • Moldovenii tratează prostia mai mult în cheie umoristică/ ironică, în timp ce muntenii par a dori să o studieze în cel mai serios mod cu putință (ironia fiind doar un mic adjuvant);
  • Cărțile scrise de străini provin îndeosebi din zona de cultură latină (Cipolla, Santini) dar să nu uităm că ”cel mai cel” în materie de descriere a prostiei/ nebuniei este teologul olandez Erasmus din Rotterdam. Nu poate fi ignorat din această retrospectivă scurtă ungurul Istvan Rath-Vegh, al cărui op apărut la noi în 1969 (Istoria culturală a prostiei omenești) m-a preocupat mereu și m-a îndemnat, în cele din urmă, să încep acest serial; în fine, nu poate fi uitată autoarea americană Madleine L. Van Hecke (nume ce trimite la olandezul Erasmus care avea mamă de origine franceză), singura femeie care a îndrăznit să pătrunde într-un domeniu neclar în care doar bărbații și-au permis să se ocupe, mai mult sau mai puțin serios, de temă.

 

Închei acest mic episod cu o hexagramă datorată lui G. Budoi:

 

”Fiecine cum s-o crede, dar e bine să se știe,/

Că nu este om pe lume să nu facă vreo prostie./

Nu doar oamenii, chiar zeii, ca o culme-a ironiei,/

De când este lumea lume, toți plătesc un bir Prostiei;/

Însă una este, frate, s-o faci rar, doar din greșeală/

Și-alta este ca să fie starea ta cea naturală”

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 3 februarie 2017

 

Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (serial cu un număr infinit de episoade)

Episodul 35 (despre jmeckeria manipulatorie îndoielnică a slujbașilor care muncesc noaptea)

 

Ne place sau nu, manipularea este o formă de (o încercare de) prosteală/ de prostire a cuiva. Am mai spus-o: manipulare humanum est! Toți manipulează (mai mult sau mai puțin, mai direct sau mai pe ocolite, mai finuț sau mai grosuț, în scopuri nobile sau ignobile, în scop personal sau într-unul care ține de un ideal etc.). Părinții îi manipulează pe copii (ca să învețe reguli de conduită interumană și de reușită în viață), șefii îi manipulează pe subalterni (ca să fie mulțumiți cu salariile și condițiile de muncă pe care le au), guvernanții manipulează electoratul (ca să-i mai voteze o dată și să închidă ochii la derapajele extralegale, cum ar fi a 13-a ordonanță de noapte). Votată noaptea – pentru că era de urgență; publicată noaptea – pentru că era mai întuneric și lumea dormea; deșteaptă ca noaptea – pentru că unii cred că (ei) se deșteaptă doar noaptea.

 

Cine manipulează și nu e prins, primește laude și aprecieri pozitive. Cine manipulează și e prins, primește șuturi și sincere sictiruri. Dacă ești prins, ai două posibilități: a) recunoști că ai greșit (adică ai făcut o nefăcută, respectiv o prostie din cauză de negândire); orice recunoaștere este, însă, o cale de îndreptare și un semn de bună purtare; b) nu recunoști că ai greșit (doar chiorii nu pot să vadă asta, deși și ei ar vrea) și treci la o altă manipulare (evident, una mai proastă, pentru că atâta poate capul, altfel, o făceai pe prima ca lumea).

 

Sictireala sporește și nemulțumirea se lățește, iară tensiunea crește. Toată lumea se gândește, dar parcă se tot omu se prostește. Ion a lu zăpăcitu din capul s(t)atului a făcut și el o gugumănie (a grăit Ion că șî el îi om): a zis că manipularea – făcută la ”priviri de la distanță” – se  adresează ”poporului incult”. Sancta simplicitas! Cum e posibil? Păi e posibil pentru că și un deputat de (la)  Vaslui și-a catalogat enoriașii (din parohia unde unii l-au votat și alții nu l-au votat) drept ”răgălii” (adică tonți). Iar ”tonții”/ prostimea/ populimea nu suportă hoții. Mai exact, nu suportă jmekerașii de duzină care răspund la orice întrebare cu ”altă-ntrebare!” (chipurile, o dau cotită!). Submediocrul C.iordache nu citește, evident!, Suplimentul (ieșean) de cultură unde Radu Paul Gheo scrie de mai mulți ani și în fiecare săptămână că ”Românii e deștepți”. El citește doar presa teleormaneză unde se afirmă, la fiecare ”argumentare logică irefutabilă”, că ”ehe, românul e oț”. Dar Evropa nu suportă (h)oții (pe care îi numește prea delicat, corupți). Iar la noi în patria lui Io(ha)nescu și Ionesco, parafrazând un sociolog ieșean, ”Mama lor e mereu gravidă”.

 

Mammma lor!

P.S. În cheie mai serioasă lucrurile stau cam așa: https://blog.factual.ro/myth-busting-si-faq-dezbaterea-publica-despre-ordonante/

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 4 februarie 2017

Top of Form

Bottom of Form

Top of Form

–-

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 36 (în care se vede că ieșirea din balcanism se face doar cu/ prin occidentalism)

 

Una dintre devizele de lucru ale înaintașilor socialiștilor români actuali (comuniștii români de rit sovietic) era ”uzul de abuz și convingerea prin constrângere”, deviză care încă face parte din mentalul colectiv al actualei elite politico-ideologice românești aflate la guvernarea țării. Includ în această elită și pe ALDE Tăriceanu, colorat în liberal. Domnia sa are talentul boxerilor disperați care nu făceau pasul înapoi, indiferent de câte directe primeau în cap. Pur și simplu, el nu a greșit deloc în susținerea Ordonanței cu Ghinion (13), ci protestatarii nu au înțeles despre ce era vorba și s-au lăsat manipulați de soroșiștii iohaniști sereiști și oengiști. Dar, retragerea OUG 13 este, susține liderul liberal, ”o dovadă de inteligență din partea (guvernu)lui”. Evident, prostia se află la protestatari! Emiterea acestei sinistre ordonanțe este, acum, deja un clar și evident ”uz de abuz”. Urma să se aplice și partea a doua a dictonului/ devizei bolșevice, ”convingerea prin constrângere”, la propunerea eminenței gri-murdar a partidului-rege, Codrin Ștefănescu, cel care a emis ideea genială a aducerii unui milion de pesediști în Piața Victoriei din București, pentru a vede care pe care. Desigur, C.Ș. nu este original, ideea fiind la origine (cum altfel?) dragniană 100%. ”Nu știu cât îi mai pot ține în frâu..” se lamenta socialistul. Deocamdată, tactica boxerului disperat a luat sfârșit, iar partea doua a dictonului se… prorogă pentru altă dată.

 

Actuala stare tensionată a populației României  nu este una surprinzătoare: ea face parte din profilul cultural al poporului român, unul nu tocmai admirabil și demn de păstrat, dar în mod cert foarte greu de schimbat. Desigur, este valabil și pentru noi zicerea lui George Orwell conform căreia „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice”. Dar asta este doar o metaforă. Corupția cvasigeneralizată vine din străvechime și din tehnicile de supraviețuire ale unui popor aflat mereu ”sub vremi”. ”Trebuie să fii șmecher ca să te procopsești în țara noastră” scria amar Alexandru Vlahuță (”Din goana vieții”, 1892). Interesant este că ”șmechereala” politică românească actuală provine substanțial/ procentual din sudul țării, la interferarea cu inima culturală a Balcanilor.  O analiză a mediilor de proveniență geoculturală a liderilor noștri ar fi un demers foarte necesar pentru a ne cunoaște mai bine șansele pentru viitor. Descrierea de mai jos mustește de balcanism în sensul cel mai puțin plăcut al termenului: ”Interesant este că Dragnea – dând dovadă de o țâfnă de care numai proștii sînt în stare – și-a pus în guvern nu numai oameni fideli, ci și incompetenți, care speră să-i țină capul cît să nu facă prostii. Liviu Dragnea știe că fidelitatea trece, prostia rămâne – și e fidelă tocmai din incompetența de a fi altceva. ” (Vintilă Mihăilescu, Dilema Veche, nr 673/ ianuarie 2017, p. 3).

 

Vrând nevrând, ne întrebăm despre cauze. Ne lămurește rapid greco-românul Ion Luca Caragiale: „Toate şcoalele, de la cele populare până la universităţi ― şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte ― toate dau absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel, şcoala română, în loc de a fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetăţeni, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii.”  În regimul ceaușist, concurența acerbă la intrarea în facultăți însemna exact același ”canal de scurgere” către drepturi și privilegii potențiale (deși criteriile și motivațiile erau, formal, ușor diferite). Revenind la zi, șansa noastră ca țară se numește deschiderea către civilizația euro-atlantică. Protestatarii de azi sunt rezultatul direct al acestei deschideri căreia politicienii psd-ului vor să-i pună un punct. Nu cred că vor reuși.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 5 februarie 2017

Extrase din Istoria culturală a prostiei românești (un serial cu un număr infinit de episoade)

 

Episodul 37 (despre sintagma ”obiectivul scuză resursele” J și teama de a vorbi despre scopuri și mijloace)

 

Natură și cultură – două cuvinte care par a descrie întreaga noastră existență: ceea ce este deja existent (natură) și ceea ce creează și adaugă oamenii la acest existent (cultură). Desigur, cultura face trimitere la gândire, imaginație, limbaj, comunicare, interpretare – toate acestea ca pregătiri ale unei/ unor acțiuni umane. Mi-am mărturisit deja interesul meu pentru cuvinte (drept pentru care îmi place Vișniec, un alt rădăuțean îndrăgostit de cuvinte). Cuvintele folosite spun multe despre gândurile și atitudinile nerostite. Azi voi scrie despre cuvântul ”obiectiv” – o reminiscență de pe vremea domniei materialismului ”științific” (dialectic și istoric!). Acum suntem în Era informației, eră care a succedat celei a Energiei, respectiv a Materiei/ Substanței, dar limbajul nostru păstrează încă reziduuri din Era Materialismului, cea cu care și-a început omenirea existența.

 

Unul dintre aceste cuvinte ”parazit” este: ”obiectiv”. În perioada Revoluției Industriale (pe vremea lui Marx) succesul era eminamente descris în termeni materiali, în OBIECTE concrete adică, apte să creeze bunăstare sau bogăție. Obiectele se opuneau ideilor, la fel cum realismul se opune idealismului. Cred că atunci a apărut și sintagma ”a fi obiectiv”, adică a fi realist în vorbire, la fel cum sunt de reale obiectele. ”Obiectiv” era  ceva la fel de real ca un obiect/ lucru oarecare (palpabil, observabil, măsurabil). Corelațiile dintre fenomene pretindeau a fi ”obiective”, adică la fel de reale și adevărate ca și obiectele din jur. Materialiștii (îndeosebi) au apelat la sintagme ca: ”realitate obiectivă”, ”legi obiective”, ”fenomene obiective”, ”adevăruri obiective” etc.  Mai mult, un lucru dorit a fi obținut/ creat/ construit sau chiar o realitate viitoare dezirabilă a primit numele de ”obiectiv” (cu sensul de țel, scop, final(itate) ). Asupra acestui sens voi insista. Am propus, cu patru decenii în urmă, înlocuirea termenului de ”obiectiv” cu acela de ”scop”, alături de critica legii cauzalității (cauză-efect) și înlocuirea acesteia cu corelația scop-mijloc. Cuvântul ”scop” era extrem de rar folosit, bănuiala mea fiind că aceasta se datora unei posibile legături cu ”infamanta și imorala” sintagmă a lui Niccolo Machiavelli ”scopul scuză mijloacele”. Dacă ar fi să ocolim cuvântul ”scop”, atunci am putea avea ”obiectivul scuză mijloacele”, și ca să distrugem de tot sintagma florentinului am putea înlocui și ”mijloace” cu ”resurse” (altă marotă a materialiștilor) și atunci vom avea ”Obiectivul scuză resursele”. Nu doar că sună ca dracul și n-are niciun haz, dar nu are nici sens.

 

Aceste gânduri mi-au fost provocate de un pasaj dintr-un editorial al lui Andrei Pleșu (Dilema Veche, nr. 676, p. 3) despre cei doi cei mai mari vecini ai noștri, vecini care merită mai bine cunoscuți și înțeleși pentru a acționa eficient și corect în raporturile cu aceștia. Redau pasajul cu pricina: ”…diplomații cei mai eficienți , mai ”profesioniști”, mai înzestrați tactic și strategic mi s-au părut diplomații ruși și diplomații turci. În cazul celor dintâi, ”secretul” consta în faptul – am mai spu-o – că nu aveau reguli! Aveau, doar ”obiective”, pentru atingerea cărora nu se împiedicau, excesiv, în cutume, precauții stilistice, manuale de protocol, proceduri prestabilite.” Mă bucur că dl Pleșu a luat între ghilimele cuvântul ”obiective” (remanență a limbajului marxist sovietic, preluat și de cultura rusă actuală). Sper ca, în contextul culturii române actuale, să auzim cât mai puțin despre ”obiective” și cât mai clar și răspicat despre scopuri. Claritatea scopurilor (atunci când ele există) asigură potențialul succes. Cel mai greu în viață este să știi ce vrei. A ști ce vrei înseamnă însă să știi și de ce mijloace dispui, altfel facem ”wishful thinking” (luăm dorințele drept realitate).

 

În după-amiaza zilei de ieri s-a văzut un clivaj clar de scopuri și mijloace la cele două grupuri de protestatari (Palatul Victoria și Palatul Cotroceni). Dincolo de decalajul numeric substanțial, de structura pe grupe de vârste și mod de a pune problema, am văzut – în filmele postate pe FB – un clar hău cultural între cele două grupări de protestatari: La Piața Victoria se întrezăreau scopuri (pe termen scurt și lung) și se vedeau clar și mijloacele (variate, ingenios combinate). Dincolo, (la antiiohaniști) se recitau niște ”obiective” preluate mimetic de la ”colegii” din Piața Victoria…  Se tot vorbește depre ”cele două Românii” (sintagmă care îmi displace), dar nu poți ignora structurile culturale care se conturează cel mai bine în momente tensionate sau chiar conflictuale. A spus-o și L. Dragnea, tot ieri: „Modul de organizare și dimensiunea finanțării protestelor din Piața Victoriei arată o organizare profesionistă”. Dimensiunea finanțării n-a fost la vedere, dar organizarea profesionistă, inteligentă, calmă, politicoasă, eficientă, da! a fost foarte vizibilă. Evident, OUG 13 a fost o greșeală, dar să o strecori în Parlament sub formă de lege va fi tot o eroare. Se vede că dl Dragnea nu l-a ascultat nici pe dl A. Năstase care l-a atenționat: ”Singura greşeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greşeală de două ori”, dar nici pe președintele de onoare Ion Iliescu care a cugetat astfel: ”Când corupţia penetrează sfera dreptăţii, pericolul este maxim”.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași     6 februarie 2017

 

Episodul 38 (în care se vede cum din ciordeala mică, de gang, se ridică/ scoală un mare C.iordache pus în capul Iustiției ca să-i fure balanța)

 

Mulți dintre noi au experimentat cu uimire și stupoare/ stuchefacție ingeniozitatea micilor sau marilor infractori stradali care, oricâte diplome ai avea, te fac din ochi și din mână de nu te vezi… Concret, mergi liniștit pe trotuar, sau stai la rând la covrigi și deodată îți apare în față o ”persoană” (un copil de 10 ani, sau o femeie cucernică, sau un adult cu handicap locomotor) și care îți oferă, generos, o iconiță. Sfințită! Din acelea care se cumpărau mai demult cu un leu, dar care se vând acum la standuri organizate (de instituții bisericești) cu 5 lei (inflația, bat-o vina!).  ”Persoana” ți-o oferă însă fără să ceară nimic în schimb. Altruism, generozitate, iubire de aproape! Românului îi place pleașca ivită din senin și ia cu grăbire obiectul. Spui ”mulțumesc” sau ”Doamne ajută” (de la caz la caz) și pleci (sau stai la coadă la covrigi). Gestul se repetă și în cazul celorlalți din areal. Nu trec câteva secunde, în care abia ai timp să scoți portofelul să pui iconița de hârtie plastifiată la loc sigur, când brusc apare ”persoana” generoasă: Banii! – Care bani? – Pentru iconiță!  – Cât?, întrebi sperând să fie ceva mărunțiș acolo… – 10 lei, că-i sfințită! Unii restituie iconița cu oarece mici comentarii, alții chiar plătesc și scot iar portofelul ca să achite. O escrocherie stradală ieftină, dar care multiplicată la scara unui oraș poate aduce uriașe beneficii micilor antreprenori evlavioși. Se mai poate adăuga și faptul că unii, cu portofele mai dichisite, s-au trezit relativ repede fără ele (și fără iconițe, desigur!). Dacă extrapolăm povestea la nivel de țară, cei care vor aduna banii – la capătul lanțului trofic – vor avea averi consistente. Mecanismul este simplu: istețime (cea a ”antreprenorilor”) versus prostie/ naivitate/ credulitate (a celor care nu știu să refuze și să aplice rapid învățătura: ”lucrurile primite gratis sunt foarte scumpe!”). În fond, este vorba despre un model managerial elementar prin care se face redistribuirea veniturilor după un vechi truc bazat pe exploatarea prostiei și a verișoarei sale drepte: lăcomia (de a primi ceva gratuit).  Probabil, unii ”antreprenori” mai cad în belele, mai au ghinion și se mai aleg și cu ceva ani de pușcărie. Pentru că ulciorul…

 

Odată adunați suficienți bani, ”antreprenorul de iconițe” (care mai ”varsă” câte ceva, din când în când, și celor care ar trebui să-l împiedice să facă ceea ce face, ”ca să mânce și gura lor ceva”) se gândește: cu banii ăștia, îmi aleg un partid mare, contribui la finanțarea campaniei electorale, obțin un loc eligibil, promit că dau gratis case, reduc taxe, măresc pensii etc. Mă aleg, și îi amintesc șefului de partid (care s-a uns și el cu ceva fonduri) că vreau la Iustiție, ca să fac dreptate și acelor colegi care zac prin pușcării, din motiv de Ghinion. Să fac dreptate, adică liberareeeeeee! Că s-au supraaglomerat pușcăriile și râde Evropa de noi. Nu se mai poate! Zis și făcut. În noul Guvern, ministrul Iustiției este, probabil, fostul ciorditor stradal care și-a schimbat porecla în (re)nume: acum se numește C.iordache și … modelul managerial stradal se aplică din nou, doar că în mod oficial și la scara întregii țări. Deci: oferim ”gratis” (adică fără ca cineva să ne ceară) creșteri salariele și de pensii, gratuități pentru studenți și elevi. Lumea scoate portofelul, pune banii acolo și zice ”mulțumesc” sau ”Doamne ajută!”. Poporul este fericit. Apoi, conform modelului managerial stradal, vine și reversul: noi v-am dat, acuma vrem și noi ceva (la schimb): tăcerea voastră. La ceas de noapte, ”iconițarul” iustițiar  îi dezleagă de pedeapsă pe foștii și viitorii pușcăriași și pușcăriabili, cu el și cu partizanii săi în frunte!

 

Dar ce se întâmplă? Se aude un zumzet de nemulțumire: ”pușcăriașii să rămână la pușcărie!”, ”pușcăriabilii să intre la pușcărie!”.  Românul s-a deșteptat, conform exigențelor imnului național:  el pune acum dreptatea și iustiția adevărată deasupra pomenilor! Asta da schimbare surprinzătoare! Sute de mii de români au ieșit în stradă/ piață și i-au obligat pe C.iordache & comp să retragă pomenile iustițiare pentru pușcăriași și pușcăriabili. Dar C.iordache trebuie să plătească pentru transformarea Iustiției în damă de companie. OUT! Mulțimea, proaspăt deșteptată, cere iconițarului: ”Înapoi la stradă, la vândut iconițe sfințite! FIAT IUSTITIA PEREAT MUNDUS!”.

 

P.S. Pamfletul de mai sus are ceva corespondențe în realitatea cotidiană. Iată o formulare expresă a aplicării managementului  ”antiiconițar” (trotuar-parlament-pușcărie) propus de candidatul, pe atunci, la funcția de președinte al României, Klaus Iohannis. Iohannis către Ponta: lista penalilor PSD oferită public în dezbaterea din 2014, noiembrie 13.
https://www.facebook.com/klausiohannis/videos/726178594136061/

 

(va urma)

Episodul 39 (în care se arată că termenul relativ doct ”manipulare” înseamnă și ”prosteală cu premeditare”)

Susțin, în continuare, că cuvântul ”manipulare” nu are nimic nociv/ negativ/ peiorativ în el însuși. Are aceeași rădăcină cu cuvântul ”management” ( = ”a mâna caii”, a hățui, a dirija). Și încă n-am auzit pe nimeni să demonstreze că ”managementul” (concept și acțiune) ar avea ceva nociv în el. Se vorbește, separat, despre ”bad management” (”mangement prost”), dar nu același lucru se întâmplă și în cazul cuvântului ”manipulare”, termen care – pe nedrept – este conotat (îndeosebi) negativ. Presupun că asta se datorează faptului că nevinovatul cuvânt a încăput pe mâna/ mintea politicienilor și a analiștilor politici de varii condiții intelectuale. De la politicienii slab pregătiți și până la cei pe care-i duce mintea la ”prostii” (adică sunt șmecheri nevoie mare) conceptul în cauză a fost mereu încărcat cu negativitate. Deși nu o merită, nu pot ocoli realitatea lingvistică, și voi discuta puțin doar pe marginea acestei accepțiuni negative.

În tehnicile și strategiile de persuasiune, manipularea este aproape sinonimă cu persuasiunea însăși. ”Îți spun eu cum stă treaba!” – cam aceasta ar fi deviza celor care PRETIND CĂ ȘTIU în fața celor care recunosc, onest, că NU ȘTIU. De fapt asta pretind mereu mercenarii care au acceptat să formeze/ formateze opinii în capul semenilor, chiar dacă aceștia nu au cerut-o expres. Numesc mercenari pe acele figuri publice (profesori/ educatori, jurnaliști, moderatori TV etc.) care, deși ȘTIU BINE că adevărul este altul, oferă bieților discipoli/ cititori/ ascultători/ telespectatori/ navigatori pe Internet simulacre de demonstrații bazate pe exemple bine alese. Îmi aduc aminte de orele de Logică și psihologie de la Liceu, când profesorul l-a citat pe Lenin, cel care a criticat discursurile filosofice/ politice manipulatorii numindu-le ”jocul de-a exemplele”. Iei un caz/ exemplu oarecare, apoi generalizezi rapid, înainte ca ascultărorul să aibă timp să se dumirească. Iau și eu un exemplu (fără a generaliza!). A circulat, ieri, pe net o înregistrare cu un cetățean care protesta la Cotroceni. Întrebat de ce face asta a rostit, foarte coerent și argumentat, că ”suntem manipulați, că hoții sunt la conducerea țării, că ordonanța este făcută pentru hoții care au voie să fure 200 mii lei, în timp ce eu dacă fur o găină… etc. etc”. Inspirat, reporterul întreabă: ”dar cine a emis ordonanța?” – Cum cine? Iohannis!. Cei care au vizionat clipul cu acest cetățean onest, dar manipulat (negativ, adică mințit), ar putea să verifice autenticitatea interviului și chiar a personajelor. Voi aduce în sprijinul celor afirmate de mine încă două relatări/ opinii ale unor persoane publice, pe cât cunosc eu, de foarte bună credință: jurnalistul Pavel Lucescu de la Iași și psihologul Mircea Miclea de la Cluj (recomand!):

”Îmi povestea aseară o cunoștință despre o mătușă la vreo 80 și ceva de ani care de luni de zile nu mai poate fi desprinsă din fața televizorului dat pe România TV. A ajuns, efectiv, o problemă pentru întreaga familie pentru că femeia e ca în transă, tremură, apelează la tot felul de strategii ca să pună mâna pe telecomandă când ceilalți, ca să-i protejeze sănătatea, încearcă s-o desprindă de ecran sau măcar să-i schimbe canalul. Problema lor nu e că draga lor mătușă se uită la un post tv pe care-l consideră manipulator ci că femeia e într-o stare de panică permanentă cât timp nu se uită la el și că acest lucru a devenit un factor major de îmbolnăvire rapidă și, la vârsta ei, de grăbire a morții. Și mă gândeam, în timp ce-mi povestea asta, cum de fapt ceea ce fac aceste televiziuni, în frunte cu RTV, e un program calculat de ținere sub teroare a populației pentru că e cea sigură metodă prin care le poți strecura în minte absolut orice minciună. Un om cu frica în sân permanentă e un om paralizat mintal. Faci efectiv ce vrei din el. E cea mai rafinată crimă cu premeditare. Nu doar că le distruge mintea, le ruinează și sănătatea și în final îi ucide. Măriți un pic tabloul. Mie îmi seamănă a genocid”. (Pavel Lucescu)

Iată și interviul cu profesorul Miclea (asupra căruia îmi propun să revin, deoarece este strâns legat de tema noastră…. infinită):https://pressone.ro/mircea-miclea-crezi-in-conspiratii-fii…/

(va urma)

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 8 februarie 2017

 

 

Mircea Miclea: Crezi în conspiraţii fiindcă asta te face să te simţi special

Psihologul explică, într-un interviu, cum sunt induse emoţiile colective, de ce suntem dependenţi de reţelele de socializare şi de ce eşecul rapid e folositor.

PRESSONE.RO|DE CODRUŢA SIMINA

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 7 februarie 2017

 

Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anunțuri