liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ion Gheorghe Maurer

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 748. Miercuri 16 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (10)


Un alt ”corifeu” al construcției socialiste în România, unul care a traversat toate cele trei epoci postbelice ale României, un personaj cu o biografie fabuloasă, cu oportunități incredibile pentru un simplu pământean, o prezență care exprima calm, inteligență, echilibru și diplomație de bună calitate a fost Ion Gheorghe Maurer (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Maurer).
Născut la începutul secolului trecut (1902), personajul din acest episod a ”călărit” două războaie mondiale, perioada interbelică și o lungă perioadă din cea postbelică, stingându-se la 98 de ani (2000). A fost una dintre eminențele cenușii ale Erei Dej și al debutului Erei Ceaușescu. Cum atrăgeam atenția și în episodul anterior, alogenii (de regulă, cu studii superioare sau medii) erau la mare căutare în epoca internaționalismului proletar. (Spre ex. am aflat dintr-un interviu cu fostul demnitar și prieten al lui Gh. Gheorghiu Dej, Gh. Apostol, că filiala Galați a PCR era condusă în totalitate de evrei care, la preluarea Basarabiei de către ruși au fugit cu toții în Basarabia). Deși am trăit toată perioada comunistă a României cu imaginea lui Maurer lângă conducătorii partidului și statului, dar mai ales în perioada naționalismului comunist practicat de Ceaușescu, abia acum am aflat că Maurer nu era etnic român, ba chiar provenea dintr-o interesantă încrucișare a doi reprezentanți ai două culturi ”burgheze” occidentale: germană și franceză. Pe scurt, deși născut în România (Buftea, probabil, scriu autorii), părinții lui erau imigranți economici. Tatăl său era german, iar mama franțuzoaică: ambii erau profesori de limbi străine la liceul din Buftea. În consecință, din fragedă pruncie, Maurer era trilingv, iar numele lui adevărat era Jean Georges Maurer. Face un liceu militar la Craiova, apoi Facultatea de Drept de la București. În calitate de avocat s-a ”specializat” pe apărarea inculpaților comuniști, înainte de ajungerea acestora în închisoare, dar și în timpul detenției pentru a obține eliberarea lor. Printre clienții săi se aflau: Ana Pauker (viitoarea șefă de partid, comandată de Moscova), Alexandru Drăghici (viitor șef al Securității) și Liuba Chișinevschi. Teoretic, nu primea onorarii, dar se pare că era plătit de trezorierul PCR, Gheorghe Stoica (Cohn). Nu ultimul pe listă a fost și Gh. Gheorghiu Dej, aflat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost membru PNL și PNȚ pentru scurte perioade. Autorii suspicionează aceste înscrieri în partidele istorice ca fiind sarcini primite din partea liderilor comuniști (infiltrat). În 1941 este și el încarcerat la Tg Jiu pentru șase luni, fără judecată. Aici îl cunoaște mai bine pe Gh. Gheorghiu Dej și alți viitori lideri comuniști. În dec. 1942 este din nou încarcerat pentru șase luni. România era în război cu URSS, iar deținuții de drept comun puteau opta între închisoare și trimiterea pe front. Maurer alege frontul, în 1943. Revine de pe front în iunie 1944, dar în iulie dezertează pentru a se ocupa de evadarea lui Gh Gheorghiu Dej, cu câteva zile înainte de 23 August…
Caracteriologic, proaspătul aderent la ideile comuniste era descris de către cunoscuți ca fiind ”un tip cosmopolit, cinic, lipsit de scrupule, profesionist în crearea de intrigi și oportunist cu experiență, având o minte organizată” (p. 83). Tot autorii cărții amintesc (fără trimitere precisă) că Gh. Gheorghiu Dej s-a exprimat, în momente de bună dispoziție că ”Maurer era un rătăcit prin comunism”, fapt care s-a și dovedit prin distanțarea sa, la maturitate de politicile radicale ale lui Ceaușescu.
Cariera sa politică, larg apreciată ca fiind una echilibrată, cu compromisurile firești, dar fără excese. Gh. Apostol, adjunctul lui Maurer când acesta era prim-ministru, îl ironizează într-un interviu (prost făcut), precizând că, de regulă, Maurer nu dădea pe la guvern mai mult de două zile pe săptămână. În restul timpului era la vânătoare (vezi interviul aici: https://www.youtube.com/watch?v=kzyFkhT-CDw ). Este de reținut precizarea autorilor că, pe atunci, în toate partidele comuniste și muncitorești numirile marilor demnitari se făceau doar cu acordul sau la recomandarea Moscovei. ”Acest mod de numiri la nivelul conducerii PCR a suferit scăderi considerabile din 1957 și 1957 și chiar s-au accentuat pe vremea lui Ceaușescu. Dar din 1987 intervențiile lui Mihail Gorbaciov au avut rolul de a repune în funcționare angrenajul numirilor de către Moscova… Jocul politic reînceput de către Mihail Gorbaciov printr-o propagandă de instaurare a libertăților de exprimare și de acțiune, tocmai în imperiul comunist pe care îl conducea, a dus la destrămarea acestuia” (p. 85).
Savuroase și, totodată, șocante sunt pasajele în care autorii cărții vorbesc despre programul de lucru la guvern, despre regimul special pe care îl avea în aprovizionarea cu apă minerală din Franța, coniac Hennessy și vinuri străine.
Autorii îl indică drept generator al cultului personalității lui Ceaușescu, fapt recunoscut și de fiul său Jean Maurer. Acest fapt s-a întâmplat în august 1968, când Maurer i-a spus lui Ceaușescu că singura sa salvare față de represiunile posibile de la Moscova era să fie iubit de popor. Și așa s-a procedat, Ceaușescu căzând el însuși în această manevră, crezând că este iubit de popor. Poziția puternică a lui Maurer și în Era Ceaușescu se explică prin faptul că Maurer l-a refuzat pe Gh. Gheorghiu Dej care, pe patul de moarte, i-a propus să-l urmeze la domnie, și l-a susținut pe Ceaușescu la obținerea postului (vezi un foarte bine documentat material despre Maurer care conține și aceste aspecte: https://youtu.be/4hfvWil3Wfw . Așadar Maurer este ”nașul” ajungerii la domnie a lui Ceaușescu și tot el este artizanul întronării acestuia în scaunul de Președinte al României (prima funcție de președinte din istoria țării) în anul 1974. În același an, Maurer se retrage la pensie având asigurat un trai de nabab: vilă de protocol, toate veniturile primite până atunci păstrate la același nivel (salarii + pensia), servitori etc.
Recomand citirea cu atenție a pasajelor din carte care prezintă, pe scurt, dar esențializat Era Gorbaciov și consecințele noii dictaturi gorbacioviste. În ce-l privește, vicleanul Maurer afișa, după 1987, o poziție de ”contestatar”, de ”dizident”, chiar de denigrator al dictatorului român, dar – având deja 84 de ani – nu l-au mai băgat în seamă nici securitatea română și nici nou instalatul regim Iliescu. A murit la 98 de ani, în uitarea foștilor camarazi care s-au preocupat mai mult pentru noile funcții și îmbogățiri post ”revoluționare”. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 745.Duminică 13 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (7)


Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997) este o figură a politicii comuniste din România postbelică, adus din URSS în 1946, dedicat trup și suflet Moscovei, până la dispariția URSS în decembrie 1991. Fiu de intelectuali din Basarabia (născut la Comrat într-o familie de învățători) nu era cotat ca foarte inteligent, ci doar ca un oportunist și … un ascultător de ordine venite de la Kremlin. Autorii cărții îl creditează cu un rol important în lovitura de stat din decembrie 1989 și re-înscrierea României ca satelit pe orbita URSS. Etnic rus, tatăl evreu părăsind-o pe mama copilului nou născut. Școlit la Tighina și Iași, absolvă Dreptul la Iași în 1936 și devine asistent universitar la Facultatea de Economie. În 1940, trece fraudulos frontiera în Basarabia ocupată de ruși, cerând azil politic, deși nu era cunoscut ca având idei politice comuniste. În 1943 este student la Institutul de Planificare, colaborând la un ziar de propagandă destinat soldaților români luați prizonieri, fiind și colaborator la Radio Moscova pentru emisiunile în limba română. Revine în România în 1946, trimis de Moscova să dirijeze noua economie socialistă, dar instruit și de NKVD. Este preluat de Gheorghiu Dej și propulsat în funcții de răspundere, fiind făcut în grabă și membru PCR, dar i se consideră activitatea din URSS ca fiind activitate comunistă și astfel Al Bârlădeanu devine… ilegalist, cu ascendent asupra multor comuniști români, fiind considerat specialistul în economie al partidului. El, împreună cu consilierii sovietici, a pus bazele sovromurilor care au subminat grav economia națională a țării. Dej îl trimite pe el și pe Maurer la funeraliile lui Stalin, în 1953. Deține multe dregătorii pe linie guvernamentală și în partid, fiind ales și membru plin al Academiei Române! Toate demnitățile semnificative se termină odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, în martie 1965. În 1969 este chiar scos la pensie (la 58 de ani!) după ce avusese parte de câteva dregătorii minore și fără putere de decizie (nici Ceaușescu nu vroia să supere prea tare Moscova așa încât a fost păstrat, dar pe linie moartă. A stat în adormire timp de 20 de ani, până în vara anului 1989 când toate ”personalitățile” promoscovite au fost brusc solicitate să se implice în… revoluția română. Este unul dintre semnatarii scrisorii celor șase adresate la Europa Liberă liderului Ceaușescu ca pe un ultimatum să se predea și să elibereze scaunul pentru instaurarea la conducere a comuniștilor pro-gorbacioviști. (Reamintesc aici și ceilalți semnatari pentru că aceștia au constituit nucleul loviturii de stat, Iliescu fiind păstrat pentru ziua victoriei finale: Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Corneliu Mănescu și Silviu Brucan. Iată cum descriu autorii ziua preluării puterii de către puciști, pe fondul revoltelor cvasigeneralizate în țară: ”În învălmășeala evenimentelor care se succedau, în ziua de 22 decembrie 1989 este adus la Televiziunea Română. Se sprijinea în baston. A redevenit o speranță pentru puțini și numai din interese imediate. Dacă drumul ce urma a fi găsit era către Est, atunci Alexandru Bârlădeanu devine omul forte. Dar dacă era altfel?” (p 38). Avea 78 de ani și nu era niciun pericol pentru adevăratul coordonator al loviturii de stat, desemnat de Moscova să preia frâiele puterii. Bârlădeanu a fost ales președintele Senatului României și co-președinte al Adunării Constituante. Mai sunt oare necesare argumente că Moscova și-a extins constant influența nefastă asupra României din 1944 și până la binevenitul colaps al URSS ca stat și ca ideologie, în decembrie 1991? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!