liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Vasile Luca

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 746. Luni 14 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (8)


Un alt ”dizident” al dictatorului Ceaușescu, dar păstrat de către acesta în intimitatea familiei sale până la capăt, a fost Gogu (Gheorghe) Rădulescu (1914, București – 1991, București). Atrag atenția asupra biografiilor coafate, aparent neutre, dar vinovate prin eludarea adevărului de pe Wikipedia, biografii care conțin însă și unele informații neaflate în cartea celor trei autori, dar care ar trebui verificate. Ne aflăm pe terenuri lunecoase, pe care vor putea patina cu demnitate și autoritate doar istoriografii și documentariștii neînregimentați în partide și servicii. Vezi: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogu_R%C4%83dulescu).
Gogu Rădulescu a fost o figură atotprezentă în conducerea României bolșevizate, revenit din URSS, ca și Alexandru Bârlădeanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_B%C3%A2rl%C4%83deanu), în anul 1946. Pentru că am amintit de Al Bârlădeanu (prezentat în episodul de ieri) nu pot să nu observ că în Wikipedia nu se amintește nimic despre tatăl său – evreu, după cei trei autori, iar despre mama sa se scrie că este fiica unui preot român, în timp ce în cartea pe care o prezint Al. B. apare ca fiind fiul unui evreu și al unei femei despre care doar pot presupune că era rusoaică, fiul având etnia rusă.
Ofițer sovietic în NKVD, a avut calitatea de recrutor pentru serviciile sovietice, având numele de cod Marcel (poate s-a inspirat, în alegerea acestui nume de cod, de la Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, despre care vom afla interesante date pe parcursul acestui miniserial). Despre Marcel a vorbit Elena Ceaușescu în dialogul cu Nicolae Ceaușescu de dinaintea execuției, făcând ad-hoc o listă a prietenilor trădători: Stănculescu…, Marcel… Eram cât pe ce să nu-l includ pe Gogu Rădulescu printre figurile alese să fie prezentate aici, dar mi-am amintit că și înainte de 1989, dar mai ales după, atunci când se pronunța numele Anei Blandiana, imediat se vorbea aluziv și zâmbitor despre Gogu Rădulescu. Datele din Wikipedia, cât și din alte articole, lămuresc destul de bine această preocupare a demnitarului comunist de a atrage intelectualii de partea politicii pro-gorbacioviste (vezi ultimul link din acest episod), Ana Blandiana bucurându-se de lansări de carte în orașele mari ale țării. La Iași, am participat, în toamna anului 1989, la o asemenea întâlnire cu poeta pe care o îndrăgeam.
Dau cuvântul celor trei autori care îl descriu astfel pe destul de popularul Gogu: ”… fusese trimis în România ca om de mare încredere al Moscovei și mai ales al NKVD. Astfel se încadra în categoria spionilor de lung parcurs, cu posibilități de penetrare informativă atât la nivelul conducerii PCR, cât și în toate sectoarele de activitate” (p. 47). Păstrarea sa în nomenklatura de vârf a puterii ceaușiste se explică prin teama lui Ceaușescu de a nu stârni reacții (mai) dure din partea Moscovei. Dar un lucru este cert: ”Ceaușescu nu l-a acceptat în cercul lui de apropiați cărora le acorda încredere” (ibidem).
Absolvent al Facultății de economie din București (1939). În scurt timp a devenit și dr. în economie, fiind angajat la Institutul de statistică. În calitate de elev-militar este trimis pe front, dar în 23-24 iunie 1941 dezertează și se predă Armatei Roșii, fiind adus în țară peste cinci ani, timp în care a fost instruit și pregătit pentru viitoare funcții de conducere. În carte sunt destule amănunte picante și demne de un film cu spioni, dar trecem peste ele. Important este că din 1946 și până în 1989 a avut doar funcții importante pe linie de partid și de stat. Imediat după sosirea în țară a fost încadrat ca specialist la Ministerul Comerțului Exterior prin intermediul lui Gh. Gheorghiu Dej și cu avizul lui Gh. Pintilie-Pantiușa, care reprezenta Agentura NKVD în România (p. 49). În plină dictatură stalinistă este acuzat de deviaționism și arestat împreună cu grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Este reabilitat în 1956, fiind instalat, din nou, în funcții de conducere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult chiar, rămâne în CC al PCR și în CpEx până în decembrie 1989! Este adevărat, a fost marginalizat, monitorizat și neimplicat în acțiuni mai delicate. În casa sa de la Comana (jud. Giurgiu) invita prieteni și poeți, organizând un fel de cenaclu literar (presupun că era invitată și Ana Blandiana). Relațiile lui cu soții Ceaușescu au fost distante (susțin cei trei autori), lucru contrazis chiar de Elena Ceaușescu. În realitate, rolul său a fost de figurant politic, dar, spun surse, o avea pe Elena Ceaușescu cu ceva la mână și își permitea lucruri greu de înțeles că au fost acceptate de familia conducătoare. Despre ”fructele” Grupului de la Comana, condus de Gogu Rădulescu se scrie în articolul de mai jos (dar ar trebui verificat) că ”După 1989 „Gruparea Comana” a preluat conducerea țării din data de 23 decembrie și pîna astazi. Augustin Buzura a condus multa vreme Fundatia Culturala Româna (constructie a KGB-MOSSAD, cu fonduri uriase necontrolabile), avîndu-l pe Zigu Ornea adjunct; Viorel Marginean – ministru; Dinescu este vicepresedinte la FSN, apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor, venind, în cele din urma, la CNSAS. Dar lista este deosebit de lunga.” Merită citit întreg articolul (cu rezervele de rigoare) de la: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/06/99318/ . Fiind membru CpEx este arestat după decembrie 1989, pentru scurt timp. Moare în izolare și uitare în 1991 – în același an cu decesul dragei sale Uniuni Sovietice, într-un cămin de bătrâni al Comunității evreiești (soția sa Dorina Rudich, era evreică). Alte interesante informații despre ”grangurul” comunist cu înclinații poetice și artistice, spion sovietic, economist și politruc de paie găsiți la: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cazul-gogu-radulescu-si-loja-de-la-comana-sub-lupa-securitatii-563624.html 27 dec 2010, de Aurel Rogojan (general de securitate). După ce veți citi mai multe despre acest pitoresc personaj veți regreta, ca și mine, că un regizor talentat ratează șansa de a intra în istoria cinematografiei cu cu film serial care să surprindă cele trei Ere postbelice ale României prin prisma vieții private și semioficiale a unor asemenea savuroase personaje. Cu o singură condiție: să nu se abată de la adevărul istoric și să ne trezim cumva cu o liotă de eroi naționali… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!