liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: iulie 2018

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 580. Miercuri 1 august 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (7)


Dintre cele cinci Legi fundamentale ale imbecilității umane, cea de a treia este supranumită Regula de aur și face obiectul Capitolului al IV-lea (unul întins pe nici trei pagini!). Această ”Lege Fundamentală pornește de la premisa, neafirmată însă explicit, că oamenii se împart în patru categorii de bază: neajutorați, inteligenți, răufăcători și imbecili. Un cititor perspicace va recunoaște cu ușurință că aceste patru categorii corespund celor patru cadrane (N, In, Im și R) de pe graficul 1 de la pagina 31” (p. 37). (am anticipat aceste explicații în episodul anterior). Voi lăsa autorul să explice, prin exemple, cea de A Treia Lege Fundamentală. ”Dacă o acțiune a lui Tom comportă o pierdere pentru acesta, dar îi aduce lui Dick un câștig, înseamnă că Tom a procedat ca un neajutorat, iar fapta lui va fi reprezentată în cadranul N. (L.D. adică cel considerat cadranul II). Dacă o acțiune a lui Tom le aduce amândorura un câștig, atunci va fi reprezentată în sectorul In (L.D. adică în cadranul I): Tom a acționat inteligent. Dacă Tom câștigă de pe urma acțiunii sale, iar Dick pierde, aceasta va fi marcată în cadranul R (L.D. adică în cadranul IV), deoarece Tom s-a comportat ca un răufăcător. În fine imbecilitatea este asociată cu aria Im și cu partea negativă a axei Oy (L.D. adică în cadranul III)”. (p. 37). Cei care au citit Teoria jocurilor (de întreprindere) recunosc cele patru posibilități ale consecințelor unei interacțiuni între două persoane/ doi actanți: win-win; win-lose; lose-win și lose-lose, respectiv câștig-câștig, adică avem doi inteligenți; câștig-pierdere, adică avem un inteligent și un imbecil; pierdere-câștig, adică un imbecil și un inteligent; și pierdere-pierdere, unde avem doi imbecili). În sfârșit, ni se dezvăluie și conținutul Regulii de Aur (Legea a Treia): ”Un imbecil este o persoană care cauzează pierderi unui alt individ sau grup de indivizi, fără să câștige nimic în schimb, uneori chiar suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale” (p. 38). Într-adevăr, miezul nefericirii omenirii constă în existența unor ”judecăți” generatoare de acțiuni sau pur și simplu a unor acțiuni umane produse doar ca să genereze pierderi altora, ”câștigul” fiind doar plăcerea obținută producând durere altora, ”câștig” care cel puțin sub raport energetic (efort depus) este o pierdere. Sadismul și masochismul nu cred că au fost luate în considerare de către autor, acesta referindu-se doar la ceea ce numim raționalitate/ normalitate/ medie. După părerea autorului majoritatea oamenilor se plasează în cadranul III (Im) populat de imbecili. Iată concluzia (tristă) a autorului în urma descoperirii acestei Reguli de aur: ”De cele mai multe ori, ne aflăm în situații în care ne pierdem banii/ și/ sau timpul și/ sau energia și/ sau pofta de mâncare, buna dispoziție sau sănătatea din cauza unei acțiuni absurde a unei creaturi ridicole ce nu are nimic de câștigat din faptul că ne rănește, că ne provoacă dificultăți și probleme. Nimeni nu știe și nimeni nu poate să explice de ce această creatură stranie face ceea ce face. De fapt, nu există o explicație – sau, mai bine zis, există o singură explicație: individul respectiv este un imbecil” (p. 39). Meditând asupra adevărului acestei Reguli de aur, simți că te cuprinde scepticismul, chiar deznădejdea, evident dacă te gândești la omenire în ansamblul său și nu doar la sine. Nici disperarea nu e departe, ba poți ajunge chiar ”pe culmile disperării” (Cioran) dacă ne reamintim și Legea a doua, cea care exclude posibilitatea ca educația să mai repare ceva stricat ab origine. Treptat-treptat și tonul ironic al autorului dispare (și disponibilitatea mea de a scrie în cheie ludică de asemenea) mai ales dacă ne uităm cu atenție în oglindă și apoi în jurul nostru. Cazurile de lose-lose sunt atât de frecvente încât toate teoriile manageriale cu privire la o posibilă societate armonioasă bazată pe win-win par simple utopii menite să umple timpul studenților și cardurile celor care trăiesc de pe urma iluziei că imbecilitatea ar putea fi diminuată sau chiar eradicată! Din punctul meu de vedere, clasamentul cu categoriile de imbecili ar trebui să înceapă cu acei indivizi care atentează la viețile semenilor lor: criminalii obișnuiți și declanșatorii de războaie ucigătoare (”acei bolnavi care conduc lumea”); apoi sunt imbecilii care atentează la calitatea vieții semenilor lor: negustorii de produse contrafăcute, mincinoșii de profesie (mitomanii), făcătorii de legi strâmbe (cu dedicație), cei care dau muzica la maximum ca să se simtă ei bine etc. Nu în ultimul rând ”plăcerea” genetică a unora de a fi conflictuali, certăreți, tensionabili fără a avea din asta un câștig net. Creșterea ratei divorțurilor, a proceselor pe teme patrimoniale etc. toate acestea se învârt în jurul unor indivizi diagnosticați corect de Cipolla: imbecili. Nu de mult, cineva mă anunță: ”Știi că X s-a despărțit de Y”?. Răspunsul meu a fost (și este același în situații similare): ”Doi imbecili”.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 579. Marți 31 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (6)


Am amendat deja, de la început, grava carență impardonabilă a autorului, aceea de a nu defini ab initio termenii fundamentali cu care (se) operează în Tratatul său modest ca dimensiuni dar de o uriașă însemnătate pentru viața planetei Pământ. Dar autorul a avut cu siguranță o strategie clară în a începe prezentarea Legilor fundamentale ale imbecilității umane fără a defini conceptul de bază, acela de imbecil. Conform acestei strategii subtile și deloc accesibile oricui, autorul declară chiar la începutul celui de al treilea capitol al Tratatului său, capitol intitulat ”Un interludiu teoretic” (pp. 29-33): ”Am ajuns astfel într-un punct în care este necesar să clarificăm conceptul de imbecilitate umană și să definim sintagma ”personaj dramatic” (dramatis persona)” (p. 29). Într-adevăr, better later than never! Deoarece pe parcursul acestui capitol interludic nu se vorbește/ scrie nimic despre ”definirea sintagmei personaj dramatic (dramatis persona)” mi-am pus, firește, întrebarea: de ce oare scriitorul nu se ține de cuvânt? Dar înainte de a-l acuza pe Cipolla de uituceală savantă, am purces la căutarea textului original (englezesc) după care s-a făcut traducerea. Oare nu cumva…? Ba da, chiar așa: traduttore = tradittore. Iată textul: ”At this point it is imperative to elucidate the L. concept of human stupidity and to define the dramatis persona”. Mai întâi, trebuie să declar că nici eu nici traducătoarea nu știm ce înseamnă acel ”L.” inserat în text. Traducătoarea a trecut, cu nonșalanță peste problemă, ignorând-o. Eu nu pot face decât să-mi recunosc ignoranța și să apelez la persoane știutoare (Smaranda, ești pe recepție?). Dar nu pot accepta traducerea ”to define the dramatis persona” prin ”să definim sintagma personaj ”dramatic” (dramatis persona)”. În realitate, este vorba despre numirea/ spunerea pe nume a personajului acestei piese/ cărți, personaj numit ”imbecilitate”. Iată traducerea mea: ”și să spunem personajului pe nume”. Atât! Nu este vorba despre definirea sintagmei latinești și nici de vreun personaj plin de dramatism. Trimiterea este evidentă la personajul cărții: prostia/ imbecilitatea omenească. Pentru doritorii de lectură a textului original al cărții sugerez două link uri: https://archive.org/stream/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla/The_Basic_Laws_of_Human_Stupidity_by_Carlo_M._Cipolla_djvu.txt  sau mai bine la http://harmful.cat-v.org/people/basic-laws-of-human-stupidity/ . În treacăt fie spus, dând Search pe Google ”The Basic Laws of Human Stupidity”, am primit de la generosul motor de căutare peste 24 de milioane de trimiteri!

Am înțeles strategia autorului de a amâna timp de două… capitole lămurirea conceptului de imbecil, dar la nivel tactic arta amânării atinge desăvârșirea. Probabil, mulți dintre noi s-ar fi așteptat ca autorul să precizeze, cu maximum de claritate, de la bun începutul capitolului: un imbecil este acea ființă umană care…. Nț! Nu așa procedează însă autorul acestui concis tratat despre imbecilitate, ci – ca un veritabil autor de romane de aventuri – o ia din nou pe ocolite, într-un stil oarecum jucăuș (doar este vorba despre un inter-ludiu: adică nici pre-ludiu, nici post-ludiu, ci ceva între/ printre). Inspirat probabil din teoriile economice ale Lordului social-democrat John Maynard Keynes (cel care a scris despre ”înclinația spre investiții” și ”înclinația spre economisire” ale anumitor tipuri psihologice de oameni), Carlo M. Cipolla – ca rezultat al vastelor și laborioaselor sale cercetări – lansează conceptul de ”înclinație spre socializare”. Aparent contrazicându-l pe marele Aristotel care cugetase și scrisese cu cca 2300 de ani înainte că ”Omul este un animal social” (de unde și simpatia părinților socialismului științific, Marx îndeosebi, față de filosoful grec), autorul italian vine cu o fină și necesară nuanțare: unii oameni sunt foarte sociali, în timp ce alții sunt foarte puțin sociali, iar între aceste extreme se află marea majoritate a oamenilor cu înclinații diferite spre socializare. Ceea ce părea a fi un tratat (psihologic) de teoria acțiunii umane (cum acționează oamenii asupra mediului înconjurător) apare a fi acum un tratat (psihosociologic) de teoria inter-acțiunii sociale (cum interacționează oamenii între ei și ce obțin din asta: pierderi sau câștiguri). Economist fiind (școlit la London School of Economics), istoricul italian nu uită să invoce și costul de oportunitate (un câștig sau o pierdere potențiale) al interacțiunii dintre două persoane; mai mult, el consideră că fiecare dintre noi ține (în minte) un fel de cont de câștiguri și pierderi în care se înregistrează ce se câștigă și ce se pierde în urma interacțiunii unui semen cu un altul. (Despre utilitatea diurnă a ținerii conturilor știm de la părintele contabilității, matematicianul italian Luca Bartolomeo de Pacioli (1447 – 1517), cel care l-a învățat matematică pe Leonardo da Vincihttps://en.wikipedia.org/wiki/Luca_Pacioli sau https://www.edusoft.ro/luca-pacioli-parintele-contabilitatii/). Dar asta înseamnă că și noi înșine vom produce plusuri sau minusuri în conturile personale ale celor cu care interacționăm. Din această contabilitate în partidă dublă italianul economist Carlo M. Cipolla (https://en.wikipedia.org/wiki/Carlo_M._Cipolla) își imaginează calitățile/ caracterizările (aprecieri de la terți) pe care le obțin două persoane care interacționează. Pentru aceasta el apelează la sistemul de coordonate bidimensional (din deja celebra figură nr. 1 de la pagina 31). Deoarece nu am cum reproduce aici sistemul de coordonate bidimensionale invit cititorul doritor de claritate să deschidă linkul de mai jos:  https://ro.wikipedia.org/wiki/Coordonate_carteziene și să noteze (fie și imaginar) că axa verticală este notată cu Y, iar cea orizontală cu X. Cadranul din dreapta sus este cel care înregistrează doar valori pozitive/ avantaje/ câștiguri (+), iar cel din stânga jos înregistrează doar valori negative/ dezavantaje/ pierderi. Nu întâmplător, numerotarea celor patru cadrane începe cu cel pozitiv (notat cadranul I) și în care Cipolla include mulțimea In (adică a oamenilor inteligenți, care câștigă mereu), iar cadranul III (cel negativ) include mulțimea Im (adică a imbecililor, a celor care pierd mereu). Cadranul II (care are și + și ­- ) este notat de Cipolla cu N (neajutorați), iar Cadranul IV (ultimul) care are de asemenea și aspecte negative/ pierderi dar și pozitive/ profituri) este notat cu R (adică mulțimea răufăcătorilor). Autorul realizează că suntem în fața unei probleme de cost-beneficiu (cine ce pierde și ce câștigă în raport cu un altul), dar declară ferm că nu vrea să plictisească prea mult cititorul cu chestiuni tehnice. Însă cheia problemei se află în finalul ”povestirii” și ea frizează relativismul etic (fără a fi numit astfel de autor).  Iată cum (de)scrie/ exemplifică Cipolla acest caz cu un posibil dublu standard: ”Tom îl lovește pe Dick și se simte mulțumit de fapta sa. Poate pretinde că Dick este absolut încântat că a fost lovit. Dick însă poate să nu fie de acord cu Tom. Poate chiar să fie supărat că a fost lovit. Prin urmare, este decizia lui Dick, nu a lui Tom, dacă acest incident a fost un câștig sau o pierdere.” (p. 33). Cu alte cuvinte, Dick poate să fie inteligent și să înregistreze acțiunea lui Tom ca pe o agresiune și un afront, sau poate să fie imbecil și să considere că bătaia e ”ruptă din rai” și că a meritat să fie lovit, înregistrând acțiunea lui Tom ca pe un act pozitiv/ favorabil lui. Se știe că granița dintre sublim și ridicol este, adesea, infimă! Așadar, ca răspuns la întrebarea: ”în ce cadran îl trecem pe Dick?”, ajungem la solomonicul și relativistul răspuns: Depinde!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 578. Luni 30 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (5)


Procedând progresiv și cât se poate de metodico-științific istoricul-economist italian alocă celei de A Doua Legi Fundamentale a imbecilității umane un spațiu suplimentar față de Prima Lege Fundamentală: patru pagini. Autorul conștientizează riscul de a șoca multe prejudecăți, orgolii exacerbate și conștiințe încărcate, drept pentru care temporizează și o ia pe ocolite pentru a intra apoi tangențial/ razant în problemă și nu brutal, perpendicular și incisiv cum o voi face eu imediat (d)enunțând conținutul scandalos al acestei Legi irefutabile și implacabile ca orice altă lege științifică din domeniul acțiunii umane. (Spre exemplu, un alt savant de renume mondial, pe (re)numele său Karl Marx, a demonstrat – la fel de științific ca Cipolla – că determinarea valorii mărfurilor în funcție de timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor, adică legea valorii, se impune cu forța ”ca o lege naturală regulatoare, așa cum se impune, de pildă, legea gravitației atunci când se prăbușește casa peste tine”). Dar să revin rapid la A Doua Lege Fundamentală descoperită de marele savant (tot de renume mondial, of course) Carlo M. Cipolla, și să o expun în toată nuditatea, duritatea și implacabilitatea sa funciară: ”Probabilitatea ca un anumit individ să fie imbecil este independentă de orice altă însușire a respectivei persoane” (p. 24). După prostul meu obicei de a încerca să redau cristale ale gândirii umane (cum ar fi conținutul Legii de mai sus) cu propriile mele (umile) cuvinte, eu aș (re)formula conținutul acesteia, astfel: imbecilul este imbecil, indiferent cum vrea el să pară și indiferent dacă are și (alt)ceva bun în el. Sper ca urmașii lui Cipolla să nu se supere pe mine, dar Legea A Doua a imbecilității umane seamănă al naibii de mult cu o cugetare superprofundă datorată ”înțeleptului” Dogberry din ”Mult zgomot pentru nimic” (W. Shakespeare) care a comis următoarea constatare cu caracter legic (și științific!): „Să ai o înfăţişare plăcută depinde de împrejurări, dar să ştii să citeşti şi să scrii este un dar al naturii“. Cipolla face ceea ce Shakespeare nu și-a permis: a pus semnul identității între Natură și Providență. Iată probele (extrase din demonstrația celei de A doua Legi Fundamentale a imbecilității umane): ”un imbecil se naște imbecil printr-un act al Providenței” (p. 24). Cu alte cuvinte, tâmpenia umană este genetică și eforturile educației de a corecta ceea ce Natura a decis sunt zadarnice (aici Cippola va comunica și rezultatele propriilor sale cercetări științifice): ”În această privință, Natura s-a întrecut pe sine. … Cu adevărat extraordinar este că natura reușește să mențină constant procentul ó de imbecili, indiferent de mărimea grupului în cauză”. (pp. 24-25). Și ca lucrurile să devină și mai clare, Cipolla răsucește cuțitul științei în rana orgoliilor noastre interminabile, scriind: ”educația nu are nimic de-a face cu procentul ó.” Just! Ceea ce urmează este de-a dreptul scandalos și extrem de greu de recunoscut de către cei vizați: ponderea imbecililor din rândul muncitorilor, funcționarilor, studenților, administratorilor și profesorilor este aceeași: ó! Și pentru ca scandalul să urce până la cer, cercetătorul istoric-economist-italian afirmă că cercetările sale în rândul laureaților Nobel au confirmat nu doar Prima Lege Fundamentală a Imbecilității umane (”procentul imbecililor este mai ridicat decât te aștepți”) (p. 26), ci și convingerea comună că tâmpiți sunt peste tot și că nimeni nu poate corecta ceea ce Creatorul însuși a creat. Concret, vastele cercetări întreprinse de neobositul istoric probează că oamenii nu sunt egali (cum, în mod eronat, susțin”tendințele culturale actuale din Occident” – p. 23), ci dimpotrivă: ”unii dintre ei sunt imbecili, în vreme ce alții nu, iar această diferență nu depinde de factori și influențe culturale, ci pur și simplu de ereditate. La fel cum o persoană se naște cu părul roșcat, așa se naște un om imbecil” (ibidem). Mai este oare nevoie să subliniez că Cipolla își manifestă ”certitudinea că imbecilitatea este un privilegiu aleatoriu al rasei umane și că este uniform distribuită, într-o proporție constantă”? Nu, deoarece acesta este însuși conținutul celei de A doua legi fundamentale a imbecilității umane. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 577. Duminică 29 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (4)


În strictă conformitate cu toate regulile Cercetării științifice și de scriere a Tratatelor științifice, A Doua Lege Fundamentală  Imbecilității Umane face obiectul Capitolului II (pp. 23 -25). Ar fi fost culmea ca legea doua să fie tratată în capitolul III. Ar fi fost total neștiințific! Aparența de științificitate a excursului ironic despre prostia umană dă bine la cititori, însăși ideea de legitate/ lege (adică de regulă irefutabilă și imposibil de contrazis) având rolul ei în demonstrarea (științifică, cum altfel?) că prostia umană este cognoscibilă, măsurabilă dar… netratabilă medical. Începând cu citatul (pus frumos între ghilimele) dintr-un filosof chinez inexistent și, evident, necunoscut, și continuând cu invocarea analizei statistice și a graficelor cu coordonatele carteziene ce vor să sugereze raționalitatea maximă a demersului glumețului scriitor, ironia italianului este în flux continuu. În capcana întinsă credulilor și credincioșilor zeloși în știință și în tot ceea ce seamănă cu știința cade însăși prezentarea de pe coperta a IV-a a cărții (semnată anonim): ”Nimeni nu a încercat să îmbine însă ironia fină cu metoda științifică înainte de Carlo M. Cipolla, ale cărui afirmații caustice devin teritoriul unei desfășurări de sisteme carteziene și statistici de-a dreptul încântătoare.” Într-adevăr, finețea caustică a ironiilor economistului istoric italian are și darul de a nu fi descoperite în totalitate, însăși acceptarea ideii că în cartea de față ar exista și ceva urme de abordare științifică serioasă fiind rizibilă și demnă de a fi ironizată în continuare. Ceea ce și fac acum, având eu antecedente, precedente și experiență deja acumulată. Ar fi suficient să amintesc sloganul lansat cu cca un deceniu în urmă: ”Știința a murit! Trăiască cunoașterea!”, pentru a da de înțeles cititorilor că s-a mers prea departe cu idolatrizarea și mitizarea științei, a oamenilor de știință, a cercetării științifice, a metodelor științifice, a tratatelor științifice (mereu suficient de imense pentru a nu fi citite și memorate vreodată) etc. Celebra atenționare a latinilor ”Est modus in rebus” este ignorată cu bună știință (sic!) și se dă frâu liber imposturii, plagiatelor, surogatelor și placebo-urilor afișate și/ sau vândute pe post de știință pură. Faptul că Cipolla a folosit statistica și matematica (acestea nefiind științe, ci doar simple metode de cercetare/ cunoaștere) nu îndrituiește pe nimeni să includă opusculul ironizant al italianului în categoria operelor științifice, chiar dacă acestea sunt ”de-a dreptul încântătoare”, adică amuzante. Putem vorbi însă despre un fonfleu științific abil construit.

În fine, cu titlu de a incita și mai mult la citirea celor cca 70 de pagini de carte format ”pocket”, redau ”promo”-ul de pe coperta a IV-a pentru că chiar ajută la înțelegerea demersului ironico-moralizator al autorului: ”Despre imbecili și nebuni se scrie (și se citește, aș adăuga eu – L.D.) cu o nesfârșită fascinație cel puțin din vremea Renașterii; de la elogii (aluzie străvezie la cartea lui Erasmus din Rotterdam, ”Elogiul nebuniei/ prostiei” – L.D.) la studii sociopsihologice, de la piese de teatru de Shakespeare la povești de Creangă, satisfacția descoperirii unei lumi din care toți suntem convinși că nu facem parte a atras cititorii secole de-a rândul.” Într-adevăr, convingerea că noi nu facem parte din această lume fascinantă, notată ”savant” cu Im (de la Imbecil) de năzdrăvanul pus pe pozne culturale  este ținta adevărată a săgeților tuturor celor care și-au propus să trateze tema prostiei (prostia fiind, din păcate, greu tratabilă sau chiar imposibil de vindecat). Nu pot încheia acest episod dedicat celor care ar trebui să nu mai cadă în capcana ”științificității” unui produs estetic de primă mână (mă refer chiar la cartea de față) fără a aminti cum se ”evaluau” articolele și cărțile scrise de economiști, psihologi, sociologi, chiar și medici în anii 70 când Cipolla și-a scris op-ul. Simplu: trebuia răspuns pozitiv la întrebările: ”are grafice?”, ”conține formule?”, ”câte ecuații are scrise per pagină?”. Consecința este simplu de imaginat: piața publicisticii științifice a fost imediat invadată de aberații ”științifice”, făcături de doi bani, imposturi vizibile cu ochiul liber care pretindeau maximum de științificitate pentru că includeau formule, ecuații și grafice. Și-atunci cum să nu exclami: ”Sancta simplicitas!”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 576. Sâmbătă 28 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (3)


Primul capitol(aș) al giganticei încercări de a prinde microbii care generează boala numită imbecilitatea umană este dedicat chiar Primei legi fundamentale a imbecilității umane. Mereu surprinzător, contrar tuturor așteptărilor care ar fi văzut în Prima lege fundamentală a imbecilității umane un corp teoretic major și voluminos, eventual unul care să acopere mai mult spațiu decât toate celelalte legi la un loc, autorul italian procedează au contraire. Așadar, stupoare! (apropo de stupizenie, imbecilitate și … stultiție): acest prim capitol dedicat Primei legi fundamentale a imbecilității umane acoperă doar 24 de rânduri! În acest caz nu ne mai putem mira că Legea… însăși se întinde pe doar … trei rânduri și conține doar 15 cuvinte!

Cu siguranță, inimile cititorilor încep să bată mai tare, tensiunea (inclusiv arterială) crește, nerăbdarea de a citi, cunoaște, înțelege și aplica Prima lege fundamentală a imbecilității umane este de neoprit. Rezonant cu această cerere uriașă a omenirii cititoare autorul vine cu o ofertă pe măsură și enunță Legea (”clar și răspicat”): ”Numărul indivizilor imbecili în viață este mereu și în mod inevitabil subestimat de toată lumea”  (p. 19). Wow! După câteva momente de uimire, cititorul – imbecil sau nu – va exclama: ”Pe ce te bazezi, mon cher?”. Păi sigur că este subestimat numărul imbecililor devreme ce fiecare individ în parte se crede deștept, pe deoparte, și mult mai deștept decât alții, pe de altă parte. Oarecum dezamăgit de această simplă formulare, fiecare cititor va cugeta pe loc și pe cont propriu: ehe, dacă aș fi scris eu această cărțulie aș fi găsit eu o lege care să merite locul fruntaș în ierarhia legilor imbecilității, cum ar fi, spre exemplu: ”Populația planetei s-a mărit de peste 7 ori în mai puțin de un secol, dar cantitatea de inteligență a rămasc constantă”. Sau, altcineva ar formula o altă lege care să merită titlul de primum inter pares. În fine, ținând cont că cercetarea prostologică și rezultatele ei se adresează celor care nu se află în cadranul Im al Figurii numărul 1, autorul recunoaște, cu modestia caracteristică marilor spirite: ”La prima vedere, enunțul pare banal, imprecis și extrem de ingrat. Cu toate acestea, o cercetare mai atentă va dezvălui adevărul pe care îl ascunde. Oricât de mulți imbecili ai presupune că există, tot ai fi luat prin surprindere, în mod sistematic, de faptul că: a) Oamenii pe care cândva îi considerai inteligenți și raționali se vor dovedi imbecili, fără drept de apel. b) Zi de zi, într-o continuă monotonie, te vei găsi asaltat de imbecili care apar pe neașteptate în cele mai incomode locuri și în cele mai improbabile momente.” (p. 20). Cred că acum este clar de ce acel enunț aparent banal este pus pe primul loc al listei Legilor fundamentale ale imbecilității umane: imbecilitatea este ubicuă și eternă, neiertând pe absolut nimeni din specia Homo sapiens sapiens. Să luăm de exemplu corolarul a) din care deducem că la numărul imbecililor pe care i-ai cunoscut se adaugă, inevitabil, cei pe care i-ai considerat inteligenți și rațional. Sumând (și notând populația totală cu N) rezultă că numărul imbecililor de pe mapamond este (N – 1)… Evident, oricare locuitor al planetei va putea face o numărătoare identică și, culmea! va obține exact același rezultat: (N – 1). În consecință, legea se susține cu date și cifre concrete, iar corolarul b) nu face decât să confirme corolarul a) și împreună întregul enunț al Legii numărul Unu! Deoarece pe vremea scrierii opusculului (anii 70 ai secolului trecut) problema recesămintelor era una foarte complicată și costisitoare, iar migrațiile nu căpătaseră încă dimensiunile globale actuale, autorul recunoaște, spășit, că ”Prima Lege Fundamentală nu-mi îngăduie să atribui o valoare numerică exactă procentului de imbecili în raport cu întreaga populație: indiferent de estimare, tot ar fi mai mică decât e în realitate. Așadar, în paginile ce urmează, voi nota acest procent cu simbolul ó.” (p. 20).  Cu toată modestia de care sunt capabil, trebuie totuși să afirm că sugestia mea de mai sus, conform căreia numărul imbecililor din lume este mereu constant și egal cu N – 1, face parte integrantă din Prima Lege Fundamentală a Imbecilității Umane. În consecință, îmi permit să adaug la marea descoperire a italianului Cipolla și marea mea descoperire (formulată, de altfel, în primele episoade ale acestui serial, desigur sub alte forme). Această descoperire de ultimă oră și demnă de un Premiu Nobel pentru Medicină (specialitatea psihiatrie) este concentrată într-o formulă (similară ca nivel de esențializare cu formula einsteiniană E = mc2 ). Ecce formula: ó = N – 1, în care: ó este ponderea imbecililor în populația totală; N = populația totală; 1 este cel care aplică formula. Înainte de a încheia acest episod, nu pot trece cu vederea faptul că autorul a invocat, într-o notă de subsol, Biblia în sprijinul recunoașterii valididății și valabilității Primei Legi Fundamentale a imbecilității umane, scriind: ”Cei care au alcătuit Biblia erau conștienți de existența Primei Legi, pe care au parafrazat-o afirmând, cu o înclinație către exagerările poetice, că stultitorum infinitus est numerus. Numărul imbecililor nu poate fi însă infinit, pentru că numărul oamenilor în viață este finit.” (p. 19).  Citatul din Biblie prin care se preciza că numărul proștilor este infinit poate fi citit și în altă cheie: deși numărul proștilor în viață este întotdeauna finit, numărul total al proștilor care au existat, există și vor exista pe planetă este exact cum spune Biblia (adică acest număr este infinit), drept pentru care se poate spune, argumentat, că prostia este infinită și nemuritoare.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 575. Vineri 27 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (2)


Nefiind eu autorul cărții, ci doar comentatorul de pe margine, chitit să observe și neobservabilul, atrag într-un mod cât se poate de serios atenția potențialilor cititori ai acestui opuscul măreț (dar și celor ai cvasipseudominirecenziei subsemnatului) că este complet interzisă orice formă de lectură a acestei cărți (exemple de forme de lectură: integrală, pe sărite, în diagonală, în pat, în picioare, la wc, la birou, în tren/ avion/ autocar, în timpul liber, în scop de înțelepțire sau de amuzare, de petrecere utilă a unui timp liber etc. etc.), de către cei lipsiți de simțul umorului. Sau, dacă totuși o fac, e bine să știe că o fac pe riscul și socoteala lor.

Ca orice presupusă lucrare savantă care se respectă, cartea începe cu o ”Introducere” (pp. 15 – 16), una prin care să se motiveze demersul publicistic și să pregătească cititorul pentru un excurs rapid dar intens în regatul cvasiinfinit al prostiei umane și al consecințelor acesteia pentru omenire. Cu mai bine de un an în urmă scriam, într-unul din episoadele acestui serial despre fețele multiple ale prostiei umane, despre falșii înțelepți care gem de prostie începând unele discursuri sau articole cu incluzivul ”se știe că…”/ ”este evident că…”/ ”orice om normal știe că…”, deși realitatea este exact pe dos. Fiind o carte dedicată presupușilor neimbecili autorul debutează în mini-Introducere cu o… imbecilitate din rândul celor înșirate mai sus: ”Este evident că, la ora actuală, omenirea se află într-un stadiu deplorabil” (p. 15). Dacă nu este chiar o imbecilitate, atunci este o banalitate crasă, o afirmație sforăitoare a la Gâgă sau a la tractoriștii – propagandiști din secolul trecut. Autorul, inteligent fiind, are această abilitate de a o face pe prostul pentru a intra în cugetul și în (ne)simțirea celor care și-au făcut un stil de viață din a o face pe deștepții. La urma urmei, nu este neapărat nevoie să fii imbecil pentru a nu observa că afirmația de mai sus nu este probată de nimic, rămânând agățată în aer ca o rufă la uscat. Însă autorul, pus pe glume fine, vine cu o completare care îl coboară imediat cu picioarele pe pământ pe imbecilul care a și tras aer mult în piept exclamând: ”O! Cât adevăr!”, autorul adăugând imediat: ”Însă aceasta nu este o noutate. Din câte știm noi, omenirea s-a aflat mereu într-un asemenea stadiu”. Folosind pluralul majestății, cuplat cu ezotericul și atractivul verb ”a ști”, autorul consolidează platitudinea anterioară și pregătește cititorul pentru următoarea: ”Suferința și necazurile pe care oamenii trebuie să le îndure, atât ca indivizi, cât și ca membri ai societății, sunt, practic, rezultatul modului lipsit de noimă – aproape imbecil, aș spune – în care viața le-a fost structurată încă de la origini.” (p. 15) Cu alte cuvinte, nu oamenii au fost/ sunt imbecili, ci modul lor tâmp (”aproape imbecil”) în care au purces oamenii la organizarea vieților lor chiar de la începuturi!

Cu o ironie ce poate fi depistată doar dacă ai mereu în minte titlul cărții, autorul deplânge – dar încă nu numește – ”doza suplimentară de necazuri de zi cu zi, grație unui anumit grup de indivizi ce fac, la rândul lor, parte din neamul omenesc.” (p. 15) Dacă italianul ar fi cunoscut Scrisoarea III-a de Eminescu, ar fi citat, savant, ura îndreptățită pe care ar trebui s-o îndreptăm către ”acest grup de indivizi” : ”I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!”. Păi da!, față de necuvântătoarele care își duc onest existența, cuvântătoarele imbecile n-ar prea avea dreptul să se numească oameni. Da, dar ironia soartei este că tocmai ”acest grup de indivizi” conduc treburile și mersul (înainte? al) omenirii. Grupul imbecililor (nenumiți încă) ”este mai influent decât Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul” încearcă autorul să-l introducă pe cititorul onest și neimbecil în tema atât de delicată a prostiei umane. Pentru a nu jigni eventualii cititori mai suspicioși, autorul nu pronunță/ scrie deloc cuvântul magic care face materia însăși a analizei sale ”științifice”: imbecilitatea umană. Prin urmare, ca într-un roman de aventuri, se descrie foarte aluziv ”criminalul”/ ”incriminatul” obligând cititorul să se întrebe: ”oare o fi vorba despre?…”. Iată, această descriere a dușmanului nevăzut (dar atotprezent) al omenirii: ”… este vorba despre un grup neorganizat, neconsfințit, care nu are nici conducător, nici președinte, nici reguli, și care reușește totuși să opereze în perfectă armonie, ghidat parcă de o mână nevăzută, de așa natură încât activitatea fiecărui membru consolidează eficacitatea activităților celorlalți membri. Firea, însușirile și comportamentul membrilor acestui grup vor fi abordate în paginile ce urmează” (p. 16). Absolvent de London School of Economics, italianul Cippola invocă (inevitabil, nu?) ”mâna invizibilă” / ”the invisible hand” (Adam Smith), cea care stabilește prețul de echilibru pe piețele perfect libere (inexistente vreundeva în lume). La fel fac și imbecilii: sunt nevăzuți, dar ei fac jocurile pe piețele (politice, economice, religioase, culturale ale) lumii!

În fine, după ce ne-a tot dus pe după piersic cu vorba (scrisă!), Cipolla își varsă crezul care l-a determinat să dedice timp analizei și scrierii acestei nevinovate cărți: ”Aș vrea să subliniez că această cărticică nu este un exercițiu de cinism sau de defetism – nu mai mult decât o carte de microbiologie. Cele ce urmează sunt, de fapt, rezultatul unui efort constructiv de a detecta, de a cunoaște și poate de a neutraliza, pe această cale, una dintre cele mai puternice și întunecate forțe ce împiedică fericirea și progresul omenirii.” (p. 16).  Aici, autorul cade într-un utopism profund, crezând că va putea ”neutraliza” o forță uriașă, una mai puternică decât ”Mafia, decât complexul militar-industrial, decât comunismul”. Nu ne rămâne decât să sperăm că, până la sfârșitul acestei nevinovate broșurele autorul să redevină realist și onest cu noi și cu el însuși. Prin asocierea conținutului acestei cărți cu cel al unei cărți de microbiologie, autorul ne sugerează că imbecilii sunt foarte greu de vizualizat (ca niște microbi/ viruși) cu ochiul liber și că este nevoie de multă abilitate în detectarea și (poate) neutralizarea (fie și parțială a) lor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 574. Vineri 27 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (1)


Circulă printre prostologi (adică acei oameni care se ocupă, fie și ocazional, cu studiul prostiei și, implicit, al inteligenței umane) opinia că opusculul ”Legile fundamentale ale imbecilității umane” (”Basic Laws of Human Stupidity”) scris în anul de grație 1976 (primul text al acestei lucrări era inclus într-un altul, publicat în 1973) de istoricul economist, italianul Carlo M. Cippola (1922 – 2000) este cea mai ”tare” lucrare în domeniu, una care pune degetul exact unde trebuie întru obținerea rezultatului dorit: să știm cum funcționează prostia omenească pe post de factor degradant al speciei. Traducerea în limba română s-a făcut abia în anul 2014, la Humanitas, după originalul englez publicat în 1988. Așadar, suntem la 45 de ani după ce ideile din această carte au devenit publice. Aș fi tentat să spun/ scriu că efectele publicării cărții sunt cvasinule, dar, după un moment de gândire, realizez că un bestseller lasă urme adânci în bunăstarea autorului, iar cei care au citit cartea, chiar dacă nu au deveni mai inteligenți, cu siguranță s-au simțit bine citind cât de proști sunt marea majoritate dintre semeni. Deci, ceva urme tot sunt. Cartea are 73 de pagini, format mic, scrisă aerisit, cu fonturi mari, pagini albe și spații generoase. Într-un format obișnuit cartea nu ar depăși 30 de pagini. Asta da esențializare!

În ediția inițială (privată) publicată de Compania Mad Millers (în traducere ”Morarii Nebuni”) autorul nu s-a putut abține de la a proba fina sa ironie de care dovedește, apoi, că este capabil pe întreg parcursul cărții: ”Cartea de față nu se adresează imbecililor, ci oamenilor care au de-a face uneori cu aceștia” (p. 9). Or, cum nimeni (sau aproape nimeni) nu se recunoaște ca fiind imbecil, rezultă clar că broșura în cauză se adresează tuturor oamenilor care cunosc alfabetul. Așa piață, mai rar! La recomandarea de mai sus, orice adăugire ar știrbi din puterea acesteia de a atrage milioanele de cititori. O simte și autorul ca fiind un exces de zel, dar nu se poate abține să nu pluseze, adăugând o notă de mister și de ”științificitate” la excelenta și originala sa formulă de marketing de mai sus: ”Ar fi deci un exces de zel să adaug că nici unul dintre cei care vor primi această carte nu are cum să se încadreze în aria Im a graficului de bază (figura 1). Cu toate acestea, ca majoritatea exceselor de zel, este mai bine de menționat decât de ignorat” (p. 9)  Desigur, a umbla cu grafice, formule și ecuații este, în mintea multora, garanția științificității și obiectivității maxime, așa încât cititorul va fi foarte curios să afle ce este zona Im a fundamentalului grafic ”number one”. Dacă nu va cumpăra cartea imediat mergând înfrigurat acasă să deslușească tainele acestei științe înalt matematizate despre imbecilitate (oh, unde-i figura asta cu numărul 1?!), atunci cu siguranță va găsi în grabă pagina 31 a cărții care conține figura savantă și află, cu bucurie, desigur, că Im înseamnă ”Imbecil” (mulțimea imbecililor). Deși experiența ne spune că într-o discuție despre imbecili nimeni nu se simte imbecil (sau mai imbecil decât ceilalți, dimpotrivă) autorul a găsit necesar să mai stârnească/ stimuleze o dată orgoliul cititorului mediu garantându-i că el (onestul cititor) nu se află printre cei imbecili.  Mai mult decât atât, gata gâdilat la orgoliu și deja înfoiat de plăcere pentru faptul că nu este considerat (sub nici o formă!) imbecil, cititorul acestei miniprefețe cu caracter comercial primește (gratuit) un argument care îi va face o și mai mare plăcere: un citat dintr-un filosof chinez! Pfai! Așadar autorul cărții mă considere demn și capabil de a intra în profunzimile filosofiei chineze! Ce onoare pe mine! (În treacăt fie spus, banalitatea citată ca fiind din gândirea filosofiei chinezești nu are nici măcar un autor, deși este citată ”științific” între ghilimele: ”Erudiția este sursa înțelepciunii universale; dar nu înseamnă că nu poate deveni câteodată cauza unor neînțelegeri între prieteni.” (p. 9). În traducere foarte liberă ”citatul” de mai sus poate fi scris și în felul următor: ”Cine știe cunoaște, dar prietenii se mai ciondănesc din când în când”.

Oricât de multe elogii ar primi această simpatică broșurică, publicată în multe ediții și tradusă în mai multe limbi ale lumii, nu pot să încep prezentarea conținutului său fără o obiecție fundamentală. Mai exact, autorul pornește de la o ipoteză (necomunicată cititorului, dar imposibil de nepresupus că așa este) greu de acceptat: toată lumea (inclusiv proștii) știe (știu) ce este prostia, cum se manifestă ea, cum se recunoaște și, eventual, cum se poate trata. Așadar, nimic din toate astea nu veți găsi, de la bun început, în carte, nici măcar aluziv sau pe ocolite. Încerc o explicație: dacă autorul ar fi procedat sistematic și analitic (oferind din prima pagină definiții, ipoteze, verificarea ipotezelor, formularea de concluzii, semnalarea unor critici ale concluziilor etc.) atunci cartea n-ar mai avea niciun haz. De ce? În primul rând pentru că nedând nici un fel de semne de recunoaștere pentru omul prost (cuvânt cu sute de sinonime deja semnalate într-un episod mai de pe la începutul acestui serial), cititorul (de regulă, autoexclus din discuție) va citi cu nesaț pagină după pagină în căutarea formulei magice și legice cu ajutorul căreia va reuși rapid să demonstreze șefilor/ colegilor/ vecinilor/ rudelor/ prietenilor că sunt proști fără drept de apel. Abia după ce sunt definite/ descrise/ enunțate primele două legi ale imbecilității umane, italianul șugubăț catadicsește să insereze un ”Interludiu teoretic”, încercând o analiză conceptuală (despre care mă voi pronunța la momentul potrivit). Așadar, apelând la un captatio benevolentiae sui generis, autorul ne aruncă în iazul cu prostie, dar abia după două strigăte (mute!) de ajutor, ne aruncă un colac (conceptual) de salvare. Bun (și) așa!

Traducătoarea cărții, Miruna Fulgeanu, inspirată/ deșteaptă/ inteligentă, contribuie și ea la atractivitatea textului despre proști traducând ”stupidity” nu prin ”prostie”, cum probabil ar fi făcut-o 99% dintre traducători, ci prin ”imbecilitate” ceea ce trimite la un prost patent(at), la unul extrem de vizibil și imposibil de ascuns față de semeni. În plus față de asta, termenul ”imbecil” are o rată de folosire cu mult mai mică decât suprauz(it)atul ”prost”, cuvânt pe care îl știm, cu toții, din copilărie: într-o dispută în care ți-ai epuizat argumentele, spu(nea)i tranșant, emfatic, imperativ și concluziv: ”bă ești prost, nu pricepi nimic!”. Termeni apropiați de ”imbecilitate” ar fi: bolunzenie, dobitocie, cretinătate, tâmpenie etc. Poate și pentru că m-am obișnuit deja cu cuvântul ”imbecil” acesta mi-a devenit simpatic și oarecum familiar, ca unul care se potrivește măcar de câteva (mii de) ori în viață fiecăruia dintre noi. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 573. Joi 26 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (29)


Presupusul interviu luat de dl Andrei Pleșu lui Alexandru Paleologu este, de fapt, un dialog de idei, fiecare dintre preopinenți întrebând sau ridicând mingi la fileu. Într-o intervenție consemnată pe nu mai puțin de patru pagini și jumătate, Andrei Pleșu se apără de acuza lansată de Al. Paleologu la adresa sa, aceea că el ar fi victima ”unui puseu de estetism” (p. 337), iar estetismul, în viziunea seniorului, este o formă de mitocănie. Dacă aș fi fost de față aș fi îngroșat  descrierea negativă a estetismului, afirmând că toate ”–ismele” sunt forme de mitocănie, de exagerări nepermise și duse dincolo de limita bunului simț. Andrei Pleșu se apără, acuzându-l pe Paleologu de… ați ghicit! estetism, adică de mitocănie. Desigur, vine cu exemple și cu argumentări pro domo. Le las în seama celor iubitori de sofisme și șicanări juvenile.

Mai demn de interes mi s-a părut discuția despre momentul decembrie 1989. Chiar dacă, unii dintre noi aveau informații mai precise despre ce se întâmpla în URSS, în celelalte țări socialiste, schimbările fiind iminente și la noi, simplul fapt că s-a întâmplat și la noi ne-a luat, ca de obicei, pe nepregătite. Iată mirările dlui Andrei Pleșu în legătură cu fatidicul moment: ”Noi nu am fost pregătiți (L.D. – și Ion Iliescu a spus la fel)  pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie și nu vrem să recunoaștem acum acest lucru. Noi nu eram pregătiți să ni se întîmple acea minune și ca atare am avut reacțiile cele mai inadecvate cu putință. … Nici în alegerile din mai nu eram pregătiți să alegem altceva. E un fapt. Sigur că procentele vor fi puse în discuție, dar trebuie să luăm note de fapte dacă vrem să ne înscriem într-un conflict plauzibil.” (p. 341-342).

Replica gânditorului (doar cu un an mai mic decât România Reunită) este nu doar interesantă, ci și agreabilă, iar în ce mă privește, chiar agreată, probând, cu alte cuvinte, identitatea de esență dintre etic și estetic. La modul aproape ideal, ar trebui să avem identitate de esență între cele două elemente ale kalokagathiei (https://dexonline.ro/definitie/kalokagathia): binele (moral) și frumosul (estetic), iar la modul ideal ar trebui să avem identitate și unitate de esență între cele trei elemente ale vieții demne: adevăr, bine și frumos. Dar una este estetica și alta este estetismul, susține Al. Paleologu: ”Eu spuneam, în Epistolar, că estetismul, ca atare, mi se pare o utopie ridicolă și bovarică. Nu-mi plac estetizanții în artă tocmai fiindcă nu înțeleg arta. Arta este fenomen estetic, dar nu este estetistă. Frumosul și arta sînt valori supreme, tot atît cît viața, nu deasupra și nici dedesubtul ei. Criteriul estetic plasat în morală este foarte bun, îi dă acesteia legitimitate. O morală inestetică este o morală resentimentară, urîtă și brutală, care vine de la detestatorii, care există dintotdeauna, ai vieții și ai bucuriei, deci și ai frumuseții și artei.” (p. 341).

Cu trimitere la chiar excesele majorității arogante actuale care legiferează cum îi place în numele legitimității date de popor prin alegeri, invitatul pe Divanul Dilemei vechi punctează cu mare folos pentru votanții de azi și de mâine: ”Eu nu cred că sufragiile sunt legitimatoare. Nu cred că legitimitatea vine din sufragiu. Căci, dacă ar fi așa, nimic mai legitim decît nazismul! … Jean Francois Revel spune că alegerile sînt validate numai prin repetare. O alegere greșită poate fi  corectată la alegerile viitoare. Astfel, încît, pînă la urmă, alegerile sînt un mod de control al voinței populare și de impunere a ceea ce aceasta dorește.” (p. 342)

Despre momentul 22 decembrie 1989, Al. Paleologu rostește un adevăr prea rar spus: ”la 22 decembrie 1989, gorbaciovienii au pregătit un derapaj pe care îl voiau total. Or, nu a fost așa. Au conservat ei ce au conservat, dar mult mai mult am cîștigat noi decât au recuperat ei, în realitate. … Și cred că ceea ce au pierdut este pentru ei irecuperabil, și le va fi mortal. Neputînd recupera întreaga putere, o vor pierde pe cea care le mai rămîne.” (p. 350). Din păcate, marele anticomunist s-a înșelat (ca și marele comunist Silviu Brucan, cel care care prevedea o tranziție de două decenii): fostul PCR, numit acum PSD, recuperează masiv în special la capitolul năravuri totalitare și se constituie ca un mare factor de risc pentru prea scurta și tânăra noastră democrație. Pe ce mizează gorbaciovienii vopsiți în social-democrați? Pe neînțelegerea acestui proces pervers și destul de greu vizibil numit trecerea de la regula majorității la dictatura majorității. Dar tot experiența de viață a lui Al. Paleologu îi permite acestuia să încheie pe o notă optimistă, oferind și soluția: ”Dar nu se poate să nu înțelegi nimic la infinit”. (p. 359)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 573. Joi 26 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (29)


Presupusul interviu luat de dl Andrei Pleșu lui Alexandru Paleologu este, de fapt, un dialog de idei, fiecare dintre preopinenți întrebând sau ridicând mingi la fileu. Într-o intervenție consemnată pe nu mai puțin de patru pagini și jumătate, Andrei Pleșu se apără de acuza lansată de Al. Paleologu la adresa sa, aceea că el ar fi victima ”unui puseu de estetism” (p. 337), iar estetismul, în viziunea seniorului, este o formă de mitocănie. Dacă aș fi fost de față aș fi îngroșat  descrierea negativă a estetismului, afirmând că toate ”–ismele” sunt forme de mitocănie, de exagerări nepermise și duse dincolo de limita bunului simț. Andrei Pleșu se apără, acuzându-l pe Paleologu de… ați ghicit! estetism, adică de mitocănie. Desigur, vine cu exemple și cu argumentări pro domo. Le las în seama celor iubitori de sofisme și șicanări juvenile.

Mai demn de interes mi s-a părut discuția despre momentul decembrie 1989. Chiar dacă, unii dintre noi aveau informații mai precise despre ce se întâmpla în URSS, în celelalte țări socialiste, schimbările fiind iminente și la noi, simplul fapt că s-a întâmplat și la noi ne-a luat, ca de obicei, pe nepregătite. Iată mirările dlui Andrei Pleșu în legătură cu fatidicul moment: ”Noi nu am fost pregătiți (L.D. – și Ion Iliescu a spus la fel)  pentru ceea ce s-a întâmplat în decembrie și nu vrem să recunoaștem acum acest lucru. Noi nu eram pregătiți să ni se întîmple acea minune și ca atare am avut reacțiile cele mai inadecvate cu putință. … Nici în alegerile din mai nu eram pregătiți să alegem altceva. E un fapt. Sigur că procentele vor fi puse în discuție, dar trebuie să luăm note de fapte dacă vrem să ne înscriem într-un conflict plauzibil.” (p. 341-342).

Replica gânditorului (doar cu un an mai mic decât România Reunită) este nu doar interesantă, ci și agreabilă, iar în ce mă privește, chiar agreată, probând, cu alte cuvinte, identitatea de esență dintre etic și estetic. La modul aproape ideal, ar trebui să avem identitate de esență între cele două elemente ale kalokagathiei (https://dexonline.ro/definitie/kalokagathia): binele (moral) și frumosul (estetic), iar la modul ideal ar trebui să avem identitate și unitate de esență între cele trei elemente ale vieții demne: adevăr, bine și frumos. Dar una este estetica și alta este estetismul, susține Al. Paleologu: ”Eu spuneam, în Epistolar, că estetismul, ca atare, mi se pare o utopie ridicolă și bovarică. Nu-mi plac estetizanții în artă tocmai fiindcă nu înțeleg arta. Arta este fenomen estetic, dar nu este estetistă. Frumosul și arta sînt valori supreme, tot atît cît viața, nu deasupra și nici dedesubtul ei. Criteriul estetic plasat în morală este foarte bun, îi dă acesteia legitimitate. O morală inestetică este o morală resentimentară, urîtă și brutală, care vine de la detestatorii, care există dintotdeauna, ai vieții și ai bucuriei, deci și ai frumuseții și artei.” (p. 341).

Cu trimitere la chiar excesele majorității arogante actuale care legiferează cum îi place în numele legitimității date de popor prin alegeri, invitatul pe Divanul Dilemei vechi punctează cu mare folos pentru votanții de azi și de mâine: ”Eu nu cred că sufragiile sunt legitimatoare. Nu cred că legitimitatea vine din sufragiu. Căci, dacă ar fi așa, nimic mai legitim decît nazismul! … Jean Francois Revel spune că alegerile sînt validate numai prin repetare. O alegere greșită poate fi  corectată la alegerile viitoare. Astfel, încît, pînă la urmă, alegerile sînt un mod de control al voinței populare și de impunere a ceea ce aceasta dorește.” (p. 342)

Despre momentul 22 decembrie 1989, Al. Paleologu rostește un adevăr prea rar spus: ”la 22 decembrie 1989, gorbaciovienii au pregătit un derapaj pe care îl voiau total. Or, nu a fost așa. Au conservat ei ce au conservat, dar mult mai mult am cîștigat noi decât au recuperat ei, în realitate. … Și cred că ceea ce au pierdut este pentru ei irecuperabil, și le va fi mortal. Neputînd recupera întreaga putere, o vor pierde pe cea care le mai rămîne.” (p. 350). Din păcate, marele anticomunist s-a înșelat (ca și marele comunist Silviu Brucan, cel care care prevedea o tranziție de două decenii): fostul PCR, numit acum PSD, recuperează masiv în special la capitolul năravuri totalitare și se constituie ca un mare factor de risc pentru prea scurta și tânăra noastră democrație. Pe ce mizează gorbaciovienii vopsiți în social-democrați? Pe neînțelegerea acestui proces pervers și destul de greu vizibil numit trecerea de la regula majorității la dictatura majorității. Dar tot experiența de viață a lui Al. Paleologu îi permite acestuia să încheie pe o notă optimistă, oferind și soluția: ”Dar nu se poate să nu înțelegi nimic la infinit”. (p. 359)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 572. Miercuri 25 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (28)


Cu precizarea că nu sugerez ca ideile avansate de Alexandru Paleologu să fie luate drept literă de Evanghelie, ci doar ca posibile repere în varii raționamente (food for thought) referitoare la viața partidelor politice față de care avem, volens nolens o atitudine pozitivă/ negativă neutru-indiferentă, voi continua reproducerea unor evaluări/ caracterizări a celor două aripi ale păsării numită politică.. De exemplu, așa cum am scris în dese rânduri, nu am aderat la clasificarea bolșevică a doctrinelor și ideologiilor politice prin care nazismul este trecut la extrema dreaptă, ci o trec la extremă stângă alături de și chiar suprapunându-se cu bolșevismul. În fond, toate schimbările excesiv de violente sunt manifestări ale extremei stângi. Binele făcut cu forța este apanajul extremei stângi (comunism, nazism, fascism, legionarism, cheguevarism, maoism, leninism, marxism etc). În esență, deviza extremei stângi, făcută sub amenințarea cu moartea, în numele unui iluzoriu bine superior comun, se reduce la câteva cuvinte: ”scoală-te tu, ca să mă așez eu”. Din punctul meu de vedere nu există extremă dreaptă, ci doar dreaptă: una care este, prin definiție, conservatoare a valorilor verificate (proprietate, familie, justiție). Să vedem ce credea Paleologu – senior că ar însemna dreapta și extrema dreaptă în anul de grație 1993:

Deci noi am avut elitele nostre sociale și intelectuale plasate mai degrabă la dreapta. Extrema dreaptă este altă problemă. Cum se trece de la dreaptă la extrema dreaptă este și ea o întrebare. Extrema noastră dreaptă a fost forte batjocorită și acoperită cu acuze din cauza, evident, a unor fapte strigătoare la cer și indiscutabile: niște asasinate, culminînd cu cel al lui Iorga. Dar legionarii nu seamănă, în fond, nici cu naziștii, nici cu fasciștii. Fascismul italian a început cu o acțiune mai curînd energică decît violentă, și și-a asociat apoi hitlerismul numai din motive de conjunctură, pentru că nici doctrinal nu se potriveau. Nici analiza nazismului german nu este una simplă. Albert Beguin, de pildă, s-a întrerupt din studierea romantismului german cînd a constatat ce fir direct și infailibil duce de la libertatea romantică nelimitată, la tirania nelimitată, nazistă. Cum, deci, se poate adopta o atitudine globală în chestiuni care sînt așa de intricate? Nazismul a fost atît de monstruos și de înfiorător, nu mai monstruos și mai înfiorător decît leninismul, și nu decît stalinismul, pentru că de la Lenin pleacă totul” (p. 336).

După părerea mea, presupusa intricare a etichetelor ideologice invocate în citatul de mai sus ar fi simplu de rezolvat dacă am merge la … cuvinte și predecesori. Astfel nazismul (național-socialismul) este ușor de identificat cu bolșevismul (internațional-socialismul) din simplul motiv că ambele erau doctrine socialiste de impunere a unei noi ordini la nivel global prin mijloace extrem de violente. În altă ordine de idei, părintele nazismului, Hitler, a studiat în închisoare marxism și doctrinari de stânga, iar doctrina sa vorbea tot în numele muncitorilor (Partidul său – NSDAP – s-a numit Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani. Vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Muncitoresc_German). Seniorul Paleologu a căzut în capcana creată de bolșevici de a arunca pe partea dreaptă orice alte partide de (extrema) stânga care nu erau sub conducerea și îndrumarea Moscovei. Renumitul Pact Ribbentrop – Molotov prin care Europa credea că s-a asigurat o pace pentru secole – era un pact între reprezentanții a două doctrine de extremă stângă, ambele vizând cucerirea lumii. Ca în orice joc de tipul Dilema deținuților, jocul celor doi (URSS și Reich) are o schemă clasică mereu repetabilă: a) alianța dintre cei doi (tâlhari); b) trădarea inevitabilă și grăbită a unuia dintre ei pentru că altfel urma trădarea făcută de celălalt; c) eliminarea unuia dintre cei doi similari/ identici.  Lucrurile s-au petrecut aidoma clasicei dileme, iar în viitor lucrurile se vor repeta (caeteris paribus). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!