Introducere
Matei Vișniec este o persoană șarmantă, sinceră, deschisă, plăcută văzului și auzului, una care te cucerește imediat doar privindu-l și ascultându-l (deși pe mine m-a cucerit, mai întâi, citindu-l și vizionâdu-i piesele de teatru). Are o excelentă voce radiofonică (nu întâmplător Matei Vișniec a devenit jurnalist radio la BBC și lucrează acum la RFI, ambele fiind posturi de radio de clasă mondială!) jurnalismul său fiind unul critic, verist și profesionist în sensul cel mai bun al cuvântului. Maestrul cuvintelor foarte potrivite are, atât la radio, cât și pe scenă sau în conferințele sale de succes, un discurs calm, coerent și clar, unul convingător fără pic de obstinație. Jurnalistul onest și scriitorul dramaturg de talie mondială se armonizează perfect cu o prezență scenică dezinvoltă: ca orice mare dramaturg, Matei Vișniec își vizionează punerile în scenă și apare el însuși pe scenă, dialogând cu spectatorii, cu regizorul, cu actorii. Simplul fapt că este cel mai jucat dramaturg român din toate timpurile ar putea face inutilă această mică descriere a mea. O nouă postură a dramaturgului Matei Vișniec s-a conturat, recent, ca urmare a colaborării sale cu Studioul de Televiziune Iași. O fabuloasă echipă alcătuită de Andreea Știliuc, Relu Tabără și Dragoș Brehnescu au contribuit din plin și cu mult talent la această nouă postură a dramaturgului: aceea de ghid cultural de suflet prin Paris și Avignon. Firescul relatărilor, căldura iradiată de cel care a extras cu multă artă informație vie din oameni, statui, clădiri, străzi și case este nu doar o notă de succes la public, dar și una de speranță că autorul va relua aceste preocupări culturale imortalizate în docufilme.
Cred că este necesară o colectare a cât mai multor informații despre viața și opera românului din Rădăuți, ajuns francez la Paris. Am apelat la motoare de căutare pentru a găsi și citi cât mai multe informații despre cel care, dacă s-ar fi născut cu 6 ani mai devreme, mi-ar fi putut fi coleg de bancă sau măcar de clasă la Liceul numărul 2 din Rădăuți sau coleg de cameră/ ”meditație” la internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (în paranteză fie spus, nu am găsit în niciunul dintre articolele despre sau interviurile cu domnia sa vreo referire la care dintre cele două licee ale Rădăuțiului a fost elev și nici la numele profesorilor de limba română care l-au stimulat sau nu în devenirea sa literară). Așadar, am o colecție de linkuri care fac trimitere la pagina sa de autor, la paginile ziarelor și revistelor care i-au găzduit articolele și, mai ales, interviurile, dar mărturisesc aici că această colecție este departe de a fi completă. S-au făcut deja teze de doctorat despre opera lui Matei Vișniec. Acestea sunt bunuri publice și ele ar putea fi incluse în această pagină în format pdf. Chiar pagina de autor (http://visniec.com/accueil.html) nu consemnează toate aceste informații pe care eu (în nestăvilita mea înclinație spre holism) le doresc să apară imediat după orice eveniment, dar, nu se întâmplă așa: timpul autorului este mult mai prețios decât acela al cronicarului/ posesorului de pagină de autor. Sigur se poate găsi o soluție care să comprime toate aceste informații pe o pagină ușor de accesat și de cercetat. Mai mult, unele feed back uri din partea spectatorilor, ale ziariștilor, colegilor și prietenilor (inclusiv discursuri ținute cu varii ocazii) ar merita să apară acolo în timp cât mai scurt. Așadar, normal ar fi ca toate scrierile sale, plus traducerile în multe limbi, cronicile, prezentările, evaluările, argumentările pentru conferirea unor premii etc. să fie colectate și clasificate de autorul însuși, facilitând astfel accesul relativ rapid la întreaga sa operă. Sigur, asta presupune ceva timp și efort, dar Era informației obligă și ajută la o asemenea întreprindere. Pledez, desigur, pentru o bancă de date în format electronic cu acces liber sau limitat pentru biblioteci și cercetători.
Și încă ceva: cititorii acestui blog sunt deja obișnuiți cu accentele mele (excesiv de) critice la adresa unor autori, drept pentru care se vor mira de trecerea (mea) oarecum bruscă de la acest ton ultraacut (este adevărat, printr-o temperare benefică dată de pseudoracenziile la două romane semnate de Doina Popescu și de Cosmin Perța) la un ton suspect de elogios și de pozitiv. Explicația este simplă și sinceră: în fața unor texte care mă entuziasmează și care chiar mă marchează nu poți manifesta decât pozitivitate. Pot garanta că ochiul meu critic va fi permanent deschis și voi îndrăzni să-mi formulez opiniile (critice!) atunci când va fi cazul. Ca urmare a publicării unui număr destul de mare de pseudorecenzii am ajuns și eu la concluzia celui care a scris: ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî; corectează un om educat și te va aprecia”. Am folosit aici termenul de pseudorecenzie, termen pe care l-am explicat într-un text aparte (vezi Anexa): Mai adaug aici faptul că majoritatea textelor alese sunt de factură postmodernă și că eu însumi mă consider un cititor cu gusturi postmoderne. Nu întâmplător am ales spre pseudorecenzare autori postmoderni. Optzecistul Matei Vișniec este, în opinia mea, un scriitor postmodern, chiar dacă printre preferații săi sunt Cehov și Dostoievski, Kafka și Tristan Tzara.
Chiar dacă în copilărie și-a propus să nu se încurce cu scena, adică să nu ajungă actor, cu siguranță el ar putea să-și scrie roluri pe care să le joace impecabil. (E o simplă sugestie pentru foarte receptivul scriitor!). Schița mea de portret auctorial ar fi incompletă dacă nu aș adăuga câteva tușe care să atragă atenția asupra stilului său poznaș/ hâtru/ ludic/ ironic/ comic/ sarcastic/ acid (toate acestea fiind grade ale binomului râdere-radere de care face uz scriitorul în funcție de context, afișând neostentativ reale calități de diplomat). Nu doar ludicitatea sa îl ajută (Freud scria că ”Glumind putem spune orice, chiar și adevărul”) în abordarea unor teme altfel spinoase, serioase și chiar periculoase, ci și un rar simț al echilibrului. Atunci când răspunde la întrebări sau când face o comunicare, ascultătorul atent va decela grija cu care alege, cântărește și rostește Matei Vișniec fiecare cuvânt, inclusiv locul fiecăruia în frază și al frazei în discurs. O mărturisire recentă despre (auto)formarea sa ca jurnalist și scriitor a fost făcută în ianuarie 2016 în cadrul unei conferințe susținute la Teatrul Național din București: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-sufletul-romanesc-nu-a-fost-inca-nici-mondializat-nici-total-comercializat1/ (același ziar a publicat și la aniversarea a 59 de ani: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-59-la-multi-ani/ ). De asemenea, lansarea ultimei sale cărți apărută în România – Omul din care s-a extras răul – s-a bucurat de o semnalare din partea acestei publicații: http://www.ziarulmetropolis.ro/matei-visniec-isi-lanseaza-cartea-omul-din-care-a-fost-extras-raul-la-sibiu/ .
În materie de convingeri religioase, probabil, scriitorul româno-francez este un agnostic (”Dacă Dumnezeu există, un lucru e sigur: iubește diversitatea” afirmă Matei Vișniec). Posibil că el crede în divinitate, în Creator, în Marele arhitect/ inginer/ manager al Cosmosului, în muzica sferelor etc., dar nu în zei, trimiși ai zeilor pe pământ, sfinți, profeți, vestitori de profeți etc. Elocvent în acest sens este capitolul ”De-a Dumnezeul” din ”Cabaretul cuvintelor” (Editura Cartea românească, București, 2012, pp 185 – 188). Posibil ca regizorul ieșean Ovidiu Lazăr să fi omis acest capitol al cărții din reprezentarea scenică din varii motive: spectacolul devenea prea lung și obositor sau a vrut să evite o scenă cu iz ideologic și mistic la un public care o dată pe an vine la teatru și de mai multe ori pe an pupă moaștele Sfintei Parascheva, iar în timpul liber așteaptă ca omenirea (ONU/ UNESCO) să declare Iașul capitală culturală a lumii… Dumnezeii multipli/ alternativi/ antitetici nu ajută cu nimic omenirea. Dimpotrivă, secolul XXI riscă să fie punctul terminus al umanității nu pentru că lumea nu va fi suficient de religioasă/ spirituală, ci tocmai datorită încrâncenării confruntării doctrinelor și taberelor religioase. Jurnalistul Matei Vișnec analizează consecințele dramatice ale războaielor interreligioase: http://www.realitatea.net/matei-vi-niec-razboaiele-religioase-revin-in-europa_1833315.html.
Sub raportul convingerilor ideologice, Matei Vișniec este, în mod cert, un anti-totalitar, un anticomunist convins (vezi critca sarcastică la adresa bolșevismului sovietic în piesa de teatru “Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” Editura LiterNet, 2003. Cartea se poate descărca pentru uz personal la adresa: http://editura.liternet.ro/descarcare/50/pdf/Matei-Visniec/Istoria-comunismului-povestita-pentru-bolnavii-mintal.html ). Totodată el este un adept clar al oricărei forme de slujire și de preamărire a libertății omului. Nu întâmplător teza sa de doctorat s-a numit ”Rezistența culturală în Europa de Răsărit sub regimurile comuniste”. Dacă aș răspunde în locul său întrebării ”ce iubiți cel mai mult?” aș formula răspunsul în felul următor: ”iubesc deplina libertate a omului creator, dar asta doar atât timp cât această libertate de creație servește oamenilor și nu se îndreaptă împotriva lor”. Am îndrăznit să conturez acest răspuns având în vedere criticile sale directe adresate dictaturilor, războaielor interetnice sau comerciale, comercialismului agresiv și distrugător de ființe umane, globalismului și ”corectidudinii politice” rigide, liniare și cu sens unic. Dacă ar fi să merg mai departe și să-mi imaginez (asta este pseudorecenzia postmodernă în raport cu recenzia modernă: folosește metode similare cu ale autorilor postmoderni, adică imaginație, melanj de idei și de concepte, tehnici noi de evidențiere a sensurilor cuvintelor etc.), deci dacă mi-aș imagina cum votează scriitorul la alegerile din Franța aș fi înclinat să cred că anarhiștii sau libertarienii de stânga ar putea avea votul său. (Deși, se știe, nu se votează întotdeauna ideologic). Un argument în acest sens este și opțiunea pentru coperta neagră scrisă cu roșu (acestea sunt culorile anarhismului: roșu și negru) la multe dintre cărțile sale (în afară de cazul apariției cărților sale în colecții cu coperta deja aleasă de editură). Pentru că o parte dintre cititori au în minte anarhismul ca supralicitare a ideii de dezordine, dizarmonie socială, apetență pentru distrugere etc. precizez că în plan ideologic/ doctrinar anarhismul este un melanj de trăirism, existențialism, umanism, libertarianism etc., mai exact este ideologia care vede un stat minimal și libertăți maximale pentru cetățeni/ indivizi/ oameni. Toți artișii ar trebui să fie anarhiști (și chiar majoritatea sunt). Nu se pune nici măcar ideea de distrugere a statului, ci de limitare a tendințelor acestuia de oprimare a cetățeanului, de arogare de drepturi suplimentare pentru instituții, concomitent cu defavorizarea cetățeanului. Așadar, prin această prismă ideologică, văd ipotetica opțiune electorală a lui Matei Vișniec (ca, de altfel, a foarte multor artiști, îndeosebi francezi) în zona anarhismului libertarian de stânga (indiferent ce nume ar purta partidul sau formațiunea politică care va primi votul). Comparând jurnalismul cu literatura, practicantul cu succes al celor două meserii (ziarist și scriitor) care este Matei Vișniec vede diferența dintre ele doar prin prisma aspectelor umane relevate de fiecare: literatura cu sublimul din om, jurnalismul cu mizeria din om. ”Literatura te trage oarecum în sus, spre înălţimi, spre tot ce e mai sublim în om. Jurnalismul, dimpotrivă, mai ales când e practicat zi cu zi, te izbeşte de pământ, de realitate, de actualitate. Literatura îţi dă o speranţă, te ajută să explorezi omul în zonele sale de puritate, de mister cosmic. Jurnalismul te obligă să descoperi mizeria realităţii, lipsa de speranţă reală în viitor, faptul că oamenii comit la nesfârşit aceleaşi greşeli istorice şi rămân mereu la fel de odioşi.” Matei Vișniec (cf http://atelier.liternet.ro/articol/16521/Matei-Visniec/Teatru-si-jurnalism-influente-reciproce.html)
Sub raportul clasificărilor locului său în funcție de mode estetice, școli de gândire, curente literare, tendințe etc. Matei Vișniec este un avangardist perpetuu, un nonconformist, un optzecist textualist postmodern autentic (deși unul atipic, după cum îl descrie Bogdan Crețu în cartea sa ”Matei Vișniec – un optzecist atipic”, Ed Universității Al. I. Cuza, 2005, 268 p). Personal l-aș numi un metaforist suprarealist, un magician al cuvintelor, un practicant al absurdului credibil, un virtuoz al acrobațiilor semantice și ideatice pe cât de jucăușe în prim plan (ca forme aparente), pe atât de serioase în profunzime (ca esențe de fond). Familia sa artistică este alcătuită din Kafka, Tristan Tzara, Eugene Ionesco, Cehov, Dostoievski, Lautreamont, Borges, S. Becket și lista ar putea continua.
De unde știu eu toate astea? Întrebarea chiar merită un răspuns. În primul rând, citindu-i o parte a impresionantei sale producții scriitoricești. (Aș fi curios dacă există critici care să-i fi parcurs în întregime miile de pagini de poezii, romane, piese de teatru, conferințe, interviuri, articole de presă citite la radio, declarații cu ocazia unor evenimente etc. Spun asta pornind și de la observația glumeț-amară a lui Matei Vișniec: ”acum toți scriu și nimeni nu mai citește”). Convingerile/ părerile mele despre omul și scriitorul Vișniec mi-au fost conturate și la întâlnirea cu spectatorii de după spectacolul cu piesa ”Cabaretul cuvintelor” (TNI, în regia lui Ovidiu Lazăr, 18 ianuarie 2016), dar și în urma vizionării filmului ”Parisul lui Matei” realizat de TVR Iași de către trioul Relu Tabără, Dragoș Brehnescu și Andreea Știliuc (în Aula Eminescu de la UAIC Iași, 19 ian. 2016. Pentru alte informații despre eveniment vezi: http://www.suplimentuldecultura.ro/index.php/continutArticolNrIdent/Actualitate/11027), precum și a filmului ”Rege la Avignon” realizat de același trio ieșean (http://iasi.tvr.ro/matei-vi-niec-rege-la-avignon_14738.html), apoi în urma unor dialoguri fulgurante pe FB și a unei și mai scurte discuții în timp ce domnia sa se achita conștiincios de obligația formală de a-mi oferi un autograf pe cartea ”Cabaretul cuvintelor”, precum și din alte scurte înregistrări audiovideo găsite pe net. Referitor la cantitatea mare de lucrări scrise și apărute în librării și biblioteci (ce înseamnă mult în literatură?) amintesc aici reacțiile unor nevolnici când au luat act de volumul impresionant de piese scrise de Shakespeare: ”aceste lucrări nu puteau fi scrise de un singur om. Sigur altcineva le-a scris…”. Dat fiind că aceasta nu este o recenzie la o carte, ci este o pseudorecenzie pot divaga puțin și să lansez o interogație pe tema ”oare cum scrie Vișniec?”. Deoarece nu am cum afla răspunsul altfel decât sâcâindu-l pe scriitor cu această întrebare (ce poate ascunde, în ultimă instanță un secret de fabricație, o rețetă specifică, un brand de scriitură etc., drept pentru care răspunsul va fi dat mai încolo, spre senectuate) nu-mi rămâne decât calea ipotezelor bazate pe imaginație, intuiție, inspirație (și mai puțin pe informație). Așadar îmi imaginez că Matei Vișniec scrie cum gândește (ca să nu zic ”cum respiră”), își înregistrează adică gândurile pe smartphone sau pe laptop, apoi corectează transcriptul, ocazie cu care îi vin idei noi, șterge apoi pasajele mai puțin clare și echilibrează textul pentru ca acesta să devină organic, viu, armonios, plăcut și clar. Aș îndrăzni să spun că una dintre principalele calități/ atuuri ale scrisului său este claritatea de cristal a ideilor, dublată de echilibrul frazelor în (con)text. Dar este posibil ca și francezul Montaigne să aibă dreptate: „Un cititor priceput descoperă adesea în scrierile altuia alte perfecțiuni decât cele pe care autorul le-a pus și zărit acolo, și le împrumută sensuri și chipuri mai bogate.”
( Montaigne , Eseuri, Cap.24)
În fine, pentru a încheia această primă parte, introductivă, la câteva dintre cărțile lui Matei Vișniec, o voi face într-un stil vișniecian, ușor ludic și speculativ: oare ce înseamnă numele său și care este ”interpretarea” (una dintre ele, desigur) a semnăturii sale? Vișniec nu este altceva, zic eu, decât anagramarea destinului operei sale în conștiința umanității, destin care, în pronunție bucovineană, nu poate fi decât vieșnic. Cât despre semnătură, aceasta este una elaborată, studiată, exersată probabil din adolescență. Este o linie continuă, cu trei triunghiuri isoscele legate între ele, ceea ce ar însemna cele trei puncte de jos ale literei M, urmat de numele Vișniec, dar la terminarea V-ului mai apare un triunghi a cărui bază de jos este coliniară cu linia de început și se continuă peste și după numele de familie. În traducere (speculativă!) personală, această semnătură semnifică: triadicitate, stabilitate (triunghiurile) și continuitate (linia lungă continuă).
(O amintire personală: mi-am construit semnătura în clasa V-a, la îndemnul profesorului de limba română, C. Maximiuc, care ne-a sugerat că este bine să o gândim pentru tot restul vieții, deoarece odată stabilită/ definită, așa rămâne. Și așa a rămas! Semnătura mea este formată din două triunghiuri echilaterale, unul deasupra celuilalt, dar ceva mai lateral, astfel încât, la o privire atentă, apar trei triunghiuri. Deci, doar linii drepte și paralele, nici urmă de vreo rotunjime. Semnificație? triadicitate, stabilitate (triunghiurile), inflexibilitate (liniile drepre și paralele), dar cu o evoluție complicată, cu întoarceri și reveniri atât în plan ascendent cât și descendent pentru a se încheia cu o linie bazală continuă. De asemenea, totul cu o linie continuă, fără nicio pauză…).
(sfârțitul primei părți)
(va urma)
Liviu Druguș
Miroslava, Iași
29 ianuarie 2016 – ziua când Matei Vișniec împlinește 60 de ani. La mulți ani, maestre!
Anexa
Ce este o pseudorecenzie?
Motto: ”Nu corecta niciodată un prost, căci te va urî, corectează un om educat și te va aprecia” (din folclorul Facebook)
Conform modelului meu de a face ”pseudorecenzii” (n-am găsit un alt nume, deocamdată, pentru genul compozit de scriitură postmodernă analitico-critico-hermeneutică), aceasta este mai mult decât o prezentare/ o recenzie/ o critică/ o analiză de carte/ o interpretare de texte, fiind din toate câte puțin, afișând explicit o subiectivitate declarată (în comparație și în antiteză cu cei care afișează ritos obiectivitatea subiectului recenzator). Subiectivitatea declarată este probată de renunțarea la fals obiectivizantul plural (al majestății?) ”noi știm că…” și înlocuirea acestuia cu subiectivul singular (al responsabilității!) ”eu cred că…”. Încerc, totodată, să pun în evidență și să utilizez practic marile avantaje ale internetului, concentrând (prin link uri) o mare cantitate de informații despre autor, despre carte/ copertă/ structură, despre recenziile și comentariile apărute după apariția cărții, dorind să fac – pe cât posibil – un fel de dosar sau studiu de caz cât mai complet. Ideal și dezirabil ar fi ca acest ”dosar”/ ”studiu de caz”/ ”pseudorecenzie” să fie completat(ă) cu alte opinii și observații atât referitoare la carte cât și la pseudorecenzie ca atare (ca model și ca utilitate în aplicarea modelului). Într-un fel, pseudorecenziile mele sunt exerciții/ aplicații cu caracter de conspecte de (auto)lămurire, respectiv de sinteze informaționale pe care le ofer cititorilor doritori să afle cât mai mult despre autor și carte. Plec de la premisa că timpul este prețios pentru fiecare cititor, acesta neavând întotdeauna timpul necesar să navigheze pe net și să obțină o viziune mai largă, mai sintetică și mai apropiată de un adevăr fatalmente cu geometrie variabilă, unul specific postmodernității. Mai mult, dată fiind uriașa capacitate de stocare a informațiilor pe net, o pseudorecenzie poate include și texte preluate din articole ale căror remanență în format electronic în spațiul public este, mereu, doar probabilă, nesigură în timp. Pseudorecenzia este o aplicație a Metodologiei Scop Mijloc (MSM) (vezi despre această metodologie mai multe articole și aplicații publicate pe blogul meu http://www.liviudrugus.wordpress.com, o concretizare a unui mod de gândire și simțire eminamente transdisciplinar, dar și o concretizare a pledoariilor pe care le-am făcut mereu pentru viziuni holistice, complexe, postmoderne, integratoare, transdisciplinare, deci cât mai complete posibil. (vezi și pledoaria profesorului Florin Colceag în favoarea trecerii la un nou mod de gândire ca soluție la actuala criză a educației: https://youtu.be/4eAA2uhFKwQ) Așadar, în esență, pseudorecenziile mele sunt noi mijloace (care țin de sfera economicului) în atingerea unui scop (care ține de sfera politicului), urmând ca cititorii și alți critici să valideze gradul de adecvare a acestui nou mijloc pentru atingerea scopului propus (etapă care ține de domeniul eticului). (Cunoscătorii MSM au imaginea sensurilor conferite de mine conceptelor de scop, mijloc și adecvare, respectiv arealelor de gândire, simțire și acțiune umană numite politic, economic și etic. Precizez aici că cele trei areale nu pot fi înțelese și cunoscute decât în intimă contopire și studiere simultană/ concomitentă). Nu întâmplător continuumul politic-economic-etic la nivel de individ uman este mereu-mereu prezent (explicit sau implicit). Dacă pseudorecenzia este un mijloc, ar trebui clar definit scopul în care s-a construit acest mijloc. Ei bine scopul este unul cât se poate de vechi și de permanent: înțelegerea unui demers intelectual (concretizat în roman, poezie, articol, interviu etc.) pentru a ne lămuri mai bine cum stau lucrurile, respectiv – din nou! – pentru evaluarea gradului de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate de autor. Desigur, rezultatul efectuării/ scrierii/ publicării unei pseudorecenzii este doar unul dintre miile posibile, dar este punctul de plecare în necesarul dialog fără de care orice cultură moare lent (se scufundă în narcisism, autoidolatrie, egoism și iluzie a unicității valoroase). Alte câteva note caracteristice ale pseudorecenziilor mele sunt:
- abordarea este transdisciplinară (Basarab Nicolescu) în sensul necantonării într-o disciplină academică oarecare, ci într-un areal de interese (foste discipline sau interdiscipline) apropiate, intersectate sau suprapuse; din păcate, transdiscipliaritatea este adesea confundată cu interdisciplinaritatea;
- logica dihotomică/ excluzivă de tip ”sau-sau” este înlocuit cu logica plurivalentă/ incluzivă de tip ”și-și”(logica lupasciană a terțului inclus);
- scrierea se face la persoana întâi (renunțând la ipocritul și generatorul de lipsă de responsabilitate ”noi”), textul fiind împănat și cu amintiri sau reflecții personale pe teme conexe, în scopul aducerii de informații inedite, eventual utile cititorilor;
- finalitatea reală a demersului meu este de a obține/ stimula un dialog al persoanelor implicate și interesate, revelarea unor sensuri sau interpretări noi ideilor din textele analizate sau din cele conexe, adaptarea și adecvarea aparatului critico-semantic la postmodernitate, chiar dacă nu toate textele analizate sunt de factură postmodernă. În esență este vorba despre adecvarea scopurilor și mijloacelor, respectiv adecvarea/ adaptarea mijlocelor critice la scopurile/ finalitățile urmărite de texte scrise în cheie postmodernă: pe scurt, la texte postmoderne este nevoie de aparat critic și tehnici adecvate acestora, adică de tehnici postmoderne.
Din păcate, o sumă mare de cauze împiedică realizarea unor dialoguri și dezbateri reale, utile și interesante. Iată câteva dintre aceste posibile cauze:
- Majoritatea autorilor pseudorecenzați nu au răspuns (decât, cel mult, formal, și asta atunci când nu au reclamat atacul la persoana lor) invitației de a continua dialogul început de mine în aceste pseudorecenzii, înseosebi datorită faptului că unele critici, observații, propuneri sunt luate ca atacuri la persoană, sunt considerate ca fiind încercări de afișare a unei eventuale ”superiorități”, sau pur și simplu sunt considerate perfect demne de ignorat. Faptul că toate textele alese pentru pseudorecenzare sunt doar urmare a deciziei mele, iar pe majoritatea autorilor nu-i cunosc personal poate genera o indiferență motivată cu ”argumente” de genul: ”Dar ce, l-am pus eu să mă bage-n seamă?”, ”Dar el cine se crede să ne dea sfaturi nouă, specialiștilor, oameni titrați, cu experiențe puternice în domeniu, cu diplome/ premii/ recunoașteri naționale sau internaționale?”, sau: ”Iaca a venit un neica nimeni de la țară și ne dă nouă sfaturi/ sugestii/ idei” etc. Desigur, o atare atitudine este firească, autorii evită cu abilitate dialogurile pentru a-și proteja ”puiul”, pentru a nu da naștere altor critici. Pe scurt, reacția ar fi de genul ”las-o bre, că merge-așea!”.
- Individualismul/ egoismul specific românilor. Fărâmițarea autorilor de texte (scriitori?) pe un mare evantai de școli de gândire (asta e un lucru bun), dar și de mode/ societăți/ filiale/ congregații/ asociații zonale sau regionale a generat o grupare a criticilor pe aceleași criterii, respectiv al apartenenței lor la acea grup(are)/ gașcă/ conclav. Adesea, criticile care apar la apariția diverselor cărți/ studii/ articole provin din zone (geografice, profesionale) comune cu cea a autorului, dar sunt motivate și de prietenii, rudenii, colegialități, relații student-profesor sau… alte relații. O pseudorecenzie face parte din categoria evaluărilor etico-axiologice din care face parte și acordarea unor premii. Dar, dacă la o asemenea evaluare pentru premiere (adesea prezentată neinspirat, trădând în subtext existența altor motivații) comentariile sunt relativ puține și se sting în câteva zile/ săptămâni, ce așteptări pot avea de la o simplă pseudorecenzie?
- Apoi, cantonarea finalității scrierii textelor/ cărților/ articolelor în zona comercialului (scriu ca să vând) sau a profesionalului (scriu ca să-mi fac dosarul de promovare în ierarhia academică sau de ieșire condiționată din pușcărie…), face ca preocupările autorilor să vizeze în primul rând cantitatea și apoi (sau, în destule cazuri, deloc) calitatea, fac ca dialogul dorit să fie unul extrem de redus. Deoarece comercialismul actual bate aproape orice tentație de implicare voluntară și neremunerată a cercetătorilor în acțiuni de acest tip, numărul celor care fac asemenea pseudorecenzii se reduce doar la unul singur….
Liviu Druguș (decembrie 2015) http://www.liviudrugus.wordpress.com
liviudrugus 