liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r Scrisori deschise

Domnule profesor Basarab Nicolescu,


Pentru început, vreau să vă asigur că mă bucur, alături de cei doi editori şi de ceilalţi autori, de apariţia recentă a celor două volume pe tema transdisciplinarităţii (http://www.theatlas.org/index.php?option=com_phocadownload&view=category&id=14:recent-publications&Itemid=75 ). Sper să apară şi recenzii-analize critice la cele două volume, inclusiv la articolul meu din volumul al doilea. De asemenea, mă bucur că vă aflaţi printre promotorii ideii de identitate şi unitate europeană, idee de care mă simt foarte ataşat şi pe care o asociez cu şansa unui viitor mai bun pentru România, pentru români, oriunde s-ar afla aceştia. Anexez, la final şi textul scrisorii dumneavoastră adresată public prin intermediul revistei ieşene „Convorbiri Literare”. Devreme ce adresarea dumneavoastră este una publică, şi răspunsul meu este unul public, această scrisoare fiind postată atât pe pagina mea de Facebook, cât şi pe blogul meu de pe wordpress.com. Sper că sunteţi bine antrenat şi foarte rezistent pentru a primi foarte multe critici, inevitabile în urma unui asemenea uriaş demers. Şi eu sunt gata să primesc critici pentru propunerile pe care le voi face în cele ce urmează, propuneri fatalmente provocatoare şi generatoare de controverse. Spun asta pentru că urmăresc încă de la începutul anilor 70 evoluţia proceselor de integrare: CEE şi CAER erau pe atunci două forme de integrare, una bazată pe (neo)liberalism democratic şi cealaltă bazată pe dirijism şi centralism de tip imperial. Deja am atins o primă propunere pentru colectivul care va elabora acest posibil/ probabil manual de umanism european: plasarea procesului de (re)creare a unei comunităţi europene economico-politico-etice performante pe multiple planuri (economic, politic, cultural, educaţional, informaţional, militar, uman etc.) – şi nu doar pe cele patru direcţii pe care le propuneţi – în ansamblul/ contextul proceselor integraţioniste de pe mapamond (NAFTA, ALALC etc.). Asta ar explica mai bine procesul integraţionist ca atare şi ar crea o motivaţie suplimentară pentru cunoaşterea evoluţiei omenirii înspre comunităţi armonioase, mai numeroase demografic, bine echilibrate şi (relativ) pacifice. Nu văd motivul pentru care Homo europaeus ar deveni Homo europeanus, dar asta veţi explica, probabil mai pe larg în viitorul manual. Cartea lui Victor Neuman  (Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud Est, de la Polirom este un demers util și interesant). În legătură cu proiectatul manual pentru disciplina şcolară obligatorie ce ar urma să se predea în toate statele membre ale UE am următoarele opinii şi propuneri:

  1. Definirea civilizaţiei şi culturii europene ar trebui să pornească chiar de la începuturi (etimologia cuvântului Europa, culturi pre-europene, Europa romană  – precursoarea  actualei şi viitoarei Europe unite, delimitări geografice şi influenţe culturale externe etc.). Europa iluministă este, cred, viziunea europeană occidentală cu valori incontestabile, dar o atare viziune conţine în sine și un sâmbure de dispută regională între occidentul şi orientul european. Chiar dacă valorile occidentale vor prevala oricum în paleta finală de valori europene postmoderne actuale, cred că plecarea de la un alt numitor (mai comun, pre-iluminist) ar fi preferabilă demersului în cauză.
  2. În expozeul dumneavoastră, accentul cade pe entităţile statale componente (ţări/ state), acesta fiind doar un punct de vedere în conceperea arhitecturii viitoarei Europe şi anume punctul de vedere iniţiat şi promovat de Franţa. Franţa militează constant pentru o Europă ca o federaţie de state autonome, în timp ce există şi alte puncte de vedere care pun accentul pe ideea unui stat unitar european, cu legislaţie, armată şi politică externă unice. Acesta este şi punctul meu de vedere, respectiv unul care să pledeze pentru o unitate culturală europeană estompând diferenţele/ specificităţile naţionale sau statale, diferențe care, inevitabil, vor mai rămâne încă mult timp. Deja naţionalismele (stimulate de actuala criză şi exacerbate în campaniile electorale din fiecare ţară în parte) ameninţă să submineze temeliile unităţii europene după binecunoscuta regulă din vreme de naufragiu: „Scapă cine poate”. Chiar exemplele pe care le-aţi sugerat nu vor avea drept efect decât sublinierea şi mai accentuată a apartenenţei oraşelor şi zonelor amintite la o anumită delimitare teritorial-statală, în timp ce finalitatea demersului educaţional este aceea de a crea imaginea tezaurului cultural comun.

Mă voi referi, în continuare, la conţinutul propunerilor dumneavoastră. Prima propunere constă în „Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene”.  Încă de la cursurile Şcolii doctorale de la UBB, la care am asistat în primul an de activitate al Școlii, aţi probat şi criticat tendinţa nocivă de a crea noi şi noi discipline, toate cu pretenţii de autonomii şi loc tot mai mare în curricule. Am susţinut şi susţin acest demers antidisciplinar, drept pentru care nu pot să susţin introducerea (şi încă obligatorie!) a unei noi discipline, evident în detrimentul altora (Filosofie? Logică? Matematică?…). Mai mult, viitoarea disciplină conţine în titlu ceea ce se presupune că dorim să atenuăm: teritorialitatea şi statalitatea cu care ne-a procopsit modernitatea (Secolul naţiunilor). Dacă o atare disciplină se va dovedi atât de necesară încât să disloce altele şi să aibă un loc (în faţă), atunci titlul ar putea fi: Istoria culturii europene, cu accentul pus pe elementul comun – cultura, şi cu eliminarea elementului învechit – ţările/ statele naţiuni. Pe scurt, nu disciplină, ci cunoştinţe transdisciplinare pe teme culturale europene; nu disciplină obligatorie, ci facultativă sau, mai bine, o sumă de cunoştinţe ce pot fi diseminate în discipline deja existente; nu istorie a ţărilor, ci istorie a culturilor/ culturii europene. Desigur, asta nu exclude ideea apariţiei a cel puţin unui manual de Cultură europeană.

3. A doua propunere a dumneavoastră se referă la „Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene”. Am spus deja că nu agreez ideea unui manual unic pentru o disciplină obligatorie/ impusă, ci pledez pentru o abordare transdisciplinară a culturii europene. Cele patru axe propuse sunt criticabile tocmai pentru ancorarea lor în trecutul modern, naţionalist, fragmentat pe ţări şi teritorii statale independente. A relua istoria fiecărei ţări echivalează cu sublinierea specificităţilor naţionale, a dinastiilor locale, a cutumelor etnice etc. lucru ce ar putea fi făcut doar în contextul sublinierii elementelor comune,  a ideii de unitate europeană.  Referirea la Comunitatea Europeană (fr. Les communities Europeens) face trimitere la faza iniţială a procesului integraţionist european: integrarea comunităţilor/ entităţilor statale co-interesate. Celelalte trei axe (literar-artistică, ştiinţifică şi religioasă) pot fi teme/ subiecte de discuţie cu privire la un fond cultural comun, dar „omul european” nu mai este omul antic şi medieval cu preocupări artistice majore şi fundamentale, după cum nu este nici omul cercetărilor savante, dar şi cu atât mai puţin omul profund religios. Aceste trei axe nu ajută prea mult la ideea de comuniune culturală prezentă şi viitoare. În schimb, ar fi foarte utile dimensiunile tehnologică, economică, politică, etică adică exact dimensiunile care au motivat apariţia procesului integraţionist (desigur, fără a ignora cele trei dimensiuni amintite mai sus). Eroarea de a pune vinul nou în burdufuri vechi persistă prin sugerarea ca fiecărei ţări să i se acorde exact acelaşi număr de pagini, prin insistenţa de a vedea cu prioritate copacii şi nu pădurea. A trata cultura Luxemburgului pe exact acelaşi număr de pagini pe care s-a tratat cultura Franţei sau Germaniei, mi se pare un forţaj inutil. Presupusa egalitate a ţărilor membre este, evident, una iluzorie, fiecare comunitate venind în Uniune cu un număr de parlamentari, de voturi adică, ceea ce face ca discuţia despre egalitatea de tratamente într-un manual de educaţie culturală să apară inutilă pentru viitorul european.

4. Cea de a treia propunere a dumneavoastră vizează faptul că „Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul îşi va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe”. Se poate susţine ideea că aprobarea unor structuri curriculare ţine mai mult de Executivul fiecărei ţări, mai ales că UE nu are un Executiv unional. Dar a reveni pentru aprobare şi finanţare la guvernele statelor membre pentru aprobarea viitorului Uniunii – state cu problemele lor politico-electorale interne  acute – mi de pare o revenire la modernitate, o întoarcere la datele iniţiale ale problemei. Un asemenea demers educaţional, foarte necesar şi binevenit de altfel, este, cred de resortul Parlamentului european, iar finanţarea trebuie să fie tot din fonduri europene comune. În fine, problema traducerilor este una care ar putea fi rezolvată de o natură radicală şi care să asigure efectuarea a încă unui pas pe calea creării unei entităţi specifice postmodernităţii, respectiv integrarea continentală. Mă refer la necesitatea adoptării, în sfârşit, a unei limbi comune de comunicare. Păstrarea, în continuare, a 28 de limbi oficiale, cu enorme cheltuieli de traducere şi de tipărire este un anacronism ce ar trebui să fie rapid diminuat. Aşadar, nu traducerea acestui eventual viitor manual ar fi problema, ci adoptarea deciziei de a avea o limbă de comunicare la nivel european ar fi pasul decisiv în crearea unui nou mod de organizare administrativă (politico-economico-etic) la nivel continental, respectiv crearea statului european. Desigur, va trebui analizat momentul optim pentru o atare decize, dar un manual pe tema culturii europene comune ar putea fi scris chiar într-o limbă care să devină limba oficială sau măcar limba de comunicare a Uniunii Europene.

5. Propunerea de a avea loc întâlniri anuale ale tineretului european este oricând binevenită, dar lucrurile sunt deja avansate în acest sens, îndeosebi programele Erasmus fiind serioase contributoare la transpunerea în realitate a ideii de spaţiu economic şi cultural comun.

În concluzie, sugerez crearea unui proiect educaţional transdisciplinar, postmodern şi cu efecte concrete imediate în edificarea noii construcţii politice europene: statul european. România are un avantaj concurenţial sensibil la acest capitol, tocmai prin Şcoala doctorală de la UBB unde dumneavoastră promovaţi activ transdisciplinaritatea, transformând Clujul în primul centru universitar al României care a introdus noua viziune de cercetare atât în plan umanist cît şi în cel tehnic.

Cu respectuoase salutări prieteneşti,

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi                                                      15 decembrie 2013

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Anexa (Scrisoarea domnului profesor Basarab Nicolescu adresată cititorilor revistei Convorbiri Literare din Iaşi)

Curriculum şcolar pentru Homo europeanus

Noţiunea de Homo europeanus a fost inventată in secolul XVIII, în tentat iva de a defini Europa ca civilizaţie şi cultură.

Suedezul Carl von Linné (1707-1778) a introdus, în 1758, în a zecea ediţie a cărţii sale

Systema Naturæ, sistemul său de clasificare binomială[1]. Fiecare specie este definită printr-un nume de gen, în limba latină şi scris cu majusculă, şi printr-un nume de specie,  de asemenea în limba latină dar scris cu minusculă, un adjectiv şi un complement de nume, evocând o trăsătură caracteristică sau un loc geografic. Linné crează astfel binomul Homo sapiens, subdivizat în cinci specii. Una dintre aceste specii este Homo europeanus.  Homo europeanus este, pentru Linné, alb, inventiv, nobil în caracter şi războinic.

Nietzsche, la rândul său, vorbeşte de  Europäischer mensch[2].

După 1945, construcţia Europei stimulează importanţi intelectuali precum André Malraux, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga sau Theodor Adorno să adâncească explorarea noţiunii de Homo europeanus.

Este de menţionat, de asemenea, existenţa revistei « Ecce Homo Europeanus », centrate pe probleme interculturale. Această revistă a consacrat în 2011 un număr dedicat oraşului Cluj-Napoca[3]. De altfel, un redactor al acestei reviste este român.

Nu am intenţia să intru aici în dezbaterea diferitelor accepţii ale expresiei Homo europeanus. Scopul meu este doar de a prezenta câteva propuneri concrete pentru elaborarea unui curricullum şcolar pentru formarea lui Homo europeanus.

Punctul de plecare al consideraţiilor mele sunt două remarci elementare.

În primul rând, Homo europeanus nu are încă o definiţie riguroasă şi acceptată de toată lumea. Această situaţie este o consecinţă a faptului că Homo europeanus se află într-un proces de emergenţă. În acest context, problema crucială este cea a educaţiei.

În al doilea rând, fiecare ţară  europeană ignoră aproape total istoria şi cultura celorlalte ţări europene. Este suficient să citez, pentru a ilustra această ignoranţă, două confuzii curente şi bine cunoscute: cea între Slovenia şi Slovachia şi cea între Bucureşti şi Budapesta.

Doresc să supun autorităţilor europene propunerile următoare[4]:

1. Introducerea unei noi discipline obligatorii « Istoria ţărilor europene » în învăţământul secundar din toate ţările Comunităţii Europene.

2. Elaborarea unui manual unic şi comun tuturor ţărilor Comunităţii Europene, centrat pe patru axe: istoria fiecărei ţări din Comunitatea Europeană, istoria artei şi literaturii, istoria ştiinţelor şi credinţelor religioase. Din motive evidente, numărul de pagini acordate fiecărei ţări trebuie să fie strict acelaşi. Altfel, s-ar crea, de la bun început, o inegalitate care ar dăuna unităţii europene.

3. Elaborarea manualului unic şi comun trebuie să obţină acordul tuturor guvernelor ţărilor Comunităţii Europene. Guvernele trebuie să asume cheltuielile legate de redactarea manualului şi să desemneze un responsabil unic pentru fiecare ţară. Responsabilul trebuie să fie unic deoarece altfel elaborarea manualului ar suferi mari întârzieri şi chiar ar putea fi pus în pericol de nerealizare. Dar, desigur, responsabilul își va asocia o echipă de personalităţi competente în domeniile celor patru axe.

După redactarea părţii privind ţara respectivă, textul trebuie tradus în limbile celorlalte ţări ale Comunităţii Europene.

4. Pentru minimizarea cheltuielilor aferente unui asemenea proiect, este de dorit ca manualul să fie disponibil, în versiune pdf nemodificabilă şi în regim de copyleft, pentru toţi profesorii şi elevii din ţările Comunităţii Europene. Pentru recuperarea, cel puţin parţială, a cheltuielilor aferente, manualul ar putea fi publicat sub formă de carte, devenind astfel disponibil tuturor locuitorilor ţărilor Comunităţii Europene. Impactul asupra cunoaşterii reciproce a ţărilor Comunităţii Europene ar fi astfel considerabil.

5. Crearea unei manifestări anuale „Întâlniri ale Tineretului European”, care să aibă loc în fiecare an într-o ţară diferită. Succesul neaşteptat al „Zilelor Mondiale ale Tineretului”, eveniment organizat de Biserica Catolică Romană, reunind tineri catolici din lumea întreagă, poate servi ca exemplu. În ciuda a ceea ce se afirmă despre tinerii de astăzi, ei resimt o mare foame spirituală, dincolo de condiţionările impuse de societatea de consum şi divertisment.

Desigur, se pot face consideraţii la nesfârşit despre aspectul utopic al proiectului pe care îl prezint: se va vorbi, ca fiind obstacole majore, despre egoismul naţional, despre resentimentele legate de cele două războaie mondiale şi de neîncrederea generată de aceste resentimente. Dar eu cred în înţelepciunea europenilor care le va spune că unitatea europeană va întări fiecare naţiune.

Doresc să termin aceste scurte consideraţii citând câteva cuvinte  ale lui Winston Churchill la Congresul Europei din anul 1948[5] : « Sperăm că vom fi martorii naşterii unei Europe unde fiecare locuitor se va simte ca fiind simultan european şi aparţinând ţării sale natale, şi că […] oriunde ar merge […] îşi va spune: « Aici sunt la mine acasă. »[6]

Basarab Nicolescu


[1] Caroli Linnæi (Carl Linnæ), Systema naturæ sistens regna tria naturæ, in classes et ordines, genera et species redacta tabulisque æneis illustrata, ediţia a zecea, Stockholm, 1758, t. I, p. 20 sqq.

[2] Friedrich Nietzsche, Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, Leipzig, Verlag von E.W. Fritzsch, 1872.

[3] http://wehmsi.blogspot.fr/2012/02/homo-europeanus.html

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

[4] Supun aceste propuneri cititorilor « Convorbirilor literare ». Voi fi recunoscător celor care doresc să îmi facă sugestii şi remarci. Îi rog să îmi scrie la adresa redacţiei, care va transmite.

[5] Congresul de la La Haye, este una dintre primele reuniuni europene. El fost numit la început « Congresul  Europei », şi a avut loc de la 7 mai la 10 mai 1948, în prezenţa a 750 delegaţi ai aproape tuturor ţărilor Europei.

[6] Citate de  A. S. Byatt, « What is a European?”, The New York Times, 13 octombrie 2002

http://www.nytimes.com/2002/10/13/magazine/what-is-a-european.html?pagewanted=all&src=pm

Site accesat la data de 14 decembrie 2013.

Anunțuri

Adrian Neculau despre dialog si comunicare interpersoane


Adrian Neculau despre dialog si comunicare interpersoane

 

Liviu Drugus

 

1 aprilie 2012

 

(Comentariu publicat de Ziarul de Iasi la eseul ”Inconstientul cognitiv” semnat de Adrian Neculau)

 

Aștept, cu interes, ziua de sâmbătă să citesc ”Opinia” dlui profesor Adrian Neculau, un nume binecunoscut multor generații de ieșeni. Domnia sa ne vorbește azi despre Inconștientul cognitiv, un oximoron perfect postmodern și, în consecință, agreat de aceia dintre noi  care s-au cam săturat de scientismul modernist, absolutist și cu puternice reminiscențe feudale (știința modernă are ”domenii”, disciplinele au câte un feudal numit șef – de școală, de catedră, de disciplină – iar una dintre misiunile ”specialiștilor” este de a ridica granițe bine păzite în jurul fiecărei discipline, astfel încât ”nespecialiștii” să nu poată pătrunde și să vadă că, uneori, feudalul este gol…). Una dintre ”virtuțile” modernismului o reprezintă lipsa dialogului cu cei din afara disciplinei, emfatic numită ”știință”, cu cei neatestați cu patalamale emise de feudalii stăpâni pe domeniul respectiv. De regulă, argumentul suprem și irefutabil este apelul la autoritate (”Magister dixit!”): ”stiti ce spune Freud despre asta?”. Nu contează că Freud este contestat masiv și chiar acuzat de șarlatanism și lipsă de probitate profesională. (Vezi opinia lui Matei Vișniec în http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/freud-impostor-538470.htm și cea a lui Ion Vianu în: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=208 si, desigur, cartea lui Michel Onfray, tradusă deja și în românește ”Crépuscule d’une idole,le: l’affabulation freudienne”). Spre onoarea sa, dl profesor, îi dezavuează pe aceia care, citez din articol: ”Nu mai suportau opinii alternative si o declarau, nu mai puteau dialoga, limbajul li se redusese la fraze primate”. Însă domnul profesor nu răspunde oricui: ”Intrucit comentariul …  nu contine insulte, e chiar urban, raspund acestui critic, declarind, lui si altora, ca nu intru niciodata in asemenea „dialoguri””. Evident, ”atacul” meu la adresa lui Freud, a idolilor produși de modernitatea scientistă în general, va fi ignorat cu foarte matură superioritate de dl profesor. Imi voi spune, totuși părerea convins fiind că măcar câteva resturi din această părere vor intra, insidios, discret și parșiv în mințile (citește: inconștientul cognitiv al) celor care mai citesc sâmbăta dialoguri pornite din bună credință și spreranță de clarificare. Evident, îmi asum riscul de a fi inclus în ”ilustra companie” a colegilor domniei sale de breaslă psihosocială, realitatea fiind cu totul alta. Observ, fără a-mi asuma strict acest ”merit”, că dl profesor a reușit să se debaraseze de socialul psihologizant și să folosească termeni pe care, eu unul,  chiar îi agreez: ”relații interpersonale” în loc de ”relații psihosociale”,  ”funcționarea mentală a indivizilor” în loc de ”mentalul colectiv” ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, intervenția mea (”un domn nu prea grăbit”) pe tema inexistenței unei gândiri sociale, a unui comportament colectiv etc. au avut ceva efect…Desigur, schimbarea nu poate fi bruscă astfel încât mai rezistă, în continuare, în articolul domnului profesor Neculau sintagme ca ”viață socială”, ”reprezentări sociale”, ”gândire socială”. În esență, articolul domniei sale este o replică dată semidocților care habar nu au cine este Freud, ce este psihologia socială și cum se face manipularea prin cuvinte bine alese. Mica dedublare a inconștientului cognitiv al domnului Neculau ar putea fi descrisă astfel: ”ca răspuns la invitația unora la dialog eu le răspund că nu dialoghez”. Evident, eu sper că dialogul va continua, chiar dacă dl profesor răspunde ritos și aferat celor care – ca și mine – intră în dialog cu domnia sa. Iată opinia sa despre opiniile forumiștilor inculți și agresivi: ”Dar daca individul are acces la evaluarea anonima, sa zicem pe internet sau prin birfa cotidiana, daca-si asuma un rol de comentator al productiilor cognitive ale altora, al opiniilor diferite, atunci nu mai exista limite, se dezlantuie. Inconstientul agresiv, frustrarile, invidiile pot fi bine studiate pe forumuri. Unii sint semi-analfabeti si e de inteles frustrarea lor cind dau de un text scris corect, coerent, argumentat, complex”. Asta era, așadar!  Complexul de superioritate de care suferă domnul profesor și-a spus cuvântul, iar explicația este dată pe parcursul întregului articol: refulări și rămășițe cognitive care mai populează mintea magistrului rănit în orgoliul său de altcineva care are altă opinie, altă viziune. Cogniția inconștientă a primit, iată!, dovada existenței sale peremptorii.

 

Crini si trandafiri ofiliti


O pozitie proasta

Cred ca lucrurile incep sa se limpezeasca. In afara de cuvinte goale si fara rost cei doi politruci de opereta (infantilu indrumat de senilu de la PSD si copilu de la PNL care joaca de capul lui) nu au alta treaba (mare) decat sa-si dea aere, ca apoi sa se mire de ce le pute tot in jurul lor. In lipsa a ceva coerent si logic de comunicat cele doua papusi de carton presat nu scot decat cuvintele programate: ”presedinte nesimtit si iresponsabil”, sperand ca lumea sa realizeze ca ei sunt pe invers, adica simtiti si responsabili. Nici ei nu o cred, dovada ca se screm din greu sa pronunte acele cuvinte putrede care, cred ei, ar face placere prostimii sa le auda… Iluzii, iluziii! Daca esti de acord cu pozitia fireasca a Romaniei pe plan european esti (pupin)basist si retrograd. Daca presedintele este sustinut de greii lumii, iar RO incepe sa fie model pentru altii, iar nu e bine, ca asta duce la pierderea alegerilor de catre stanga bolsevica si populista. Daca suntem sprijiniti de americani, europeni si FMI iar nu e bine (cica asta inseamna izolarea internationala a lui Basescu). Daca asa stau lucrurile si toate ni se trag de la Carmaciul ”Stie Tot Si Face Tot” (STSFT) atunci e mai mult decat clar ca si victoria de aseara a Stelei este tot opera Inegalabilului si Atotputernicului Presedinte. Iata si scenariul pus la cale de Matroz: Ca sa nu se prinda inteligentii de la opozitie, presedintele roman a facut o vizita fulger la Inalta Poarta Otomana unde a aranjat ca turcii sa faca presiuni asupra angelicei furheritze nemtesti care a dat ordin evreilor de la Tel Aviv sa-si bage singuri un gol ca sa-l incurajeze pe patriotul Marica sa mai bage si el unul ca sa influentete moralul stelistilor care au prins aripi si i-au batut pe olandezii din Cipru cu 3-1. Cu asta olandezii vor intelege ca trebuie sa deschida larg portile Schengen ului cat mai curand pana nu ajung infantii la guvernare si cand, daca vor ajunge, olandezii ni le vor inchide la loc. Gigi (a nu se confunda cu Jiji di la Iesh) va smulge voturi pentru PNG exact de la patriotii penelisti si uite asa alegerile vor fi castigate de cine va vrea Basescu. Eu asta am intzeles din mesajul populistilor care miros crini si trandafiri ofiliti ca sa nu-si mai simta propriile lor aere.

Liviu Drugus

Iasi, 24 decembrie 2011

Scrisoare adresata revistei ORIZONT


 Domnule redactor sef, Mircea Mihaies,

Am lecturat numarul 7/2011 al revistei Orizont si am fost impresionat indeosebi de cele sapte pagini de revista acordate dlui Vladimir Tismaneanu cu ocazia trecerii in cel de al saptelea deceniu a vietii sale. Las deoparte dimensiunea cantitativa a alocarii de pagini (neobisnuita, ca intindere, aproape un sfert din volumul revistei) si imi permit doar sa fac unele comentarii si precizari, fiind si eu un „idealist etic” (asa cum se autodefineste si Vladimir Tismaneanu in profesiunea de credinta de pe prima pagina a Orizontului). 

Motivatia interventiei mele catre dumneavoastra este una care tine de faptul ca am mai multe lucruri in comun cu dl Tismaneanu si ma refer indeosebi la preocuparea noastra pentru teoria politicii, pentru dimensiunea morala a economicului si a politicului. Ambii avem un trecut intelectual oarecum asemanator, in sensul ca am studiat si poate chiar am crezut (fie si in tacere) in alternativele marxiste occidentale la marxismul oriental sovietic [1]. Mai mult, la inceputul anilor 90 (poate chiar in 1990, nu mai tin minte cu exactitate) l-am intalnit pe dl Tismaneanu, despre care stiam deja din cele publicate de domnia sa la Bucuresti, pana la plecarea sa din Romania in 1981. [2] Discutia a avut loc la noua pizzerie de langa hotelul Dorobanti, azi Hilton, si a avut ca subiect principal o parte a rezultatelor din teza mea de doctorat , respectiv ceea ce am denumit pana atunci „Binomul Scop-Mijloc”, iar ulterior „Metodologia Scop Mijloc”, nascuta, probabil, si ca urmare a  lecturarii unora dintre lucrarile radicalilor americani si nu numai.  Doream sa am un punct de vedere al unui specialist care a avut sansa accederii la surse de informare multiple si de prima mana. Nu am mai primit asteptatul punct de vedere, probabil tacerea echivaland cu o neacceptare a acelor idei de redefinire a politicului, economicului si eticului.  Dar nu asta este important in contextul interventiei de fata, ci precizarea dlui Tismaneanu din interviul pe care vi l-a acordat si pe care dumneavoastra l-ati publicat si anume faptul ca subiectul radicalilor de stanga ar fi fost abordat doar de domnia sa in acea perioada. Citez din interviu: „Semnasem un contract cu Editura Politica, colectia Idei contemporane, pentru teza mea de doctorat, Revolutie si ratiune critica. Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan.  Teza exista, e o teza unica in epoca despre radicalismul de stanga al anilor 60-70, despre contracultura din Occident ca parte a resurectiei marxismului occidental. Au mai existat lucrari despre neo-anarhism, despre noua stanga, dar ca parte a regandirii filozofice a hegeliano-marxismului, dupa stiinta mea este singura din acea perioada”. Desi ultima parte a citatului contrazice oarecum fraza anterioara, consider  ca a sustine ca „e o teza unica in epoca despre radicalismul  de stanga al anilor 60-70” este o exagerare. Chiar in 1984, anul blocarii tezei mele, a primit unda verde o alta teza despre radicalismul de stanga francez, coordonata de catre acelasi conducator de doctorat, sustinuta de Ion Pohoata de la Iasi.  Ca urmare, afirmatia referitoare la unicitatea tezei de doctorat pe tema radicalismului de stanga nu este sustinuta.  Sper sa fiu bine inteles, nu doresc sa acuz sau sa arat cu degetul la o declaratie rau intentionata, cu atat mai mult cu cat dl Tismaneanu are precautia sa precizeze ca afirmatia este „dupa stiinta mea”, adica nu are alte informatii legate de sustinerea unei alte teze despre radicalismul de stanga, fapt care il absolva de orice responsabilitate morala. Fac aceasta precizare si pentru ca, la p. 7, in articolul dumneavoastra intitulat „Lectia de exorcism” il prezentati cititorilor pe dl Tismaneanu ca pe un proscris si un erou neinteles. Spuneti dumneavoastra ca: „…in tara sa de origine i se aplica un tratament de exterminare: in timp ce in mediile intelectuale internationale e primit ca o vedeta, in Romania e tinta denigrarilor, atacurilor si injuriilor cvasi-unanime”. Consider insa ca este oportun, pentru cititorii revistei Orizont, ca ei sa aiba acces la o informare mai completa si mai exacta, nefiind vorba de denigrare sau anatemizare.

Dupa cum am mai amintit, dl Tismaneanu a luat cunostinta, la Bucuresti, despre elanul meu idealist legat de o reformare radicala a ceea ce constituie (inca) asa numitele „stiinte sociale si umaniste”, prin utilizarea a (doar!) doua concepte esentialmente definitorii pentru fiinta umana: scopuri si mijloace.  Cand, in 2004, aflu de aparitia la Curtea Veche a cartii sale „Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit” am comandat-o imediat presupunand ca voi gasi o teorie alternativa, dar pe aceeasi tema, la Metodologia Scop Mijloc (MSM). Nu a fost asa, spre bucuria si nemultumirea mea… Totusi, ceva s-a consumat din tensiunea presupusa de aparitia unei alte carti cu (aproximativ) acelasi  titlu. Dl Tismaneanu marturiseste in chiar prima propozitie a „Notei lamuritoare” (pp. 5-7): „Am ezitat mult in privinta titlului acestui volum” (p.5). Nu se precizeaza in ce a constat dificultatea, dar in cele trei pagini de lamuriri se utilizeaza de cateva ori perechea de cuvinte scop-mijloc, ca o justificare a titlului cartii. „Ideea centrala a tuturor textelor din volum este ca exista o legatura indisolubila, adeseori greu de sesizat, insa nu mai putin persistenta, intre scopul actiunii politice si metodele utilizate pentru atingerea sa” (p.5). Pentru mine aceasta fraza are valoare confirmarii (prea) mult asteptatului verdict al specialistului politolog in urma intalnirii noastre de la Bucuresti cu referire la caracterul esential si definitoriu al scopurilor si mijloacelor in orice actiune umana. Concretizand, dl Tismaneanu scrie ca „Tocmai pentru ca fascismul si comunismul au propus aceasta fetisizare a scopului ultim, ele au recurs la metode de o incredibila brutalitate si imens cinism fara ca militantii implicati in ororile totalitare sa simta fiorul dubiului etic” (p.6). Deja am, acum, si confirmarea faptului ca nu poti vorbi despre scopuri (esenta politicului) si mijloace (esenta economicului) fara sa reflectezi la gradul de adecvare dintre ele (esenta eticului). In fine, dar cu valoare intreita, cel de al treilea citat din „O nota lamuritoare” suna astfel: „Inspirata de viziunea camusiana a revoltei, teza pe care o sustin in acest volum, este pe cat de simpla, pe atat de categorica: nici un scop nu este moralmente superior mijloacelor utilizate pentru atingerea lui. Iar daca aceste mijloiace sunt inumane, inseamna ca scopul insusi desfide umanitatea din noi” (p. 6). Rezumand, dl Tismaneanu da de inteles ca agreeaza analiza faptelor umane prin prisma scopurilor propuse si a mijloacelor aduse pentru atingerea lor. Ar mai ramane ca domnia sa sa agreeze si sa promoveze propunerea mea de a redefini politicul, economicul si eticul prin prisma scopurilor si mijloacelor umane la diverse niveluri de agregare sociala. Deoarece nu am adresa de mail a dlui Vladimir Tismaneanu, va rog pe dumneavoastra sa facilitati o reluare a legaturii cu acesta, cu ideea explicita de a continua dialogul si, eventual, de a pune bazele unei colaborari. Precizez aici ca desi am prezentat la zeci de conferinte si congrese din Europa si America Latina conceptia mea numita MSM, europenii au luat doar act de o asemenea teorie si … atat, in timp ce participantii americani ma bombardau cu intrebari. Nu intamplator am gasit larg promovata in SUA, in ultimii ani, o teorie „originala” numita (nu intamplator, adica destul de justificat) Teoria Mijloace Scopuri.  Cred ca modul de gandire american este mai receptiv la nou, drept pentru care sper ca o colaborare pe aceasta tema cu dl Tismaneanu ar fi reciproc benefica.

Inainte de a incheia, cateva nevinovate constatari … amuzante. Primul material din cartea dlui Tismaneanu este o recenzie la cartea lui Orwell „1984”, adica exact anul in care MSM si teza mea de doctorat care o continea au fost blocate (banuiesc ca la ordin) ca fiind „neconforme”.  Si inca o coincidenta. Aceasta scrisoare a mea catre dumneavoastra, domnule Mihaies, este rezultatul faptului ca ati dat, in Orizont, nr 7/2011, masura admiratiei si prieteniei dumneavoastra fata de dl Tismaneanu cu ocazia implinirii a 60 de ani, deci un fel de cadou cu ocazia zilei sale de nastere. Lansarea in tipografie a volumului „Scopul si mijloacele” a fost datata „Washington, DC, 6 ianuarie 2004, adica de ziua mea de nastere cand implineam 54 de ani. Dar 54 este chiar numele meu scris cu cifre romane – LIV. Dincolo de aceste coincidente mai mult sau mai putin intamplatoare permiteti-mi sa cred, domnule Mihaies ca veti aduce aceasta scrisoare  la cunoastinta dlui Tismaneanu, contribuind la o posibila realizare stiintifica pe care onsider (orice autor considera asa, nu?) ca fiind realmente utila si necesara.

Cu deosebita pretuire,

Liviu Drugus,

Miroslava, judetul Iasi, duminica, 7 iulie 2011

liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro


[1] Am citit, in anii 80, cu ochii naivului de provincie textele lui Leszek Kolakowski si, grav pentru mine, le-am citat in referatele si in teza de doctorat pe tema radicalismului economic american. In editia finala a tezei din 1996, elaborata la Chisinau, nu am mai gasit notitele cu ideile autorului polonez. Pe langa alte „inovatii si propuneri originale” cred ca apelul la ideile unui ganditor antisovietic au dus la blocarea sine die a sustinerii tezei, in anul 1984, cauzele fiind, acum, mai mult decat evidente.  Am intentionat sa renunt la sustinere, dar in decembrie 89 am primit un telefon de la conducatorul de doctorat cu precizarea ”hai, ca acuma se poate!”.  Ca o curiozitate, doctoratul meu a durat exact 20 de ani (1976 – 1996) iar lucrarea a fost publicata abia in 1998, la Iasi, sub titlul „Radicalismul economic american”.

[2] In mod cert, numele sau a ramas in bibliografia tezei mele de doctorat (varianta din 1984), cu lucrarea “Noua stanga si Scoala de la Frankfurt”, Editura politica, 1976, Dar citarea unui autor care a renuntat la fericirea dictaturii nu era de acceptat in acea vreme.