Despre continuumul politic-economic-etic. 35 de ani de existenta a Metodologiei Scop Mijloc

Despre continuumul politic-economic-etic. 35 de ani de existenta a Metodologiei Scop Mijloc

 

Am demonstrat si sustin in continuare ca OMUL (persoana/ individul, dupa caz) este intre-taierea si con-topirea permanenta si concomitenta/ simultana a trei dimensiuni absolut inseparabile, dar pe care „stiinta” modernitatii a gasit de cuviinta sa le separe si chiar sa le contrapuna. Aceste trei dimensiuni sunt – respectand  denumirile deja consacrate de la Aristotel incoace – politicul, economicul si eticul. Ele sunt inseparabile pana la confundare/ suprapunere/ contopire deplina, si doar daca vrem sa inchidem ochii asupra a doua dintre ele putem sa ne amagim ca analizam in mod strict doar o dimensiune umana. Cu timpul ne vom obisnui sa nu mai  separam inseparabilul si sa lasam intregurile in adevarata si utila lor plinatate. Asadar, intotdeauna Politic = Economic = Etic, ceea ce inseamna ca daca vrem sa vorbim despre vreuna dintre dimensiuni, atunci musai sa le avem in minte pe tustrele.

Pentru uzul acestui microeseu voi aminti, in esenta, cum am ajuns sa sustin egalitatea de mai sus (de fapt, este vorba despre o identitate de esente umane). Am considerat ca putem surprinde/ evidentia esentele umane si corelatiile dintre acestea numind/ descriind esentele in cauza cu atribute proprii. Astfel, esentele celor trei dimensiuni ale existentei umane pot fi (de)numite astfel: politicul este sfera stabilirii si urmariri/ atingerii unor scopuri; economicul este sfera alegerii, combinarii si consumarii unor mijloace; eticul este sfera adecvarii (simultane si continue) a mijloacelor si scopurilor.

Astfel definite, cele trei dimensiuni umane, par a fi foarte distincte, ca sa nu spun ca par a nu avea mai nimic in comun una cu alta. Dar, redefinind cele trei dimensiuni umane, respectiv apeland la un plus de precizie si coerenta (prin contextualizare) voi completa cele trei descrieri ale dimensiunilor umane esentiale astfel: politicul este sfera stabilirii scopurilor in functie de mijloace, economicul este sfera consumarii mijloacelor in functie de scopurile propuse si, in fine, eticul este sfera adecvarii mijloacelor la scopuri sau a scopurilor la mijloace. Printr-o astfel de operatiune de redefinire a celor trei dimensiuni umane esentiale se poate vedea (cu ochiul liber, cum se mai spune) ca cele trei dimensiuni, initial foarte distincte, acum apar ca avand toate un numitor comun. Acest numitor comun este binomul/ tandemul/ perechea scop-mijloc. Cu alte cuvinte, daca cele trei dimensiuni umane se refera la acelasi lucru esential si comun (scop si mijloc) inseamna ca ele sunt perfect identice si nu pot fi nicidecum separate. Desigur, faptul ca binomul scop-mijloc apare nu doar ca element identic, comun, ci si in posturi, pozitii si situatii usor diferite, atunci sunt indrituit sa afirm ca ele sunt, concomitent, atat identice cat si separate, respectiv, conform logicii triadice, A = non A. Respectand aceeasta logica, nu voi mai considera ca exista trei dimensiuni umane diferite, ci ca avem de-a face cu o co-existenta (simultana si continua) a celor trei esente. Sintetic spus, in loc sa le analizam separat (si cu inerentele neclaritati si confuzii ce decug de aici) politicul, economicul si eticul, am propus folosirea sintagmei – cu o denumire cam lunga – de continuum politic-economic-etic, sau, ceea ce este echivalent, continuumul scop-mijloc-raportul scop/ mijloc. Dat fiind ca o asemenea viziune genereaza schimbari radicale de abordare in cercetarea actiunii umane, am denumit aceasta noua abordare Metodologia Scop Mijloc (MSM), cu varianta englezeasca End Means Methodology (EMMY).

PS Am scris acest microeseu cu o maxima concentrare ideatica din respect fata de timpul cititorilor. Cei interesati ma pot contacta pentru a oferi elaborate mai conplete sau pentru a primi critici, observatii, sugestii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iasi, 27 noiembrie 2012 www.facebook.com/liviu.drugus www.liviudrugus.wordpress.com        www.liviudrugus.ro         liviusdrugus@yahoo.com

Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani

Ray Bradbury sau Despre inflacarata si nestinsa iubire de carte a pompierilor kakotopici americani

 

Marginalii la spectacolul cu piesa de teatru „Focul” („451 grade Fahrenheit”) dramatizata si regizata de Irina Poescu Boieru de la Teatrul National din Iasi (spectacolul din 23 noiembrie 2012, Sala Uzina  cu Teatru)

 

Am citit cu interes cronica scrisa de Calin Cibotari la spectacolul de teatru ”Focul” („451 grade  Fahrenheit”) din seara zilei de 23 noiembrie 2012 (http://www.altiasi.ro/teatru/o-cronica-focului).  Orice cronica, cred, este o forma expresa a subiectivitatii spectatorului-cronicar si doar o suma oarecare de cronici referitoare la acelasi spectacol si de la aceeasi data poate conferi o imagine care sa se apropie (asimptotic!) de idealul veri(dici)tatii. Am scris deja ca spectacolul mi-a placut – atat tematic cat si ca joc scenic – deci nu ma voi pronunta aici asupra spectacolului ca atare, ci asupra mesajelor transmise de autorul cartii „451 grade Fahrenheit”, americanul Ray Bradbury (22 aug 1920 – 5 iunie 2012).  Pentru cititorii care nu au timpul sa se convinga, le confirm intuitia ca 451 grade pe scara Fahrenheit era/ este/ va fi  temperatura la care arde o carte…

 

***

 

Format mai mult ca rezultat al lecturilor din bibliotecile publice decat al scolilor absolvite, Ray Bradbury a fost un mare iubitor al cartii, al bibliotecilor si al accesului liber la cultura oferite de acestea. Nu intamplator el s-a pronuntat impotriva cartilor pe suport electronic, riscul de a fi usor modificate/ contrafacute fiind suficient de mare in raport cu cartea tiparita. „Bibliotecile m-au crescut” sublinia Bradbury, marsand pe autodidacticismul sau, criticand indirect sistemul de educatie american din perioada interbelica. Totusi, cu putin timp inainte sa moara, Ray Bradbury a acceptat sa publice cartea ”451 grade Fahrenheit” in format electronic, dar cu clauza expresa ca orice biblioteca sa aiba dreptul sa o descarce gratuit, tocmai datorita mesajului puternic pro-biblioteca si pro-carte tiparita al acestei lucrari, mesaj ce se constituie in mod evident ca un elogiu adus cartii ca mijloc de (auto)cunoastere.  In fine, ca un amanunt deloc de trecut cu vederea, tocmai pentru ca Bradbury si-a identificat crezul vietii sale cu cel transmis de carte, pe piatra tombala a marelui autor sta scris „Autorul cartii  451 Fahrenheit” (Author of Fahrenheit 451).

 

***

 

Bibliotecile – ca depozite de informatii potential generatoare de conduite umane superioare – au fost mereu obiect al deciziei politice si al ideologilor aferenti centrelor de putere politica. Biblioteca din Alexandria si-a gasit sfarsitul tocmai ca urmare a unei decizii politice de a rupe definitiv cu epoca anterioara. Mai aproape de noi, cartile care aveau pe ele chipul regelui sau al unor autori proscrisi au fost date la topit (un eufemism pentru „arse”, „distruse”) de catre regimul comunist de esenta sovieto-bolsevica instaurat dupa razboi si in conformitate cu intelegerile dintre marile puteri. Revolutia bolsevica (lovitura de stat dupa unii istorici) din decembrie 89 din Romania a respectat acest scenariu de stergere a urmelor existentei regimului anterior (si din care noii lideri veneau, semeti, cu toata zestrea lor de gandire anterioara). Cu scuze pentru ceea ce poate parea o autolauda, voi reda cateva aspecte care mi-au marcat existenta si pe care le-am revazut aievea, tensionat, in timpul spectacolului de teatru de la Uzina cu Teatru din Iasi.

In copilarie am trait cu carti si din carti, avand biblioteca (familiei) mereu cu mine, fiind, totodata cititorul asiduu al bibliotecilor din satele pe unde am locuit. ”Ai grija sa n-o rupi si sa vii repede cu ea”, ma atentiona unul dintre bibliotecari. Uneori aduceam cartea in aceeasi zi, ajungand transpirat la biblioteca unde eram intampinat cu ”Da’ ce, ai si citit-o? Si ce alergi asa?” la care eu ingaimam: “pai n-ati spus sa vin repede?”. Nu ascund ca pentru mine Bibliotecarul era un semizeu – un om care avea acces direct la toata intelepciunea lumii, drept pentru care merita un respect neconditionat.

In perioada cat am lucrat la filiala Iasi a Academiei (1971-1976) in fiecare zi de lucru mergeam, impreuna cu un coleg sociolog (care, pe drum, imi preda sociologie), prin librariile  (indeosebi Junimea, Eminescu, apoi si Casa Cartii) si Anticariatul din Iasi. Am aflat de la doamna de la Anticariat ca profesorul Uglea isi lichida biblioteca si ne-a spus: mergeti acasa la el, ca noi nu putem lua tot ce are acolo (se subantalege de ce). Cand am ajuns acasa la profesorul pensionar care isi lichida biblioteca am inteles de ce multe carti nu puteau sta in rafturile Anticariatului. In schimb, nu puteam deloc intelege cum un om de carte isi poate lichida cu sange rece o parte a vietii lui… In fine, asa a ajuns la mine in biblioteca cursul dactilografiat de „Metodologie” al lui Nae Ionescu…

In primii ani in care am lucrat la UMF am avut norocul sa-l cunosc pe fostul director al Scolii de Partid Iasi (Ilie Dodea) care multiplica si lega cartile (in engleza si franceza) la institutia pe care o pastorea si pe care tot el le aducea de la Bucuresti. Tot acolo (la Scoala din Copou) multiplicam si cartile de psihologie si ezoterism pe care mi le mai aduceau unii studenti medicinisti si pe care le multiplicam (gratis!). Carti imprumutate pentru cel mult 24 de ore le “aranjam” tot acolo…, fara sa vad ceva subversiv in asta.  Ulterior am realizat ca toate totalitarismele au fost slabite tocmai datorita increderii depline pe care sistemul o avea in institutiile promotoare ale totalitarismului, institutii care, la un moment dat, si-au construit propriile structuri de rezistenta si propriile vise de dominatie. Sub acest aspect, fostul director Ilie Dodea era exact prototipul pompierului radicalizat din piesa “Focul”.

In calitatea mea de responsabil cu Biblioteca Colectivului de Stiinte Sociale a Universitatii de medicina si Farmacie din Iasi am primit ordin, in decembrie 1989, de la noul rector (cu siguranta, ordinele veneau si ele de undeva, de sus…) sa predau toate cartile inventariate la un centru de colectare deseuri de hartie si sa prezint dovada eliminarii lor din circuit (fiind obligat sa ma prezint cu listele aferente la Biblioteca Centrala a UMF). Zis si facut, ordinul se executa, nu se discuta! Am facut listele cu toate cartile din cele cateva dulapuri de carti, am predat listele la Biblioteca si am dus acasa o buna parte  (cateva portbagaje de Dacia) a cartilor din Biblioteca: Aristotel, Helvetius, Descartes, Lenin (Caiete filozofice), Marx (Teorii asupra plusvalorii) etc. Stiu ca unii vor zambi vazand cum amestec fara retinere pe Aristotel cu Marx, sau pe Lenin cu Descartes. In ultima instanta, cred ca nicio carte nu ar trebui distrusa, ascunsa sau „prefacuta” cu alt continut, pentru simplul motiv ca oamenii nu trebuie sa fie mintiti, spunandu-li-se ce si cum a fost odata. Cartile si colectiile de ziare ar trebui declarate bun al omenirii si orice act de distrugere ar trebui sanctionat in consecinta. Nu intamplator, Ceausescu la vremea sa (1965 -1989) si Iliescu la randul lui (in anii 90) sau au interzis o carte ca „Mein Kampf” pentru simplul motiv ca si camaradul Hitler, socialist convins, avea idei foarte asemanatoare, de formare a omului nou si de reconstructie a omenirii din temelii. Nici atunci, dar nici astazi, plagiatorii nu erau persoane demne de incredere… drept pentru care solutia era… tot minciuna, respectiv afirmatia ca o asemenea carte nu (mai) exista!

Dupa inceputul schimbarii de regim (dec. 1989) l-am vizitat pe profesorul Augustin Tataru, fost Guvernator al BNR si profesor la Facultatea de Stiinte Economice din Iasi, dar retras atunci la Brasov. Nu am rezistat tentatiei de a-l intreba, admirandu-i biblioteca, daca ii mai sunt de folos unele carti in limba engleza (Economics-uri publicate in perioada interbelica). Mi le-a facut cadou si mi-au fost de mare folos… Le voi transmite, la timpul potrivit, unor biblioteci publice.

Amintiri cu si despre carti ar mai fi destule. Am vrut doar sa-mi motivez, in context, trairea intensa pe care mi-a provocat-o tema si actiunea cartii lui Ray Bradbury, „451 grade Fahrenheit”, pusa in scena la Iasi de regizoarea Irina Popescu Boieru sub titlul „Focul. 451 grade Fahrenheit”. Voi insista asupra acestei teme si a contextului in care ea  afost abordata in SUA.

***

 

Cheia in care a fost citita cartea difera de la critic la critic si de la acestia la autorul insusi. Bradburry personal a negat (in 2007) faptul ca critica sa ar fi vizat cenzura de stat, ci doar efectele nocive pe care le aveau si le-ar putea avea invazia televiziunii si a celorlalte mass media asupra interesului oamenilor fata de literatura, fata de cititul cartilor in general. Mai mult, Bradbury nu a invinovatit direct statul pentru o asemenea (posibila) stare de fapt, ci oamenii care ii asigurau noilor media puterea de a desprinde oamenii de carti, de placerea de a se informa liber prin alegerea unei carti sau a alteia. Evident, cartea prezinta anumite posibilitati de interpretare, filmul realizat de Francois Truffaut in 1966 accentund unele idei, cu posibilitatile specifice acestei arte.

Cartea si filmul pun in dezbatere si supun reflectiei esenta derapajelor de la normalitate, respectiv orice idee dusa la extrem, in cazul nostru excesul de televiziune si presa tabloida, dusmani de moarte ai lecturii tihnite. Desigur, ipoteza unei guvernari abuzive in care cititorii de carte erau incendiati  (la propriu!) impreuna cu cartile lor trimite la o guvernare bazata pe forta, pe indoctrinare, pe minciuna. Intrebarea care apare mereu este: de ce unii oameni pot decide ce este fericirea in locul  si in numele altor oameni? Chiar daca autorul sustine ca nu a avut in vedere o critica a cenzurii instituite de stat, se poate lesne intui ca indoctrinatii si indoctrinatorii erau (pot fi), mereu, victime ale unui sistem de esenta feudala, totalitara, chiar si intr-un regim democratic ales. Precaut cu critica la adresa autoritatilor (prezente atunci sau a celor viitoare) autorul cartii  a declarat ca distopia avuta de el in vedere ar fi putut aparea in SUA peste patru – cinci decenii (cam in perioada 1993-2003, cu aproximatie), cartea fiind publicata in 1953, dar gestata incepand cu 1947. Mie imi ramane fara raspuns (din partea autorului) intrebarea: de ce auturul a gasit de cuviinta sa descrie si sa atentioneze asupra riscului la care se expun intelectualii si anume ca ei sa fie realmente (nu doar literalmente) marginalizati. Chiar distopic vorbind, de ce ar trebui ca ei sa fie nevoiti sa devina vagabonzi, adica niste paria ai societatii („pe dinafara vagabonzi, pe dinauntru biblioteci intregi” ii spune Granger – Doina Deleanu in piesa – lui Montag). (Pentru intreg dialogul de final vezi http://www.erepublik.com/de/article/hrana-pentru-gand-1734932/1/20 ).

Mijlocul prin care se atingea scopul perpetuarii dominatiei unei presupuse elite era, in distopia lui Ray Bradbury, in primul rand, eliminarea cartii dar si a preocuparilor pentru lectura din viata societatii. Trimiterea de catre scriitorul Ray Bradbury la o posibila dictatura intr-o societate inalt tehnologizata si, deopotriva, inalt dezumanizata in tristii ani ai mccarthismului anticomunist si antisovietic din anii 50 reprezinta un curajos act de luare de pozitie asupra consecintelor potentiale pe care le poate avea apararea democratiei cu mijloace nedemocratice. In numele apararii unei democratii fara precedent, regimul din guvernarea Truman (1945 – 1953) respectiv comisia parlamentara condusa de senatorul   de Wisconsin, McCarthy a(u) comis abuzuri care nu aveau de a face cu democratia… Pe drept cuvant s-a spus atunci ca lupta impotriva partidului comunist american a produs mai multe daune decat ar fi putut produce acest partid. Un lucru bun totusi s-a intamplat: SUA nu au partid comunist care sa conteze in ecuatia puterii popitice americane si mondiale.

Lectia pe care si oamenii nostri politici o au de invatat este ca nu poti guverna o societate democratica prin mijloace nedemocratice. M-a frapat sa aud in dialogurile din piesa punerea sub acuzatie a „tiraniei majoritatii”. Daca ar fi sa fac (eu, nemembrul niciunui partid) o paralela intre distopia scriitorului american si prezentul si viitorul foarte apropiat al Romaniei, atunci sintagma „tirania majoritatii”, folosita in roman si in piesa de teatru, ar trebui sa dea de gandit foarte serios actualei majoritati parlamentare. Pentru cine a fost/ este interesat de cultura politica „tirania majoritatii” se traduce simplu prin bolsevism, prin domnia cantitatii, prin dictatul numarului de votanti intr-o institutie, indiferent de consecintele negative usor de prevazut. Tirania majoritatii face trimitere la autoperpetuarea unei majoritati prin votarea acelor legi care sa faca posibila eternizarea la conducere.

 

Liviu Drugus, Miroslava, Iasi, 25 noiembrie 2012

 

https://facebook.com/liviu.drugus  www.liviudrugus.wordpress.com  www.liviudrugus.ro

 

Codrin Liviu Cutitaru (CLC) mai adauga o bila neagra la Cartea de impresii proaste asupra culturii iesene adormite in proiecte gratuite de autopreamarire

Codrin Liviu Cutitaru (CLC) mai adauga o bila neagra la Cartea de impresii proaste asupra culturii iesene adormite in proiecte gratuite de autopreamarire

CLC ne informeaza despre participarea domniei sale la ”un important congres academic, dedicat implinirii a o suta de ani de la nasterea marelui lingvist iesean G. Ivanescu” (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scoala-lingvistica-de-la-iasi~ni94af). Organizator: Institutul de lingvistica “A. Philippide” al Academiei Romane. Evenimentul a fost atat de important incat pagina institutului dedicata manifestarilor academice nu mentioneaza deloc acest ”congres” (vezi: http://www.academiaromana-is.ro/philippide/pages/manifestari_stiintifice.html). De altfel, conform paginii institutului, din 2010 pana in prezent nu a mai avut loc, la aceasta institutie, niciun eveniment demn de a fi semnalat. Manifestarea este, in schimb, consemnata de Nicoleta Dabija de la agentia de presa “InfoApollonia.ro”, doar ca denumita altfel:  Colocviul international “G. Ivanescu” de la Iasi 1-2 noiembrie 2012 (vezi: http://www.infoapollonia.ro/invatamant/colocviul-international-g-ivanescu-la-iasi/). Dincolo de denumirea supraevaluatorie (congres) si de cea subevaluatorie (colocviu) presupun ca la Iasi a avut loc o conferinta comemorativa dedicata unui mare lingvist si carturar roman, Gheorghe Ivanescu, scris in ultuma vreme doar G. Ivanescu.

Nu insist aici asupra reducerii numelul de botez (total nejustificata, dupa parerea mea) la o simpla initiala, mai ales atunci cand se pot produce confuzii (de ex. George sau Gheorghe). Avansez doar idea ca reducerea numelui de botez la o initiala este nu numai o initiativa anticrestina, de minimalizare a botezului si a numelui con-sfintit de acest act de increstinare a copilului, ci si o detasare deliberata fata de cultura occidentala care pune pret pe numele de botez si nu pe acela de familie. Eu unul vad in aceasta autoizolare in spatiul oriental (slav) si o optiune intre persoana desemnata de numele de botez si colectivitatea desemnata de numele de familie. Cu alte cuvinte, cultura romana nu a pierdut, nici de aceasta data, ocazia de a se atasa colectivismului si de a se indeparta, tacit dar clar, de personalismul occidental. Faptul ca acest comportament cultural se desfasoara sub obladuirea Academiei Romane sugereaza ca avem de-a face cu o anumita politica culturala de tip kolhoznic (numita in italiana ”sinistra”), dar (constient) girata de la cel mai inalt nivel. Nu mai vorbesc despre faptul ca s-a renuntat si la a doua litera a numelui de botez (cea care facea o distinctie intre nume, sugerandu-l pe cel corect, real). Astfel, Al. Philippide a ajuns A. Philippide ceea ce poate insemna si Andrei, Adrian, Ana etc. De fapt, CLC insusi desfide orice eventuala regula a scrierii numelor de botez, grafiindu-le alandala, care si cum, la intamplare sau la inspiratie: ”Alexandru Philippide si G. Ivanescu, pana la Gavril Istrate, Th. Simenschy, Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu, Constantin Francu, Stelian Dumistracel si, cum spuneam, Eugen Munteanu”.  CLC ma ajuta, si cu acest exemplu semnificativ, sa sustin, din nou, ca limba romana este, actualmente, una cu totul neregulata. Spun asta ca sa nu cad in pacatul de a acuza ditamai filologul (recte CLC) ca dispretuieste superior si ingamfat reglementarile (cate or mai fi) la care si scoala ieseana de limba romana a contribuit masiv si semnificativ… Un alt mic exemplu: CLC incalca normele elementare ale limbii romane producand un grav si dezagreabil dezacord (scuza ca este un accident produs inconstient nu prea tine): ”Eugen Munteanu – continuatorul incontestabil, in postmodernitate, a proiectelor stiintifice de anvergura” considerandu-l pe E.M. de … genul feminin. (Sugerez o modalitate de verificare a faptului daca in cazul citat ar fi trebuit folosit ”al” prin intrebarea autoadresata: Al cui continuator este E.M.? Raspuns: al proiectelor…). Presupun ca, in atari conditii de stapanire a gramaticii, daca profesorul universitar s-ar prezenta la un concurs de titularizare pentru Liceul din Harlau, ar pica cu succes.

Nu exclud ca aceste noi reglementari lingvistice si ortografice operate pe viu in ultima perioada pe cordul limbii romane sa fie opera acelorasi ”savanti” care au legitimat (ca un alt exemplu) dreptul de libera trecere a pleonasmului ”mijloace mass media” asupra caruia m-am mai pronuntat si cu alte ocazii. Dar nu exclud nici varianta ca la aceste malformari lingvistice sa contribuie si ”savantii” nostri din comuna urbana Iasi, daca luam de buna aprecierea facuta de insusi CLC in articolul deja citat mai sus: ”Nu stiu cati dintre concitadinii nostri mai au timp sa afle/ sa-si aminteasca/ sa observe ca limba romana moderna, fixata pe baze stiintifice solide, este, in mare masura, rezultatul cercetarilor savantilor formati si afirmati in interiorul comunitatii filologice din Capitala Moldovei”. Despre recunoasterea faptului ca actuala limba romana este incremenita in modernitate (”limba romana moderna”), refuzand inovatiile postmodernitatii, nici nu mai trebuie sa insist. Faptul ca CLC il scoate in afara acestui demers ”stiintific modern” pe Eugen Munteanu, initiatorul ”congresului academic” omagial dedicat lui Ivanescu, plasandu-l, discret, in postmodernitate si tamaindu-l vartos si gretos (auto)laudativ, denumindu-l ”continuatorul incontestabil, in postmodernitate, a proiectelor stiintifice de anvergura, ce au caracterizat mereu activitatea scolii lingvistice de la Iasi” trebuie tradus prin faptul ca E.M. a abandonat stiintificitatea modernitatii si s-a abandonat, nepermis, nestiintificitatii postmoderne. Daca interpretarea mea este corecta, atunci E.M. este un potential aliat al meu atunci cand sustin si argumentez ca ”Stiinta disciplinara moderna a murit! Traiasca cunoasterea transdisciplinara postmoderna!”.

Cat despre ”bazele stiintifice solide” ale limbii vorbite de catre o populatie sau un popor am mai scris. Aceleasi ”argumente stiintifice solide” sunt invocate si de lingvistul politic Vasile Stati din Republica Moldova cu privire la ”stiintificitatea” denumirii de limba moldoveneasca, dar si de lingvistii politici de la Bucuresti care demonstreaza (tot ”stiintific”) faptul ca denumirea corecta este limba romana. De atata ”stiinta”, romana vorbita de cetatenii Republicii Moldova se numeste limba moldoveneasca, lucru consfintit in Constitutia statului vecin. Subliniez, din nou, un adevar axiomatic, acela ca limba este o conventie si nu o constructie ”stiintifica” artificiala (gen esperanto). ”Savantii” – pentru a-si justifica existenta salariala – pe langa ”importantele congrese academice” gasesc mereu cate ceva de stricat (vezi exemplele de mai sus) pentru ca apoi, alti savanti/ experti/ specialisti sa scrie articole, studii, disertatii prin care sa se repare reglementarea ”stiintifica” anterioara.

Am intervenit, in dese randuri, in dialogul pe tema candidaturii Iasiului la onorantul si bine finantatul titlu de capitala culturala europeana. Inclusiv ieri, 20 noiembrie 2012, am postat pe pagina mea de Facebook (FB) un comentariu la articolul ”Iasul se afla in fata Clujului in lupta pentru titlul de capitala culturala europeana” semnat de Raluca Dana Diaconiuc: ”Raluca DD face uz de un simplu joc de cuvinte: Iasul se afla in fata Clujului… Da se afla in fata Clujului si il priveste – fata-n fata – cu admiratie si sfanta invidie intelectuala. Dl Raileanu a mers la Cluj sa vada ce se mai poate imprumuta de pe acolo ca sa nu iasa chiar pe locul patru dintre cele patru candidate la acest titlu. Iasul are de facut recuperari la capitolul mentalitate. Ma refer la mentalitatea europeana occidentala. Iasul este paseist, fatalist, adormit, bleg, lipsit de initiativa, fara nerv si fara putere concurentiala reala. Materialismul iesenilor nu ii recomanda pentru o competitie de spiritualitate. Desfiintarea librariilor Humanitas si Alexandria spune ceva despre setea de cultura a iesenilor. Pornografia teatrala nu poate tine loc nici de teatru, nici de avangardism cultural. Autoplagiatorii ieseni (vezi https://liviudrugus.wordpress.com) aduc puncte negative Iasului, in timp ce Clujul obtine puncte pozitive prin http://www.plagiate.ro si prin cartile antiplagiat care apar la Cluj. Clujul are saptamanalul Tribuna, Iasul are doua Cronici (una mai veche decat alta), ambele sub nivelul Tribunei. Clujul a demarat pregatirile cu cel putin doi ani in urma. Iasul se pregateste ca la anul sa ofere… ”un proiect de concept al candidaturii sale” (cf Raluca DD). Asadar, in viitorul apropiat vom face niste planuri pentru viitorul indepartat. Nu e rau, poate prin 2050 sa reusim sa contam cat de cat in competitia cu harnicul si intelectualul Cluj. Vom muri si vom vedea… (vezi http://oradeiasi.oradestiri.ro/iasul-se-afla-in-fata-clujului-in-lupta-pentru-titlul-de-capitala-culturala-europeana/cultural/2012/11/19/)”. In acest mic comentariu imi exprimam rezerva fata de capacitatea reala a Iasiului de a concura cu Clujul (ba chiar si cu Timisoara). Redau mai jos aceasta postare ce pare a fi publicata si pe editia electronica a publicatiei ”Ora de Iasi”, realitate virtuala contrazisa insa de ceea ce este scris mai jos si anume ”Nici un comentariu”. De asemenea, cele doua „like”-uri nu permit vizualizarea autorilor acestora, vizualizare garantata de proprietarii FB. Inteligenta romaneasca in materie de informatica nu se dezminte, mai ales in materie de „jmekerie” si contrafaceri. Asadar, nu exclud ca amintitul comentariu este vizualizat doar de mine, iar cele dou like-uri sunt puse acolo doar ca sa-mi „dea satsfactie”, desi cred ca sunt singurul care il pot citi…

In context, amintesc faptul ca „mi-am permis” sa fac un comentariu critic la adresa unui articol (”Arta profesoratului intre agorafobie si epistemologie”) publicat de CLC in revista bucuresteana ”Cultura” (vezi: http://revistacultura.ro/nou/2011/03/arta-profesoratului-intre-%E2%80%9Eagorafobie%E2%80%9C-si-%E2%80%9Eepistemologie%E2%80%9C/). Deoarece opiniile mele difereau putin de cele ale autorului am publicat la rubrica de Comentarii urmatoarea opinie: ”Liviu Drugus  Says:

April 4th, 2011 at 7:57 am

Codrin Liviu Cuţitaru – discipol sau dublură?

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com , http://www.liviudrugus.ro

Revista săptămânală „Cultura” continuă să mă intereseze/ frapeze atât prin calitatea unor articole (exemple: grupajul dedicat lui Mircea Ivănescu şi articolul semnat de Mihaela Grancea, dar şi eseul lui CLC intitulat – neinspirat şi chiar incorect – „Arta profesoratului: între şi ”) cât şi prin tezismul editorialistului Augustin Buzura, un vehement angajat ideologic al opoziţiei actuale. Mă refer acum la numărul 11 (316) din 24 martie 2011, paginile 28 – 29.
Voi formula câteva remarci pe margine eseului lui CLC, motivat fiind de senzaţia de deja vu pe care am avut-o atunci când am citit câteva dintre opiniile opiniomanului ieşean (pe care îl citesc şi la rubrica Opinii a cotidianului Ziarul de Iaşi). Evident, voi da curs şi unor întrebări care îmi apar în minte atunci când nu sunt de acord cu unele formulări, idei, concluzii etc. ale autorului. Cum spuneam, titlul mi se pare ciudat: „agorafobia” nu ţine de „arta” profesoratului, ci este pe deplin în afara acesteia. Agorafobul poate lesne să se retragă între pereţii bibliotecilor şi să devină un cercetător bun, în loc să rămână în afara artei profesoratului, să sufere atât el cât şi aceia cărora li se adresează (desigur, doar dacă nu este cumva un sado-masochist autentic). CLC ar fi putut să se apropie mai mult de un eseu autentic dacă ar fi respectat regulile artei, respectiv dacă ar fi făcut şi citări ale surselor invocate (aşa cum face, de exemplu, cu notabilă distincţie şi autentic profesionalism, bilunarul Tribuna de la Cluj). Un prim exemplu este luat din primul capitol – „Fiorii interacţiunii” – al articolului : „Conform cercetărilor sociologice celor mai serioase, în epoca modernităţii, spaima prin excelenţă a omului rămâne aceea de a ţine un discurs în faţa unui grup – mai mare sau mai mic – de indivizi.”. Trimiterea la vetusta şi desueta epocă a modernităţii, încheiată cu mai bine de jumătate de secol în urmă, vine în flagrantă contradicţie cu concluziile acestui eseu, postmoderne prin excelenţă. Nu m-ar mira să citesc, într-un viitor articol al lui CLC, că cele mai moderne cercetări sunt cele postmoderne… Ce l-ar fi costat pe CLC să citeze sursa serioaselor cercetări? Asta cu atât mai mult cu cât, drept argument suprem, autorul continuă cu o frază ce relativizează spusele anterioare: „Se pare că această aprehensiune teribilă o depăşeşte în intensitate şi pe cea care, la prima vedere, am fi tentaţi să o considerăm mama tuturor fricilor: teama de moarte”. Cel care tocmai citise excelenta relatare a teribilelor spaime ale unui soldat care a luptat pe ambele fronturi la ultimul mare război (pagina 27) va avea dovada că cele afirmate mai sus sunt o simplă speculaţie ad hoc, nesusţinută de nimic, decât, cel mult de clamarea unor sporuri salariale de nivel maxim pentru bieţii profesori speriaţi de studenţi… Emotivitatea crescută a profesiei de dascăl este, cred, mult depăşită de aceea a actorilor şi a politicienilor în campanii electorale sau în Parlament (evident, mă refer la cei buni, nu la simulanţi lipsiţi de minimul bun simţ care îi face imuni la orice emotivitate…).
Lipsa de respect al autorului faţă de cititorii săi apare prin consecvenţa acestuia de a NU cita, de a NU trimite cititorul interesat de mai multă cunoaştere la o sursă concretă (editură, an, pagină). Iată cum citează profesorul CLC: „Într-o carte superbă („Lessons of the masters/ Lecţiile Meştrilor”) – ce reuneşte un număr de prelegeri despre relaţia „maestru-învăţăcel –, marele profesor George Steiner…”. Din modul de punere a ghilimelelor la titlul cărţii rezultă că lucrarea a apărut cu acest dublu titlu – în engleză şi română – pe coperta sa…. Urmează un citat de 35 de rânduri (!), cu intercalare a unui comentariu personal de 8 rânduri – tehnică subversivă menită să confunde textul autorului citat cu gândirea proprie a autorului articolului. Până în prezent, credeam că tehnica era deţinută doar de profesorul universitar ieşean Tiberiu Brăilean şi de profesorul universitar băcăuan Ştefan Munteanu, doi maeştri ai acestei tehnici (câteva probe sunt prezente pe site ul subsemnatului la secţiunea Recenzii. Acum, tabloul este mai complet şi mai uşor de diagnosticat. Evident, ar fi fost extrem de utilă precizarea paginilor de unde a fost copiat/ tradus textul cu pricina, deoarece chiar aş vrea să verific originalul englez la etimologiile cuvintelor „a transmite” (tradendere) şi „traditio” (ceea ce ne-a fost înmânat). Cred că merită să reliefez filiaţia dinspre latinescul „tradendere” (transferare, transmitere) şi englezescul „trade” (comerţ), un act realmente „tradiţional”, ca să nu spun ancestral…
Următorul segment al articolului lui CLC („Cunoaşterea ca formă de putere”) începe tot cu o citare în stilul, încă nerevendicat ca atare, promovat de profesori şi cercetători din scumpa noastră patrie cu o democraţie culturală extrem de originală. Concret iată citarea: „Într-un eseu faimos din secolul al XIX, – vai, câtă precizie! – „Nature/ Natura”, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă [….]”. Se observă acelaşi stil ambiguu de citare care ne face să credem că acesta era titlul original al lucrării, bilingv, dar fără a ne oferi sursa din care a citit şi preluat CLC informaţiile pe care le prezintă în continuare şi la care se adaugă trimiteri la Socrate şi Platon, Husserl şi Merleau Ponty, evident fără a preciza măcar „secolii”, darmite, titluri de carte, autori, edituri, ani, pagini… Invocarea unei eventuale lipse de spaţiu tipo cade, doar una dintre cele trei imagini care însoţesc articolul ar putea fi înlocuită cu spaţiu dedicat trimitelor, notelor, referinţelor.
În segmentul final („Superformula”) CLC ne trimite (vorba vine….) la dr. Antonio Damasi şi două lucrări ale sale prin care se demonstrează un lucru uşor intuibil: emoţiile sunt absolut necesare vieţii umane; iar raţionalismul cartezian; uscat şi reducţionist trebuie „musai” îndulcit şi umectat cu emoţionalitatea specific umană. Mă mir că CLC nu l-a citat pe Coleman cu „Inteligenţa emoţională” şi „Inteligenţa socială” aflate în orice librărie… Melanjul dintre raţiune şi emoţii este o chintesenţă a gândirii postmoderne, transdisciplinară şi bazată pe logica terţului inclus de tip „şi – şi”, tip de gândire pe care o promovez şi o predau studenţilor de peste trei decenii. Evident, teoriile create şi semnate de mine nu pot fi citate şi puse alături de celebrităţi occidentale deja amintite… Mi se pare simptomatic fapul că niciun autor român nu este invocatînsuşi şi nici măcar autorul nu se prezintă cu vreo contribuţie oarecare… Concluzia la care ajunge CLC este formulată astfel: „Gândim şi apoi acţionăm, numai în măsura în care, concomitent, şi simţim”. Este definiţia pe care o dau eu managementului de cel puţin 10 – 15 ani, teorie definită în cadrul Metodologiei Scop Mijloc (MSM) – EMMY în varianta engleză – şi care vizează compactizarea şi esenţializarea cunoaşterii despre om şi comportamentul uman într-o abordare unică şi unitară care să aibă drept nucleu dur Politica-Economica-Etica văzute în simultaneitatea şi continuitatea lor indistinctă. Pe acest nucleu orbitează firesc abordări legate de drept, estetică, lingvistică etc. Evident, cine doreşte să se informeze sau să intre în dialog cu mine, o poate face şi prin lecturarea unora dintre articolele postate pe site, publicate în reviste precum ETC (www.ugb.ro/etc) sau European Legacy, scriindu-mi sau publicându-şi opiniile în reviste sau bloguri. Dialogul este nu doar posibil, ci extrem de necesar în postmodernitatea caracterizate de comunicare globală, transdisciplinaritate şi compactare informaţională.
Întrebarea din titlu face trimitere la posibilitatea ca CLC sa-mi fie un tăcut şi respectuos discipol sau este doar o simplă dublură/ portavoce a unor somităţi occidentale, unele deja contestate sau rămase doar în amintirea modernităţii care este deja istorie…
Valea Adâncă, Miroslava Duminică, 3 aprilie 2011, ora 16.00

Urmare a aparitiei acestui comentariu de mai sus, un presupus cititor (pe care eu il banuiesc a fi chiar profesorul CLC) imi replica urmatoarele: Silviu Manolescu Says:
April 9th, 2011 at 8:27 am

Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste.

Incantat de faptul ca, in sfarsit, un dialog parea a se infiripa, am raspuns urmatoarele:

Liviu Drugus Says:
April 18th, 2011 at 11:01 am

Mult stimate si iubite tovarase Silviu Manolescu (un pseudonim perfect pentru un pseudointelectual). De ce te miri in loc sa rapunzi la invitatia la dialog? Pentru ca nu vrei sa dialoghezi, pentru ca esti incremenit in proiectul de “contestatar” de tip nou. Pentru ca nu ai nimic de spus. Pentru ca nu ai nici o idee de comunicat. Pentru a demonstra celor care (mai) citesc acest forum te informez ca nu am predat niciodata socialism (titular curs era prof Marinescu) si nici ceausism (curs existent poate in mintea ta). Am predat disciplinele Economie politica si Economie sanitara. Daca mi-ai fost student (poate coleg cu Alina Mungiu careia i-am indrumat o lucrare de cercetare in 1988?) adica, daca esti un biet fost student medicinist, iti spun ca unii studenti medicinisti erau mai ceausisti decat mine. Un exemplu cred ca esti chiar tu, indoctrinat definitiv in doctrina luptei de clasa si a dusmanului de clasa ce trebuie izolat, distrus, nimicit… Daca spui ca iti este rusine “ca ma vezi vorbind” (licenta iti apartine) tot este un lucru bun. Asta dovedeste ca esti un om simtitor, sensibil chiar… Evident, incompatibilitatea ta cu postmodernismul demonstraza ca esti bine infipt in proiectul modernist (din care si comunismul a aparut) proiect din care nu poti iesi. Infierarea mea cu sfanta manie proletara demonstreaza ca eforturile profesorului Marinescu au dat si mai dau roade. Desigur, astept nu doar alte injuraturi, ci eventuale replici la observatiile mele. Altfel, ce rost au injuratorile intr-un saptamanal de Cultura? Eventualii cititori ai acestor comentarii vor decela cu usurinta cine este dogmaticul indoctrinat si lipsit de orizont cultural si cine nu.  A trecut mai bine de un an si jumatate de la incheierea abrupta a mult speratului dialog cu intelectualul iesean CLC, dar se vede treaba ca articolul cu pricina semnat de CLC a starnit un interes de rang mondial devreme ce oricate articole as fi scris si oricate intrari ar fi pe blogul meu de pe wordpress itemul referitor la dialogul dintre mine si CLC s-a infipt definitiv si irevocabil pe pozitia treia in lista oferita de Mr Google, dar nu oricum, ci intr-un anumit fel… Care fel? Unul din care sa reiasa clar si la prima vedere (cine mai are timp de citit comentarii lungi?) ca subsemnatul sunt un biet nostalgic comunist marxist-leninist stalinist ceausist trotkist maoist etc – ist:

 „Cultura » » Arta profesoratului: între „agorafobie“ si „epistemologie“

revistacultura.ro/…/arta-profesoratului-intre-„agorafobie“-si-„epistem…

24 Mar 2011 – Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui …

Atat! Orice cititor grabit stie deja, din citirea celor doua randuri, cine este tovarasul Drugus, si cine este dl CLC, pe baza Notei informative semnate de „tov Marculescu”. Se mira, insa, cineva ca din lungile mele comentarii Mr Google a ales cu exactitate tocmai citatul in care tov Marculescu ma „desconspira” in fata milioanelor de cititori insetati de adevar? Cine stie putine informatica este de acord ca un citat dintr-un text poate fi facut sa apara pe prima pozitie a oricarei cautari Google daca este supus unei „cosmetizari” informatice. Prietenii stiu de ce (si cum). Am readus in memoria eventualilor cititori ai revistei „Cultura” si ai cotidianului „Ziarul de Iasi” acest inceput de dialog din anul 2011. Din dialog rezulta clar la ce nivel de subcultura se afla Iasiul daca reprezentanti vizibili ai sai scriu bazaconii si compuneri agramate. Se observa, de asemenea, ca barbatia si onoarea dlui CLC au fost „reperate” de un „medic” revoltat de faptul ca in iliescianul capitalism de cumetrie mioritic unii profesori chiar au chef de dialog si de critica de intampinare. Si iata ca pornirea mea critica nu a fost deloc intamplatoare, „probitatea profesionala” a intelectualului iesean CLC fiind dovedita mereu-mereu, in trecut, acum si, probabil, si in viitor…

Revenind la problema dureroasa a incapacitatii Iasiului de a pretinde la calitatea de capitala culturala europeana subliniez, din nou, ca presupusii reprezentanti ai culturii locale nu pot (si se pare ca nici nu vor) sa iasa din paseismul pagubos si deloc productiv. Traind mereu din amintirea „marilor”, pigmeii prezentului se fac – nu doar in expresie relativa – din ce in ce mai mici, incapabili sa inteleaga ca ei sunt, de fapt, groparii culturii iesene si chiar a culturii romane. Cui ii foloseste oare o asemenea litanie adormitoare si deloc stimulativa: „Iasul are, din fericire, o glorioasa traditie culturala, iar noi, localnicii, ne-am obisnuit de aceea sa ne asumam virtutile trecutului cu o anumita seninatate emotionala. A respira, in prezent, aerul pe care l-au respirat candva Alecsandri, Maiorescu, Eminescu sau Creanga, a colinda pe stradute pe care odinioara mergeau Xenopol, Negruzzi ori Ibraileanu, a intra in cladiri in care au intrat, poate, Sadoveanu, Toparceanu si G. Calinescu (in perioada profesoratului sau iesean!) ni se par lucruri normale, intrate intr-o dinamica existentiala a firescului” . „Sanatatea emotionala” cu care s-a obisnuit nu doar CLC, ci si multi alti „telectuali iesani” care clameaza ca aerul respirat de marii inaintasi le asigura, automat si fara alte eforturi, calificarea pentru capitala europeana in 2020 este o adormitoare iluzie. Doar daca ar fi sa luam in calcul postul national Transilvania Li!ve si ajungerea din urma a Clujului nu poate fi facuta in cei sapte ani (de criza!) care urmeaza pana in 2020. Oricum, „dinamica existentiala a firescului” iasiot (o sintagma iesita din putul gandirii de tip iliescian si din „meandrele concretului” mioritico-manolic ale mult prea prelungitului feudalism romanesc numit pretentios „tranzitie”)  mi se pare nu doar total nefireasca, ci si jenanta…

CLC se plange de „riscul de a rata, in estimarile personale si colective, importanta axiologica majora a unor astfel de vecinatati”, fapt ce reitereaza diagnosticul meu de paseism pagubos si bolnavicios al intelectualilor ieseni. In continuare, CLC face trimiteri obositoare la maretia trecutului si a maretilor inaintasi ai caror epigon nefericit este. In fine, extragand esenta esentelor din cuvantarea directorului institutului, dl Eugen Munteanu, CLC – generos fata de cei care nu au putut lua parte la academicul congres – ne face cunoscuta o mostra din mareata cuvantare: „La mentionatul congres, Eugen Munteanu (care a fost studentul, discipolul si apropiatul lui G. Ivanescu) i-a facut o frumoasa evocare profesorului, insistand pe ideea delicatetii savantului in fata tentaculelor de otel ale istoriei. Induiosatoare, in portretul respectiv, ramane colaborarea dintre Ivanescu si domnul Fasola – un fel de dactilograf personal al profesorului. Personajul in cauza nu rata nici un moment pentru a-l tapa de bani pe savant, profitand, desigur, de fragilitatea sociala a ultimului, aflata in contrapondere cu forta geniului lui stiintific”.

Curat stiintific, Coane Fanica!

PS Parte integranta a peisajului „cultural-stiintific” al Iasiului este si partea de agramatism pe care si-o asuma Agentia de stiri „Infoapollonia” (http://www.infoapollonia.ro/invatamant/colocviul-international-g-ivanescu-la-iasi/#respond) . Mi-am permis sa atentionez „aghentura” cu pricina asupra unei erori de scriere (parte integranta a culturii iesene si romane actuale), dar comentariul meu, la ora scrierii acestor randuri, inca astepta moderarea…Verificand inca o data, observ ca observatia mea a fost  …. moderata definitiv, adica stearsa! Halal ziaristi, halal cultura!

Iata observatia facuta de mine:
Liviu Drugus

Your comment is awaiting moderation.

Regret ca trebuie sa incep cu o observatie, dar o fac in speranta ca limba romana va avea de suferit mai putin… Imperativul verbului ”a fi” se scrie ”fii” nu ”fi”. V-am facut publicitate gratuita pe blogul meu. Tocmai de aceea, sper sa remediati rapid eroarea lingvistica. Cu prietenie, Liviu Drugus http://facebook.com/liviu.drugus

Liviu Drugus

Miroslava, Iasi, 21 noiembrie 2012

http://facebook.com/liviu.drugus    https://liviudrugus.wordpress.com    www.liviudrugus.ro

Tiberiu Brailean este convins ca exista un mod economic de gandire. Aceasta convingere tine de secolele trecute

Tiberiu Brailean este convins ca exista un mod economic de gandire. Aceasta convingere tine de secolele trecute

In Ziarul de Iasi din 7 noiembrie 2012, la rubrica de ”Opinii” este publicata opinia profesorului american Paul Heyne, sub semnatura profesorului iesean, economistul Tiberiu Brailean, (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exista-un-mod-economic-de-gandire~ni92qn) referitoare la dilema daca exista sau nu un mod economic de gandire. Iata esenta acestei opinii, redata de autorul iesean: ” Heyne pledeaza explicit pentru a nu mai imbuiba studentii cu cunostinte economice, ci pentru a-i invata sa gandeasca economic. Dar poate exista un mod de gandire economic? La inceput am fost tentat sa raspund negativ; la fel au facut-o si cei pe care i-am consultat. Dar dupa lectura manualului si dupa alte meditatii, opinia s-a schimbat. Raspunsul este acum unul afirmativ: da, poate exista un mod de gandire economic”. Desigur, un inginer va sustine ca exista un mod ingineresc de gandire, un entomolog va sustine ca exista un mod entomologic de gandire, ca sa nu mai vorbim despre modul muzical de gandire, modul architectonic, modul sportiv de gandire etc., argumentate ”stiintific” de muzicieni, arhitecti, sportivi etc. Mai mult, un economist finantist va vorbi despre modul finantist de gandire, un economist contabil va sustine existenta modului contabil de gandire, iar un economist marketer va demonstra (tot ”stiintific”, bineinteles) ca exista un mod marketologic de gandire. Dar lucrurile nu se opresc aici. Daca specialistul in contabilitate este ultraspecializat pe contabilitate bancara, acesta isi va incepe prelegerea cu precizarea continutului modului economico-contabilo-bancar de gandire, iar daca interesul este axat pe sistemul bancilor de investitii vom afla despre modul economico-contabilo-bancaro-investitional de gandire, unul cu totul specific, dat fiind ca disciplina respectiva este o ”noua stiinta, cu obiect propriu si cu metode proprii de cercetare”. Si uite-asa ajunge scoala sa devina ca pe vremea lui Creanga ”un cumplit mestesug de tampenie”.

Despre cresterea canceroasa a “stiintelor” am mai scris, desi interesul universitatilor de a avea cat mai multe “specializari” este unul atat de “obiectiv”, incat subiectivitatea unei opinii cvasisingulare nu mai conteaza. Nu mai vorbesc despre faptul ca un licentiat in “stiinte economice” (adica trei ani de facultate) este deja considerat un specialist/ expert in economie. Se uita (voit!) faptul ca sistemul Bologna considera studii universitare complete doar daca sunt parcurse cele trei componente ale sale: licenta, masterat, doctorat (3 + 2 + 3). Am putea vorbi despre un cunoscator intr-ale economiei doar dupa parcurgerea acestor 8 ani de studiu, iar absolventul lor ar trebui sa faca apoi multa practica pentru a deveni “specialist/ expert”. Avansez aici o opinie: in lipsa unor restructurari radicale in structura educatiei in general si a celei universitare in special, se impune ca la nivel de licenta in economie sa nu existe ABSOLUT niciun fel de “specializare”, singura denumire pentru pregatirea la nivel de licenta fiind aceea de ”economica”, urmand ca specializarile sa aiba loc abia ulterior, la masterat si doctorat. La acest nivel de licenta ar ramane si spatiul necesar pentru a implini dezideratul gandirii transdisciplinare, al depasirii granitelor falselor discipline (obiecte de studiu) impuse in programa academica adesea in functie de profesorii existenti, de specializarile acestora si de faptul daca ”ies” normele profesorilor sau nu. Ca urmare a repulsiei mele fata de aceasata mascarada a specializarilor, pompos numite ”stiinte” – cu invocarea unei presupuse predictibilitati, a unei rigori superexacte a deciziilor luate si a verificabilitatii fiecarei teorii sau experiente – am scris si voi continua sa argumentez impotriva utilizarii cuvantului/ conceptului ”stiinta”, unul vetust, specific modernitatii demult apuse si modului de gandire disciplinar. ”Stiinta” a murit! Traiasca cunoasterea!” – acesta este crezul pe care il promovez de multi ani in numele detasarii mele de gandirea moderna, disciplinara, segmentata si a atasamentului meu (firesc, cred eu) fata de gandirea postmoderna, transdisciplinara, holistica. Profesorul P. Heyne a intuit corect trendul imperios spre transdisciplinarizare, desi a ramas prizonierul expresiilor provenite din modernitate. Iata acest gand formulat cat se poate de explicit si plasat de T.B. la finalul articolului despre ”modul economic de gandire”: ”Un bun economist, scrie Heyne, inseamna mai mult decat a fi competent in modul de gandire economic. Un economist mai bun trebuie sa inteleaga ca poate obtine castiguri de pe urma negocierilor cu specialistii in alte domenii. Specialistul in modul de gandire economic se poate imbogati in urma schimbului de idei cu alti specialisti care studiaza conditia umana, de la filosofi, teoreticieni politici si sociologi la critici literari, istorici de arta si antropologi culturali. Daca doriti sa va continuati studiile in domeniul economiei, nu trebuie sa cadeti prada tentatiei de a ignora sau de a elimina complet celelalte discipline umaniste” (p.479-480).”  Ei bine, profesorul Heyne frizeaza postmodernitatea si plaseaza corect asa zisul mod economic de gandire in contextul altor asa zise moduri ”specifice” de gandire: politic, etic, sociologic, antropologic etc. Din aceasta precizare a lui Heyne rezulta clar, dupa parerea mea, ca NU poate exista un mod economic de gandire daca acesta este redus la dimensiunea economica a realitatii!  Nu este si nu poate fi un bun economist acela care este doar economist – este o apreciere care este tot mai mult agreata, acceptata si… chiar aplicata. Mai mult, aceasta precizare a lui Heyne face o trimitere directa la curriculum ul academic al presupusilor specialisti economisti. Fara o cunoastere a celorlalte dimensiuni ale umanului, orice pregatiri cu numele de economica, politica, etica, juridica, manageriala, sociologica, istorica, psihologica, antropologica, statistica etc. nu sunt decat monstruoase malformari ale gandirii umane, exact ca si cum la medicina s-ar crea dupa 3-4 ani specialisti in plamani, in inima, in creier etc, fara a cunoaste foarte bine INTREG corpul uman. Economicul nu este o activitate de sine statatoare, asa cum fals se sustine adesea, ci este o activitate umana care implica toate dimensiunile acesteia, dimensiuni ce ar putea fi rezumate in triada gandire-simtire-(decizie de) actiune. In acest punct al demersului meu in favoarea gandirii transdisciplinare trebuie sa precizez, inca o data, punctul meu de vedere referitor la predarea modului de gandire transdisciplinar. Exact cum procedeaza medicinistii cu cunoasterea corpului uman, la fel ar trebui sa se procedeze in intreg sistemul de educatie: mai inati se studiaza intregul, apoi partile componente. Asadar, la inceputurile educatiei ar trebui sa se faca/ predea gandire transdisciplinara, holistica, integratoare, nesegmentata, urmand ca apoi, pe masura avansarii spre finalul studiilor sa ne permitem luxul de a ne specializa in ceva mai ingust (si asta doar la nivel de masterat si doctorat).

Cineva s-ar putea intreba: de ce este nevoie de 6 ani de medicina urmata de specializari universitare care dureaza pana la inca 6-12 ani? Pentru ca altfel ar fi prea riscant pentru oameni (recte pentru indivizii umani) sa lasi pe mana unui absolvent de medicina sa faca operatii pe inima sau pe creier. In schimb, cand nu mai este vorba despre indivizi concreti, ci despre multimi/ turme de oameni acest lucru este perfect posibil. Candidati la deputatie se lauda ca sunt experti in economie deoarece au absolvit cursurile facultatii ”Spiru Haret”, nivel de licenta, de la Botosani sau Dolhasca. Deciziile lor – prin simpla ridicare de maini –  vor influenta soarta a milioane de cetateni, cu inerentele ”pierderi” umane. In medicina, nerespectarea unui protocol terapeutic si eventuala agravare a bolii sau chiar decesul individului sunt considerate malpraxis si se pedepseste (caz penal adica). In viata noastra politica si economica, adica acolo unde oamenii sunt inlocuiti cu cifre sau cu statistici, decesele provocate de incompetenta diriguitorilor sunt tratate ca fiind firesti si netaxate de electorat, sub scuza ca nu poti avea grija de fiecare in parte…

Asadar, revenind la existenta sau nu a unui mod economic de gandire raspunsul meu este cat se poate de clar: NU exista un mod economic de gandire (dupa cum NU exista un mod de gandire politic, etic, juridic, psihologic –sic! -, sociologic, managerial, istoric, antropologic etc. etc.). Exista doar un mod UMAN de gandire, sau mai simplu un mod de gandire. Elevii si studentii nostri trebuie invatati DOAR sa gandeasca folosind informatii puse la dispozitie de discipline instrumentale ca: logica, psihologie, matematica, statistica etc. Daca gandirea va fi buna, corecta, creatoare, inteleapta etc. atunci aplicarea la variile domenii se face cu multa usurinta si cu performanta ridicata.

Exista, la rigoare, si un mod de NEGANDIRE, o maniera mimetica si maimutoida de a face educatie: repetand la infinit si necritic ceea ce au afirmat altii in timpuri si in contexte mult diferite, cu consecinte directe in modul de viata al fiecarui individ in parte. Din pacate, articolul semnat de TB este o excelenta proba de mod de negandire, preluand nediferentiat si nemestecat idei si concluzii fara impactul pozitiv asteptat de la asemenea lecturi. Pentru domnia sa lucrurile par a fi clare. Citez din articolul din Ziarul de Iasi: ”Lucrurile incep sa se limpezeasca. Ideile acestor autori si nu numai (vezi si Giorgio Agamben cu recenta sa lucrare Prietenul si alte eseuri) converg spre ideea ca economia n-ar fi tocmai o stiinta veritabila. In acelasi spirit, si subsemnatul aratam in Fundamente filosofice ale economiei, Junimea, Iasi, 2008, p. 41-45, ca „stiinta economica este una aparte. Chiar de la inceputuri, metodologia sa a fost extrem de controversata. Edificiul sau s-a inaltat pe o serie de platitudini si simplificari de genul: «indivizii prefera mai multe bunuri decat mai putine», «indivizii sunt capabili sa-si ordoneze optiunile dupa o ordine de preferinte», «marfurile sunt divizibile», «indivizii aleg acea optiune pe care o prefera» s.a. Edificiul a integrat si un aparat matematic, in dorinta de a demonstra ca, intr-adevar, «omul e un animal care calculeaza si de a dobandi un prestigiu mai bun in randul stiintelor prin recursul la matematici»”.  Pentru mine cel putin ultima parte a citatului, care este tot un citat, este lipsit de sens, adica de gandire. Despre Fundamentele filosofice ale economiei am scris la timpul respectiv. Eventualele persoane interesate despre o opinie alternativa fata de opiniile formulate de dl TB pot accesa link ul: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/.  Orice opinii referitoare la afirmatiile mele anterioare sau prezente sunt binevenite. Din pacate, constat ca dialogul nu este preocuparea profesorilor, cercetatorilor sau a altor persoane interesate, mai mult sau mai putin, de cunoastere. Poate de acum inainte…

Liviu Drugus        comuna Miroslava, judetrul Iasi,7 noiembrie 2012, ora 12.00

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.ro