liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Vasile Stati

Codrin Liviu Cutitaru (CLC) mai adauga o bila neagra la Cartea de impresii proaste asupra culturii iesene adormite in proiecte gratuite de autopreamarire


Codrin Liviu Cutitaru (CLC) mai adauga o bila neagra la Cartea de impresii proaste asupra culturii iesene adormite in proiecte gratuite de autopreamarire

CLC ne informeaza despre participarea domniei sale la ”un important congres academic, dedicat implinirii a o suta de ani de la nasterea marelui lingvist iesean G. Ivanescu” (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/despre-scoala-lingvistica-de-la-iasi~ni94af). Organizator: Institutul de lingvistica “A. Philippide” al Academiei Romane. Evenimentul a fost atat de important incat pagina institutului dedicata manifestarilor academice nu mentioneaza deloc acest ”congres” (vezi: http://www.academiaromana-is.ro/philippide/pages/manifestari_stiintifice.html). De altfel, conform paginii institutului, din 2010 pana in prezent nu a mai avut loc, la aceasta institutie, niciun eveniment demn de a fi semnalat. Manifestarea este, in schimb, consemnata de Nicoleta Dabija de la agentia de presa “InfoApollonia.ro”, doar ca denumita altfel:  Colocviul international “G. Ivanescu” de la Iasi 1-2 noiembrie 2012 (vezi: http://www.infoapollonia.ro/invatamant/colocviul-international-g-ivanescu-la-iasi/). Dincolo de denumirea supraevaluatorie (congres) si de cea subevaluatorie (colocviu) presupun ca la Iasi a avut loc o conferinta comemorativa dedicata unui mare lingvist si carturar roman, Gheorghe Ivanescu, scris in ultuma vreme doar G. Ivanescu.

Nu insist aici asupra reducerii numelul de botez (total nejustificata, dupa parerea mea) la o simpla initiala, mai ales atunci cand se pot produce confuzii (de ex. George sau Gheorghe). Avansez doar idea ca reducerea numelui de botez la o initiala este nu numai o initiativa anticrestina, de minimalizare a botezului si a numelui con-sfintit de acest act de increstinare a copilului, ci si o detasare deliberata fata de cultura occidentala care pune pret pe numele de botez si nu pe acela de familie. Eu unul vad in aceasta autoizolare in spatiul oriental (slav) si o optiune intre persoana desemnata de numele de botez si colectivitatea desemnata de numele de familie. Cu alte cuvinte, cultura romana nu a pierdut, nici de aceasta data, ocazia de a se atasa colectivismului si de a se indeparta, tacit dar clar, de personalismul occidental. Faptul ca acest comportament cultural se desfasoara sub obladuirea Academiei Romane sugereaza ca avem de-a face cu o anumita politica culturala de tip kolhoznic (numita in italiana ”sinistra”), dar (constient) girata de la cel mai inalt nivel. Nu mai vorbesc despre faptul ca s-a renuntat si la a doua litera a numelui de botez (cea care facea o distinctie intre nume, sugerandu-l pe cel corect, real). Astfel, Al. Philippide a ajuns A. Philippide ceea ce poate insemna si Andrei, Adrian, Ana etc. De fapt, CLC insusi desfide orice eventuala regula a scrierii numelor de botez, grafiindu-le alandala, care si cum, la intamplare sau la inspiratie: ”Alexandru Philippide si G. Ivanescu, pana la Gavril Istrate, Th. Simenschy, Vasile Arvinte, Al. Andriescu, Dumitru Irimia, Corneliu Dimitriu, Constantin Francu, Stelian Dumistracel si, cum spuneam, Eugen Munteanu”.  CLC ma ajuta, si cu acest exemplu semnificativ, sa sustin, din nou, ca limba romana este, actualmente, una cu totul neregulata. Spun asta ca sa nu cad in pacatul de a acuza ditamai filologul (recte CLC) ca dispretuieste superior si ingamfat reglementarile (cate or mai fi) la care si scoala ieseana de limba romana a contribuit masiv si semnificativ… Un alt mic exemplu: CLC incalca normele elementare ale limbii romane producand un grav si dezagreabil dezacord (scuza ca este un accident produs inconstient nu prea tine): ”Eugen Munteanu – continuatorul incontestabil, in postmodernitate, a proiectelor stiintifice de anvergura” considerandu-l pe E.M. de … genul feminin. (Sugerez o modalitate de verificare a faptului daca in cazul citat ar fi trebuit folosit ”al” prin intrebarea autoadresata: Al cui continuator este E.M.? Raspuns: al proiectelor…). Presupun ca, in atari conditii de stapanire a gramaticii, daca profesorul universitar s-ar prezenta la un concurs de titularizare pentru Liceul din Harlau, ar pica cu succes.

Nu exclud ca aceste noi reglementari lingvistice si ortografice operate pe viu in ultima perioada pe cordul limbii romane sa fie opera acelorasi ”savanti” care au legitimat (ca un alt exemplu) dreptul de libera trecere a pleonasmului ”mijloace mass media” asupra caruia m-am mai pronuntat si cu alte ocazii. Dar nu exclud nici varianta ca la aceste malformari lingvistice sa contribuie si ”savantii” nostri din comuna urbana Iasi, daca luam de buna aprecierea facuta de insusi CLC in articolul deja citat mai sus: ”Nu stiu cati dintre concitadinii nostri mai au timp sa afle/ sa-si aminteasca/ sa observe ca limba romana moderna, fixata pe baze stiintifice solide, este, in mare masura, rezultatul cercetarilor savantilor formati si afirmati in interiorul comunitatii filologice din Capitala Moldovei”. Despre recunoasterea faptului ca actuala limba romana este incremenita in modernitate (”limba romana moderna”), refuzand inovatiile postmodernitatii, nici nu mai trebuie sa insist. Faptul ca CLC il scoate in afara acestui demers ”stiintific modern” pe Eugen Munteanu, initiatorul ”congresului academic” omagial dedicat lui Ivanescu, plasandu-l, discret, in postmodernitate si tamaindu-l vartos si gretos (auto)laudativ, denumindu-l ”continuatorul incontestabil, in postmodernitate, a proiectelor stiintifice de anvergura, ce au caracterizat mereu activitatea scolii lingvistice de la Iasi” trebuie tradus prin faptul ca E.M. a abandonat stiintificitatea modernitatii si s-a abandonat, nepermis, nestiintificitatii postmoderne. Daca interpretarea mea este corecta, atunci E.M. este un potential aliat al meu atunci cand sustin si argumentez ca ”Stiinta disciplinara moderna a murit! Traiasca cunoasterea transdisciplinara postmoderna!”.

Cat despre ”bazele stiintifice solide” ale limbii vorbite de catre o populatie sau un popor am mai scris. Aceleasi ”argumente stiintifice solide” sunt invocate si de lingvistul politic Vasile Stati din Republica Moldova cu privire la ”stiintificitatea” denumirii de limba moldoveneasca, dar si de lingvistii politici de la Bucuresti care demonstreaza (tot ”stiintific”) faptul ca denumirea corecta este limba romana. De atata ”stiinta”, romana vorbita de cetatenii Republicii Moldova se numeste limba moldoveneasca, lucru consfintit in Constitutia statului vecin. Subliniez, din nou, un adevar axiomatic, acela ca limba este o conventie si nu o constructie ”stiintifica” artificiala (gen esperanto). ”Savantii” – pentru a-si justifica existenta salariala – pe langa ”importantele congrese academice” gasesc mereu cate ceva de stricat (vezi exemplele de mai sus) pentru ca apoi, alti savanti/ experti/ specialisti sa scrie articole, studii, disertatii prin care sa se repare reglementarea ”stiintifica” anterioara.

Am intervenit, in dese randuri, in dialogul pe tema candidaturii Iasiului la onorantul si bine finantatul titlu de capitala culturala europeana. Inclusiv ieri, 20 noiembrie 2012, am postat pe pagina mea de Facebook (FB) un comentariu la articolul ”Iasul se afla in fata Clujului in lupta pentru titlul de capitala culturala europeana” semnat de Raluca Dana Diaconiuc: ”Raluca DD face uz de un simplu joc de cuvinte: Iasul se afla in fata Clujului… Da se afla in fata Clujului si il priveste – fata-n fata – cu admiratie si sfanta invidie intelectuala. Dl Raileanu a mers la Cluj sa vada ce se mai poate imprumuta de pe acolo ca sa nu iasa chiar pe locul patru dintre cele patru candidate la acest titlu. Iasul are de facut recuperari la capitolul mentalitate. Ma refer la mentalitatea europeana occidentala. Iasul este paseist, fatalist, adormit, bleg, lipsit de initiativa, fara nerv si fara putere concurentiala reala. Materialismul iesenilor nu ii recomanda pentru o competitie de spiritualitate. Desfiintarea librariilor Humanitas si Alexandria spune ceva despre setea de cultura a iesenilor. Pornografia teatrala nu poate tine loc nici de teatru, nici de avangardism cultural. Autoplagiatorii ieseni (vezi https://liviudrugus.wordpress.com) aduc puncte negative Iasului, in timp ce Clujul obtine puncte pozitive prin http://www.plagiate.ro si prin cartile antiplagiat care apar la Cluj. Clujul are saptamanalul Tribuna, Iasul are doua Cronici (una mai veche decat alta), ambele sub nivelul Tribunei. Clujul a demarat pregatirile cu cel putin doi ani in urma. Iasul se pregateste ca la anul sa ofere… ”un proiect de concept al candidaturii sale” (cf Raluca DD). Asadar, in viitorul apropiat vom face niste planuri pentru viitorul indepartat. Nu e rau, poate prin 2050 sa reusim sa contam cat de cat in competitia cu harnicul si intelectualul Cluj. Vom muri si vom vedea… (vezi http://oradeiasi.oradestiri.ro/iasul-se-afla-in-fata-clujului-in-lupta-pentru-titlul-de-capitala-culturala-europeana/cultural/2012/11/19/)”. In acest mic comentariu imi exprimam rezerva fata de capacitatea reala a Iasiului de a concura cu Clujul (ba chiar si cu Timisoara). Redau mai jos aceasta postare ce pare a fi publicata si pe editia electronica a publicatiei ”Ora de Iasi”, realitate virtuala contrazisa insa de ceea ce este scris mai jos si anume ”Nici un comentariu”. De asemenea, cele doua „like”-uri nu permit vizualizarea autorilor acestora, vizualizare garantata de proprietarii FB. Inteligenta romaneasca in materie de informatica nu se dezminte, mai ales in materie de „jmekerie” si contrafaceri. Asadar, nu exclud ca amintitul comentariu este vizualizat doar de mine, iar cele dou like-uri sunt puse acolo doar ca sa-mi „dea satsfactie”, desi cred ca sunt singurul care il pot citi…

In context, amintesc faptul ca „mi-am permis” sa fac un comentariu critic la adresa unui articol (”Arta profesoratului intre agorafobie si epistemologie”) publicat de CLC in revista bucuresteana ”Cultura” (vezi: http://revistacultura.ro/nou/2011/03/arta-profesoratului-intre-%E2%80%9Eagorafobie%E2%80%9C-si-%E2%80%9Eepistemologie%E2%80%9C/). Deoarece opiniile mele difereau putin de cele ale autorului am publicat la rubrica de Comentarii urmatoarea opinie: ”Liviu Drugus  Says:

April 4th, 2011 at 7:57 am

Codrin Liviu Cuţitaru – discipol sau dublură?

Liviu Drugus liviusdrugus@yahoo.com , http://www.liviudrugus.ro

Revista săptămânală „Cultura” continuă să mă intereseze/ frapeze atât prin calitatea unor articole (exemple: grupajul dedicat lui Mircea Ivănescu şi articolul semnat de Mihaela Grancea, dar şi eseul lui CLC intitulat – neinspirat şi chiar incorect – „Arta profesoratului: între şi ”) cât şi prin tezismul editorialistului Augustin Buzura, un vehement angajat ideologic al opoziţiei actuale. Mă refer acum la numărul 11 (316) din 24 martie 2011, paginile 28 – 29.
Voi formula câteva remarci pe margine eseului lui CLC, motivat fiind de senzaţia de deja vu pe care am avut-o atunci când am citit câteva dintre opiniile opiniomanului ieşean (pe care îl citesc şi la rubrica Opinii a cotidianului Ziarul de Iaşi). Evident, voi da curs şi unor întrebări care îmi apar în minte atunci când nu sunt de acord cu unele formulări, idei, concluzii etc. ale autorului. Cum spuneam, titlul mi se pare ciudat: „agorafobia” nu ţine de „arta” profesoratului, ci este pe deplin în afara acesteia. Agorafobul poate lesne să se retragă între pereţii bibliotecilor şi să devină un cercetător bun, în loc să rămână în afara artei profesoratului, să sufere atât el cât şi aceia cărora li se adresează (desigur, doar dacă nu este cumva un sado-masochist autentic). CLC ar fi putut să se apropie mai mult de un eseu autentic dacă ar fi respectat regulile artei, respectiv dacă ar fi făcut şi citări ale surselor invocate (aşa cum face, de exemplu, cu notabilă distincţie şi autentic profesionalism, bilunarul Tribuna de la Cluj). Un prim exemplu este luat din primul capitol – „Fiorii interacţiunii” – al articolului : „Conform cercetărilor sociologice celor mai serioase, în epoca modernităţii, spaima prin excelenţă a omului rămâne aceea de a ţine un discurs în faţa unui grup – mai mare sau mai mic – de indivizi.”. Trimiterea la vetusta şi desueta epocă a modernităţii, încheiată cu mai bine de jumătate de secol în urmă, vine în flagrantă contradicţie cu concluziile acestui eseu, postmoderne prin excelenţă. Nu m-ar mira să citesc, într-un viitor articol al lui CLC, că cele mai moderne cercetări sunt cele postmoderne… Ce l-ar fi costat pe CLC să citeze sursa serioaselor cercetări? Asta cu atât mai mult cu cât, drept argument suprem, autorul continuă cu o frază ce relativizează spusele anterioare: „Se pare că această aprehensiune teribilă o depăşeşte în intensitate şi pe cea care, la prima vedere, am fi tentaţi să o considerăm mama tuturor fricilor: teama de moarte”. Cel care tocmai citise excelenta relatare a teribilelor spaime ale unui soldat care a luptat pe ambele fronturi la ultimul mare război (pagina 27) va avea dovada că cele afirmate mai sus sunt o simplă speculaţie ad hoc, nesusţinută de nimic, decât, cel mult de clamarea unor sporuri salariale de nivel maxim pentru bieţii profesori speriaţi de studenţi… Emotivitatea crescută a profesiei de dascăl este, cred, mult depăşită de aceea a actorilor şi a politicienilor în campanii electorale sau în Parlament (evident, mă refer la cei buni, nu la simulanţi lipsiţi de minimul bun simţ care îi face imuni la orice emotivitate…).
Lipsa de respect al autorului faţă de cititorii săi apare prin consecvenţa acestuia de a NU cita, de a NU trimite cititorul interesat de mai multă cunoaştere la o sursă concretă (editură, an, pagină). Iată cum citează profesorul CLC: „Într-o carte superbă („Lessons of the masters/ Lecţiile Meştrilor”) – ce reuneşte un număr de prelegeri despre relaţia „maestru-învăţăcel –, marele profesor George Steiner…”. Din modul de punere a ghilimelelor la titlul cărţii rezultă că lucrarea a apărut cu acest dublu titlu – în engleză şi română – pe coperta sa…. Urmează un citat de 35 de rânduri (!), cu intercalare a unui comentariu personal de 8 rânduri – tehnică subversivă menită să confunde textul autorului citat cu gândirea proprie a autorului articolului. Până în prezent, credeam că tehnica era deţinută doar de profesorul universitar ieşean Tiberiu Brăilean şi de profesorul universitar băcăuan Ştefan Munteanu, doi maeştri ai acestei tehnici (câteva probe sunt prezente pe site ul subsemnatului la secţiunea Recenzii. Acum, tabloul este mai complet şi mai uşor de diagnosticat. Evident, ar fi fost extrem de utilă precizarea paginilor de unde a fost copiat/ tradus textul cu pricina, deoarece chiar aş vrea să verific originalul englez la etimologiile cuvintelor „a transmite” (tradendere) şi „traditio” (ceea ce ne-a fost înmânat). Cred că merită să reliefez filiaţia dinspre latinescul „tradendere” (transferare, transmitere) şi englezescul „trade” (comerţ), un act realmente „tradiţional”, ca să nu spun ancestral…
Următorul segment al articolului lui CLC („Cunoaşterea ca formă de putere”) începe tot cu o citare în stilul, încă nerevendicat ca atare, promovat de profesori şi cercetători din scumpa noastră patrie cu o democraţie culturală extrem de originală. Concret iată citarea: „Într-un eseu faimos din secolul al XIX, – vai, câtă precizie! – „Nature/ Natura”, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observă [….]”. Se observă acelaşi stil ambiguu de citare care ne face să credem că acesta era titlul original al lucrării, bilingv, dar fără a ne oferi sursa din care a citit şi preluat CLC informaţiile pe care le prezintă în continuare şi la care se adaugă trimiteri la Socrate şi Platon, Husserl şi Merleau Ponty, evident fără a preciza măcar „secolii”, darmite, titluri de carte, autori, edituri, ani, pagini… Invocarea unei eventuale lipse de spaţiu tipo cade, doar una dintre cele trei imagini care însoţesc articolul ar putea fi înlocuită cu spaţiu dedicat trimitelor, notelor, referinţelor.
În segmentul final („Superformula”) CLC ne trimite (vorba vine….) la dr. Antonio Damasi şi două lucrări ale sale prin care se demonstrează un lucru uşor intuibil: emoţiile sunt absolut necesare vieţii umane; iar raţionalismul cartezian; uscat şi reducţionist trebuie „musai” îndulcit şi umectat cu emoţionalitatea specific umană. Mă mir că CLC nu l-a citat pe Coleman cu „Inteligenţa emoţională” şi „Inteligenţa socială” aflate în orice librărie… Melanjul dintre raţiune şi emoţii este o chintesenţă a gândirii postmoderne, transdisciplinară şi bazată pe logica terţului inclus de tip „şi – şi”, tip de gândire pe care o promovez şi o predau studenţilor de peste trei decenii. Evident, teoriile create şi semnate de mine nu pot fi citate şi puse alături de celebrităţi occidentale deja amintite… Mi se pare simptomatic fapul că niciun autor român nu este invocatînsuşi şi nici măcar autorul nu se prezintă cu vreo contribuţie oarecare… Concluzia la care ajunge CLC este formulată astfel: „Gândim şi apoi acţionăm, numai în măsura în care, concomitent, şi simţim”. Este definiţia pe care o dau eu managementului de cel puţin 10 – 15 ani, teorie definită în cadrul Metodologiei Scop Mijloc (MSM) – EMMY în varianta engleză – şi care vizează compactizarea şi esenţializarea cunoaşterii despre om şi comportamentul uman într-o abordare unică şi unitară care să aibă drept nucleu dur Politica-Economica-Etica văzute în simultaneitatea şi continuitatea lor indistinctă. Pe acest nucleu orbitează firesc abordări legate de drept, estetică, lingvistică etc. Evident, cine doreşte să se informeze sau să intre în dialog cu mine, o poate face şi prin lecturarea unora dintre articolele postate pe site, publicate în reviste precum ETC (www.ugb.ro/etc) sau European Legacy, scriindu-mi sau publicându-şi opiniile în reviste sau bloguri. Dialogul este nu doar posibil, ci extrem de necesar în postmodernitatea caracterizate de comunicare globală, transdisciplinaritate şi compactare informaţională.
Întrebarea din titlu face trimitere la posibilitatea ca CLC sa-mi fie un tăcut şi respectuos discipol sau este doar o simplă dublură/ portavoce a unor somităţi occidentale, unele deja contestate sau rămase doar în amintirea modernităţii care este deja istorie…
Valea Adâncă, Miroslava Duminică, 3 aprilie 2011, ora 16.00

Urmare a aparitiei acestui comentariu de mai sus, un presupus cititor (pe care eu il banuiesc a fi chiar profesorul CLC) imi replica urmatoarele: Silviu Manolescu Says:
April 9th, 2011 at 8:27 am

Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui informati ca ai fost profesor de socialism si ceausism inainte de 89, dupa care ai sters-o la Chisinau. Discipolii matale cam pe acolo se afla. Ma mir ca-l numesti “ideolog” al puterii pe Augustin Buzura, dumneata care ai bagat, malign, ceausismul in oasele unor bieti studenti medicinisti. Ti-am fost student inainte de 89 si mi-e rusine sa te vad vorbind despre … marile cuceriri ale postmodernitatii capitaliste.

Incantat de faptul ca, in sfarsit, un dialog parea a se infiripa, am raspuns urmatoarele:

Liviu Drugus Says:
April 18th, 2011 at 11:01 am

Mult stimate si iubite tovarase Silviu Manolescu (un pseudonim perfect pentru un pseudointelectual). De ce te miri in loc sa rapunzi la invitatia la dialog? Pentru ca nu vrei sa dialoghezi, pentru ca esti incremenit in proiectul de “contestatar” de tip nou. Pentru ca nu ai nimic de spus. Pentru ca nu ai nici o idee de comunicat. Pentru a demonstra celor care (mai) citesc acest forum te informez ca nu am predat niciodata socialism (titular curs era prof Marinescu) si nici ceausism (curs existent poate in mintea ta). Am predat disciplinele Economie politica si Economie sanitara. Daca mi-ai fost student (poate coleg cu Alina Mungiu careia i-am indrumat o lucrare de cercetare in 1988?) adica, daca esti un biet fost student medicinist, iti spun ca unii studenti medicinisti erau mai ceausisti decat mine. Un exemplu cred ca esti chiar tu, indoctrinat definitiv in doctrina luptei de clasa si a dusmanului de clasa ce trebuie izolat, distrus, nimicit… Daca spui ca iti este rusine “ca ma vezi vorbind” (licenta iti apartine) tot este un lucru bun. Asta dovedeste ca esti un om simtitor, sensibil chiar… Evident, incompatibilitatea ta cu postmodernismul demonstraza ca esti bine infipt in proiectul modernist (din care si comunismul a aparut) proiect din care nu poti iesi. Infierarea mea cu sfanta manie proletara demonstreaza ca eforturile profesorului Marinescu au dat si mai dau roade. Desigur, astept nu doar alte injuraturi, ci eventuale replici la observatiile mele. Altfel, ce rost au injuratorile intr-un saptamanal de Cultura? Eventualii cititori ai acestor comentarii vor decela cu usurinta cine este dogmaticul indoctrinat si lipsit de orizont cultural si cine nu.  A trecut mai bine de un an si jumatate de la incheierea abrupta a mult speratului dialog cu intelectualul iesean CLC, dar se vede treaba ca articolul cu pricina semnat de CLC a starnit un interes de rang mondial devreme ce oricate articole as fi scris si oricate intrari ar fi pe blogul meu de pe wordpress itemul referitor la dialogul dintre mine si CLC s-a infipt definitiv si irevocabil pe pozitia treia in lista oferita de Mr Google, dar nu oricum, ci intr-un anumit fel… Care fel? Unul din care sa reiasa clar si la prima vedere (cine mai are timp de citit comentarii lungi?) ca subsemnatul sunt un biet nostalgic comunist marxist-leninist stalinist ceausist trotkist maoist etc – ist:

 „Cultura » » Arta profesoratului: între „agorafobie“ si „epistemologie“

revistacultura.ro/…/arta-profesoratului-intre-„agorafobie“-si-„epistem…

24 Mar 2011 – Tovarasul Liviu Drugus, ma mir sincer ca dumneata te-ai transformat in comentator “postmodern” pe diverse forumuri. Cei care nu stiu, ar trebui 

Atat! Orice cititor grabit stie deja, din citirea celor doua randuri, cine este tovarasul Drugus, si cine este dl CLC, pe baza Notei informative semnate de „tov Marculescu”. Se mira, insa, cineva ca din lungile mele comentarii Mr Google a ales cu exactitate tocmai citatul in care tov Marculescu ma „desconspira” in fata milioanelor de cititori insetati de adevar? Cine stie putine informatica este de acord ca un citat dintr-un text poate fi facut sa apara pe prima pozitie a oricarei cautari Google daca este supus unei „cosmetizari” informatice. Prietenii stiu de ce (si cum). Am readus in memoria eventualilor cititori ai revistei „Cultura” si ai cotidianului „Ziarul de Iasi” acest inceput de dialog din anul 2011. Din dialog rezulta clar la ce nivel de subcultura se afla Iasiul daca reprezentanti vizibili ai sai scriu bazaconii si compuneri agramate. Se observa, de asemenea, ca barbatia si onoarea dlui CLC au fost „reperate” de un „medic” revoltat de faptul ca in iliescianul capitalism de cumetrie mioritic unii profesori chiar au chef de dialog si de critica de intampinare. Si iata ca pornirea mea critica nu a fost deloc intamplatoare, „probitatea profesionala” a intelectualului iesean CLC fiind dovedita mereu-mereu, in trecut, acum si, probabil, si in viitor…

Revenind la problema dureroasa a incapacitatii Iasiului de a pretinde la calitatea de capitala culturala europeana subliniez, din nou, ca presupusii reprezentanti ai culturii locale nu pot (si se pare ca nici nu vor) sa iasa din paseismul pagubos si deloc productiv. Traind mereu din amintirea „marilor”, pigmeii prezentului se fac – nu doar in expresie relativa – din ce in ce mai mici, incapabili sa inteleaga ca ei sunt, de fapt, groparii culturii iesene si chiar a culturii romane. Cui ii foloseste oare o asemenea litanie adormitoare si deloc stimulativa: „Iasul are, din fericire, o glorioasa traditie culturala, iar noi, localnicii, ne-am obisnuit de aceea sa ne asumam virtutile trecutului cu o anumita seninatate emotionala. A respira, in prezent, aerul pe care l-au respirat candva Alecsandri, Maiorescu, Eminescu sau Creanga, a colinda pe stradute pe care odinioara mergeau Xenopol, Negruzzi ori Ibraileanu, a intra in cladiri in care au intrat, poate, Sadoveanu, Toparceanu si G. Calinescu (in perioada profesoratului sau iesean!) ni se par lucruri normale, intrate intr-o dinamica existentiala a firescului” . „Sanatatea emotionala” cu care s-a obisnuit nu doar CLC, ci si multi alti „telectuali iesani” care clameaza ca aerul respirat de marii inaintasi le asigura, automat si fara alte eforturi, calificarea pentru capitala europeana in 2020 este o adormitoare iluzie. Doar daca ar fi sa luam in calcul postul national Transilvania Li!ve si ajungerea din urma a Clujului nu poate fi facuta in cei sapte ani (de criza!) care urmeaza pana in 2020. Oricum, „dinamica existentiala a firescului” iasiot (o sintagma iesita din putul gandirii de tip iliescian si din „meandrele concretului” mioritico-manolic ale mult prea prelungitului feudalism romanesc numit pretentios „tranzitie”)  mi se pare nu doar total nefireasca, ci si jenanta…

CLC se plange de „riscul de a rata, in estimarile personale si colective, importanta axiologica majora a unor astfel de vecinatati”, fapt ce reitereaza diagnosticul meu de paseism pagubos si bolnavicios al intelectualilor ieseni. In continuare, CLC face trimiteri obositoare la maretia trecutului si a maretilor inaintasi ai caror epigon nefericit este. In fine, extragand esenta esentelor din cuvantarea directorului institutului, dl Eugen Munteanu, CLC – generos fata de cei care nu au putut lua parte la academicul congres – ne face cunoscuta o mostra din mareata cuvantare: „La mentionatul congres, Eugen Munteanu (care a fost studentul, discipolul si apropiatul lui G. Ivanescu) i-a facut o frumoasa evocare profesorului, insistand pe ideea delicatetii savantului in fata tentaculelor de otel ale istoriei. Induiosatoare, in portretul respectiv, ramane colaborarea dintre Ivanescu si domnul Fasola – un fel de dactilograf personal al profesorului. Personajul in cauza nu rata nici un moment pentru a-l tapa de bani pe savant, profitand, desigur, de fragilitatea sociala a ultimului, aflata in contrapondere cu forta geniului lui stiintific”.

Curat stiintific, Coane Fanica!

PS Parte integranta a peisajului „cultural-stiintific” al Iasiului este si partea de agramatism pe care si-o asuma Agentia de stiri „Infoapollonia” (http://www.infoapollonia.ro/invatamant/colocviul-international-g-ivanescu-la-iasi/#respond) . Mi-am permis sa atentionez „aghentura” cu pricina asupra unei erori de scriere (parte integranta a culturii iesene si romane actuale), dar comentariul meu, la ora scrierii acestor randuri, inca astepta moderarea…Verificand inca o data, observ ca observatia mea a fost  …. moderata definitiv, adica stearsa! Halal ziaristi, halal cultura!

Iata observatia facuta de mine:
Liviu Drugus

Your comment is awaiting moderation.

Regret ca trebuie sa incep cu o observatie, dar o fac in speranta ca limba romana va avea de suferit mai putin… Imperativul verbului ”a fi” se scrie ”fii” nu ”fi”. V-am facut publicitate gratuita pe blogul meu. Tocmai de aceea, sper sa remediati rapid eroarea lingvistica. Cu prietenie, Liviu Drugus http://facebook.com/liviu.drugus

Liviu Drugus

Miroslava, Iasi, 21 noiembrie 2012

http://facebook.com/liviu.drugus    https://liviudrugus.wordpress.com    www.liviudrugus.ro

Reclame

Ioan Danila si provincialii (de) basarabeni cu probleme grave in zona bunului simt


Ioan Danila si provincialii (de) basarabeni cu probleme grave in zona bunului simt

Dupa ce elanul meu de a scrie despre implinirea a doua secole de la desprinderea Basarabiei din trupul Moldovei a fost curmat brusc de constatarea trista (facuta de mine si semnalata ca atare intr-o postare anterioara) referitoare la publicarea, cu iz de autoplagiat, a aceluiasi articol (”Basarabia – 200”) semnat de acad. Alexandru Zub in doua reviste simultan (una la Iasi si alta la Bacau), iata ca lunarul ”Ateneu” de la Bacau readuce subiectul ”Basarabia” in atentia mea. Universitarul lingvist Ioan Danila, de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Vasile Alecsandri” din Bacau, scrie un articol intitulat ”Istorie si limba, in Basarabia” publicat la rubrica ”Cum vorbim, cum scriem” (Ateneu, mai 2012, pagina 2).
De regula, articolele au darul sa lamureasca, sa instruiasca sau sa dovedeasca aspecte pe care cititorul mediu nu le (prea) cunoaste. Pentru mine (nu doar carcotasul de profesie, ci si iubitorul de lingvistica) articolul semnat de Ioan Danila a adus doar cateva nelamuriri, iar dovezile, argumentele, probele logice… cam lipsesc cu desavarsire. In schimb, articolul este alcatuit dintr-o lista – destul de lunga – de simple afirmatii, etichetari si polemici pe tema deja ultraframantata si fara un final previzibil, aceea a denumirii ”corecte”, ”adevarate”, ”stiintifice” etc. a limbii vorbite de fratii nostri basarabeni. Totodata, autorul cade in facila placere de a arunca anateme si blesteme la adresa acelora care ar avea alt(e) punct(e) de vedere, largind fisurile culturale generate deja de secolele de despartire fortata si uitand sa mai construiasca punti de dialog (podurile de flori s-au ofilit de mult si s-a probat deja ca marea deschidere din 1990 a fost doar rodul unor conventii politice, a unui raport de forte care a favorizat ruperea subordonarii directe a Chisinaului fata de Moscova).
Cu regretul ca revista ”Ateneu” nu are si o varianta electronica – respectiv posibilitatea ca cititorii sa comenteze direct articolele, iar autorii sa raspunda prompt – voi prelua cateva pasaje din articolul semnat de Ioan Danila care mi se par discutabile si generatoare de sensibilitati si susceptibilitati nenecesare. Prima fraza a primului alineat, pe langa stangacia formularii, are darul sa confirme faptul ca in probleme politice si diplomatice lingvistii trebuie, mai intai, sa cunoasca bine sensurile folosirii unor sintagme si concepte; in caz contrar ne vom mira, in continuare, de ce apropierea dintre cele doua state romanesti se face atat de greu, sau deloc: ”Despre felul cum se vorbeste in provincia din stanga Prutului s-a scris mult, chiar prea mult, daca luam in seama inutilitatea unei discutii”. Pentru lingvistul Ioan Danila (I.D.) ”provincia din stanga Prutului”, alias Basarabia, reprezinta o zona in care se confrunta lingvistii cei buni, ”stiintifici” si lingvistii cei rai, rau intentionati, vanduti dusmanului etc. Dar, inainte de a dihotomiza astfel (nepermis, dupa umila mea parere) I.D. comite un delict de lezmajestate, minimalizand statusul statului vecin (sau doar o parte a acestuia) de la acela de stat independent, membru ONU, la postura de ”provincie” (ruseasca? romaneasca?), decupand arbitrar din Republica Moldova, doar Basarabia, fara a include Transnistria, parte integranta a statului moldovenesc. Sau, poate, autorul face o subtila aluzie, prin antiteza, la noi, ceilalti provinciali, respectiv la cealalata parte a Moldovei, adica ”provincia din dreapta Prutului”, loc de unde se emit ”adevaratele adevaruri stiintifice” in probleme legate de denumiri, botezuri, porecle si alte onomastici? Cui folosesc oare astfel de jocuri cu cuvinte polisemice si – mai mult ca sigur – confuzive? Cu siguranta, un cititor (evident, un provincial!) din invocata provincie Basarabia nu se va simti prea confortabil atunci cand se va identifica cu un simplu locuitor al unei provincii si nu cu un cetatean al unui stat european independent, cu sperante de integrare cat mai rapida in spatiul tot mai larg al Europei unite. Este interesant de observat ca sintagma ”provincia Basarabia” nu este o inventie a universitarului Ioan Danila, ci pare a fi desprinsa dintr-un plan de actiune mai larg, unul care ar putea sa contine cateva  alternative: una ar fi aceea a posibilei retrageri a recunoasterii statalitatii si independentei Republicii Moldova, prin anularea – la nivel international – a Pactului Ribbentrop-Molotov si a consecintelor acestuia pentru statul roman; o alta ar fi partajarea discutarii situatiei si destinului zonei numite Transnistria, fie prin acceptarea transformarii acesteia intr-o zona de influenta rusa de tip Kaliningrad, fie prin compensari teritoriale in cerc: Republica Moldova-Ucraina-Rusia. Aceasta speculatie a mea referitoare la alternativele de mai sus mi-a fost generata si de faptul ca, in articolul sau intitulat ”Basarabia – 200” si publicat simultan de revistele ”Vitraliu” de la Bacau si ”Dacia literara” de la Iasi, acad. Zub foloseste sintagma ”provincia Basarabia”. Este adevarat, modul in care o face Al Zub este unul delicat, diplomatic si echilibrat, sintagma cu pricina aparand o singura data, spre finalul unui articol preponderent istoric, dimensiunea politica a probleme fiind doar tangential atinsa: ”Destinul romanesc al provinvciei dintre Prut si Nistru a dobandit in mod sigur noi valente, justificand optimismul”,  (”Vitraliu”, an XX, nr 1-2 (38) Aprilie 2012). Dupa cum cum se va vedea, Ioan Danila preia aceasta sintagma dar de o maniera pe care eu unl o consider cel putin inadecvata. Mentionez, in context – si in antiteza – ca Al. Zub are grija sa menajeze sensibilitatile (geo)politice amintind, fie si en passant, despre constructia politica/ statala numita Republica Moldova: ”Republica Moldova, in noua alcatuire, ezitand mereu intre Federatia Rusa si reintegrarea in statul roman, a ajuns pana la urma sa-si croiasca o cale ”autonoma” spre Uniunea Europeana, alaturi de Romania si aspirand pesemne la o solutie integrativa a la longue” (Zub Al., Vitralii, articolul citat, pagina 42). Tonul usor hiperoptimist al savantului iesean pare a fi unul deliberat, trecand – probabil cu buna stiinta – sub tacere faptul ca Republica Moldova este integrata economic in multe structuri ale Comunitatii Statelor Independente (CSI) – structura integrationista construita de Moscova ca o contrapondere la UE, la fel cum CEE a fost gandita, initial, si ca o contrapondere la Uniunea Sovietica.

Revenind la articolul bacauanului Ioan Danila, ce observam? Dupa prima fraza, introductiva, hopa! apare si fraza concluziva: ”Nu poate fi invocat niciun motiv din sfera bunului simt care sa apere asa-zisa limba moldoveneasca, iar daca cineva o face, este limpede ca are interese de ordin politic si nu stiintific. Au mai fost situatii de negare a unui adevar istoric, dar acesta era fie insuficient reliefat, fie cuprindea elemente vulnerabile. In cazul ”limbii moldovenesti” insa, lucrurile stau cu totul altfel. Avem in fata o realitate pe care doar rauvoitorii incearca sa o mistifice, iar cand o fac, se aleg cu replici si demonstratii de logica ale celor de pe stanga ori de pe dreapta Prutului.”. Dar, cine sunt, oare, nesimtitii din provincia de peste raul Prut care apara asa zisa limba moldoveneasca? Nu stiu daca cititorii onesti si-au pus aceasta intrebare, sau daca au, eventual, si un raspuns. Nu stiu daca si dl I.D. are un raspuns. Pentru orice eventualitate, ofer eu unul, uite asa! ca sa ma expun din nou criticilor patriotilor ”stiintifici” transpruteni care demonstreaza (”logic”, cum altfel?) ca o anumita denumire a limbii vorbite in ”provincie” este una pur ”stiintifica”, iar orice alta denumire este, pe cale de consecinta, nestiintifica. Asadar, cine sunt nesimtitii? In primul rand, toti parlamentarii moldoveni majoritari care, incepand din anul 1992 si pana azi, au inscris in Constitutia tarii faptul ca limba oficiala a statului moldovenesc este limba moldoveneasca. In al doilea rand, nesimtiti sunt si cetatenii moldoveni (mancurtizati sau nu) care au ales acei reprezentanti majoritari in Parlament. In al treilea rand, pe masura ce politrucii bucuresteni de rit moscovit si obedienta imperiala (la care se adauga si ecourile lor din ”restul/ resturile” tarii) care sustineau, ”stiintifico-politic”, ca denumirea corecta a limbii vorbite de basarabeni este DOAR limba romana, gama nesimtitilor creste, deoarece nesimtitii de moldoveni basarabeni erau stimulati in a-si dezgoli orgoliul: ”da! noi graim moldovineshti, inci di pi vremea lu Stefan cel Mari”.
Este evident ca lumina zilei, fara demostratii savante lingvistico-politice, ca limba vorbita in Basarabia si Transnistria este limba romana. Cred ca orice copil vede asta, si ne putem lipsi de contributia savanta a academicienilor ”ultrastiintifici” care hotarasc, eventual prin vot, ca limba romana este vorbita si la stanga si la dreapta Prutului. Pe fondul acestei evidentze absolut imposibil de combatut, apare insa o alta problema, o cu totul alta problema, aceea a DENUMIRII limbii oficiale a statului moldav. (Mai amintesc aici faptul ca, in calitate de redactor sef de sectie al cotidianului Parlamentului Republicii Moldova, Sfatul Tarii – de la aparitie, in 1990, pana la disparitie, in 1994 – am asistat la majoritatea discutiilor oficiale si in presa referitoare la statalitatea Moldovei, la constitutie, la constructii institutionale etc., context in cu care a fost avansata si varianta denumirii statului cu sintagma ”Republica Romana Moldova”, cu limba oficiala – limba romana. Modul nediplomatic, grosier si chiar usor arogant al Bucurestiului, a generat un rezultat cat se poate de previzibil: respingerea romanismului de catre moldoveni (filorusi sau nu) si promovarea moldovenismului, fapt ce are repercusiuni si in prezent. Nu mai insist asupra propunerii mele de compromis, cu avantaj cert pentru ideea de limba romana si cultura romana, aceea ca DENUMIREA limbii oficiale a noului stat independent sa fie moldo-romana. In scurt timp, tradatorul (adica eu) a fost identificat si de atunci limba moldoveneasca nu a mai coborat din Constitutia Republicii Moldova, dar si din disputele (chipurile ”stiintifice”) dintre lingvisti, dintre politicieni si chiar dintre simpli cetateni. Lucrurile au evoluat atat de nefiresc incat se ajunge, acum, ca in loc de explicatii, dialog si compromis sa se apeleze la injuriii si la etichetari ca pe vremea dictaturilor (stalinista sau ceausista, la alegere).
Ziarul Gandul din 27 martie 2012 consemna punctul de vedere al presedintelui moldav, aflat in vizita la Bucuresti, respectiv distinctia fireasca dintre latura juridico-politica si cea pur lingvistica a problemei in cauza:

”Noul preşedinte al Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a declarat luni că vorbeşte limba română dar, din punct de vedere legal, limba oficială este cea „moldovenească”, adăugând că politicienii sunt cei care creează artificial conflicte etnice, relatează PRO TV Chişinău.
„Eu vorbesc limba română. Dar eu sunt jurist, iar în Constituţie scrie «moldovenească». Academia spune că vorbim româna, dar legile ne spun că vorbim limba de stat, moldoveneasca”, a declarat preşedintele în cadrul emisiunii În Profunzime.
„Este o problemă artificială, cu antiromânismul, antirusismul. Le fac oamenii cointeresaţi, le fac oamenii care au dividende politice. Asta se întâmplă în oraşe mai mari. Duceţi-vă în sate, acolo oamenii trăiesc foarte bine, diferite etnii. Nu sunt conflicte pe motive etnice. Înseamnă că se poate. Dar la noi sunt forţe care le dirijează. Noi trebuie să ne gândim la ţara noastră şi să ne mândrim că suntem cetăţenii acestei ţări”, a adăugat şeful statului.
Totodată, preşedintele susţine că se va ajunge şi la etapa în care cetăţenii vor cunoaşte adevărul ştiinţific. „Eu cred că vom ajunge la situaţia în care cetăţenii să cunoască adevărul, deocamdată avem minciuna. Vin politicienii cu minciuna şi oamenii acceptă. Ei folosesc această tactică pentru a lua mai multe voturi”, a explicat Nicolae Timofti. (http://www.gandul.info/international/noul-presedinte-al-republicii-moldova-eu-vorbesc-limba-romana-dar-in-constitutie-scrie-moldoveneasca-9444068).
Marota ”adevarului stiintific” este mestecata la infinit, evident, tot pe post de ”argument ” referitor la ce este si ce nu este corect, adevarat, normal. Pentru I.D. preopinentii denumirii de ”limba moldoveneasca” (la fel de ”stiintifici” ca si ca cei care sustin ”adevarul” ca latina se trage din limba daca…) sunt, pur si simplu rauvoitori, mistificatori dar care – evident! – nu rezista in fata argumentelor zdrobitoare ale lingvistilor binevoitori si demistificatori ”de pe ambele maluri ale Prutului”. Lingvistii nu au, de fapt, nici un fel de treaba in a demonstra (”stiintific!”) ca romana moldovenilor este totuna cu romana muntenilor si ardelenilor. Mare fas! Lipsindu-le obiectul muncii, bravii nostri lingvisti intra si ei in hora politrucilor (polit-ruk = rus. ”politeciskii rukavoditeli”, adica ”conducator politic” de pe vremea bolsevicilor sovietici rusi), hora pe care o invart cu mare ardoare si iubire (de faima, de bani, de alte iluzii…). Cu alte cuvinte, I.D. recunoaste ca a te baga in disputa referitoare la limba moldoveneasaca este o treaba politica, dar, cu toate acestea, I.D. lasa deoparte lingvistica si se pronunta in treburi politice pe care doar presupune ca le stapaneste… Oricum, ajuns la faza in care ”rauvoitorii” se aleg (sau ar trebui sa se aleaga) cu demonstratii logice de pe ambele maluri prutene, I.D. nu gaseste alt argument logic si lingvistic decat un … citat dintr-un ziarist basarabean, Vitalie Josanu, care declara, recent, adica la 12 mai 2012, la Tg. Neamt, la Simpozionul international (bag mana in foc ca era unul moldo-roman, deci…. ”inter-national”) urmatoarele: ”Da, dar vedeti dv., cei de la Consiliul Europei nu aud protestele noastre si iau de buna descrierea facuta ”limbii moldovenesti” de catre Vasile Stati”. Asadar, iata si a patra categorie de nesimtiti, cei care reprezinta tarile lor intr-unul din forurile unionale europene. Rezumand, tagma nesimtitilor e mare, uriasa chiar. Noroc de ziaristul Vitalie, caracterizat de I.D. ca fiind ”un ziarist pursange (? – LD), tanar si bine informat, care stie sa atace si Uniunea Europeana, probabil si ONU, NATO si alte organizatii vandute rusilor, doar-doar prostii de provinciali moldoveni se vor destepta si vor vota o noua Constitutie in care sa se specifice ca denumirea stiintifica, corecta si adevarata a limbii vorbite de basarabeni este… cum crede fiecare de cuviinta. Important ar fi ca ametitii astia de provinciali basarabeni sa inteleaga cine sunt dusmanii lor: Consiliul Europei – organism manipulat de un malefic basarabean, lingvistul Vasile Stati -, Parlamentul Republicii Moldova – incapabil sa schimbe o lege de dragul lingvistilor, apoi partidele care fac majoritatea in Parlament, respectiv votantii acestor partide la care se aduaga, evident, unii tradatori de neam si tara care au priceput ceva mai devreme ca fortarea utilizarii denumirii limbii oficiale cu glotonimul ”limba romana” este cea mai buna si eficienta cale de promovare a limbii ruse si a …. ”limbii moldovenesti”. Romanul basarabean Vitalie, cel ”bine informat”, va afla, sper sa nu fie prea tarziu, ca atingerea unor scopuri inalte nu se face cu mijloace rudimentare de genul etichetarilor, blamarilor sau injuriilor din ”sfera bunului simt”, ci cu mijloace educative rafinate, care sa nu lezeze sensibilitati ancestrale sau abil induse de ”stapanii inelelor”.
Se pare ca I.D. nu are la indemana suficiente argumente logice pentru a demonstra ca romana este totuna cu moldoveneasca, devreme ce apleaza din nou la un ”specialist”: filologul basarabean Ion Nuta (ca si cum ar trebui sa fii mare specialsit pentru a constata ca romanii din Romania se pot lesne intelege cu romanii din Basarabia si fara dictionarul lui Stati). Iata demonstratia logica a faptului evident ca ceea ce se vorbeste pe cele doua maluri ale Prutului este una si aceeasi limba, demonstratie facuta in 2007 de Ion Nuta: ”Datele lingvistice si istorice nu ne ofera argumente pentru a incadra familiile moldovenesti de la vest de Prut intr-o limba, iar graiurile de pe teritoriul Republicii Moldova intr-o alta limba” (p. 97). Corectitudinea si exactitatea citarii este impresionanta, dar nu era deloc rau sa aflam si titlul lucrarii, editura, orasul, anul aparitiei…. Parerea mea de nespecialist lingvist (dar de maaaare amator de filologie) este ca citatul de mai sus nu dovedeste nimic (nici nu este ceva de dovedit, de altfel). Este, cel mult, un bun motiv pentru stati-sti sa persifleze o asemenea argumentare. Din pacate, I.D. rasuceste inutil cutitul intr-o rana ce ar putea sa se cicatrizeze, daca nu ar fi zgandarita mereu: Astfel, I.D. vorbeste despre ”articole sau luari de pozitie ale intelectualilor (profesori, cercetatori, istorici) [care] au stat in calea extinderii opiniei ca in Republica Moldova se foloseste o limba straina de limba romana”. Sa presupunem ca Stati cu ”acel oribil dictionar moldovenesc-romanesc” (cum l-a caracterizat Ion Nuta in Monitorul de Bacau, din – tineti-va bine! – 2004-2005. Cu asemenea trimiteri ”precise” – pagina 97 dintr-o lucrare nespecificata si trimiterea la colectia unui ziar pe doi ani – I.D. are sansa sa intre intr-o carte a recordurilor intelectuale negative…) asadar, daca oribilul dictionar nu ar exista, daca nu ar fi lingvisti pro-limba moldoveneasca si nici tradatori de neam si tara care sa sustina ca DENUMIREA limbii este mai putin importanta decat corectitudinea utilizarii acesteia, atunci credeti ca am avea o schimbare rapida a articolului din Constitutia RM in care se precizeaza ca limba oficiala in Republica Moldova este limba moldoveneasca? Nicidecum! Raportul de forte politice din Parlamentul RM este singurul care va mentine sau va schimba acel articol! Indiferent de ce spune Stati, Nuta, Josanu, Danila sau Drugus. Toata povestea cu limba moldoveneasca nu are deloc de-a face cu lingvistica, ci strict cu politica si raportul de forte din organismul legislativ suprem al Republicii Moldova. Si mai adaug un lucru care ar trebui sa dea de gandit filologilor dialectologi si lingvistilor de varii (in)competente: proaspatul ministru de externe al Romaniei, profesorul de filosofie pensionar Andrei Marga a declarat (cu subiect si predicat, cum spun unii analisti…) – la inceperea mandatului sau – ca Putin este un model de conducator demn de urmat si ca Romania ar trebui sa se deschida mai larg spre piata rusa. Cu acest semnal din partea Romaniei, fortele pro ruse si promoldoveniste si-au intarit subit pozitiile, fara nici cel mai mic efort. Iar dupa asta, pot veni sute de specialisti sa demonstreze identitati de continut ale limbilor vorbite in cele doua state: semnalele politice bat orice argumentare de genul celor amintite mai sus.
In lista presupuselor argumente in favoarea denumirii ”corecte” a limbii romane I.D. ne trimite la Mihai Eminescu, tot cu o citare aiuristica, fara a aminti titlul articolului si data exacta a aparitiei acestuia (iunie 1878). In acel articol (care?) Eminescu scria: ”Sute de ani, romanii au fost cel putin indirect stapaniti de turci: niciodata in curgerea veacurilor turcii nu au pus in discutie limba si nationalitatea romana”. OK, si ce dovedeste asta? Ca rusii sunt mai rai decat turcii? Asta o stim de la Stefan cel Mare care a lasat cu limba de moarte urmasilor sai ca ”mai bine inchinati tara turcilor, decat rusilor”. Iar I.D. continua lista ”argumentelor” despre denumirea corecta a limbii vorbite in Basarabia cu popularizarea ”gandirii” lui Vasile Stati care ”continua sa-i imparta pe contemporanii sai in raport cu ”Soimul pacii si cioroii unionisti”. Formularea, a la Gaga, poate starni reactii vehemente din partea logicienilor sau a oamenilor cu o gandire neafectata. Cum adica, intreaga umanitate contemporana este impartita de Stati in functie de titlul unui articol? Ciudata limba romana, domnule profesor Ioan Danila! Ca o posibila explicatie, I. D. ne spune ca [saptamanalul] . Probabil I.D. a vrut sa spuna ca amintita publicatie condusa de Nicolae Dabija DEPLANGE raptul de la 1812. Oricum, cu aceasta ”Revista a presei” de la 1878 si 2012 I.D nu aduce argumente forte in favoarea faptului ca Parlamentul Republicii Moldova ar trebui sa schimbe, eventual in regim de urgenta, Constitutia tarii si, respectiv, articolul cu limba moldoveneasca. Din acest ghiveci de citate, acuzatii, presupuse argumente si chiar calomnii ”din sfera bunului-simt” cititorul ramane cel mult cu ideea ca limba romana are multipli dusmani in Republica Moldova si in intreaga Europa, sau ca daca te pronunti in favoarea denumirii (politice!) a limbii din tara vecina, atunci esti liber sa faci si greseli de limba, de logica, de citare etc. Si pentru ca ghiveciul sa fie pe deplin asortat I.D. ne fericeste, in final, cu un citat din Onisifor Ghibu, citat neevidentiat cu ajutorul ”labiutelor”, adica a gilimelelor, si cu un panseu destul de incifrat si echivoc pentru ca cititorul sa nu inteleaga nimic: ”Istoria are grija sa nu dea nimic de valoare fara a-si lua un pret inzecit”. Dupa o asemenea pilduitoare invatatura despre istorie si limba nu pot sa ma gandesc decat la ziaristul Rica Venturiano care ”scrie adanc si combate bine”, doar ca nu prea stie despre ce anume scrie si combate.
Parafrazand prima fraza din primul paragraf al articolului ”Istorie si limba, in Basarabia” (atentie, din nou!, autorul nu se refera la Republica Moldova ci la o realitate istorica difuza si greu de definit in zilele noastre, numita Basarabia) as putea si eu sa scriu ca ”Despre felul cum se scrie in limba romana in revista Ateneu nu s-a scris prea mult, chiar deloc, desi ar trebui mereu sa luam in seama utilitatea unor discutii pe aceasta tema”.

Liviu Drugus
3 iunie 2012 Miroslava, judetul Iasi
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.liviudrugus.ro liviusdrugus@yahoo.com