liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Metodologia Scop Mijloc

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

  1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
    2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
    3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
    4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
    5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
    6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
    7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
    8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
    9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
    10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
    11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
    12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
    13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
    14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
    15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
    16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
    17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
    18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
    19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
    20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
    21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
    22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
    23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Matei Vișniec văzut de un cititor/ spectator/ ascultător (partea IV-a)


 Motto 1:

Pro captu lectoris, habent sua fata verba!

(Cuvintele au soarta lor, după mintea fiecărui cititor)

 Motto 2:

Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei, două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu

Singura ură care mi se pare justificată – aceea faţă de singularul absolutizat şi faţă de pluralul absolutizat. Altfel spus – ura faţă de prostie.”

Basarab Nicolescu

 Motto  3

Din pricina melancoliei mele, vreme de ani de\zile am fost incapabil să-mi spun TU mie însumi. Între melancolie și acest TU rezidă un întreg univers fantastic. Parțial, l-am epuizat prin pseudonimele mele”   (S. Kierkegaard, Punct de vedere explicativ asupra operei mele)

  Înainte de orice, o mică explicitare asupra demersului pseudocritic/ pseudorecenzator de mai jos. Să ”interpretezi”/ ”descifrezi”/ ”analizezi” un text de câteva pagini superconcentrate ideatic și semantic seamănă, în bună măsură, cu preocuparea unui ascultător de a explica poanta unui banc bun… Și totuși, există o bună motivație (o sumă de motivații) a(le) pseudorecenzării la care voi ”supune” bijuteriile stilistice vișnieciene: a) compararea unor idei cu cele ale altor autori, ambele completându-se și potențându-se reciproc; b) apariția unor idei noi, posibil utile (mie, autorului pseudorecenzat, cititorilor); c) aruncarea pe piața ideilor a unor sugestii de cercetări/ scrieri viitoare; d) aducerea unor informații în raza de interes și de acțiune a cititorilor/ autorului pe care mulți le consideră (încă) nesecante cu domeniul textului pseudorecenzat: e) nu în ultimul rând, pseudorecenzarea ORICĂRUI text (indiferent de lungimea/ scurtimea acestuia) este, pentru pseudorecenzent, o terapie și un proces de sondare și mai profundă a unor sensuri care, la lecturi grăbite, sau fără o viziune specială, scapă atenției. Așadar, demersul nu este unul gratuit, o aflare în treabă, ci își dorește să facă o mai bună interconectivitate între idei, între oameni și idei, și, de ce nu, între oameni (un ideal al majorității scriitorilor, de altfel).

 

Prima ”balerină” invitată pe scena cabaretului cuvintelor este Eu. Nu, nu eu, (nici măcar El, adică autorul), ci cuvântul Eu și rudele sale apropiate cărora maestrul de ceremonii Matei Vișniec le adresează dojene (sau laude, după caz) pe teme comportamentale (etice, deci simultan/ concomitent politice și economice). De fapt, cuvântului Eu nici nu i se oferă cuvântul, el fiind adus pe scenă doar pentru a fi făcut de râs, de a fi arătat lumii în toată goliciunea sa interioară și exterioară. Alegerea de către Matei Vișniec a acestui cuvânt pentru deschiderea ”Cabaretului cuvintelor” (un ”Dicționar subiectiv Vișniec”) poate fi interpretată în mai multe moduri, cu argumente mai mult sau mai puțin credibile. O primă justificare a acestei alegeri este, probabil, aceea că, fiind un text cu o destinație precisă (la adresa egoismelor care ne cam năpădesc), cititorul este invitat să înceapă lectura cu un text critic și ”moralizator” cât încă este odihnit, atent, dispus să absoarbă idei și sensuri noi. Departe de a fi un autoomagiu, o preamărire a însuși autorului, Eu este o pledoarie pentru echilibru, pentru recunoașterea importanței relative a fiecăruia dintre noi, concomitent cu atenționarea egolatrilor, egoiștilor și egocentricilor că prea multă prezență a Sinelui omoară alteritatea, complementaritatea și solidaritatea. Or, o umanitate plină de indivizi separați și ultraorgolioși în a-și preamări doar propria lor existență este o umanitate care nu ne trebuie, nu ne ajută și nu face plăcere nimănui. ”Umanitatea este jumătatea eului meu” (p. 12) conchide autorul, după ce, de la bun început ceartă ”eu-rile” pentru faptul că sunt greu de suportat (chiar de către ei înșiși), pentru că că nu se cunosc decât pe ei înșiși, ignorându-i cu falsă superioaritate pe ceilalți, fiind – la rându-le – ignorați/ ignorate de celelalte eu-ri autocentrate. Cearta/ dojana adresată eu-rilor este una părintească, constructivă, stimulativă, dar foarte fermă. Cu toții putem observa, adesea, unii interlocutori (de fapt, falși interlocutori) care încep mereu cu eu, eu, eu…. Pe bună dreptate, Basarab Nicolescu include această categorie de persoane în categoria proștilor, lăsând înțelepții (care arareori se referă doar la ei înșiși) să strălucească cu adevărat: ”Infima distanţă dintre prostie şi înţelepciune: la originea prostiei două cuvinte – eu, eu; la aceea a înţelepciunii, unul singur – Eu”.  De fapt, chiar cu această devoalare începe autorul (M.V.) textul său despre cuvântul Eu: ”Sunt zile când cuvântul eu devine insuportabil. Problema e că el nu vorbește nicio limbă. De fapt, nu știe să spună decât atît: eu, eu, eu” (p. 9).  Orice critică trebuie urmată – pentru a fi credibilă – de propuneri, de înlocuire a ceea ce este considerat  a fi rău, inoportun, neadecvat cu ceva mai bun, mai oportun și mai adecvat unei vieți demne de a fi trăite. Așadar, ne sugerează autorul, mai puțin ”eu, eu, eu…”, dar mai mult ”tu”, mai mult ”voi” și chiar cel mai mult ”noi” ar fi opțiuni dezirabile, fezabile și mult mai umane! Pentru M.V., ”tu” este mai politicos, fiind calea către dialoguri inteligente. Dar cea mai bună opțiune, care le include pe toate variantele anterioare (eu, tu) este ”noi”. Și totuși, există libertate! Libertatea de a prefera situarea eului propriu pe prim plan (preferând, în consecință, psihologia sociologiei), dar și aceea de a prefera colectivitatea, munca de echipă, comunitatea, agregatele umane în detrimentul individualităților sectare. Iată un exemplu în care ”noi” primează asupra lui ”eu”, dar cele mai căutate probe sportive sunt cele de simplu! (Balet pe gheață – sincron:  https://youtu.be/Gt4x0GZjfcU Se poate spune că personalitatea colectivului este formată din individualități interconectate).

 

Înainte de a veni și eu cu o argumentare în favoarea echilibrului dintre pronumele personale, sugerez că acest prim capitol al cărții ”Cabaretul cuvintelor” este un manifest de credință (ceva de genul Manifestului Dadaist). Este un strigăt de alarmă împotriva individualismului dominant la scară planetară și este o invitație (politicoasă) la coexistența pluralității de interese ale oamenilor, oriunde s-ar afla aceștia. Este perfect rațional, logic și uman să pledezi în favoarea formelor de conviețuire umană care sunt – și aici înșir atributele conferite de M.V. cuvântului ”noi” – : deschise, dar fără a fi expansive, primitoare, care să ofere un acoperiș comun îndoielilor noastre, învăluitoare și securizante, reconfortante, consolante, vindecătoare, comunicative fără exuberanță și abundente fără a fi invadatoare, decente, fără podoabe excentrice provocatoare, corecte politic (?!), generoase, antidemoniace și antiiraționale.  (pp 9-10). Desigur, toate aceste deziderabilități pot figura în orice manifest (de partid, de artă, de generație, de crez politic etc.) ele fiind ușor de agreat/ acceptat de orice ființă umană echilibrată. Mă văd obligat să-i adresez Domnului ”noi” o mică atenționare: ultimele dezastre umanitare mondiale au fost generate de idealuri comune/ fasciste/ socialiste/ comuniste ale căror excrescențe și consecințe dezastruoase n-au întârziat să apară. O face și autorul cărții/ manifestului, dar în termeni (cred eu) prea eleganți pentru a nu fi trecuți ușor cu vederea de grăbitul și nerăbdătorul cititor al vremurilor noastre postmoderne. Dorind să atenueze atât critica individualismului  (cu excrescențele sale demoniaco-iraționale), dar și să nu lase loc interpretării că pledoaria pentru  cuvântul ”noi” ar fi una mascată pentru vreo formă de totalitarism/ colectivism/ comunism, M.V. atrage atenția asupra căii de mijloc, echilibratoare și calmante (aurea mediocritas!), cea exprimată de cuvântul ”voi” (pluralul de la acel politicos ”tu” care punea întrebări inteligente cum ar fi: de ce? ei și? pardon?. ”Voi” este media dintre egocentricul ”eu” și presupus altruistul ”noi”. ”Voi” este educat, serviabil, sensibil la ideea de rost, deschis către ”noi”. Pe scurt, toate pronumele (eu, tu, voi, noi) au drept de cetate, dar secretul fericirii omenirii constă în stăpânirea artei de a le echilibra, de a le combina și de a da sens existenței noastre trecătoare… Totuși, literatura și manifestele avangardiste sunt una, iar realitatea dură este, de regulă, alta. În numele unei ”corectitudini politice” ireproșabile (sintagmă invocată, în text, și de M.V.) s-a ajuns deja la deformări grave ale ideilor (pozitive) de multiculturalitate, de libertate (trans)sexuală și de asociere, avansând chiar proiecte educaționale etatiste (vezi Norvegia) care frizează totalitarismul/ etatismul/ colectivismul etc. În rest, libertarianul din mine spune DA (DA!) oricărei forme de manifestare decentă a eu-rilor individuale, a interactivității interumane conștiente de consecințele fiecărei acțiuni, precum și grijii tuturor pentru ca ”noi” să fim acea umanitate care completează cealaltă jumătatea a individualităților noastre. Religia creștină se opune și ea individului în favoarea persoanei, singura dimensiune care permite omului să intre în comuniune, respectiv să se topească în umanitatea largă descrisă de cuvântul ”noi”. (Vezi: http://ziarullumina.ro/persoana-si-individ-27517.html Persoană şi individ, Ziarul Lumina. 14 iunie 2010).

 

Dincolo de textul (scurt) al acestui prim ”capitol” dedicat criticării comportamentului egoist și egocentrist, gândurile m-au dus la aplicații și explicații ale rostului unor sintagme străvechi care conțin în ele tocmai criticatul cuvânt ”eu”, cu sensuri nu întotdeauna la îndemâna publicului. Astfel sintagma biblică ”Eu sunt cel ce sunt” – analizată și aprofundată – mi-a revelat câteva aspecte pe care le ofer aici spre eventuală dezbatere/ discutare. Sintagma de mai sus este nu doar esențială pentru religia/ filosofia iudeo-creștină, ci sugerează că ideea de Dumnezeu trimite la existența însăși a tot ceea ce cunoaștem și nu cunoaștem încă. A reitera ”eu, eu, eu” frizează o atitudine similară cu cea a lui Dumnezeu însuși, adică este o îngâmfare fără margini, o încercare de substituire de către om persoanei divine. Matei Vișniec este mai concesiv când afirmă că jumătatea din noi este umanitatea, în timp ce egolatrii dau de înțeles că cel puțin jumătate din ei este divinitatea însăși. Cred că merită amintit aici că sintagma ”Cel ce este” (o variantă a sintagmei ”Eu sunt Cel ce sunt”) se numește, în ebraică YAHWE (și nu Iehova cum scria Eminescu) adică însuși numele lui Dumnezeu, nume care are ca sinonime ideile de ”esență” și de ”existență”, respectiv de ”natură”. De aici și gravitatea autoconsiderării de către oameni ca fiind ”cei ce sunt”, adică mici (dumne)zei pe Pământ. Poate părea o discuție deplasată, dar poate fi și o pistă de cercetare pentru iubitorii de esențe, existențe și origini prime, faptul că în majoritatea limbilor lumii cuvântul ”eu” începe cu o vocală, ca în ebraicul Yahve (Eu sunt cel ce sunt). Astfel, avem ”Ja” (ia) în rusă, bielorusă, bosniacă, slovacă, ucraineană, cehă, croată, daneză, poloneză, sârbă; ”Jeg” (ie) în norvegiană, ”Jac” (ias) în macedoneană,  ”az” în bulgară, ”I” (ai) în engleză, bască, slovenă și malteză; ”Io” (italiană), ”Eu” în română, galiciană și portugheză, ”Yo” în spaniolă, ”Une” în albaneză, ”Ana” în arabă, ”Yes” în armeană. Chiar latina și greaca veche au ”ego”. O excepție notabilă face franceza  cu ”Je” și catalana cu ”Jo” (citit ca ardelenrescul io), dar și germana (”Ich”), olandeza (”Ik”) și idiș (”Ikh”). Nu cunosc existența unor lucrări pe această temă, dar orice informație conexă mă interesează. Pentru a conchide: ”Eu” este criticabil nu pentru că persoana umană, respectiv individul este o entitate de cea mai mare importanță pentru existența speciei umane, ci pentru că reducerea umanității la ”eu” comportă riscuri comportamentale și atitudinale majore. Ca un mic exemplu (edificator pentru decăderea învățământului în România, dar și de probare  a faptului că autocentrarea exclusivistă pe propria persoană echivalează cu o formă acută de prostie umană, redau mai jos o amintire din mediul academic românesc. Nu precizez locul și universitatea pentru că forme similare de incultură se găsesc cam peste tot…

 

Îmi aduc aminte de o aproape absolventă de master care dorea să ceară o schimbare de dată a unui examen (adică să se prezinte cu o altă grupă). Formal, pentru asta trebuia o cerere expresă. I-am sugerat să facă o cerere. Mi-a răspuns, ușor aferată, că nu știe cum se scrie o cerere… ”Nu-i nimic, ți-o dictez eu”, zic, ca să scurtez suferințele ambilor. Încep: ”Subsemnata… (fac o pauză în care persoana/ individa să-și înscrie numele propriu, presupunând că știe cum se numește), vă rog să…. bla bla bla”. Aproape absolventa termină de scris cererea și mi-o întinde spre aprobare/ semnare. Intuiția m-a făcut să-mi arunc, preventiv, ochii peste text: ”Subsemnata, vă rog să…. bla bla bla”. Nu era nici urmă de nume și alte date de identificare. Întreb: ”bine-bine, dar cine-i subsemnata”? Răspunsul a fost antologic și cu profunde semnificații și explicații pentru tot ce se mai întâmplă în această țară: ”Cum cine? EU! EU!” Curat caragialesc!

 

Spuneam/ scriam mai sus că îmi voi contura și eu punctul de vedere pe tema importanței și a modului de utilizare a pronumelor personale, ca mod de autodefinire (dincolo de exemplul de mai sus…). Am afirmat la începutul acestui episod, că eticul, politicul și economicul una sunt (”Tres unum sunt” este și definirea Sfintei Treimi, un concept ontologic și gnoseologic de o forță covârșitoare, drept pentru care am pus la baza modului meu de gândire și analiză triadicitatea, treimea și triunitatea). În teza mea de doctorat, finalizată în 1984 (fatidică cifră!), dar aprobată spre susținere chiar în primele zile ale lunii ianuarie 1990, am propus un mod de raportare, explicare și înțelegere a ființei umane după un model triadic. Una dintre triade (triada acțională) a dat numele constructului meu: Metodologia Scop-Mijloc-Raportul Scop/ Mijloc. (prescurtat Metodologia Scop Mijloc, respectiv MSM). (Pentru cititorii interesați de acest demers sunt invitați să citească articole și pseudorecenzii cu acest titlu pe blogul meu de pe wordpres:  www.liviudrugus.wordpress.com).  Exact ca în ”Cabaretul cuvintelor”, primul element din prima triadă se referă la ”Eu”. Triada se numește ”triada spațială”, iar componentele acesteia sunt ”micro”, ”macro” și ”mondo”. Se numește spațială pentru că am în vedere atât oamenii, cât și suprafața pe care aceștia locuiesc. Primul element, ”micro” se referă deopotrivă la oameni și lucruri. Când ne referim la oameni, ”micro” înseamnă persoana umană, adică… Eu!. Apoi ”macro” face trimitere la ”noi”/ ”voi”, respectiv la o colectivitate umană oarecare (familie, firmă, societate, țară, uniune de țări etc.), în timp ce ”mondo” face trimitere clară la întreaga umanitate, adică la populația globului în ansamblul ei. Ei bine, în această construcție, totul pornește de la eu, dar nu se reduce la acest ”micro” univers uman, ci se continuă cu ”voi” (macro) și ”noi” (mondo).  Rostul acesti clasificări pe trei niveluri de agregare este acela de a sublinia că întotdeauna între cele trei dimensiuni există interferențe și interdependențe a căror ignorare poate împiedica/ compromite atingerea scopului acțiunii umane. Dar, întotdeauna, totul începe cu ”eu”, cu actorul principal, cel care proiectează acțiunea, o monitorizează, eventual o și execută, pentru ca în final tot eul-actor/ actant să facă evaluarea acțiunii și să decidă dacă între scopul propus și mijloacele utilizate există adecvare/ potrivire/ echilibru/ compatibilitate etc. Atenție! Triada ”micro-macro-mondo”, respectiv ”eu-voi-noi” trebuie imaginată și aplicată într-un mod aparte: simultan și continuu. (Cu alte cuvinte trebuie gândite toate trei deodată și apoi, mereu-mereu, fără a segmenta procesul triadic). Când întrebi pe cineva: ”ce mijloace îți sunt necesare pentru a atige scopul S?”, oamenii răspund: bani, timp, materiale, energie, informații etc. Dar aproape întotdeauna lipsește cuvântul ”eu”, de care se leagă atât definirea sau acceptarea unui scop, cât și monitorizarea acțiunii. Fără eu-l prim, nimic nu se poate întâmpla. Apoi, tot de regulă, oamenii își fac socotelile referitoare la proiectele lor centrându-se majoritar pe ei înșiși, în timp ce normalitatea pe care o sugerez este să avem mereu în minte toate cele trei dimensiuni SIMULTAN și CONTINUU.

 

Cred că toată lumea este de acord cu faptul că totul pornește de la individ/ persoană/ ființă umană, dar exacerbarea rolului ”eu”-lui echivalează cu compromiterea scopului, acțiunii și chiar a actantului/ decidentului însuși. În consecință, în elaborarea oricărui proiect (de către un ”eu”, sau de mai multe ”eu-ri” care formează o echipă) trebuie avut mereu (și simultan!) în vedere triada  micro-macro-mondo (”eu-noi-toți”). Se poate discuta mult despre procesul acțiunii umane, dar scopul meu a fost doar să subliniez că agreez pe deplin pledoaria vișnieciană pentru echilibru între pronumele personale care desemnează individualitatea, colectivitatea și umanitatea. În ultimă instanță, MSM este echivalentă cu discipline ca Management, Etică, Economică, Politică, Praxeologie, Pragmatică, Teoria generală a acțiunii umane etc. Contopirea tuturor cunoștințelor despre om este, așadar, perfect posibilă. Mai mult, ea este imperios necesară. Drept pentru care susțin, de câteva decenii bune ca tot ceea ce este legat de om să fie compactat într-o abordare integrată și unitară, transdisciplinară și profund umană, iar aceste cunoștințe despre om să fie predate (nesegmentat pe discipline) elevilor de gimnaziu și liceu, și chiar la primul ciclu universitar: studiile de licență. Dacă această propunere ar fi fost luată în calcul acum un sfert de secol, acum aveam deja o generație care să fie educată într-o modalitate mai aproape de modul cum este construită ființa umană: ca un tot armonios.

 

Grație microeseului ”Eu” din cartea ”Cabaretul cuvintelor” de Matei Vișniec am găsit un nou prilej/ mijloc de a mă apropia de scopul propus în anii 80, acela de a avea un sistem de educație performant. N-aș putea spune că propunerile mele de acum 30-40 de ani nu au avut ecouri… Ba, chiar au avut: primul a fost acela că mi s-a blocat susținerea tezei de doctorat și respectiv avansarea la gradul de lector (în plan intern) și al doilea ecou a fost că articolele mele publicate în revista ”Cronica” din Iași erau traduse integral în sinteze realizate de CIA pentru guvernul american.

(va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, România

12 februarie 2016

ANEXA

https://www.youtube.com/watch?v=HQBmUHxn_1s Man Ray and Tristan Tzara poetry (sunete fără cuvinte!) 6 minute. Excelent: muzică de cabaret, poezie DADA și mișcare …. avangardistă

https://www.youtube.com/watch?v=1SU50Wxhaho Tristan Tzara unul dintre marii nonconformiști ai sec XX     5 minute

http://convorbiri-literare.ro/?p=5510 Basarab Nicolescu despre prostie, în: Convorbiri literare din 17 dec 2015   Pentru capitolul ”Eu” (pp 9-12):

https://pressone.ro/contributori/compunere-cu-paralele-inegale/ Mihaela Ursa despre Ghe. Crăciun, dar și despre rolul criticii în (de)formarea autorilor, rspectiv a percepției noastre despre ei

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/visniec–116649.html  Ziarul de Iași – VIȘNIEC 20 ianuarie 2016

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/doua-seri-visniec–117558.html Două seri Visniec, de Nicolae Crețu, în Ziarul de Iași, 29 ian 2016

http://semnebune.ro/2016/matei-visniec-viata-cuvintele-si-parisul/#axzz3xoGehBS4  Corina Gologoț: ”Matei Vișniec, viața, cuvintele și Parisul”, în: Semnebune.ro

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (6)


 

 

de Liviu Druguș

 

* În care se vede cum ideologia bate psihologia

 

Primele cinci părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

 

 

Capitolul 8 surprinde sextetul în integritatea sa fizică (parțial și în cea psihică) și este dedicat – în linii mari – viselor lui Cristian, verbiajului lui Radu, monologului ideologic al Zinei, unicei replici a Anei, plus, firesc, gândurile povestitoarei Aurora. Iulia era prezentă, dar … doar pe post de anestezic pentru Radu.

 

Sigur, de la un roman declarat ritos ca fiind unul ficțional nu ne așteptăm la exactități științifice, la documentare bine alcătuite și precis redate, sau la demonstrații logice, ci doar la aproximații, aluzii sau trimiteri vagi la ceea ce înseamnă realitatea exact așa cum a fost. De aceea, nu voi fi foarte critic la adresa autoarei care a pus, în chiar debutul acestui capitol, în gura unui personaj (Radu) lucruri inexacte sau chiar tendențioase în plan cultural, dar nici nu pot lăsa pe seama ”acoperirii” ficționale nedevărurile lansate de acesta cu aer de cunoaștere academică. Profesorul de management Radu, chiar la o agapă psihodramatică într-un local/ restaurant bucureștean, pune serios sub semnul întrebării calitatea pe care o are atunci când face afirmații gratuite, necombătute de altcineva din grup: ”Apropo de americanul Jacob Levy Moreno! Știați că a fost de profesie român? Ideea psihodramei i-ar fi venit chipurile, într-un lagăr austriac, la Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka. Eu cred că purta în el proiectul acestui teatru al spontaneității de când a părăsit Bucureștiul. Gândiți-vă un pic: unde altundeva se mai eliberează omul de tensiuni jucând teatru la modul cel mai spontan cu putință, ei?” (p. 68). Conform https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno viitorul psihiatru austriaco-american Moreno a părăsit Bucureștiul când avea 6 ani! Așadar, ideea de românitate cred că nu putea fi probată în vreun fel la acea vârstă. Mai mult, a-l califica drept ”român de profesie” este o supralicitare care nu cred că are vreun rost a fi diseminată, fie și în paginile unui roman de ficțiune. Este în spiritul dâmbovițean această tendință de a ne împăuna cu meritele altora, de a aduce omagii patriei străbune pentru fapte inexistente sau deloc probabile. Originile românești ale evreului Moreno sunt la fel de valabile ca și descrierea României ca fiind ”Grădina Maicii Domnului”.  Sper că ne-am edificat cu românitatea (copilu)lui Moreno. Dar fabulația continuă, chiar dacă se inserează, în text, un scuzabil ”chipurile”. Profesorul nostru combate o teorie ineptă (cum că ideea psihodramei i-ar fi venit lui Moreno într-un lagăr austriac, Mittendorf, citindu-l pe Freud și Kafka) cu o altă teorie ineptă (că el gândise teoria psihodramei, sau a terapiei de grup, chiar de când a părăsit București-ul, adică de pe la 6-7 anișori). În 1895, cînd familia Moreno a plecat la Viena nu erau lagăre pentru azilanți, ca în zilele noastre, iar citirea lui Freud și Kafka – la 6 ani – în acest lagăr imaginar este de-a dreptul grotescă… Pentru repunerea adevărului în drepturile sale precizez că J.L. Moreno a terminat medicina la 28 ani (în 1917) la Viena, și – student fiind încă – a respins teoria lui Freud referitoare la vise, tânărul medic părăsind Austria pentru SUA la vârsta de 36 de ani, urmând să trăiască tot restul vieții în SUA unde a murit în 1974. Moreno a fost anti-Marx, anti-Freud și anti-industrialism (toate promotoare ale materialismului).

 

În finalul intervenției sale aberante profesorul Radu susține că Bucureștiul este un loc special, unic în lume desigur, unde doar jucând cartea spontaneității teatrale îți pot veni idei geniale de genul psihodramei, invenție care, acum, poartă numele psihiatrului american. Făcând abstracție de faptul că  e vorba doar despre o poveste de roman, totuși preocuparea românilor (a autoarei, inclusiv) pentru fabulații, scenarite, mit(olog)izări, împăunări cu meritele altora etc. iese cu obstinație în evidență. În anii studenției mele (1968-1971) apăreau, ca din senin, teorii despre meritele (încă) nerecunoscute ale românilor. Micii erau o creație pur românească, sarmalele la fel, iar Miorița și Meșterul Manole erau balade românești. Despre toate astea a scris (bine) Dan Alexe în a sa ”Dacopatia și alte rătăciri românești”. (În vara anului 1968, URSS masase armament masiv la Prut, invadarea țării fiind iminentă, dar poporul a aflat că Ceaușescu dispune de un tun cu laser care topeau instantaneu tancurile (!!!). Mai aproape de zilele noastre, economistul american de origine română Anghel N. Rugină a fost inclus în povestiri abracadabrante fără nicio legătură cu realitate (vezi: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/) . La suita de minciuni sfruntate despre profesorul Rugină, va răspunde Aurel Brumă, în 2011 (vezi: http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/  ). Iată însă că rrrrromânismul patriotard nu se dezminte nici în această replică, autorul (Aurel Brumă, fost redactor la Radio Iași) încheind ditirambic, exact în aceeași idee a genialității fără seamăn a românilor: ”Spre deosebire de alţi economişti importanţi ai lumii Anghel N. Rugină a dorit şi a creat o Biblie Economică, o operă în care varii domenii ale cunoaşterii sunt restaurate original într-o filozofie socio-economică cu dimensiuni încă insuficient asimilate. Revenind la iniţiativa parlamentară privind obligativitatea dozelor de respiraţie culturală prin masmedia, m-aş fi bucurat, fiindcă se impune, să se fi decis ca măcar jumătate de oră din totalul programelor dintr-o lună să fie dedicate operei marelui savant Anghel Rugină. Şi asta fiindcă trebuie să reînvăţăm să fim români, să fim pragmatici, să avem orgoliul identitar şi să avem convingerea că în faţa personalităţilor statuare trebuie să-ţi descoperi capul. Şi mintea.”.  Am făcut scurt acest turneu prin(tre) metehnele românilor care vizează preamărirea etnicului românesc dincolo de orice bun simț, hiperbolizarea grosieră a normalului, cu finalități exact pe dos celei scontate: românii apar ca mitomani, nerealiști, mincinoși, lăudăroși etc. Revin în contextul pseudorecenziei mele cu întrebarea: cui folosește sublinierea românității lui Moreno? (”Faptul că noi, grupul de la Lăptărie, mimam psihodramele românului Moreno nu ascundea cine știe ce paradox, ci arăta că, într-un fel, ne consideram mai atipici, mai autocenzurați și – de ce nu? – mai sofisticați.”  –  p. 69). Răspunsul meu (dat chiar în 1990) este: nu numai că nu ne folosește, ci chiar dăunează! Iar explicația este una sociopatologică: complexul de inferioritate al românilor nu poate fi astupat decât cu un complex de superioritate. Am exemplificat, într-unul din episoadele pseudorecenziei la cartea lui Dan Alexe, cu chiar exemplul meu, după revenirea în țară de la Primul Congres al ISINIInternational Society for Intercommunication of New Ideas – (organizat de Anghel Rugină la Paris, în august 1990). Din acest complex, probabil, am dus misiunea acestei organizații la un nivel care a presupus eforturi uriașe și rezultate minore, organizând două congrese succesive în România, la Bacău (ISINI 9), respectiv București (ISINI 10). (vezi: www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf). Continuarea discursului profesorului Radu din romanul Doinei Popescu se pliază perfect pe sublinierea originalității românilor, cu constatarea mea că autoarea caută mai mult o scuză pentru defectele românilor decât o preamărire necondiționată a lor: ”Aici, la noi, unde timpul îți fuge printre degete, deși tu abia simți că se târăște. Aici, unde nimeni nu pare preocupat de autenticitatea nimănui, nici măcar de a lui însuși. (nota LD: adică,  la noi, la români, mitomania și falsul sunt la ordinea zilei). Spontaneitatea umple, firesc, locul consecvenței, iar teatralitatea suplinește efortul de a extinde ființa care ești până la marginile celei care vrei să se creadă c-ai fi” (pp. 68-69). Se poate deduce de aici și faptul că fabulația cu privire la românitatea lui Moreno ține, de fapt, de imaginarul excesiv al românilor, de neseriozitatea lor funciară, de histrionismul probat mereu-mereu (îndeosebi în politică) nicidecum de o tentativă a autoarei de a mai adăuga un mare român pe lista geniilor pe care (nu) le mai avem. Și totuși: timpul fuge printre degete pretutindeni în lume, spontane și imaginative sunt, în general, toate națiile latine care nu se prea omoară cu munca, ci mai mult cu imaginarul artistic și – uneori – științific. Radu se dezice chair el de cele afirmate inițial despre povestea vieții ”românului” Moreno atunci când declamă: ”Vânturăm imagini inflaționiste, așteptăm ceva ce poate nu va veni niciodată. Așteptarea dilată timpul personal. Această triplă inflație – a imaginii personale, a așteptării și a timpului subiectiv – ne macină clipele din timpul real.” (p. 69). În traducere personală, această tiradă ar putea suna (și) astfel: ”Ne umflăm/ gonflăm/ hiperbolizăm propriile imagini despre noi, avem aștepări nerealiste și nu suntem corect ancorați în timp”. Lucru cu care sunt de acord! Și care se aplică inclusiv discursului autogonflabil al lui Radu despre românitatea lui Moreno.

 

România (de)compensează o întârziere istorică în evoluția societății prin forme fără fond, prin histrionisme de paradă și ridicole autoridicări în slăvi. Moduri de gândire și de comportare ce țin de feudalismul târziu al românilor sunt concretizate în structuri specifice acestui mod de gândire și care elimină în mod automat, dar perfect logic/ firesc meritocrația, echilibrul și măsura. ”Pentru că în România găștilor, clanurilor și încumetririlor nu e ușor…. să îți asumi o diferență contra curentului: devii nereprezentativ și riști marginalizarea” (pp. 69 – 70) comentează Aurora, perfect consonant cu ceea ce gândesc și scriu și eu de un bun număr de ani. Evident, între a fi marginalizat și a te integra în găștile mafiote corupte, pare a fi mult mai logică a doua variantă, fapt probat zilnic de comunicatele DNA și de înjumătățirea aleșilor locali (primari) sau diminuarea celor naționali (parlamentari, premieri).

 

Discursul lui Radu devine mai mult decât lămuritor în privința caracterizării unei bune părți a românilor, respectiv a acelei părți care dă tonul și imprimă direcția de acțiune a societății. Interesant este faptul că, ieșiți din acest creuzet de autoamăgiri orgolioase și adesea inepte, românii continuă să se manifeste în mod exagerat, doritori de afirmare până peste poate. Astfel, oameni inteligenți, cu resurse reale de gândire și simțire, odată pătrunși în lumea meritocrației occidentale strălucesc, devin vîrfuri, VIP uri sau măcar în părțile superioare ale clasamentelor. Culmea, aceste realizări externe ale foștilor membri ai societății românești sunt imediat confiscate de românii din țară, adjudecându-și meritele și declanșând un nou val de autoadmirație bolnăvicioasă, orgolioasă și nemotivată. Exemplul foarte recent al unui laureat Nobel în chimie, germanul de origine română Ștefan Walter Hell, confirmă cele afirmate mai sus: președintele Iohannis a decorat cu un înalt ordin al țării (Steaua României) pe proaspătul laureat Nobel deși formarea intelectuală și științifică a acestuia nu s-a făcut la noi decât până la vârsta de… 15 ani. (vezi:  http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/stefan-walter-hell-laureat-cu-premiul-nobel-pentru-chimie-decorat-de-presedintele-iohannis.html). La fel s-a întâmplat și cu americanul de origine română, acad. Anghel Rugină sau cu scriitori și artiști români afirmați și deveniți celebri în Franța (lista e chiar lungă aici). Pe de altă parte, românii care au plecat în afară doar ca să se căpătuiască, au excelat și aici, unii devenind respectați profesioniști în meserile lor, dar – trebuie să o spun – au excelat și în furtișaguri sau crime. (Un român venit de la o astefel de incursiune în Germania se lăuda colegilor și cunoscuților: ”Mă! da proști sunt nemții ăștia! lasă ușile caselor descuiate. Și-atunci, cum să nu intri?”). Pe tema tentației suicidare a Occidentului, vezi Gabriel Liiceanu despre dereglările mentale ale acestor societăți http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/ . Din exemplele de români geniali, reverberate în țară, s-au născut noi și noi legende urbane, majoritatea având ca ”miez” subliniere faptului că ”românii e dăștepți”. (Mai multe considerații pe această temă se pot citi la: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ ; http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html ,   precum și în volumele: Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964);  și  Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015).

 

Dacă nu vrei să te lași marginalizat, cum spunea Aurora, povestitoarea/ (autoarea?), în interiorul societății românești ai și varianta să te pliezi, ipocrit și curvește pe curentul dominant și să supralicitezi speranța de a nu fi strivit, ci acceptat și promovat de turmă, până ajungi la paroxism, respectiv la triumful prostiei în gestionarea turmei. Comentariul Aurorei merită notat; el este, în ansamblul lui, o bună descriere a modului contorsionat/ oportunist/  de gândire, simțire și acțiune (=management) al românului aflat, intelectual – crede el – peste media națională sau mondială. Acest minidiscurs este o posibilă explicație a cenușiului duplicitar al ariviștilor de profesie precum și a dezamăgirii populare generată de descoperirea, continuă, a circului jucat peste tot, cam la toate nivelurile, circ a cărui esență este: mimarea normalității dezirabile, stimularea credibilității și credulității românilor, lidershipul lamentabil al fruntașilor turmei: ”Poți fi însă excesiv, ba chiar monstruos, dar numai în sensul curentului, și nu te mai izolează nimeni, ba dimpotrivă: inspiri un fel de respect, în spatele căruia se pitește de regulă teama. Tendința generală și, în cazul particular, moda furnizează toate circumstanțele pentru a fi validat. Desigur, există și validitatea onorabilă pentru purtătorul unui astfel de mesaj: ”Hm, nici eu nu sunt eroul pozitiv, de fapt nu sunt câtuși de puțin un erou (cine ar mai avea nevoie de eroi?), dar am inteligența de a mima mai bine modestia și practic cu mai mult succes moderația. Știu să-mi vând mult mai bine imaginea, așa că vă recunoașteți în mine onorabililor, vă bizuiți pe mine și puteți chiar să vă aliniați sub steagul meu”. Mai e, desigur, și validarea la limită: ”Ticăloșilor, vă detest, dar vă somez să vă recunoașteți în mine. Dacă vreți să știți, pe mine mă detest îndoit. Am însă suficientă nebunie pentru a mă exhiba mai seducător decât ați face-o voi înșivă”. În fine ar mai fi și validarea excepțională: ”Din fericire, nu sunt ca voi, dar ceea ce sunt e o povară și mai mare pentru mine. Fiindcă nu mă oglindesc în voi, cu care nu-mi găsesc afinități, înot singur în propriile îndoieli. Mult mai mult mă preocupă un răspuns la întrebarea ”de ce?” decât unul croit la întrebarea ”cum?”. Dacă răzbesc, mă validați în ultimă instanță: un caz excentric, răsărit doar ca să vă confirme vouă neliniștea. Din partea mea, onestitatea; din partea voastră, fariseismul. Cu cât e mai excepțional triumful meu, fapt pe care-l admiteți și voi în cele din urmă, mai ales dacă ”urma” este postumă!”. Cine poate să spună de câte ori omenirea a validat onestitatea, statistic vorbind, la scară planetraă și istorică? La modul aplicat, mă refer, și nu doar discursiv, și nici post-mortem, ca în cazul sfinților și martirilor. Nu că onestitatea ar fi rămas o noțiune închisă doar în dicționare, pe care, din când în când, o pun pe tarabă filosofii și artiștii, dar cu ce randament mai inspiră ea astăzi modelele de reușită socială? Și nu numai în locurile în care, cu cât încurcă mai mult socotelile, cu atât e mai des invocată. E o prestidigitație foarte asemănătoare celei prin care, după o contrarevoluție, aproape orice profitor al fostului regim își revendică o neștiută ipostază de victimă, directă sau indirectă, a regimului răsturnat. (Găsește el cumva măcar o rudă prin alianță care ar fi suferit mari persecuții sub regimul despotic, fapt pe care și pe el însuși l-a afectat, desigur, peste măsură.)”  (pp. 70 – 71 din ”Iluzoria vulpe a fericirii”, de Doina Popescu, Editura Adenium, Iași, 2014)

 

Pentru a creiona mai bine modul de gândire și simțire al profesorului de management de la Iași (disciplină academică supranumită de mine GSA – gândire-simțire-acțiune = management sau Metodologia Scop Mijloc) voi reproduce intervențiile sale în dialog cu Cristian, Zina și Ana, nu înainte de a menționa și unda de îndrăgostire/ apreciere a Aurorei față de Radu: ”pentru astfel de replici… îl adoram pe Radu, și nu pentru prostrația care-l lovea uneori în prezența Iuliei” (p. 75).  Este clar, profesorul Radu este filosoful grupului (lucru care mă bucură: un profesor de management trebuie să facă filosofie practică/ etică/ logică/ pragmatică/ praxeologie). Fac, din nou o divagație personală: la unul din cursurile introductive în management – la un master la care erau înscriși medici, ingineri, bioingineri, economiști, și la care deviza junimistă anunțată era: ”vine cine vrea, rămâne cine poate” – am început cu câteva considerații generale despre om, societate și umanitate, despre rostul vieții și finalitățile acțiunilor umane etc., la care doi ingineri dau semne de nerăbdare, iar unul îi șoptește celuilalt: ”asta e filosofie, hai să ne cărăm!”. A fost unul dintre complimentele cele mai frumoase pe care le-am primit!). Așadar, iată alte câteva considerații existențialiste ale lui Radu: ”Toți îl încărcăm pe maturul care devenim cu lestul dorințelor noastre de tânăr. Ele supraviețuiesc în noi – fantome ale celor care am fi putut deveni în cu totul alte istorii ale eului. De cele mai multe ori, însă, sfârșim prin a fi doar cea mai probabilă dintre toate întruchipările noastre posibile”. (p. 75). Remarca de mai sus este făcută în contextul unei discuții pe teme ideologice (la care mă voi referi mai jos), respectiv legată de faptul că la tinerețe mai toți suntem de stânga, generoși cu împărțeala bunurilor și banilor altora, pentru ca la maturitate și după aceea să devenim tot mai conservatori, mai marcați de principiul contributivității și al meritocrației. Radu chiar își devoalează idealismul stângist al adolescenței și tinereții: ”În studenție, dar și câțiva ani buni după, aveam capul doldora de repertoriul stângii: idealuri sociale, entuziasm revoluționar, echitate, dezalienare, bla-bla-bla… Ce mai, formule din astea fără prihană” (p. 76). În final, Radu devine mai acid și mai concret chiar la adresa celor care s-au revendicat (în 1989) și se revendică (și azi) de la o stângă care pierduse de mult idealurile inițiale: ”Aș respira și eu liber și avântat, în sucul meu, dacă patria asta n-ar mai avea încă forma și mirosul slavgardatorilor de neamul lor și patria lor, de bandiți…” (p. 77). ”Salvgardatorii” nu sunt altcineva decât foștii comuniști (mai exact, nomenklatura de partid) care au înființat (chiar înainte de decembrie 1989, dar asta este o altă discuție) Frontul Salvării Naționale (actualmente PSD). Practic, România de azi nu este cu mult diferită de cea din epoca dictaturii ceaușiste (excepție făcând libertatea de a vorbi fără să te asculte nimeni, libertatea de a (e)migra – dacă ai cu ce și unde, libertatea de a fi ales – dacă ai în spate găști care așteaptă să se înfrupte, prin tine, din averea comună prin inginerii financiare). De fapt, alternativa la guvernare este o altă denumire pentru principiul ceaușist al rotației cadrelor. Cum bine zice Aurora, trăim ”în România găștilor, clanurilor și încumetririlor” (p. 69). Interesant este faptul că autoarea (pasionată de cunoașterea politicilor, ideologiilor, doctrinelor și teoriilor legate de guvernare) oferă un spațiu generos dialogului pe teme ideologice, deși ”programat” la spovedanie psihodramatică, în acea seară, era Cristian.

 

Zina este o stângistă convinsă și o la fel de convinsă antiliberală. Discursul ei este regăsibil din plin pe rețelele de comunicare (nu de socializare!) de tip Facebook, de unde și senzația de autentic, de lipsă de improvizație. Voi reda câteva dintre ideile susținute de Zina cu scopul declarat de a sublinia (încă de pe acum, înainte de concluzii) că romanul Doinei Popescu este cu mult mai mult decât ceea ce pare la o primă vedere/ lectură.

 

Iată tirada stângistei Zina, cu argumentări aruncate în fugă și cu convingerea absolută că doar ea deține adevărul: ”Nu poți extirpa idealurile stângii din mințile oamenilor, Radu. Ce pui în loc? Liberalismul? Sau – uau! – conservatorismul? Hai să fim lucizi, nu sunt niște candidați serioși. N-au anvergură ideatică. Nota bene, n-am zis ideologică. Liberalismul se trăiește. Individualist și meschin. Nu coagulează aspirații, nu inspiră minți, nu mobilizează mase, nu poate genera un vis colectiv. Asta-i. Rămâne pur și simplu denotativ. Cât despre neoconi…. (gest de lehamite). E drept, stânga, cel puțin în forma ei extremă, a eșuat în practică. Adevărat! Ideile stângii însă nu pot fi aruncate la gunoi. În partea de lume în care s-a pretins că au fost aplicate vor sta, pentru un timp, la naftalină. Ei și? Ce-i cu asta? Câtă vreme bogățiile se acumulează într-o singură parte, după criterii cel puțin discutabile, se vor naște destule generații dornice să le reîmpartă în conformitate cu promisiunile stângii. Marea problemă e ca împrțitorul să nu înșface chiar totul… Pe el, pe împărțitor, cine îl mai cenzurează? La asta nu s-au gândit comuniștii. Alta-i treaba însă în social-democrațiile nordice. … Nu vorbesc despre extremismul aberant în care a alunecat stânga, ci despre marile ei idealuri, spuse Zina, sugerând că își revizuise stângismul, cel puțin până la papa Marx” (pp. 76-77). Supărată că nu găsește adepți/ susținători, Zina încheie (oarecum firesc pentru o argumentare abia însăilată) cu o amenințare: ”Ei bine, dați-i voi un cec în alb liberalismului… și-o să vedeți voi seninătate și fericire pe dracu” (p. 78). Cam așa se desfășoară, pe la noi, dezbaterile doctrinare și ideologice: când nu mai ai argumente, înjuri!

 

În economia acestui plin de miez capitol 8 a mai rămas… doar esențialul (spovedania lui Cristian, mai exact redarea unui vis care îl macină) plus interesantele comentarii ale Aurorei. În ultimă instanță, mobilul principal al întâlnirilor sextetului la Lăptăria lui Enache (poate chiar și speranța unei însănătoșiri reale) îl constituia convenția membrilor grupului de a juca psihodrame Moreno, evident, după ureche și nu ca într-o clinică de specialitate. Găselnița autoarei de a plasa aceste dialoguri/ dezbateri/ dezvăluiri în cadrul unui joc de roluri în psihodrame de tip Moreno  este una fastă, îmbinându-se astfel stilul narativ pe teme socio-umane grave (fatalmente, unul sec și neatractiv) cu o  succesiune de scene care mai dinamizează aceste tablouri eminamente narative. Nu întâmplător locul ales este ”patronat” spiritual de portretul dadaistului Tristan Tzara, un gânditor anti-sistem prin excelență: alegerea jucării psihodramelor Moreno în pofida faptului că acest ”joc” sanogen nu a prins în România. ”Faptul că psihodrama a prins enorm în Franța și în State și mai deloc în România arată că nimic din natura umană nu-i străin indivudului, oriunde s-ar afla el. Ne diferențiază doar dozajul. Proporțiile. Ceea ce la noi e o primă natură, așadar ignorată, la ei e o a doua – tentantă și, nu în ultimul rând, învățată” (p. 69). (Dincolo de sugerarea implicită a presupusului excepționalism românesc, această precizare făcută de Radu are și rostul de a arăta și împotrivirea sextetului față de rămânerea în urmă a societății românești. De aici și  desele tirade critice ale celor șase la adresa acestei societăți, mereu necoapte și căutătoare de direcții culturale și orientări geopolitice. (Chiar referitor la dadaism există încă mereu noi dispute începând cu însuși numele curentului, nume despre care întemeietorul său însuși a declarat că …nu este interesat. Amintesc aici o propunere insolită, dar credibilă, referitoare la numele de ”dada” – oferită de Victor Macarie de la Iași – conform căreia/ căruia numele noului curent a fost împrumutat de la Sf. Dada, sărbătorit exact în ziua de naștere a lui Tristan Tzara, pe stil vechi).

 

Nu voi reda visul povestit de Cristian și mă voi opri strict la efectul acestei povestiri asupra Aurorei, căreia i s-au deschis, ascultând-o, noi sinapse și i-au venit în minte idei noi referitoare la un subiect intim psihodramelor sau altor metode de terapie psihologică sau psihiatrică. Am aici un răspuns destul de la obiect referitor la problema cunoașterii despre care am scris în primul episod: poți comunica mai bine idei noi, ipoteze ”științifice” îndrăznețe sau chiar teorii care să fie apoi validate academic în poezii, piese de teatru sau romane chiar mai bine și mai eficace decât prin publicarea acestora în Analele Universității X sau prin comunicarea lor la conferințe internaționale. Subiectul expus de Aurora se referă la cum stabilim granițele/ limitele dintre normal și anormal/ patologic/ nebunie. Subiectul m-a atras și pe mine și l-am dezvoltat într-un referat pe care l-am scris și susținut în cadrul Școlii doctorale de la Facultatea de Filosofie de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași în vederea obținerii titlului de doctor în etică. Dar, aici, voi reda doar punctul de vedere al Aurorei/ povestitoarei/ autoarei. ”În acel moment, m-am gândit că, dacă într-adevăr starea de normalitate pare aceeași de când lumea, fiind prin definiție limitată de manifestările nebuniei, ei, bine, la rândul ei, nici nebunia nu evoluează spre cine știe ce diversitate, exceptând poate faptul că își ”updatează” temele delirului din mers, ca un computer unele programe. Deși ai crede că-i o formă de evadare din constrângerile realității, nebunia nu-i de fapt decât o altfel de întemnițare, pentru că dincolo de granițele (de altfel, tot mai laxe!)) ale normalului, nu te așteaptă privilegiul libertății depline, ci doar o altfel de captivitate, mai severă. Psihoticul se învârtește în cercul propriei maladii ca într-un manej cu rază tot mau scurtă, constrâns de mecanismul propriei boli să se afunde în inima suferințelor mizerabile până la pierderea libertății tuturor libertăților: libertatea de a hotărâ când și cum să o termine cu recluziunea: Să iasă din nebunie simplu, așa cum ar ieși dintr-o cameră în care începuse să se asfixieze, după ce s-a străduit – și chiar a reușit – să-i etanșeze perfect ușa și toate ferestrele. Dar și nebuniile, clasificabile de altfel și vechi sub soare, ca și micile devieri ale normalității intră în geamantanul minții umane laolaltă cu credințele și iluziile, formele singurătății și ale extazului, ale geloziei și urii, cu felurile iubirii, ale torturii și spaimei. Dar ce geamantan? E vorba doar despre câteva gene care-l individualizează pe om în cadrul regnului animal. Din ingredientele speciei fiecare are parte de un cocteil cu gust irepetabil. Bineînțeles, fuga de idei și parantezele pe care gândul uită să le mai închidă, fac parte din același inventar…” (p. 73-74).

 

Ca o completare la evantaiul de manifestări ale nebuniei/ anormalității amintesc faptul că OMS (Organizația Mondială a Sănătății) a inclus iubirea în rândul maladiilor psih(ot)ice. Așadar, iluzoria vulpe a fericirii este simptomul unei posibile boli deja instalate. Cât despre nebunia colectivă numită comunism totalitar, ce se mai poate spune?  Nu întâmplător dictatorii comuniști (Lenin, Ceaușescu, Kim Ir Sen și alții) au fost diagnosticați ca fiind paranoici, schizofrenici sau cu alte patologii psihice. În context, îmi amintesc de zbuciumatul început de an 1990, când aproape toate crimele comunismului de la noi erau puse pe seama paranoiei lui Ceaușescu (ulterior am aflat că bolnavii psihici pot fi iertați de pedepse, fie și postmortem, dacă suferă de boli psihice care le afectează spiritul de responsabilitate). Mulți dintre noi au înghițit această ”gălușcă” servită de ziarele noii puteri (de opoziție nu putea fi vorba atunci), iar eu unul am luat-o la propriu și am stat de vorbă, serios, cum altfel?, cu un lector univ. de la UMF Iași specialist în psihiatrie. I-am propus colegului meu dr. C.V.– probail și el pensionar astăzi – , nici mai mult, nici mai puțin (convins fiind că ”știința” psihiatrică poate opera chirurgical cu diagnostice care să separe nebunia de normalitate) să sugerăm noilor autorități să emită o lege prin care orice candidat la o funcție publică să aibă și un aviz favorabil dat de o comisie de medici psihiatri. Privirea pe care mi-a aruncat-o atunci colegul (într-o perioadă eram chiar în aceeași catedră) ar putea fi tradusă, azi, liber, cam în felul următor: ”cred că tu nu ești sănătos la cap” J . Se pare, cred, că aceeași propunere ar merita votată, în regim de urgență, astăzi, ca parte integrantă a unui Cod Electoral democratic… Dacă nu astăzi, poate mâine… poimâine.

 

În finalul capitolului și al dialogurilor multiple, gândurile Aurorei trimit discuția despre vise, ideologii, stângismul Zinei și idealismul lui Radu  tot în trecutul nu prea îndepărtat, respectiv în comunismul românesc postbelic: ”Aș fi spus că tocmai comunismul nenorocit a reformat, prin ricoșeu, democrațiile liberale, obligându-le să devină mult mai atractive. Îmi venise în minte chiar și un citat (din Pascal Bruckner) (Nota LD: poate acesta – ”Numesc inocență această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței) cf https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner), dar n-am făcut-o pentru că subiectul ne inflamase destul, iar intervenția mea n-ar fi făcut decât să-i irite și mai mult pe toți deopotrivă. Ce-ar fi fost să adug? Doar să înceapă istoria de la zero, după cine știe ce cataclism, ca să ajungă omenirea să experimenteze din nou comunismul! Ca și cum n-ar mai exista și alte sofisme seducătoare care, în practică, să genereze nedreptăți la fel de monstruoase. M-am abținut.” (p. 78)

 

Și astfel, prietenia cu frumoasa Zina s-a păstrat, iar povestea continuă cu sextetul integral până în momentul când Ana se va retrage din  grup, transformând, involuntar, sextetul posibil de simbolizat prin steaua lui David cu șase colțuri, în cvintetul (C-R-I-Z-A) posibil de simbolizat prin steaua cu cinci colțuri, aleasă de comuniști ca expresie a progresului, păcii, libertății etc. etc.

 

Iluzoria vulpe a fericirii” este (și) un roman de idei, de polemici, de moravuri, de sexualitate, de interrelații umane, de iubire, de mimare a dramelor generatoare de speranțe de refulare, despre prietenie, de psihosociologie a vieții cotidiene a românilor care s-au trezit brusc cu tone de libertate pe cap și care par a nu mai rezista la atâta presiune… Postmodernitatea romanului vine tocmai din acest melanj de planuri, structuri și intrigi, iar stilul autoarei este pe măsură, adică face un joc inteligent al punerii în scenă a unor personaje pe cât de diferite, pe atât de interesante. Ludicitatea lucidă a autoarei este mereu prezentă: în acest capitol, debutul declarațiilor lui Radu este o capcană adresată celor gata să sară și să dea în vileag grozăvia celor spuse de el (cum am făcut și eu, chiar la începutul acestui episod…), deși afirmațiile sale erau menite doar să atragă atenția asupra faptului că mulți chiar mai cred în rrrromânisme de paradă, iar el este dator – în calitate de profesor – să scoată adevărul la suprafață și să arate găunoșenia unor tirade etnocentriste, naționaliste sau excepționaliste. Așadar, personajul Radu, profesor de management de la Iași, lansează câteva afirmații (cvasigeneral acceptate) pentru ca apoi să le ironizeze, să le desființeze treptat, cu tact pedagogic, pentru ca – împreună cu auditoriul său – să conchidă că ipoteza inițială era complet falsă. Pentru aceasta, un sincer Bravo Radu!, bravo Doina Popescu! Nu pot să nu anticipez aici concluziile finale și să invit posibilii cititori care au tangențe cu zona teatrului să-și imagineze cât de bine, firesc, plăcut și util ar suna replicile din roman pe o scenă în fața unei săli arhipline…

 

 

Liviu Druguș

 

(Va urma)

 

Miroslava, Iași,

23 septembrie 2015

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/  Pseudorecenzie (2) a cărții lui Dan Alexe, ”Dacopatia și alte rătăciri românești”

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/  Pseudorecenzie (1) a cărții lui Dan Alexe Dacopatia și alte rătăciri românești

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/10/18/stapanii-lumii-eminentul-profesor-american-de-origine-romana-anghel-rugina-despre-grupul-din-umbra-care-conduce-lumea/  Un fals la adresa personalității lui Anghel N. Rugina

 

 

http://www.ziarulnatiunea.ro/2011/12/14/cazul-rugina-intre-adevar-si-falsurile-promovate-pe-internet/ Răspunsul lui Aurel Brumă la articolul din ”Cer și pământ românesc” (14 dec 2011) în ziarul Națiunea

 

www.ugb.ro/isini10/Call%20for%20papers%20and%20chairs.pdf  Conferința ISINI 10

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99ase-dereglari-contemporane/  Gabriel Liiceanu despre dereglările contemporane ale Occidentului
https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/    Cum e românii și ce vrea dânșii  J

 

https://www.facebook.com/IRequireArt/photos/a.538400226214496.1073741835.136850246369498/893338257387356/?type=1 Portretul lui Monet, 1905, în Herăstrău

 

http://adevarul.ro/news/politica/oameni-fericiti-1_55fec969f5eaafab2ccefe60/index.html Andrei Pleșu (Românul e dăștept)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner  Pascal Bruckner: ”Numesc inocența această boală a individualismului care constă în a vrea să scapi de consecințele actelor tale, această tentativă de a te bucura de beneficiile libertății fără a suporta nici unul din inconvenientele sale”. (Pascal Bruckner, Tentația inocenței)

 

 

Bibliografie

 

Dan Alexe, Dacopatia și alte rătăciri românești, Editura Humanitas, 2015

Karl Marx, Însemnări despre români, Ed. Vicovia, Bacău, 2014 (copie adaptată după lucrarea K. Marx ”Însemnări despre români” apărută la București în anul 1964)

Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (5)


 

 

de Liviu Druguș

 

 

Primele patru părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

 

Celebrul capitol 4 (de 8 rânduri) – care pare desprins din primele rânduri ale următorului capitol – poate avea doar o unică misie: să sublinieze tranziția (acțiunea se petrece în mult prea lunga și prea puțin hulita perioadă de tranziție a României de la comunism la capitalism) de la seara/ noaptea petrecută la Lăptăria lui Enache cu gașca, la drumul spre școală al povestitoarei, drum psihomarcat de neplecarea din mintea Aurorei a Iuliei și Anei. Atât. Adică, frumusețea Iuliei și bizareriile Anei apăsau psihicul și-așa traumatizat al eroinei povestitoare, accentuând efectele negative ale psihodramei/ experimentului Moreno.

 

Capitolul 5 începe cu un exercițiu de (auto)admirație, oferând cititorului (auto)descrierea fizică a povestitoarei (descriere care, până acum, strălucea prin lipsă în comparație cu detaliile fizionomice despre  mult prea celebra Iulia). Autoarea avea 45 de ani în 1997 și 50 în anul începerii scrierii romanului, informații care coroborate cu cele din roman îmi întăresc convingerea că intriga romanului este una mult autobiografică și nu pură ficțiune cum declara autoarea. Iată autoportretul Aurorei: ”Geamurile magazinelor reflectau reiterativ imaginea unei femei de patruzeci, patruzeci și ceva de ani, încă zveltă, cu pieptul nu prea bombat, dar cu piciore fine și lungi. Îmi oglindeau fidel mersul elastic, cu pas mic, voluntar, ținuta dreaptă, controlată și casca de păr castaniu cu franjuri la stilist.” (p. 52).

 

Suntem, din nou, la Lăptăria lui Enache, într-o seară fierbinte de vară. Aurora ajunge prima, dar sextetul va fi, curând, completat în etape. Tinerii din local aveau  ”gesturi mai libere și mai elegante”  (p. 52) ceea ce-i prilejuiește povestitoarei să dea frâu liber amintirilor, eventual celor cu privire la tineri. Și ce privește mai mult tinerii decât Legea Învățământului? J ”Odată, prin 95, când s-a dezbătut Legea învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților”.  Fac aici o digresiune, subliniind că autorea nu putea fi în preajma marelui politician decât în calitatea ei de jurnalistă (profesie îmbrățișată, exact ca și mine, începând cu anul 1990), ceea ce întărește ipoteza mea referitoare la caracterul puternic autobiografic al cărții. Voi relua aici descrierea făcută de Aurora deputatului Rațiu (și) dintr-un motiv personal: exact în acea perioadă practicam înfocat și neobosit jurnalismul (1990 – 1996), fiind redactor șef de secție Politică la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării” de la Chișinău. În această calitate am venit de mai multe ori la București pentru a lua interviuri (lui Anghel N. Rugină (https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83), Ion Rațiu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu),  Petre Roman (https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Roman) și chiar lui Stelian Tănase, (https://ro.wikipedia.org/wiki/Stelian_T%C4%83nase) un simplu politolog pe atunci). Cu Anghel Rugină – pe care l-am cunoscut la Paris în august 1990 – am întreținut o colaborare științifică și organizațională intensă, până la moartea acestuia (vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83). Cu Ion Rațiu am avut mai multe întâlniri și ne-am găsit pe o linie comună de gândire, eu bucurându-mă de repetatele sale invitații de a-l vizita la Parlament. Distincția sa nobiliară și eleganța răspunsurilor sale m-au însoțit, mulți ani, în încercările mele de a înțelege politicul, politica și politicienii. De fapt, ce puteam înțelege din caracterizările tenebroase ale presei libere majoritar comunistoide, speriată de pierderea puterii și mai abitir ahtiată de putere, presă bulevardieră și de joasă condiție care a putut să formuleze, în perfect spirit mojico-balcano-dâmbovițean: ”Rațiu și-a adus scheletul de la Londra”.

 

Redau cu plăcere și gratitudine rândurile scrise de Doina Popescu despre Ion Rațiu: ”Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda ”interferențelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. … Era mersul unui om liber, aflat în proprie posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. ”Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge cu Rațiu” mi-am zis” (p. 53). Invocarea marelui politician a continuat, la propriu, în discuțiile grupului din acea seară: ”Le-am împărtășit și celorlalți gândul despre felul în care libertatea interioară – și nu numai – se reflectă în mersul unui individ” (p. 53) primind aprobarea promptă a omului de afaceri Cristian. Și dacă am zis ”de afaceri”, apoi tot de afaceri este vorba în continuarea acestui capitolaș: trei bărbați din noua clasă a parveniților din varii tunuri/ trozneli/ păcăleli sărbătoreau, la o masă alăturată, o victorie financiară cu o sticlă de whiskey adusă în diplomat, cu gheața și paharele luate de la bar (Pentru mine, fiecare dintre cei trei reprezenta imaginea lui Mitică, șmecherul de Bucale, descurcărețul pe lângă lege, grobianul cu ștaif și cu bani peste media nenorociților din care a ieșit, posibil viitor miliardar de carton, finanțator sau chiar șef de turmă politică, doctorat luat fără a citi nimic, niciunde, nicicând vreo altă carte decât, eventual, aceea din care au copiat alții pentru el.). Toată discuția lor glumeț-bețivănească s-a derulat (până la mutarea găștii/ grupului/ sextetului la altă masă) în jurul noului termen financiar Rasdaq (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq), (copie după americanul Nasdaq) termen pe care l-au rebotezat/ malformat/ anagramat și persiflat crescendo, cu omnisciența sfertodoctului convins de puterea sa asupra restului lumii). Cu această ocazie se poate  detecta data evenimentului, probabil vara lui 1997 (Rasdaq s-a născut la 1 oct. 1996). Contrapunctual, eleganța nobiliară a bogatului om de afaceri Ion Rațiu se află la ani lumină distanță de grobianismul celor trei îmbogățiți puși pe căpătuială, inculți și lipsiți de bun simț elementar. La mijloc îl găsim pe Cristian, om de afaceri mai aproape de sensul bun al cuvântului, dar, probabil, nu la foarte mare distanță de cei trei bișnițari de duzină. Descopăr aici o preocupare a autoarei pentru triadicitate, lucru recomandat și recomandabil tuturor care scriu câte ceva: o compunere, o cerere, o dare de seamă, un referat, o schiță, o nuvelă, un roman. Triada introducere-cuprins-încheiere poate avea infinite forme și subtilități care au menirea să atragă cititorul, să-l mulțumească și să-i dea convingerea că a citit ceva închegat, rotund, miezos, plăcut, util etc. fără a i se băga degetele în ochi și a i se sugera: ”ei, cam asta a fost introducerea, să trecem acum la cuprins”. L. De notat că triadicitatea structurală a capitolelor nu se observă/ simte decât la a doua – treia lectură, ceea ce este un punct câștigat pentru autoare.

 

Capitolul 6 este dedicat Anei și fantasmelor ei schizo, parțial împărtășite/ resimțite și de Aurora. Ana apare ca fiind o posibilă scriitoare în devenire, dar una care reușește să-i stârnească chiar gelozii literare Aurorei. Pe câteva coli A4 Ana îi oferă Aurorei – spre lecturare și apreciere – un text ușor prolix, existențialist ca filosofie de viață, oarecum ciudat ca temă și preocupare artistică pentru o femeie obișnuită. Acest capitol 6 este despre două femei singure, dintre care una scrie (Ana) și cealaltă (Aurora) citește despre un bărbat ideal, unul care ar fi fost, probabil amantul perfect pentru neogoita Iulia, dar și despre o femeie aflată într-un punct cheie al existenței sale. Ana – cea care scrie – vizează un bărbat și o femeie, bărbatul fiind un posibil ideal al ei care însă renunță la a vizita o femeie, iar femeia fiind descrisă ca suferind din cauza plăcerii sexuale excesive (fie prin lipsă, fie prin prezență). ”Acest tânăr genialoido-schizotim e adolescentul perpetuu; e un focar de exces hormonal” (p. 56), citește Aurora din imaginarul bolnăvicios al Anei depus – ca o defulare compensatorie – pe câteva coli de hârtie. Pe scurt, trei pagini de literatură marca ”Ana” descriu tânărul excedat hormonal într-un act de masturbare cap-coadă, inclusiv cu explicarea filosofico-religioasă a acestui ”orgasm sacru, ca al îngerilor care își sunt lor înșiși futilă reflectare și complement sățios” (p. 59) având ca motivație dorința ca ”să-și înfrângă frustarea înzestrării cu un singur sex” (p. 57). Idealul divin al sexului unic și al procreării unisexuate este conexat de Ana cu Idumeea/ Edom (https://en.wikipedia.org/wiki/Edom) – parte din Țara Sfântă, loc unde ar dori tânărul să-și ducă copilul născut fără (alt) păcat…, copil numit de AnaCreatura unicității perverse și a orgoliului suficient sieși” (p. 57). Trimiterea la Idumeea îi trezește Aurorei plăcuta amintire că a citit și ea ficțiunile medicului francez Marcel Sendrail (https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail) care scria despre ”noaptea din Idumeea, zămislirea solitară…monstrul perfect” (p. 57). Înainte de a mai reda din textul Anei, Aurora nu pierde ocazia să trâmbițeze împotriva ”modei” actuale numită postmodernism: ”m-am ținut departe de p(r)ostmodernismul agresiv ori progresiv, ori de câte feluri o fi fost (și o mai fi poate) el. Paginile ei (ale Anei – nota LD) m-au transformat într-un fel de Manet pe dos; gata să renunțe la costum, la pălărie și restul, pentru a dejuna gol, în iarbă, alături de prietenii despuiați” (p. 59). (Manet a fost pictorul face trecerea de la realism la impresionism). Într-adevăr, noul sperie și îndepărtează, mai ales când încape pe mâna manieriștilor și a imitatorilor care nu prea înțeleg ce imită (Ana). Culmea este că – din punctul meu de vedere – romanul Doinei Popescu se înscrie lejer în stilul postmodern caracterizat prin melanj de planuri, idei, stiluri etc. Mai mult, ideea cu inserarea unui text literar în alt text literar – după modelul PIP/ Picture in Picture – este una care ține de postmodernitatea actuală. Cel de-al doilea text al Anei se referă la ea însăși (și începe cu o trimitere comparativă la un pictor rus/ evreu/ francez Chaim Soutine (https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine). Textul este unul eminamente existențialist, fiind o încercare de analiză cauzală a NEFERICIRII, a lipsei sensului vieții în lipsa fericirii autentice. În acest text al Anei (un alter ego al Aurorei/ autoarei) se află cheia întregii intrigi a narațiunii: iluzia și imposibilitatea atingerii fericirii (cu excepția doar a impresiei trecătoare că fericirea face parte din viața oamenilor, mai ales atunci când o cauți la raionul de prefabricate/ preparate/ pastilate). În primul text scris de Ana este prezentată iluzia fericirii bărbatului care, din exces hormonal, se masturbează, iar în al doilea text este descrisă nefericirea femeii generată de dorul de o fericire adevărată, plenară, palpabilă, bine temperată dar care – mi se pare mie, într-o primă lectură – cade în același păcat al autosatisfacerii sexuale, fapt generator de intensă gândire asupra sensului vieții. Descrierile actelor masturbatoare ale celor două personaje ale Anei sunt realmente remarcabile, fiind veritabile tablouri în proză, de o densitate ideatică rar întâlnită și cu un nivel de metaforizare greu de repetat. Invocarea numelor de pictori nu este deloc întâmplătoare: Soutine, Manet. În concluzie, Ana descrie două personaje care – în loc să se caute, să se găsească și, eventual, să se iubească și să procreeze – cad în viciul bucuriei imediate, transformată instant în dezamăgire, nefericire, golire de sens.  Bărbatul și femeia (descrise în textul Anei) sunt victimele excesului propriu de nerăbdare, de neacceptare a condiției de luptător pentru cucerirea cetății ”adverse”. (Revin cu trimiterea la o poezie cunoscută: ”O luptă-i viața, deci te luptă, cu dragoste de ea, cu dor” – Coșbuc. Departe de a avea vreun ton moralizator persiflator, autoarea/ autoarele iau lucrurile așa cum sunt, fără alte admonestări sau trimiteri în derizoriu. Nu sunt chiar sigur de faptul că personajul feminin din textul Anei se masturbează sau doar reflectează la propria sa condiție de femeie neîmplinită/ nefericită sau incertă pe propria sa sexualitate. Extrasul următor este chiar mesajul/ ideea/ titlul cărții: ”Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine.(Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii” (p. 60).  În finalul capitolului, personajul feminin descris de Ana pare a oferi cheia nemulțumirii față de propria înzestrare nativă/ sexuală: ”E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin” (p. 61). Transgender? Ana lesbiana? Este o ipoteză pe care o voi testa în episoadele următoare

 

Spuneam că interpretarea mea la autoportretul făcut de femeia descrisă de Ana – la o primă lectură – era că aceasta resimțea durerea psihică a inutilității actului consumat singură. La o a doua citire, și aici simt nevoia să aduc o laudă autoarei care poate genera dintr-un text de câteva pagini viziuni multiple, aproape contradictorii, dar plauzibile, așadar la o a doua citire, destăinuirea personajului feminin zugrăvit de Ana pare a fi, mai degrabă, rezultatul unui viol sau, la fel de plauzibil și cu consecințe similare, al unei partide de sex sălbatec, plin de durități acceptate și de descompuneri asumate. Simt nevoia să redau întegral acest text în ideea că cititorii vor putea interveni, argumentat, în favoarea uneia dintre cele trei ipostaze (plus ipoteza zero: Ana transsexuală își dorea din tot sufletul ei, o femeie!): masturbare violentă, viol (la cerere) sau sex sălbatec cu repetiție:

 

Mă simțeam ca una din vitele lui Chaim Soutine, nu doar jupuită și cu toracele despicat până la organele acoperite c-o pojghiță subțire de sânge, ci și expusă public, atârnată în cârlige, cu capul bălăngănindu-mi-se. Cred că am atins masa critică în lupta inegală cu forțele din spuma murdară care mă conține. Încerc să mă adun în teritoriul pe care-l crezusem pentru totdeauna al meu, dar sub presiunea dantelei întunecate de corzi, membrane și găuri care îmi rănesc exteriorul, eul mi s-a spaghetificat, s-a ferfenițit și s-a contractat până în pragul unei implozii. Interiorul ființei mele e aspirat vertiginos în el însuși și răsucit pe dos. Cad într-un timp fără memorie, fără niciun fel de devenire.      

 

M-am visat întordeauna pășind cu tălpile goale pe fundul unui infern. Strivită între euforia spirtoasă a zorilor și melancolia deseori sulfuroasă a amugurilor.

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii.)

 

Să te dizolvi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă, conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tapona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine. El reușește ceea ce nimeni și nimic altceva nu poate s-o facă: îmi jupoaie sinele de toate pieile lui sociale și îl lasă apoi să cadă, fără gardă – ca o moluscă lipsită de cochilie, în propriile abisuri. Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret. El mă împinge spre marginile mele ultime, de unde mă întorc umilită, lingându-mi rănile, hotărâtă pentru o lungă penitență. Căptușită toată cu plăgi și abscese, retrăiesc momentul în care devin nimic imponderabil și încep din nouă să urc. Doar fum și iluzii, mă deșir înapoi, până la completa recucerire a conturului meu și, oarecum inflaționist, ceva mai departe. Grăuntele imaterial e pus la adăpost chiar în momentul colapsului. L-am îmbrăcat în energie eterică, l-am învelit în piei de lumină și susur. Sunt gata să îmi dau și viața, doar pentru a-l desăvârși. Pentru mine, contează mai mult decât masa universului toată. E nucleul dur al propriului eu, e legătura – nici de mine știută – între ceea ce am fost și ceea ce, poate chiar din acest moment, încep să devin.” (p. 59 – 61).   

 

Capitolul 7 pare a fi o trecere bruscă de la iluzoria vulpe a fericirii eterice, la certitudinile cenușii ale existenței mundane. Acțiunea se petrece, concret, într-un vagon de metrou bucureștean, în drumul Aurorei spre Lăptărie, povestitoarea zugrăvind, pe rând, cu propriul să interes de a cunoaște oamenii dincolo de aparențe, o femeie aflată, în vagon, în raza sa de vedere, apoi un bărbat. Ca și în textul Anei, avem, pentru început, puse față în față, tot două personaje: unul feminin și celălat masculin, ambele hidoase, diforme, inexpresive, respingătoare chiar. Aurora procedează la un exercițiu de imaginație, reducând ridurile, kilogramele sau deformările persoanelor descrise și ajungând la vârsta tinereții acestora. Am primit, astfel, răspunsul la posibila întrebare sugerată de mine cu referire la cele două personaje de genuri opuse, din capitolul anterior, dar care nu s-au căutat, nu s-au găsit și nu s-au iubit. Timpul a deformat fizionomiile a ceea ce au fost, odată, doi tineri atrăgători, ajungând, grație anilor la înfățișarea deplorabilă și deazagreabilă din fața ceva mai tinerei povestitoare. Cum ar putea funcționa legea atracției universale dintre cele două genuri dacă reprezentanții lor sunt total … neatractivi?  În lumea cenușie a inșilor (aparent) desexuați, responsabilitățile personale ale fiecăruia țin loc de motivație de a trăi, de sens al viețuirii.

 

În partea a doua a capitolului/ traseului spre Lăptărie, citim și vedem, imaginar, cum urcă un grup de tineri gălăgioși, exuberanți, plini de viață. Aurora le aplică exercițiul de imaginație inversat (în oglindă) și vede cu ochii minții ei un grup de oameni maturizați, cu un sfert de secol mai bătrâni. Cu această imagine a fugii ireparabile a timpului, Aurora le strigă (în gând, desigur): ”Hei, voi, nu mai dați mărgăritarele voastre porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi! Iubiți-vă aproapele, dar învățați să vă iubiți și pe voi înșivă. Nu vă surpați la pierderea primei iluzii! Veți mai avea atâtea de pierdut… Și apoi, un om despuiat de iluzii e mult mai liber în drumul lui către sine. Ce se pierde în afară se poate câștiga înăuntru, chiar dacă pentru asta va trebui să rătăciți ani buni prin deșertul nevrozei” (p. 65). Capitolul se încheie, rotund cu o a treia speță: ajunsă la Lăptărie, Aurora observă acolo o femeie (cam de vârsta ei) remarcabilă prin puterea de stăpânire pe care o emana, deși asta putea să fie doar o mască pentru ascunderea rănilor primite de la loviturile vieții. Sigură pe sine și pe puterile ei, noul model sugerează că, da! se poate! Poți lupta și cu iluziile și cu nefericirile, sperând mereu că vor apărea și certidudini pline de satisfacții. Femeia blondă și tunsă scurt din local este reprezentanta mediei, deci a normalului, a realului așa cum este el fără alte jocuri de imaginație. Cu alte cuvinte, este bine să conștientizăm că viața nu e o joacă, dar și că-i bine să ne bucurăm intens de viață, ca de un joc (Carpe diem!), cu toate loviturile primite și iluziile ucise mereu-mereu.

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

(va urma)

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Chaim_Soutine Chaim Soutine (Șmilovici) (1893 – 1943), pictor expresionist rus de origine evreiască, activând la Paris

https://fr.wikipedia.org/wiki/Marcel_Sendrail Marcel Sendrail (1900–1976) medic și scriitor francez.

https://en.wikipedia.org/wiki/%C3%89douard_Manet Eduard Manet (1832 – 1883) pictor francez

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Edom  Idumeea (din Țara Sfântă)

 

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nicolae-steinhardt-un-don-quijote-est

Nicolae Steinhardt un Don Quijote din Est (100 de ani de la naștere)

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rasdaq Rasdaq, părintele BVB.

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Rugin%C4%83 Anghel N. Rugina (1913 – 2008) economist american de origine română

 

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

 

 

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (4)


 

de Liviu Druguș

Primele trei părți ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

Spuneam, în episodul anterior, că Aurora se descrie pe sine, atât direct – povestind despre ea – dar îndeosebi prin modul în care îi descrie pe ceilalți. După ce capitolul 2 a fost unul dedicat semnificativ monologului confesiv al Iuliei (cu scurte alternanțe dialogale cu Radu), capitolul următor (al treilea) este un monolog narativ al Aurorei cu privire la ceilalți cinci membri ai sextetului, dar și despre propria sa viață.

Autoarea dedică trei pagini povestitoarei însăși, care nu se autodescrie, ci povestește trei vise ale unei dimineți după o seară lungă și obositoare petrecută la Lăptărie. ”M-am trezit cu gura coclită. Încă o dimineață cu venin în cerul gurii, mi-am zis, ca un venetic forțat să înghită prea mult românism pe stomacul gol” (p. 40). Comparația este ușor șocantă, dar interesantă. Nu poți face un patriot autentic dintr-un străin abia venit în țară, turnându-i în cap argumente pentru care ar trebui să iubească România, la fel cum nu poți fi fericit și a doua zi după ce ți-ai turnat în stomac mai multe lichide euforizante. Pe scurt, est modus in rebus! Moreno era bun pentru ceilalți care-și povestesc (psiho)dramele vieților lor, dar pentru Aurora – în cazul de față – ar fi fost mai bun Freud cu ale sale interpretări ale viselor. Aurora are – succesiv – trei vise total distincte, ca și cum în ea ar fi sălășluit trei personalități diferite: primul vis este un oraș distrus, părăsit, pustiu (vis pe care îl am și eu adesea – posibil și mulți alții); al doilea vis are ca elemente definitorii: gară, război, soldați urmat imediat de oraș-civili-cale de ieșire-zbor (zborul fiind asociat, în psihanaliza freudiană, cu dorințele sexuale refulate); al treilea vis este compus din: luciditate–Aurora bărbat–ocean–casă pe plajă-crimă–siluetă umană–teamă–imposibilitatea de a decide dacă era victima moartă sau călăul în viață. Autoarea rezistă posibilei tentații de a interpreta visele lăsând asta amatorilor/ specialiștilor/ cititorilor. Interesant este că trezirea are loc cu chipul Iuliei în minte (ceea ce sugerează că psihodrama nu este doar un proces de curățire, ci și un transfer de personalitate sau de tensiuni ale povestitorului asupra celorlalți). Oricum, tot amintirile despre Iulia ocupă peste cinci pagini, făcând din ea punctul de reper al grupului. Doar Iulia – frumoasa vampă totală – merita o analiză cauzală a nefericirii ei. Sintetizând, Aurora conchide că  IuliaEste emanația propriei frumuseți, dureros de conștientă de sine” (p. 43), respectiv că ea este ”Exemplul viu pentru ce se întâmplă când educația frânează vocația” (p. 44). Radu a venit și el cu o descriere: ”O pasăre exotică închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46). Admirația Aurorei față de Iulia (de fapt, pentru frumusețea și inteligența cu care a dotat-o natura, mai puțin instrucțiunile de folosire ale acestora, care au fost greșite) o face să o compare cu ”o altă Evită, capabilă să împingă în fața istoriei un nou Peron!” (p. 44).  De ce admirăm ceea ce admirăm? Cred că este o întrebare pe care ne-o adresăm adesea. Răspunsul meu este: admirăm ceea ce ne place, dar nu avem sau nu putem avea/ fi. Prin această cheie am citit descrierea Iuliei cea capabilă să seducă și să devoreze aproape pe oricine (comparația cu ”călugărița” – femela care își devorează masculul la împerechere, este una bine aleasă). (Vezi despre insecta numită Călugărița: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa ). În buchetul de comparații cu care este gratulată Iulia, Aurora mai adaugă (pe lângă Evita Peron, Jeffrey Dahmer, Călugărița și adjective/ atribute ca: histrionică, seducătoare, nesatisfăcută, pasăre exotică, plantă carnivoră etc. ): , Mesalină, Veneră madonă – respectiv o reînviere a ceea ce a fost odată curva sfântă numită și azi doar cu o singură calitate: Sfânta Teodora).  Iulia pare a fi transpunerea în viață a idealului modernist parizian, a acelui model de femeie liberă până la libertinajul deplin. În context, cu rol explicativ redau opiniile unei (alte) autoare (Elena Prus) despre paradigma feminină europeană a zilelor noastre: ”Modelul pariazian (francez/ franțuzesc): Ea se autoconstruieşte, se autoimpune şi, uneori, se autoeroizează în propriile scenarii. Ea este interesantă prin constituirea unor multiple și originale strategii de identificare, stratageme de afirmare, tactici de reuşită. Vom constata în actualitatea imediată a contemporaneităţii că iarăşi sunt în vogă calităţile feminine franceze: feminitatea şi seducţia; independenţa, curajul şi energia, care anunţă anumite trăsături postmoderniste, cum ar fi: integrarea în cultura spectacolului, bazată pe improvizare, dimensiunea ludică a fanteziei, indeterminarea, spontaneitatea, triumful esteticii asupra eticii etc. Femeile de la noi mai dau prioritate eticului asupra esteticului. Dar generaţia tânără se apropie vertiginos de paradigma europeană. (vezi: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html )

Profesoară de geografie, Aurora prezintă, ca într-un catalog de evaluări strict calitative, notele caracteristice ale fiecăruia dintre membrii grupului: fizionomii, studii, profesii, relații, calități și defecte, vorbe de duh, comparații cu figuri și nume celebre, psiho-analize, amintiri etc. Este un mod interesant de a prezenta personajele prin alternanțe ale imaginilor individuale cu cele de grup, jucând la limita granițelor unor discipline (adesea, beyond the borders/ limits) care studiază asemenea ipostaze umane (sinele și socialul, individul și grupul, eu și ceilalți). Penelul descriptiv al autoarei/ Aurorei glisează  de la psihologie la sociologie, de la pe axiologie la existențialism, de la descrieri directe la altele metaforice (unde numele celebre ale altor personaje literare/ istorice/ artistice etc. au un rol important de jucat). Viața ca joc de roluri nu este cu mult mai ușoară sau mai confortabilă în comparație cu viața văzută ca fiind formată din faptele fruste ale realităților mundane. Jocul psihodramatic al personajelor are loc mereu sub teama apariției sau agravării unor tensiuni psihice morbide. Autoarea a folosit – în acest prim ”sfert” al cărții – de cel puțin trei ori cuvântul ”schizofrenie”, probabil cu intenția de a sugera că nevrozele, isteriile, tensiunile interioare, fobiile și tristețile personajelor frizează, mai mult sau mai puțin, boala psihică. Un coleg și prieten al meu de la UMF Iași ne consola pe toți cei prezenți, dacă unul   dintre noi făcea ușoare sau directe referiri la insanitatea mentală a cuiva, spunând: ”stați liniștiți, toți suntem plecați/ duși; doar intensitățile diferă”. Ceva asemănător se întâmplă și în grupul celor șase: teama de a nu o lua razna, de a nu ceda la varii presiuni interne sau externe îi face pe cei neîntâmplător întâlniți să se confeseze, să se descarce, să povestească pur și simplu. Unii se considerau, evident, mai sănătoși la cap ca ceilalți.

Scrierea unui roman (vezi și ”Cum să NU scrii un roman”  http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29 ) este, adesea, o descărcare/ o defulare, o tentativă de salvare personală prin efort psihic individual, dar noile tehnici de scriere (cooperative writing, collective writing etc.) sugerează că o asemenea întreprindere poate fi și una colectivă, nu doar personală. (Eu unul sunt interesat de așa ceva, dar unele cazuri de collaborative writing pe care le-am experimentat – pe teme manageriale – nu au reușit tocmai datorită evantaiului prea larg al deosebirilor de opinii, stiluri, finalități etc.). ”George Călinescu cerea criticului să fi ratat, în prealabil, cât mai multe dintre genuri – poezia, proza, teatrul, pentru a avea o cunoaştere din interior a compartimentelor literaturii. Ajung să-l înţeleg mai bine pe Paul Valéry care scria că autorul este creaţia propriului text. Și actul critic este unul de creație, însă natura lui este euristică. Dar şi raţiunea trăieşte din pasiune” scrie Elena Prus, și cred că în citatul de mai sus există multe adevăruri concentrate (vezi interviul la: http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html ). Pot mărturisi că și scrierea unei pseudorecenzii are tot valoare terapeutică (în primul rând), fiind un mod de ordonare a gândurilor, de verificare a sensurilor celor mai acceptate ale cuvintelor și a intențiilor autorului, de cunoaștere a unor felii noi de realitate sau de ficțional. Din păcate, cel de-al doilea motiv pentru care scriu aceste pseudorecenzii – dialogul cu autorul și cu alți cititori – este unul a cărui finalitate este cvasinulă. Realizez că scriitorii scriu îndeosebi pentru faimă și bani (altfel ar publica textele lor doar pe bloguri și pagini de FB, așa cum fac eu), drept pentru care nu au timp de dialog, cu atât mai mult dacă laudele sunt mici, iar observațiile critice – pe măsură.  Totuși, scrierea cărților ar putea avea mai multe și absconse motivații. Una dintre acestea ar putea fi și optimista formulare a lui Cioran: ”Creația este o salvare temporară din ghearele morții”. Închei aici această minidigresiune subliniind că am (re)citit cartea în această cheie terapeutică: dacă comunicare nu e, nimic nu poate fi îmbunătățit în relațiile dintre oameni și în viața fiecăruia în parte. Drept pentru care, luciditatea cioraniană apare ca o binevenită împăcare.

Iată situația nivelurilor de comunicare între cei care formau grupul celor șase: bărbații (Radu și Cristian) sunt axați pe afaceri, dar nu prea comunică între ei devreme ce unul (Radu) era eminent doar în mânuirea conceptelor manageriale și de business, iar celălat (Cristian) era foarte abil în în mânuirea (ca să nu spun managerizarea) miliardelor; celelalte perechi se aseamănă, dar și deosebirile apar, drept pentru care doritul dialog nu este decât o sumă de monologuri (mai mult sau mai puțin paralele/ secante: Iulia și Zina sunt frumoasele grupului, mereu în centrul atenției, dar fiecare își gestiona diferit înzestrarea personală: Iulia – vampă neostoită, fără studii, căsătorită cu un babalâc bogat, dar tot nefericită datorită managementului părinților ei (după mărturisirea ei), precum și a propriului management; Zina – femeia de afaceri de succes (dar de mică anvergură), frumoasă – dar care știe să-și gestioneze frumusețea, având ”trecere” atât la bărbați cât și la femei, fiind acceptată peste tot datorită energiei sale pozitive pe care o iradia cu dezinvoltură în jur. În consecință, frumoasele mai mult se concurează decât dialoghează. În fine, Ana și Aurora excelează prin discreție, spirit critic, modestie, fiind și ceva mai altruiste decât celelalte, dar comunicarea dintre ele înseamnă mai mult bârfe ocazionale și scenarite neconfirmate. Ana este o pragmatică, destul de bogată și ea,  rentieră, dar care depindea în plan psihic de sprijinul Aurorei. În concluzie, financiar vorbind, cinci personaje sunt bogate sau foarte bogate, în timp ce Aurora/ povestitoarea nu se poate lăuda deloc cu așa ceva. Ea este doar un observator, nefericită în dragoste și fără surse solide de venit. Avem, astfel, grupul CR IZ AA  pe deplin definit, cititorului nerămânându-i decât să-și spună: interesante figuri, oare ce destine vor avea în roman? Înainte de a avea răspunsurile autoarei, se prefigurează deja un criteriu de selectare a personajelor și un ax în jurul căruia se poate declanșa o interminabilă discuție existențialistă: criteriul de selecție este BOGĂȚIA (banii), iar discuția este pe eterna temă: aduc banii fericire sau ei sunt doar o iluzorie șmecherie vulpească a vieții?

Aurora (pre)simte – și chiar scrie în câteva momente din roman – că viața omului este o chestiune de management/ gestiune/ organizare/ armonizare scopuri-mijloace/ comportament (i)rațional/ moralitate etc. (Ex. ”Să te naști cu o frumusețe imposibil de gestionat și să primești pentru ea și instrucțiuni de folosire greșite…” (p. 43). Oricum, viața bate câmpii, așa încât orice om viu este liber să-i bată și el, inclusiv să inventeze, mereu-mereu, noi ”științe” (cu tomuri foarte groase și bibliografii pe măsură) care să fericească poporul (ca de exemplu ”știința” numită Management).  Pe scurt, destinele celor șase personaje confirmă că este perefct posibilă o grilă de analiză a vieților oamenilor (respectiv managementul acelor vieți) concentrată pe triada scopuri-mijloace-adecvări între scopuri și mijloace. Și încă un lucru: managementul (cel redus la câteva adevăruri, nu cel din tomurile groase) nu are neapărat legătură cu economia/ finanțele/ banii/ băncile/ creditul/ prețurile/ costurile/ afacerile businessmenilor, ci are doar legătură cu viețile oamenilor care iau decizii în ceea ce îi privește pe ei și pe ceilalți oameni. Desigur, întrebarea (una dublă!) pe care oricine o poate adresa administratorilor sistemelor de educație din lumea contemporană este: de ce se studiază managementul doar în facultățile cu profil economic (cu un număr mare de ore alocate, pe măsura tratatelor supersavante de Management) și de ce nu se studiază managementul/ comportamentul uman (doar) la nivel de gimanziu sau de liceu? La fel cum gramatica se studiază doar în preuniversitar, la fel și managementul ar trebui să fie parte a studiilor generale, fundamentale, comune fiecărui adolescent care urmează să intre în viață pe propriile picioare. Monologurile personajelor cărții confirmă faptul că – în loc să ofere cunoștințe pentru viață, pentru un management care să aducă bucurii și satisfacții (inclusiv la școală) – școala (noastră) este încremenită în proiecte premoderne și moderne, acum, în plină postmodernitate. Poate tocmai din această cauză lumea stă blocată în întrebări fără răspunsuri, în acțiuni fără finalitate și în consumarea unor mijloace care nu sunt deloc adecvate unor scopuri presupuse ca fiind bune, dar neclar definite, stabilite și asumate. Spuneam (într-un episod anterior) că romanul Doinei Popescu este o carte tristă, așa cum tristă este orice existență cu finalități și dezirabilități amputate de contexte umane inepte sau lipsite de empatie și înțelegere pentru ceilalți. Cu atât mai mult tristețea apare atunci când presupusa fericire promisă de popi, politicieni, propagandiști ai vânzărilor de produse care îți asigură/ produc fericire și bunăstare etc. se dovedește nu doar iluzorie, ci parșiv inoculată în mințile noastre ca fiind mereu și imediat posibilă.

Aurora/ autoarea/ povestitoarea nu pregetă să o judece pe Iulia după propriile canoane sau, mai plauzibil, după cele majoritar și autoritar instaurate în viața oamenilor (monogamia și castitatea fiind două dintre acestea).  ”Din cauza educației însă ea aparține unui singur bărbat. Mă rog, când e vorba de Iulia, care nu-și aparține cu adevărat nici sieși, folosirea verbului a aparține poate părea (și chiar este) destul de abuzivă. Oricum, asta ar putea, la o adică, să treacă drept o virtute, mai ales că el – ce-i drept, destul de  împiciorongat în sistem – e un păsăroi (spunea ea!) care-și amintește de femeie doar de două sau trei ori pe an, așa că Venerei noastre madone nu îi mai rămâne decât să-și tempereze cum o ști erotismul și orgoliul, ambele în mod clar nesatisfăcute” (p. 45). Trimiterea la relativismul postmodernist este, din nou, evidentă: dacă modernii opuneau Venerei o Madonă (vezi Eminescu), postmodernii au modelul uni(fică)rii contrariilor după modelul comercial ”doi în unu” sau creștin ”trei în UNU = Sfânta Treime), oferind contopirea viciului în virtute și reciproc, ca într-un joc cu oglinzi paralele ad infinitum. Astfel, Iulia poate fi văzută, concomitent și permanent (adică simultan și continuu – cum precizez eu în modelul trinitar numit Metodologia Scop Mijloc) și curvă și sfântă, la fel ca preacu(r)vioasa Teodora, împărăteasa Bizanțului, sau ca o foarte teribilă și terestră madonă venerică (și venerată de o cohortă de 55 de bărbați). Dominanta feminină a vanitoasei Iulia este LIPSA (= DORUL) – lipsuri cărora ea le oferă ”înlocuitori”, dar – susține Aurora – ”Substitutele găsite de ea sunt însă pe cât de nevinovate în aparență, pe atât de perverse în esență” (p. 46).  Idealul presupus de Aurora (”amantul veșnic disponibil și discret” – p. 46) este substituit de realitatea cohortei de amanți temporari ai Iuliei (după a căror extincție tot ea pozează în victimă neînțeleasă), listă pe care a figurat și Radu, cel cu talentul managerialo-teoretic care, în loc să vadă esența curvească a personajului feminin o descrie ca fiind ”O pasăre exotică, închisă în propriul destin ca într-o colivie” (p. 46).

Tocmai din dedublarea permanentă și din conștientizarea prea insistentă a planurilor relevate de monologurile personajelor și de comentariile povestitoarei (curvie – sfinție, teorie – practică, ideal – real, compasiune – frustrare, viciu – virtute, sinceritate – naivitate, formal – informal, căsnicie – poligamie,  prietenie – prefăcătorie, bovarism – madonism, plăcere – supliciu etc.) rezultă o imensă greață (nausea infinita)  care are și un corespondent malign în plan psihic: schizofrenia. Încercarea de a trata/ vindeca gândirea schizoidă, odată conștientizată, este obiect(iv)ul/ scopul întâlnirilor terapeutice de la Lăptărie. Dar, ca orice medicament autoadministrat în exces, apare imediat și reacția la stimulul excesiv. După ce și-au refulat orice tentații de a folosi informații compromițătoare unii despre ceilalți, iată că și aceasta are costuri și lasă urme. Experimentul Moreno la care s-au supus liber cei șase a fost bazat pe compasiune, pe iluzia unui paradis creat de ei înșiși, pentru ca – la final – să apară crunta dezamăgire. Aș îndrăzni să spun că deziluzia a fost pe măsura iluziilor visate la început, dar și pe măsura cantității prea mari de informații care se deversau de către ei, înspre ei înșiși. În fond, s-a trăit iluzia contrazicerii legilor fizicii, respectiv iluzia că transferul de informație de orice fel și în orice cantitate ar fi unul benefic pentru toți. S-a întâmplat însă ca și cum șase leproși s-ar scălda într-o baie comună, transferând doar infecția de la unul la altul. Rezultatul a fost chiar cu mult mai rău comparativ cu ipotetica situație că transferul nici nu ar fi avut loc. Sigur, ideea predestinării își face, insidios, din nou apariția, fiecare urmând să suporte supliciile și greutatea propriei cruci. Oricum, verdictul final al acestui psihotratament de grup eșuat este formulat chiar aici, la începuturile povestirii, cititorul fiind împins spre o ieșire bruscă din lectură: dacă s-a terminat, ce ne mai poate spune interesant autoarea? Vom vedea…. Pentru claritate reproduc aici acest verdict concluziv: ”Și chiar dacă experimentul – y compris psihodramele – a sfârșit cum nimeni nu se aștepta, eu nu-mi permit nici azi să mă dezic de acel episod, deși nici în acest moment nu pot cântări obiectiv consecințele pe care el le-a avut asupra mea. Am înțeles de ce nu-mi mai concepeam viața fără reuniunile de la Lăptărie. Pentru că, altfel, porții întregi din propria-mi existență începeau să mă sufoce, mai ales când timpul curgea fără niciun reper, în afara acelor întâlniri periodice. Încep și să înțeleg de ce atunci când ne-am năclăit în experiment ca într-o bășică toxică și când discreția și surdina ajunseseră să fie tot ce mai căuta fiecare, nimeni nu îndrăznea să spargă membrana acelei dependențe care se contracta tot mai strâns în jurul nostru, asfixiindu-ne parcă.  Nici astăzi nu-mi explic ce ne-a ținut împreună timp de aproape trei ani. Totul părea făcut să ne separe, mai mult decât să ne țină uniți” (pp. 46 – 47).

După acest verdict fără drept de apel, Aurora explică și posibila cauză a disoluției. În fond, ce i-a legat pe acești oameni timp de trei ani în afară de iluzia purificării prin spovedanii repetate și succesive? Pentru a marca diferențele care mai mult i-au separat decât i-au atras, autoarea purcede – din nou! – la strigarea catalogului și la caracterizarea personajelor. Criteriul principal ales? Profesia și averea! Chiar în autoportretul făcut, Aurora notează: ”Profesoară de geografie. Profesie anostă, avere zero, perspective care se opresc…  Incapacitate de a presta ceva lucrativ și neputința de a găsi un bărbat din care să fac tatăl unui copil – pe care nici nu mi l-am dorit vreodată cu adevărat” (p. 47). Fire introvertită și percepută de ceilalți ca o bună ascultătoare, fac din Aurora un bun analist și judecător al celorlalți, discretă, dar curioasă să vadă ce se ascunde sub aparențele afișate de semeni. Probează, prin aceasta că face parte din masa mare a oamenilor simpli, obișnuiți și care pot fi caracterizați prin faptul că își apără cu disperare intimitatea dar mor de curiozitate să afle intimitățile altora. Mereu se bănuiește de comportament la limita schizofreniei, unul dintre simptome fiind, crede ea, punctualitatea excesivă.

A doua la catalog este însăși Iulia pe care o caracterizează astfel: ”O altruistă. Reputație de sfântă, chip de madonă, ce mai, o piesă de mândrie în panoplia oricărui vânător de prestigiu social. Ea, singura dintre noi a renunțat la studiile universitare. A făcut-o de dragul acelui bărbat cu douăzeci și ceva de ani mai în vârstă, destul de influent însă, care și-a adjudecat-o ca pe un obiect de colecție, fără să mai investească apoi în ea nici interesul și nici înțelegerea de care ar fi avut nevoie.” (p. 48).

Zina – intuitivă și caldă, magnet animalic, fără fasoane, o frumoasă la modul inconștient.

Radu – bursier Fulbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iași. Nimic din înțepeneala altor universitari (”găoșenia poleită a altor magiștri”, p. 49)

Ana – cea mai pragmatică făptură de pe pământ, secretoasă dar deschisă față de Aurora, rentieră

Cristian – inteligent, bogat, măsliniu, citit, autoritar, generos cu oferte mici (plata consumațiilor de la Lăptărie), pasiuni înăbușite, distanțat invizibil de grup chiar în cadrul grupului.

Așadar AIZRAC  ar putea fi un alt nume al grupului (dat de ordinea făcută de autoare) și nu CRIZAA – nume pe care l-am inventat eu, după o ordine care vroia să extragă un sens ascuns al inițialelor numelor (doar autoarea poate ști dacă acest sens a existat sau nu în mintea sa).

După ce ne-a arătat fișele de lucru ale personajelor, mai are oare autoarea ceva de spus în următoarele cca 200 de pagini? Să avem puțintică răbdare.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

17 septembrie 2015

 

Webografie

http://www.timpul.md/articol/interviu-cu-elena-prus-fericirea-tine-de-energia-principiilor–-41042.html   Elena Prus – Interviu de Tatiana Corai

http://hyperliteratura.ro/cum-sa-nu-scrii-un-roman/?utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed%3A+hyperliteratura-ro+%28Hyperliteratura.ro%29    Howard Mittelmark, Sandra Newman, ”Cum să NU scrii un roman”, Ed Baroque Books & Arts, 2014, 307 pagini

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mantis_religiosa Călugărița – insecta care-și devorează masculul în timpul acuplării

Bibliografie

 

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Iași, 2014

Tag uri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Editura Adenium, Liviu Drugus, Elena Prus, Tatiana Corai, Howard Mittelmark, Sandra Newman, Cum să nu scrii un roman, Metodologia Scop Mijloc, Experimentul Moreno, Lăptăria lui Enache, Sfânta Teodora, Mihai Eminescu, Venere și madonă, Cioran, George Călinescu, UMF Iași, Evita Peron, Jeffrey Dahmer

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (2)  


de Liviu Druguș

Din punctul de vedere al structurării romanului pe capitole și subcapitole, Cuprinsul (p. 247) arată o compoziție triadică: un ”Prolog”, un singur capitol (”Moreno”) care conține 31 de subcapitole și un ”Epilog”. Tehnoredacțional vorbind, cred că ”Moreno” ar fi putut fi un subtitlu al cărții, nicidecum titlul unicului capitol de carte. De ce ”Moreno”? Pentru că întreaga poveste se țese prin insistente raportări imaginare sau faptice la psihodrama binecunoscutului psihiatru american J.L. Moreno. (vezi Anexe).  Forțând puțin nota, aș putea spune că autoarea practică nu doar psihodrame moraniene, ci face un melanj postmodern sui generis între Freud și Moreno, astfel încât rezultatul viziunii auctoriale este nu doar unul centrat pe conceptul de ”psihodramă Moreno”, ci pe un concept nou, pe care l-aș numi psiho-sexo-dramă. Din punct de vedere comercial alegerea este una bună, știut fiind că sexul vinde (bine!), așezînd-o pe Doina Popescu în categoria scriitoarelor-femei din contemporaneitatea postdecembristă (amintesc câteva: Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș) care abordează sexul cu oarece obstinație, cu nuanța că limbajul explicit lipsește în cazul de față.  Speculând puțin (mai mult), cred că autoarea nu este pe deplin conștientă de faptul că practică tehnici postmoderne, ipoteză întărită și de faptul că, la un moment dat, referindu-se la modul de gândire postmodern, l-a grafiat ironic ”p(r)ostmodern”.

Pe de altă parte, cei doi evrei celebri (Freud și Moreno) sunt asociați cu un altul (Tristan Tzara) al cărui tablou și extras din revista lansată de avangardiștii din jurul lui tronau la Lăptărie, insinuându-se în dialogurile și comentariile celor șase personaje ale romanului. Autoarea îl caracterizează pe T.T. drept ”frumosul nostru dadaist, pe care, culmea culmilor, râsul îl urâțea” – p. 10). Doi dintre aceștia (Moreno și Tzara) mai au ceva comun: sunt născuți în România.

Pentru că am notat deja acest aspect etno-rasial (precizat în biografiile oferite de Wicki) cred că poate fi formulată observația că autoarea, Doina Popescu, are o preferință evidentă pentru citarea/ invocarea mai insistentă a unor nume celebre care provin din lumea iudaică (poate fi o afinitate genetică, una spirituală sau chiar una comercială, celebritatea unor nume împrumutând o mică aură de celebritate și autoarei). Iată deja o listă cu nume de evrei celebri care sunt amintiți în carte: psihologul și psihiatrul româno-austriaco-american Jacob Levy Moreno (1889 – 1974), medicul neuropsihiatrul ceho-austriaco-britanic Sigmund Freud (1856 – 1939),  poetul avangardist român, stabilit în Franța Tristan Tzara (1896 – 1963), poetul român Urmuz (Avram Leiba Esra Zissu) (1883 – 1923), scriitorul ceh de limbă germană Franz Kafka (1883 – 1924), fizicianul german-apatrid-elevețian-american Albert Einstein, filosoful, economistul și revoluționarul german Karl Marx (1818 – 1883), dar și germano-americanii Frați Marx (1905 -1949 – anii de activitate), pictorul ruso-belarus Chaim Soutine (1893 – 1943), Ecleziastul (fiul lui David împăratul Ierusalimului), primul profet al iudaismului/ mosaismului, israelitul Moise, regele și înțeleptul Solomon (fiul lui David) (n. ? – m. 931 î.e.n.). Poate pentru a nu permite această speculație cu privire la preferința autoarei pentru nume celebre din lumea iudaică, pe parcursul acțiunii mai sunt invocate și nume care nu sunt cunoscute ca aparținând de lumea iudaică: generalissimul politruc bolșevic georgiano-osetin rusificat sovietic Iosif Visarionovici Stalin  (1878 – 1953), scriitorul, jurnalistul, filosoful și activistul social francez Jean Paul Sartre (1905 – 1980), regizorul și scenaristul italian Fellini (1920 – 1993), artistul plastic spaniol Pablo Picasso (1881 – 1973), pictorul germano-francez Hans Hartung (1904 – 1989), pictorul spaniol Goya (1746 – 1828), tenorul italian Beniamino Gigli – O sole mio! –  (1890 – 1957), scriitoarea americancă de origine franceză Anais Nin (1903 – 1977), pictorul francez americanizat Marcel Duchamp (1887 – 1968), soprana americană de origine greacă Maria Callas (1923 – 1977), cântăreața sex simbol americană Marilyn Monroe (1926 – 1962),  chimistul rus Mendeleev (1834 – 1907), numele de scriitori celebri dintr-o bibliotecă, saxofonistul și jazzistul american de culoare John Coltrane (1926 – 1967), romancierul, poetul și eseistul argentinian Jorge Luis Borges (1899 – 1986), regizorul și producătorul britanico-american Alfred Hitchcock (1899 – 1986), fizicianul englez Stephen Hawking (n. 1942) precum și câteva nume din cultura muzicală românească: Titi Botez (1902 – 1957), Jean Mascopol (1903 – 1980) și Cristian Vasile (1908 – 1985).

Chiar de la primele rânduri ale scriiturii/ lecturii cititorul este bombardat cu cuvinte rare (neologisme, arhaisme, cuvinte de specialitate din varii domenii etc.) fapt care are darul deopotrivă de a atrage și de a respinge: atrage pe cititorul curios și dornic de a învăța cuvinte, sintagme și sensuri noi, dar îl va respinge pe cel care caută doar facilul și firul narativ grăbindu-se să traverseze textul pentru a vedea, simplu și simplist, ce-au mai făcut personajele cărții. Aș paria că majoritatea cititorilor nu sunt familiarizați cu cuvinte ca: brigantină (pânză de corabie), bric (corabie cu două catarge), anouri (inele pentru perdele), in larghetto (un tempou între largo și andante), bemă (necunoscut de DEX și nici de Google), basileu (titlu purtat de împărații bizantini), basilisă (soția basileului, împărăteasa), hieratic (preoțesc, care ține de lucruri sfinte, solemn, sacerdotal – aici autoarea comite o mică tautologie scriind ”un pic hieratică în gravitatea ei solemnă” – p. 14), potestas (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Potestas), palestră (spațiu destinat practicării sporturilor, vezi http://www.libris.ro/userdocspdf/481/Pagini%20uitate%20din%20istoria%20educatiei%20fizice731.pdf ) etc.

Deși titlul unicului capitol al cărții este intitulat ”Moreno”, adică tehnică de autocunoaștere bazată pe interrelațiile indivizilor în cadrul grupurilor mici (cu trimitere clară la J.L. Moreno 1889-1874, evreul născut în România), conținutul acestor psihodrame este unul preponderent sexual trimițând cititorul cu gândul mai mult la S. Freud (1856-1939, evreul născut în Cehia). Primul subcapitol al romanului (10 pagini) excelează (ca să nu spun exagerează) cu trimiteri directe și indirecte la sex. Le voi aminti sub titlul comun de ”aluzii sexoase”. În ultimă instanță, fiecare autor își alege propriile capcane (captatio benevolentiae) pentru a-l ”prinde” pe cititor și a-l influența în de decizia sa de a continua (sau nu) lectura. Iar sexul,  cum spuneam, vinde bine, atrage cititori de toate vîrstele, fapt speculat corect și de medicul Freud.

Sub raport structural, primul subcapitol fixează autoarea în prezentul cenușiu al zilelor și nopților anilor 90, mai exact descrie personajul povestitor al romanului (Aurora) într-o dimineață de iarnă mohorâtă, moment de reflexii existențiale și de meditații deduse din șirul amintirilor unor întâmplări petrecute cu trei ani în urmă în Istanbul, loc unde șase români se întâlnesc, turiști fiind, la Catedrala Sfânta Sofia. Prima persoană evocată de Aurora este Iulia, cea cu apetitul sexual cel mai formidabil din grup, invocare prin care autoarea fixează rostul ”amintirii Iuliei, Istanbulului și-a lui Moreno” (p. 10). Triada IuliaIstanbulMoreno este definitorie pentru întreg romanul: Iulia este cea mai sexoasă – cea care induce rememorări pe aceeași temă și celorlalți membri ai grupului; Istanbul este locul de pornire/ formare a grupului celor șase, mai exact bazilica Sfânta Sofia/ Sfânta Înțelepciune/ Înțelepciunea Divină, loc care prilejuiește rememorarea vieții împărătesei bizantine Teodora; iar Moreno este psihiatrul american care a oferit specialiștilor metoda numită ”psihodramă” ca un mijloc de autocunoaștere a individului în cadrul unui grup.

Se descrie, chiar de la primele pagini, Lăptăria lui Enache, locul magic/ miraculos de la ultimul etaj al TNB, unde au loc majoritatea întâlnirilor membrilor grupului (nu întotdeauna în formulă completă). Sigur, zona teatrului bucureștean consună cu jocul (psiho)dramatic al personajelor. Este introdus în peisaj (printr-un portret agățat în bar) și reprezentantul avangardei literare europene, Tristan Tzara, dar și revista avangardiștilor al cărui unic număr a reușit să stârnească un scandal pe teme de moralitate/ impudicitate. Moralitate? Abatere de la unele norme rigide ale comportamentului? De ce nu? Moralitatea (comportamentul individului) este un fapt tot mai relativ, mai ales în lansarea noilor mode, metode, stiluri, moduri de gândire, avangarde etc. Aceasta este marcată temporal de perioada în care relativitatea einsteineană își punea amprenta pe cât mai multe aspecte ale vieții europenilor. O simplă constatare: istoria omenirii este un continuum de conservări/ rigidizări alternând cu schimbări/ flexibilizări ale modului de gândire, simțire și acțiune (numit, pe scurt, management). Mereu, la granițele dintre epoci au fost scurte sau lungi lupte pentru afirmarea noului, concomitent cu includerea unor elemente ale vechiului în noile construcții conceptuale. Doina Popescu, o gânditoare de stânga, adeptă a noului (a altceva – ului) care nu se poate împăca cu gândul încremenirii în proiecte vetuste și demne de uitare.

Cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” poate fi citită și ca un fals tratat de hedonism, unul în care ipoteza de lucru este că fericirea – la fel cum frumosul este în ochii privitorului – este doar în inima și mintea fiecăruia. Poți fi, din punct de vedere personal, deopotrivă o prostituată fericită, o soție fericită, o împărăteasă fericită – totul în funcție de contexte și de propria ta devenire. Pe scurt, totul este relativ, comportamentul uman (moralitatea) în primul rând este relativ(ă). Fără căderea în relativismul postmodernist nicio abatere benefică n-ar mai putea apărea – totul ar rămâne încremenit într-o sumă de reguli fixe a căror nerespectare poate aduce neplăceri pe lumea cealaltă, sau chiar pre lumea asta. Hibriditatea/ malanjul/ amestecul/ amalgamul sunt caracteristicile postmodernității și ale gândirii postmoderne. Din păcate, încremenirea în proiectul modernist nu le permite multora dintre noi să vadă/ întrezărească dinamica nimicitoare și aiuritoare a combinațiilor greu previzibile, dar cu impact/ efect uriaș asupra contextelor anchilozate. Combinatorica dintre convențional și nou va asigura multe victorii celor ce vor ști să o utilizeze. Și pentru că toate astea trebuie să aibă nume, eu le-am numit – sintetic și bine amalgamat – Metodologia Scop Mijloc.

Sub semnul relativității postmoderne este și plasarea întâmplărilor din roman (îndeosebi întâlnirea din Turcia a celor șase români) sub semnul predeterminării/ predestinării concomitent/ simultan cu dulcea iluzie a liberului arbitru. Adică se poate și-și (una dintre caracteristicile postmodernismului, concretizată și în cuvintele ”melaj”, ”amalgam”, ”amestec”, ”hibris”. Inteligentul Einstein este chiar invocat cu o butadă a sa prin care ideea de coincidență este (aparent) desființată și pusă, ad hoc, sub semnul determinismului (divin): ”Coincidența este felul în care Dumnezeu își păstrează anonimatul” (p. 12). Adică, Dumnezeu ar prefera să nu fie cunoscut, comentat, antropologizat etc. pentru simplul motiv pentru care infinitul nu poate fi cuprins/ descris/ măsurat. (Amintesc, în treacăt, o definiție interesantă a ideii de Dumnezeu, oferită de un celebru matematician: ”Dumnezeu este atunci când infinitul mare îl cuprinde pe infinitul mic și invers”. Desigur, asta se întâmplă în mod simultan și continuu.

Revenind la ”aluziile sexoase” din acest prim subcapitol, precizez că jumătate din paginile acestuia sunt dedicate Teodorei, vestita împărăteasă a Bizanțului, voluptoasă voinicește și violent vibratorie la orice atingere cu sexul masculin, dar deopotrivă frumoasă și inteligentă, abilă și, în final, protectoare a castității familiale, fiind, după moarte canonizată ca sfântă.  Din nou suntem aruncați în butoiul cu relativism! Cum adică să accepți că poate exista o curvă sfântă? Ei bine, dacă vrei, poți! (Au putut și cei care l-au canonizat și pe voinicul mult iubitor de soții pre numele său de curvar sfânt împărătesc de Ștefan Cel Mare (acum și Sfânt). În fond Decalogul nu anatemizează curvia, ci doar preacurvia. Dar, înainte de a o prezenta pe Teodora și virtuțile ei (prea?)curvești, prima aluzie sexoasă este făcută de povestitoarea Aurora atunci când vorbește despre revista scoasă de avangardiști numind-o ”fal(n)ica revistă” (p. 11). Aluzia la organul sexual masculin este aproape directă, copiile xeroxate ale acestei reviste tapetând drumul spre bar al consumatorilor din Lăptărie, această accesibilitate a oamenilor la informații de orice fel fiind una dintre consecințele bruștei liberalizări de după 1989. (Chiar autoarea a declarat că această carte este despre descătușarea libertății de expresie după 1989). După aluzia la organul erectil masculin se impunea o echilibrare prin trimiterea la organul vibratil feminin: descriind-o pe Teodora, Aurora vede în bazilică un ”dom rotunjit ca un uter divin” (p. 14). A treia aluzie sexoasă se referă la amintirea statutului de prostituată al Teodorei atunci când o descrie pe împărăteasă drept ”o fostă prostituată” (p. 14), cea care avea – în imaginația Aurorei – ”o respirație sacadată… din spatele amforei” (p. 14) și care ducea o ”luptă nesfârșită dintre pofta carnală și dezgustul moral” (p. 14). Și tot Teodora îl făcea pe împărat să-i ”zvâcnească tâmplele de surescitare” (p. 15) în timp cea ea însăși era ”Înfiorată de fervoare, ca de o febră care te cuprinde” (p. 15).  De la descrierea comedianei de circ care purta ”un șorțuleț …mai mic decât o frunză de vie” (p. 16), gândul febril al Aurorei o imaginează deja pe împărăteasă ”răsturnată peste dalele de piatră” (p. 16). Iar imaginația zburdă mai departe proiectând în mintea sa un act sexual complet: ”Carnea ei… se zvârcolea în convulsii nebunești. Zeci de tuburi vaginale – umede, rozalii și pofticioase – prinseră a se deschide și umfla în afară, lascive și unduioase. Se împleticeau unele în altele și se încolăceau ca niște șerpoaice în rut. Spasmele lor urmau parcă un algoritm secret….”.  Punctul culminant al imaginației sexuale a Aurorei este invocarea istoriografului Procopius, cel care fusese obligat să scrie despre împărăteasă la modul oficial (laudativ), dar care, în momentele sale de singurătate simțea nevoia să arunce frust adevărul despre ”prima doamnă” a împărăției: ”Zece găuri de-ar fi avut, tot nu i-ar fi fost deajuns, atât de nesățioasă era Teodora”. (p. 17).  Mai mult, istoriograful se întreba dacă nu cumva acele cuvinte ar fi fost insuficiente pentru a descrie ”întreaga nerușinare a femeii care, de o îmbie cheful, poate osteni într-o noapte și până la două duzini de bărbați aflați în culmea înzestrării lor pentru actul iubirii” (p. 17).  Apoi tot el supralicitează și afirmă că de dragul adevărului ar trebui să sublinieze că ”insolența Teodorei alungă orice urmă de rușine, până și din inima celui mai cumsecade bărbat” (p. 17), dar și asta ar fi puțin dacă nu ar spune pe șleau că ”bărbații, oricât de onești și oricâtă rezistență ar opune, sfârșesc prin a încerca-o, pe rând sau toți odată, atrași de nurii ei în mod fatal, ca fluturii de noapte de-a candelă aprinsă” (p. 17). Și – ca o culme a culmilor – istoriograful ar fi spus că ”odată ajunși în această nevrednică postură, uitând complet de orișice sfială, ei se dedau vrăjiți la împreunări contra firii de care se vor rușina apoi o viață întreagă” (p. 17).   Cititorul se poate întreba: ce rost au aceste invocări ale unui caz ce frizează patologicul, dar la fel de bine și normalul, aruncând totul într-o relativitate vecină cu incertitudinea totală? Un posibil răspuns: pentru ca – prin comparație cu orgiile ”sfintei” Teodora – micile  aventuri ale unora dintre cele șase personaje să pară de o cumințenie strigătoare la cer! Sau, alternativ, totul se leagă pe linia unei normalități ipocrit ascunse dar intens practicate. Iar ideea de relativitate este dusă de autoare/ povestitoare la un maxim posibil: ”dar cine știe cu adevărat cum e mai bine?” (p. 18). Cred că această întrebare ne-o adresăm, mereu-mereu, mai toți aceia dintre noi care ajung să atingă și să depășească unele limite. În ultimă instanță, ceea ce contează cu adevărat, ceea ce se impune atenției și ceea ce creează mereu noi normalități este doar ”beyond the limits”.  Iar ”beyond the limits” este, pentru început… nebunia, care, apoi, treptat-treptat este asimilată și integrată în noua normalitate (în subcapitolul 8, la paginile 73 – 74  apare o consistentă și interesantă reflexie pe tema nebuniei, a anormalului prezent adică).  Oricum, pe parcursul cărții scenele erotice, aluziile sexoase sau chiar scenele porno pigmentează paginile romanului, subliniind că libertatea exprimării face parte din esența naturii umane.

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, 31 august 2015

(va urma)

ANEXE

 

Textul cărții:

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PT13&lpg=PT13&dq=nisipurile+palestrei&source=bl&ots=bji1DXicj1&sig=EcGH_jNNlbsqR8QQofVtTb_DPq8&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=nisipurile%20palestrei&f=false

Despre locul desfășurării acțiunii/ ficțiunii

https://www.facebook.com/pages/La-Motoare-Laptaria-lui-Enache/823337767740706 La Motoare – Lăptăria lui Enache

 Despre psihiatrul Moreno, psihodrama Moreno și despre cunoașterea de sine prin Moreno

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno     Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

http://www.psihodrama.ro/    Site ul Asociație de psihodramă Moreno

http://www.psihodrama.ro/psihodrama/specificul-metodei Specificul metodei Moreno

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te-2/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/psihodrama-si-intalnirea-cu-sine-283303 Psihodrama și întâlnirea cu sine  ”Moreno insusi i-a spus lui Freud diferenta dintre abordarile lor: „Ei bine, dr Freud, eu incep acolo unde tu te opresti. Tu ii intalnesti pe oameni in mediul artificial al biroului tau, eu ii intalnesc pe strada si acasa, in mediul lor natural. Tu le analizezi visele. Eu incerc sa le dau curajul de a visa din nou.”(Moreno, 1977, apud Zerka Moreno, Leif Dag Blomkvist and Thomas Rutzel, „Psychodrama, Surplus reality and the art of healing”)”.

http://www.edituratrei.ro/product.php/Scrieri_fundamentale_Despre_psihodrama_metoda_de_grup_si_spontaneitate/2194/  Despre psihodramă – metodă de grup și spontaneitate

http://alexandra-ababi.blogspot.ro/2012/10/psihodrama-clasica-moreniana.html Psihodrama clasică moreniană

Despre Sigmund Freud, autorul psihanalizei

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud  Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:[1]

* Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.

* Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.

* Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome.

* Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.

* Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

Despre Teodora, împărăteasa prostituată a Bizanțului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodora,_%C3%8Emp%C4%83r%C4%83teas%C4%83_bizantin%C4%83 Despre sfânta Teodora

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/teodora-prostituata-imparateasa Teodora – prostituata împărăteasă

Despre Tristan Tzara (1896 – 1963) https://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara

Despre Einstein (1879 – 1955) https://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein

Despre Kafka (1883 – 1924) https://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka

Despre Urmuz (1883 – 1923) https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz

Despre Marx ( 1818 – 1883)  https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx

Despre Sartre (1905 – 1980) Laureat Nobel pentru literatură în 1964, gânditor existențialist, https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre

Tags:  Doina Popescu, Liviu Druguș, Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș, Freud, Moreno, Sartre, Einstein, Kafka, Urmuz, Marx, Tristan Tzara, Teodora, Ștefan cel Mare și Sfânt, psihodrama Moreno, Lăptăria lui Enache, Procopius, Metodologia Scop Mijloc, Editura Adenium.

 

 

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple, amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

 

(va urma)

 

ANEXE

 

Cartea a apărut în mai 2014

Autor: Doina Popescu

Titlu: Iluzoria vulpe a fericirii

Editura: Adenium

Colecţia: Punct RO. Proză

ISBN: 978-606-8622-48-4

Număr pagini: 248

An apariţie: 2014

 

Anunțuri și extrase comerciale

 

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/iluzoria-vulpe-a-fericirii-223024.html  Audiobook 14 lei

print, 27 lei

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PP1&lpg=PP1&dq=iluzoria+vulpe+a+fericirii+de+doina+popescu&source=bl&ots=bjhaHWj9jY&sig=3ZZPUrgqfvoCPQQ6rFolDfU1eLo&hl=ro&sa=X&sqi=2&redir_esc=y#v=onepage&q=iluzoria%20vulpe%20a%20fericirii%20de%20doina%20popescu&f=false  Audiobook, extrase.

 

http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html Vineri şi-a lansat al doilea roman şi Doina Popescu, jurnalist cu experienţă al Televiziunii publice. „Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber.

– See more at: http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html#sthash.XzCuatbY.dpuf

 

Recenzii, prezentări comerciale, interviuri cu autoarea

 

http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html  23 ianuarie 2015  Interviul integral pe http://www.catchy.ro/depresia-e-boala-firilor-mandre/63972   

autorul interviului Alexandru Petria și publicat la 9 noiembrie 2014

http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/  5 februarie 2015    de George Hari Popescu

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/#axzz3jCFEMAcs   11 noiembrie 2014 de Cristina Poșircaru în Cronică de carte

http://www.libris.ro/iluzoria-vulpe-a-fericirii-doina-popescu-ANI978-606-8622-48-4–p840432.html   Un excelent roman despre „durerea distilată în esențe tari“, despre dorul propriei regăsiri în și alături de ceilalți. Cele șase personaje centrale își joacă destinele la ruletă, iar firul roșu care le leagă îl constituie eșecul și degradarea perpetuă.

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/ Al Petria susținea promovarea cărții cu argumente.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520 Ramona Iacobuță, Ceașca de cultură, Șase personaje în căutare de sine

https://www.facebook.com/alexandru.petria/posts/10202838168461563 Tudor Călin Zarujanu O vulpe în lăptărie, 10 oct 2014

 

Despre autoare:

 

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, specializarea pedagogie – limba engleză. A lucrat în învățământul special, ca profesor defectolog, iar apoi ca logoped. În 1990 și-a început cariera în presă, ca redactor la ziarul Viitorul, apoi la Romania liberă, documentarist la Agenția de știri Mediafax și coordonator al paginii economice a ziarului Cotidianul. A colaborat la revistele 22 și Dilema. În 1997 este angajată ca redactor, editor coordonator și producător la televiziunea publică, în cadrul Departamentului Știri, iar în 1999 s-a transferat la Biroul Euroviziunii al Direcției Știri din TVR, a cărui activitate a coordonat-o până în 2011. A mai publicat romanul Șampanie cu soia (2001).

 

Nume celebre invocate în carte

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno  Jacob Levis Moreno

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu     Ion Rațiu (vezi și mai jos)

https://alexandrupetria.wordpress.com/tag/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/  Scris la 3 iulie 2014 de Alexandru Petria: ”Un excelent portret al lui Ion Rațiu  Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.


Hermeneutici personale L.D.:

 

Titlul cărții pare a fi un omagiu adus altei femei care a scris despre femei, Ileana Vulpescu cu a sa Artă a conversației. Cărțile ar putea fi citite în paralel sau succesiv pentru a vedea posibile filoane inspiraționale…. dar și abordări diferite în timpi politici diferiți (dictatură și democratură).

 

 

 

Webografie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/    Cuprinsul cronologic al blogului meu cu multe articole despre Metodologia Scop Mijloc

https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094 Pagina web a Lăptăriei lui Enache așteaptă să anunțe redeschiderea localului după renovarea TNB sub conducerea lui Ion Caramitru.

http://www.romlit.ro/despre_transpoezie Un articol de Magda Cârneci din România Literară, 2012, unde se sugerează tehnici posibile de scriere a poeziei. Probabil că există și tehnici de scriere a romanului, pieselor de teatru, eseurilor, cronicilor de carte etc.

 

 

 

 

Rusia lui Putin în viziunea lui Belkovski: coruptă, ineficientă, agresivă (2)


Motto 1

 

Dacă  se obiectează că scopul politicii rusești nu era extinderea teritorială, voi răspunde că evoluția evenimentelor este mai puternică decât orice previziune și că Rusia nu a pornit în marș de peste un veac de pe malurile Niprului doar pentru a se opri la malurile Prutului”  (Kisseleff, 1832)

 

Motto 2

 

Poporul rus nu dorește să fie un constructor masculin, întrucât natura sa îl definește ca feminin, pasiv și supus în problemele statului; el așteaptă mereu  un mire, un bărbat, un conducător” (Nikolai Berdiaev, 1915)

 

Motto 3

 

Evenimentele din Ucraina, zăngănitul săbiilor și scenele de război rece reîncălzit subit, propaganda manipulatoare a Kremlinului, mai contorsionată și mai de rea credință decât în mulți ani ai Uniunii Sovietice, repunerea în drepturi a intoxicării și a substituirii faptului prin interpretarea lui tendențioasă îl au la comandă, totuși, pe Vladimir Putin”  Emil Hurezeanu, 2014

 

 

Primul episod al acestei pseudorecenzii la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/

 

Pseudorecenzia cărții lui Stanislav Belkovski, ”Putin. Biografia interzisă”, Ed Corint, 2014, 380 pagini, 30 lei, traducere și note Antoaneta Olteanu, Prefață de Emil Hurezeanu (4 mai 2014). Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013. Cartea conține și o Postfață semnată de autor și publicată inițial pe blogul autorului, Snob.ru, la 19 martie 2014. Prefața și introducerea cărții pot fi citite la adresa: http://www.libris.ro/userdocspdf/444/Putin.%20Biografia%20interzisa.pdf

 

O altă prezentare a cărții este făcută la 27 iulie 2014 pe blogurile publicației ”Adevărul” de către  bloggerul Mircea Morariu: http://adevarul.ro/international/rusia/putin-1_53d4f2b30d133766a8c7981a/index.html.

Am comentat și eu scriind: ”O prezentare in extenso și cu surse webografice suplimentare poate fi găsită la liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/ Urmează, în curând, și partea a II-a. Dl Mircea Morariu vorbește despre partajarea intereselor comerciale atunci când statele europene iau atitudine față de anexarea Crimeiei sau de sprijinirea separatiștilor care s-au implicat în doborârea avionului. Cred că fiecare dintre noi observă și constată că și în RO se întâmplă același lucru. Emanații ”revoluției” ajunși mari afaceriști, îndeosebi pe piața rusă, se simt deranjați de luarea de poziție a statului român față de Putin și Federația Rusă. Concret, în România sunt destui apărători ai ideii că Ucraina ar trebui sacrificată și Rusia să-și urmeze cursul său agresiv până la capătul Balcanilor și nu numai. Atunci afacerile și relațiile lor vor prospera..”.  Reiterarea ideii că (și) locul economiei României trebuie să fie preponderent în Asia lui V.V. Putin a avut loc, la 14 august 2014, fiind susținutp de către premierul român V.V. Ponta  ca răspuns la un atac al președintelui Traian Băsescu. Sugestia lui V. Ponta de a părăsi zona euro aflată în recesiune și îndreptarea către zonele prospere ale Asiei și Africii (sic!) este specific amatorului de putere perpetuă care este președintele PSD, Victor Ponta. În traducere liberă, amenințarea pontistă se bazează pe o apropiere politico-diplomatică de marele prieten de la Răsărit, V.V. Putin. Cu un asemenea viitor președinte, România nu va mai avea nevoie de niciun dușman. Am inserat aici aceste considerații personale referitoare la posibilele relații româno-ruse (respectiv ponto-putiniene) ca o justificare suplimentară a interesului pe care îl acord recenzării cărții – capcană a lui S. Belkovski.

La 13 august Mircea Morariu publică pe Blogurile Adevărul o recenzie ”oficială” a cărții lui Belkovski: http://adevarul.ro/cultura/carti/putin–biografia-interzisa-carte-vicleana-1_53eb46eb0d133766a83fb874/index.html  (cu prea puține comentarii….).

Explicații preliminarii

 

Titlul ales pentru această pseudorecenzie este consecința directă a actului propagandistic și manipulator majoritar neonest belkovskian. În dorința de a-și preamări eroul, de a-l face indispensabil în soluționarea unor contexte interne cât se poate de negative, respectiv de a face din Putin Salvatorul nației ruse, Stanislav Belkovski îngroașă la maximum contextele negative ale Rusiei postsovietice: a) corupție endemică instituționalizată, moștenită de la regimul sovietic  (de tip clan feudal – LD) corupție întreținută și manipulată acum în scopul perpetuării lui Putin la putere; b) afaceri ineficiente, tot ca o prelungire a sistemului economic bolșevic ineficient, afaceri păguboase pentru statul și societatea rusă dar foarte bănoase pentru oligarhii care vor fi atrași în dinamica și vâltoarea luptelor pentru putere și, în fine, c) agresivitatea tipică structurilor orizontale ale puterii ruse postsovietice (poliție, armată, servicii de securitate) este mereu justificată și amplificată tocmai de propaganda naționalistă, fascistoidă cu reverberații în planul ideii de a reface teritorial URSS ul de pe vremea lui Andropov și Gorbaciov  și chiar de a reface ”lagărul socialist” definit acum ca ”zonă de interes politic” pentru Rusia lui Putin. Așadar, agresivitate internă și, deopotrivă, agresivitate externă. În http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-6-omul-prefera-spanzurat-loialitate-1_53ac21ba0d133766a8eb0cd6/index.html se devoalează această opțiune inițială pentru folosirea forței militare și a serviciilor secrete în refacerea a ceea ce s-a pierdut prin prăbușirea URSS:

 

După preluarea mandatului de preşedinte la 7 mai 2000, Vladimir V. Putin a trecut la îndeplinirea unei noi serii de misiuni: 1) a garantat imunitatea în faţa legii pentru Boris Elţîn; 2) a iniţiat o nouă doctrină militară rusă care prevedea dreptul ruşilor de a folosi primii arma nucleară; 3) a reintrodus obligativitatea antrenamentului militar pentru rezervişti; 4) a oferit dreptul pentru 40 de miniştri şi alţi demnitari ai statului rus de a clasifica informaţii cu statut secret; 5) a reînfiinţat antrenamentul militar obligatoriu în gimnazii, atât publice, cât şi private; 6) a preluat controlul asupra SVR-ului, la 20 mai 2000, prin numirea lui Serghei N. Lebedev, care lucrase în spaţiul german; 7) l-a impus pe un vechi cekist, Serghei Ivanov (foto dreapta), la Ministerul Apărării şi pe Boris V. Grâzlov la Ministerul Afacerilor Interne.    Trebuie menţionat faptul că şase din cele unsprezece decrete ale lui Vladimir V. Putin, la începutul mandatului său, aveau de-a face cu sistemul militar

 

La o asemenea dimensiune evident agresivă se impunea, din partea administrației Putin, o operațiune de adormire a simțurilor și percepțiilor Occidentului față de această agresivitate. Mai ales că 2008 este anul agresiunii militare a armatei ruse în Georgia, o ofensivă disproporționat de mare în comparație cu potențialul militar al Georgiei. Pentru mine, un naiv al faptului că tratatele sunt sfinte, iar granițele agreate de comunitatea mondială imposibil de retrasat, acum în secolul XXI, agresiunea Rusiei față de Georgia a echivalat cu declanșarea celui de-al treilea Război mondial. Consideram că agresiunea era una generatoare de noi și noi conflicte și că se impunea cu necesitate o sancționare drastică a Rusiei. Colegi și comentatori au ironizat această convingere a mea că agresorul trebuie definit și tratat ca atare. Nu se naște un război mondial pentru o ”georgie” – acesta era mereu argumentul că Occidentul nu va reacționa. ”Dar principiile și tratatele?” continuam eu, cu naivitate. ”Ei, și tu…”, mi se replica sugerând că tratatele și principiile nu contează. Dar dacă agresorul va ataca și alte zone sensibile? Ucraina era, pentru mine, atunci, cel mai de interes punct geostrategic și geopolitic al Rusiei. După care ar urma, Moldova, România, Bulgaria etc. până la împlinirea visului țarului Petru cel Mare… Am scris pe forumuri aceste puncte de vedere, cu speranța că și o voce naivă (ca a mea) ar putea avea vreo importanță… Reiau aceste gânduri scrise cu ceva ani în urmă nu pentru a-mi revendica cine știe ce merite profetice sau prognostice, ci pentru a reitera ideea că minciuna, agresivitatea, sfidarea omenirii, încălcarea tratatelor etc nu rămân singulare, dacă sunt ignorate. Ele proliferează ca orice infecție netratată.

 

Tot 2008 a fost și anul alegerilor prezidențiale în Rusia, fapt care indică o corelație directă între momentele electorale și declanșarea unor războaie care să-i asigurte lui Putin victoria în alegeri. Argumentez această afirmație chiar cu datele oferite de Belkovski: ”datorită războiului (contra Ceceniei, din ianuarie-februarie 2001 – LD), ratingul prezidențial al lui Vladimir Putin atinsese 52%! În condițiile unui start (din august 1999) (anul când Putin a trecut de la funcția de director al FSB la aceea de prim ministru numit de Elțin – nota LD) de numai 6%!” (p. 187). Mai adaug și sondajul făcut imediat după anexarea Crimeei, sondaj în care Putin era favoritul rușilor în proporție de 78%!  Concluzia pare mai mult decât logică: o eventuală anexare a Ucrainei ar asigura alegerea pe viață a lui Putin în fruntea statului rus! Adică se va realiza o sfidare a ideii de democrație,  aceasta fiind înlocuită cu autocrația.

 

De observat că, înainte de consumarea primului set de mandate prezidențiale (2000-2008), s-a declanșat, în Occident, dar și în Rusia și România o ofensivă mediatică de devoalare a abuzurilor noului-vechi regim putinian. În 2004 corespondentul la Moscova al Financial Times, Andrew Jack, scrie cartea ”Inside Putin’s Russia”, carte tradusă și publicată în 2006 la noi sub titlul ”Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor” la editura ALL (317 pagini), în traducerea Lenei Călinoiu.  În 2008 apare, în traducere românească, cartea  jurnalistei Annei Politkovskaia.  Conform link ului: http://www.librarie.net/p/83763/Rusia-lui-Putin-Anna-Politkovskaia  (descrierea făcută de Editura Meteor Press, 2008 cărții ziaristei ruse Anna Politkovskaia, omorâtă în stil mafiot în scara blocului unde locuia, în anul 2006, la 7 octombrie, de ziua de naștere a lui Putin). Iată descrierea conținutului acestei cărți incendiare:

 

O devastatoare dezvaluire a politicii presedintelui statului rus venita din partea celui mai radical jurnalist al tarii Jurnalista Anna Politkovskaia, premiata si admirata pe plan international pentru reportajele curajoase care au ca subiect predilect razboaiele cecene, si-a indreptat privirea scrutatoare si lipsita de ingaduinta catre omul care, pana nu demult, era o figura indragita a mass-mediei occidentale. Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit presedinte al Rusiei in 2000. Inca de la intrarea pe scena publica, s-a prezentat ca un conducator deschis, luminat, dornic sa dezvolte relatiile cu Occidentul. Spre deosebire de multi alti jurnalisti europeni si americani, Politkovskaia n-a avut niciodata incredere in imaginea de presa a lui Putin. Din pozitia privilegiata pe care o ocupa, in miezul problemelor curente ale Rusiei, ea si-a propus sa demonteze imaginea lui Putin atat ca om, cat si ca brand, argumentand faptul ca nu este decat un produs insetat de putere al propriului sau trecut, incapabil sa reziste impulsului de a sugruma libertatile cetatenesti in orice situatie. Politkovskaia sustine ca Putin nu este acel tip de conducator pe care si l-ar dori majoritatea contemporanilor sai rusi. Pentru a-si sustine teoria, ne descrie stransoarea de fier a mainii lui Putin din punctul de vedere al cetatenilor a caror viata a fost afectata de acest tip unic de tiranie. Afaceri ale Mafiei, scandaluri in regiuni, coruptie militara si judiciara, declinul intelectualitatii, tragica rezolvare a cazului creat de asediul terorist intr-un teatru din Moscova – toate aceste subiecte sunt supuse analizei nemiloase, dar intotdeauna umane a Annei Politkovskaia. Descrierea aprofundata a institutiilor civile nou-create, supusa privirii mai putin iscoditoare a Vestului, n-ar putea veni intr-un moment mai bine ales”. (am lăsat lipsa diacriticilor conform textului preluat, deși asta înseamnă o limbă română stâlcită, scâlciată, scălâmbă…).

 

În 2008 apare cartea lui Michael SturmerPutin și Noua Rusie”, reeditată la noi în 2014 (vezi http://adevarul.ro/cultura/carti/la-e-alergic-putin-1_53f4967f0d133766a86e2e59/index.html)  Tot în anul 2008 – anul ofensivei mediatice anti-Putin – apare în Franța cartea lui Thierry Wolton, ”Le KGB au puvoir”, tradusă tot în 2008 în limba română la ”Humanitas” sub titlul ”KGB-ul la putere. Sistemul Putin”  (completarea titlului este semnificatovă). O întreagă literatură despre stilul agresiv (deși vetust) al putinismului instaurat în anul de grație 1999 (la 9 august) invadează librăriile și publicațiile din țările UE și NATO, dar asta nu a împiedecat cu nimic amplificarea agresivității regimului Putin atât în interior cât, mai ales și mai vizibil, în exterior. În 2011, Anna Arutunian scrie cartea ”The Putin Mystique. Inside Russia’s power cult”, carte tradusă în 2014 de Editura Meteor, în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu. Preocuparea românilor realiști de a sensibiliza conștiința conaționalilor noștri față de pericolul rus s-a concretizat în publicarea, în acest an, 2014, a traducerii (trad. Mihai Popescu) din limba franceză  a cărții ”Douze invasions russes en Roumanie” apărută la editura Cuget românesc din Buenos Aires, 1956, sub titlul ”Invazii și stăpâniri rusești/ sovietice în România”, Ediția II-a, Editura VESTALA, București, 2014.

 

Episodul Ucraina a confirmat temerile analiștilor care vedeau în ”tăvălugul rus” marea problemă europeană și mondială a acestui început de secol 21. Reacția (după părerea mea) tardivă a Occidentului în stoparea acestei agresivități se va concretiza în costuri economico-financiare și umane suplimentare. La noi în țară, cea mai clară și realistă atitudine față de evenimentele legate de Ucraina aparține președintelui român Traian Băsescu, cel care a condamnat în termeni fermi anexarea Crimeii și în termeni foarte duri implicarea Rusiei în doborârea unui avion civil cu 298 de persoane la bord. Din păcate, deși formal V. Ponta s-a raliat acestor critici, acesta nu pierde nicio ocazie de a sugera românilor că locul economiei României nu este în Europa (Uniunea Europeană), ci în Asia (Uniunea EuroAsiatică).

 

Câteva completări explicative la încercarea de înțelegere a stilului folosit de autor.

 

În opinia mea, abordarea postmodernă a lui Belkovski este una exemplară transferând, implicit, această gândire de tip postmodern și asupra personajului Putin. Emil Hurezeanu lasă să se înțeleagă că gândirea de tip postmodern nu îi aparține liderului rus, ci (că) ar fi doar în mintea lui Belkovski: ”Putin este, prin urmare, un conducător postmodern, care nu modifică realitatea, nu-i retrasează bornele, ci e doar ostaticul împrejurărilor” (p. 8). Faptul că EH își argumentează afirmația referitoare la postmodernitatea lui Putin cu un citat din modernul Napoleon probează faptul că analistul român care a prefațat cartea nu crede în postmodernismul putinian. Personal, consider că nu doar sugestia lui BelkovskiPutin este un postmodern, ci și faptele președintelui rus probează o gândire de tip postmodern. Fapul că naționalismul este un concept specific modernității nu îl trimite pe Putin în zona modernității, ci a postmodernității deoarece cheia de înțelegere a acestui tip de gândire (postmodernă) este melanjul (ideatic, factologic, atitudinal, acțional, emoțional, volițional etc.). Așadar, melanjând naționalismul întemeietor al modernității cu soteriologia și misticismul ortodox, amestecând valorile sovietismului cu cele ale capitalismului financiar global, apelând la agresivitatea armată concomitent cu invocarea democrației referendumurilor și a dreptului popoarelor la autodeterminare, alternând mijloacele dure/ hard (manu militari) cu cele soft (virtuțile propagandei informatizate) – așadar utilizarea concomitentă/ simultană a tuturor acestor mijloace de varii naturi fac din inițiatorul lor un postmodern veritabil. La nivel oficial, primul om politic român care a invocat acest melanj postmodern de mijloace în politica lui Putin a fost președintele Traian Băsescu, cel care a caracterizat războiul din Estul Ucrianei drept unul ”hibrid”.   Ulterior, a apărut și termenul de ”război ambiguu”, cu sensul că parcă ar fi război, parcă n-ar fi… Unii analiști – încremeniți în proiectul modernist și limitați doar la a reproduce citate de prin cărțile vechi ale altora – au reacționat ofuscați la termenul lansat de președintele Băsescu: ”nu există un asemenea termen în literatura de specialitate”. Faptul că unele dintre acțiunile lui Putin sunt reprobabile sau regretabile nu schimbă această etichetă de postmodern atașată liderului de la Kremlin. Postmodern nu face trimitere automată la ceva bun sau rău, acceptabil sau inacceptabil, ci la un mod de gândire. În mod paradoxal, un tip din Est surprinde Vestul cu un tip de gândire originat și promovat tocmai din/ în Vest, iar Vestul se complace în aplicarea paradigmelor clasice sau moderne.  Pe această linie de gândire orientalizată și postmodernizată se înscrie și cartea occidentalului Larry Watts (vezi recenzia mea la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/ ) un american care a identificat și ”operat” (neuro)chirurgical raporturile româno-ruse/ sovietice în perioada postbelică, îndeosebi în perioada dictaturii lui Nicolae Ceaușescu.

 

Practic, am putea imagina care ar fi fost evoluția României comuniste în cazul în care aceasta nu ar fi fost înconjurată, teritorial, de URSS și de țări dispuse să facă jocul sovieticilor în schimbul unor promisiuni teritoriale. Ironie a soartei sau doar identitate sistemică, național bolșevismul putinist este copie fidelă a naționalismului comunist ceaușist. Am identificat în politica PSD nu doar o reluare a unor teme periculoase  dar dragi dictatorilor naționaliști (cum ar fi lozinca ”Mândru că sunt român”) ci și o foarte tardivă și anemică critică din partea PSD a regimului Putin. Mai mult, în 2012 PSD a venit la guvernare cu promisiunea apropierii (comerciale….) de Moscova. Subliniez că patriotismul/ naționalismul ca ideologie de stat și socialismul ca ideologie de partid, ambele bine îmbinate generează inevitabil național-socialism, prescurtat nazism. Reiau aici o teză pe care o susțin doar eu, până în prezent, aceea că nazismul/ fascismul și bolșevismul/ socialismul sunt perfect identice în esența lor, ambele fiind doctrine ale extremei stângi. Nu accept repetarea până la sațietate a faptului că nazismul/ fascismul reprezintă extrema dreaptă (teză susținută de Vl. Tismăneanu care ignoră total această nouă idee a repoziționării fascismului în stânga și nu în dreapta eșichierului ideologic al ultimei sute de ani). Această trimitere a fascismului în colțul albastru permite colțului roșu de la Moscova să caracterizeze toate forțele care nu acceptă putinismul drept fasciste. Or, fascismul hitlerist și nazismul bolșevicilor putinieni una sunt!

 

Un tablou asemănător cu cel descries și de Belkovski în 2013 o face în 2008 Thierry Wolton: ”Acum mai bine de treizeci de ani, Iuri Andropov, unul dintre foştii şefi ai KGB, sesiza stagnarea multiplă a societăţii sovietice. Partidul comunist îşi pierduse iniţiativa, iar aparatul său era mai degrabă interesat să-şi conserve privilegiile, decât să întreprindă reforme. Cei care cunoşteau cu adevărat realitatea au pus la cale un plan de revitalizare a imperiului. Însă glasnost şi perestroika au eşuat, imperiul s-a destrămat, epoca Elţîn părea să aducă şi în Rusia atributul esenţial al civilizaţiei moderne: democraţia. În anii tulburi care au urmat, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul său şi nici al cetăţenilor, ceea ce şi-au însuşit ilicit în anii ’90. S-ar părea că insaţiabila Administraţie Prezidenţială, reprezentată de Putin şi de succesorul său Medvedev, visează să restaureze un sistem internaţional bipolar. Concluzia lui Thierry Wolton, un specialist în materie de KGB care ne oferă acest terifiant tablou, este surprinzătoare: acaparată de un grup atât de prădalnic, lucrând împotriva cetăţenilor ei, nimeni nu trebuie să se teamă de resurecţia unei foste mari puteri. Rusia, condusă în sistem Putin, nu are nici un viitor.” (Descrierea cărții făcută de Editura Humanitas, 2008, 2014). http://www.cartepedia.ro/carte/stiinte-umaniste/istorie/thierry-wolton/kgb-ul-la-putere-2031.html#sthash.9odx7wo3.dpuf. Iată și o recenzie a acestei cărți la adresa următoare, autorul fiind foarte critic la… lipsa de noutăți aduse de cartea francezului Wolton:  http://razvanvanfirescu.wordpress.com/2014/06/23/kgb-ul-la-putere-sistemul-putin-thierry-wolton/ . O altă descriere a cărții lui Wolton se găsește la următoarea adresă:

http://www.cartepedia.ro/carte/stiinte-umaniste/istorie/thierry-wolton/kgb-ul-la-putere-2031.html

 

În ce mă privește, cartea lui Wolton este una excepțională (și ajutătoare cititorilor cărților despre Rusia lui Putin) prin faptul că aduce o lămuririre esențială cu privire la … ”revoluțiile” din 1989, total inexplicabile în lipsa acestei ipoteze lămuritoare. O reproduc aici pentru ca cititorii să aibă o grilă suplimentară de înțelegere a căderii comunismului în Estul european (inclusiv în asiatica URSS).  Totul pornește de la Andropov (susținătorul lui Gorbaciov). El a realizat iminența necesității unor schimbări radicale în sistemul stalinist sovietic, dar acest lucru nu putea fi făcut din poziția KGB ului de instituție subordonată total partidului unic – PCUS. KGB ul trebuia să devină și pion și regină în noul joc de șah al puterii sovietice. Și a devenit! Dualismul partid-securitate se transformă în hegemonia deținătorilor și manipulatorilor/ managerilor de informații, respectiv a securiștilor/ kgb iștilor, mai exact a celor care au avut și interesul și capacitatea de a organiza loviluțiile din fatidicul an 1989. Partidul unic s-a transformat în partidulețe competitoare, dar și colaboratoare (îndeosebi în sfera intereselor personale, transpartinice). Alte partidulețe s-au constituit sub egida unor securiști cu experiență, dar și cu mare sete de afirmare. În final, fosta dispută din vremea dictaturii a devenit competiția pentru accederea și rotirea la putere. Rotația cadrelor – ca principiu de eficientizare a muncii de partid – s-a păstrat și se face prin promovarea intereselor oligarhice/ baroniale/ feudale, adesea transpartinice. Similitudunea dintre postsovietismul putinian și posdecembrismul românesc iliescian este frapantă și vizibilă. Voi cita, in extenso, descrierea făcută de Walton sistemului postbolșevic rus, în ideea de a înțelege nu doar manipularea lui Belkovski, ci și realitățile din România contemporană.  Iată acest pasaj instructiv-explicativ al lui Walton: ”La origine KGB ul era considerat brațul înarmat al partidului, însă mutația suferită în perioada poststalinistă a încetat a mai face din el un simplu supleant al puterii politice. Simbioza dorită între PCUS și poliția secretă în anii 1960-1970 ajunge la o asemenea confuzie a rolurilor, încât nu se mai știa cine ce conducea, chiar dacă, în cultura (comunistă a) puterii, partidul trebuia să aibă ultimul cuvânt. Politica de rotație a cadrelor s-a aflat la originea a numeroase legături și punți între aparatele de partid, de stat și KGB, lăsând, încet-încet conducerea țării în seama unei oligarhii ”partinic-cekiste”. Sosirea lui Iuri Andropov la Lubianka, în 1967, a confirmat confuzia dintre cele două autorități, PCUS și KGB, și a marcat o etapă decisivă în conștientizarea de către cekiști a necesității de reformare a sistemului” (Walton, p. 19). Fac aici o segmentare a citatului pentru a sublinia încă o dată, dintr-o sursă credibilă, că reformarea pe cale revoluționară a sistemului a fost rodul activității (unei anumite părți a) securității din majoritatea țărilor socialiste, sub diriguirea centrului moscovit. ”Emanații” revoluțiilor spontane erau, de fapt politruci și securiști bine pregătiți în arta manipulărilor informaționale și a comploturilor (de regulă, pentru schimbarea regimurilor politice din alte țări). Pentru a nu lăsa loc de confuzii: în pregătirile pentru lovitura de stat au fost antrenați și oameni de bună credință, doritori sinceri de libertate și democrație, suficient de curajoși pentru a-și arăta nemulțumirile. Aceștia au acceptat riscul nu pentru certificate și pensii de revoluționar, nici pentru credite nereturnabile sau joburi bine plătite. De regulă, aceștia se consideră autorii actelor revoluționare, a preluării puterii de la regimul dictatorial bolșevic și resping cu vehemență organizarea premeditată a schimbării de către forțe bine antrenate și educate din interiorul sistemului comunist. Și pentru a încheia acest intermezzo comentar: natura ”revoluțiilor” estice a fost făcută după tipicul leninist, bine cunoscut de politrucii și securiștii care au inițiat schimbarea: asaltul palatelor unde se aflau conducătorii, înarmarea populației, difuzarea de știri alarmiste și confuze care să creeze panică și derută în cadrul forțelor de ordine încă loiale vechii guvernări, decizii locale vizibil antipopulare și generatoare de ură etc. Doar un exemplu: la Iași în preziua planificatei ”revoluții” conduse de Alecsandru Tacu, Cassian Maria Spiridon, Ștefan Prutianu, Liviu Antonesei etc. (plus securiștii și politrucii din umbră) stația de tramvai Cuza Vodă a fost schimbată (oficial!) de câteva ori pe zi, cu generarea de tensiuni, alergături, revolte, înjurături, amenințări – totul cu scopul clar de a crea ”climat revoluționar”.  Continui citatul din Wolton: ”Secretar al Comitetului Central responsabil de relațiile cu ”țările surori”, Andropov a primit ca misiune menținerea securității statului sub controlul aparatului de partid. Conducerea sa a fost mai degrabă un lung marș al KGB ului  spre culmi, în vederea unei preluări totale a puterii politice. În 1973, Andropov devine membru cu drepturi depline al Biroului Politic, instanța supremă a puterii. În 1977 participarea cetățenilor la asigurarea securității statului a fost înscrisă în constituție, exact la fel ca serviciul militar. Un an mai târziu, un decret a eliberat KGB ul din subordinea Consiliului de Miniștri, pentru a depinde, de atunci înainte, exclusiv de Biroul Politic. Partidul și poliția secretă aveau să opereze ca două departamente ale unuia și aceluiași organism; oamenii din Lubianka încetau să mai fie niște forțe de ordine în slujba PCUS, devenind executivul din conducerea partidului. Mersul evenimentelor avea să-i convingă pe cekiști, aflați acum la porțile Kremlinului, să parcurgă și ultima etapă, înainte de a prelua frâiele țării.  Serviciu de informații și, în egală măsură, poliție politică, KGB ul era dator să știe ce se petrecea atât în afara URSS, pentru a zădărnici intențiile imperialismului, cât și în interiorul țării, pentru a supraveghea ”dușmanul de clasă”, astfel încât conducătorii să fie informați în aceste privințe. Kremlinul cunoștea lumea exterioară, atât pe aceea de peste hotare, cât și pe aceea de dincolo de zidurile înalte ale citadelei, prin prisma a ceea ce îi raporta KGB ul. ”Organele” îi puteau astfel manipula pe membrii Comitetului Central și ai Biroului Politic, ceea ce, în universul sovietic închis, reprezenta o putere teribilă. Datorită rețelelor sale interne și externe, Lubianka era singura structură capabilă să-și facă o idee despre poziția URSS în lume și despre lipsa de interes a popoarelor Uniunii pentru binefacerile comunismului. Cunoașterea acestor stări de fapt a fost hotărâtoare pentru a-i determina pe cekiști să treacă la acțiune. (p. 20). … Această situație nu putea dura. Pentru sutele de mii de cekiști care profitau de pe urma sistemului, prăbușirea acestuia ar fi însemnat sfârșitul privilegiilor lor (Efectivele KGB au fost întotdeauna un secret de stat. 700 000 de ofițeri, 200 000 de grăniceri (serviciu racordat la Lubianka) și 6 milioane de informatori mai mul sau mai puțin voluntari sunt cfrele acceptate pentru URSS ul anilor 1980)” (Walton, op.cit., p. 21).  Analiza este mai complexă și chiar completă dar mă opresc aici cu trimiterile la cartea lui Walton, aceste date fiind foarte utile pentru corecta înțelegere a faptului că sistemul Putin s-a născut firesc din KGB ul pe care acesta îl slujise și, mai apoi, condusese. Fără a cunoaște terenul din care a răsărit putinismul, cititorii cărții lui Belkovski ar fi tentați să creadă în soteriologia răspândită pe întreg parcursul cărții. Putin este, astfel, cel care trebuie să împlinească misiunea salvării imperiului sovietic pe linia de gândire Lenin-Stalin-Andropov-Gorbaciov-Elțîn-Putin. (O subliniere a acestei continuități ideatice și ideologice face Vladimir Tismăneanu în articolul său despre Iuri Vladimirovici Andropov și Vladimir Vladimirovici Putin: http://www.europalibera.org/content/blog/25469783.html ).

 

 

Capitolul 1 ”Călătoria ocupantului” (pp. 23 – 43)

 

Titlul ales pentru acest prim capitol este, desigur, neîntâmplător. Iar deslușirea sensului titlului nu se lasă făcută chiar de la prima citire. ”Ocupantul” este neîndoielnic V.V. Putin, cel care ocupa, în 2012, pentru a treia oară  ”tronul” de președinte – țar. Dar care este călătoria la care face trimitere titlul? Aceasta se referă la traseul parcurs de Putin în ziua (7 mai 2012) învestirii sale, respectiv a ”alesului” poporului rus. Iată descrierea făcută de SB: ”Lucrul cel mai important dintre toate a fost că la ceremonia de învestire de la Kremlin Putin a venit de la reședința sa din afara orașului, Novo-Ogariovo (aflată la 11 kilometri de centrul Moscovei), prin orașul absolut gol. Acolo, în capitală, nu a fost nici țipenie.” (p. 30).  Așadar, ocupantul tronului a călătorit absolut singur (desigur, cu garda sa de corp) printr-un oraș pustiu, dat fiind că lumea din oraș era în plină săptămână liberă de primăvară, deci plecată în minivacanța de 1-8 mai. O solitudine nedorită, evident, de Putin, dar autorul ”biografiei interzise” a avut grijă să profite de acest inconvenient, subliniind că noul țar s-a supus prevederilor legislative constituționale, și – democrat fiind! – nu a încălcat legea cu nici o iotă… Stilul ambiguu, amestecat, postmodern al lui SB ne ajută, prin text, totuși, să înțelegem adevăratul sens al cuvântului ”ocupant”. Mai exact, nu era vorba doar despre ocupantul tronului, ci (și) despre  ocupantul statului rus: ”Președintele s-a deplasat într-o deplină singurătate, ca prin capitala unui stat ocupat” (p. 30). ”Călătoria ocupantului” sugerează că statul rus a fost ocupat, prin forță – cum altfel? – de ambițiosul și grandomanul Putin. Noul conducător al statului rus este prezentat, din start, drept un agresor, un ocupant, un sfidător al legilor și al bunelor obiceiuri.

 

Dar, adesea, dorind să explici te complici… Ceea ce face și SB, care, preocupat fiind de manipularea cititorului, explică nefiresc și incorect sursa reală a acestei sărbători (sovietice!) de primăvară.  ”Pentru că perioada 1-8 mai este o perioadă tradițională pentru țara mea, una numită a ”weekend-ului prelungit”, când toată lumea se duce să se odihnească după epuizarea produsă de cotidianul rusesc” (p. 24). Minciună scrisă lângă altă minciună nu poate genera un adevăr. Se vede clar că textul este destinat Occidentului: rușii nu au, ”tradițional”, expresia ”weekend” și cu atât mai puțin pe cea de ”weekend prelungit”. ”Epuizarea produsă de cotidianul rusesc” este, din nou, o vorbă aruncată, pentru necunoscători… Minciuna este înecată într-un noian de vorbe. Pentru restabilirea adevărului, cititorul trebuie să știe că prima săptămână din luna mai oferită ”poporului muncitor” ca liberă era specifică doar perioadei sovietice și nicidecum ”cotidianului rusesc… tradițional”. Această săptămână de vacanță nu se numea ”weekend prelungit”, ci, simplu, ”maiul” – adică acea primă săptămână liberă din luna mai care transforma luna mai într-una cu doar trei săptămâni de lucru. Mai mult, ”maiul” nu avea legătură cu tradiția rusă, ci doar cu cea sovietică/ bolșevică. Totul pornea de la ziua de ”1 Mai – Ziua internațională a celor ce muncesc”, zi continuată de alte zile dedicate tineretului komsomolist sau altor ținte propagandistice. În primele 8 zile ale lunii musai mai intrau și două sâmbete și două duminici, ”pomana” dată de partid și guvern fiind, astfel, în realitate, mult mai mică: cca două zile libere. Adunate la un loc/ timp, impresia de generozitate din partea conducerii țării era, totuși, consistentă… ”Maiul” era expresia modului bolșevic de a conduce o țară, prin recompense și stimulente oferite, chipurile, celor care conduceau țara prin cei mai ”democratic” aleși reprezentanți: muncitorimea industrială și țărănimea kolhoznică…. J .  Am insistat ceva mai mult asupra acestui aspect al manipulării/ managementului specific propagandei bolșevice pentru a atrage atenția cititorului (în principiu, unul de bună credință) că întreg textul cărții trebuie citit în cheie hermeneutico-propagandistică. Minciuna este abil strecurată, distribuită printre lucruri adevărate astfel încât ea va fi ”înghițită” (la pachet!) de către cititorul fatalmente necunoscător a realităților bolșevice și a dedesupturilor acestora. Desigur, selectarea adevărului de minciună este o operațiune delicată și care consumă timp și răbdare. Dar cartea are și destule adevăruri și semiadevăruri pentru a merita să fie citită și, eventual, folosită ca manual didactic la facultățile de comunicare, management, psihologie, istorie, administrație publică etc. Unul dintre câștigurile obținute de cititor este mai buna înțelegere a mecanismelor electorale, politice, comunicaționale, administrative într-o țară care iese din comunism și care preia, conștient sau doar mimetic, metehnele autocrației dictatoriale comuniste abia criticate de o minoritate intelectuală… Similitudinile cu metehnele comunistoide preluate și de guvernările postdecembriste din România sunt, adesea, șocante, dar poate prin asta mai ușor de decelat ca sursă reală, ca manifestare a unor guvernări fals democratice care invocă ipocrit și prea des ”poporul”… Iată o asemenea recunoaștere, cinică, a unui propagandist imperial de esență bolșevică: ”Firește, opoziția din afara sistemului care organizează mitinguri de masă anti-Putin nu a fost invitată” (p. 25). Așadar, neinvitarea opoziției la festivitatea de învestire este un fapt firesc pentru propagandistul SB. După cum la fel de firesc este, în opinia propagandiștilor și a politrucilor est-europeni să afirme (ipocrit) că președintele este al tuturor cetățenilor țării, nu doar al celor care l-au ales (de regulă cu 1-2 procente în plus față de contracadidat). Relatarea lui SB, ca martor viu, invitat și prezent la ceremonie confirmă că el făcea parte din elita simpatizanților și propagandiștilor putiniști. Altfel, nu avea ce căuta acolo. Cinismul belkovsian nu ezită să joace rolul dublu de critic și de propagandist al lui Putin: ”Președintele ales a jurat să fie credincios poporului Rusiei, făcând legământ pe Constituție: ”să respecte și să apere drepturile și libertățile omului și cetățeanului” (cei prezenți nu au început să râdă, altfel hohotele s-ar fi auzit până dincolo de zidurile Kremlinului)” (p. 26). Pentru acest tablou al ”seriozității” cu care este tratată democrația la ruși, SB are de primit credențiale. Ca și pentru precizarea care a urmat, aceea că anunțul învestirii a fost făcut de Valeriu Zorkin, președintele Curții Constituționale, cel care a invalidat anterior alegeri, contrar ”literei și spiritului legii fundamentale a statului federativ” (ibidem). Pe scurt, un tip certat cu legea învestește cu drepturi democratice, la cel mai înalt nivel, un alt tip care ignoră masiv și parșiv orice lege, orice constituție, orice tratat internațional… Pentru această precizare SB merită mulțumiri, mai ales acum când consecințele ajungerii la putere a indivizilor certați cu legea devin surse de îngrijorare mondială. Spuneam că lecturarea cărții lui SB este, în pofida cosmetizărilor și minciunilor, una utilă date fiind și adevărurile care pot ajuta masiv la înțelegerea ascensiunii imperiale a Rusiei putiniene. Simpla reamintire a unui pasaj din discursul putinist la a treia înscăunare/ întronare este utilă adormiților din cancelariile europene care își numără banii și alegătorii înainte de a lua vreo decizie menită să stopeze agresorul în fazele în care acest lucru ar fi fost încă posibil și cu costuri umane rezonabile. Așadar, Putin cinicul a promis rușilor săi că ”anii care aveau să vină vor fi unii determinanți pentru destinele generațiilor viitoare și a proclamat că este necesar ca Rusia să devină un centru de atracție pentru întreaga Eurasie și să-și consolideze democrația, drepturile și libertățile cetățenilor, precum și participarea acestora în conducerea țării. Nimeni nu l-a crezut, dar nici nu-și propusese să-i facă să-l creadă.”. (p. 27).  Este de înțeles: limbajul de lemn comunist era înlocuit cu limbajul de lemn liberal/ democrat, dar ideea că Rusia vrea să devină buricul pământului nu poate fi ignorată de cei care i-au urmărit anii anteriori de ”domnie”.

 

Descriind învestirea președintelui Federației Ruse, V.V. Putin, la 7 mai 2012, Stanislav Belkovski (SB), autorul subliniază că aceasta a fost cea de a TREIA urcare pe ”tronul de la Kremlin” (p. 23). Presupunând că traducerea a fost riguroasă, ideea de tron (împărătesc!) este strecurată chiar de la început, paralela cu cel de al Treilea Reich nefiind greu de făcut (chiar dacă nu justificată în planul realităților germano-ruse). Dincolo de democraticile denumiri de ”președinte” apar cele autocrate de țar/ fuhrer. Dar, democrație și popor sunt doar cuvinte tocite prin uz… Sugerând modul de gândire al noului Cezar/ Czar/ Țar SB scrie: ”Ce mai contează poporul?! Conducătorul va întruchipa mereu poporul.” (p. 31).  Și tot pe linia analizelor cu iz de adevăr, SB scrie: ”Rusul, din punct de vedere istoric, nu e deprins să fie cetățean. Iar rușii, în general, s-au considerat mereu mai degrabă o populație – obiect al conducerii, decât un popor – subiect și sursă a puterii” (p. 35). Excelent diagnostic! Nimic etnic aici. Pur și simplu este vorba despre o înapoiere culturală istorică cronică, în formă continuată și mult agravată acum de intempestivul Putin. Nici nu mai are rost să fac o paralelă cu situația din România: similitudinea este frapantă. Suntem o populație care locuiește/ supraviețuiește pe un teritoriu, și mai puțin un popor care să aibă sentimentul solidarității și al conștiinței de neam. Paradoxal, asigurările date de la toate nivelurile cum că România nu se află în pericol în noile contexte au avut darul de a face să dispară și ultimele semne de preocupare pentru soarta României din dezbaterile oficiale și de pe forumuri…. Un psiho-sociolog ar putea evidenția clar diferența de voce publică a românului de până la anexarea Crimeii de către Rusia și de după acest eveniment: de la implicare la neimplicare, de la fermitate la blazare, de la tonuri ridicate la tonuri anemice sau …mute. Spun asta și cu gândul la faptul că gândirea sociologică românească (fostă Sociologia militans) este extrem de anemică, spre inexistentă. În pofida faptului că SB s-a hotărât să scrie o carte de promovare și de explicare a personalității (controversate a) lui Putin, nu pot să nu constat că observațiile/ speculațiile/ interpretările/ constatările/ concluziile sociologului rus sunt de mare rafinament, iar SB se dovedește a fi și un fin observator uman, nu doar un abil promotor de imagine. Este greu pentru un hermeneut amator ca mine să iau de bună afirmația lui Belkovski din finalul acestui prim capitol despre Rusia din vremea lui Putin: ”Cetățenii educați, ROG, nu-l mai suportă pe Putin. Ei vor obține prăbușirea putinismului și ca sistem politic, și ca filosofie de conducere a ”populației”. Dar cât a mai rănmas până atunci, o să vedem. În istorie calitatea procesului e adesea mai importantă decât viteza lui” (p. 43).  Trebuie să precizez că ROG este un concept sociologic lansat de SB prin care se înțeleg Cetățeni Ruși Educați (CRE). Probabil, SB are în vedere intelighenția rusă, fatalmente minoritară și adesea pasivă în plan politic. De aici, cred eu, șansa ca regimul autocrat putinist susținut și bine reprezentat de serviciile de intelligence să fie eliminat de intelighenția este una minimă pe termen mediu (10-15 ani). Pe termen lung (decenii), însuși Putin va fi doar o amintire (”Pe termen lung vom fi cu toții morți” spunea J.M. Keynes). Aplicând Metodologia Scop Mijloc (MSM), deduc că meciul secolului din interiorul Rusiei, anunțat de SB, acela dintre intelighenția rusă și intelligence-ul rus este nu doar unul inegal și cu condiții impuse de doar una dintre ”echipe”, ci este și unul cu un final previzibil. Ca să nu (mai) amintesc de postmodernismul putinian care presupune co-oncurență/ co-opetition, adică cele două tabere nu doar se vor concura, ci se vor concura cooperând și vor coopera de pe poziții concurente.

 

(va urma)
Liviu Druguș                                           Miroslava, Iași                        20 august 2014

 

liviusdrugus@yahoo.com                                                        www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

 

Webografie pe tema autocrației putiniene și a rolulului destabilizator al acesteia în lume:

http://adevarul.ro/cultura/carti/la-e-alergic-putin-1_53f4967f0d133766a86e2e59/index.html Putin și Noua Rusie

 

http://adevarul.ro/international/europa/noua-rusie-armata-unirea-militara-regiunilor-separatiste-donetk-luhansk-1_53ef684e0d133766a853e621/index.html

 

http://adevarul.ro/international/rusia/angela-merkel-l-a-sunat-vladimir-putin-0ra-2-noaptea-1_53eeeeda0d133766a851bab2/index.html      Ion Petrescu: Angela Merkel l-a sunat pe Putin la 2 noaptea (16 august 2014, Adevărul)

http://adevarul.ro/international/europa/tragedia-ucraineana-esecul-organizatiilor-internationale-nesiguranta-ue-jocul-anticipativ-moscovei-1_53ef148e0d133766a85277b1/index.html   Cristian Unteanu: tragedia ucraineană și jocul anticipativ al Moscovei  (16 august 2014, Adevărul)

 

http://crash4crantz.wordpress.com/2014/08/08/ultima-oprire-rusia-natalia-kliuceariova/  

 

http://adevarul.ro/economie/business-international/putin-strange-romania-menghina-nordsi-sud-est-vest-1_53dbafbd0d133766a8ed6905/index.html?science=53dc753e9056b#__ Putin strânge menghina nord și sud împotriva României

 

http://www.ziare.com/international/ucraina/oficial-american-propaganda-rusilor-e-mai-periculoasa-decat-in-timpul-razboiului-rece-1299698

 

http://www.europalibera.org/content/article/25447230.html Eurasianismul lui Dughin o doctrină resentimentară și primejdioasă (by Dan Alexe)

 

https://www.youtube.com/watch?v=AAeHfOTgk7w&feature=share Putin despre el însuși, film de 52 de minute (Occidentul se teme de mine)

http://www.hotnews.ro/stiri-international-17581995-aleksandr-dughin-fost-demis-universitatea-lomonosov-din-moscova.htm Dughin înlocuit cu extremistul Jirinovski

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/03/17/despre-eurasianism-si-nou-amenintare-de-la-est/

http://www.romanialibera.ro/special/documentare/cum-a-divizat-rusia-europa-de-est–i–341121 Cum a divizat Putin Europa de Est, România Liberă, iunie 2014

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/04/11/psihopatul-putin-si-privirea-lui-serpeasca/ Psihopatul Putin și privirea lui șerpească

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/21/rusia-lui-putin-in-viziunea-lui-s-belkovski-corupta-ineficienta-agresiva-1/ Rusia lui Belkovski 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-5/ Gorby 5

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/ Gorby 4

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/ Gorby 3

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/ Gorby 2

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/ Gorby 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/   Larry Watts

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/  Secu 1

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/23/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-2/  Secu 2

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/01/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/03/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-4/ Secu 4

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/13/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-5/ Secu 5

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/22/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-6/ Secu 6

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/09/28/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-7/ Secu 7

 

http://adevarul.ro/economie/business-international/cum-exploateaza-pragmaticul-putin-marea-ipocrizie-apusului-1_53ad8dc50d133766a8f32185/index.html Cum exploatează pragmaticul Putin ipocrizia Apusului

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-5/

 

http://www.foreignaffairs.com/discussions/interviews/nato-is-back Rassmunsen despre Putin și Comentariile aferente

 

http://politik.md/articles/externe/ultima-ora-rusia-are-o-propunere-irezistibila-pentru-tarile-baltice-in-schimb-le-cere-iesirea-din-nato/26409/  Cumpărarea de sinucideri politice cu mijloace economice în Baltics

 

http://adevarul.ro/moldova/actualitate/presa-rusa-cia-pregateste-impreuna-romania-euromaidan-chisinau-1_53a7d6aa0d133766a8d1d9d5/index.html Propaganda rusă își continuă misiunea destabilizatoare în R Moldova

 

http://razvanvanfirescu.wordpress.com/2014/06/23/kgb-ul-la-putere-sistemul-putin-thierry-wolton/ Recenzie la cartea lui Wolton KGB ul la putere. Sistemul Putin

 

http://adevarul.ro/cultura/istorie/o-eterna-discretaalianta-1-1_53a9361f0d133766a8da1479/index.html?science=53a96069e336e# Discreta și eterna alianță germano-rusă…

 

http://adevarul.ro/international/europa/razboiul-secret-rusiei-exploatarii-gazelor-sist-europa-1_53a6b6b30d133766a8cc0934/index.html  Războiul Rusiei împotriva exploatării gazelor de șist

 

http://vox.publika.md/politica/ce-a-uitat-azi-vladimir-vladimirovici-putin-514522.html Putin nu renunță – în fapt – la intențiile sale. Dușmanii păcii: forțele ”de dreapta”.

 

http://www.evz.ro/despre-partida-rusa-putin-dughin-si-romania-.html Dughin vizitează România în iunie 2014

 

http://www.reportervirtual.ro/2014/07/cea-mai-toxica-televiziune-din-lume-a-ajuns-si-in-argentina.html Putin lucrează la imagine: Russia Today ”cea mai toxică televiuziune” va fi preluată în Argentina (20 iulie 2014)

 

https://us-mg5.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=98hlb9tksp4b7#5869797078 Tismăneanu despre Funesta doctrină a lui Putin!

 

http://tismaneanu.wordpress.com/2014/07/31/revolutie-si-contrarevolutie-in-rusia-un-articol-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/  Revoluție și contrarevoluție în Rusia (Vladimir Tismăneanu)

 

Un About despre mine (după primele 100 de postări)


 

Motto 1:

Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Motto 2:

The only function of economic forecasting is to make astrology look respectable” said renowned American economist John Kenneth Galbraith.

Motto 3:

Dacă vrei să duci o viață fericită leagă-te de un scop, nu de oameni sau obiecte” (Einstein)

Motto 4:

Nimeni nu a folosit puterea obținută prin mijloace banditești în scopuri nobile” (Tacitus)

Motto 5: ”Omul potrivit pentru scopul potrivit” (Liviu Druguș)

Motto 6: ”Când făurește un obiect, omul se gândește la un scop” (Max Scheller)

 

 

WordPress ne spune/ ne scrie că cei care intră (întâmplător sau nu) pe un blog oarecare ar vrea să știe și câte ceva despre nenea (în cazul de față) sau tanti (nu e cazul) care dedică timp, energii și idei scrierii unor articole/ recenzii/ scrisori deschise/ pamflete/ analize etc. fără a urmări beneficii bănești și nici chiar glorii efemere.

Evident, nicio acțiune umană nu este lipsită de finalitate și nici scrisul pe blog nu este lipsit de una. În ce mă privește, rostul publicării pe blog este unul multiplu.

În primul rând, este o formă/ o expresie a foamei de dialog, o provocare la discuții pe varii teme, o invitație la gâlceavă ideatică și la gândeală liberă și liber împărtășită. Împărtășirea (sharing ul) este cauza și efectul interdependențelor dintre ființele umane.

În al doilea rând, este un mijloc de autolămurire. Scriind, mă dumiresc, realizez aspecte pe care le ignoram la o primă și superficială analiză. Pseudorecenziile kilometrice nu sunt neapărat destinate unor lecturi cu creionul în mână din partea autorilor, editorilor, corectorilor sau chiar cititorilor, ci modalități concrete de a recupera informații, sensuri și subtilități care, fatalmente, scapă la o primă și înfrigurată citire. Deși, mărturisesc, lipsa feed back  ului din partea acestora spune ceva despre indiferentismul general în care ne complacem cotidian. Și pseudocronicile de teatru mă ajută să fac conexiuni cu alte piese vizionate, cu alte date despre regizori și actori etc. Cu alte cuvinte, scriu pentru mine, din pură plăcere, așa cum văd că o fac și mulți alți bloggeri/ blogangii/ blogaștri.

În al treilea rând – deși  putea fi în primul – , încerc să contrabalansez șuvoaiele de neadevăruri care se preling din toate părțile peste noi. A afirma adevărul în care crezi, în cel pentru care ai dovezi, ar trebui să fie o condiție obligatorie pentru orice persoană care se exprimă în scris și care are capacitatea de a roși atunci când i se face dovada că a greșit, intenționat sau nu. Cu alte cuvinte, scrie dacă ai ceva de spus în afară de faptul de a te afla în treabă sau de a urla în urechile lumii ”și eu exist!”. Dincolo de opinii, ideal ar fi ca fiecare postare să conțină ceva nou, de regulă idei noi (”Great minds discuss ideas/ Average minds discuss events/ Small minds discuss people”). Din păcate, acest ”nou” se află răspândit și amestecat printre ideile altora, în locuri în care nici nu te așteptai.  Sugerez potențialilor curioși și iubitori de noutate să citească orice articol pe care îl postez, eu fiind aproape sigur că va găsi ceva nou și, eventual, util. Stilul meu este nativ postmodern, dar mă (mai) pot corecta…

Am practicat jurnalismul profesionist cca șase ani și nu țin minte să fi făcut afirmații false în (deplină) cunoștință de cauză. Mai mult, am încurajat mereu colegii să scrie exact ce cred și să nu devină simple trompete ale unor patroni sau ale persoanelor interesate în ascunderea adevărului. Am trăit în acești ani de presă pe pâine (1990 – 1996) cu sfânta naivitate că ziaristul, fără a se substitui justiției, poate contribui masiv la actul/ actele de justiție. Fiat justitia, pereat mundus!

 Am sperat mereu că studenții mei vor citi articole/ studii/ cărți/ de pe blog dar a trebuit să accept adevărul amar că cititul este, tot mai mult, o rara avis. Mă bucur cel mai mult când foști studenți (deci dincolo de posibile și păguboase interese de moment) îmi scriu sau comentează câte o postare.

Multe dintre postările mele conțin și bucăți din viața mea, povestite ca mărturii ale unor fapte trăite și nu închipuite. Unii cititori (moderniști) vor strâmba din nas, reproșând: ce mă interesează ce făceai tu la facultate, cum ți-ai dat doctoratul sau care-ți sunt prietenii de-o viață? Alții (postmoderni) vor înțelege că textul actual nu mai respectă reguli stabilite de somitățile modernității și preluate papagalicește de epigoni. Textul postmodern este melanj, noutate, amestecul fiind format din reflecții filosofice și/ sau experiențiale, din bucăți de viață personală și opinii nu neapărat demonstrate ca fiind ”singurele valide”. Unele pseudorecenzii par a fi studii analitice, altele vor doar să semnaleze plagiate, incongruențe logice sau mizerii (orto)grafice. Scriu mereu cu diacritice (din momentul în care softurile permiteau citirea oricăror fonturi) și îmi vărs necazul în public atunci când limba română folosită de ”specialiști” este în (mare) suferință.

Îmi fac mereu publică adresa de email în speranța că cineva nu dorește să mă înjure/ laude în public, ci doar în privat… Cu foarte puține excepții, dar cu multe regrete, mult speratul dialog nu apare.

Și totuși, câte ceva despre/ din About ul meu: născut (Capricorn autentic) la începutul celei de a doua jumătăți a secolului trecut, filolog prin pasiunea primă, economist prin diplomă de licență și de doctor, filosof ca vocație, etician ca preocupare fundamentală și permanentă, autor al Metodologiei Scop Mijloc – contribuție la o posibilă teorie generală și unificată a acțiunii umane. (”Scopul scuză mijloacele” – Niccolo Machiavelli; ”Scopul poate scuza mijloacele cât timp există ceva care să scuze scopul” Lev Troțki; ”Scopurile clare atrag mijloace adecvate, iar adecvarea scop-mijloc se face în timp de către toți actorii implicați sau afectați” – Liviu Druguș)

Promovez și practic transdisciplinaritatea ca formă consecutivă și antitetică disciplinarității și interdisciplinarității. Agreez abordările holiste, postmoderne, complexe, enciclopedice, cu grad mare de noutate și cu mult umanism în ele (”Homo sum a me alienum puto”/ ”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). Metodologia Scop Mijloc este transdisciplinaritate avant la lettre, dar potențată de gândirea transdisciplinară postmodernă.

Promovez și practic individualismul ca formă adecvată de asigurare a bunei viețuiri în comunitate. Ador libertatea și adevărul, ambele condiționându-se reciproc. Am scris despre schimbarea de regim din decembrie 89 în termenii adevărurilor cunoscute de mine, cu motivația extrem de puternică – aceea că o societate construită pe minciună este ea însăși o minciună.

Desfid apartenența la (aproape) orice organizație : partid (”Un cretin e un cretin. Doi cretini sunt doi cretini. Două mii de cretini sunt un partid politic” (Franz Kafka), sindicat (”Sindicalismul este anticamera bolșevismului” Dimitrie Gusti), biserică (”Încrede-te, dar verifică!” – proverb rusesc), masonerie (”Cei care cred că știu totul ne calcă pe nervi pe noi, cei care știm totul”Harold Coffin), serviciu secret (”cine a fost odată polițist/ securist nu mai poate fi altceva”, clan (”Este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit” – Machiavelli), gașcă (http://www.bestmusic.ro/hi-q/gasca-mea-288954.html) etc.). Toate acestea sunt forme ale nelibertății. Singura organizație (și, implicit, nelibertate) pe care o accept și o respect este familia.

La fel cum a existat formația fraților ”Brothers”, așa am scris și eu, aici și acum, un About despre mine.

STATISTICI

Din 1 august 2011 până în prezent am avut 20 785 vizitatori, cu următoarea evoluție:

–          2011  (cinci luni)   78 views

–          2012 ……………..3 875 views

–          2013……………..10008 views

–          2014 (șase luni)  6 824 views

Cea mai ”citită” lună: februarie 2014    ……. 1213 views

Cea mai ”citită”  zi: …………………………………..190 views

20 iulie 2014

Postum Scriptum: O completare și o posibilă corelare între statistica citirilor și cea a postărilor pe un interval oarecare de timp (săptămână, lună, an) se poate face lecturând această primă sinteză (CUPRINS) a acestui blog care a împlinit trei ani de existență, dar doar vreo 14 luni de activitate consistentă.  Iată link ul:
 https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/
 LD/ 23 iulie 2014

liviusdrugus@yahoo.com

Liviu Drugus

Tel&Fax: 0234/516 448
Mobil: 0732 401 582
E-mail: liviusdrugus@yahoo.com

Decebal Traian Remeș – economist prin formație, ministru și deputat prin situație, scriitor prin vocație.


 

Pseudorecenzie pe marginea cărții lui Decebal Traian Remeș, ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Jurnalul, București, 2014, Baia Mare 2014, 361 pagini

 

                                Motto: ”Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie!” (DTR)

Cine ești dumneata, domnule Remeș?

La o asemenea întrebare (calchiată după un celebru film de pe vremea studenției noastre) nu trebuie făcute demersuri investigative jurnaliere de cine știe ce rafinament și durată pentru a oferi un răspuns acceptabil. Nu. Pentru că autorul (DTR) are vocație autobiografică; este o vocație naturală, liberală, firească, nescremută și neostentativă, dar pornită din îndârjirea de a nu lăsa să se creadă despre sine doar ceea ce spun unii și/ sau alții. Cartea, un set de amintiri despre locuri și oameni de pe vremea primilor patru președinți ai României (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu) este scrisă în penitenciar, ca un mijloc de reducere a pedepsei, fiind și un mod de descărcare psihică față de unii dintre ”colegii” din clasa politică din România care, este el convins, l-au ”înfundat” din motive strict personale și de luptă inter-partinică. ”Mi s-a spus în toate felurile. Le-am considerat picanteriii. Mi s-a picurat în toate felurile, mai mult decât picant. N-am murit, dar mi-am otrăvit sufletul” (Dedicație pe cartea/ cărțile oferită/ oferite colegilor de facultate la întâlnirea care a marcat 43 de ani de la absolvire, Durău, 2014). Să scrii o carte având sufletul otrăvit înseamnă să-ți asumi riscul de a transmite și cititorului o parte din această suferință psihică, existând riscul ca cititorul să refuze porția de otravă oferită de autor. Iar autorul nu-și ascunde deloc năduful, unele fraze, chiar la a doua sau a treia șlefuire, rămânând încărcate cu venin și obidă, iar pe alocuri cu ură în stare pură. Ceea ce i s-a întâmplat, spre finalul carierei sale politice, este considerat de către DTR o formă de injustiție. Chiar acesta (”Injustiție”) este și titlul unei poezii postate pe coperta a IV-a a cărții, ca o explicație a deciziei de a vorbi lumii despre ultima izbitură primită, generatoare de întrebări fără răspuns. Iată poezia: ”Spre încotro și dinspre unde/ Ne macină-ntrebări duium?/ Știm toți că bezna stele-ascunde,/ Dar nu găsim spre ele drum//  Purtăm poveri, de gânduri grele,/ Clăi adunate-n ani și ani,/ Iar ispitiți de iele rele/ Călcăm pe spini sau bolovani.//  Orbecăim pe o cărare/ Către înaltul cer nestins/ Aflat la marginea vederii.//  De nicăieri, nici o chemare!/ La orizont? Un necuprins/ Buchet de flori ale durerii!” (D.T.R.)

 

Aș spune chiar că Decebal Traian Remeș are o ușoară înclinație spre supraexpunere, spre autodezvăluire și destăinuire – spovedania fiind parcă mai sinceră și mai credibilă când este publică, verificabilă și liber consimțită. Să nu ne amăgim, totuși. Spovedania este una parțială, selectivă și strict în favoarea autorului. Iluzia cititorului de a afla și ”păcate grele” rămâne… iluzorie. Lipsa presupusei propensiuni creștinești spre iertarea dușmanilor săi este doar un alt mod de a nu întoarce și obrazul celălalt. Mai mult chiar, dorința sinceră de răzbunare și de speranță a autorului cărții că și dușmaii săi vor suferi cel puțin cât a suferit el iese complet din zona pioșeniei creștine, în pofida amintirii numelui Domnului cam în fiecare dintre cele 21 de povestiri. Unii ar fi tentați să exclame: ”Păi noi știm cine este Remeș! A  fost ministru și a luat șpagă niște caltaboși!”. Rezist tentației de a face un sondaj de opinie și să caut confirmarea acestei posibile imagini publice asupra unui om pe care l-au elogiat – sub aspect profesional – deopotrivă  dușmanii și prietenii. Rostul acestei mini-discuții nu este de a încerca să schimb o percepție deja consolidată după verdictul cu privare de libertate (de trei ani, reduși la un an) pe care l-au stabilit judecătorii. Nici nu cred că un asemenea demers ar avea rost sau că ar avea ceva șanse de reușită, și nici autorul cărții nu ar fi interesat în redeschiderea unui dialog care nu ar mai avea o utilitate cât de cât mai mare în comparație cu costurile realizării sondajului. În schimb, mini-discuția declanșată de întrebarea retorică din (sub)titlu îmi permite să amintesc cititorului că are în față (mă refer la cartea în discuție) partea bună a lucrurilor rele care se pot întâmpla unui om în decursul vieții. Mai exact, cartea a fost scrisă în detenția suferită de fostul ministru pentru o vină pe care o știu cel mai bine doar procurorii, judecătorii și … autorul acestei cărți. Nu voi reveni asupra acestui aspect și mă voi concentra nu doar asupra conținutului cărții în sine, dar și asupra stilului/ omului deorece ”le style c’est l’homme meme” (Buffon). Trebuie spus de la început că fostul om politic și demnitar public (deputat și ministru) Decebal Traian Remeș face –  prin această spovedanie ofuscată – și o radiografie a clasei politice românești (o analiză parțială și axată îndeosebi asupra celor cu care DTR a avut dialog), atât din dictatură cât și din frageda și fragila noastră democrație. DTR însuși își devoalează (parțial) motivația intrării sale în politica mare: ”Deșertul, care m-a îngrozit, m-a determinat să aleg drum prin cel mai instabil teren: politica! Cu o singură pregătire, însușită ca o meserie la locul de muncă: suferința îndurată! Cu un imbold: să o împuținez pentru alții. Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din listă cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul.” (p. 168)

 

Cititorul nu trebuie să se aștepte la ”obiectivitate” din partea autorului (fie și pentru simplul motiv că subiecții sunt întotdeauna subiectivi și niciodată obiectivi). O spune chiar autorul: ”Îmi impun ca aceste amintiri să nu fie deloc subiective! N-am auzit să-i fi reușit cuiva o asemenea performanță...” (p. 138).  DTR, fruntaș al Partidului Național Liberal era, inclusiv la data scrierii cărții, în luptă directă cu Partidul Democrat Liberal – pe atunci – al președintelui Traian Băsescu. Unificarea prin fuziune a PNL și PDL (grea misie!) ar fi, acum, un bun motiv pentru autor să iasă complet și definitiv din zona acuzațiilor la adresa competitorilor săi democrat-liberali. Dar ținta pamfletelor care încheie cartea este, în primul rând, președintele Traian Băsescu (și a amicilor săi) căruia autorul îi poartă o pică nedisimulată (ca să folosesc un eufemism). Este dovada cea mai puternică a faptului că ceea ce vedem noi, cei din afara partidelor și a vieții politice, este, adesea, mult diferit față de ceea ce se petrece în spatele ușilor închise. O observație: subtitlul cărții este ”Confesiuni și pamflete”. Rostul acestei precizări poate fi dedus doar la sfârșitul lecturării cărții: confesiunile sunt, îndeosebi, amintiri din Epoca Ceaușescu și regimul Emil Constantinescu, pamfletele sunt îndeosebi amintiri vitriolante cu referire la personaje care definesc sau descriu Epoca Traian Băsescu. Deși cartea este dedicată, decent și firesc familiei sale (”Soției Steliana, Fiilor Răzvan și George, Nepotului Cezar”), cartea ar fi putut avea foarte bine și următorul motto: ”Lui Traian Băsescu, cu multă ură”. Ironia soartei, Traian Remeș este născut (26 iunie 1949) în satul Băsești din Maramureș (vezi mai multe despre autorul cărții la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Decebal_Traian_Reme%C8%99 ) fapt care l-a apropiat, inițial, pe lângă identitatea prenumelor, de șeful statului. Traian Remeș de Băsești s-a ”încontrat”, ulterior, cu Traian Băsescu de Basarabi (azi Murfatlar), tensiune din care au rezultat critici acerbe, contre și amenințări reciproce. Rosturile ”încontrărilor” – în afară de presupusa concurență între două partide (mai mult sau mai puțin) liberale (PNL și PDL) – nu sunt devoalate suficient în carte. Impresia mea este că disputele între cei doi demnitari erau/ sunt lupte ale orgoliilor, orgolii stârnite mai ales din limbajul mai slobod al ambilor (chipurile, glumițe și ironii colegiale) și care au degenerat în atitudini de respingere reciprocă. Într-o perioadă în care a vorbi neinjurios despre un adeversar politic putea genera suspiciuni de colaborare, supunere sau măcar pactizare cu dușmanul, este de înțeles că și mediul partidic a întreținut flacăra vie a disputelor verbale. Mai clar spus, cine nu-l înjura suficient de vocal și de virulent pe Traian Băsescu era, probabil, un potențial trădător și un actor disimulat al fuziunii partidelor de dreapta, cu toate consecințele care decurg de aici (și care fac, în continuare, extrem de dificilă, dacă nu imposibilă fuziunea forțelor de dreapta): reducerea numărului posturilor de conducere la toate nivelurile, reducerea posibilităților de influențare a electoratului – prin aparenta detașare față de acțiunile/ inițiativele/ politicile partidului de dreapta concurent, reducerea posibilităților de combinatorică politică în formarea majorităților parlamentare sau chiar a guvernelor de coaliție. Și încă un lucru, ignorat cu grație de analiștii politicii românești: electoratul de stânga este format, majoritar din nostalgicii socialismului (”toată lumea avea de lucru”, ”toți primeau locuințe” etc.). Și care este ponderea acestor nostalgici în total electorat (mai ales la vreme de criză)? Majoritară!  Cu cât ideologii dreptei clamează că PSD și aliații lor sunt urmașii fostului PCR cu atât electoratul se îndreaptă spre stânga. Chiar acuzele de plagiat/ furt la adresa președintelui PSD și a premierului Victor Ponta au generat reacții de genul: ”ei și, da cine n-a furat în țara asta?!” Am făcut acest intermezzo în biografia autorului/ demnitarului/ politicianului Traian Remeș pentru a sublinia că acțiunile impulsive și înalt concurențiale în însăși interiorul ”sectorului Dreapta” au ajutat masiv la orientarea electoratului spre stânga. Și încă un ”amănunt”: căderea brutală a nivelului și calității educației face și mai puțin penetrantă ideologia dreptei, care este, fatalmente, una mediată, indirectă, elevată și teoretizantă, în contrast cu ideologia stângii care este una imediată, directă, coborâtă la nivelul primar al nevoilor și al înțelegerii, cu pretenții de pragmatism și umanism. Oricum am lua-o, cartea lui Traian Remeș este o contribuție destul de consistentă la păstrarea divizării sine die a  forțelor de dreapta (sau care se revendică la o asemenea ideologie), fiind, până la urmă, un nesperat cadou făcut adeversarului politic principal: PSD (cuplul prezidenția(bi)l Iliescu – Ponta). Și o ultimă observație din partea unui observator, nemembru al vreunui partid politic: Alianța USL (cu PNL pe post de vioara doua) a fost o lovitură puternică dată coeziunii forțelor de dreapta, iar retragerea PNL din USL fiind tardivă și care, oricum, va lăsa pe fruntea PNL eticheta de partid colaboraționist, de parte componentă a ”monstruoasei coalizări” cu bolșevismul leninist-gorbaciovist revopsit și rebotezat – postdecembrist – în FSN, PDSR și apoi PSD. O mare dezamăgire pentru ideea de unificare a forțelor liberei inițiative liberale (de dreapta) o reprezintă recenta declarație a venerabilului Quintus (un amic și un susținător al lui Traian Remeș) care a deplâns ieșirea PNL din coaliția bolșevică actuală. Concurența economică (un element esențial al ideologiei de dreapta) este înalt benefică în planul strict economic, dar este catastrofală atunci când este aplicată în însuși corpul doctrinar politic de dreapta. (În treacăt fie spus, liberalismul românesc postdecembrist a fost mereu în fierbere, în clocote vulcanice chiar, generând mereu ”aripi”, ”inițiative” sau ”grupări” care mai de care mai ”autentic” liberale dar cu două consecințe certe: a) decredibilizarea ideii de liberalism și b) slăbirea posibilităților ca principiile liberale să ajute cu adevărta la o relansare economică sănătoasă. Recenta ”inițiativă” a fostului penelist Tăriceanu, aceea de a nu accepta unificarea dreptei este grăitoare în acest sens). Din partea unui fost fruntaș liberal (DTR)mă așteptam ca – sub pretextul povestirilor și pamfletelor – să se facă și o explicitare/ prezentare/ apărare a unor principii liberale. În lipsa – neașteptată, pentru mine – a acestor lecții de liberalism, autorul oferă un lung șir de exemple de politicianism, de luptă pentru obținerea unui minister sau altul, a unui număr cât mai mare de mandate în parlament sau a obținerii a cât mai multor dregătorii de către membrii de partid ai PNL. Și evident, concomitent, înjurarea și criticarea adversarilor politici… În ”Remaniere remaniată” (povestire în care este redat momentul și contextul în care DTR a fost uns ministru de finanțe) autorul nu ocolește adevărul că lumea nu umbla după principii, ci după ”gheșăfturi”: ”La Oradea era gâlceavă, în regulă, între liberalii bihoreni. Aveau un deputat în Parlament. Bot se numea. Alții voiau și ei să-și vâre botul în troaca cu bunătăți. Troacă mică și bunătăți pe sponci. Puținul naște multă concurență. Ascute teribil economia. Se perindaseră misiuni de împăciuire prin Bihor. Eu cu încă doi colegi ai mei mai încercasem altădată. Gâlceava la partide, și sus și jos, este o stare de normalitate! Noi, fiind liberali, trăiam normal” (p. 125).

 

Dar un răspuns la întrebarea ”Cine ești dumneata, domnule Remeș” cred că poate fi oferit cititorilor acestei pseudorecenzii și prin prisma formării noastre ca economiști. DTR este economist de Iași, promoția 1971 (vezi www.iseco.50.net). ”Is” și ”eco” din denumirea link ului chiar asta înseamnă: economist de Iași, sau, pe scurt, is-eco-ist. Promoția 1971 (promoție dublă: ultima de cinci ani și prima de patru ani) este, cred, una aparte. Nu am făcut o statistică despre absolvenții acestei duble promoții, dar nu cred că (mai) există promoții din care să se fi ”recrutat” 18 profesori universitari, miniștri, rectori și președinți de universități, directori de mari întreprinderi, ziariști, businessmeni, oameni cu biografii care de care mai interesante. Ca să-l parafrazez pe premierul Ion Ghica (https://www.google.ro/#q=ion+ghica), unul dintre primii modernizatori ai României, care spunea, atunci, că ”Acum totul este de făcut”, la fel se putea spune și despre perioada în care am studențit noi (între anii 1966/ 1967 – 1971). Era o perioadă de mare deschidere în comparație cu ceea ce știau părinții noștri că s-a întâmplat după 1944. Ceaușescu era abia de unul–doi ani la domnie, iar gesturile de mărinimie, de câștigare a încrederii prin măriri de salarii și pensii, și de mimare a libertăților cetățenești și de stimulare a exprimării libere a opiniilor, au fost la apogeul întregii Epoci Ceaușescu. Promoția noastră a fost cea care a trăit din plin anul 1968 – anul libertăților studențești din întreaga lume, dar și din România, libertăți privite cu circumspecție și teamă de către regimurile dictatoriale comuniste. Pentru mine a fost anul în care Ana Blandiana, o tânără și drăgălașă poetesă, scria în revista ”Amfiteatru” poezia ”Atât de puțin” (am păstrat mereu tăietura de ziar cu aceast superb poem despre libertate). Promoția noastră a fost realmente marcată de profesorul Mihai Todosia (ulterior rector al UAIC Iași) care vorbea liber (în rest, majoritatea dictau…), iar liber însemna și a vorbi fără restricții ideologice. În amintirea profesorului nostru conducerea Universității ”George Bacovia” din Bacău (formată în majoritate din absolvenți promoția 1971) a dat numele de ”Mihai Todosia” bibliotecii universității. De la profesorul Todosia cred că toți absolvenții își amintesc de sloganul liberal ”Laissez faire, laissez passer – le monde va par lui meme”, iar așa zisa critică a doctrinelor ”burgheze” era mai mult un fel de lamentație că nu le putem aplica și (la) noi. Cu riscul să plictisesc, mai aduag ceva în contul admirației noastre cvasiunanime pentru profesorul Todosia (amfiteatrul era mereu neîncăpător!) și anume faptul că la unul dintre cursuri acesta a invitat un ”grande” de la București, pe dr. Nicolae Belli și alte câteva persoane cu funcții de răspundere. Sala a încremenit cînd dr Belli a povestit despre negocierile delegației române (din care făcea parte) cu reprezentanții URSS la Moscova pe teme de relații economice bilaterale. Esența discursului său era că URSS este un stat imperialist care nu urmărește decât să jefuiască popoarele mai mici și cărora dorește să le dicteze linii de conduită. România nu va accepta asemenea tratamente niciodată! (vezi cum se vede azi această fostă relație: la fel! http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romania-urss-gradul-supunere-al-romaniei-fata-colosul-sovietic-venirea- ). Aplauzele studenților nu mai conteneau, mai puțin din partea unor profesori mai ”experimentați” (unii dintre aceștia fiind proaspăt eliberați din pușcării, cum era de ex. prof Augustin Tătaru, fost guvernator al BNR – o mare conștiință românească) și care ne-au atras atenția că lucrurile sunt … ”mișcătoare”, adică ”cu dus și-ntors”). Ceea ce s-a și întâmplat, din păcate… Deschiderea se referea îndeosebi la aspectele ideologice: Lenin era (ușor) criticat pentru că se abătuse de la Marx iar Marx era criticat pentru că a lăsat probleme teoretice neclare… Anul 1971 a fost sfârșitul liberalizării ceaușiste și începutul nopții și domniei dogmatismului dictatorial ceaușist. Una peste alta, promoția ISECO 71 a pășit în lume cu un hiperoptimism pe care viața ni l-a temperat în scurt timp… Abia peste 10 ani (în 1981) ne-am reîntâlnit, apoi după încă 5 ani (1986), iar de atunci ne întâlnim în fiecare an… Promoția noastră are un site propriu http://www.is71eco.site50.net unde colegii pot comunica liber și direct: http://www.is71eco.site50.net/carteo/readbook.php  Cu colegul Traian m-am revăzut abia după 1996 (anul în care s-a încheiat mica mea ”deportare” benevolă de aproape șase ani la Răsărit de Prut…). A fost chiar în perioada în care RDT era ministru de finanțe, iar eu eram implicat major în proiectul de reformare a sistemului de sănătate: mă aflam într-un grup de colegi, la una dintre reîntâlnirile noastre anuale, iar Traian povestea ceva despre colegul Druguș de la Chișinău, ca și cum eu nu eram de față… Nu ne recunoscusem…

 

O carte aparte scrisă de un om cu carte

 

Probabil prezentarea de mai sus are (doar) oarece valoare sentimentală pentru iseco-iști, dar are și o valoare documentară pentru descrierea unui mod de gândire și de acțiune cu care generația noastră a pornit la drum, precum și metamorfozele acestuia sub varii regimuri politice. După această prezentare ambientală, ”Nota autorului” (pp. 7-8) vine să ofere câteva tușe groase și simple la un posibil autoportret. Părinți, profesori, interlocutori, autori, personaje din cărți – fiecare a contribuit cu câte ceva la plămada, coacerea/ ”arderea” autorului cărții, personaje amintite, fie și en passant, în carte. Pentru că am vorbit despre profesori mai sus, notez și opinia lui DTR  despre profesorii săi: ”Profesorii, cu una sau două excepții, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit că eu vreau și pot mai mult, m-au îngrădit în șablon.” (p. 7).  Dilema etică este axul care va parcurge, obsesiv, întreaga carte: ”Singurul adevăr dureros în care am ajuns să mai cred este: ”Fă bine și așteaptă rău! Voi trăi oare să aflu ce așteaptă cel ce face rău?!”  (p. 8).  În cele 21 de povestiri care alcătuiesc carnea cărții, cuvintele ”bine” și ”rău” se repetă obsesiv. Evident, relativitatea celor două concepte este una care frizează absolutul… Ideal ar fi ca cititorii acestei pseudorecenzii să fi citit deja cartea și să citească, după aceea, aceste rânduri. Nu exclud că poate fi ok și invers. Depinde de cititor.

 

Limbajul folosit în carte este unul care trimite la ”cine-verite”, la neorealism, fiind unul direct, frust (uneori foarte ”buruienos” după unele standarde de pension…), dar unul real, credibil, trăibil, memorabil, uneori aproape detestabil (prin prisma limbajului licențios…).  Este unul brutal pe alocuri, fără artificii și filosofări savante inutile. Înjurătura este, adesea, cel mai bun argument logic, concentrat și receptat (pe) direct de ”beneficiari”. După cum voi mai arăta, spre finalul acestei pseudorecenzii, limba română este respectată în cel mai înalt grad, folosindu-i-se l largă palete de cuvinte…

 

Metodologia Scop Mijloc se aplică și la literatură

 

Dacă n-aș ști că sintagmele bine înșurubate în tinerețe (împreună cu sensurile lor stricte) n-ar dăinui suav peste decenii, aș spune că cele 21 de povestiri și pamflete sunt capitole (cu explicații și aplicații) disparate din varii volume ale unui tratat infinit de… Economică politică. Las o (binevenită?) notă de suspans înainte de a-mi argumenta comparația. Cine a (mai) citit câte ceva despre Metodologia Scop Mijloc (MSM), s-a prins deja (în joc)… (Doar o mică sinteză a MSM: Politicul = scopurile; Economicul = mijloacele; Eticul = adecvarea dintre scopuri și mijloace. Astfel, orice carte este rezultatul utilizării – adecvate sau nu – a unui set de mijloace în vederea atingerii unui scop dinainte definit). Am mai amintit (aproape în toate pseudorecenziile mele) faptul că MSM a intrat deja în uzul larg al politicienilor, ca discurs public, dar nu am deloc dovezi că în elaborarea strategiilor politico-economice aplicarea MSM este făcută corespunzător, sistematic și coerent. Și nu doar la noi… La 7 iunie, la Bruxelles, președintele în exercițiu al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a folosit (aproape în exces) într-un discurs despre Starea Uniunii, cuvintele mijloace și scopuri, existând riscul real ca acestea să-și piardă sensurile și conotațiile lor reale. Dar despre scopurile scrierii acestei cărți și mijloacele alese de autor  (adică despre Economica politică a cărții) pentru atingerea lor, voi mai reveni pe parcursul acestei pseudorecenzii. Chiar DTR face proba că gândește în termeni de scopuri și mijloace. Descriindu-și (doar la modul generic) imboldurile de a intra în politică, autorul scrie că ”Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din lista cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul” (p. 168). Care erau aceste ținte… nu ni se spune. Pot bănui că printre ele se afla și ingredientul numit ”bani”… Tot ca o probă de aplicare avant la lettre a MSM este și lista țintelor/ scopurilor pe care am scris-o eu în clasa VII-a: mapă, servietă, stilou, bibliotecă, casă, autoturism…  Le-am îndeplinit pe toate cam la 10 ani după absolvirea facultății…

 

Mijloacele folosite de autor pentru a-și atinge scopul său de a transmite plăcut, convingător și memorabil propriile sale amintiri și convingeri de viață sunt: 1. apelul la cuvinte neapelabile/ greu apelabile/ rar apelabile (în fond, raritatea creează valoarea!); 2. apelul la dialoguri vii, spontane, iuți (unele și picante…); 3. dacă nu se poate face trimitere la ceva sexos, se face trimitere la lipsa ingredientului cu pricina; oricum imagini, cuvinte, metafore, paronime, aluzii – unele foarte străvezii – , jocuri de cuvinte erotice sunt utilizate în foarte mare apropiere de limita obsesiei; 4. filosofii ad hoc, vorbe de duh mai rar întâlnite, grai local, personaje politice de rang înalt plasate în poziții ridicole/ inedite/ greu cognoscibile mă trimit cu gândul la scrisul lui Marin Preda; 5. pentru că cenzură nu mai e, Ceaușescu este țintuit la stâlpul infamilor, ori de câte ori apare prilejul, dar nici Ion Iliescu, Petre Roman Emil Constantinrescu, Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Radu Vasile și alți mulți demnitari (majoritatea fiind în viață) nu scapă aprecierilor și chiar criticilor dure; invocarea personalităților este o tehnică de seducție a cititorilor, numele mari generând automat curiozitatea de a afla câte ceva dincolo de morga oficială. Deoarece exista riscul ca unele dintre personajele în cauză să reclame faptul că au fost calomniate și acuzate de fapte greu dovedibile, autorul alege stilul pamfletar, schimbând ușor numele proprii, dar de o manieră care nu permite cititorului să dea greș în identificarea acestor persoane cu funcții și demnități în statul român. Așadar, autorul face apel la o gamă largă de mijloace stilistice, mijloace care – conform MSM – fac parte integrantă din sfera de cuprindere (cvasiinfinită) a economicului. Dar nu mijloacele stilistice utilizate sunt chestionabile, ci, mai ales, scopurile urmărite prin scrierea acestei cărți. Cititorul neutru din punct de vedere politico-ideologic suportă cu destulă greutate partizanatul politic și ideologic al autorului, aprecierile sale pozitive la adresa majorității liberalilor și cele eminamente negative formulate la adresa adversarilor partinici. Ce să mai spun despre cititorul care are puternice simpatii față de formațiunile de stânga? Un asemenea cititor va deveni, automat, unul foarte critic la adresa fostului demnitar român, plătind cu aceeași monedă partizanatul politic și propagandistic la vedere.

 

Le style c’ est l’ homme meme!

 

DTR a transpus, în carte, cu exactitate, stilul său personal de a vorbi/ glumi/ argumenta/ înțepa/ critica/ înjura/ ironiza/ mângâia/ amenința/ rememora/ povesti/ mulțumi (sau de a nemulțumi…), pleda, omite, scrie etc. Citind cartea am mereu în minte vorba sa rară, apăsată, ardelenească, măsurată, cumpătată, monotonă și subtilă uneori, sau foarte directă și colorată alteori. Impresionează capacitatea de a rememora cu lux de amănunte discuții purtate cu decenii în urmă, chiar dacă acestea au mai suferit oarece cosmetizări ficționale.

 

Analiza – în stilul meu! – a celor 21 de povestiri  va fi făcută și tematic, stilistic și anecdotic. Pasager, voi interveni cu unele opinii personale, dat fiind că am trăit aceleși vremuri și am frecventat, uneori, aceleași medii. După o lectură în diagonală s-ar putea spune că întreaga carte este scrisă sub genericul ”Cum (nu) se muncea și cum se fura în comunism și cum (nu) se mai muncește și cum se fură acum în România?”, cu concluzia nu prea încurajatoare că… românul e cam hoț… indiferent de regimul politic. Acțiunile amintirilor și pamfletelor se desfășoară, în principal, în ”câmpul muncii”, acolo unde se (și) muncea, bea, mânca, regula, filosofa etcetera. Viața petrecută de autor la pușcărie (un an) este o interesantă copie – în micro – a vieții macrosocietății românești. Clanurile/ găștile/  partidele se refac aidoma și în mediul penitenciar, stabilindu-se ierarhii sau modalități de supraviețuire la fel ca ”afară”. Furatul, ascunsul, minciuna, ipocrizia, folosirea forței, lăudăroșenia, limbajul injurios și sexos – toate au corespondent și în ”viața civilă” de unde proveneau toți aceeia care populau/ populează stabilimentele penitenciare, în pofida unor posibile și/ sau reale erori judiciare. (Vezi: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/decebal-traian-remes-basescu-mi-a-spus-ca-nu-ma-va-ierta-664954.html)

 

Sportul preferat al autorului, pe parcursul întregii cărți este jocul de cuvinte, joaca cu cuvântul, jocurile cuvântătorilor cu cuvintele (ca să intru și eu în acest joc sportiv…). Aliterația este jocul cel mai drag al autorului. Câteva titluri de povestiri (ca să nu mai spun de chiar titlul cărții – ”Izbituri și izbutiri”) dovedesc asta: ”Împrejmuiri și împrejurări”, ”Solidar și solitar”, ”Remaniere remaniată”, ”Tolomac de Potomac”.  Oximoronimia face și ea parte din arsenalul de mijloace stilistice remeșiene: de ex. ”Paralele încrucișate” – un alt titlu de poveste…

 

Personajele povestirilor acoperă o gamă foarte largă de meserii/ profesii/ ocupații: directori de bancă, directori de firmă de construcții, șeful Miliției municipale dintr-un oraș din Oaș, prim-secretarul județenei de partid, șeful sindicatului, un preot, un turnător dovedit, o prietenă săsoaică, soția, copiii, chelneri, șoferi, bodyguarzi, securiști și parlamentari (personaje identice în destule cazuri), miniștri, premieri, președinți de partide, președinți de țară. Desigur, lista este cu mult mai lungă, dar am dorit doar să subliniez că autorul se autodescrie tocmai prin multiplele sale interacțiuni cu oameni de toate soiurile, gradele și ocupațiile posibile…

 

Spuneam că această carte de amintiri și pamflete stă semnificativ sub semnul relației cu ideea de proprietate și cu disprețuirea frecventă a acesteiea de către români, dispreț concretizat în cuvântul ”furt” și derivatele sale (furat, transferat, luat, ciugulit, fraudat, neplata impozitelor și a accizelor etc.). Nu întâmplător – la una dintre negocierile României cu FMI -, un reprezentant al acestei bănci a observat că toți demnitarii români fumau țigări… netimbrate! (episod descris de DTR în carte). Pe vremea lui Ceaușescu, în toiul heirup–ului pentru construirea Casei Poporului  și în numele acestui ”ideal măreț” se furau pe rupte materiale de construcții (cărămizi, ciment etc.) care s-au transformat subit în garduri la instituții publice importante (Miliție, Bancă) dar și la o casă parohială… Totul fără acte, sau cu acte false, cu minciună și cu senzația că toți fură, singura nuanță care mai rămânea de stabilit fiind cantitățile, modalitățile și consecințele. Legea tăcerii (în comunismul feudal românesc) era respectată și tot așa s-a întâmplat – masiv – timp de cel puțin un deceniu postdecembrist (în capitalismul de cumetrie românesc). Povestea cu gardurile construite din materiale furate poartă titlul – inspirat! – de ”Împrejmuiri și împrejurări”. Își poate închipui cineva, cu suficientă rațiune și bună credință, că obiceiul (strămoșesc?) de a fura (cu acte sau nu) a crescut în proporții uriașe după așa zisa Revoluție? Devalizarea întreprinderilor (a nu se uita: în primul rând a casieriilor care – în iureșul revoluționar al maselor bine îndrumate de oameni specializați – au rămas goale-goale…) a fost urmată de privatizări cu cântec, iar traficul de influență era un lucru adesea considerat ca fiind …normal. De aici și neprimirea României în Schengen, de aici și volumul (impresionant, cred) de resurse financiare alocate, în ultimii ani, din bani publici, pentru destructurarea unor clanuri și rețele, majoritatea dintre acestea fiind, inițial, protejate partidic și transpartinic.

 

21 de povestiri

 

Parcă dorind să atenueze jena de a fi fost participant oficial la aceste ”transferuri” de proprietate, evident ilegale, din comunismul ceaușist, (devoalate în povestirea ”Împrejmuiri și împrejurări”) Decebal Traian Remeș vine imediat cu o poveste duioasă (”Mama copiilor”), poveste reală trăită intens de majoritatea dintre noi, absolvenții din 1971, poveste în care familiile erau supuse la chinuri existențiale greu de imaginat astăzi. Autorul povestește cu un haz amar despre viața la bloc (frig, lipsă de apă caldă, lipsă de alimente, lipsă de sens…), dar și despre ”adaptabilitatea” românilor la situații constrângătoare. Mulți apelau la șpăgi date vâzătorilor, la miturea celor care aveau puterea de a aproviziona, pe scurt legea era încălcată atât de demnitari cât și de omul de rând. Să ne mai mire faptul că diminuarea fenomenului corupției în România actuală s-a lovit de rezistența nu doar a celor prinși la furat, ci și a unor persoane cu funcții de răspundere din justiție, administrația publică, sau chiar din partea partidelor parlamentare?

 

Pentru cei născuți după 1989 absurdul situațiilor din societatea românească atingea paroxismul: vizite oficiale ale cuplului dictatorial la care salariații erau obligați să-și strige ”Ura!” față de conducătorul iubit, oferirea de locuri de muncă în care ocupația de bază era ”tăierea frunzelor la câini” (pentru a nu exista șomaj, desigur), urcarea pe scara ierarhică doar a celor cu dosar bun, cu tupeu și cu ”știința” de a mitui sau de a-ți oferi oarece servicii etc. Toate acestea și altele asemenea, sunt povestite cu umor, în ”Fără o doagă”. Autorii din literatura absurdului ar avea o bogată materie primă luată din viața cotidiană a românilor din feudalismul capitalizat de comuniști. În această povestire se observă una dintre ”calitățile” autorului: rău de gură, ”spurcat la vorbă”, nerezistent la ispita interioară de a da replici, de a da peste nas, de a se răcori pe un personaj oarecare prin cuvinte și atitudini fruste, dar surprinzătoare atât pentru personajul în cauză cât și pentru cititorul puțin obișnuit cu asemenea comportamente. Atât în ”Fără o doagă” cât și în ”Bocitul mortuluiDTR face proba că nu-i este deloc în fire iertarea. Dimpotrivă! Răcorirea prin răzbunări este trăsătura de caracter care, probabil, i-a asigurat un număr crescând de ”prieteni”, în pofida unor servicii (cu bani publici) oferite unor potențiali sau reali susținători electorali. În ”Solitar și solidar” se face aluzie transparentă la solitarul cârmaci/ cârpaci (Ceaușescu) și la Șeful sindicatului ”Solidaritatea” venit în România postdecembristă să facă noi breșe în ”monolitul” monopolului unicului și aparent de neînlocuitului partid conducător. Departe gândul autorului de a discuta ideologie sau principii ale constiturii și dărâmării regimurilor politice! Nota dominantă a povestirii sunt femeile (”iepe”) văzute, cum altfel? prin ochii masculilor (”măgari”) la fel de înfierbântați și dornici să încal(e)ce Codul eticii socialiste, în lipsa altor idealuri, desigur….

 

Structural vorbind, cartea este partajată între amintiri din trecutul comunist (primele 100 de pagini, încheiate cu o perlă a cărții – povestirea ”Săsoaica” – cea mai reușită ”bucată”, dat fiind că locul limbajului licențios este luat de cel amoros, dar … virtuos) și amintiri din tranziție, încheierea fiind un pamflet împotriva ”regimului Băsescu”, evident, pentru DTR, un regim mult mai ”rău” decât regimul Ceaușescu...

 

Revin la povestirile care compun cartea. După cum spuneam, cea mai reușită dintre toate, cel puțin pentru un romanitic incorigibil ca mine, este  povestirea ”Săsoaica”. Dacă nu ar fi ținut neapărat să sublinieze lipsa oricăror idei rasiste/ etniciste/, respectiv multiculturalismul pe care l-a practicat avant la lettre, în comunismul ceaușist, această povestire mișcătoare putea fi intitulată ”Dragoste și durere”. ”Dragoste” – pentru că era vorba chiar despre o frumoasă poveste de dragoste, și ”durere” pentru că toate iluziile și înălțătoarele sentimente au fost întrerupte brusc și dureros de întâlnirea eroului nostru – DTR – cu ”organili” de Miliție care i-au înscenat și un dosar ”civil” pentru a putea justifica (penal) o eventuală acuzație nedovedită de colaborare cu dușmanul din străinătate, respectiv nemții României care optau pentru plecarea din România. Unul dintre protagoniștii milițieni – ”tovarășul căpitan Calotă” – călăul său adică, va deveni, nu peste multă vreme coleg de Parlament cu DTR. Nu știu dacă am mai povestit prin pseudorecenziile mele, dar cred că ar merita o investigație referitoare la criteriile care au stat la alegerea primilor noștri deputați în primul – după decenii – Parlament ales în urma unor alegeri (relativ) libere. Dintr-o eroare a ”organizatorilor” primelor alegeri am fost și eu inclus pe lista candidaților la un loc de deputat, pe locul 7 în județul Iași, calitatea mea proaspăt dobândită de ziarist (la ”Neamul românesc”) fiind, probabil, un argument. Ceva s-a întâmplat însă la ”Cadre” pentru că după alegerea primilor 24 de viitori deputați de pe lista FSN un grup de tovarăși a ”lucrat” (eficient!) pentru plecarea mea de urgență la Chișinău, ca ziarist la ziarul Parlamentului Republicii Moldova, ”Sfatul Țării”. (Era un vis al tinereții mele…acela de a deveni ziarist profesionist). Unul dintre motivele ”mazilirii” a fost, probabil, și refuzul meu de a accepta rolul de ”scriitor de legi”… Un ”tovarăș parlamentar” m-a invitat, imediat după alegeri, la București și a început să mă laude pentru talentul meu jurnalistico-scriitoricesc propunându-mi să mă ocup cu redactarea legilor în prima legislatură liber aleasă. Am acceptat imediat, mândru că pot fi util în momentele de răscruce istorică trăite… ”Știți cum se redactează o lege, nu?…” vrea să se asigure interlocutorul meu. ”Cum să nu!”, răspund eu pe loc, având convingerea că pot aplica nestingherit și benefic Metodologia Scop Mijloc... ”Mai întâi trebuie expus cu maximă claritate scopul inițierii și, eventual, al adoptării unei legi. Apoi, trebuie precizate mijloacele (coercitive sau nu) de atingere a scopului propus. În caz că practica demonstrează că acele mijloace nu sunt adecvate, legea poate suferi amendamente/ îmbunătățiri sau legea poate fi abrogată…”. Eram chiar entuziasmat că aș putea fi implicat în aplicarea concretă a ceea ce scriam că trebuie să întronăm la noi (în zecile de articole publicate săptămânal): ”dictatura legii”. Interlocutorul meu, ușor fâstâcit de cantitatea imensă de naivitate pe care o avea în față, încearcă să mă aducă pe drumul cel ”bun”: ”Aaaa…, nu chiar așa, știți… NOI am vrea ca textele să nu fie chiar atât de clare, ci, dimpotrivă mai alambicate, mai cu multe înțelesuri..Știți dumneavoastră cum…”. Am luat această dorință a interlocutorului meu drept un atentat direct la adresa MSM, concepută la sfârșitul anilor 70 și pentru care am fost monitorizat neîncetat. Așadar, am spus un NU hotărât! Peste ani, unul dintre deputații (țărănist, deci de dreapta!), fost coleg la Academie, mi-a spus că a reușit să facă o lege despre retrocedările funciare care vor ”da o pâine bună de mâncat” la multe generații viitoare de avocați și judecători. Am înțeles atunci mai bine ce dorea, de fapt, acel ”purtător de cuvânt” al intereselor noii clase de potentați ai vremii….

 

Ajuns deputat în Parlamentul României, DTR a devenit coleg cu ”tovarășul căpitan Calotă” –  și acesta tot parlamentar. ”Cum era o modă aproape generală, am încercat să-mi văd un eventual dosar. Mi s-a dat în scris, că nu ar exista. Să-i ia dracul cu dosarele lor cu tot!” (p. 97).  Pe lângă eventuala investigație referitoare la structura primului Parlament al României, ar mai fi de investigat și ”dispariția” dosarelor…

Dacă aceste investigații ar fi avut loc, iar rezultatele ar fi fost făcute publice, atunci nu ar mai fi fost lumea atât de surprinsă să afle că președintele Constantinescu a fost ”învins de sistem”. Cine era ”sistemul” dacă nu înlănțuirea de funcții publice și cumetrii/ încuscriri de interese economice rezolvate din bani publici ale foștilor politruci și securiști care au revigorat sistemul feudal pe care lumea îl credea apus în 1989.  DTR spune/ scrie că ”Guvernarea Constantinescu a fost o încropire împiestrițată din cioburi a mai multor oluri. Chiar liberalii și țărăniștii erau din luturi diferite” (p. 138). ”Mai cred și azi că în vara lui 2000 a murit un Făt Frumos nenăscut al României!” (p. 139), deplânge DTR învingerea de către sistemul securistic postceaușist a președintelui Constantinescu. De fapt, tot autorul recunoaște că nici el nu s-a putut sustrage de la regulile sistemului clientelar moștenit de la feudalii comuniști. Din primele zile ale nominalizării sale ca ministru de finanțe au tot curs cererile prietenilor, colegilor de partid, ale  premierilor și ale președintelui țării însuși. Iată descrierea celor întâmplate doar la câteva ore de la nominalizare: ”Prieteni vechi și candidați de prieteni noi! Se impune să sărbătorim! Sfaturi. Rugăminți. Pâre. Invidii. Aduceri aminte. Proiecte de urgență maximă. … Toată lumea din jur este pe deplin convinsă. S-a terminat cu toate necazurile. Va curge lapte și miere! Eu o să le distribui. Lor, după necesități. Așa se cuvine. Suntem prieteni. Prietenia moare nealimentată. Nu pot lăsa eu să moară prieteni, atât de sincer atașați. Eu îi percepeam, sincer, interesați.” (p. 130). Desigur, nu toți erau recunoscători… ”Toți cărora le-am dat uitau și mă uitau! Își aduceau aminte abia la o nouă nevoie. De fiecare dată a lor, niciodată a mea!” (p. 140). Blestemat, probabil, de un coleg de partid care nu a reușit să devină ministru de finanțe, DTR își rupe piciorul în chiar prima zi de mandat. La spital, fiind țintuit la pat, nu putea refuza nicio vizită. Aproape toate erau însă pentru obținerea de fonduri. Dacă nu ar fi triste, aceste momente descrise de autor ar fi savuroase, delicioase (dpdv literar, desigur). Înainte de a citi lista personajelor care sunt țintuite de DTR pentru ”calitățile” lor de fripturiști și ariviști, cred că merită citite aceste două fragmente din Eminescu: “Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”  și: “Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.” (Cf. Mihai Eminescu, Timpul, 12 noiembrie 1880)

 

L-au vizitat, atunci, Mircea Sandu, Cornel Dinu (”Venise cu un scop anume. I-am zis da! Îndepărtându-se… l-am auzit rostind amar: – Mi-a promis. Toți promit. Nu sper!” (p. 145), Draga Olteanu-Matei, Iurie Darie (”venit să-mi ceară bani pentru șușanele private în provincie” (p. 146), Nicolae Sabău (”venit pentru bani” (p. 146), dr. Bartoș (”nu v-am cerut bani pentru mine” (p. 147),  Mitropolitul Blajului, două măicuțe de la Mânăstirea Habra (”disperate că vine iarna și plouă ori ninge în trapeză și chilii” (p. 147), Crin (Antonescu, ministrul de la Sport, zis Pleată) (”i-am promis lui Crin că, împotriva zgârceniei mele proverbiale, semnez oricând propunerea lui de dublare a premiilor pentru cei merituoși la viitoarea olimpiadă” (p. 153), Ion Țiriac (președintele Comitetului Olimpic Român (”bre, rumâne, ministrule! Aici e vorba de bani!” (p. 154), președintele Constantinescu (”Mă sună. Tot premiile. Mai trebuiesc rotunjite!” (p. 158)  etc.

 

DTR a fost numit director, în toamna anului 1991, la o întreprindere din Baia Mare de către Victor Atanasie Stănculescu, în ultima lui zi de mandat. I-a urmat, ca premier, Theodor Stolojan. Iată cum este acesta descris de către DTR: ”Un zgârie brânză când trebuia să dea și un târâie brâu, când era să facă” (p. 164); ”Domnul Stolojan, rutinat cu banii securității, știind numai el ce și cum cu valuta, transformase toate disponibilitățile din valută în lei, leuți și bănuți de două parale. Au intrat în bancă mărci. Banca mi-a descărcat mărcile în contul de lei la cursul dictat de Stolojan. Dictatul lui Stolojan avea o portiță, te lăsa să faci leii valută la alt curs, zis liber. Atât de liber că pierdeai dintr-un foc jumătate banii! Unii i-au zis confiscare. Eu am avut convingerea că-i furt! De atunci și până astăzi, hoțul i-a zis soluție” (p. 165). Și încă: ”Așa am ajuns să-i dau o masă, într-o seară de început de octombrie 1998, lui Stolojan. La Washington! Recunoștință târzie că mi-a confiscat valuta întreprinderii și că s-a înconjurat și de boi în guvernul de tristă amintire. Era simbriaș la Fondul Monetar, trimis acolo ca să nu mai încurce prin țară! Apreciat după valoare, i-au dat sarcină să ronțăie ceva dolari, afundând Moldova dintre Prut și Nistru și mai adânc în sărăcie decât sovieticii de care se desprinseseră doar prin vorbă, nu și prin fapte!” (p. 168). În acea perioadă, Geoană era ambasadorul României în SUA, dar DTR l-a văzut și descris după cum urmează: ”întindea plasă de relații ca un păianjen fără a-i folosi la nimic până la urmă” (p. 168). Deloc bântuit de modestie, DTR trage o concluzie în urma dineului la care a participat Th. Stolojan și premierul Radu Vasile: ”Cu o vreme în urmă, … , mă mirasem cum am ajuns ministru. În seara aia mi-a trecut mirarea! Dar nu mi-a trecut de atunci și până azi o altă mirare: cum au ajuns companionii mei premieri! Lista celor de care mă tot mir a crescut. Adăugați-i pe cei de care vă mirați și voi!” (p. 169). Această descriere a celor doi companioni ai săi, dar și a întregii clase politice românești de la sfârșitul secolului trecut i-a permis lui DTR să mai răsucească o dată cuțitul în… tablou: pe Stolo l-a dezmierdat Tolo, iar pentru că se aflau pe Potomac, DTR i-a spus… Tolomac! Și pentru că și premierul umbla la poezie (sub pseudonimul Mischiu) DTR i-a găsit și lui o rimă: Fistichiu.  Cât despre cartea de poezii a fostului premier, DTR a notat: ”Poezie a uitat să treacă în pagini” (p. 171). După ”Tolomac pe Potomac”, încep povestirile stropite din belșug cu acid ironic. În ”Două fețe” acidul este larg distribuit: ”ne-am împiedicat de un general. Că în țara asta este cel mai răspândit dăunător în armată, poliție și servicii. Poate doar puricii sunt mai mulți” (p. 174). Inevitabil, apare și Traian Băsescu în colimator: ”Ținea de coarne un berbec pe care îl mulgea Băsescu. Două blonde din suită râdeau ca proastele. Râdeau cu lacrimi de ciudă. L-ar fi muls și ele. Pe berbec, că pe mulgător îl sleiseră de ultimul strop de vlagă” (p. 175). Vine la rând Marko Bela: ”Marko Bela mi-a fost întotdeauna ”drag”. Prea seamănă cu Lenin, leit, ca două boli incurabile între ele!” (p. 176). Premierul Radu Vasile s-a adresat mulțimii cu un mesaj pe care românii l-au înțeles, fiecare cum a vrut. Mesajul era: ”În țara asta nu a mai rămas nimic de furat” (p. 190). Iată și hermeneutica românească în acțiune, expusă de DTR: ”S-a comentat în fel și chip! Că-i hoțul hoților, olteanul! Că prin afirmația respectivă le spune altor hămesiți: ”Dați-vă de rând, nu-i la ce vă înghesui, că totu-i gol și secat. Lăsați-ne pe noi, facem treburile țării pe gratis”! Părerea altora, mai răutăcioasă, bătea în sensul că premierul era dus de nas de cei dedați la rele, convingându-l că de unde nu-i, n-au ce împărți cu domnia sa…. Nu a avut dreptate. Mai era ce fura! Și s-a mai furat! Se mai fură! Chiar și ”biet român săracul” fură! Își fură mereu-mereu căciula, prostit și orbit de chiori! (pp. 190-191). Cred că răspunsul, adresat de Eminescu direct politicienilor, cu peste un secol în urmă, este perfect valabil și azi: “Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură.“ (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pp.111-120).  Despre consecințele corupției a scris tot Mihai Eminescu: “Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.”  (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.124)  S-ar părea că, în zilele noastre, fibra corupției, care a cotropit masiv și în primul rând educația, are toate șansele să se dezvolte, nu să se reducă…

Nici Andrei Pleșu nu scapă caracterizărilor evaluative ale lui DTR: ”…Pleșu, care, deși dormea la externe, era activ în plan intern și făcea niște incantații bahice la Păltiniș.” (p. 205)

 

În povestirea ”Lovitură sub centură” (iscată de amintirea unor negocieri crunte cu FMI) atacurile cu acid ironic din ce în ce mai concentrat – la adresa politicaștrilor vremii, dar și a ”fondiștilor” – se succed cu intensitate și frecvență crescânde. Ținta cap și ținta piept poartă același nume: Băsescu. Celelalte ținte primesc porții mai reduse de acid, tocmai pentru a nu distrage atenția de la direcția loviturii principale, care, până la finalul cărții, se transformă în obsesie, sugerând, nu prea argumentat, că președintele Băsescu este unicul vinovat de toate relele existente și persistente în România ultimelor două decenii. La întâlnirea FMI – Guvernul României din ”ultimii ani ai mileniului al doilea” (p. 195) (probabil anul 1998 – LD) au reprezentat România patru persoane: ”premierul Radu Vasile și talonerii Remeș, Athanasiu, Băsescu” (p. 195). Primul trosnit, evident Băsescu: ” … sticle cu apă și sucuri pe masă, sticle cu alte lichide și frapiere la îndemâna lui Băsescu. Era însărcinatul special cu turnarea, având bune referințe de la serviciu!” (p. 195) (Citititorii atenți vor înțelege de aici că unii demnitari ai statului român au avut acces la dosarul de turnător la Securitate al lui Băsescu – dosar acum dispărut, împreună cu dosarele altor demnitari – și chiar vorbesc, în consecință, în deplină cunoștință de cauză).

 

O posibilă explicație a transformării lui Traian Băsescu în ținta cea mai uzitată de un șir(ag) lung-lung de politruci o dă Laurențiu Ciocăzan într-un recent articol analitic, echilibrat și veridic: http://www.paginadepolitica.ro/toti-impotriva-lui-psd-si-opozitia-unite-de-jos-basescu/  Dar, dacă lupta împotriva hoției a fost mereu asociată cu regimul Băsescu care – chipurile – comandă justiției pe cine și când să aresteze, atunci este cât se poate de firesc ca cei cu musca pe căciulă să arate și să strige chiar de unde vine pericolul asupra libertății deputaților și a altor demnitari puși pe furat: de la Băsescu!. Și nu numai clasa politică este nemulțumită de combaterea hoției în România, ci și maramureșanul badea Pătruț care – ca și guvernanții care preferă să fumeze țigări neaccizate – este supărat că este obligat să accizeze producția sa de pălincă. Și cum partidul liberal este nu doar liberal, ci și național/ românesc, atunci este firesc ca liberalii naționali să gândească ca Ponta, recte să nu vrei UE și să nu vrei să pupi licurici americani. Cu alte cuvinte,  cum să te aliezi cu niște intruși (euroatlantici) care au un obicei foarte urât: urăsc hoții!? (Cred că nu mai trebuie precizat că această carte de memorialistică a fost scrisă pe vremea când înfrățirea politico-partidică dintre bolșevicii lui Iliescu – PSD – și menșevicii lui Voiculescu – PC – și Oprea (UNPR)  era garantată de frăția de arme dintre cei doi buni camarazi și prieteni: socialistul Ponta și liberalul Antonescu (zis Pleată, cu ceva ani în urmă). În deplin consens cu acest mod de gândire național-socialist amestecat cu cel național-liberalist, eroul povestirii ”Pruna și acciza” – nea Pătruț – sintetizează, la final, într-o manea ad hoc, întreaga filosofie național-liberală, pe care autorul cărții pare a o împărtăși pe deplin: ”Foaie verde și-o gutuie/ Eu m-am săturat de UE!/ …/ Bine-a fost și rău amu e!/ ” (p. 254). O fi fost binele lui nea Pătruț cel de pe vremea lui Ceașcă, sau cel de pe vremea Iliescului de dinaintea intrării în NATO și UE?!

 

Penultimele trei povestiri sunt bazate pe exemple din viața autorului aflat în penitenciar. ”O altă lume? Nu! Aceeași lume, românească, într-un alt loc! Cu oameni cuminți, cumințiți sau chiar …cu minte!” (p. 256). Corect! Literatura pe care am citit-o în copilărie mi-a creat un sentiment special pentru ideea de libertate, fiind probabil păcălit și eu – ca mulți alții – de lozinca iacobină: ”Liberte! Fraternite! Egalite!” pe care ne-au fluturat-o și bolșevicii pe la nas, timp de decenii. Trăiam cu iluzia că pentru toate ființele umane libertatea este valoarea supremă. Iar lipsirea de libertate – pedeapsa supremă! Așa am ajuns să cred că doar politicile liberale pot face o societate dacă nu una foarte prosperă, atunci măcar una liberă. Abia mai târziu am realizat că nu tot ce are ”liberal” în titulatură chiar produce politici liberale. Despre PNL am auzit, chiar și de la membri ai acestui partid, că are, în rândurile sale, cei mai mulți securiști și secretari PCR dintre toate partidele din România. Cred că cel mai bine o știu liberalii înșiși… Dacă așa stau lucrurile cu adevărat, atunci ce s-ar putea spune oare despre PSD, urmașul PCR? În fine, considerându-mă nu doar liberal, ci chiar libertarian, am ales libertatea de a nu mă înregimenta niciunui partid politic (mai exact sunt unicul membrul al celui mai important partid politic din România: PCFP = Partidul Celor Fără de Partid). Dar am cunoscut și ce înseamnă lipsa libertății. În cele cca trei luni de armată (la Focșani) am primit trei zile de arest pentru că… nu eram încheiat regulamentar la veston! (asta după ce aveam la activ multe alte abateri, dar greu de probat…).  Dacă la penitenciarul descris de autor aglomerația de persoane și paturi pe metrul pătrat era nota dominantă (lipseau doar mesele), loc unde ”se poate mânca precum caii, fie într-o rână tolăniți pe paturi” (p. 256), în arestul meu patul (alcătuit din scânduri) se ridica la 6 dimineața și se încuia la perete. Coborârea patului (botezat ”țambal”), după o zi de stat în picioare, avea loc la ora 21, iar scândurile goale păreau o saltea de vis…  Dar nu chinul de a sta atâtea ore în picioare (la 21 de ani era totuși mai ușor de suportat) cât ideea de injustiție era chinuitoare… Am amintit acest episod pentru a avansa ipoteza că și în cazurile unor demnitari pedepsele sunt date nu doar pentru rizibila faptă pentru care s-a dispus privarea de libertate (primirea de caltaboși, de exemplu), ci pentru altele – cunoscute dar neprobate – cât și pentru scoaterea din circuitul politic/ public a unor persoane incomode…  Oricum, mi se pare mai mult decât instructivă lecția de real(ism) politik dată unui deținut, mare amator și jucător de șah: ”Se zice partid și partide la gașca și haitele care pradă în numele unui instinct politic. Când o fac țigănește (dar când n-o fac!) se zice partidă și partide! Când o tăvălești pe una… se zice partidă și partide…” (p. 264). Analogia partidicului politic cu partidele de amor este foarte relevantă… Pentru toți pușcăriașii – guvernanții sunt de vină. Și pentru că pușcăria este chiar țara în mic,  la pușcărie lumea se împarte și pe afinități partidice: gașca Băsesu-Boc, haita lui Iliescu, partida romilor, și, desigur, partide de amor… Povestirea ”Raport de incident” este redare parabolizată și hermeneutizată ideologic după un concurs de creație artistică (pictură) cu tema ”Oameni politici de ieri și de azi” cu concluzia că cei mai detestați dintre toți politicienii, după Ceaușescu, erau cel de la PDL: Băsescu, Boc, Macovei, Udrea…  ”Dintre caricaturi două erau mai scule, și anume: Ceaușescu – mânuitor de sulă la bază și Băsescu – creator de hulă prin excelență” (p. 280). Decizia pentru stabilirea premiantului era alcătuită din doi (foști) primari, simbolic botezați Lefter și Pagubă: ”Fiecare îl slujise și pe primul, fiecare trecuse dintr-o parte în alta de repetate ori, ca ”românul imparțial”, doar că unul avea convingerea că Băsescu l-a băgat la zdup, iar celălalt nutrea speranța că Băsescu îi va scoate” (p. 280). Acest citat mi se pare a fi o excelentă frescă ce poate caracteriza sintetic întreaga clasă politică românească postdecembristă: a) oameni puși în slujba cetățeanului și pentru aplicarea legilor, încalcă legile și ajung la închisoare; b) duplicitatea, ipocrizia și bigotismul – caracteristici pentru funcționarul public ales pe criterii de partide; c) traseismul politic – trecerea cu ușurință de la un ”stăpân” la altul și înapoi; d) cei care își încheie cariera politică în pușcărie se împart, iremediabil, în două tabere: cei care așteaptă clemență de la ”șeful cel mare” (Băsescu, în cazul de față), și cei care acuză nesmintit că sunt victime ale ”dictatorului” (același Băsescu); e) după ce au probat calitățile de mai sus, incompatibile cu ideea de justiție, actanții în cauză se erijează în apărători și garanți ai ideii de justiție acceptând să facă parte dintr-un juriu de două persoane (sistemul bipartit) care – oricum s-ar judeca lucrurile – ajungeau la concluzii partinice și părtinitoare. (O altă formă de ipocrizie, încheiată, în povestea remeșiană, cu ”o ciomăgeală în toată regula”, urmată de intervenția mascaților care și-au făcut cu sârg datoria de a-i ”burduși pe toți”. Morala ar fi că inexistența unei legislații clare, a unei aplicări corecte a legilor și a criteriilor de împărțire a cetățenilor în ”buni” (liberi) și ”răi” (închiși), generează întronarea forței ca mijloc eficient de (re)stabilire a ”ordinii”. Pe scurt, democrația prost înțeleasă și prost aplicată poate lesne genera dictatură. Lipsa dictaturii legii, naște democrația forței brute… mascată de o falsă justiție (identică cu cea aplicată cuplului dictatorial ceaușist). Așa că Lefter și Pagubă au ajuns să aibă un nou proces, instrumentat de avocatul Chilipir și judecați de judecătorul Frigerău. Descrierea a tot ce a urmat (repartizarea nealeatorie a dosarelor, prietenia avocat-judecător transformată în pârghie de influențare din partea celor care dispun de bani suficienți, cumpărarea sau ascunderea de probe la dosar etc.). Lucrurile nici nu putea fi altcumva devreme ce judecătorul Frigerău era un ”fost activist utecist, sindicalist și școlit la ”fanegheorghiu”, cu diferențe luate la primele facultăți private deschise de foștii lui profesori de socialism științific, cu doctorat trecut la Chișinău, după îndemnul: Să ne ținem de neamuri! Noi vă dăm titluri de doctori, voi ne faceți europeni dându-ne cetățenie!” (p. 283). Povestirea în cauză (”Raport de incident”) mi se pare una dintre cele mai reușite și veridice tablouri ale sistemului politic și juridic din România (faptul că alături de oameni politici sunt prinși cu ”ocaua mică” și procurori, avocați și judecători confirmă cele de mai sus). Bună țară, ră tocmală! Doar ieșirea la pensie mai putea împrospăta sistemul justiției din România. Și iată că – la fel cum politrucii comuniști și securiști au împrospătat și întinerit Parlamentul trimițându-și acolo copiii, nepoții, amantele (tinere, cum dreaq?…) – la fel s-a întâmplat și în justiție: ”Între timp, Frigerău fusese pensionat cu oarecare grabă, că, oricât ”sirop de tuse” ingurgita, nu se vindeca de neamprostie, lene și nepotisme, iar în locul lui a fost adusă o nepoată a unuia deosebit de activ, pe motiv că este locțiitor de nevastă consensuală a unui prieten de familie și, mai ales, de sex în grup. Pensia lui Frigerău – nesimțită! Ca să poată trăi până crapă în sentimentul nutrit de foștii lui colegi față de muritorul de rând” (pp. 300 – 301). Povestirea ”Raport de incident” merită citită și recitită, publicată pe site uri și bloguri, apreciată atât sub raport literar artistic (o reușită!) cât și sub raport de parabolă a vieții politice românești (o caricatură!). Povestirea următoare, ”Scrisoare netrimisă”este o continuare firească a celei anterioare, doar că textul este unul explicit, cu trimiteri la personaje reale. Concret, este o acuzație directă (neprobată, desigur) la adresa președintelui Băsescu, cel unic și suprem vinovat de câte se mai întâmplă în țărișoară… ”Am ajuns la ”pensiune” spre finalul lui februarie! Casă, masă, papa, dracu-lacu. Lux a-ntâia! M-a sponsorizat unul Băsescu, o să-l mai laud că merită, cu condiția să stau cel puțin un an…  numai că ăsta cu sponsorizarea e plin de datorii față de mine că, nici eu, nici el, nu mai știm socoteala exactă. Îi cam rău la plată, îi cam rar la pleată, mincinos fără pereche! Pe mine m-a mințit, pe alții i-a mințit, de fapt pe toți i-a mințit și, pentru a fi drept cu el, s-a mințit și pe sine. De ce? Așa-i făcut!” (p. 318). Bănuiesc că acest mic text acuzator ar putea fi semnat deopotrivă de A. Năstase, C. Voicu, R. Fenechiu etc. etc.  Viitorul va confirma sau nu această acuzație. ”Scrisoarea netrimisă” este adresată mamei, fiind plină de amintiri legate de viața grea a familiei pe vremea … Celuilalt (dictator), asezonată cu descrieri din viața din penitenciar. Din când în când, DTR face trimiteri directe, însoțite de amenințări cu răzbunarea către Actualul..., iar finalul este identic cu începutul scrisorii: ”Sunt Paștele, nu plânge mamă…!” (p. 317 și p. 332).

 

Ultima povestire (a 21-a!) este intitulată ”Upercut” și continuă celelalte povestiri axate pe acuzații la adresa președintelui Băsescu. Din motive insuficent de clare personajele acestei povestiri poartă pseudonime foarte clare, transparente, dar codificate din motive care îmi scapă… Povestirea începe cu un citat din ardeleanul Coșbuc, întâmplător același rostit de olteanul Ceaușescu la ultimul Congres al PCR: ”O luptă-i viața, deci te luptă…”. (p. 333). Ca fost boxer care a jucat inclusiv în liga națională DTR utilizează termeni din box: upercut, antrenor, sparring partner, (înlocuit mai jos cu inventata expresie ”starring partner”, cu trimitere la Băsescu) corzile ringului, lotul național, nume de scenă, arbitru de ring etc. Sub terminologia sportivă preluată din box, DTR aparent își sintetizează viața politică, marcată de personaje binecunoscute, lansate și ele în acest sport de către ”antrenori” bine acoperiți…dar, de fapt, îl descrie mereu pe președintele Băsescu și anturajul lui de la PD(L):  ”Am evoluat drept ”Traian din Băsești”, antrenat de către Valerian Scoita (alias Valeriu Stoica – LD), bun să păcălească cântarul oficial și să-l încurajeze pe ”starring partner”, cel mai adesea Traian Hăhăescu, antrenat de Pedro Romano, care-și îmboldea elevul cu ”ole! ole!” în momentele de năuceală, când se uita ca vițelul la poartă nouă, prăvălit între corzile ringului. Arbitrii din ring au fost, la început, Radu Mischiu Vâlceanu ( alias Radu Vasile, sprijinit de Mugur Isărescu de la Drăgășani, Vâlcea – LD), iar apoi Nepos Patriarhae Vâlceanu (alias Mugur Isărescu, patriarhul financiar al României – LD), secondați de echipa de numărare din anonimi trecători prin lotul național, numit pompos guvern!” (p. 333).  Sunt invocați, în partidele de box care au urmat Radu Cerbeanu (alias Radu Berceanu – LD), descris ca ”purtător de prosop” al lui Băsescu, Anca Bobagiu (alias Anca Boagiu – LD) ”care, cu o batistă parfumată, îi tampona ce-i văzuse ei pe vremuri când se juca în nisip”. (p. 333).  Din motive neclare mie, brusc DTR renunță la pseudonimele/ poreclele acordate oamenilor politici și trece la stilul direct, invocându-i pe Meleșcanu, Flutur, Hașotti, Stroe și Tăriceanu. Despre Stroe aruncă doar un cuvânt, după ce afirmă că ”l-a citit”: ”maculatură” (p. 335). Cu Flutur nu se putea suporta deloc! Acțiunea se petrecea la Vila Lac, iar după un număr de ani DTR se reîntâlnește, în același loc cu președintele Băsescu: ”m-am zburlit la pirat, spunându-i că nu vom accepta decât morți rebotezarea Grădinii Tronurilor Regale (alias Palatul Cotroceni – LD) în ”Zbiruința” (aluzie la vasul ”Biruința” comandat de Băsescu – LD), … Auzind de Zbiruința a luat foc și mi-a precizat: – O iau ca pe o provocare! Urcăm iar în ring, dar… ha, ha, ha,… acum eu dictez regulile. Tizule… nu uit. Zbiruința ai zis, zbir voi fi” (p. 336). Apoi, cu ocazia depunerii jurământului în Guvernul Tăriceanu, Băsescu i-ar fi spus: ”Tizule, am acceptat meciul decisiv. Vei afla când, unde, cum! ”(p. 337).  În pregătirea meciului decisiv este atrasă în joc Rodi Kc Ulcer (alias Rodica Culcer – LD) ”în mod sigur nume de cod primit de la securitate când au aruncat-o să tragă cu urechea la mediul anglo-saxon” (p. 338). Inevitabil, în presupusul atac final la adresa lui DTR este invocată și Donica Dac-o Vrei (alias Monica Macovei – LD). Apoi se face referire la Tristian Bouleanu (alias Cristian Boureanu – LD) și Blădescu (alias Cristian Vlădescu – LD), ”tusea și junghiul” (p. 340) sistemului financiar românesc. Primul este descris ca fiind autorul înscenării cu trimiterea caltaboșilor. Meciul se joacă, cu trimiterea lui DTR în colțul galben. Arbitrii judecători (Dăniel Mojar – alias Daniel Morar și Taura Lotruța Cap de Piatră – alias Laura Codruța Kovessi – LD) fac corp comun cu Bleji-n-ar (alias Blejnar – LD) și Dracomir (alias Dragomir). După ce a fost făcut KO, DTR este trimis la mânăstirea unde a și scris cartea ”Izbituri și izbutiri”.

 

Finalul cărții se vrea apoteotic în a face o paralelă (încrucișată) între Fleașcă (alias Nicolae Ceaușescu) și Pleașcă (alias Traian Băsescu). Cele 9 pagini ale acestui Epilog intitulat ”Paralele încrucișate” conțin nu mai puțin de 61 de ”aforisme” (afurisisme…) prin care se pun față în față, într-o antiteză dură,  primul și ultimul președinte al României. Las plăcerea cititorilor amatori de calambururi politice să le savureze. Sper ca și alți cititori să cuteze să facă o prezentare/ recenzie a acestei cărți pentru a revela și alte mesaje posibile ale autorului Decebal Traian Remeș. Ideal ar fi ca timpul să-mi permită să revin asupra acestei recenzii după alegerile din noiembrie, mai exact după întronarea noului președinte al României asupra căruia mi-am permis să fac o predicție (promit că nu mai fac…!) în decembrie 2012, pe vremea când toată lumea știa/ credea/ presupunea că alesul românilor va fi liberalul Crin Antonescu (zis Pleată, după porecla dată pe vremea când era ministrul al Tineretului și Sportului). Mi-am încordat capacitățile mele analitico-predictive (în decembrie 2012) și rezultatul – pe care l-am comunicat de mai multe ori pe Facebook – a fost că viitorul președinte al României se va numi Victor Viorel Ponta, iar acesta îl va numi (cu scandalul aferent) ca premier pe Traian Băsescu. Un consilier al premierului Ponta m-a asigurat că greșesc, respectiv că Ponta nici măcar nu va candida, USL ul având deja desemnat un candidat (Crin Antonescu). Vom trăi și vom vedea. Dar indiferent de rezultatul alegerilor cred că cititorii (inclusiv eu) așteaptă de la proaspătul scriitor român Remeș, noi cărți, cu noi dezvăluiri, poate pe un ton mai analitic și mai puțin vindicativ. Avem nevoie de o frescă a clasei politice românești, spre buna creștere a celor care se vor încumeta, în viitor, să se arunce în această vâltoare ale cărei vârtejuri te pot urca pe culmi sau te pot coborî în abisuri… Și o remarcă finală: cartea este scrisă într-o limbă română foarte corectă gramatical, ceea ce este o reală raritate în România celui de-al doilea deceniu al mileniului trei. Ținuta grafică impecabilă onorează un debut editorial de mare ținută. Aștept, încrezător, continuarea.

 

ANEXE (extrase tematice din cartea ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Baia Mare, 2014)

 

Sintagme sexoase

 

–          ”Oricât de frigide erau, de rupt o rupeau și vibrau la greu de frica berzei, în lipsa anticoncepționalelor” (p. 9)

–          conjugarea verbului ”a se rupe”: ”mie mi se rupe; ție ți se rupe; ea o rupe; nouă ni se rupe; vouă vi se rupe; ele o rup” (p. 9)

–          ”toți bărbați și femei la unison, trăiau într-un orgasm comunitar permanent” (p. 9)

–          ”își freacă dosul de tocul ușii și țâțele de ușă” (p.10)

–          ”Asta-i și soarta ta, fetițo! O primă ieșire pe piață și numai tu știi câte altele ți s-au întâmplat. Vei trece și prin mâinile mele.” (p. 11)

–          ”decolteul prea îndrăzneț, în care îmi poposise privirea” (p. 11)

–          ”Îți aduc ceva? – Pe tine! Cu toate cele. – Deja…pretențios? – Numai felul de bază. Trei porții! Mai apoi o luăm pe îndelete cu tot tacâmul” (p. 11)

–          ”un sfârc obraznic îmi atinse umărul, iar apoi obrazul…” (p. 11)

–          ”Miruna se voia și ea îngrădită, îngrămădită, înghesuită” (p. 15)

–          ”Nu pot, dacă-ți spun îl fuți! El se plânge iarăși și trebuie să te fut eu pe tine. Nu mă mai fute la cap! Uită!” (p. 54).  (dialog cu secretarul de partid care n-a vrut să divulge numele turnătorului care a dat referințe proaste la partid despre DTR).

–          ”Când discutăm, între noi bărbații, despre femei, le catalogăm pe toate deasupra cărora n-am gâfâit, curve!” (p. 57)

–          ”Și ne-am angrenat. Agreat. Împreunat. Ordonat. Regulat. …. Care pe masă, care-n dulap, pe ce scară, la care cotitură a holului, mai pe fugă, mai pe mestecate, în picioare pe fugă, ori într-o rână cu râvnă” (p. 58)

–          ”Una-i curva cu știaf, alta-i curva de duzină. Dumnezeu să le țină, că-i rău cu rău, dar…” (p. 59)

–          ”Va, Gina!… Bine puicuțo, hai la mine și o facem în picioare” (p. 60)

–          ”Iepei nu-i pusese nimeni căpăstru, deși n-ar fi refuzat niciun măgar” (p. 61)

–          ”Gina, pe rândul din față. La mijloc. Sorbea, că era toată burete, nu doar sutienul, iar la supt învățătură, ca la supt în general, avea chemare. Își făcea vânt. Cu fusta. Se încinsese. De căldură. La cur, că ăla a ajutat-o mereu, nu capul!” (p. 65)

–          ”Șefa de birou, cu ochii pe mine. Eu frumușel și tânăr aveam impresia că din aceste motive. Ea cam trecută și de-a binele ciufută, din motive de creion! Nu se născuse acea chimie bărbat-femeie care îngăduie știți voi ce. Iscasem o antipatie hormonală…. ” (p. 102)

–          ”Fără a evita privirea de scorpie a șefei, dau cu ochii de Hajnalka. Ce gură! Ce buze! Ce dantură! Ce gropițe în obraji! Ce ochi frumoși! Parcă îmi face cu unul?! Sigur îmi face… Unguroaică, unguroaică, o înțeleg că vorbea pe muțește în spatele șefei. Sâc. Șefei. Mie pupici!” (p. 103)

–          ”- Servus dragule, ce faci? – Umblu după pizdă, da de tine-i numai gura! (p. 156)

–          ”…mă holbam iar la desenele Indirei. Dar gândurile sunt parșive. Fug și se furișează. Oare și sub sâni sunt desene? Statuie nemișcată, ar fi depins cum pun lumina pe indiancă. Așezând-o în poziții diverse (ho, păcătoșilor!), nici mie nu-mi trecea prin cap altceva decât vouă!  …. Avea pe picior un desen, căruia i-am dat de tâlc abia când l-a ridicat. Un desen lung! … Începea de la labă și se termina la pradă!” (p. 198)

–          ”Băsescu, mai umblat prin lume, apucase să vadă negri de departe, când trecea prin dreptul Somaliei. La momentul acela pirații erau duși la futut, că, dacă era de lucru, Ceaușescu nu l-ar fi răscumpărat, fiind preocupat cu lichidarea datoriei externe. Și uite-așa, pe sula altora, țara asta a dat de dracul!” (p. 199).

–          ”... ideea fixă că are o misiune pe uscat: să i-o sugă licuriciului” (p. 206)

–          ”Adriana Săftoiu, încă tânără și cu sâni țepeni, în poziție puțin oblică spre față” (p. 207)

–          ” – Ce ai tu? – Nefutută, mă! – No, păi…! – Ia-ți gândul… la lipsa mea ar trebui să mă facă poștă un tren de stătuți” (p. 339)

 

 

Filosofie economică socialistă:

 

–          .”.. planurile pe care le gândim înadins mici: să le putem depăși vârtos și să facem lucrurile prost, pentru a ne rămâne loc să ne propunem un mai bine la viitorul plan!” (p. 15)

–          ”Cărămida o aducem noi. Și celelalte materiale necesare. Nu mai trebuie acte însoțitoare” (p. 16)

–          ”Ce furau ei nu rămânea de furat pentru alții” (p. 18)

–          ”… atunci când nu iese planul putem drege busuiocul din hârtii, însă întotdeauna împreună” (p. 24)

–          ”Fostul dumitale coleg este prieten bun al meu. Mi-a spus că l-ai servit domnește. Ți-a rămas dator” (p. 24)

–          ”Am trăit parcurgând câteva cincinale! Zic, am trăit, însă nu le-am trăit că mă sleiau. Îmi furau anii din viață și mă țintuiau locului. … Deși aveam un singur gând pe care-l urmăream cu tenacitate, nu puteam să-i dau viață. Turma însăși din care încercam să scap mă reclama și mă trăgea înapoi, iar zăvozii de pază, prin puzderie de abuzuri, perorând că o fac în binele meu propriu, mă reîncolonau” (p. 27)

–          ”... îi selectau pentru colaborare doar pe slugoii plini de râvnă” (p. 27)

–          ”socialismul era iadul” (p. 28)

–          -”Coada crește. Numai în față!  Laptele nu vine. Gerul se întețește” (p. 30)

–          ”Nu mă suferea partidul. Aveam dosar cu bube: origine socială nesănătoasă!. …Posturile grase le luau neamurile. Restul de posturi, absolvenți de ”Ștefan Gheorghiu” și cu școala neterminată” (p. 37)

–          ”Produceam pe bandă rulantă ace, brice și carice într-o întreprinderea situată la marginea a două orașe, fiind localizați cu sediul în cel mai mic pentru a-i întrema economic indicatorii. În fapt, eram răsfirați în șase județe și puzderie de localități. Mințeam încrucișat. Pe fiecare prim-secretar, pe seama celorlalți cinci. Știam și noi, știau și ei și ne prefăceam, deopotrivă, că nu știm! La centrală aranjam cifrele cu miel și cozonac de Paști, cu castane toamna, cu pom și porc de Crăciun și cu țuică… tot timpul. Ba o bomboană pe colivă, ba câte o piatră de mormânt pentru cei aflași în slijba dracului, chemați la judecata lui Dumnezeu”. (p. 63)

 

 

Cum ne-au apreciat străinii în perioada de tranziție și după

 

–          Martin Kraus de la Ambasada Germaniei: ”Nu s-au prea limpezit lucrurile aici. Sunteți într-o mare întârziere față de majoritatea celorlate țări cu același trecut…

–          DTR : Din păcate, da! Datorită nouă, datorită altora… Simțim… eu am deja experiențe proprii… o anumită izolare… suntem cap de listă la… cum ar veni o listă de așteptare. Nu pare a ne fi decisă soarta de marile curți europene… de americani… Între ciocan și nicovală… Una din cele două unelte este Rusia, neapărat. Ne zbatem… sperăm… avem totuși încredere… Am mai pățit-o din încredere oarbă… Blestem pe un neam mic, strivit între altele mult mai mari…

–          Martin Kraus: Am totuși convingerea că dorința voastră coincide cu interesele mari ale Europei. Veți primi undă verde, dar veți plăti pentru asta! Când, cât, cum? Depinde mai ales de voi!

–          DTR: Martine, îmi permit să-ți spun că așteptările mele, ale multor altora, dinspre partea voastră erau mult mai mari. Nu pomană. Investiții! Sunt prea mici în comparație cu altele. Prea mici în comparație cu puterea voastră financiară. Probabil, fără exodul numeric al plecărilor, era o altă situație.

–          Martin Kraus: În mod cert! Cu aproape un milion de etnici germani, câți am fi putut fi în alte condiții… Dar…” (p. 98 – 99).  (Vezi detalii ale vânzării șvabilor și alte consecințe ale vânzărilor de persoane de etnie germană la: http://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_5398c90f0d133766a87fb16b/index.html )

 

Din convingerile economico-politice ale ministrului și deputatului DTR:

–          ”… eram ministru și eram hăcuit în Parlamentul reunit cu Legea Bugetului. Ordinul de mărime era cea mai sfântă lege. În ea credeam, cu ea mp apăram de taote poftele și neghiobiile. Dârz, respingeam orice ar fi afectat ordinul de mărime pe care îmi fundamentasem corelațiile” (p. 110)

–          ”A da în ruși era o întrecere națională, dragă tuturor. Patriotism curat. Între timp a devenit contraproductiv” (p. 157)

–          ”Băsescu a încercat cu scuipat! A scuipat extrem de mult, dar n-a umplut Marea Neagră. Învins, a recunoscut spășit că ”Marea Neagră este lac rusesc!” Adânc din cale afară, că nu i se vede fundul și nici epavele flotei, moștenite de la răposatul” (p. 157)

–––––––––––––

Liviu Druguș, 13 iunie 2014, Valea Adâncă – Miroslava, jud. Iași

www.liviudrugus.wordpress.com                                    www.facebook.com/liviu.drugus