liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Metodologia Scop Mijloc

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 267. Duminică 24 septembrie 2017. Dialog epistolar cu Florin Munteanu (1)


Motto: ”Ai trei opțiuni in viață: să fii bun, să devii bun sau să renunți” (Gregory House)

Motto: ”Prietenia unui om deștept este mai de preț decât amiciția tuturor proștilor” (Democrit)

Florin Munteanu a publicat pe blogul său două părți ale unui fel de articol care are ca esență prezentarea invenției domniei sale în legătură cu (co)relația dintre scopuri și mijloace (aspect pe care eu l-am predat, apoi l-am scris și în teza de doctorat din 1984, susținută în 1996). Pentru a înțelege ”supărarea mea” trebuie să citiți cele două părți ale textului său: Iată-le: https://www.condamnatilaschimbare.ro/un-raport-ce-merita-atentie-partea-i-a/

https://www.condamnatilaschimbare.ro/un-raport-ce-merita-atentie-partea-a-ii-a/  În urma citirii acestor texte am scris pe FB:

 

”PLAGIATE, PLAGIATE!

 

Munteanu Florin – plagiator prost și arghirofil patent(at). Arghirofilia lui Florin Munteanu este în ton cu proastele vremuri pe care le trăim: decadența spiritului și închinarea în fața banului-zeu (culmea tupeului: Fl.M. critică supunerea față de Zeul Ban! , dar în finalul ”articolului” invită lumea să-i cumpere cartea, plătind chiar în avans… Mathew B. Crawford scrie în 2015 (The World Beyond Your Head): ”forțele comerciale intervin în locurile goale ce s-au impus odată cu slăbirea unei autorități culturale și pretind influență crescândă asupra judecării de către noi a lumii. Întrucât aceste forțe acționează în foarte mare măsură, viața noastră spirituală se supune unei masificări cuprinzătoare – care, în mod paradoxal, are loc sub drapelul libertății individuale” (p. 17). În traducere liberă: pe măsură ce nivelul de cultură scade (și scade!), cresc încercările proștilor de a prosti lumea cu imaginea ”omului de știință” dezinteresat de cele lumești, vânzând cărți nescrise încă sau nepublicate încă… Citiți CV ul acestui inginer filosofard și veți vedea cum se autointitulează ”om de știință” deși nu are nicio descoperire în întreaga sa viață! (Corectez: are o descoperire: a descoperit Metodologia Scop Mijloc elaborată de mine)  ….. Și tot Mathew B. Crawford dă explicația: ”viața noastră spirituală a devenit o resursă ușor accesibilă care poate fi ușor exploatată de alții” (p. 359). Iar Fl Munteanu s-a hotărât să exploateze texte care nu-i aparțin dar pe care le prezintă drept creații proprii…”.

 

La 31 august am primit, prin e-mail,de la colegul de breaslă academică și amic întru cunoaștere nedogmatizată Florin Munteanu, o scrisoare explicativă/ justificativă pe tema acuzației mele că ar fi preluat (intenționat sau nu) idei din Metodologia Scop Mijloc și le-a expus, ulterior, ca fiind ale domniei sale. Redau aici conținutul scrisorii (elminând unele pasaje prea personale) deoarece alegațiile domniei sale pe tema raporturilor dintre scopuri și mijloace au fost făcute publice, iar reacția mea a fost tot publică. Aș dori ca eventualul răspuns să fie tot public (posibil sub formă de comentariu la acest episod):

”Dragul meu prieten,

Imi pare rau ca nu am discutat mai intai la telefon, mai ales ca te respect mult si nu mi-am permis, cel putin constient, sa te plagiez si in general sa plagiez pe nimeni, niciodata. Nici nu cred ca as avea nevoie, daca te uiti la problematica abordata stiintifica publicata in reviste de-a lungul timpului si nu publicistic intr-un blog sau pe FB. Evident ca stiu despre teoria Scop – Mijloc pe care ai fondat-o. Daca iti aduci aminte, acest text l-am pus de mult pe FB si l-am comentat impreuna, fara suparare si chiar complementar, in care iti spuneam si iti marturiseam ca eu nu am cunostintele de management, de economie, sa teoretizez ca tine problematica, ci sugerez – nu ca si caricature – ci pe un limbaj mai accesibil unor oameni ce au nevoie de starnirea unui interes pentru a se orieta apoi catre nivelul formal al omului de stiinta. Am pornit de la Matyla Ghyka (estetica si teoria artei – valoarea si semnificatia raportului si a proportiei in decodificarea legilor universului), de la extensia in n_dimensional a sectiunii de aur pe care am realizat-o personal de unde a aparut scara numerelor de aur, de la viziunea lui Draganescu legata de formalizarea unei Realitati info-energo-materiale intr-o viziune structural-fenomenologica, si prin formalizarea procesului de geostazie la nivel planetar, subiecte diferite dar care ajung in cele din urma la problema semantica, la relatii intre notiuni si concepte, la rezonanta morfica… din aceste directii disparate a aparut si ideea de raport – scop mijloc, atata cat am spus.

In primul rand daca te-am jignit sau suparat te rog sa ma scuzi. Este fara Intentie si evident  fara a fi un mod de promovare pe o ierarhie caci nu am urmarit niciodata sa ajung in “varf”, ci ceea ce ma motiveaza este sa starnesc  celor din jur interesul pentru un domeniu, pentru a incerca sa gandeasca, sa isi caute un drum in evolutia asta turbulenta a Realitatii.

Mi-as dori sa ramanem prieteni, dincolo de acest episod ce ne desparte si cred ca ar fi pacat, episod ce  se poate solution in multe moduri dar pe care mi-as dori sa le discutam la telefon, in viu grai. Daca crezi ca se poate, astept un telefon de la tine sa reglam cat mai repede aceasta situatie. (tel XXXX YYYYYY) Acum iti spun cateva cuvinte despre proiectul acestei carti. Nu este o simpla carte, caci nu simt nevoia ei, ……………. Mai concret iti povestesc mai jos ca sa intelegi ce fac de jumatate de an si ce este cu aceasta carte. Cartea este un pretext pentru finantarea unor conferinte intinerate in tara, pe subiecte diferite, conferinte inspirationale, pe care le voi tine in scopul starnirii acelui 1% din populatia tanara pe care personal inca o mai cred „Samanta pentru alta lume”. Caravana urmareste sa puna in lumina personalitatile din zona, in general acelea ce au originalitate si deschidere dar poate, fiind scufundati in disciplina sau meseria pe  care o au, nu au reusit sa fie vizibili in societate, o societate racordata din pacate la massmedia si implicit incapabila sa mai decodifice tendinte, oportunitati… Este o actiune ampla de vreo 2 ani ca proiect ce are evident un cost. Nu am reusit cu toata stradania sa fac un proiect care sa finanteze  acesta dorinta personala, definita de atata efort depus in scolile de vara pe care le-am initiat, de noaptea cercetatorilor in care m-am implicat si ca stand si ca organizator, si in sutele de intalniri, conferinte cu tineri si mai putin tineri… Cand renuntase, a venit o intersectie pe care o consider o forma creativa, crowdfunding, grefata pe munca mea… singura valoare pe care am avut-o si cat o mai avea-o o pot folosi. Firma Bluemaster este o aplicatie al ideii de Blue ocean – este o combinatie fericita dintre o firma de evenimente si o editura. Mi-a suggerat aceasta forma de lucru, mi-a aratat ca exista deja in lume aceasta forma de finantare prin implicare sociala si prevanzare – fi sigur ca in Romania, mai ales acum, nu te vei imbogatii din aceasta incercare – si prin aceasta sa facem rost de banii pentru evenimentele ce vizeaza 9 orase din tara (conferinte pe teme de foresight, workshop-uri dedicate starnirii interesului pentru stiinta Complexitatii, raspandirea proiectelor deschise pe care le-am structurat ca “seminte” pentru lucrari de masterat, de licenta, discutii cu parinti/copii pe care le fac de ani in programul NEXUS (educatie complementara, motivationala, multigeneratie etc. -)

Asta este subiectul. Cartea va fi scrisa si ca urmare a interesului societatii, a intrebarilor pe care le vom culege asa ca va fi mai mult decat o carte de autor. Eu cam asta am avut de spus. Imi doresc mult sa reluam prietenia. Inca odata iti marturisec nu nu am copiat si mai ales ca nu am inregistrat (nu am facut-o niciodata si nu cred ca are rost). Dupa cum ai vazut poate la Cafeneaua Complexitatii, am inregistrat video zeci de personalitati invitate pe care le-am pus pe internet si nu ca sa le fur ideile sau texte ca atare. Astept cu emotie decizia ta. Florin”.

 

Dragă Florin, Decizia mea este că explicația folosirii de către tine a MSM este foarte subțire și cred că ar merita ca în carte să subliniezi faptul că ți-am prezentat MSM pe larg la Bacău. Aștept răspuns.     Liviu Druguș     Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 249. Miercuri 5 septembrie 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (16)


 

Școala austriacă, sau libertariansismul modern, este promotoarea libertăților economice individuale și criticul cel mai direct și nemilos al socialismului/ comunismului (în special datorită ideii antieconomice a planificării hipercentralizate și imperative). Esența demersului libertarian (austriac) este metodologia praxeologică, una de tip scop-mijloc, fapt care explică aderența mea la acest mod de gândire și pe baza căruia am construit un model praxeologic pe care l-am botezat Metodologia Scop Mijloc (MSM). Cititorii interesați de analize comparate vor putea constata că MSM nu se reduce la praxeologia Școlii austriece, ci este un demers mai vast, mai coerent și mai util societății postmoderne decât ar face-o acum praxeologia modernă. Coerența MSM provine, desigur, din faptul că are un singur autor (și câțiva epigoni care au scris despre scopuri și mijloace după ce au luat cunoștință de MSM.) Utilitatea trecerii în revistă a praxeologiei moderne a Școlii austriece constă în speranța mea ca MSM să fie mai bine înțeleasă și mai bine și mai larg aplicată. Fondatorii Școlii austriece sunt Carl Menger, Eugen Bohm-Bawerk și Frederich von Wieser, la care s-au adăugat, în timp, Ludwig von Mises, Fritz Machlup, Friederich von Hayek, Murray Rothbard, Israel Kirzner și alții. Noua abordare – diferită de cea clasică și neoclasică – este numită și heterodoxă (spre deosebire de gândirea clasică și neoclasică, numite ortodoxism economic sau teoria economică dominantă. Ciudat sau nu, Marx este tot un economist heterodox.). Este aproape firesc ca heterodoxia praxeologică să fie criticată sau ignorată de teoria economică dominantă (mainstream Economics). Câteva date de identificare a modului de gândire austriac/ praxeologic/ heterodox libertarian: subiectivismul (respectiv construirea unei axiologii subiective, bazată pe experiențe personale și nu pe principii comune, considerate general valabile), renunțarea la modelarea matematică (numită de Oskar Morgensternghettoul matematic”), deductivismul și apriorismul. Individualismul metodologic este cheia modelului praxeologic austriac. Nu doar matematica este repudiată de austrieci, ci și fizica (respectiv încercărilor de a construi teorii economice bazate pe legile fizicii. La ASE București funcționează un club de discuții intitulat ”Econofizica”). De asemenea, specific praxeologilor austrieci este și instituționalismul pragmatic (diferit de instituționalismul clasic). Conceptul central din scrierile lor era cel de ”acțiune umană”. Mises considera că indivizii acționează în mod conștient pentru atingerea unor scopuri (axioma acțiunii). Așadar, indivizii sunt considerați ca fiind raționali, realiști și responsabili pentru acțiunile lor. Cu alte cuvinte, proștii, incapabilii și redușii mintal nu intră în sfera conceptului praxeologic de ”acțiune umană”. Cunoașterea apriorică a rezultatelor acțiunii umane este considerată ca fiind de domeniul evidenței și al adevărului. Finalitatea acțiunii umane raționale trebuie clar cunoscută din momentul deciziei de a acționa. Dar nu toți indivizii gândesc corect/ logic/ bine, fapt care ridică semne de întrebare în privința raționalității tuturor actorilor economici. În MSM nu se consideră raționalitatea ca un fapt necesar acțiunii, ci se solicită doar descrierea cât mai clară a scopurilor și a mijloacelor ducătoare la scop. Oamenii sunt nu doar raționali, ci și iraționali, supuși unor condiționalități cvasiinfinite. Tocmai de aceea autolămurirea fiecărui actant/ actor/ acționar cu privire la finalitatea acțiunilor este obligatorie, îndeosebi pentru ca mijloacele atrase să fie adecvate/ adaptate/ armonizate scopului propus.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 243. Joi 31 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (10)


Amintesc aici că o teorie completă asupra comportamentului uman nu poate exista în afara Teoriei valorii (Axiologia). Mises definește valoarea ca raport trilateral (adică o relata, de unde și ideea de relativ/itate) dintre om și două obiecte. Eu am definit valoarea ca fiind rezultanta raporturilor dintre scopurile și mijloacele posibile ale unor potențiali actanți. O acțiune este valoroasă doar dacă rezultanta obținută este maximum sau aproape de maximum, în comparație cu o alta care este mai puțin preferabilă. De exemplu, valoarea unei opere de artă este rezultanta dintre scopurile a ”n” persoane de a avea acea operă în proprietate și mijloacele aruncate în acest joc de toate persoanele interesate. Fie că este exprimată în unități monetare sau doar în aprecieri/ elogii valoarea este o rezultantă a raporturilor dintrte scopurile și mijloacele tuturor celor implicați. La fel se întâmplă în cazul formării prețurilor pe o piață (aproape) liberă. Ezoterismul și fascinația pe care o poartă (încă) conceptul de valoare vor dispărea (din păcate pentru unii) din cauza empirismului și banalității conceptelor de ”scop” și de ”mijloc”. O primă încercare a mea de prezentare a acestei noi viziuni a fost publicată în anul 1995 în săptămânalul ”Literatura și arta” care apare la Chișinău.

Fiind încă în faza în care vreau să prezint (respectiv să recomand citirea unor) aspecte importante ale teoriei acțiunii umane (eficiente sau nu), subliniez că ”Acțiunea umană” a lui von Mises merită citită ca pe o poveste postmodernă despre sensul vieții umane în era eliberării tot mai vizibile a omului de ”acțiunile”/ muncile înrobitoare, distrugătoare de sănătate și de umanitate. Cu atât mai utilă va fi această carte în perioada în care mașinile și automatele vor prelua și mai mult din sarcinile asumate de oameni pentru a supraviețui (bine). În Era informației, acțiunea umană va însemna în special gândire bazată pe cunoașterea mai largă a consecințelor/ implicațiilor fiecăreia dintre acțiunile umane. Cu alte cuvinte acțiunea umană tinde să se contopească tot mai mult cu gândirea umană, fie aceasta asistată de memorii și device-uri electronice tot mai sofisticate. Un posibil stimulent (mai bun) pentru a citi cartea lui Mises poate fi și următoarea prezentare a cărții sale : http://magazin.anacronic.ro/produs/biblia-economica-omului-civilizat-un-comentariu-la-actiunea-umana-de-ludwig-von-mises/

Acțiunea umană nu poate fi bine realizată în afara unor cadre conceptuale care au fost deja elaborate și care sunt mereu îmbunătățite. Mă refer la noțiunile de plan/ proiect/ program și cele de metodă/ metodologie. În fond, pentru a ne planifica pașii unei acțiuni ducătoare la succes avem nevoie nu doar de scheme și formule inginerești/ matematice, ci de o metodologie, în cel mai larg sens al cuvântului. Tocmai de aceea mi-am intitulat, la începutul anilor 90, teoria mea despre comportamentul uman (continuumul politic-economic-etic) Metodologia Scop Mijloc. Metodologia vizează atât metodele ajungerii la scopuri cât și clarificări conceptuale/ epistemologice care să ajute oamenii să acumuleze experiențe și să-și perfecționeze în mod continuu activitatea. Uneori, am prezentat această teorie sub denumirea metaforică de ”continuumul doxa-praxis”, adică opinii depre necontenita acumulare de doxa (înțelepciune) în urma fiecărui praxis (practici) în vederea creșterii eficienței acțiunii umane.

Informația devine tot mai mult mijlocul principal al multor acțiuni umane, dar și scopul tot mai multor acțiuni umane este obținerea de informație. Nu întâmplător serviciile de informații ale statelor au – peste tot – influență tot mai mare asupra acțiunilor politicului, iar profesioniști ai acestor servicii ajung cu ușurință la conducerea statelor/ guvernelor/ țărilor.

 

Liviu Druguș  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 241. Marți 29 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (8)


Motto:  „Simplitatea rămâne cel mai sofisticat lucru”   (Leoardo da Vinci)

Andrei MARGA, în TRIBUNA nr 357/ 16-37 iulie 2017, p. 24, citându-l/ citindu-l/ parafrazându-l pe Mathew B. Crawford cu cartea sa ”The World Beyond Your Head” (”Lumea din afara capului tău”) scrie:  ”De fapt, trăim ”criză autodeterminării”. De ea se leagă o criză a capacității de evaluare încât, drept urmare, tot mai mulți oameni nu mai pot decide ce este important. Nihilismul actual spune, de altfel, că nu mai avem de a face cu valori, ci doar cu ”informații” despre evenimente”. În acest caz, ar trebui oare să renunțăm la raționalitatea acțiunilor noastre îndreptate spre scopuri precise și utilizând mijloace adecvate? Mai este utilă dimensiunea filosofică în acest haos intdeterminist și greu de cunoscut/ stăpânit? Răspunsul lui Mathew B. Crawford pare a fi unul încurajator: ”filosofarea începe cu întrebarea cum se obține claritatea asupra a ceva” (p. 362, din ediția germană folosită de A.M.). Asta înseamnă o confirmare a utilității demersului filosofic în orice domeniu, și doar lenea gândirii mai poate stopa înclinația firească a fiecăruia spre filosofare/ clarificare. Mai mult, Mathew B. Crawford chiar precizează la ce anume se referă clarificarea prin filosofare: la SCOPURILE pe fiecare dintre noi trebuie să și le precizeze/ definească/ clarifice. Este o invitația la a ”ști ce vrem”, demers pe care l-am catalogat ca fiind unul dintre cele mai dificile deoarece presupune criterii de selecție, cunoașterea multelor alternative pe care le abandonezi alegând doar una dintre ele etc. A-ți alege bine scopurile înseamnă să fii realist, adică să ai o idee clară cu privire la ce este realitatea și cum ajungem să o cunoaștem cu adevărat. Evident, un scriitor realist cum este Mathew B. Crawford (MBC) nu poate ignora MIJLOACELE adecvate, adică acelea care duc la scop cât mai repede și cu consumuri cât mai mici (timpul fiind și el o resursă). Chiar dacă MBC nu folosește cuvântul ”mijloace” preferând consacratul ”resurse” este evident că filosoful american se referă la infinita gamă a mijloacelor, prezente și viitoare, care pot duce la ”realizări durabile”. (O mică observația a iubitorului de cuvinte – filolog – care sunt: realizare face parte din familia de cuvinte real/ realitate), însemnând concretizarea în fapt a unui gând/ ideal/ scop). Revenind la gama mijloacelor/ resurselor, filosoful nu pregetă a o extinde la maximum (eu am numit această gamă ”cvasiinfinită”): ”cultura în care trăim  în societățile moderne ”transformă viața noastră spirituală într-o resursă ușor accesibilă, care poate fi ușor exploatată de alții”. Mă declar încântat că MBC introduce în sfera MIJLOACELOR aspecte (mai mult) inefabile ca: spiritualitatea/ cultura/ practici culturale, atenția, experiența, memoria, mediul înconjurător, tehnologia, învățăturile filosofiei, cunoașterea și învățarea în general, obiectele înconjurătoare, tipare de gândire, forme de viață, adică acea cvasiinfinitate de elemente dintre care le vom extrage pe cele mai adecvate pentru atingerea scopului propus. În ultimă instanță, presupunând că doi (sau mai mulți) competitori își propun unul și același scop, va fi câștigător acela care reușește să implice o gamă cât mai mare (sau cât mai mică!) de mijloace a căror particulară combinare/ îmbinare va fi cea mai eficientă, respectiv cea mai inteligentă. Mai trebuie oare să precizez că acest mod de gândire, pe care eu l-a intitulat Metodologia Scop Mijloc este aplicabil în orice domeniu al acțiunii umane? Amintesc doar câteva: lumea afacerilor (vezi Școala austriacă numită și libertarianism), campaniile electorale, strategiile geopolitice/ militare, educație, alegerea partenerului/ partenerei de viață etc. Singurul lucru mai puțin încântător în privința aplicabilității generalizate a MSM este faptul că buna conștientizare a componentelor acestui mod de gândire presupune și o acumulare de informații/ experiență ceea ce presupune, adesea, timp. De unde și posibilitatea nihilismului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 240. Luni 28 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (7)


O întrebare legitimă apare în legătură cu toate aceste teorii despre acțiunea eficientă, inteligentă și oportună, generatoare de bine, de satisfacții sau chiar de fericire: cum pot ele ajuta să ne atingem mai bine scopurile dorite/ propuse fără a genera prea multe efecte negative sau contrarii scopului propus? Povestea celor trei ingineri care doreau să se perfecționeze în Management strategic, dar care nu acceptau să asculte despre strategii manageriale și modul lor de elaborare/ implementare/ urmărire este, cred, simptomatică pentru modul în care are loc procesul educațional la noi, dar și aiurea (mă refer la țările unde libertatea este chiar respectată, inclusiv libertatea de autodistrugere sau de distrugere a unei țări/ națiuni). Dacă vii cu idei preconcepute, dacă doar ceea ce tu știi este adevărat și bun, dacă nu ai exercițiul ascultării cu discernământ și cu atenție, atunci se va întâmpla ca în cazul celor trei ingineri: refuzul teoriei, al explicației, al demonstrației/ argumentației/ al ideilor noi. Un alt inginer, profesor universitar și cercetător în domeniul complexității (probabil pensionar, acum) a prezentat, recent, pe pagina sa de internet o sinteză a Metodologiei Scop Mijloce (sau dacă vreți a unor teorii praxeologice formulate de varii școli de gândire, inclusiv cea a polonezului Kotarbinski), fără a sugera surse, înaintași/ precursori. În treacăt fie spus, la o întâlnire cu prof. Munteanu, la Bacău, i-am prezentat, în cca două ore, pe larg, Metodologia Scop Mijloc. Nu exclud ca prezentarea mea (între patru ochi) să fi fost înregistrată, deoarece prea multe expresii din textul publicat de Fl. M. țin de exprimarea mea orală. În acest text (parte a unei cărți în curs de apariție care se cumpără și în avans) se prezintă, ca o idee nouă, Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare adaptări care îi scad dimensiunea științifică și o apropie de cea comercială. Desigur, partea teoretico-explicativă exista, dar și inerentele formule cu care gândirea inginerească este obișnuită, există și ele. Se ajunge, astfel, la o caricaturizare a cunoașterii, complicând ceea ce este simplu, pentru ca apoi să fie explicat și tradus în cuvinte simple, eventual în cadrul unor ore suplimentare, supunând astfel educația zeului comerțului (Mercur/ Hermes). Mathew B. Crawford scrie în 2015 (în cartea sa ”The World Beyond Your Head”): ”forțele comerciale intervin în locurile goale ce s-au impus odată cu slăbirea unei autorități culturale și pretind influență crescândă asupra judecării de către noi a lumii. Întrucât aceste forțe acționează în foarte mare măsură, viața noastră spirituală se supune unei masificări cuprinzătoare – care, în mod paradoxal, are loc sub drapelul libertății individuale” (p. 17). În traducere liberă: pe măsură ce nivelul de cultură scade (și scade!), cresc încercările proștilor de a prosti lumea cu imaginea ”omului de știință” dezinteresat de cele lumești, vânzând cărți nescrise sau nepublicate încă…

Iată o prezentare, de către profesorul Florin Munteanu, a Praxeologiei sau a Metodologiei Scop Mijloc (MSM) drept creație proprie, originală și demnă de premii (eventual bănoase): https://www.condamnatilaschimbare.ro/un-raport-ce-merita-atentie-partea-i-a/

https://www.condamnatilaschimbare.ro/un-raport-ce-merita-atentie-partea-a-ii-a/

Din citirea acestor două părți ale unei prezentări (publice, probabil) și compararea lor cu episoadele din acest serial (vezi, de ex., Episodul  51 din 20 februarie 2017) în care am descris părți ale MSM, cititorii pot decide dacă prof. Munteanu este plagiator, impostor sau doar un ”om de știință” care ar vrea să fie, dar nu are cum.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 239. Duminică 27 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (6)


Am făcut (indirect) un elogiu savantului multidisciplinar și transdisciplinar avant la lettre Tadeusz Kotarbinski, cel care, deși nu a fondat Praxeologia, a promovat-o și a prezentat-o sintetic într-un ”Tratat…”. Dacă ar fi să sintetizăm și mai mult cele cuprinse în ”Tratat…” rezultatul ar fi o broșură de 10-20 de pagini. ”Tratatul…” lui T.K. conține o listă luuuuungă de exemple (cam prea lungă, iar exemplele par prea banale pentru a susține ideea de științificitate a cărții) ceea ce scade din ștaiful (filosofic) anunțat. Dacă aș fi solicitat să scriu o sinteză a Metodologiei Scop Mijloc, aceasta nu ar avea decât maximum 10 pagini, dar asta presupunând că cititorii au deja cunoștințe generale de economie, psihologie, sociologie, teleologie, politologie, etică, epistemologie, ontologie, praxeologie, antropologie, logică etc., pentru a se poziționa rapid în cadrul schemelor triadice propuse de mine. În caz contrar, cartea ar putea avea multe sute de pagini, extrăgând din disciplinele deja amintite aspectele care fac trimitere la acțiunea umană. Acesta este motivul pentru care atât eu cât și Kotarbinski la vremea lui am propus introducerea în gimnazii, licee și universități a unui ciclu de lecții care să se dezvolte crescător ca dificultate și amploare până la cele mai avansate forme de educație. În ce mă privește, realizez riscul major ca, la clasele mici, prezentarea teoriei acțiunii eficiente, a lucrului bine făcut adică, să degenereze în mici povestioare care să creeze iluzia cunoașterii întregului corp al MSM. Din experiența mea, la predarea acesteia la facultăți există riscul de a bagateliza întregul construct prin faptul că totul se va învârti în jurul câtorva cuvinte: scop, mijloc, adecvare, acțiune, finalitate, eficacitate, eficiență etc. Mai grav este faptul că evoluția dispersată a disciplinelor numite umaniste/ sociale a dus la definiri diferite și chiar contradictorii a unor termeni fundamentali. Exemplific: în multe texte scrise în limba engleză termeni diferiți (efficacy, efficiency) au fost traduși la noi prin același cuvânt: eficiență. Iar dicționarele au luat act de noile sensuri și au oficializat confuzia. În loc să educe masele pentru a avea o limbă și o comunicare clară, dicționarele preiau ce spun masele în numele ”intrării în uzul larg” a unui cuvânt sau altul. Iau exemplul cuvântului efficacy/ efficacite tradus la noi, de regulă prin eficiență (cee ce este, cred eu, greșit). Dar ce înseamnă (pentru dicționare) cuvântul eficacitate?  (https://dexonline.ro/definitie/eficacitate) Iată unul dintre sensurile descrise de dicționar: EFICACITÁTE s. f. calitatea de a fi eficace; eficiență. (< fr. efficacité, lat. efficacitas) Așadar, eficace înseamnă (pentru dicționar) și eficiență. Doar Dicționarul Scriban (1939) limitează sensul la cel corect: ”Calitatea de a fi eficace, de a avea efect”. Opiniile de pe net au și ele darul să deruteze: http://a-man-apart.com/eficacitate-vs-eficienta/ Cică eficiența înseamnă ”care produce efect”, dar imediat atrage atenția că eficiența diferă de eficacitate. (”Eficacitatea presupune sa faci lucruri care te apropie de obiectivele tale, in timp ce eficiența inseamna sa indeplinesti o sarcina, importanta sau nu, in cel mai rapid si economic mod posibil.”). Dacă vrem să aflăm ce înseamnă eficiență, DEX ul ne trimite la eficacitate! Dar tot netul ne oferă și alte opinii prin care se acreditează alte sensuri, care complică lucrurile: https://www.accedio.ro/uploaded_img/accedio/ro/Newsletter/Eficienta_vs_Eficacitate.pdf  . În acest noian de sensuri am încercat să definesc conceptele de mai sus cu ajutorul terminologiei MSM. Astfel: Eficace/ eficacitate = o acțiune care își atinge scopul; Eficiență = o acțiune care atinge scopul (efectul) propus/ dorit cu un consum minim posibil de mijloace, adică scop/ mijloace; Efectivitate = acțiune care produce efectele dorite din cadrul unui scop propus.

Liviu Druguș    Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 238. Sâmbătă 26 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (5)


Motto:  „Cand  ești  mort,  nu  știi  asta – dar îi afectează pe ceilalți. La  fel  și  când  ești prost.” (Philippe Geluk)

Prezentarea cărții lui Tadeusz KotarbinskiTratat despre lucrul bine făcut” este semnată de traducătorul însuși (Ihor Lemnij) și are ca titlu ”Înțelepciunea acțiunii eficiente”, titlu pe care l-am împrumutat și eu pentru acest calup de episoade dedicate înțelepțirii oamenilor. Caracterizarea generală făcută de traducătorul-prefațator al cărții savantului polon(ez) este una care chiar trezește interesul cititorului: ”Această este o carte de înțelepciune” (p. 5). Evident, T.K. este un iubitor de înțelepciune (philo-sophos), un iubitor de cuvinte (philo-logos) și un iubitor de oameni în adevăratul sens al cuvântului (philo-antropos). Fost profesor de filosofie și autor al unui curs de logică (scris la 74 de ani), T.K. este un reprezentant al neoenciclopedismului de esență postmodernă, studiind filologia, filosofia, matematica și fizica dar scriind pe teme de praxeologie, management și economie (domeniile mele de cercetare și profesare timp de peste patru decenii). Pe la sfârșitul perioadei ceaușiste, renumitul chimist ieșean Cristofor Simionescu afirma că ”o știință atinge apogeul doar atunci când ajunge să facă filosofia domeniului său”. Mi-am însușit această afirmație punând-o în practică avant la lettre. De fapt, economia politică era filosofie economică, iar managementul era filosofia lucrului bine făcut. La un curs introductiv de management, ținut în fața masteranzilor de diverse specializări, prezentând conținutul cursului, respectiv Metodologia Scop Mijloc (ca teorie a acțiunii umane eficiente), aud, din prima bancă, unde se instalaseră trei ingineri, un comentariu șoptit: ”uăi, da aiasta-i filosofie! Hai sî ni cărăm!”. Cred că am primit, atunci, cea mai înaltă, sinceră și caldă apreciere la adresa cursului meu: el țintea apogeul, adică filosofarea domeniului.

Câteva cuvinte (eventual câteva episoade) despre cartea lui Kotarbinski se impun: este o carte a unui savant prob și realist, a unui filosof iubitor de oameni și a unui critic subtil al bazelor marxism-leninismului (propunerea sa de a se renunța la considerarea muncilor industriale și agricole drept singurele productive și demne de salarizări mari era scandaloasă pentru anii 60 ai secolului trecut). Probitatea savantului provine din negarea atribuirii către persoana sa a statutului de fondator al praxeologiei (încă mai citim și pe la noi asemenea afirmații). El atribuie acest merit de fondator (și creator al termenului de ”praxeologie”) francezului Alfred Espinas de la Universitatea din Bordeaux care a publicat în Revue Philosophique din Paris, în 1890, articolul ”Technologie generale”. (Dacă în loc de Metodologia Scop Mijloc mi-aș fi intitulat teoria mea ”tehnologie generală” atunci cei trei ingineri masteranzi ar fi aflat că filosofia pe care o predam chiar îi privea și pe ei…). Scria Espinas: ”Arta este mai degrabă un ansamblu de reguli statornicite decît o colecție de inițiative gîndite (…). Nu avem în vedere artele frumoase, ci pe cele practice. Cuvântul ”practică” sugerează termenul de ”praxeologie” pentru a desemna știința despre faptele de acest gen examinate în ansamblul lor, știința despre formele și principiile cele mai generale de acțiune în universul ființelor vii” (apud T.K. op. cit., p. 435). Promotori indirecți ai praxeologiei sunt considerați și H. Fayol (Franța, 1916) și F. Taylor (SUA, 1898). În ordine istorică, alți contributori de frunte la edificarea praxeologiei ca teorie generală a acțiunii umane eficiente este, în viziunea lui T.K. ucraineanul Eugeniusz Slucki (1880-1948), un discipol autodeclarat al lui Edmund Husserl și Bertrand Russel, dar și al geometrului David Hilbert. Al treilea mare contributor la promovarea praxeologiei este rusul A. Bogdanov (1873-1928), cel care propune o nouă denumire domeniului: Tectologie. (un fel de teorie a sistemelor, numită de T.K. teoria evenimentelor). În fine, un al patrulea nume de mare interes pentru întemeierea și dezvoltarea praxeologiei este francezul Georges Hostelet (1875-1960). Contribuția sa este datată 1928. Mă voi opri puțin asupra contribuției lui G.H. deoarece el este un precursor al Metodologiei Scop Mijloc, în sensul că el descrie acțiunea umană în termeni de scopuri și mijloace. Iată cum descrie Kotarbinski contribuția lui Hostelet: ”După părerea lui Hostelet, sîntem înclinați să tratăm cu ușurință condițiile de aplicare a mijloacelor la scopuri, acceptînd indicații formulate într-un mod foarte general, ca și cum un mijloc ar fi putea fi utilizat cu succes oricînd și oriunde. Mai departe, avînd un anumit scop, ne concentrăm toată grija asupra alegerii mijloacelor corespunzătoare și neglijăm nevoia de a ne asigura ca mijloacele să nu producă efecte secundare negative, care pun sub semnul întrebării valoarea întregii acțiuni.” (p. 447). Interesant este că Hostelet nu consideră teoria sa ca fiind praxeologie… Dacă aș fi fost contemporan cu el i-aș fi propus denumirea de Metodologia Scop Mijloc, și sunt sigur că ar fi acceptat-o… Sau cel puțin aș fi avut un interlocutor interesa(n)t.

Traducerea în limba română a cărții lui Kotarbinski s-a făcut după ediția a V-a. Nu știu dacă edițiile anterioare au arătat altfel decât aceasta, dar este frapant pentru mine că T.K. nu amintește nici măcar în treacăt sau la modul critic Școala austriacă de economie (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98coala_austriac%C4%83_de_economie) una care a pus la baza gândirii sale economice praxeologia. Epoca de aur a acestei școli a fost între anii 1880 și 1927. Or, în 1927 T.K. avea 41 de ani, fiind în plină afirmare și formare. Faptul că a dat întâietate unor cercetători ucraineni, ruși și polonezi (cu toții din țări cu regimuri socialiste la ora când a fost elaborat !”Tratatul…”) ar putea fi o explicație de natură conjuncturală. Dar o explicație serioasă și certă cu privire la ignorarea (scandaloasă, zic eu) a Școlii de la Viena (o dușmană neîmpăcată a planificării centralizate) încă nu am găsit. Totodată, cred că este inacceptabilă ignorarea de către Murray Rothbard a adevăratelor origini ale praxeologiei: ”Praxeologia este metodologia distinctivă a Școlii austriece. Termenul a fost aplicat pentru prima dată metodei austriece de Ludwig von Mises, care a fost nu numai arhitectul și inițiatorul principal al acestei metodologii, ci și economistul care a utilizat-o în modul cel mai reușit în construcția teoriei economice” (Murray Rothbard, Praxeologie: metodologia Școlii austriece”, în: ”Acțiunea umană. Perspectiva Școlii austriece: Rothbard și  praxeologia”, Ed Institutul European, Iași, 2011, p. 25).

Ca unul care am citit, în anii 70-80 atât ”Tratatul” lui Kotarbinski cât și ”Socialism” a lui von Mises, pot spune că am avut suficiente motive și surse pentru a întemeia Metodologia Scop – Mijloc distinctă de ambele abordări amintite. Ceea ce unea cele două abordări, și pe acestea cu MSM era acțiunea umană ca fapt central și de interes maxim pentru orice construcție teoretică cu consecințe practice imediate. De asemenea, în toate cele trei abordări, Marx a fost cel puțin criticat în unele dintre tezele sale fundamentale (TK îl critica pentru că a segmentat/ separat munca industrială a clasei muncitoare de celelalte munci, la fel de utile; Școala austriacă l-a criticat pentru ideea conducerii planificate de la centru a tuturor activităților; iar eu am pus sub semnul întrebării determinismul istoric și cauzal).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 237. Vineri 25 august 2017. Înțelepciunea acțiunii eficiente/ Eficiența acțiunii înțelepte/ Acțiunea umană înțelept eficientă. (4)


Cu siguranță, cititorii interesați de aspectele educaționale se vor întreba: dacă politicul, economicul și eticul una sunt, iar dacă cele trei ”discipline” se încadrează în domenii mai largi cum ar fi Praxeologia sau Metodologia Scop Mijloc, cum se împacă aceste noi imagini ale disciplinelor cu curriculumul școlar de azi. Reafirm aici: nu cunosc domeniu mai conservator și mai închistat decât structurile actuale ale educației din întreaga lume. Cele trei formulări din subtitlul serialului pot avea un singur nume: Praxeologia (teoria acțiunii eficiente) sau (cu același conținut) Metodologia Scop Mijloc. Unul dintre promotorii de frunte ai praxeologiei în școli a fost  gânditorul polonez Tadeusz Kotarbinski (1886 – 1981) (https://en.wikipedia.org/wiki/Tadeusz_Kotarbi%C5%84ski)  Am spus gânditorul și nu filosoful, logicianul, pragmatistul, praxeologul și filologul polonez. Unul dintre articolele sale mai importante a fost scris în 1913 (”Schițe practice”, Varșovia), articol care a stat la baza lucrării sale de praxeologie ”Tratat despre lucrul bine făcut” (Lodz, 1955). (În treacăt fie spus, faptul că această excelentă lucrare a fost publicată și republicată în anii regimului comunist, fiind tradusă și la noi în anul 1976, a motivat o ”ziaristă” de la România TV să-l critice pe Klaus Iohannis pentru că a folosit în campania sa electorală un slogan…. socialist: ”lucrul bine făcut”. Este de tot râsul dacă n-ar fi de tot plânsul. Iată linkul cu pricina: http://www.romaniatv.net/gafa-majora-a-lui-klaus-iohannis-a-folosit-un-slogan-socialist_182996.html  Pentru ”fătuca” de la RTV și cuvântul ”eficiență” este, probabil, unul socialist/ comunist, devreme ce se găsea în majoritatea discursurilor politice ale vremii! Sancta simplicitas!). Dar să revin la problema (încă nerezolvată!) a adaptării programei școlare (curriculum) la nevoile vremii. Eu am propus de mulți ani o modificare radicală a curriculei prin care toate disciplinele despre om și acțiunea umană să facă parte dintr-o singură disciplină (numită Metodologia Scop Mijloc sau Praxeologie), dar nimeni nu s-a deranjat măcar să întrebe ”de ce?” și ”cum?”… A pățit-o și Kotarbinski în anii stalinismului victorios. Iată ce scria el în 1960: ”… se poate oare spune cu temei că praxeologia este identică cu știința cunoscută sub denumirea de știința organizării muncii? Consider că s-ar putea spune așa dacă în manualele în care se expune această știință munca ar avea un înțeles de maximă generalitate, ca fiind orice activitate și nu numai munca profesională cu caracter industrial, comercial sau administrativ. Dar nu se întîmplă așa.” (Tadeusz Kotarbinski, Tratat despre lucrul bine făcut, Ed. Politică, București, 1976, p. 299). Același punct de vedere l-am susținut și eu în anii 70, dar stalinismul dominant nu putea accepta topirea clasei muncitoare, conducătoare în stat, fiind noua elită în devenire, în masa mare a tuturor ființelor umane care desfășoară varii activități/ munci…Într-un alt articol din 1963 T.K. scria: ”trebuie creată o teorie pe baza unor cunoștințe care alcătuiesc o înțelepciune, dar care nu sînt încă o știință. O întrebare: la ce folosește praxeologia? Este o întrebare jenantă, căci ea formează un caz particular al întrebării ”la ce este bună rațiunea?”. Nu încape nici o îndoială că practicînd praxeologia, oamenii devin într-un fel mai înțelepți. ” (op. cit. p. 413). Merită să redau aici concluzia filosofului polon(ez) referitoare la rolul Praxeologiei în educarea tinerilor: ”… nutresc speranța că, cu timpul, se va găsi un loc de cinste pentru praxeologie și în programa analitică a școlii de cultură generală, și în special în școlile care pregătesc cadre didactice, căci fiecare învățător și profesor trebuie să fie un propagator al lucrului bine făcut și, ca urmare, trebuie să aibă o pregătire praxeologică. În încheiere, încă un comentariu la un triplet de cuvinte intrate în uz, cuvinte care au devenit o formulă de îndreptare a vieții noastre sociale. Am în vedere lozinca ”lucrului bine făcut”. Ea cuprinde nu numai un apel la eficiență, dar și la mobiluri înalte, de mare valoare socială; ea vizează nu numai precizia și economicitatea, ci și conștiinciozitatea, de exemplu o atitudine conștiincioasă față de îndatoriri. Acestea sînt noțiuni care depășesc sfera praxeologiei, sînt noțiuni de etică și de educație morală și cetățenească. Cultura praxeologică nu epuizează toate obiectivele lucrului bine făcut. Dar ea reprezintă un element esențial al acestuia, căci orice lucru bine făcut trebuie să fie eficient, străin de adaosuri inhibitoare, sensibil la chemările măiestriei.” (op. cit. p. 414). La mai bine de jumătate de secol de la aceste atenționări și îndemnuri, lucrurile sunt aproape neschimbate în această parte a Europei, și nu numai. Ba, s-a întâmplat un lucru și mai grav: a apărut Metodologia Scop-Mijloc (o aplicație a Praxeologiei) teorie care susține că Etica este parte integrantă a corpului de idei care cultivă lucrul bine făcut (cu precizarea că nu am în vedere o Etică normativă, ci una pur parxeologică menită să ducă la eficiență sporită în atingerea scopurilor umane cu mijloace minim necesare).

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 232. Duminică 20 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (3)


Nu pot trece la descrierea ceva mai detaliată a inteligenței apreciative fără a constata și unele asemănări dintre această metodă de management și Metodologia Scop Mijloc (MSM). În primul rând, viziunea triadică a autorilor (exemplul scaunului cu trei picioare), apoi accentul pus pe viitor (nu pe trecutul ce nu mai poate fi schimbat și nici pe prezentul care înseamnă doar cât ai clipi din ochi). De asemenea, și autorii cărții invocă urmărirea unui scop și adecvarea unei metode de atingere a acestuia. Fără a pretinde că MSM este cea mai cea mai, că este supremul suprem, îndrăznesc să afirm aici că MSM are atuuri mai bune, mai clare și mai realiste în comparație cu Inteligența apreciativă. La nevoie pot detalia aceste plusuri.

 

Inteligența apreciativă are trei componente, ne spun autorii: a) redefinirea cadrului sau reîncadrarea; b) aprecierea elementelor pozitive și c) sesizarea modului în care poate să evolueze viitorul pornind din prezent (p. 7). Primul autor (emigrat în SUA în 1987) era obișnuit cu ”cultura critică” respectiv cu faptul că ”indicarea hiatusurilor și a deficiențelor din idei poate duce la îmbunătățirea acestora”, dar a observat că ”o cultură care duce la redefinirea ideilor altora ca lucruri posibile duce la descoperiri și concepte și mai originale, și mai rapid generate” (p. 13). Dacă așa ar sta lucrurile, spiritul critic – cel care separă grâul de neghină – ar trebui abandonat și înlocuit cu concursuri de idei novatoare care să ducă la câștiguri financiare mai mari. Cred că se pot găsi nenumărate exemple care să probeze valoarea atât a gândirii critice, cât și a gândirii apreciative. Mai mult, cred că există culturi predispuse spre atitudine critică (evreitatea) și culturi predispuse spre toleranță și stimulare pozitivă (America îndeosebi). A schimba paradigma unei culturi nu se face nici printr-o carte, nici prin cursuri universitare și nici prin decrete-legi. Este nevoie de șocuri existențiale (culturale, materiale, militare etc) care să reorienteze gândirea și cultura populației dintr-un areal oarecare. Demersul celor doi autori pare a fi destul declar (ca intenție): ”Inteligența apreciativă cuprinde în ea capacitatea de a aprecia oamenii, de a observa și de a scoate la lumină valoarea ascunsă din alții și de a vedea dincolo de stereotipuri” (p. 15). Deduc de aici că demersul celor doi autori este unul esențialmente educațional și pedagogic, și mai puțin organizațional/ managerial. Filosofia care stă la baza acestui demers este un ”optimism realist” (p. 16) pe care autorii îl iau ca punct de plecare în aplicarea metodei lor.

 

Odată cultivată inteligența apreciativă, aceasta va genera la oameni patru calități: a) stăruință; b) convingerea că propriile tale acțiuni contează; c) toleranță în fața incertitudinilor și d) reziliență de nezdruncinat (adică adaptabilitate la situații grele). Nu voi intra în detaliile și schemele de antrenament mental propuse de autor, dar concluzia mea este una nu foarte favorabilă Inteligenței apreciative: această tehnică de reformatare a minților oamenilor pentru a face din toți oamenii de pe planetă investitori și oameni de afaceri de succes ține mai mult de ceea ce cu toții numim propagandă. Propagând în mințile oamenilor unele idei (cele patru calități de mai sus fiind asemănătoare cu cele pe care le cultivă școlile militare și instructajele pentru supraviețuire) în mod firesc vor trebui dislocate altele. Mai mult, adoptarea acestui stil de gândire (unul mai agresiv decât presupusa agresivitate a gândirii critice) se bazează pe o mare doză de ipocrizie: în numele iubirii față de oameni și a viitorului mai bun pentru ei, o persoană sau o instituție își va promova interesele până la capăt și cu orice preț. Inteligența apreciativă nu este decât o tehnică psihologică de automotivare și de îndârjire în atingerea unor scopuri declarate drept ”bune” pentru toți. Cine cunoaște Metodologia Scop Mijloc poate observa că MSM este un instrument managerial mult mai folositor.

Liviu Druguș   Pe mâine!

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

  1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
    2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
    3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
    4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
    5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
    6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
    7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
    8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
    9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
    10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
    11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
    12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
    13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
    14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
    15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
    16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
    17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
    18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
    19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
    20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
    21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
    22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
    23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș