liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Metodologia Scop Mijloc

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 732. Luni 31 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (42)


Continuând să descrie starea de fapt a educației în lume, profesorul Harari ne invită să gândim soluții. ”Pe lângă informație, majoritatea școlilor insistă de asemenea prea mult să le ofere elevilor un set de abilități prestabilite – de pildă să rezolve ecuații diferențiale, să scrie coduri în C++, să identifice substanțe chimice într-o eprubetă sau să converseze în chineză. … dar, s-ar putea să descoperim că în 2050 inteligența artificială poate scrie un software mai bine decât oamenii și că o nouă aplicație Google Translate îți permite să porți conversații într-o mandarină, cantoneză sau hakka aproape impecabile, deși tu nu știi decât să spui ”Ni hao”. ” (p. 262). Timpul nu mai are deja răbdare și iată că inutilitatea de a învăța limbi străine pentru scopuri turistice (și nu numai) a devenit realitate: https://vigoshop.ro/produs/interpretul-digital-lingo/

Așadar, ce ar trebui să predăm? Mulți experți în pedagogie susțin că școlile ar trebui să înceapă să predea cei patru C – gândire critică, comunicare, colaborare și creativitate. În linii mari, școlile ar trebui să reducă rolul abilităților tehnice și să pună accent pe abilități necesare în viață. Cea mai importantă dintre toate va fi abilitatea de a face față schimbării, de a învăța lucruri noi și de a-ți păstra echilibrul mental în situații neobișnuite. Ca să țineți pasul cu lumea anului 2050 va trebui nu numai să inventați idei și produse noi – mai presus de orice, va trebui să reinventați la nesfârșit.” (p. 262). Sau nu! S-ar putea să avem generatoare inteligente de idei noi, sisteme inteligente de adaptare și de optimizare a proiectelor după anumite criterii, să avem medicamente care să ne ajute să nu ne pierdem cumpătul (mental) în situații dramatice. De fapt autorul însuși, lasă loc oricărei posibilități greu imaginabile azi să devină realitate: ”În 2048, oamenii ar putea avea de-a face cu migrații în cyberspațiu, cu identități fluide de gen și cu noi experiențe senzoriale generate de implanturi cibernetice. … toate slujbele care necesită acest nivel de creație artistică ar putea fi preluate de inteligența artificială” (p. 263).

Un lucru ciudat pe care ni-l sugerează autorul este că, în viitor, ciudățeniile de azi vor deveni normalitatea de mâine! Iar ciudățeniile de mâine vor fi normalitatea de poimâine! Important va fi, cred, să nu ne smintim/ stâlcim mințile de la atâta schimbare făcută în ritmuri alerte. Spunea cineva că ”Într-o minte strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Smintirea minților nu este deloc exclusă devreme ce orice schimbare, dublată și de sporirea incertitudinii, și orice efort de adaptare sunt însoțite de o intensificare a stresului. Așadar, vom trăi într-o lume tot mai stresantă și mai aproape de boală decât este lumea de azi? Și atunci ce rost mai are schimbarea? Nu ar fi mai bună conservarea/ înghețarea lucrurilor măcar pentru o perioadă de timp? Din nou, nu știm! Știm doar că nu știm.

O parte a soluției ar fi să ne pregătim de pe acum (noi, oamenii în general și în mod simultan și continuu) pentru a deveni mai flexibili mental și cât mai echilibrați emoțional. Dar, vine imediat profesorul cu necesarul avertisment, ”Nu poți învăța flexibilitate citind o carte sau ascultând o conferință. Profesorilor înșiși le lipsește de obicei flexibilitatea mentală pe care o reclamă secolul XXI, întrucât ei înșiși sunt produsul vechiului sistem educațional” (p. 265). Eterna poveste a bumerangului care nu mai trebuie aruncat (în clasica tradiție a aruncării bumerangului) apare din nou ca problemă și nu ca soluție. La fel cum soluția pentru eradicarea infecțiilor nosocomiale este demolarea vechilor spitale și construirea (la cel mult 50 de ani) a unor spitale noi, tot astfel ar trebui procedat și în educație: demolarea vechilor programe de pregătire a educatorilor/ învățătorilor/ profesorilor și trecerea la programe noi, însoțite, evident, de inteligența artificială de rigoare. Și o provocare pentru mințile tuturor: oare mai este nevoie de școli cu ziduri și fluxuri de copii și profesori și elevi care intră în fiecare dimineață și termină ”orele” la prânz? Evident, cele mai bune răspunsuri vor fi date de tineri, de tineri nu neapărat biologic, ci cu mintea deschisă permanent spre noutate și creativitate.

Spuneam mai sus că noile programe vor trebui neapărat însoțite de inteligența artificială de rigoare. Dar… și aici apare un ”dar”. ”Tehnologia nu e rea. Dacă știi ce vrei în viață, tehnologia te poate ajuta să obții acel lucru. Dar dacă nu știi, tehnologiei îi va fi cât se poate de ușor să îți modeleze obiectivele în locul tău și să preia controlul asupra vieții tale. … Ați văzut acei zombi care hoinăresc pe străzi cu fețele lipite de smartphone-uri? Credeți că ei controlează tehnologia sau tehnologia îi controlează pe ei” (p. 266). Așadar, mai apare un ”dacă”: dacă știi ce vrei în viață… Când predam Metodologia Scop Mijloc ( = Management general) începeam cu afirmația: ”Cel mai greu în viață este să știi ce vrei”. Apoi discutam despre scopuri, viitor și incertitudini. Autorul încearcă să ne fie de ajutor în dificilul travaliu de identificare a scopurilor la nivel micro, macro și mondo. Desigur, individul are prioritate, pentru că la el este creierul care va defini/ determina scopuri de atins în viață. Profesorul Harari ne reamintește adagiul latin ”Cunoaște-te pe tine însuți”. Ușor de zis, dar musai de făcut.

Faptul că tehnologia începe să ne stăpânească și să ne propună scopuri la care nu țineam neapărat să ajungem l-a determinat pe autor să comunice constatarea conform căreia, pe nesimțite, omenirea a trecut din faza piratării computerelor în faza piratării oamenilor. ”Algoritmii te privesc chiar acum. Urmăresc unde te duci, ce cumperi, cu cine te întâlnești. În scurt timp îți vor monitoriza fiecare pas, fiecare răsuflare, fiecare bătaie a inimii. Se bazează pe Big Data și pe învățarea automată ca să te cunoască din ce în ce mai bine. Și de îndată ce ce te vor cunoaște mai bine decât te cunoști tu însuți, ar putea să te controleze și să te manipuleze, iar tu nu vei putea face mare lucru în această privință” (p. 267). Ei chiar așa? Vor exclama unii. Da, chiar așa. Iar ceea ce prezicea la începutul acestui an profesorul Harari deja se întâmplă. Zilele trecute, la cca jumătate de oră după ce am fost la cumpărături într-un supermarket primesc un mesaj pe telefon: ”Vă mulțumim că ați cumpărat de la… (noi). Vă rugăm să ne comunicați dacă serviciile noastre au fost pe măsura așteptărilor dumneavoastră”. Apoi, lucrurile au început să devină sâcâitoare: după ce ieșeam dintr-un magazin, țârr, mesaj: Cum a fost? Sigur, aplicația poate fi dezactivată, dar faptul că deja ești înregistrat (ca număr de telefon) pe unde ai umblat în fiecare zi confirmă cele spuse de profesor mai sus. Și atunci, te întrebi: ce sens au toate astea? Iar răspunsul este dat de profesor în următoarea lecție (penultima!) intitulată ”Sensul”. În fond este vorba despre viețile noastre. Nu întâmplător va fi cea mai lungă lecție dintre toate cele 21, una mai lungă decât cea mai ”lungă” noapte din an, aceea dintre ani. La mulți ani! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 647. Duminică 7 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (28)


Pe lângă exaltarea curajului și a onoarei, Benda mai include pe lista ”păcatelor căturărești” și c) exaltarea durității (concomitent cu disprețul față de oameni) și d) preamărirea/ cultul succesului. În privința exaltării durității este citat personajul nietzschean Zarathustra care indica discipolilor săi: ”Fiți duri, fiți nemiloși, și veți domina!”. În varianta franceză, îndemnul de mai sus s-a transformat în ”Mila denaturată a degradat iubirea” (p. 109).  Multcitatul Machiavelli este citat și aici ca un exemplu de cultivare a durității față de semeni: ”un principe este adesea silit, ca să-și păstreze puterea, să se abțină de la caritate și de la omenie” (p. 109). Ați cărturari ”trădători” ai menirii lor culturale îl invocă pe Spinoza, cu faimoasa aserțiune: ”Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune” (ibid.). Benda deplânge faptul că, în urma demersurilor cărturărești favorabile durității și defavorabile carității, tineretul francez devine tot mai mult adeptul durității și dușmanul carității, numind această atitudine ”un romantism al disprețului”.  (p. 111). Toate acestea converg spre un ”cult al cruzimii”.

Cultul succesului înseamnă, în gândirea lui Benda convingerea că atingerea scopurilor este realizată prin însăși convingerea actantului în succesul demersului său. Această convingere/ credință în succes capătă, astfel, valoare morală. Disprețul lui Napoleon față de cei ”fără noroc” provine tocmai din această supradimensionare a încrederii în succesul personal. Dacă în locul lui Napoleon ar fi fost președintele Iohannis, atunci disprețul față de aceea care nu reușesc ar fi fost mai concis: ”ghinion!”. La fel se poate face o analogie între cultul succesului la Mazarin și convingerea fostului primar al Constanței, Radu Mazăre, că doar cei care fură cu curaj și au încredere în succesul lor vor reuși în viață. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău alăturarea personajelor românești în tandem cu vârfuri ale culturii franceze, dar asta nu înseamnă decât ceea ce Benda însuși sublinia: nu atât cărturarii sunt vinovați de trădarea misiei lor, ci îndeosebi aceia care se insinuează în posturile lor.  Continuând paralela, amintesc aici faptul că Benda îi invocă din nou pe ”cărturarii” Peguy și de Barres cărora le impută ”intenția de a umili valorile cunoașterii în fața valorilor faptei” (p. 114) cu variantele ”Gândesc, deci nu exist” și ”Acționez, deci exist”. Îmi permit să fac, din nou, o analogie cu Metodologia Scop Mijloc (MSM), în tentativa acesteia de a pregăti și prezenta o teorie unificatoare. Ca teoria a acțiunii umane, MSM definește actul uman ca fiind dat de ”continuumul gândire-simțire-acțiune” Cu alte cuvinte, eu afirm: ”Gândesc, simt, și acționez, deci exist!”. Deși eu, consider, în cadrul MSM că instinctul, intuiția și imaginația sunt absolut necesare a fi adăugate pe lista mijloacelor care asigură atingerea scopurilor, Benda introduce instinctul în locul imaginației. Nu întâmplător, pentru că Benda consideră demnă de dispreț pretenția cărturarilor moderni care proclamă că ”activitatea intelectuală merită respect numai când conduce către un avantaj concret și că inteligența care se dezinteresează de scopul ei este demnă de dispreț” (p. 117). Ceea ce reproșează, de fapt, Benda intelectualilor este că aceștia s-au pliat pe ”exigențele” mulțimii, în loc să tragă mulțimea după ei și să o ridice la un nivel cât mai înalt de înțelegere. Cu alte cuvinte, intelectualii moderni s-au transformat din călăuze în slujitori.

Dovedind și talent pedagogic, Benda își încheie acest capitol dedicat formelor prin care cărturarii s-au transformat ei înșiși, în loc să-i transforme ei pe alții, cu sinteza cauzelor acestei inedite situații: ”extinderea obligatorie a intereselor politice asupra tuturor oamenilor, fără excepție, consistența sporită a obiectelor care alimentează pasiunile realiste, dorința și capacitatea scriitorilor de a juca un rol politic, interesul lor (spre creșterea gloriei) de a face jocul unei clase din ce în ce mai anxioase, ascensiunea lor tot mai largă la condiția burgheză și la orgoliile ei, perfecționarea romantismului lor, diminuarea culturii lor clasice și a ținutei intelectuale” (p. 135). Ca un final îndulcit, Benda afirmă că toate cauzele enumerate mai sus sunt ”esența însăși a lumii moderne” (ibid.).  Un post-Benda este așteptat să descrie cauzele continuării și agravării acestei situații în post-modernitate. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 647. Duminică 7 octombrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (28)


Pe lângă exaltarea curajului și a onoarei, Benda mai include pe lista ”păcatelor căturărești” și c) exaltarea durității (concomitent cu disprețul față de oameni) și d) preamărirea/ cultul succesului. În privința exaltării durității este citat personajul nietzschean Zarathustra care indica discipolilor săi: ”Fiți duri, fiți nemiloși, și veți domina!”. În varianta franceză, îndemnul de mai sus s-a transformat în ”Mila denaturată a degradat iubirea” (p. 109).  Multcitatul Machiavelli este citat și aici ca un exemplu de cultivare a durității față de semeni: ”un principe este adesea silit, ca să-și păstreze puterea, să se abțină de la caritate și de la omenie” (p. 109). Ați cărturari ”trădători” ai menirii lor culturale îl invocă pe Spinoza, cu faimoasa aserțiune: ”Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune” (ibid.). Benda deplânge faptul că, în urma demersurilor cărturărești favorabile durității și defavorabile carității, tineretul francez devine tot mai mult adeptul durității și dușmanul carității, numind această atitudine ”un romantism al disprețului”.  (p. 111). Toate acestea converg spre un ”cult al cruzimii”.

Cultul succesului înseamnă, în gândirea lui Benda convingerea că atingerea scopurilor este realizată prin însăși convingerea actantului în succesul demersului său. Această convingere/ credință în succes capătă, astfel, valoare morală. Disprețul lui Napoleon față de cei ”fără noroc” provine tocmai din această supradimensionare a încrederii în succesul personal. Dacă în locul lui Napoleon ar fi fost președintele Iohannis, atunci disprețul față de aceea care nu reușesc ar fi fost mai concis: ”ghinion!”. La fel se poate face o analogie între cultul succesului la Mazarin și convingerea fostului primar al Constanței, Radu Mazăre, că doar cei care fură cu curaj și au încredere în succesul lor vor reuși în viață. Sper să nu-mi fie luat în nume de rău alăturarea personajelor românești în tandem cu vârfuri ale culturii franceze, dar asta nu înseamnă decât ceea ce Benda însuși sublinia: nu atât cărturarii sunt vinovați de trădarea misiei lor, ci îndeosebi aceia care se insinuează în posturile lor.  Continuând paralela, amintesc aici faptul că Benda îi invocă din nou pe ”cărturarii” Peguy și de Barres cărora le impută ”intenția de a umili valorile cunoașterii în fața valorilor faptei” (p. 114) cu variantele ”Gândesc, deci nu exist” și ”Acționez, deci exist”. Îmi permit să fac, din nou, o analogie cu Metodologia Scop Mijloc (MSM), în tentativa acesteia de a pregăti și prezenta o teorie unificatoare. Ca teoria a acțiunii umane, MSM definește actul uman ca fiind dat de ”continuumul gândire-simțire-acțiune” Cu alte cuvinte, eu afirm: ”Gândesc, simt, și acționez, deci exist!”. Deși eu, consider, în cadrul MSM că instinctul, intuiția și imaginația sunt absolut necesare a fi adăugate pe lista mijloacelor care asigură atingerea scopurilor, Benda introduce instinctul în locul imaginației. Nu întâmplător, pentru că Benda consideră demnă de dispreț pretenția cărturarilor moderni care proclamă că ”activitatea intelectuală merită respect numai când conduce către un avantaj concret și că inteligența care se dezinteresează de scopul ei este demnă de dispreț” (p. 117). Ceea ce reproșează, de fapt, Benda intelectualilor este că aceștia s-au pliat pe ”exigențele” mulțimii, în loc să tragă mulțimea după ei și să o ridice la un nivel cât mai înalt de înțelegere. Cu alte cuvinte, intelectualii moderni s-au transformat din călăuze în slujitori.

Dovedind și talent pedagogic, Benda își încheie acest capitol dedicat formelor prin care cărturarii s-au transformat ei înșiși, în loc să-i transforme ei pe alții, cu sinteza cauzelor acestei inedite situații: ”extinderea obligatorie a intereselor politice asupra tuturor oamenilor, fără excepție, consistența sporită a obiectelor care alimentează pasiunile realiste, dorința și capacitatea scriitorilor de a juca un rol politic, interesul lor (spre creșterea gloriei) de a face jocul unei clase din ce în ce mai anxioase, ascensiunea lor tot mai largă la condiția burgheză și la orgoliile ei, perfecționarea romantismului lor, diminuarea culturii lor clasice și a ținutei intelectuale” (p. 135). Ca un final îndulcit, Benda afirmă că toate cauzele enumerate mai sus sunt ”esența însăși a lumii moderne” (ibid.).  Un post-Benda este așteptat să descrie cauzele continuării și agravării acestei situații în post-modernitate. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 605. Duminică 26 august 2018. ”Știința” nu e totuna cu obiectul studiat. Și atunci?


Dilemă mare: este ok ca marfa să se identifice/ confunde/ coincidă cu ambalajul? Orice om de bun simț ar răspunde negativ la această ”provocare”. Și atunci, cum se explică ciudățenia modernă și postmodernă prin care se pune mereu (și abuziv) semnul egal între marfă și ambalaj, între titlu și conținut, între teorie și practică, între abstract și concret, între ”știință” și obiectul de studiu al acelei ”științe”. Culmea tupeului în materie de confuzionism academic deliberat și premeditat este următoarea identificare (în proporție de sută la sută) între marfă și ambalaj. Am scris mai demult despre inepția cu care debuta un manual de Management. Ca răspuns la ipotetica întrebare ”Ce este managementul ca știință?” autorul manualului a început scurt, sec și fără alte explicații și complicații: ”Managementul este știința care studiază managementul”. Asta da, clarificare conceptuală! Nici nu mai ai timp să obiectezi că disciplina academică numită Management nu este și nu poate fi vreodată ”știință”, că afli imediat că teoria managerială este totuna cu practica managerială. Concret dar direct, definiția de mai sus duce imediat la următoarea concluzie: dacă realitatea managerială este identică cu ”știința” care studiază acea realitate, atunci ”știința” în cauză este cu totul de prisos. Este suficient doar să recunoști că această realitatea a managementului practic este cvasiinfinită, oricum imposibil de sintetizat într-o carte, un curs sau o propoziție. Credeam, naivul de mine, că Managementul contemporan (unul despre cum se conduc firmele/ corporațiile/ organizațiile), fiind o găselniță nu la fel de veche ca alte ”științe” (geografia, retorica, logica etc.) trebuie să aibă un obiect de studiu clar și lipsit de orice echivoc. Cititorii care au studiat MSM (Metodologia Scop-Mijloc) își amintesc de ”trăznaia” pe care am susținut-o/ demonstrat-o, aceea că Economica, Politica și Etica, deși au apărut și s-au dezvoltat ca teorii de sine stătătoare, eu consider că ele sunt identice în esența lor și că ele nu pot fi studiate decât împreună. Am amintit acest aspect pentru a face distincție dintre identitatea de esență demonstrată de mine și observația despre inepția de a folosi unul și același termen/ cuvânt/ concept pentru a desemna denumirea ”teoriei” despre management cu același cuvânt pentru obiectul studiat: managementul.

Las această nedumerire/ dilemă referitoare la Managementul – teorie și managementul – practică și amintesc celor care chiar ar dori mai multă claritate în limbajul disciplinelor care studiază omul, gândirea, simțirea și acțiunile sale că și alte ”științe” procedează (aparent inexplicabil) la fel. Astfel, în manuale de limbă engleză am găsit definirea ”științei” economice: ”Economics is studying economics” cu varianta că ”Economics studies economy”. Prin această a doua definiție mă apropii de o posibilă explicație a ineptei identificări a titlului unei discipline cu realitatea studiată de către aceasta. ”Economy” este, de fapt, studiul teoretic al realității guvernată de legile pieței, banilor și prețurilor (nomos = regulă, teorie, generalizare). Astfel, eroarea provine doar din faptul că ”economie” (ca teorie) este un cuvânt cu care se descrie și realitatea (ca practică) nu doar teoria însăși.

O altă constatare, surprinzătoare pentru mine, este confuzia (deja pot spune că este una abil și intenționat întreținută) dintre psihologie (ca studiu teoretic al psihicului) și psihicul însuși (ca realitate umană ce există concomitent cu ființa umană). Aud/ citesc adesea: ”XY avea o psihologie prăbușită”, ceea ce este total incorect devreme ce trimiterea se făcea în mod evident la psihicul/ psihismul persoanei în cauză. Dar, preocuparea (uneori incontrolabilă și nu neapărat intenționată) de a conferi științificitate unor comportamente umane a dus la acest confuzionism academic păgubos și – doar la o primă vedere – inexplicabil. La o căutare mai atentă observăm că și Muzica studiază muzica, Politica studiază politica, Literatura (teoria literară) studiază literatura etc. De unde această preocupare cavsigeneralizată de a folosi același cuvânt pentru a desemna deopotrivă teoria și practica, sugerând că realitățile se derulează ca la carte, adică științific și determinist, fără surprize. (deși realitatea este cu totul alta: sunt cântece care nu sunt muzică, sunt poezii care nu sunt literatură etc). Dar – până la proba contrarie, totul în jurul nostru merge brici, ”științific” și conform teoriei scrise de teoreticieni (adesea necunoscători ai practicii pe care vor să o perfecționeze).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 538. Vineri 22 iunie 2018. Cât înveți înseamnă că trăiești. Cât trăiești înveți. (2)


Eșecul educației obligatorii (pe mapamond, în general) este dovedit și prin lansarea unor concepte complementare menite să mai repare ceva din ceea ce strică sistemul bazat pe ”trebuie”. Spre exemplu, educația pe parcursul întregii vieți este conceptul care sugerează că școala obligatorie doar încearcă să formeze câteva deprinderi pe care să le folosești apoi pe segmente din ce în ce mai specializate, mai înguste. Sistemul Bologna a sesizat că facultatea rulată pe 5 ani nu doar că nu ajută să te specializezi în ceva concret, dar – prin durata mare – face ca distanța dintre opțiunea pentru o anumită specializare/ facultate și absolvire să fie prea mare pentru a nu apărea mari schimbări pe parcurs. Tehnologiile informaționale și depozitarea informațiilor de tot soiul pe internet face desuetă predarea de tip clasic în care studentul aștepta să primească direct de la autorul ultimelor cercetări în domeniu cele mai bune sinteze și tehnici pe care studentul urma să le folosească în practică după absolvire. Ritmul de apariție a noutăților face ca însuși profesorii să nu mai poată avea certitudinea că au transmis studenților cela mai noi, mai bune și mai aplicabile rezultate ale cercetării. Soluția Bologna – prin care licența durează trei ani și poate (sau nu) să fie urmată de un master de doi ani pe aproape orice domeniu dorește candidatul – a apărut ca fiind benefică și salvatoare, dar contestațiile nu lipsesc. Din păcate comercializarea la extrem a proceselor educaționale face ca orice licențiat să fie admis la aproape orice tip de master având și garanția că va primi și diploma de master. Această ”slăbiciune” a sistemului actual are și o parte bună: ”clientul” este atras spre domenii pe care el dorește să le cunoască, posibil altele decât cele urmate la ciclul de licență, ivindu-se astfel posibilitatea ca masterandul să învețe din interes și din plăcere. Din păcate această posibilitate nu se transformă întotdeauna în realitate, cu consecințe negative în activitățile practice care speră ca un masterat să fie mai bine pregătit decât un licențiat.

Magda Bunea,  trainer de comunicare și utilizatoarea unui nou format de învățare numit ”nestworking” scrie în deja invocatul Dosar Dilema Veche: ”La un curs despre managementul schimbării cu absolvenții unui master în administrație  din UK, unul din participanți a ținut să îmi spună că e prima dată cînd nu i-a venit să adoarmă pentru că nu putea să prevadă ce urmează și se vădise că merita să fie atent la ce o să mai spun, ce o să mai facem, ce o să mai învețe, ce o să mai descopere că poate face și va face” (p. II). Sigur, tentația autolaudei este adesea irepresibilă, dar și prezentarea exemplelor negative/ neplăcute ar putea ajuta. Îmi folosesc propria experiență, amintindu-mi că la un curs de managementul schimbării am anunțat de la început că voi lucra cu jocuri și cu analize/ interpretări ale rezultatelor acestora, jocurile fiind, în esență, aplicații ale Metodologiei Scop Mijloc pe care am prezenta-o succint, urmând să o dezvolt ulterior. La prima pauză trei ingineri și-au făcut bagajele și au părăsit sala, nu înainte de a aduce un elogiu (nebănuit de ei) la adresa cursului meu: ”asta-i filosofie!”. Punând cele două exemple față în față ajungi la concluzia că imprevizibilitatea este agreată de unii, dar dezagreată de alții. La fel și așteptările cursanților sunt adesea foarte diferite obligând lectorul/ profesorul/ trainerul să chestioneze cursanții în legătură cu așteptările/ dorințele/ necesitățile lor reale. Diferit față de sistemul educației obligatorii (la adolescenți) este și faptul că (la adulți) dialogul se înfiripă la fel de greu (dar din alte motive): adulții nu vor să recunoască ”neînțelegerea” a ceva sau necunoașterea a ceva (din orgoliu). Magda Bunea îl citează pe profesorul Gabriel Săndoiu cu metoda sa: ”O singură metodă are succes în educație: fascinația”. Cred că fascinația este deopotrivă utilă și plăcută/ dorită, dar adesea preocuparea pentru a fascina scade capacitatea de a stimula propriul efort de cercetare și învățare făcut de cursanți. Aș parafraza citatul de mai sus astfel: ”O singură metodă ar putea fascina pe cei care predau: cea care duce la succese practice pentru cursanți”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 532. Sâmbătă 16 iunie 2018. Smart city – Orașul inteligent. Deșteptăciune urbană vs prostie urbană (6)


Dintr-un articol semnat de Cristina Beligăr (”Ziua în care am devenit primul Smart City”, pp. 38-45) aflăm că deja în România există ”38 de orașe mari, medii și mici (care) au, în faza de plan, în derulare sau deja finalizate, peste 200 de proiecte de tip Smart City”. Demografic vorbind acestea reprezintă peste un sfert din populația României. Desigur, fiecare oraș are unul sau mai multe proiecte total diferite de ale celorlalte, dar asta face parte din definițiile ”smart city”-ului. Iată câteva dintre ele: ”o comunitate în care rețelele și serviciile tradiționale devin mai eficiente prin utilizarea tehnologiilor digitale și de comunicații în beneficiul cetățenilor și al oamenilor de afaceri” (cf. Comisia Europeană ”Digital Single market”). O variațiune pe aceeași temă este și definiția conform căreia un smart city este ” cel care integrează tehnologiile informației și comunicațiilor pentru utilizarea eficientă a resurselor și a infrastructurilor în scopul asigurării necesităților cetățenilor săi”. Nu scap ocazia de a sintetiza aceste definiții în spiritul Metodologiei Scop Mijloc: smart city este comunitatea care își propune noi trepte de bunăstare prin mijlocirea tehnologiilor informatice. Spuneam că proiectele de smart city sunt sau pot fi foarte diferite. Dar comunitățile urbane care au aderat la acest concept diferă între ele și prin numărul proiectelor implementate sau în derulare. 143 proiecte se derulează în Transilvania (6 orașe); București – 13 proiecte; Piatra Neamț – 11 proiecte, Constanța 10 proiecte, Iași 8 proiecte. Primul oraș ca număr de proiecte este Alba Iulia cu 72 de proiecte, urmat de Oradea cu 20 de proiecte. Strălucește, prin lipsă Timișoara, care va fi ”fruncea” noastră cultural Europeană în 20-21! Am vizitat, recent, Alba Iulia și am rămas impresionat de tot ce am văzut: Cetatea, curățenia, infrastructura, monitorizarea calității aerului etc. Interesant este că finanțarea masivă a acestor proiecte nu provine DELOC de la Primărie sau de la Guvern (cum s-ar aștepta mulți), ci STRICT din partea mediului privat. Merită citită lunga listă de proiecte prin care Alba Iulia chiar va deveni un smart city în adevăratul sens al cuvântului. Iată doar câteva exemple: internet gratuit în toate spațiile publice, servicii medicale în care medicii răspund non stop la telefon (telemedicină), aplicații prin intermediul cărora cetățenii pot trimite sesizări în timp real, tablete oferite elevilor etc etc. Merg imediat la coada clasamentului primelor 10 orașe care se revendică a fi sau a deveni smart: Iași (de la începutul acestui an). Am găsit, prin iarnă, pe pagina Primăriei Iași un sistem ”inteligent” de preluare a sesizărilor și propunerilor cetățenilor. Am semnalat și eu, ca orice cetățean naiv, faptul că subvenționarea unei reviste (”Scriptor”) care practică și promovează plagiatului ar trebui regândită până la remedierea situației. Un sistem ”inteligent” mi-a preluat sesizarea și mi-a promis că voi primi un răspuns. Se împlinesc deja șase luni de când mi-am făcut iluzia că Iașul nostru cel foarte-foarte cultural ar putea avea o Primărie care chiar ar dialoga  cu cetățenii. Trecem peste și ajungem la alt oraș din top ten ”inteligente”: Constanța. În articolul invocat la începutul acestui episod se scrie, cu referire la Constanța, despre proiectul ”Stradă Inteligentă”. Am vizitat, la începutul acestei luni litoralul și orașul Constanța. Străzile sunt realmente mizerabile!  (La fel și plajele și întreg litoralul… E adevărat nu începuse sezonul…). Arhitectura este în suferință și totul respiră a oraș pe cale de dispariție… Și asta în timp ce în marea majoritate a localităților prin care am trecut am constatat foarte multă curățenie (spre deosebire de ani anteriori în care gunoaiele ”străluceau” peste tot). Conchid: sub raportul inteligenței, Transilvania este locul unde o putem găsi cu o probabilitate mult mai mare decât în restul țării (despre București am re-postat opinia unei scriitoare, cu concluzia că chiar dacă lupul și-ar schimba părul/ aspectul, Firea și năravurile proaste rămân).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 511. Sâmbătă 26 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (12)


Spuneam/ scriam în episodul anterior despre posibilul câștig informațional pe care l-ar putea dobândi cineva în legătură cu modus operandi al Securității din vremea dictaturii ceaușiste (și, probabil, nu numai). În ultimă instanță, toate măsurile informative și tehnico-operative descrise în cartea Ioanei Diaconescu despre urmărirea lui Cezar Ivănescu nu sunt altceva decât mijloace concrete, adecvate pentru atingerea unui scop bine definit (supravegherea și modificarea comportamentelor oamenilor), respectiv sunt aplicații banale ale Metodologiei Scop-Mijloc, respectiv sunt elemente de management strategic și tactic studiate azi la orice curs pe teme manageriale. Important pentru mentalul nostru colectiv este faptul că putem citi, acum, negru pe alb, despre metodele/ mijloacele utilizate de Securitate, metode care păreau incredibile atunci când erau povestite celor care nu au pățit-o în mod direct și concret. De exemplu, printre măsurile tehnico-operative alese de securiști pentru supravegherea poetului Cezar Ivănescu este și ”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază împreună cu soția” (p. 107). Desigur, asta permitea instalarea/ dezinstalarea tehnicilor de ascultare, citirea unor documente (scrisori, jurnale) intime etc.

Urmare a presiunilor de la Răsărit (Gorbaciov vs Ceaușescu) statul român  a acceptat (fără plăcere) înlesnirea (ba chiar stimularea) plecării în excursii în țările socialiste, pentru a se crea acea masă critică de doritori de schimbare (la vârf). Am plecat și eu, în vara anului 1985 sau 1986 într-o excursie automobilistică până la Zidul Berlinului și retur (Ucraina, Polonia, Germania ”democrată”, Cehoslovacia, Ungaria). La revenirea în Iași, intrând în apartament, am observat că toate tablourile și carpetele de pe pereți erau așezate, ostentativ, pe pat. Evident, prima reacție a fost aceea de nedumerire, apoi de furie și de neputință. Ideea (apărută pe marginea acestei întâmplări) de a suna și de a reclama cazul la Miliție a fost la fel de repede respinsă, presupunerea mea fiind aceea că ”întâmplarea” respectivă a fost orchestrată de Securitate (”Procurarea cheilor apartamentului în care domiciliază cu soția”) în cadrul unei operațiuni de racolare. Am amintit acest fapt ca un moment din tabloul general al modului de gândire, simțire și acțiune practicat de regimul totalitar. Pentru cine am scris această amintire? Pentru cei care nu au cunoscut direct metodele de supraveghere și de intimidare utilizate de regimurile bazate pe forță/ coerciție/ intimidare. Demonstrația faptului că metodele/ mijloacele folosite de sistemele opresive nu se schimbă imediat după ce se declară instaurarea democrației (ci continuă, poate chiar mai violent) a avut loc peste 10 ani când apartamentul în care locuiam la Chișinău a fost incendiat, după care s-au perindat prin apartamentul încă fumegând ”comisii” din partea pompierilor, poliției, securității, toate având un numitor comun: sublinierea ideii că, probabil, cineva a vrut să mă avertizeze în legătură cu ”ceva”, să fiu mai atent și că o colaborare mai strânsă cu ”organele” ar fi (fost) benefică…

În continuarea descrierii strategiilor de supraveghere este de reținut faptul că poetul rebel Cezar Ivănescu era înconjurat de o liotă de informatori (colegi, prieteni, cunoscuți, poate chiar și rude) astfel încât, practic, orice mișcare a sa era consemnată și analizată de ”organe”. Această ”pânză de păianjen” țesută în jurul unui singur om mi-a adus aminte de ineptul epitaf ”Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei”, epitaf care ar putea fi translat în cazul supravegherii poetului în ”Nu mă tem de Securitate, ci de imensa sa perfidie și insidioasă prezență”. Lista informatorilor care pozau în ”prieteni”, amabili care te invitau la ”una mică”, colegi și cunoscuți ai poetului este, într-adevăr, impresionantă. La fel de impresionantă este ”acuratețea” cu care este descrisă și analizat(ă) fiecare vorbă/ declarație/ dialog, volumul (mare!) de texte scrise devenind un veritabil Jurnal intim, scris, paradoxal, de alții… În mod cert, numele acestor informatori poate fi depistat cu un minimum de efort. Din motive care îmi scapă, Ioana Diaconescu, a declarat, în interviul acordat de domnia sa realizatorului TV Adi Cristi (linkul este menționat la începutul acestui miniserial) că nu este deloc interesată să devoaleze numele informatorilor, ci doar să descopere mecanismul prin care a fost posibilă această imensă delațiune. Cred că psihosociologii au găsit deja răspunsuri la această curiozitate firească, iar răspunsurile posibile sunt deja cunoscute. Cine este curios să le afle nu are decât să se uite mai atent în jurul său, să pipăie puțin mocirla morală în care ne scăldăm și, nu în ultimul rând, să se uite foarte atent în oglindă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 411 Joi 15 februarie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (2)


Motto: ”Prietenie înseamnă să fii alături de cineva nu când are dreptate, ci când greșeșteAndre Malraux

Personajul principal al articolului semnat de Traian Diaconescu, intitulat ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”, este, desigur, Agrippa, iar personaje contextuale/ secundare sunt: Titus Livius și Plutarh (ca păstrători și difuzori ai fabulei), William Shakespeare, Valeriu Anania și, last but not least, Eminescu și Marx (ca beneficiari ai păstrării acestei fabule, a cărei ”morală” este inserată ideatic în operele lor). Autorul (T.D.) se va concentra cu osebire asupra ultimilor doi, stabilind o presupusă comuniune de gândire între aceștia, ceea ce-i separă fiind, crede T.D., doar unele accente puse de unul sau altul asupra preocupării lor comune: exploatarea omului (de către om, desigur!) și a națiunilor (de către alte națiuni). Asupra acestei presupuse filiații marxisto-eminesciene voi reveni. La rigoare, singurul ”personaj” care contează – atât în articol, cât și în analiza mea asupra articolului – nu este niciunul dintre cei amintiți mai sus, ci fabula însăși, una cu valențe de ”pedagogie socială”, de economie politică, de management sau de sociologie militantă, de anatomie și antropologie, dar și una cu o puternică încărcătură metodologică.

Agrippa pledează pentru cunoașterea și analiza structurii interne a omenescului (pentru început la nivel individual, apoi la nivel societal și, în fine, la nivel global), dar el sugerează nevoia unei cunoașteri aparte, respectiv una de tip holistic, global, sistemic, interdisciplinar, organic, complet și complex și, desigur la modul… total (”acest sînge este împins și împărțit deopotrivă în TOATE părțile trupului cu ajutorul venelor”).

Desigur, cititorii acestui episod au citit deja articolul lui T.D. (în format electronic sau în print) cât și fabula reprodusă în articol după Titus Livius. Încerc să o esențializez, spre a putea continua analiza modului cum a fost perceput ”mesajul” acestei fabule atât de către scriitorii invocați mai sus cât și de însuși autorul articolului.

Esența (și concluzia) fabulei este, cred eu, aceea că organismul uman este unul armonios creat spre a supraviețui prin acțiunea cooperantă între toate părțile componente ale trupului (organe), și nu prin arogantă concurență între acestea. Mai mult, izolarea, separarea sau blocarea cooperării cu celelalte entități/ organe ucide organismul. Spune Agrippa: ”…vrînd să învețe minte stomacul, înfometîndu-l, ca să-l supună, rînd pe rînd, toate mădularele și întreg trupul au ajuns într-un hal fără de hal de slăbiciune.

Observație formală: în dorința redacției de a lăsa libertate autorilor de a scrie conform propriilor convingeri ortografice, autorul T.D. folosește î din i și nu â din a (să-i spunem ortografie preiliesciană), iar eu am citat conform textului din revistă. Asta în timp ce alți autori folosesc, în același număr de revistă, ortografia iliesciană (cu â din a). Nu m-aș mira ca în viitoare numere ale revistei ”Scriptor” unii autori să folosească, în același articol, alternativ, ambele sisteme orto(?)grafice. Pe când trecerea la o ortografie postiliesciană?

Revenind la concluzia fabulei, subliniez și eu că organismul (uman) înseamnă funcționarea armonioasă, interdependentă și co-ordonată a tuturor organelor (mai mult sau mai puțin vitale). Interdependența organelor obligă la cooperare și – în subsidiar – la ”concurență cooperatoare” sau ”cooperare concurențială” (co-oncurență, din engl. ”co-opetition”).

În dorința de a-mi formula propriile mele concluzii, precizez că  organon (gr.) și organum (lat.) înseamnă unealtă, instrument, mijloc de acțiune (inclusiv mijloacele non-materiale, respectiv cuvintele, logica, rațiunea umană). Esența cuvântului organ(ism) este ideea de armonie, idee regăsibilă în cuvinte ca ”orgă”, ”orgasm”, ”orgie” etc. În termenii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), organele sunt mijloacele care funcționează în scopul asigurării (supra)viețuirii organismului uman. Relativitatea posturilor/ pozițiilor/ rolurilor de scop(uri) și a acelora de mijloace (jucată de varii organe ale corpului) poate explica, parțial măcar confuzia interpretativă, respectiv înțelegerea sensului fabulei, după cum crede de cuviință fiecare cititor.

Revin la esența fabulei: Agrippa arată că izolarea nu este doar rea, ci este chiar una mortală: nefuncționarea (adecvată) a unui organ duce la deteriorarea celorlalte organe și, în final, la moartea organismului/ trupului. În mod relativ și aparent, stomacul pare a fi axul vieții pentru că acolo se transformă hrana în sînge/ energie/ viață. Dar stomacul este văzut (în fabulă) în calitatea sa de producător de vitalitate, nu doar de consumator de resurse (cum, greșit, crede Eminescu). La fel de important ca stomacul sunt, de altfel, și rinichii, plămânii, organele sexuale, colonul etc. Deci organismul uman (în totalitatea organelor sale) este prototipul oricărei ORGANIZĂRI umane, fie la nivel micro (individ), macro (grupuri/ societăți) sau mondo (umanitate). Cu scuze pentru spiritele ultrasensibile, dar cu convingerea că fabula agrippină va fi, după lecturarea lor, și mai bine înțeleasă redau, în continuare, două produse culturale autohtone pe linia fabulei latine. Mai întâi, un soi de fabulă-banc: ”Cînd a apărut corpul uman, organele au început să se certe care să fie șeful. Inima:  – Eu sunt șeful pentru că vă țin în viață pe toți. Picioarele: Eu sunt șeful pentru că vă car pe toți. Ochii: Eu sunt șeful, pentru că vă conduc pe toți. Toate organele se certau pînă a început să vorbească căcatul: – Nu vă mai certați, că eu sunt șeful!!! Toate organele au început să râdă în hohote. Căcatul s-a supărat și n-a mai ieșit o săptămînă… Inima s-a oprit, picioarele s-au înmuiat, ochii au ieșit din orbite și… toate au strigat: ”Gata! Tu ești șeful!”. Morala: Și de atunci orice căcat poate să fie șef”. Similitudinea cu fabula antică este, mi se pare, izbitoare, iar concluzia – ceva mai limpede. A doua completare vine de la Păstorel (Al. O. Teodoreanu 1894 – 1964) care era supărat că noii ”scriitori” proletcultiști deveniseră șefi în locul scriitorilor (re)cunoscuți: ”În lumea asta prost făcută,/ căcații scriu în loc să pută// Iar scriitori adevărați/ sînt dați afară de căcați”. Bref, într-un organism (social) sănătos, fiecare organ trebuie să-și vadă de funcția/ menirea sa, să recunoască meritele/ rolurile celorlalte organe și, fiecare după puteri, să contribuie la armonia întregului (organism).

Cu fabula în minte/ în față înțelegem că Agrippa nu a făcut altceva decît să enunțe esența ciberneticii, respectiv principiul aferentației inverse (cunoscut și drept buclă de control sau feed-back). Or, cibernetica este, în esență și în realitate, arta conducerii, adică management. Toți analiștii variilor sisteme (umane, sociale, organizaționale etc.) ar putea folosi fabula agrippină drept Motto sau Cuvînt introductiv pentru a pune sub semnul întrebării bietele și fragilele lor discipline sectare.

Cei care cunosc MSM știu că eu sunt împotriva învățării/ predării segmentate/ disciplinare a cunoștințelor socio-umane și a tehnicilor generale de evaluare/ măsurare (matematice, statistice, logice, informatice etc.). Zeci de miniștri ai Educației au ”reformat” și deformat sistemul de educație fie prin prisma disciplinelor pe care le cunoșteau și le-au predat la catedră, fie prin prisma presiunilor (inclusiv financiare) din partea diferitelor subsisteme (clase, catedre, școli, licee, facultăți, universități) în scopuri mult diferite de ceea ce ar trebui să-și propună un sistem de educație pus în slujba oamenilor, nu a găștii aflate, temporar, la putere. În cazul în care  mereu noii miniștri ai educației nu au timp să citească cele câteva zeci de pagini ale Metodologiei Scop Mijloc, le-ar prinde tare bine o lectură atentă a fabulei lui Menenius Agrippa. Altfel, alte generații vor murmura interogativ și neputincios: ”Quosque tandem abutere Ecaterina/ Pop(a) patientia nostra?” (va continua).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 267. Duminică 24 septembrie 2017. Dialog epistolar cu Florin Munteanu (1)


Motto: ”Ai trei opțiuni in viață: să fii bun, să devii bun sau să renunți” (Gregory House)

Motto: ”Prietenia unui om deștept este mai de preț decât amiciția tuturor proștilor” (Democrit)

Florin Munteanu a publicat pe blogul său două părți ale unui fel de articol care are ca esență prezentarea invenției domniei sale în legătură cu (co)relația dintre scopuri și mijloace (aspect pe care eu l-am predat, apoi l-am scris și în teza de doctorat din 1984, susținută în 1996). Pentru a înțelege ”supărarea mea” trebuie să citiți cele două părți ale textului său: Iată-le: https://www.condamnatilaschimbare.ro/un-raport-ce-merita-atentie-partea-i-a/

https://www.condamnatilaschimbare.ro/un-raport-ce-merita-atentie-partea-a-ii-a/  În urma citirii acestor texte am scris pe FB:

 

”PLAGIATE, PLAGIATE!

 

Munteanu Florin – plagiator prost și arghirofil patent(at). Arghirofilia lui Florin Munteanu este în ton cu proastele vremuri pe care le trăim: decadența spiritului și închinarea în fața banului-zeu (culmea tupeului: Fl.M. critică supunerea față de Zeul Ban! , dar în finalul ”articolului” invită lumea să-i cumpere cartea, plătind chiar în avans… Mathew B. Crawford scrie în 2015 (The World Beyond Your Head): ”forțele comerciale intervin în locurile goale ce s-au impus odată cu slăbirea unei autorități culturale și pretind influență crescândă asupra judecării de către noi a lumii. Întrucât aceste forțe acționează în foarte mare măsură, viața noastră spirituală se supune unei masificări cuprinzătoare – care, în mod paradoxal, are loc sub drapelul libertății individuale” (p. 17). În traducere liberă: pe măsură ce nivelul de cultură scade (și scade!), cresc încercările proștilor de a prosti lumea cu imaginea ”omului de știință” dezinteresat de cele lumești, vânzând cărți nescrise încă sau nepublicate încă… Citiți CV ul acestui inginer filosofard și veți vedea cum se autointitulează ”om de știință” deși nu are nicio descoperire în întreaga sa viață! (Corectez: are o descoperire: a descoperit Metodologia Scop Mijloc elaborată de mine)  ….. Și tot Mathew B. Crawford dă explicația: ”viața noastră spirituală a devenit o resursă ușor accesibilă care poate fi ușor exploatată de alții” (p. 359). Iar Fl Munteanu s-a hotărât să exploateze texte care nu-i aparțin dar pe care le prezintă drept creații proprii…”.

 

La 31 august am primit, prin e-mail,de la colegul de breaslă academică și amic întru cunoaștere nedogmatizată Florin Munteanu, o scrisoare explicativă/ justificativă pe tema acuzației mele că ar fi preluat (intenționat sau nu) idei din Metodologia Scop Mijloc și le-a expus, ulterior, ca fiind ale domniei sale. Redau aici conținutul scrisorii (elminând unele pasaje prea personale) deoarece alegațiile domniei sale pe tema raporturilor dintre scopuri și mijloace au fost făcute publice, iar reacția mea a fost tot publică. Aș dori ca eventualul răspuns să fie tot public (posibil sub formă de comentariu la acest episod):

”Dragul meu prieten,

Imi pare rau ca nu am discutat mai intai la telefon, mai ales ca te respect mult si nu mi-am permis, cel putin constient, sa te plagiez si in general sa plagiez pe nimeni, niciodata. Nici nu cred ca as avea nevoie, daca te uiti la problematica abordata stiintifica publicata in reviste de-a lungul timpului si nu publicistic intr-un blog sau pe FB. Evident ca stiu despre teoria Scop – Mijloc pe care ai fondat-o. Daca iti aduci aminte, acest text l-am pus de mult pe FB si l-am comentat impreuna, fara suparare si chiar complementar, in care iti spuneam si iti marturiseam ca eu nu am cunostintele de management, de economie, sa teoretizez ca tine problematica, ci sugerez – nu ca si caricature – ci pe un limbaj mai accesibil unor oameni ce au nevoie de starnirea unui interes pentru a se orieta apoi catre nivelul formal al omului de stiinta. Am pornit de la Matyla Ghyka (estetica si teoria artei – valoarea si semnificatia raportului si a proportiei in decodificarea legilor universului), de la extensia in n_dimensional a sectiunii de aur pe care am realizat-o personal de unde a aparut scara numerelor de aur, de la viziunea lui Draganescu legata de formalizarea unei Realitati info-energo-materiale intr-o viziune structural-fenomenologica, si prin formalizarea procesului de geostazie la nivel planetar, subiecte diferite dar care ajung in cele din urma la problema semantica, la relatii intre notiuni si concepte, la rezonanta morfica… din aceste directii disparate a aparut si ideea de raport – scop mijloc, atata cat am spus.

In primul rand daca te-am jignit sau suparat te rog sa ma scuzi. Este fara Intentie si evident  fara a fi un mod de promovare pe o ierarhie caci nu am urmarit niciodata sa ajung in “varf”, ci ceea ce ma motiveaza este sa starnesc  celor din jur interesul pentru un domeniu, pentru a incerca sa gandeasca, sa isi caute un drum in evolutia asta turbulenta a Realitatii.

Mi-as dori sa ramanem prieteni, dincolo de acest episod ce ne desparte si cred ca ar fi pacat, episod ce  se poate solution in multe moduri dar pe care mi-as dori sa le discutam la telefon, in viu grai. Daca crezi ca se poate, astept un telefon de la tine sa reglam cat mai repede aceasta situatie. (tel XXXX YYYYYY) Acum iti spun cateva cuvinte despre proiectul acestei carti. Nu este o simpla carte, caci nu simt nevoia ei, ……………. Mai concret iti povestesc mai jos ca sa intelegi ce fac de jumatate de an si ce este cu aceasta carte. Cartea este un pretext pentru finantarea unor conferinte intinerate in tara, pe subiecte diferite, conferinte inspirationale, pe care le voi tine in scopul starnirii acelui 1% din populatia tanara pe care personal inca o mai cred „Samanta pentru alta lume”. Caravana urmareste sa puna in lumina personalitatile din zona, in general acelea ce au originalitate si deschidere dar poate, fiind scufundati in disciplina sau meseria pe  care o au, nu au reusit sa fie vizibili in societate, o societate racordata din pacate la massmedia si implicit incapabila sa mai decodifice tendinte, oportunitati… Este o actiune ampla de vreo 2 ani ca proiect ce are evident un cost. Nu am reusit cu toata stradania sa fac un proiect care sa finanteze  acesta dorinta personala, definita de atata efort depus in scolile de vara pe care le-am initiat, de noaptea cercetatorilor in care m-am implicat si ca stand si ca organizator, si in sutele de intalniri, conferinte cu tineri si mai putin tineri… Cand renuntase, a venit o intersectie pe care o consider o forma creativa, crowdfunding, grefata pe munca mea… singura valoare pe care am avut-o si cat o mai avea-o o pot folosi. Firma Bluemaster este o aplicatie al ideii de Blue ocean – este o combinatie fericita dintre o firma de evenimente si o editura. Mi-a suggerat aceasta forma de lucru, mi-a aratat ca exista deja in lume aceasta forma de finantare prin implicare sociala si prevanzare – fi sigur ca in Romania, mai ales acum, nu te vei imbogatii din aceasta incercare – si prin aceasta sa facem rost de banii pentru evenimentele ce vizeaza 9 orase din tara (conferinte pe teme de foresight, workshop-uri dedicate starnirii interesului pentru stiinta Complexitatii, raspandirea proiectelor deschise pe care le-am structurat ca “seminte” pentru lucrari de masterat, de licenta, discutii cu parinti/copii pe care le fac de ani in programul NEXUS (educatie complementara, motivationala, multigeneratie etc. -)

Asta este subiectul. Cartea va fi scrisa si ca urmare a interesului societatii, a intrebarilor pe care le vom culege asa ca va fi mai mult decat o carte de autor. Eu cam asta am avut de spus. Imi doresc mult sa reluam prietenia. Inca odata iti marturisec nu nu am copiat si mai ales ca nu am inregistrat (nu am facut-o niciodata si nu cred ca are rost). Dupa cum ai vazut poate la Cafeneaua Complexitatii, am inregistrat video zeci de personalitati invitate pe care le-am pus pe internet si nu ca sa le fur ideile sau texte ca atare. Astept cu emotie decizia ta. Florin”.

 

Dragă Florin, Decizia mea este că explicația folosirii de către tine a MSM este foarte subțire și cred că ar merita ca în carte să subliniezi faptul că ți-am prezentat MSM pe larg la Bacău. Aștept răspuns.     Liviu Druguș     Pe mâine!