liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Aprilie 2017

Istoria culturală a prostiei & inteligenței românești (episoadele 81 – 100) (publicate pe Facebook)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 81 (LXXXI) Miercuri, 22 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (IV)

Motto: ”Ignorant este cineva care nu știe un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat”  Jim Backus

Pe lângă sistemele politic și educațional (care deformează grav și cu rea intenție ideile de adevăr, de utilitate, de onestitate, de solidaritate, de bine comun, de corectitudine, de împlinire personală, de stat de drept, de cunoaștere etc.), agnotologia a depistat reprezentanți de frunte ai celor 6P și în multe alte domenii. Reamintesc că cei 6P reprezintă persoanele care se ocupă cu cultivarea ignoranței. Așadar, avem harnici slujitori ai ignoranței în fosta cea de-a patra putere în stat, presa/ mass media, dar și în rețelele de comunicare (nu agreez termenul de rețele de socializare, deși entertainment-ul este esența civilizației actuale, numită de Mario Vargas Llosa civilizația spectacolului). În mod tradițional se considera că ”cine are de partea sa presa are și puterea”. Acum, s-a schimbat, oarecum, proverbul: ”puterea răsplătește presa care este de partea sa”. Idealul clasic de jurnalism este puternic estompat în zilele noastre de comercialismul agresiv (care a instaurat domnia zeului Ban în prea multe domenii de activitate). Voi încheia aici episoadele dedicate agnotologiei, preluând de pe net această excelentă sinteză a consecințelor – tot mai vizibile – ale cultivării inconștiente a ignoranței:

 

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 82 (LXXXII) Joi, 23 III 2017. Prostia ca balans bălăngănit între putere și putoare

 

Etimologic, puterea nu are nimic de-a face cu putoarea. Real-concret însă, da! Cel puțin la noi, unde lucrurile se derulează la vedere, fără jenă și fără alte restricții morale. ”Putoare” este cuvântul care face trimitere la ”cocotă, curvă, prostituată, târfă” (cf DEXonline), dar ”politica-i mare curvă” (zicere din popor), așa că nu oamenii curați, sinceri, corecți, onești etc. ajung la putere, ci exact opușii acestora. Paradoxurile lingvistice nu se opresc însă aici. ”Putoarea” este lingvistic legată de ”pudoare”, adică tocmai calitatea opusă a putorilor ajunse la putere. Pentru a reface echilibrul logic limba noastră cea română/ latină a generat și corelația între ”putor, -is” (putoare) și ”putridis” (putred). Mereu și pretudindeni va fi ceva putred și puturos în saloanele parfumate ale putorilor puterii (politice). Diferențele sunt date de nuanțe/ culori/ mirosuri/ miasme/ intensități și unghiuri de vedere.

 

”M-am ales!”, exclamă un personaj caragialesc aflat într-un maxim de sinceritate. Cum? ”Cu iaurt, cu gogoșele/ te făcuși vornic, mișele!”. Puterea (politică) trebuie să fie potentă, virilă, forțoasă. Altfel, cum ar putea legifera ea în contra voinței populare? Zicea, nu demult, un partizan înfocat al grațierii corupților care dorm, sărmanii, în pușcăriile patriei câte trei într-un pat (cu referire la protestele anti OUG 13 și antigrațiere): ”puteau să vină în Piață și un milion. Degeaba vin dacă nu aduc argumente juridice”. Clar? Adică, ”dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava?”. Traduc zicerea de mai sus (din limbajul putorii aflate la putere): ”băi impotenților, cărați-vă acasă!”. Citez una dintre definițiile date politicului de către cel mai potent și longeviv ministru al Externelor românești: ”politica este arta posibilului”. Poate că asta este valabil în raport cu parteneri externi, dar în raport cu prostimea internă politicul devine ”arta imposibilului”. Degeabă se întreabă, mirați, unii: ”cum a fost posibil?”. Răspunsul este: ”uite-așa, pentru că puterea (la noi) poate orice”. Ea este ”in potentia”. Iar opoziția este, din păcate, impotentă. Vin ai noștri, pleacă-ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

 

Vreți și voi la putere? Luați pastile de putut și apoi mai vorbim…

 

Dialogul putere – opoziție este (tot la noi) unul între surzi, la fel ca în glumița de mai jos, unde cauza se suprapune cu efectul, iar discernerea lor poate avea loc doar dacă stai pe loc și observi cum stau (de fapt) lucrurile. Dar, când cauza și efectul coincid, soluția nu poate veni decât din interior:

”Un șofer conducea încet autoturismul său cu geamul deschis. Un trecător îi strigă:

  • Băi, îți bate o roată! – Ceee? – Îți bate o roată! – Nu te aud deloc! – Băi, îți bate o roată! – Nu te-aud că îmi bate o roată!”

 

Episodul de față mi-a fost inspirat de ”Sarmalele reci”, un excelent nume pentru desemnarea balcanicului aliment pur românesc care are valoare și gust doar dacă este servit fierbinte. Dar la noi ”merge și-așa”, adică putem mânca și sarmale reci, dar doar cu mămăligă explozivă in potentia. Audiție plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=QIg4aUKrt8Y Prostia-i la putere. Puterea-i plină de putori

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 83 (LXXXIII) Vineri, 24 III 2017. Prostia și cunoașterea coincid. Păcat!

 

Păcatul biblic al cunoașterii (binelui și răului) are sens îndeosebi atunci când cunoașterea umană este destinată autodistrugerii speciei (dinamita, Cyklon B, bomba atomică, manipulările genetice etc. etc). Oscar Wilde spunea că ”Nu există păcat mai mare decât prostia”, cu referire posibilă (tot) la prostia oamenilor superinteligenți de a descoperi,  mereu-mereu, tehnici de tăiere rapidă și definitivă a crăcii de sub picioarele omenirii. Consonant cu Wilde, Nicolae Steinhardt a lăsat urmașilor și aforismul: ”Prostia este un păcat”. Peste ani, mai exact în 2008, doi clujeni (Nicolae Mazilu și Mircea Porumbreanu) publică lucrarea ”Știința ca păcat”, încercând o împăciuire logică între Credință (creștină) și Știință (modernă). Granițele dintre sublim și ridicol, dintre adevăr și fals, dintre bine și rău, dintre inteligență și prostie sunt, adesea, extrem de subțiri. Iluzia deținerii adevărului blochează accesul la adevăr.

 

Generosul internet ne pune la dispoziție (via Mihaela Miroiu) un decalog pentru dialog. Rostul acestui serial este (și acela) de a stimula dialogul, de a ne îmbunătăți argumentarea, de a ne apropia cât mai mult de adevăr, de esențe. Cred că dintotdeauna a fost acceptată ideea că omul cât trăiește învață. Educația pe parcursul întregii vieți (Long Life Learning) nu este decât o adaptare a acestei idei la noile condiții ale unei lumi tot mai complexe și rapid schimbătoare. Discuțiile (unele vădit interesate, părtinitoare; altele sincere, dar naive și în necunoștință de cauză și de context) pe tema justiției și luptei împotriva corupției de la noi sunt marcate, prea adesea, de erori logice, de sofisme de adormit copiii sau de argumente doar aparent valabile. Sper ca acest Decalog să ne fie util.

”Zece porunci ale logicii

(Cu cât le vom ști mai mulți, cu atât vom comunica mai decent și mai autentic. E bine să distribuiți)

  1. Să nu ataci o persoană, ci argumentele ei! (sofismul ad hominem)
    2. Să nu denaturezi sau exagerezi argumentele unei persoane ca să o poți ataca mai ușor! (sofismul omului de paie)
    3. Nu generaliza pe baza unui număr mic de cazuri! (sofismul generalizării pripite)
    4. Să nu îți întemeiezi concluzia pe baza simplei presupuneri că una dintre premise este adevărată! (sofismul petitio principii)
    5. Să nu susții că ceva trebuie să fie cauza a altceva fiindcă s-a petrecut mai devreme! (sofismul post hoc, ergo propter hoc)
    6. Să nu simplifici argumentul, considerând că există doar două posibilități! (argumentul falsei dihotomii)
    7. Să nu susții că ceva trebuie să fie într-un anumit fel fiindcă nu s-a demonstrat contrariul! (sofismul ad ignorantiam)
    8. Să nu arunci povara argumentării pe seama celui care se îndoiește de ceea ce susții! (sofismul aruncării poverii argumentării către celălalt)
    9. Să nu asumi că ceva decurge din altceva atunci când nu există nicio legătură logică între cele două (sofismul non sequitur)
    10. Să nu presupui că ceva este adevărat doar pentru că e admis de cei mai mulți oameni! (sofismul conformismului necritic: ad populum)”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 84 (LXXXIV) Sâmbătă, 25 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (I)

 

Motto: „Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să-l considerăm prost.” (Carl Gustav Jung)

Pledoariile mele pentru dialog, empatizare și cât mai bună reciprocă înțelegere vor fi, în continuare, tema subiacentă a multor episoade. Dar înțelegerea, este ea oare (bine) înțeleasă? Citatul din Jung, ales ca motto, vizează unul dintre sensurile prime ale conceptului: capacitatea intelectului uman de a stabili conexiuni/ corelații/ contexte, în urma cărora apar noi date/ informații/ cunoștințe. De la această capacitate a intelectului a apărut și termenul de intelectual, adică persoană cu o capacitate de înțelegere peste medie. În mod eronat se consideră că nu poți fi intelectual decât dacă ai terminat o facultate/ un masterat/ un doctorat. Einstein sublinia că înțelegerea, nu acumularea de date este scopul studiului academic: ”Este esenţial ca studentul să dobândească o înţelegere şi un sentiment viu al valorilor. El trebuie să aibă un simţ puternic al lucrurilor frumoase şi bune din punct de vedere moral, în caz contrar, şi posedând o cunoaştere specializată, el va semăna mai degrabă cu un câine bine dresat decât cu o persoană dezvoltată armonios”. În mod cert, există persoane supratitrate care nu pot fi încadrate în categoria (prea) largă a ”intelectualilor”. În schimb, inteligențe native, cu capacitate mare de absorbție și de interconectare a informațiilor, sunt mult mai demne de această apartenență formală (și adesea ipocrită). Așadar, primul sens al ”înțelegerii” este strict legat de individ, de creierul său și de abilitățile cu care este dotat acesta și el vizează capacitatea de a pătrunde la esențe, de a decela adevărul de fals sau binele de rău. Tot Jung este acela care pledează pentru autocunoaștere – primul test de inteligență dat de fiecare individ. La fel cum nu poți iubi altă persoană dacă nu te iubești (și) pe tine, la fel nu poate exista cunoaștere adecvată/ adevărată în lipsa autocunoașterii/ introspecției: ”Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi – el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om”. (Carl Gustav Jung). Înțelegerea nu este chiar la îndemâna oricui: ”Raţiunea nu lucrează instinctiv, ci cere încercări, practică şi învăţare pentru a progresa treptat de la un nivel de înţelegere la celălalt”. (I.Kant). Și tot Kant vorbește despre faptul că a filosofa asupra unui domeniu înseamnă, de fapt, să stăpânești/ înțelegi foarte bine acel domeniu: ”Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”. (I. Kant). Idealul cartezian al definirii existenței în funcție de gândire și al gândirii în funcție de îndoială (Dubito, ergo cogito; Cogito, ergo sum) pare mai ușor de înțeles din cugetarea următoare: ”Lipsa îndoielii este o formă de nebunie. Pentru mine îndoiala este ceea ce te face uman, iar fără îndoială şi cel mai drept dintre drepţi îşi pierde capacitatea de înţelegere, nu doar a realităţii, ci şi a umanităţii lor” spune/ scrie Tilda Swinton, pe urmele mai cunoscutului Arthur Schopenhauer: ”Lipsa de înţelegere este prostie, lipsa de raţiune este nebunie”. În fine, o cugetare românească aduce și sentimentul în intimitatea rațiunii: ”Puterea de înţelegere nu permite rănii să se transforme în ură! Intelectul o va face să rămână la stadiul de amintire cotidiană, insignifiantă!” (Iulia Mirancea, 14 septembrie 2013). Câteva aforisme vor întări șansa înțelegerii corecte a conceptului de ”înțelegere”: ”Fiecare om experimentează mai mult decât înţelege, şi experienţa, mai degrabă decât puterea de înţelegere, este cea care influenţează comportamentul uman” (Marshall McLuhan). ”Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite” (Michel de Montaigne). ”Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase” (Michel de Montaigne). ”Nicio înţelegere nu-i mai rea decât lipsa oricărei înţelegeri”. (Dorel Schor); ”Înţelegerea nu înseamnă a dovedi şi a găsi motivări, ci a cunoaşte şi a crede” (Thomas Carlyle); ”Universul este schimbare, viaţa este înţelegere” (Marc Aureliu); ”Nu distracţia o caut, ci înţelegerea. Înţelegere, înţelegere şi iarăşi înţelegere. Mă voi îmbiba cu ea, o voi inspira prin fiecare por, o voi înghesui în fiecare orificiu. Cândva mă va răsplăti. Fiecare lucru se va aşeza în locul potrivit, iar eu, în sfârşit, voi înţelege” (Laurel Coldman); ”Înţelepciunea este cunoaştere cu înţelegere şi perspectivă”. (Eolake Stobblehouse); ”Toţi oamenii au o dispoziţie egală pentru înţelegere” (Helvetius); ”Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor” (Aristofan); ”Oamenii care nu se înţeleg pe sine, tânjesc după înţelegere”.( Wilhelm Stekel).  Acest ultim aforism trimite deja la un alt sens al conceptului de ”înțelegere”, sens pe care îl voi aborda mâine.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 85 (LXXXV) Duminică, 26 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (II)

Ca o continuare la prima parte, dar și cu intenția de a sublinia importanța înțelegerii pentru acțiunea umană voi reproduce unul dintre motto urile mele preferate din anii mei de doctorantură (exact 20!). Am folosit acest citat din J.K. Galbraith la toate referatele și l-am reluat și în conținutul tezei precum și în cartea mea ”Managementul Sănătății” (Iași, 2002, 2003). Îl am mereu în minte (și îl aplic mereu) și în aceste zile: ”Mulți vor continua efortul meu actual ca fiind puțin folositor. El eludează funcția instrumentală a Economicii și se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradițional, mai științific, mai explicativ – acela de a încerca să înțeleg cum stau lucrurile” (”Economics and Public Purpose”,  Boston, 1973, p. 7). Desigur, efortul nu este urmat întotdeauna de efectul scontat (înțelegerea), însă exercițiul în sine este foarte folositor! Dar ”înțelegerea” are și o conotație care face trimitere și la sentiment, nu doar la rațiune/ gândire/ intelect. Oamenii trebuie să se înțeleagă în primul rând pe ei înșiși, apoi să înțeleagă contextele în care se află, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată spre relația cu Celălalt/ Ceilalți. A trata pe cineva cu înțelegere înseamnă a arăta/ dovedi/ practica atitudini ca: îngăduință, condescendență, compasiune, empatie, toleranță. Spune Kim Harrison: ”Tratează oamenii cu înţelegere atunci când poţi şi prefă-te atunci când nu poţi, până când vei înţelege”. În managementul vieții cotidiene, și cu atât mai mult în managementul profesionist efortul personal de a înțelege și efortul tău de a-i înțelege și pe ceilalți va avea drept rezultat buna înțelegere între membrii echipei. O spune Dale Carnegie, un profesionist în domeniu: ”Mai întâi ascultă, dă adversarului o şansă de a-şi exprima punctul de vedere. Lasă-l să termine. Nu opune rezistenţă, nu te apăra, nu dezbate. Asta ridică bariere. Scopul tău este să găseşti punţi de înţelegere”. Trecerea de la înțelegerea rațională la înțelegerea emoțională este excelent surprinsă de croatul Vladimir Milak:  ”Pentru neînţelegere e nevoie doar de unul, dar pentru înţelegere, de cel puţin doi”.  În relațiile interumane (nonprofesionale) gândirea mai trebuie pusă, uneori, în paranteze: ”Cea mai dificilă sarcină de prieten este să oferi înţelegere atunci când nu intelegi” (Robert Brault). Această capacitate de a-l înțelege pe celălat și de a avea o atitudine înțelegătoare față de acesta se numește empatie, atitudine superb surprinsă de Tom Rusk: ”Înţelegerea este consimţirea de a te pune în pantofii altuia de dragul aprecierii experienţei acelei persoane faţă de lume”. De ce trebuie să empatizăm? În primul rând pentru noi înșine. Ne va fi mereu mai bine într-o atmosferă relaxată, stare care chiar aduce beneficii: ”Buna înţelegere e începutul bunăstării. Buna înţelegere e începutul sănătăţii. Buna înţelegere e începutul fericirii. Căutarea şi găsirea bunei înţelegeri e începutul unui proces miraculos”. (Charles Lindbergh). Din păcate, mereu ”Oscilăm între proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a celor proşti. Sau invers” (Victor Martin). Se spune că simțul umorului este dovadă sigură a inteligenței. În schimb, ironiile răresc prieteniile: ”Umorul aduce înţelegere şi toleranţă. Ironia aduce o înţelegere mai profundă, dar mai puţin prietenoasă” (Agnes Repplier). Excelentă concentrare de sens aduce croatul Luka Tomic: ”Omul înţelegător are înţelegere şi pentru ce nu înţelege”. Și pentru că raritatea creează valoarea, iată și un aparent paradox pro bună înțelegere: ”Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere” (Publius Syrus). Rămânând în mioritica noastră grădină, amintindu-ne de legislatorii noștri postdecembriști, de stufoșenia legilor româneși, contradictorii și pline de capcane, nu-mi rămâne decât să-l invoc pe Coșbuc: ”Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”!

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 86 (LXXXVI) Luni, 27 III 2017.    De ce râdem de proști? De proști?

 

Când mi-am afirmat credința (nu sunt singur aici) că prostia este parte a normalității umane, că ea este constant prezentă, împreună cu inteligența, în mințile noastre (mai mult sau mai puțin vizibil) nu am exagerat cu nimic. Totuși, ar merita să căutăm o explicație a unui fapt mai puțin studiat: cu toții râdem când dăm nas în nas cu prostia (chiar cu prostia noastră). De ce oare?

Voi emite câteva ipoteze, așteptând, ca de obicei, opiniile cititorilor. Voi pleca de la definiția mea dată prostului: ”unul care o face pe deșteptul”. Atunci când observăm că cineva face o prostie este evident că noi (observatorii) chiar suntem mai deștepți cu câteva ”grade” decât prostul în cauză, atunci când le observăm faptele prostești. Dar când ne exteriorizăm ilaritatea, ca și cum noi n-am greșit niciodată, asta da, chiar că e de râs…

Prostologul fără diplomă care a fost Ion Creangă avea darul să ne facă să zâmbim/ râdem când citeam că există oameni mai proști decât noi: unul care căra soarele în casă cu oborocul, altul care prăvălea copacul direct peste car și boi (ca să facă economie de efort!), una care urla de mama focului de frică să nu cadă cumva drobul de sare peste copilul din covata legănătoare etc. etc. În schimb, ne cam supărăm atunci când cineva ne atrage atenția că am comis vreo greșeală (de dactilografiere, de gramatică, de logică etc.).  Și atunci nu ar fi mai firesc să râdem mai întâi de propriile noastre greșeli? Uneori o facem (hă, hă, ce prost am fost!…), dar cel mai adesea suntem tentați să remediem/ ascundem/ explicăm greșeala ca să nu fim ținta ironiilor. Și atunci căutăm, iar, explicația la ”de ce râdem de proști”? Un răspuns posibil este: de proști! Pentru că doar hârbul râde de oala spartă, iar cine râde ultimul, râde mai cu poftă! Avem instinctul de a râde de semenii noștri (uneori și de noi) pentru că, într-adevăr, este ridicol să ai cap, creier(i), minte, gândire, idei, informații, intuiții, imaginații etc. și totuși să calci în străchini… Sigur, uneori ne confruntăm cu situația (tristă) că unii au cap, dar nu au minte sau au mintea afectată. Aceștia sunt bolnavii care fac obiectul muncii psihiatrilor. Cine râde de bieții clienți ai acestei specializări medicale, are el însuși o problemă… Din păcate, unii dintre acești potențial clienți conduc țări și oameni spre dezastre care nu ar mai fi avut loc dacă domniile lor ar străluci prin lipsă… De unde și titlul unei cărți: ”Acești imbecili care ne guvernează” (Andre Santini). Și atunci chiar nu ne mai vine să râdem.

Nu fără sens și rost în explicația fenomenului descris mai sus este și sintagma ”râzi ca prostul” (cu varianta agravantă ”râzi ca proasta-n târg”). Râsul de dragul râsului sau râsul pentru o imaginară eroare este taxat imediat ca fiind o formă de prostie. Dar nu și râsul vindecător. Așa se explică succesul nebun al filmelor de/ cu gag uri, comediile, bancurile/ poantele/ glumele cu proști (unele doar cu proști aparenți). O zi în care nu râdem este o zi pierdută!

O explicație a faptului că râdem de prostiile altora este conținută în adagiul latin ”Ridendo castigat mores” (Prin râs îndreptăm lucrurile/ moravurile/ comportamentele). Râsul se declanșează automat când apare elementul surpriză/ neașteptat/ inedit/ nefiresc/ ciudat/ aberant/ prostesc. Alte opinii (așteptate) despre râsul (prostesc sau nu), despre proști (sau nu) pot întregi acest minitablou. Să nu uităm că românii au personaje-simbol bine definite pentru a fi ținta ironiilor: Păcală și Tândală, Bulă, Gigel, Dorel. Personaje feminine nu (prea) avem, din presupusă eleganță și respect pentru genul cu pricina… (Alinuța ar fi un început…).

 

http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala Râsul este, în general, o terapie care descătușează energii latente. Uneori râdem de alții bucurându-ne că nu suntem noi în locul lor.,.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 87 (LXXXVII) Marți, 28 III 2017.      Petarde politice retarde.

 

Despre lovitura militară de stat din decembrie 89, organizată, regizată și executată de partea prosovietică a conducerii (superioare) a pcr se scrie, de regulă, în ultima lună a anului, în preajma Crăciunului. Numărul uriaș de figuranți care au jucat în această piesă a făcut ca termenul impropriu, ”revoluția română”, pronunțat prin Iași cu cca doi ani înainte de evenimentul ”spontan”, să fie ușor acceptat și (prea) larg utilizat.

 

Manipularea maselor (prin cei 6P) a continuat, an după an, cu mici-mari excepții care se tot înmulțesc (mai ales după ce Dosarul ”revoluției” a reintrat, recent, în atenția procurorilor). Atent la contexte, unul dintre bunele condeie de la ”Dilema Veche”, Valeriu Nicolae, scrie în nr. 683/ 23-29 martie 2017 (p. 4) câteva amintiri din perioada stagiului său militar care s-a suprapus/ subpus peste/ sub evenimentele de circotecă proastă special aranjate pentru un public îndobitocit și prostit timp de decenii. Câteva extrase din articol sunt o bună dovadă a prostelii în masă la care suntem supuși de prea mulți ani.

 

”La Revoluție e un haos greu de imaginat (…). Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea și că în curînd or să plece TAB urile la graniță. (…) Avem un bucureștean șmecher (…) care află că e revoluție pe 20 decembrie. În aceeași zi sîntem strînși de un maior care e șef pe la partid, care ne ține o prelegere înălțătoare despre cum nu există cale de întoarcere din comunism (…). Peste două zile, maiorul este cu Revoluția și îl înjură pe Ceașcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi este un om de succes în Bistrița, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd și primul erou al Revoluției, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se lovește la cap și ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e și cu teroriștii, nu de alta, dar trei colegi sînt trimiși să păzească stația de apă din afara orașului și, plictisiți, se apucă să tragă la țintă într-un picior de pod. O parte din gloanțele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraș și așa se naște legenda teroriștilor în Bistrița. Imediat după Crăciun e o veselie totală, așa că decidem să ne luăm liber și ne cărăm acasă.  (…) În Arad sînt mai mulți eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deștepți ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sunt teroriști. Frica l-a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacție în lanț, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială, este, desigur, că au fost împușcați de teroriști.  Sînt și o mulțime de momente stupefiante, cu APV-iști care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie și de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulțime de ajutoare din Vest și avem un locotenent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piața din Arad, decide că ar fi mai ușor să ni le vîndă nouă, soldaților. Mare parte a ajutoarelor sînt ”împrumutate” și apoi vîndute de către APV-iști în piețele din oraș”. (”APV-iști, așa le spunem gradaților care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viață”).

 

Cohortele de minciuni și hoții (la liber!) au acoperit, chiar începând de atunci, adevărul acelor zile, deopotrivă pline de extaz și de tristeți. O parte din realitățile de atunci le mai găsim în cărțile lui Grigore Cartianu. Un lucru este însă clar: o societate construită pe minciună, prosteală, păcăleală, hoție și fals nu are viitor! Cuvântul ”revoluție” are, la noi, un sens aparte: lovitură militară de stat, cu sprijin moral-uman străin, organizată de cleptocrația comunistă de partid și de stat pentru propria sa propășire.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 88 (LXXXVIII) Miercuri, 29 III 2017          Jocurile (non)cooperării (I)

 

Motto:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.

Bătrânul tace:  „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. Lucian Blaga, Trei fețe, din Poemele luminii

 

Teoria jocurilor ține, în esență, de etic (adecvarea scop-mijloc), respectiv de politic (stabilirea scopurilor în funcție de mijloace) și economic (combinarea mijloacelor pentru atingerea scopurilor), fiind un demers psihologico-antropologico-probabilistic de testare și educare a comportamentelor umane în situații limită. Concentrat, toate aceste dimensiuni (mono)disciplinare (plus altele) se regăsesc, coerent și unitar, în Metodologia Scop Mijloc.

 

Soluțiile de ieșire din situații dificile se bazează, în general, pe două atitudini fundamentale, ambele având drept ax central COOPERAREA. Toată evoluția omenirii (îndeosebi lupta omului de adaptare la rigorile Naturii) este intim legată de acest concept. Astfel, rostul cooperării rezidă în ”unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Dar, exact ca în jocurile de copii sau în cele sportive, echipele se refac mereu, cu diferite/ noi structuri de persoane: astfel partenerul de ieri poate fi dușmanul/ concurentul de mâine. De aici și reticența de a coopera deschis și sincer până la capăt. Alternativa la cooperare este promisiunea de a coopera urmată de decizia de a nu coopera (adică de a trăda și a câștiga pe termen foarte scurt). Intensificarea cooperării/ încrederii stimulează și concurența/ trădarea.

 

Pragmatismul anglo-saxon s-a dovedit mereu peren și util, culminând cu zicerea cinică și mediu-prezenteistă a lui J.M. Keynes: ”Pe termen lung vom fi cu toții morți”. De aceea, el a ales ca orizont de soluționare a crizelor din economie termenul scurt spre mediu. Alternativ, ideologia comunistă marxistă a vizat doar termenul foarte lung, iar cea comunistă leninistă termenul scurt. Pragmatismul vizează, de regulă, termenul foarte scurt. Desigur, teoria jocurilor are ca ingrediente principale concepte din psihologie: încredere și neîncredere, cooperare și trădare, sinceritate și perversitate. Toate sunt atitudini la fel de real-umane și ”nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin”. Alternanța cooperare-concurență este perechea de pedale cu care bicicleta numită Viață înaintează (în limitele biologicului).

 

Alegerea atitudinilor/ tacticilor/ strategiilor bazate pe cooperare sau concurență este determinată de costuri (eforturi) și rezultate (efecte). Postmodernitatea a introdus și terțiul inclus (tertium datur) numit co-oncurență, adică coexistența celor două într-o strategie unică. Vezi, mai pe larg, despre coopetition/ cooncurență pe Google (doar în limba engleză).

 

Unul dintre jocurile logico-psihologice cele mai cunoscute, cu largi aplicații în strategie militară, diplomație, studii geostrategice, politici externe ale statelor și ale companiilor mari este jocul numit Dilema Deținuților (și nu Dilema deținutului, Dilema prizonierului sau Dilema prizonierilor cum mai găsim prin varii studii). Recomand citirea articolului semnat de Dorin Bodea: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cine-sint-eu  Dorin Bodea, Cine sunt eu, Dilema veche, pentru o analiză comparată cu viziunea propusă de mine (în episodul următor).

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 89 (LXXXIX) Joi, 30 III 2017          Jocurile (non)cooperării (II)

 

Motto: “Se fac uneori prostii ingrozitoare de teama de a nu parea prost.” Erkki Kivi

Cele mai cunoscute situații de Dilema deținuților sunt: cuplul marital, cuplul șef-subalterni, organizații concurente în luptă cu un dușman comun (cazul triumviratelor romane care au demonstrat că o conducere triunitară NU este posibilă), hoții și vardiștii, statul și cetățenii, noi și vecinii/ aliații/ prietenii/ dușmanii etc. Desigur, cazul clasic este cel al deținuților doritori de evadare și care se văd puși în situația de a alege cooperarea (cu variantele: pe termen scurt, mediu și lung) sau trădarea (fie din start, fie pe parcursul operațiunii de evadare). În toate aceste cazuri punctul de pornire în alegerea tacticii/ strategiei este autoevaluarea și evaluarea partenerului din punctul de vedere al modului de gândire, simțire și acțiune al acestuia, respectiv al beneficiilor și pierderilor inițiativelor (proprii sau ale partenerilor). Mai precis, cântărim gradele de inteligență și de prostie ale partenerului, adesea cu scopul (nemărturisit, dar văzut și expus mereu ca o virtute) de a aduna avantaje în dreptul propriei persoane, chiar cu riscul de a provoca mari daune/ supărări/ dezamăgiri crunte partenerului (ca să nu mai amintesc de firească dorință de răzbunare a celui trădat, sentiment care potențează neașteptat de mult sârgul și capacitățile organizatorice ale sale).

 

Varianta clasică a Dilemei deținuților este tehnic-probabilistă, una care evaluează cinic și tehnic șansele de câștig în urma presupunerii empatice cu privire la intențiile partenerului. Această reducere la gândirea de tip loterie este cea mai frecventă în majoritatea variantelor construite pe această schemă logică cunoscută încă din antichitate. Ea obligă la o încercare de maximizare a beneficiilor proprii pe baza presupunerilor referitoare la ce și cum gândește celălalt. Oamenii cooperează între ei nu din altruism și iubire de semeni, ci din calcul egoist, partenerul fiind doar un mijloc, printre altele, de atingere a scopurilor personale propuse de un individ. Paradoxal, deși această schemă logică este cunoscută din antichitate, ea este mereu aplicată (cu succes) inclusiv în relațiile dintre state, unul dintre ele fiind pierdant ca și cum n-ar fi auzit niciodată de acest joc… La rândul său, statul câștigător, în euforia succesului, cade și el în capcana acestui joc devenind, la rându-i, pierdant. Pe plan intern, lucrurile stau la fel: statul păcălește cetățenii pentru ca apoi cetățenii să păcălească sau să ocolească statul. Iar istoria se repetă ca și cum nimeni nu dorește să învețe nimic din lecțiile istoriei. Deoarece spațiul pe care mi l-am acordat pentru fiecare episod nu permite acum prezentarea variantei mele de Dilema deținuților, voi amâna pentru episodul următor acest lucru, dar cu precizarea în avans a celor două aplicații practice pe care le voi lua în considerare, ulterior prezentării schemei generale: a) raporturile economice dintre cetățenii români în perioada anilor 90; b) raporturile dintre cele două superputeri (SUA și URSS) care au partajat lumea/ omenirea postbelică (1945 – 1991). În cazul a) chiar nu puteam vorbi despre o cunoaștere la nivelul întregii populații a Dilemei deținuților, fapt care a dus la câștiguri și pierderi fabuloase din partea inițiatorilor jocului (firme nou create între persoane doar presupuse a fi de bună credință, jocuri piramidale în care au fost implicate, nepermis, instituții ale statului, presa ”liberă”, personalități politice etc.). Cât privește cazul b) aici s-a lucrat timp de decenii pentru obținerea rezultatului dorit (căderea comunismului și liberalizarea piețelor acestei zone pentru un capital flămând de terenuri ”virgine”). “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent” (Benito Perez Galdos)

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 90 (XC) Vineri, 31 III 2017          Jocurile (non)cooperării (III)

 

Povestea de mai jos se poate întâmpla oriunde, oricând și oricui. De aici și gradul său de maximă generalitate. Este Dilema deținuților în varianta mea.

 

Doi răufăcători (din punctul de vedere al moralei și legilor în vigoare) sunt arestați și lăsați (la păstrare/ în detenție) până a doua zi când urmau să fie judecați și pedepsiți. Să-i numim A și B. Cunoscând ce-i așteaptă, cei doi își frământă mințile pentru a căuta o cale de scăpare/ evadare. A este reticent în a sugera colegului de celulă COOPERAREA în vederea evadării. Iată raționamentul lui A: ”B este un răulean, ca și mine, un om fără cuvânt care ar fi în stare să mă denunțe pentru a-și ușura pedeapsa. Deci, nu! Nu îi voi divulga planul meu de evadare. Mai bine îl las să adoarmă și voi vedea cum pot să mă descurc singur”. Raționamentul lui B este absolut identic. Așadar, ambii refuză cooperarea, fapt care le diminuează șansele de evadare. Ambii pierd însă. Să presupunem că ei înșiși își evaluează rezultatul raționamentului și își alocă minus 30 de puncte. Timpul trece, conștientizarea consecințelor NON COOPERĂRII îi face pe amândoi să-și ”îndulcească” atitudinea reticentă inițială. Fiecare gândește cam așa: ”în fond, dacă nu cooperez înseamnă că pe lângă paznici mai am un dușman în plus. Chiar aici, în celulă, lângă mine”. Cu riscul să fie denunțat, din aproape în aproape, fiecare calculează avantajele riscului de a se deschide întru COOPERARE. Evaluativ, noua lor atitudine este un pozitivă, iar în locul pierderilor apar beneficii. Nu foarte mari, dar beneficii. Fiecare își evaluează noua atitudine cu plus 10 puncte. În loc de o pierdere substanțială, mai bine un mic câștig, nu? Gândit și făcut: apropierea are loc, se naște un plan comun: unul dintre ei se preface grav bolnav. Celălalt cheamă un gardian pentru a nu-l lăsa să moară pe coleg. Gardianul vine să vadă, este lovit de amândoi deținuții, care  îl încuie pe gardian în celulă și … ies în curtea închisorii. Aici se vede din plin avantajul cooperării: gardul foarte înalt nu putea fi escaladat de unul singur. Urcat pe umerii lui B, A ajunge pe zid și îl trage imediat și pe B după el. Ambii sunt pe gard, libertatea este extrem de aproape, dar fiecare își evaluează, instant, șansele de scăpare. A gândește: ”dacă nu-mi măresc acum șansele de evadare, riscăm amândoi să fim prinși mergând împreună și ajungem amândoi în arest. Mai bine fiecare pe drumul său, cu norocul său. Mai mult, îmi pot maximiza șansele dacă am curajul să scap de coleg chiar în acest moment. Îi voi face un brânci și îl voi prăvăli în curte. Apoi, voi striga la pază că B a vrut să fugă. În caz că vom fi prinși amândoi, eu voi brava în doritor de justiție, oprind un deținut să evadeze. Paza va veni, fiind ocupată cu B, iar eu voi fugi în liniște…”. Dar B cum gândește? Exact la fel! Și atunci cine câștigă? Evident, cine va trăda primul. Să spunem că A este ”curajosul”. Cel care trădează chiar reușeșete să fugă, evaluarea reușitei sale fiind răsplătită cu 40 de puncte. De la minus 20, la plus 10 și apoi la plus 40! Asta da ”inteligență superioară”. Scopul scuză mijloacele! ”Dacă nu o făceam eu, o făcea B”, se mângâie A… Așa e viața: unii câștigă, alții pierd!  Și totuși… Pământul e rotund, adică se învârte și odată cu el și noi oamenii. A a ajuns un om de afaceri superbogat, a devenit și parlamentar și oferă lecții de bună purtare semenilor săi. B a fost judecat și pedepsit (inclusiv pentru tentativă de evadare). Eliberat înainte de termen pentru munci suplimentare și bună purtare, B iese din închisoare cu un singur gând: răzbunarea! Își caută prieteni, se împrumută, face un ziar (mai nou, un post TV) și îl demască pe A pentru fraude vechi, dar necunoscute. A este judecat și… acum este încă în închisoare, în timp ce B a urcat pe scara bogăției și a încrederii semenilor. “Mulți simt o ușurare când văd că și alții sunt capabili de prostiile lor.” (Nicolae Iorga).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 91 (XCI) Sâmbătă,     1 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (IV)

 

Deosebirea dintre jocul Dilema deținuților din alte variante și cel din varianta mea este că eu las evaluarea la latitudinea deținuților înșiși și nu a unui evaluator extern (bancher, polițist, judecător etc.). Fiecare își asumă riscuri, își folosește mijloacele de care dispune și le consumă pentru atingerea scopului propus în deplină cunoștință de cauză. Evident, vorbim de oameni raționali, cu gândire similară și potențial cognitiv apropiat. Sigur, dacă pui la întrecere un geniu și un oligofren, lucrurile se schimbă. Contextul face și el parte din panoplia mijloacelor existente la îndemâna actanților/ actorilor/ acționarilor/ făptuitorilor. Diferența dintre A și B este dată de secunda sau fracțiunea de secundă care decide câștigătorul și pierdantul. Încă din perioada în care calculatoarele erau doar ”in potentia”, jucând șah, am afirmat mereu că, în condițiile unei capacități de stocare a TUTUROR mutărilor posibile, întotdeauna va câștiga albul (cine mută primul). Revin la dilema noastră. Evident, cazul ideal/ utopic chiar, este ca fiecare să se gândească și pe termen lung la consecințele trădării unui acord, a unei înțelegeri/ promisiuni. Câștigul pe termen scurt poate fi obținut relativ ușor de către oameni necugetați (furt, omor, trădare, corupție etc.), dar conștientizarea consecințelor obținerii acestor câștiguri va determina oamenii să coopereze, respectiv să câștige puțin, dar constant și sigur, în locul ”tunurilor” riscante și distrugătoare de vieți (inclusiv a ”tunarului”).

 

Aplicația promisă. Cazul a) se referea la dilema celor care au înțeles, imediat după 1990, că  economia este jocul liber al cererii și ofertei (chiar dacă acestea sunt induse prin varii șmecherii care vor fi, ulterior, decontate). Oameni iubitori de îmbogățire rapidă s-au lansat imediat în afaceri/ business. Unii nu aveau bani, dar aveau idei. Una dintre idei era să cauți un partener de afaceri care să aibă ”ceva cheag”, dar care nu avea timp să se dedice afacerilor și nici curaj să-și lase meseria pentru a risca business uri nesigure. Cazul clasic după 90, la noi, a fost cuplarea medicilor și economiștilor, în afaceri. Paradoxal sau nu, în timpul dictaturii, medicii făceau armata (patru luni) împreună cu economiștii. Prieteniile din armată au permis asocierea medicilor care mai aveau ceva rezerve bănești, cu economiștii (îndeosebi contabili) care știau să facă ”hârtiile pentru bancă”. Nu puține au fost cazurile în care excesul de încredere a făcut ca medici proprietari de firme să se trezească că au semnat actul de donație a întregii lor averi către partenerul de afaceri care ”aducea hârtiile la semnat”. Mediatizarea acestor cazuri a creat un sentiment de neîncredere cvasigeneralizat, ceea ce a îngreunat mult relansarea economică a României, crearea clasei de mijloc și o creștere economică sănătoasă. Din păcate, sloganele politicienilor cu interese de afaceri – de tipul ”Să relansăm încrederea!” – au compromis rapid și ideea de încredere reciprocă, în timp ce suspiciunea, reticența și neimplicarea erau mai prezente decât colaborarea reciproc avantajoasă. Comunismul ridicase colaborarea la rangul de unică atitudine pozitivă, concurența fiind considerată inumană și perversă. În realitate, permanent, concurența presupune și cooperare, iar cooperarea presupune concurență. Dacă nu ar exista cooperare în cadrul unei firme, acea firmă nu ar reuși în lupta de concurență. În altă ordine de idei, orice act de cooperare dintre salariații unei firme este, totodată, și o concurență tacită pentru păstrarea jobului, pentru avansare, pentru premii etc. Cele două atitudini fundamentale coexistă permanent, dar trădarea cooperării promise le permite unora ascensiuni fulgerătoare, urmate, nu de puține ori de prăbușiri zgomotoase. Este nevoie de mai multă cooperare în cadrul concurenței și renunțarea, pe cât posibil, la tentația trădării aproapelui, acel fruct otrăvit dar apetisant din care mușcă multă lume, ducând la tensiuni și la neîncredere: cancerul oricărei societăți.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 92 (XCII) Duminică,    2 aprilie 2017    Jocurile (non)cooperării (V)

 

”Prostia devine invizibila cand ia dimensiuni suficient de mari”     (Bertolt Brecht)

Cea de a doua aplicație (b) a Dilemei deținuților în varianta propusă de mine explică atât strategia Occidentului de prăbușire a comunismului și a URSS, cât și spiritul de revanșă/ răzbunare al fostului imperiu sovietic (Rusia imperialistă de azi) față de înfrângerea în fața Occidentului. Istoric: în WWII America a ajutat URSS să supraviețuiască atacurilor naziste germane și să întoarcă soarta războiului în favoarea Aliaților. Deoarece orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, URSS s-a declarat, imediat după 1945, dușmanul capitalismului în general și al imperialismului american în special care tocmai a ratat șansa de a desființa comunismul printr-o lovitură nucleară împotriva Moscovei. Ca răspuns, SUA au declanșat (în anii 50) mcchartismul/ vânătoarea de vrăjitoare – un război intern împotriva tuturor simpatizanților URSS creați de SUA în anii războiului antihitlerist. A început Războiul Rece, un război surd, cu mijloace nemilitare – un precursor al Războaielor Informaționale de astăzi. Pe parcursul acestui Război Rece atât SUA cât și URSS au conștientizat faptul că fiecare dintre ele este dependentă de cealaltă. Ambele erau două state care doreau să evadeze (ca în Dilema deținuților) din situația de dependență reciprocă. Să ne amintim de cei doi deținuți arestați și care au realizat că depind unul de celălalt, dar imediat cum a apărut oportunitatea aruncării partenerului peste bord, nu au ezitat să o ia în calcul, iar cel mai abil/ iute/ curajos/ cinic/ pervers/ ipocrit etc. nu a ezitat să o și aplice.

Aplicarea mai clară a ideii din acest model managerial politico-economico-etic (numit generic Dilema deținuților) a început prin lansarea de către W. W. Rostow a teoriei convergenței sistemelor social politice opuse, sugerându-se, subliminal, renunțarea la atitudinea de noncooperare (minus 20 puncte pentru ambii parteneri). Teoria lui Rostow propunea cooperarea de pe picior de egalitate a celor ”doi mari”, fiecare având de câștigat din asta (câte 10 puncte). Dar, la un moment dat unul dintre parteneri simte că ar putea câștiga 40 de puncte, trimițându-l pe ”partener” la 80 de puncte distanță, în urmă. Prilejul aplicării acestei strategii s-a numit Gorbaciov (1985). Curtat intens de Occident ca un lider providențial, demn de istoria mondială, Gorbaciov a acceptat renunțarea la atuurile militare pe care le avea (în ideea aducerii la același numitor comun a forțelor celor două superputeri). Liderii din țările lagărului comunist au acceptat schimbările propuse (mai puțin cei din România, China, Coreea de Nord și Cuba). În România, KGB ul sovietic a rezolvat rapid situația, China a acceptat reforme de tip capitalist în câțiva ani, Cuba s-a apropiat de SUA, iar Coreea de Nord se înarmează în continuare. În decembrie 1991, URSS dispare ca stat. Europa era pregătită să integreze colosul rus rămas, dar Casa Comună Europeană avea doar acoperiș, nu și temelii. În timp, dorința de revanșă a Rusiei asupra Occidentului a fost preluată și amplificată de același sistem kgb ist care a dus la ”revoluțiile” din Est. Un kgb ist rus ambițios (Putin) a fost adus (din Germania) să îndeplinească această misiune, aflată, acum, în plină desfășurare. Semnalul revanșei a fost dat în 2008 (Georgia), proces care a culminat cu anexarea Crimeiei (2014). Întreg sistemul internațional de tratate este puternic subminat. Păcălitul (Rusia) a devenit păcălitor, iar Occidentul este acum în poziția păcălitului care ar trebui să se pregătească de revanșă. Nu avansez ipoteze și pronosticuri pentru următoarele mișcări strategice, dar acestea vor urma, în continuare, modelul numit Dilema deținuților. ”Prietenia” Trump-Putin pregătește revanșa americană asupra revanșei ruse. Cum spuneam, modelul acesta este bazat pe un binom, dar realitățile actuale au mai mulți centri de putere care se vor alia în așa fel încât, probabil,  câștigătorul va lua totul.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 93 (XCIII) Luni, 3 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VI)

 

Dilema deținuților este un joc predat în lume în forme variate. O aplicație simplificată a Dilemei deținuților este jocul ”x și/ sau y”. Iată ”povestea”: Axioma de bază a jocului este că ”raritatea creează valoarea”. Deci scopul jocului este acela de a acumula mai multe puncte prin ”talentul” de a fi singur pe piață (monopol natural) sau într-o companie foarte restrânsă (oligopol). Jucătorii pot fi firme, state, echipe sportive etc. Acest joc este unul co-opetitiv/ co-oncurențial (cooperare în cadrul concurenței). Partenerii cooperează pentru a se impune pe o piață concurențială/ liberă, într-o ideologie sau într-o modă. Cazul ideal este ca fiecare dintre ei să se ferească de a face același lucru ca ceilalți (asta stimulează mult inovarea, unicitatea, valoarea maximă fiind obținută prin deținerea monopolului natural). Se formează patru echipe de câte minimum patru membri: a) un lider/ manager. Acesta preia informațiile de la analist și în caz de variante echivalente optează pentru una dintre ele, asumându-și responsabilitatea și consecințele; b) un purtător de cuvânt (negociator, comunicator). În cazul în care se stabilesc relații de cooperare cu două sau cu trei echipe, merge la negocieri și stabilește o strategie comună. Aici este vârful de tensiune al jocului, la fel ca în cazul celor doi deținuți care, aflați pe gardul închisorii, decid dacă și când trădează. Nerespectarea contractului/ înțelegerii/ convenției stabilit(e) la negocieri poate aduce pierderi ambelor echipe, dar și maximizarea câștigului pentru doar una dintre echipe, cealaltă înregistrând pierderi); c) un contabil care are obligația de a consemna CORECT câștigurile și pierderile, comunicând doar managerului și coordonatorului de joc (profesorului) situația reală a echipei; d) un analist cu calități intuitive și cognitive peste medie și care ”monitorizează piața” în sensul că încearcă să țină minte variantele jucate anterior și să intuiască opțiunile echipelor adverse. Este postul cel mai important din echipă. Conducătorul de joc stabilește numărul de runde ale jocului (concurența se întețește atunci când ne apropiem de finalul rundelor, jucătorii aflați în dificultate fiind puternic stimulați să trădeze pentru refacerea situației lor financiare. De asemenea, coordonatorul de joc stabilește/ anunță dacă jocul se face ”cu comunicare/ cooperare” între echipe, sau nu. De ex: ”Runda următoare este ”cu cooperare/ comunicare” între grupele 1 și 3”. Apoi: ”Runda următoare este fără comunicare între echipe”. Apoi: ”Runda următoare este cu comunicare/ cooperare între toate cele patru echipe” etc. Modul de desfășurare a jocului este următorul: fiecare echipă are de ales între x și y presupunând (la început totul este loterie) că ceilalți vor alege cealaltă literă.  Purtătorul de cuvânt transmite (discret) coordonatorului de joc mici bilețele pe care fiecare echipă a scris x sau y (alegerea este liberă și, la început, total aleatorie). Să presupunem că toți au scris pe bilețele litera x. În acest caz, contabilul fiecărei echipe va consemna pierderi de minus 40 de puncte. La runda următoare unii vor schimba litera, iar alții vor fi consecvenți. În mod normal coordonatorul de joc ar trebui să fie informat, la finalul fiecărei runde, despre starea financiară a fiecărei echipe. Se poate merge și pe încredere, dar, experiența  a demonstrat că… se cam fură prin înregistrări false în contabilitate. Dacă toată lumea ar alege y, atunci totalul va fi 4y, ceea ce înseamnă (din nou) pierderi de minus 40 de puncte pentru fiecare echipă. Celelalte variante sunt: 3x și 1y (cei cu x primesc minus 10, iar y ul primește plus 30 de puncte.  Similar, la 1x și 3 y  y ul este premiat cu 30, iar y ul penalizat cu minus 10. La varianta 2x și 2y se acordă, aleator, plus 20 la cei cu x și minus 20 la cei cu y. (Se poate juca și varianta premierii tuturor cu câte 20 de puncte). În final se stabilește clasamentul și se premiază echipa de pe locul 1. Dacă se acordă bonusuri (un punct la examen, o carte, o sumă de bani etc.) jocul devine pasionant și… trist pentru că trădările vor curge pe bandă rulantă….

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 94 (XCIV) Marți, 4 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VII)

Motto: ”Și nu e boală mai josnică-n lume decât trădarea” (din ”Prometeu încătușat”, de Eschil)

Dilema deținuților (Prisoners’ Dilemma) este un joc pe cât de (aparent) simplu, pe atât de complex, complicat și … contondent. Deși este doar un model ludic de comportamnent uman posibil și probabil, acesta nu încetează (după două milenii de la lansarea sa) să provoace supărări, tensiuni, drame sau chiar dușmănii iremediabile între aceia care îl joacă cu bună credință, sinceritate/ naivitate și demnitate. Jucând acest joc la universități din Iași, Chișinău, Târgu Mureș, Bacău etc., la numeroase specializări, profiluri, atât la licență cât și la master, am constatat diferențe semnificative care, totuși, nu se pot constitui în reguli și etichete asupra comportamentelor (inteligente sau proaste) ale celor care au participat la joc. Câteva concluzii, pot fi, totuși, trase cu privire la modul de gândire, simțire și acțiune al actanților.

  1. Mulți au ignorat faptul (fundamental, cred eu) că acest joc este unul care pornește de la realitatea neplăcută a vieții: existența reală a răufăcătorilor/ corupților/ infractorilor/ certaților cu legea/ ilegaliștilor/ deținuților/ pușcăriabililor/ pușcăriașilor ș.a.m.d. Dorința lor de a se bucura de libertate evadând, încălcând, DIN NOU, legea apare (din păcate) multora ca fiind una firească, umană, normală, logică, acceptabilă etc. Urme de normalitate apar, culmea, tocmai în momentul în care cei doi nu intenționează să coopereze, apreciindu-se reciproc ca fiind persoane nedemne de încredere. Cum să ai încredere într-un infractor/ corupt care ar fi tentat să încalce din nou legea?
  2. De asemenea, prea mulți actanți au găsit de cuviință să trădeze cu nonșalanță, justificând această nouă mârșăvie prin beneficiile materiale și umane imediate. Deci, accepți să te pui în papucii unor infractori, apoi accepți că fuga de judecată (evadarea) este firească, iar în final te răzbuni pe fostul partener de evadare pe care îl consideri ca fiind un tip lipsit de onestitate, în timp ce tu (alt infractor) clamezi încredere, corectitudine și bună purtare de la un semen certat cu legea…
  3. Dacă jocul ar fi avut ca actori/ actanți doi tineri care ajung în beciul poliției/ închisorii dintr-o întâmplare sau coincidență nefericită, în dorința de a evita o eroare judiciară de proporții, atunci evadarea lor avea o justificare (ei urmând să se ocupe, după evadare, cu adunarea probelor cu privire la propria lor nevinovăție), atunci DA evadarea lor avea o justificare, iar trădarea lui A putea fi explicată logic prin dorința de maximizare a șanselor lor de reușită: scapă unul, adună probele apoi îl salvează și pe B care a fost sacrificat tocmai în numele ideii de dreptate.
  4. Ipoteza de bază a acestui joc (ipoteză pe care nu o agreez) este aceea că omul este inerent rău, neiubitor de semeni, că el este tentat mereu să nu respecte legea și că – odată legea nerespectată – succesiunea infracțiunilor apărea ca firească: într-o lume plină de nedreptăți, doar comițând nedreptăți și mai mari vei reuși să supraviețuiești. Este logica lui Homo homini lupus pe care sperăm să nu o mai regăsim în omenirea care (cică) s-a detașat de mult de animalitate și primitivism.
  5. Din păcate, marea majoritate a celor care joacă acest joc cad în plasa tentantă a trădării, considerând că maximizarea beneficiilor este legea fundamentală a existenței umane (fiind, de fapt, doar un alt nume pentru lăcomie, avariție, iubire de arginți etc.). Ca și în cazul aplicației ”x și/ sau y” mereu există posibilitatea obținerii unor beneficii prin cooperare, prin onestitate și prin respectarea legii. Altfel, într-adevăr, jocul (viața însăși) este plin(ă) de tristețe și de regrete în loc să fie (doar) BUCURIE.

 

Liviu Druguș

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 95 (XCV) Miercuri, 5 aprilie 2017  Jocurile (non)cooperării (VIII)

 

Motto1:  ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” (Iulius Cezar, apud Plutarh)

Motto 2: ”În încredere zace trădarea” (anonim)

 

  1. Interesante au fost comportamentele studenților de la diferite specializări. La o secție de psihologie-sociologie (majoritatea studente) lucrurile au fost luate extrem de în serios, două foste prietene certându-se și acuzându-se de ipocrizie și necinste pentru că au trădat convenția stabilită la negocieri (au preferat să câștige echipa din care făceau parte). La polul opus au fost studenți de la matematică și politehnică, unde lucrurile au fost tratate cu detașare, cu sânge rece și cu veselie. Fără a generaliza, multe inițiative de reformare a educației de la noi au fost lansate și urmărite de profesori de matematică. Spiritul antreprenorial era la el acasă, aceștia înființând firme sau ong uri care au oferit servicii de consultanță contra-cost sau au câștigat proiecte finanțate din bani europeni. Personal am luat aceste inițiative ca forme de trădare a intereselor sistemului de educație de la noi (motivația mea: banii au fost cheltuiți, dar nimic nu s-a întâmplat/ schimbat în bine în școala românească).
  2. Sub raport geografic, cei din zona Moldovei au fost mai predispuși spre idealism și luare a jocului în serios. Un caz aparte am cunoscut la un master dedicat managerilor de spitale (master organizat de Universitatea Al. I. Cuza din Iași) unde un cursant mi s-a adresat tranșant: ”sunt interesante aceste jocuri, dar eu v-aș ruga să ne învățați niște șmecherii cu care să facem bani mulți”. I-am recomandat să studieze cu atenție Dilema deținuților. Nu cred că mi-a urmat sfatul. Peste ani am citit în presa locală despre dosarul penal deschis pe numele fostului masterand, pentru corupție L .
  3. La o primă analiză, acest joc pare a fi unul care îndeamnă la trădare, la nerespectarea legii, la minciună și compromisuri josnice/ neoneste. Eu unul îl văd ca având o menire preponderent preventivă, sugerând actanților că este preferabil un câștig modest, dar sigur și legal, decât unul mare și bazat pe trădare/ minciună/ încălcarea legilor. Faptul că, cel puțin la noi, fiecare rând de alegeri este urmat de noi serii/ promoții/ cohorte de dosare penale, de demiteri și excluderi pe motiv de corupție îmi întărește convingere că fie acest joc (de fapt, o aplicare a Metodologiei Scop Mijloc) nu este cunoscut/ studiat/ înțeles, fie că el a fost luat exact pe dos – ca model de înălțare în ierarhii pe umerii naivilor/ păcăliților/ cinstiților/ credulilor a căror sinceritate și onestitate a fost luată drept prostie, iar tupeul de a trăda a fost considerat o veritabilă probă de înțelepciune.
  4. Deși abordarea mea și a lui Dorin Bodea diferă sub unele aspecte, concluzia domniei sale (la articolul recomandat la începutul acestui miniserial despre Jocurile non/ cooperării) este și a mea: ”Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți (…)?

În încheiere, propun spre reflecție câteva aforisme despre trădare, presupusul și iluzoriul izvor al mai binelui într-o relație:  ”Cine trădează va fi trădat” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); ”Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut” (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei); ”Când eşti cu adevărat dedicat partenerului tău, îţi este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ţi trăda partenerul este acelaşi lucru cu a te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu, nu poţi să faci aşa ceva” (Paul Ferrini, Liniștea luminii)

Liviu Druguș

 

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 96 (XCVI) Joi, 6 aprilie 2017.Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (I).

După cum s-a mai subliniat în acest serial prostia nu este neapărat opusul inteligenței și nici inteligența nu este inversul prostiei. Dimpotrivă, cele două ”calități” coexistă și se manifestă discret sau continuu, după caz, persoană, context și zestre genetică. Unora dintre noi încă li se mai pare inexplicabil cum oameni taxați/ considerați/ presupuși sau testați ca fiind inteligenți fac prostii de o enormitate greu de anticipat/ imaginat. La acest sensibil domeniu al continuumului prostie-inteligență se aplică foarte bine logica terțului inclus (tertium datur) a lui Ștefan Lupașcu/ Stephane Loupasco. Este logica postmodernă a lui ”și – și”, deosebită de logica modernă de tip ”sau – sau”. Așadar la întrebarea: cum este XY: prost sau inteligent?, răspunsul este: și-și! Pentru a oferi o minimă explicație acestui adevăr destul de greu de acceptat amintesc cititorilor că nimeni nu poate fi deștept/ inteligent 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De asemenea, nimeni nu poate fi prost non-stop! Dar există în fiecare secundă a existenței noastre conștiente o anumită proporție între adecvarea acțiunilor noastre (mijloace) la intențiile nostre reale (scopuri). O persoană care să aibă capacitatea de a adecva perfect, în mod continuu și pe TOATE planurile, mijloacele la scopuri și scopurile la mijloace pur și simplu nu s-a născut încă. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre o raționalitate instrumentală  perfectă/ absolută/ infinită. Prin aceasta cred că am demonstrat că în momentele în care raționalitatea noastră instrumentală scârțâie/ șchiopătă/ suferă deja avem un coeficient de prostie pozitiv supraunitar. Cu riscul să mă repet (sau să repet spusele altor autori pe care nu i-am citit încă) starea de prostie este o stare naturală, firească, omenească. A pretinde că nu avem momente de prosteală acută (uneori, chiar cronică) înseamnă să te consideri supraom/ zeu/ înger/ titan/ genial non-stop, pretenție care – culmea! – demonstrează și mai puternic faptul că prostia este, mereu, la ea acasă.

Grecii numeau ”barbari” pe toți cei care nu împărtășeau adevărurile civilizației grecești, iar religiile (îndeosebi în varianta lor fundamentalistă) numesc pe toți aceea care au o altă religie/ credință – ”necredincioși”. Din această confruntare între credințele/ religiile lumii se poate deduce cu ușurință că ele sunt simple constructe umane, neavând de a face cu (dumne)zei, sfinți, îngeri, extratereștri sau alți potențiali  creatori de lumi pământene. În copilărie, ne amuzam de triburile africane care aveau cântece, dansuri și incantații pentru aducerea ploii, pentru victoria asupra tribului vecin sau pentru pacea eternă. Cu siguranță, acele triburi priveau/ privesc și ele cu condescendență/ îngăduință/ milă la ritualurile similare din religiile europene sau asiatice care fac ceremoniii similare. Am invocat aici sensibilul și prea delicatul subiect al credințelor religioase pentru că în ochii ateilor, agnosticilor și liber cugetătorilor toate aceste credințe sunt simple tehnici de marketing și comunicare în ideea găsirii unor forme de organizare socială și societală suportabile și acceptabile. Marxișii au propus o nouă religie (comunismul) considerând vechile religii drept iraționale, iar pe adepții acestora drept lipsiți de uzul rațiunii. Într-adevăr rațiunea și credința sunt paralele și nu opuse/ antagoniste/ contradictorii. Dacă s-ar face o medie a IQ urilor raționaliștilor și cea a religioșilor rezultatele ar putea fi (foarte probabil) apropiate sau ar putea înclina când în favoarea unei tabere, când în favoarea celeilalte, de la un an la altul. Așadar, nici raționalitatea nu este identică cu inteligența, după cum cu greu ar putea cineva să găsească o corelație (pozitivă sau negativă) între gradul de inteligență (IQ) și gradul de religiozitate al unor persoane. Grav mi se pare faptul ca cineva să-l (des)considere pe altcineva pentru simplul motiv că acel altcineva are o altă credință/ religie. O asemenea (des)considerare chiar ar merita încadrată în marele ocean al prostiilor omenești. Voltaire, conștient de nocivitatea etichetărilor pe bază de credințe/ convingeri scria că ”A ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 97 (XCVII) Vineri, 7 aprilie 2017. Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (II).

 

Dacă cineva ar întreba: cum poate știința să oprească războaiele, obiceiurile proaste și proasta creștere a unor parlamentari (români, dacă țineți neapărat) răspunsul nu este decât acesta: nu poate! Și asta nu pentru că știința nu este suficient de științifică, ci pentru simplul motiv că studiul comportamentului uman (studiu efectuat de varii discipline cum ar fi: etica, managementul, psihologia, sociologia, relații publice și comunicare etc.) nu ține de știință, de metodologia științifică, respectiv de cunoașterea științifică (riguroasă, repetabilă, predictivă), ci de un set de aproximări care se doresc a fi științifice. S-a pretins că studierea omului ar echivala cu cunoașterea omului. Fals! Nu orice studiu are ca rezultat un plus de cunoaștere. Este și cazul studiilor despre om (despre inteligența sa și despre prostia sa) care nu vor putea converge spre adevăruri etern stabilite și general aplicabile. De ce? Tocmai pentru că cei care studiază omul sunt oameni (adică subiectul studios și obiectul de studiu coincid). Oamenii (de știință) îi studiază pe oameni (în general), dar se uită că savanții sunt aproape la fel de diferiți ca și restul oamenilor pe care îi studiază. De aici și reticența (mea) față de măsurătorile nivelurilor de inteligență ale oamenilor. Departe de a fi probe de științificitate, multe studii psihometrice au degenerat în manipulări politice și propagandistice de joasă speță. Am amintit într-un episod despre un studiu relativ recent care plasa nivelul de inteligență al românilor undeva la coada Europei. Ochiometric s-ar putea afirma că devreme ce ne-au plecat aproape patru milioane de creiere, majoritatea școlite și cu inteligență peste medie, este cât se poate de logic ca media celor rămași acasă să aibă un nivel de inteligență ceva mai scăzut în comparație cu situația când și diaspora ar fi inclusă în rândul românilor din România. Circula un banc: cum își pot crește bulgarii și polonii nivelul de inteligență? Răspuns: trimițând toate blondele în vacanță în străinătate. Așadar, despre relativitatea Coeficientului de inteligență este vorba în acest episod. Mai exact, una este să vorbești despre evaluări ale inteligenței, despre factori care pot duce la creșterea inteligenței, despre creșterea vitezelor de reacție la anumiți stimuli etc., dar cu totul altceva este să invoci ”știința” în calcularea Coeficientului de inteligență (IQ) și cu totul altceva este să faci clasamente ale națiunilor/ regiunilor ca la fotbal. În condițiile în care melanjul populațional a atins niveluri greu de presupus cu un secol în urmă, nu putem vorbi despre comparații rezonabile între etnii, între zone geografice sau între rase umane. Și totuși, setea de clasamente, trenduri și prognoze nu lasă cercetătorii să doarmă liniștiți. Iată concluzia, din 2014, a unor cercetători publicată de Daily Mail: ”Oamenii devin tot mai proşti. Coeficientul de inteligenţă a scăzut cu 14 puncte în ultimul secol”, cercetătorii prezentând câteva rezultate ale studiilor dedicate evaluării inteligenței la oameni în ultimul secol. Iată și explicațiile cercetătorilor: ”Pe măsură ce tehnologia avansează şi gadgeturile devin tot mai inteligente, oamenii par să devină din ce în ce mai proşti…. este vorba de un declin intelectual genetic, tot mai multe persoane îşi ating limita maximă de inteligenţă, dar în acelaşi timp această limită scade tot mai mult.  Oamenii educaţi aleg să aibă tot mai puţini copii, astfel că noile generaţii sunt formate mai mult din oameni cu un intelect mai limitat. Totodată, reacţiile oamenilor sunt mai lente (viteza de reacţie arată şi rapiditatea procesării informaţiei, adică inteligenţă)”. Cu titlu de opinie generală, cred că aceste concluzii reflectă ceea ce bănuim cu toții: lumea se tâmpește văzând cu ochii ”în fiecare zi și în proporții de masă”. Și atunci nu ar fi firesc ca savanții să încerce să facă estimări și asupra Coeficientului de prostie?

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 98 (XCVIII) Sâmbătă, 8 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)profesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (I)

 

Profesorul Constantin Romanescu (1926 – 2016) a predat la U.M.F. ”Gr.T.Popa” din Iași și a scris un articol intitulat ”Cum se compromite psihiatria?”, publicat în ”Ziarul de Iași” din 14 mai 2007. Am fost, la sfârșitul anilor 70, colegi într-o catedră mamut condusă de profesorul Petre Brânzei (1916 – 1985). Conceptul de bio-psiho-social, ca abordare integrată a bolnavilor, m-a inspirat în abordarea holistică a cercetărilor mele ulterioare. Domeniul de activitate al colegilor de la psihiatrie mă fascina mult, considerându-i ca având puteri deosebite devreme ce umblau prin mințile oamenilor. Eram atât de naiv în a crede că toți erau (și) de bună credință încât în ianuarie 1990 i-am destăinuit unuia dintre asistenți un gând al meu pe care nu îndrăzneam să-l spun oricui: să vină cu o propunere din partea medicilor psihiatri ca toate persoanele care doresc să ocupe funcții și demnități publice să aibă un atestat de ”normalitate” de la specialiștii psihiatri. Dacă această propunere ar fi fost acceptată și chiar adoptată cu siguranță am fi simțit cu toții acest lucru. Acum simțim lipsa luării în considerare a acelei propuneri. Profesorul Romanescu era de o modestie rară și l-am perceput ca nedoritor de comunicare. Gândurile sale despre cei care gândeau că au dreptul să manipuleze gândurile oamenilor, publicate înre-un ziar local, merită să figureze alături de cele ale altor minți gânditoare asupra negândirii unor semeni.  Voi reproduce în câteva episoade acest articol.

 

Tare îmi place prostia… 

Nu știu cum se explică această slăbiciune; poate printr-o analogie spirituală, cine știe… Dar am avut totdeauna o înclinare specială pentru starea de prostie a omului. În copilărie mă simțeam bine printre repetenți. Mai târziu m-am amuzat de câteva ori de niște frumuseți adorabile care erau nițeluș cam tâmpite. O femeie proastă nu te plictisește, pentru că își pune tot timpul probleme; poate din cauza asta cădeam în plasa lor. De altfel, am observat că bărbații se sinucid, aproape întotdeauna, din cauza unor femei proaste; aceste dulci creaturi nu găsesc, în momente critice, nici o soluție echitabilă; mintea lor operează cu idei simpliste, dar solide, cu geometrie fixă. Până nu te omori, nu te lasă. Sînt toxice, ca niște droguri care duc iremediabil la soluția fatală.

M-a interesat, de asemenea, și prostia banală. Prostul ”simplu”, banal este și el un tezaur de surprize. Nici cu acesta nu te plictisești; spre deosebire de omul obișnuit, adică ”normal”, acțiunile și ideile prostului banal sînt imprevizibile. Nici unui deștept nu-i trece prin minte ce gândește un prost.

Cum să nu-mi fi plăcut prostia? Starea de prostie este cea mai agreabilă parte din activitatea unui psihiatru. Amuzantă și plină de mistere.

”O să ai o mulțime de necazuri cu interesul tău științific pentru oligofreni” repeta un mare maestru al meu, doctorul Brânzei. Pe atunci eram tânăr; soarta tînărului este să-și asculte maeștrii după ce aceștia au dispărut. Eu am respectat tradiția. Acum descopăr însă că avea dreptate Brânzei: adevărul simplu că prostia este o boală care se manifestă prin ”suferința altuia”. Asculți bunăoară, conferința unui prost; el nu simte nimic, este bine mersi, dar tu te poți contamina de la prostia lui; îți strici viața. ”

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 100 (C) Luni, 10 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)prefesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (III)

 

Aceasta este ultima parte a articolului semnat de profesorul/ psihiatrul C. Romanescu:

 

”În ultimii ani, o mulțime de amatori de psihiatrie, fie diplomați în medicină (chiar în psihiatrie), fie doar ”paramedici” (interesantă denumire; și mai interesantă conversiunea acestei denumiri), mișună de la un cabinet la altul, de la o policlinică la alta, scotocind, cu înșelător interes, doctrine demult decedate  în istoria medicinei, exercitînd, în fond, o practică medicală medievală, dar fără a avea scuza mentalității medicale medievale, care era în consens cu știința timpului și se caracteriza prin mai multă credință decît a confraților ”medici medievaliști” contemporani.

            Pînă la un punct, situația trebuia tratată cu un ”umor bine temperat”. Sînt situații de tot hazul, cînd unui ins prezentînd o inhibiție sexuală nevrotică, o babă îi scoate păsărica zvîcnind de viață, lăudîndu-se că a găsit-o pitită în cracul pantalonului. Poți rîde amuzat de o mie de alte metode numai bune de mintea proștilor, care, se știe, sînt foarte mulți.

            Nu poți continua totuși toleranța de dragul hazului. Lucrurile se modernizează, pretind recunoașteri oficiale, escrocii se organizează în societăți, asociații, ligi, uniuni, urgențe etc., toate dispunînd de generoase spații, de obicei luxoase, de multe ori cu sprijin doctrinar ocult și, în toate cazurile cu fonduri consistente.

            Și în Iași există astfel de ”locații” cu conținut fictiv. Există chiar o secție de ”urgență genetică” – bizar exemplu de grăbită acceptare a progresului științific. Ceea ce lipsește, ca factor comun, este cineva, un cadru calificat.

            În paralel cu pletora de ficțiuni, o realitate stupefiantă: aglomerația de oameni bolnavi, așteptînd cuminți (ca la Auschwitz – Doamne ferește!) să ajungă, atunci cînd le vine rîndul, la un medic, la asistentă, – și aceasta, realmente, excedate de muncă și birocrație (nu înțeleg de ce atît de stufoasă).

            Parcă lipsește ceva în Iași, îmi tot spuneam. Un sentiment vag. Ajungi într-o clipită în fața unor consilieri de tot felul: de împăcare cu propria persoană sau invers, de o necesară doză de agresivitate față de tine însuți, de cabinete psihologice care tratează efectiv boli implicînd știință medicală, de cabinet de celebre nume (vedete) în consiliere sexologică. Suntem o țară de consilieri. Totuși, ne lipsește ceva, îmi spuneam.

            Dar greșeam. Prostia generală (este o realitate, să nu o eludăm) vrea încă ceva, vrea discuții naționale, la televizor. Nu se poate trăi fără o astfel de consiliere. Nu ne putem imagina o țară în care să nu existe la două-trei posturi centrale un psihiatru combinat cu un hibrid (cînd cu școală psihologică, ori, mai bine, cu un certificat de prost, care prinde bine).

            Eram sincer îngrijorat; dar acum m-am liniștit, mă simt în stare de siguranță. Am citit că a sosit iluminatul, înțeleptul, abilul doctor (care nu știu ce este: se zice că ar fi un fel de psihiatru, dar nimeni nu-l știe), care va conferenția contra sumei de intrare de 30 de lei la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și, în plus, contra nu se știe cît, va consilia, va împărtăși, tot acolo, din incredibila lui experiență, sfaturi inteligente: ”este mai bine să dormi noaptea decît să ai insomnie, este mai bine să-ți supraveghezi nevasta decît s-o lași expusă unor pofte extrafamiliale, este mai bine să telefonezi la numărul… decît să rămîi în starea asta”.

Se știe că prostia costă. Să plătească acestui ins cît vrea el și cît le permitea prostia clienților lui. Dar trebuie să înțelegem, să fim convinși că nici un bolnav nu compromite psihiatria. O compromit psihiatrii de tipul acestui peregrin, conferențiar, vagabond de iluzii, de o mediocritate periculoasă. Acești indivizi produc epidemiile de prostie în masă.”

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri