liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Dilema Detinutilor

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 572. Miercuri 25 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (28)


Cu precizarea că nu sugerez ca ideile avansate de Alexandru Paleologu să fie luate drept literă de Evanghelie, ci doar ca posibile repere în varii raționamente (food for thought) referitoare la viața partidelor politice față de care avem, volens nolens o atitudine pozitivă/ negativă neutru-indiferentă, voi continua reproducerea unor evaluări/ caracterizări a celor două aripi ale păsării numită politică.. De exemplu, așa cum am scris în dese rânduri, nu am aderat la clasificarea bolșevică a doctrinelor și ideologiilor politice prin care nazismul este trecut la extrema dreaptă, ci o trec la extremă stângă alături de și chiar suprapunându-se cu bolșevismul. În fond, toate schimbările excesiv de violente sunt manifestări ale extremei stângi. Binele făcut cu forța este apanajul extremei stângi (comunism, nazism, fascism, legionarism, cheguevarism, maoism, leninism, marxism etc). În esență, deviza extremei stângi, făcută sub amenințarea cu moartea, în numele unui iluzoriu bine superior comun, se reduce la câteva cuvinte: ”scoală-te tu, ca să mă așez eu”. Din punctul meu de vedere nu există extremă dreaptă, ci doar dreaptă: una care este, prin definiție, conservatoare a valorilor verificate (proprietate, familie, justiție). Să vedem ce credea Paleologu – senior că ar însemna dreapta și extrema dreaptă în anul de grație 1993:

Deci noi am avut elitele nostre sociale și intelectuale plasate mai degrabă la dreapta. Extrema dreaptă este altă problemă. Cum se trece de la dreaptă la extrema dreaptă este și ea o întrebare. Extrema noastră dreaptă a fost forte batjocorită și acoperită cu acuze din cauza, evident, a unor fapte strigătoare la cer și indiscutabile: niște asasinate, culminînd cu cel al lui Iorga. Dar legionarii nu seamănă, în fond, nici cu naziștii, nici cu fasciștii. Fascismul italian a început cu o acțiune mai curînd energică decît violentă, și și-a asociat apoi hitlerismul numai din motive de conjunctură, pentru că nici doctrinal nu se potriveau. Nici analiza nazismului german nu este una simplă. Albert Beguin, de pildă, s-a întrerupt din studierea romantismului german cînd a constatat ce fir direct și infailibil duce de la libertatea romantică nelimitată, la tirania nelimitată, nazistă. Cum, deci, se poate adopta o atitudine globală în chestiuni care sînt așa de intricate? Nazismul a fost atît de monstruos și de înfiorător, nu mai monstruos și mai înfiorător decît leninismul, și nu decît stalinismul, pentru că de la Lenin pleacă totul” (p. 336).

După părerea mea, presupusa intricare a etichetelor ideologice invocate în citatul de mai sus ar fi simplu de rezolvat dacă am merge la … cuvinte și predecesori. Astfel nazismul (național-socialismul) este ușor de identificat cu bolșevismul (internațional-socialismul) din simplul motiv că ambele erau doctrine socialiste de impunere a unei noi ordini la nivel global prin mijloace extrem de violente. În altă ordine de idei, părintele nazismului, Hitler, a studiat în închisoare marxism și doctrinari de stânga, iar doctrina sa vorbea tot în numele muncitorilor (Partidul său – NSDAP – s-a numit Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani. Vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Muncitoresc_German). Seniorul Paleologu a căzut în capcana creată de bolșevici de a arunca pe partea dreaptă orice alte partide de (extrema) stânga care nu erau sub conducerea și îndrumarea Moscovei. Renumitul Pact Ribbentrop – Molotov prin care Europa credea că s-a asigurat o pace pentru secole – era un pact între reprezentanții a două doctrine de extremă stângă, ambele vizând cucerirea lumii. Ca în orice joc de tipul Dilema deținuților, jocul celor doi (URSS și Reich) are o schemă clasică mereu repetabilă: a) alianța dintre cei doi (tâlhari); b) trădarea inevitabilă și grăbită a unuia dintre ei pentru că altfel urma trădarea făcută de celălalt; c) eliminarea unuia dintre cei doi similari/ identici.  Lucrurile s-au petrecut aidoma clasicei dileme, iar în viitor lucrurile se vor repeta (caeteris paribus). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Istoria culturală a prostiei & inteligenței românești (episoadele 81 – 100) (publicate pe Facebook)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 81 (LXXXI) Miercuri, 22 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (IV)

Motto: ”Ignorant este cineva care nu știe un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat”  Jim Backus

Pe lângă sistemele politic și educațional (care deformează grav și cu rea intenție ideile de adevăr, de utilitate, de onestitate, de solidaritate, de bine comun, de corectitudine, de împlinire personală, de stat de drept, de cunoaștere etc.), agnotologia a depistat reprezentanți de frunte ai celor 6P și în multe alte domenii. Reamintesc că cei 6P reprezintă persoanele care se ocupă cu cultivarea ignoranței. Așadar, avem harnici slujitori ai ignoranței în fosta cea de-a patra putere în stat, presa/ mass media, dar și în rețelele de comunicare (nu agreez termenul de rețele de socializare, deși entertainment-ul este esența civilizației actuale, numită de Mario Vargas Llosa civilizația spectacolului). În mod tradițional se considera că ”cine are de partea sa presa are și puterea”. Acum, s-a schimbat, oarecum, proverbul: ”puterea răsplătește presa care este de partea sa”. Idealul clasic de jurnalism este puternic estompat în zilele noastre de comercialismul agresiv (care a instaurat domnia zeului Ban în prea multe domenii de activitate). Voi încheia aici episoadele dedicate agnotologiei, preluând de pe net această excelentă sinteză a consecințelor – tot mai vizibile – ale cultivării inconștiente a ignoranței:

 

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 82 (LXXXII) Joi, 23 III 2017. Prostia ca balans bălăngănit între putere și putoare

 

Etimologic, puterea nu are nimic de-a face cu putoarea. Real-concret însă, da! Cel puțin la noi, unde lucrurile se derulează la vedere, fără jenă și fără alte restricții morale. ”Putoare” este cuvântul care face trimitere la ”cocotă, curvă, prostituată, târfă” (cf DEXonline), dar ”politica-i mare curvă” (zicere din popor), așa că nu oamenii curați, sinceri, corecți, onești etc. ajung la putere, ci exact opușii acestora. Paradoxurile lingvistice nu se opresc însă aici. ”Putoarea” este lingvistic legată de ”pudoare”, adică tocmai calitatea opusă a putorilor ajunse la putere. Pentru a reface echilibrul logic limba noastră cea română/ latină a generat și corelația între ”putor, -is” (putoare) și ”putridis” (putred). Mereu și pretudindeni va fi ceva putred și puturos în saloanele parfumate ale putorilor puterii (politice). Diferențele sunt date de nuanțe/ culori/ mirosuri/ miasme/ intensități și unghiuri de vedere.

 

”M-am ales!”, exclamă un personaj caragialesc aflat într-un maxim de sinceritate. Cum? ”Cu iaurt, cu gogoșele/ te făcuși vornic, mișele!”. Puterea (politică) trebuie să fie potentă, virilă, forțoasă. Altfel, cum ar putea legifera ea în contra voinței populare? Zicea, nu demult, un partizan înfocat al grațierii corupților care dorm, sărmanii, în pușcăriile patriei câte trei într-un pat (cu referire la protestele anti OUG 13 și antigrațiere): ”puteau să vină în Piață și un milion. Degeaba vin dacă nu aduc argumente juridice”. Clar? Adică, ”dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava?”. Traduc zicerea de mai sus (din limbajul putorii aflate la putere): ”băi impotenților, cărați-vă acasă!”. Citez una dintre definițiile date politicului de către cel mai potent și longeviv ministru al Externelor românești: ”politica este arta posibilului”. Poate că asta este valabil în raport cu parteneri externi, dar în raport cu prostimea internă politicul devine ”arta imposibilului”. Degeabă se întreabă, mirați, unii: ”cum a fost posibil?”. Răspunsul este: ”uite-așa, pentru că puterea (la noi) poate orice”. Ea este ”in potentia”. Iar opoziția este, din păcate, impotentă. Vin ai noștri, pleacă-ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

 

Vreți și voi la putere? Luați pastile de putut și apoi mai vorbim…

 

Dialogul putere – opoziție este (tot la noi) unul între surzi, la fel ca în glumița de mai jos, unde cauza se suprapune cu efectul, iar discernerea lor poate avea loc doar dacă stai pe loc și observi cum stau (de fapt) lucrurile. Dar, când cauza și efectul coincid, soluția nu poate veni decât din interior:

”Un șofer conducea încet autoturismul său cu geamul deschis. Un trecător îi strigă:

  • Băi, îți bate o roată! – Ceee? – Îți bate o roată! – Nu te aud deloc! – Băi, îți bate o roată! – Nu te-aud că îmi bate o roată!”

 

Episodul de față mi-a fost inspirat de ”Sarmalele reci”, un excelent nume pentru desemnarea balcanicului aliment pur românesc care are valoare și gust doar dacă este servit fierbinte. Dar la noi ”merge și-așa”, adică putem mânca și sarmale reci, dar doar cu mămăligă explozivă in potentia. Audiție plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=QIg4aUKrt8Y Prostia-i la putere. Puterea-i plină de putori

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 83 (LXXXIII) Vineri, 24 III 2017. Prostia și cunoașterea coincid. Păcat!

 

Păcatul biblic al cunoașterii (binelui și răului) are sens îndeosebi atunci când cunoașterea umană este destinată autodistrugerii speciei (dinamita, Cyklon B, bomba atomică, manipulările genetice etc. etc). Oscar Wilde spunea că ”Nu există păcat mai mare decât prostia”, cu referire posibilă (tot) la prostia oamenilor superinteligenți de a descoperi,  mereu-mereu, tehnici de tăiere rapidă și definitivă a crăcii de sub picioarele omenirii. Consonant cu Wilde, Nicolae Steinhardt a lăsat urmașilor și aforismul: ”Prostia este un păcat”. Peste ani, mai exact în 2008, doi clujeni (Nicolae Mazilu și Mircea Porumbreanu) publică lucrarea ”Știința ca păcat”, încercând o împăciuire logică între Credință (creștină) și Știință (modernă). Granițele dintre sublim și ridicol, dintre adevăr și fals, dintre bine și rău, dintre inteligență și prostie sunt, adesea, extrem de subțiri. Iluzia deținerii adevărului blochează accesul la adevăr.

 

Generosul internet ne pune la dispoziție (via Mihaela Miroiu) un decalog pentru dialog. Rostul acestui serial este (și acela) de a stimula dialogul, de a ne îmbunătăți argumentarea, de a ne apropia cât mai mult de adevăr, de esențe. Cred că dintotdeauna a fost acceptată ideea că omul cât trăiește învață. Educația pe parcursul întregii vieți (Long Life Learning) nu este decât o adaptare a acestei idei la noile condiții ale unei lumi tot mai complexe și rapid schimbătoare. Discuțiile (unele vădit interesate, părtinitoare; altele sincere, dar naive și în necunoștință de cauză și de context) pe tema justiției și luptei împotriva corupției de la noi sunt marcate, prea adesea, de erori logice, de sofisme de adormit copiii sau de argumente doar aparent valabile. Sper ca acest Decalog să ne fie util.

”Zece porunci ale logicii

(Cu cât le vom ști mai mulți, cu atât vom comunica mai decent și mai autentic. E bine să distribuiți)

  1. Să nu ataci o persoană, ci argumentele ei! (sofismul ad hominem)
    2. Să nu denaturezi sau exagerezi argumentele unei persoane ca să o poți ataca mai ușor! (sofismul omului de paie)
    3. Nu generaliza pe baza unui număr mic de cazuri! (sofismul generalizării pripite)
    4. Să nu îți întemeiezi concluzia pe baza simplei presupuneri că una dintre premise este adevărată! (sofismul petitio principii)
    5. Să nu susții că ceva trebuie să fie cauza a altceva fiindcă s-a petrecut mai devreme! (sofismul post hoc, ergo propter hoc)
    6. Să nu simplifici argumentul, considerând că există doar două posibilități! (argumentul falsei dihotomii)
    7. Să nu susții că ceva trebuie să fie într-un anumit fel fiindcă nu s-a demonstrat contrariul! (sofismul ad ignorantiam)
    8. Să nu arunci povara argumentării pe seama celui care se îndoiește de ceea ce susții! (sofismul aruncării poverii argumentării către celălalt)
    9. Să nu asumi că ceva decurge din altceva atunci când nu există nicio legătură logică între cele două (sofismul non sequitur)
    10. Să nu presupui că ceva este adevărat doar pentru că e admis de cei mai mulți oameni! (sofismul conformismului necritic: ad populum)”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 84 (LXXXIV) Sâmbătă, 25 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (I)

 

Motto: „Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să-l considerăm prost.” (Carl Gustav Jung)

Pledoariile mele pentru dialog, empatizare și cât mai bună reciprocă înțelegere vor fi, în continuare, tema subiacentă a multor episoade. Dar înțelegerea, este ea oare (bine) înțeleasă? Citatul din Jung, ales ca motto, vizează unul dintre sensurile prime ale conceptului: capacitatea intelectului uman de a stabili conexiuni/ corelații/ contexte, în urma cărora apar noi date/ informații/ cunoștințe. De la această capacitate a intelectului a apărut și termenul de intelectual, adică persoană cu o capacitate de înțelegere peste medie. În mod eronat se consideră că nu poți fi intelectual decât dacă ai terminat o facultate/ un masterat/ un doctorat. Einstein sublinia că înțelegerea, nu acumularea de date este scopul studiului academic: ”Este esenţial ca studentul să dobândească o înţelegere şi un sentiment viu al valorilor. El trebuie să aibă un simţ puternic al lucrurilor frumoase şi bune din punct de vedere moral, în caz contrar, şi posedând o cunoaştere specializată, el va semăna mai degrabă cu un câine bine dresat decât cu o persoană dezvoltată armonios”. În mod cert, există persoane supratitrate care nu pot fi încadrate în categoria (prea) largă a ”intelectualilor”. În schimb, inteligențe native, cu capacitate mare de absorbție și de interconectare a informațiilor, sunt mult mai demne de această apartenență formală (și adesea ipocrită). Așadar, primul sens al ”înțelegerii” este strict legat de individ, de creierul său și de abilitățile cu care este dotat acesta și el vizează capacitatea de a pătrunde la esențe, de a decela adevărul de fals sau binele de rău. Tot Jung este acela care pledează pentru autocunoaștere – primul test de inteligență dat de fiecare individ. La fel cum nu poți iubi altă persoană dacă nu te iubești (și) pe tine, la fel nu poate exista cunoaștere adecvată/ adevărată în lipsa autocunoașterii/ introspecției: ”Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi – el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om”. (Carl Gustav Jung). Înțelegerea nu este chiar la îndemâna oricui: ”Raţiunea nu lucrează instinctiv, ci cere încercări, practică şi învăţare pentru a progresa treptat de la un nivel de înţelegere la celălalt”. (I.Kant). Și tot Kant vorbește despre faptul că a filosofa asupra unui domeniu înseamnă, de fapt, să stăpânești/ înțelegi foarte bine acel domeniu: ”Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”. (I. Kant). Idealul cartezian al definirii existenței în funcție de gândire și al gândirii în funcție de îndoială (Dubito, ergo cogito; Cogito, ergo sum) pare mai ușor de înțeles din cugetarea următoare: ”Lipsa îndoielii este o formă de nebunie. Pentru mine îndoiala este ceea ce te face uman, iar fără îndoială şi cel mai drept dintre drepţi îşi pierde capacitatea de înţelegere, nu doar a realităţii, ci şi a umanităţii lor” spune/ scrie Tilda Swinton, pe urmele mai cunoscutului Arthur Schopenhauer: ”Lipsa de înţelegere este prostie, lipsa de raţiune este nebunie”. În fine, o cugetare românească aduce și sentimentul în intimitatea rațiunii: ”Puterea de înţelegere nu permite rănii să se transforme în ură! Intelectul o va face să rămână la stadiul de amintire cotidiană, insignifiantă!” (Iulia Mirancea, 14 septembrie 2013). Câteva aforisme vor întări șansa înțelegerii corecte a conceptului de ”înțelegere”: ”Fiecare om experimentează mai mult decât înţelege, şi experienţa, mai degrabă decât puterea de înţelegere, este cea care influenţează comportamentul uman” (Marshall McLuhan). ”Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite” (Michel de Montaigne). ”Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase” (Michel de Montaigne). ”Nicio înţelegere nu-i mai rea decât lipsa oricărei înţelegeri”. (Dorel Schor); ”Înţelegerea nu înseamnă a dovedi şi a găsi motivări, ci a cunoaşte şi a crede” (Thomas Carlyle); ”Universul este schimbare, viaţa este înţelegere” (Marc Aureliu); ”Nu distracţia o caut, ci înţelegerea. Înţelegere, înţelegere şi iarăşi înţelegere. Mă voi îmbiba cu ea, o voi inspira prin fiecare por, o voi înghesui în fiecare orificiu. Cândva mă va răsplăti. Fiecare lucru se va aşeza în locul potrivit, iar eu, în sfârşit, voi înţelege” (Laurel Coldman); ”Înţelepciunea este cunoaştere cu înţelegere şi perspectivă”. (Eolake Stobblehouse); ”Toţi oamenii au o dispoziţie egală pentru înţelegere” (Helvetius); ”Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor” (Aristofan); ”Oamenii care nu se înţeleg pe sine, tânjesc după înţelegere”.( Wilhelm Stekel).  Acest ultim aforism trimite deja la un alt sens al conceptului de ”înțelegere”, sens pe care îl voi aborda mâine.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 85 (LXXXV) Duminică, 26 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (II)

Ca o continuare la prima parte, dar și cu intenția de a sublinia importanța înțelegerii pentru acțiunea umană voi reproduce unul dintre motto urile mele preferate din anii mei de doctorantură (exact 20!). Am folosit acest citat din J.K. Galbraith la toate referatele și l-am reluat și în conținutul tezei precum și în cartea mea ”Managementul Sănătății” (Iași, 2002, 2003). Îl am mereu în minte (și îl aplic mereu) și în aceste zile: ”Mulți vor continua efortul meu actual ca fiind puțin folositor. El eludează funcția instrumentală a Economicii și se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradițional, mai științific, mai explicativ – acela de a încerca să înțeleg cum stau lucrurile” (”Economics and Public Purpose”,  Boston, 1973, p. 7). Desigur, efortul nu este urmat întotdeauna de efectul scontat (înțelegerea), însă exercițiul în sine este foarte folositor! Dar ”înțelegerea” are și o conotație care face trimitere și la sentiment, nu doar la rațiune/ gândire/ intelect. Oamenii trebuie să se înțeleagă în primul rând pe ei înșiși, apoi să înțeleagă contextele în care se află, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată spre relația cu Celălalt/ Ceilalți. A trata pe cineva cu înțelegere înseamnă a arăta/ dovedi/ practica atitudini ca: îngăduință, condescendență, compasiune, empatie, toleranță. Spune Kim Harrison: ”Tratează oamenii cu înţelegere atunci când poţi şi prefă-te atunci când nu poţi, până când vei înţelege”. În managementul vieții cotidiene, și cu atât mai mult în managementul profesionist efortul personal de a înțelege și efortul tău de a-i înțelege și pe ceilalți va avea drept rezultat buna înțelegere între membrii echipei. O spune Dale Carnegie, un profesionist în domeniu: ”Mai întâi ascultă, dă adversarului o şansă de a-şi exprima punctul de vedere. Lasă-l să termine. Nu opune rezistenţă, nu te apăra, nu dezbate. Asta ridică bariere. Scopul tău este să găseşti punţi de înţelegere”. Trecerea de la înțelegerea rațională la înțelegerea emoțională este excelent surprinsă de croatul Vladimir Milak:  ”Pentru neînţelegere e nevoie doar de unul, dar pentru înţelegere, de cel puţin doi”.  În relațiile interumane (nonprofesionale) gândirea mai trebuie pusă, uneori, în paranteze: ”Cea mai dificilă sarcină de prieten este să oferi înţelegere atunci când nu intelegi” (Robert Brault). Această capacitate de a-l înțelege pe celălat și de a avea o atitudine înțelegătoare față de acesta se numește empatie, atitudine superb surprinsă de Tom Rusk: ”Înţelegerea este consimţirea de a te pune în pantofii altuia de dragul aprecierii experienţei acelei persoane faţă de lume”. De ce trebuie să empatizăm? În primul rând pentru noi înșine. Ne va fi mereu mai bine într-o atmosferă relaxată, stare care chiar aduce beneficii: ”Buna înţelegere e începutul bunăstării. Buna înţelegere e începutul sănătăţii. Buna înţelegere e începutul fericirii. Căutarea şi găsirea bunei înţelegeri e începutul unui proces miraculos”. (Charles Lindbergh). Din păcate, mereu ”Oscilăm între proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a celor proşti. Sau invers” (Victor Martin). Se spune că simțul umorului este dovadă sigură a inteligenței. În schimb, ironiile răresc prieteniile: ”Umorul aduce înţelegere şi toleranţă. Ironia aduce o înţelegere mai profundă, dar mai puţin prietenoasă” (Agnes Repplier). Excelentă concentrare de sens aduce croatul Luka Tomic: ”Omul înţelegător are înţelegere şi pentru ce nu înţelege”. Și pentru că raritatea creează valoarea, iată și un aparent paradox pro bună înțelegere: ”Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere” (Publius Syrus). Rămânând în mioritica noastră grădină, amintindu-ne de legislatorii noștri postdecembriști, de stufoșenia legilor româneși, contradictorii și pline de capcane, nu-mi rămâne decât să-l invoc pe Coșbuc: ”Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”!

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 86 (LXXXVI) Luni, 27 III 2017.    De ce râdem de proști? De proști?

 

Când mi-am afirmat credința (nu sunt singur aici) că prostia este parte a normalității umane, că ea este constant prezentă, împreună cu inteligența, în mințile noastre (mai mult sau mai puțin vizibil) nu am exagerat cu nimic. Totuși, ar merita să căutăm o explicație a unui fapt mai puțin studiat: cu toții râdem când dăm nas în nas cu prostia (chiar cu prostia noastră). De ce oare?

Voi emite câteva ipoteze, așteptând, ca de obicei, opiniile cititorilor. Voi pleca de la definiția mea dată prostului: ”unul care o face pe deșteptul”. Atunci când observăm că cineva face o prostie este evident că noi (observatorii) chiar suntem mai deștepți cu câteva ”grade” decât prostul în cauză, atunci când le observăm faptele prostești. Dar când ne exteriorizăm ilaritatea, ca și cum noi n-am greșit niciodată, asta da, chiar că e de râs…

Prostologul fără diplomă care a fost Ion Creangă avea darul să ne facă să zâmbim/ râdem când citeam că există oameni mai proști decât noi: unul care căra soarele în casă cu oborocul, altul care prăvălea copacul direct peste car și boi (ca să facă economie de efort!), una care urla de mama focului de frică să nu cadă cumva drobul de sare peste copilul din covata legănătoare etc. etc. În schimb, ne cam supărăm atunci când cineva ne atrage atenția că am comis vreo greșeală (de dactilografiere, de gramatică, de logică etc.).  Și atunci nu ar fi mai firesc să râdem mai întâi de propriile noastre greșeli? Uneori o facem (hă, hă, ce prost am fost!…), dar cel mai adesea suntem tentați să remediem/ ascundem/ explicăm greșeala ca să nu fim ținta ironiilor. Și atunci căutăm, iar, explicația la ”de ce râdem de proști”? Un răspuns posibil este: de proști! Pentru că doar hârbul râde de oala spartă, iar cine râde ultimul, râde mai cu poftă! Avem instinctul de a râde de semenii noștri (uneori și de noi) pentru că, într-adevăr, este ridicol să ai cap, creier(i), minte, gândire, idei, informații, intuiții, imaginații etc. și totuși să calci în străchini… Sigur, uneori ne confruntăm cu situația (tristă) că unii au cap, dar nu au minte sau au mintea afectată. Aceștia sunt bolnavii care fac obiectul muncii psihiatrilor. Cine râde de bieții clienți ai acestei specializări medicale, are el însuși o problemă… Din păcate, unii dintre acești potențial clienți conduc țări și oameni spre dezastre care nu ar mai fi avut loc dacă domniile lor ar străluci prin lipsă… De unde și titlul unei cărți: ”Acești imbecili care ne guvernează” (Andre Santini). Și atunci chiar nu ne mai vine să râdem.

Nu fără sens și rost în explicația fenomenului descris mai sus este și sintagma ”râzi ca prostul” (cu varianta agravantă ”râzi ca proasta-n târg”). Râsul de dragul râsului sau râsul pentru o imaginară eroare este taxat imediat ca fiind o formă de prostie. Dar nu și râsul vindecător. Așa se explică succesul nebun al filmelor de/ cu gag uri, comediile, bancurile/ poantele/ glumele cu proști (unele doar cu proști aparenți). O zi în care nu râdem este o zi pierdută!

O explicație a faptului că râdem de prostiile altora este conținută în adagiul latin ”Ridendo castigat mores” (Prin râs îndreptăm lucrurile/ moravurile/ comportamentele). Râsul se declanșează automat când apare elementul surpriză/ neașteptat/ inedit/ nefiresc/ ciudat/ aberant/ prostesc. Alte opinii (așteptate) despre râsul (prostesc sau nu), despre proști (sau nu) pot întregi acest minitablou. Să nu uităm că românii au personaje-simbol bine definite pentru a fi ținta ironiilor: Păcală și Tândală, Bulă, Gigel, Dorel. Personaje feminine nu (prea) avem, din presupusă eleganță și respect pentru genul cu pricina… (Alinuța ar fi un început…).

 

http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala Râsul este, în general, o terapie care descătușează energii latente. Uneori râdem de alții bucurându-ne că nu suntem noi în locul lor.,.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 87 (LXXXVII) Marți, 28 III 2017.      Petarde politice retarde.

 

Despre lovitura militară de stat din decembrie 89, organizată, regizată și executată de partea prosovietică a conducerii (superioare) a pcr se scrie, de regulă, în ultima lună a anului, în preajma Crăciunului. Numărul uriaș de figuranți care au jucat în această piesă a făcut ca termenul impropriu, ”revoluția română”, pronunțat prin Iași cu cca doi ani înainte de evenimentul ”spontan”, să fie ușor acceptat și (prea) larg utilizat.

 

Manipularea maselor (prin cei 6P) a continuat, an după an, cu mici-mari excepții care se tot înmulțesc (mai ales după ce Dosarul ”revoluției” a reintrat, recent, în atenția procurorilor). Atent la contexte, unul dintre bunele condeie de la ”Dilema Veche”, Valeriu Nicolae, scrie în nr. 683/ 23-29 martie 2017 (p. 4) câteva amintiri din perioada stagiului său militar care s-a suprapus/ subpus peste/ sub evenimentele de circotecă proastă special aranjate pentru un public îndobitocit și prostit timp de decenii. Câteva extrase din articol sunt o bună dovadă a prostelii în masă la care suntem supuși de prea mulți ani.

 

”La Revoluție e un haos greu de imaginat (…). Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea și că în curînd or să plece TAB urile la graniță. (…) Avem un bucureștean șmecher (…) care află că e revoluție pe 20 decembrie. În aceeași zi sîntem strînși de un maior care e șef pe la partid, care ne ține o prelegere înălțătoare despre cum nu există cale de întoarcere din comunism (…). Peste două zile, maiorul este cu Revoluția și îl înjură pe Ceașcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi este un om de succes în Bistrița, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd și primul erou al Revoluției, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se lovește la cap și ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e și cu teroriștii, nu de alta, dar trei colegi sînt trimiși să păzească stația de apă din afara orașului și, plictisiți, se apucă să tragă la țintă într-un picior de pod. O parte din gloanțele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraș și așa se naște legenda teroriștilor în Bistrița. Imediat după Crăciun e o veselie totală, așa că decidem să ne luăm liber și ne cărăm acasă.  (…) În Arad sînt mai mulți eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deștepți ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sunt teroriști. Frica l-a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacție în lanț, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială, este, desigur, că au fost împușcați de teroriști.  Sînt și o mulțime de momente stupefiante, cu APV-iști care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie și de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulțime de ajutoare din Vest și avem un locotenent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piața din Arad, decide că ar fi mai ușor să ni le vîndă nouă, soldaților. Mare parte a ajutoarelor sînt ”împrumutate” și apoi vîndute de către APV-iști în piețele din oraș”. (”APV-iști, așa le spunem gradaților care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viață”).

 

Cohortele de minciuni și hoții (la liber!) au acoperit, chiar începând de atunci, adevărul acelor zile, deopotrivă pline de extaz și de tristeți. O parte din realitățile de atunci le mai găsim în cărțile lui Grigore Cartianu. Un lucru este însă clar: o societate construită pe minciună, prosteală, păcăleală, hoție și fals nu are viitor! Cuvântul ”revoluție” are, la noi, un sens aparte: lovitură militară de stat, cu sprijin moral-uman străin, organizată de cleptocrația comunistă de partid și de stat pentru propria sa propășire.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 88 (LXXXVIII) Miercuri, 29 III 2017          Jocurile (non)cooperării (I)

 

Motto:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.

Bătrânul tace:  „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. Lucian Blaga, Trei fețe, din Poemele luminii

 

Teoria jocurilor ține, în esență, de etic (adecvarea scop-mijloc), respectiv de politic (stabilirea scopurilor în funcție de mijloace) și economic (combinarea mijloacelor pentru atingerea scopurilor), fiind un demers psihologico-antropologico-probabilistic de testare și educare a comportamentelor umane în situații limită. Concentrat, toate aceste dimensiuni (mono)disciplinare (plus altele) se regăsesc, coerent și unitar, în Metodologia Scop Mijloc.

 

Soluțiile de ieșire din situații dificile se bazează, în general, pe două atitudini fundamentale, ambele având drept ax central COOPERAREA. Toată evoluția omenirii (îndeosebi lupta omului de adaptare la rigorile Naturii) este intim legată de acest concept. Astfel, rostul cooperării rezidă în ”unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Dar, exact ca în jocurile de copii sau în cele sportive, echipele se refac mereu, cu diferite/ noi structuri de persoane: astfel partenerul de ieri poate fi dușmanul/ concurentul de mâine. De aici și reticența de a coopera deschis și sincer până la capăt. Alternativa la cooperare este promisiunea de a coopera urmată de decizia de a nu coopera (adică de a trăda și a câștiga pe termen foarte scurt). Intensificarea cooperării/ încrederii stimulează și concurența/ trădarea.

 

Pragmatismul anglo-saxon s-a dovedit mereu peren și util, culminând cu zicerea cinică și mediu-prezenteistă a lui J.M. Keynes: ”Pe termen lung vom fi cu toții morți”. De aceea, el a ales ca orizont de soluționare a crizelor din economie termenul scurt spre mediu. Alternativ, ideologia comunistă marxistă a vizat doar termenul foarte lung, iar cea comunistă leninistă termenul scurt. Pragmatismul vizează, de regulă, termenul foarte scurt. Desigur, teoria jocurilor are ca ingrediente principale concepte din psihologie: încredere și neîncredere, cooperare și trădare, sinceritate și perversitate. Toate sunt atitudini la fel de real-umane și ”nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin”. Alternanța cooperare-concurență este perechea de pedale cu care bicicleta numită Viață înaintează (în limitele biologicului).

 

Alegerea atitudinilor/ tacticilor/ strategiilor bazate pe cooperare sau concurență este determinată de costuri (eforturi) și rezultate (efecte). Postmodernitatea a introdus și terțiul inclus (tertium datur) numit co-oncurență, adică coexistența celor două într-o strategie unică. Vezi, mai pe larg, despre coopetition/ cooncurență pe Google (doar în limba engleză).

 

Unul dintre jocurile logico-psihologice cele mai cunoscute, cu largi aplicații în strategie militară, diplomație, studii geostrategice, politici externe ale statelor și ale companiilor mari este jocul numit Dilema Deținuților (și nu Dilema deținutului, Dilema prizonierului sau Dilema prizonierilor cum mai găsim prin varii studii). Recomand citirea articolului semnat de Dorin Bodea: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cine-sint-eu  Dorin Bodea, Cine sunt eu, Dilema veche, pentru o analiză comparată cu viziunea propusă de mine (în episodul următor).

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 89 (LXXXIX) Joi, 30 III 2017          Jocurile (non)cooperării (II)

 

Motto: “Se fac uneori prostii ingrozitoare de teama de a nu parea prost.” Erkki Kivi

Cele mai cunoscute situații de Dilema deținuților sunt: cuplul marital, cuplul șef-subalterni, organizații concurente în luptă cu un dușman comun (cazul triumviratelor romane care au demonstrat că o conducere triunitară NU este posibilă), hoții și vardiștii, statul și cetățenii, noi și vecinii/ aliații/ prietenii/ dușmanii etc. Desigur, cazul clasic este cel al deținuților doritori de evadare și care se văd puși în situația de a alege cooperarea (cu variantele: pe termen scurt, mediu și lung) sau trădarea (fie din start, fie pe parcursul operațiunii de evadare). În toate aceste cazuri punctul de pornire în alegerea tacticii/ strategiei este autoevaluarea și evaluarea partenerului din punctul de vedere al modului de gândire, simțire și acțiune al acestuia, respectiv al beneficiilor și pierderilor inițiativelor (proprii sau ale partenerilor). Mai precis, cântărim gradele de inteligență și de prostie ale partenerului, adesea cu scopul (nemărturisit, dar văzut și expus mereu ca o virtute) de a aduna avantaje în dreptul propriei persoane, chiar cu riscul de a provoca mari daune/ supărări/ dezamăgiri crunte partenerului (ca să nu mai amintesc de firească dorință de răzbunare a celui trădat, sentiment care potențează neașteptat de mult sârgul și capacitățile organizatorice ale sale).

 

Varianta clasică a Dilemei deținuților este tehnic-probabilistă, una care evaluează cinic și tehnic șansele de câștig în urma presupunerii empatice cu privire la intențiile partenerului. Această reducere la gândirea de tip loterie este cea mai frecventă în majoritatea variantelor construite pe această schemă logică cunoscută încă din antichitate. Ea obligă la o încercare de maximizare a beneficiilor proprii pe baza presupunerilor referitoare la ce și cum gândește celălalt. Oamenii cooperează între ei nu din altruism și iubire de semeni, ci din calcul egoist, partenerul fiind doar un mijloc, printre altele, de atingere a scopurilor personale propuse de un individ. Paradoxal, deși această schemă logică este cunoscută din antichitate, ea este mereu aplicată (cu succes) inclusiv în relațiile dintre state, unul dintre ele fiind pierdant ca și cum n-ar fi auzit niciodată de acest joc… La rândul său, statul câștigător, în euforia succesului, cade și el în capcana acestui joc devenind, la rându-i, pierdant. Pe plan intern, lucrurile stau la fel: statul păcălește cetățenii pentru ca apoi cetățenii să păcălească sau să ocolească statul. Iar istoria se repetă ca și cum nimeni nu dorește să învețe nimic din lecțiile istoriei. Deoarece spațiul pe care mi l-am acordat pentru fiecare episod nu permite acum prezentarea variantei mele de Dilema deținuților, voi amâna pentru episodul următor acest lucru, dar cu precizarea în avans a celor două aplicații practice pe care le voi lua în considerare, ulterior prezentării schemei generale: a) raporturile economice dintre cetățenii români în perioada anilor 90; b) raporturile dintre cele două superputeri (SUA și URSS) care au partajat lumea/ omenirea postbelică (1945 – 1991). În cazul a) chiar nu puteam vorbi despre o cunoaștere la nivelul întregii populații a Dilemei deținuților, fapt care a dus la câștiguri și pierderi fabuloase din partea inițiatorilor jocului (firme nou create între persoane doar presupuse a fi de bună credință, jocuri piramidale în care au fost implicate, nepermis, instituții ale statului, presa ”liberă”, personalități politice etc.). Cât privește cazul b) aici s-a lucrat timp de decenii pentru obținerea rezultatului dorit (căderea comunismului și liberalizarea piețelor acestei zone pentru un capital flămând de terenuri ”virgine”). “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent” (Benito Perez Galdos)

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 90 (XC) Vineri, 31 III 2017          Jocurile (non)cooperării (III)

 

Povestea de mai jos se poate întâmpla oriunde, oricând și oricui. De aici și gradul său de maximă generalitate. Este Dilema deținuților în varianta mea.

 

Doi răufăcători (din punctul de vedere al moralei și legilor în vigoare) sunt arestați și lăsați (la păstrare/ în detenție) până a doua zi când urmau să fie judecați și pedepsiți. Să-i numim A și B. Cunoscând ce-i așteaptă, cei doi își frământă mințile pentru a căuta o cale de scăpare/ evadare. A este reticent în a sugera colegului de celulă COOPERAREA în vederea evadării. Iată raționamentul lui A: ”B este un răulean, ca și mine, un om fără cuvânt care ar fi în stare să mă denunțe pentru a-și ușura pedeapsa. Deci, nu! Nu îi voi divulga planul meu de evadare. Mai bine îl las să adoarmă și voi vedea cum pot să mă descurc singur”. Raționamentul lui B este absolut identic. Așadar, ambii refuză cooperarea, fapt care le diminuează șansele de evadare. Ambii pierd însă. Să presupunem că ei înșiși își evaluează rezultatul raționamentului și își alocă minus 30 de puncte. Timpul trece, conștientizarea consecințelor NON COOPERĂRII îi face pe amândoi să-și ”îndulcească” atitudinea reticentă inițială. Fiecare gândește cam așa: ”în fond, dacă nu cooperez înseamnă că pe lângă paznici mai am un dușman în plus. Chiar aici, în celulă, lângă mine”. Cu riscul să fie denunțat, din aproape în aproape, fiecare calculează avantajele riscului de a se deschide întru COOPERARE. Evaluativ, noua lor atitudine este un pozitivă, iar în locul pierderilor apar beneficii. Nu foarte mari, dar beneficii. Fiecare își evaluează noua atitudine cu plus 10 puncte. În loc de o pierdere substanțială, mai bine un mic câștig, nu? Gândit și făcut: apropierea are loc, se naște un plan comun: unul dintre ei se preface grav bolnav. Celălalt cheamă un gardian pentru a nu-l lăsa să moară pe coleg. Gardianul vine să vadă, este lovit de amândoi deținuții, care  îl încuie pe gardian în celulă și … ies în curtea închisorii. Aici se vede din plin avantajul cooperării: gardul foarte înalt nu putea fi escaladat de unul singur. Urcat pe umerii lui B, A ajunge pe zid și îl trage imediat și pe B după el. Ambii sunt pe gard, libertatea este extrem de aproape, dar fiecare își evaluează, instant, șansele de scăpare. A gândește: ”dacă nu-mi măresc acum șansele de evadare, riscăm amândoi să fim prinși mergând împreună și ajungem amândoi în arest. Mai bine fiecare pe drumul său, cu norocul său. Mai mult, îmi pot maximiza șansele dacă am curajul să scap de coleg chiar în acest moment. Îi voi face un brânci și îl voi prăvăli în curte. Apoi, voi striga la pază că B a vrut să fugă. În caz că vom fi prinși amândoi, eu voi brava în doritor de justiție, oprind un deținut să evadeze. Paza va veni, fiind ocupată cu B, iar eu voi fugi în liniște…”. Dar B cum gândește? Exact la fel! Și atunci cine câștigă? Evident, cine va trăda primul. Să spunem că A este ”curajosul”. Cel care trădează chiar reușeșete să fugă, evaluarea reușitei sale fiind răsplătită cu 40 de puncte. De la minus 20, la plus 10 și apoi la plus 40! Asta da ”inteligență superioară”. Scopul scuză mijloacele! ”Dacă nu o făceam eu, o făcea B”, se mângâie A… Așa e viața: unii câștigă, alții pierd!  Și totuși… Pământul e rotund, adică se învârte și odată cu el și noi oamenii. A a ajuns un om de afaceri superbogat, a devenit și parlamentar și oferă lecții de bună purtare semenilor săi. B a fost judecat și pedepsit (inclusiv pentru tentativă de evadare). Eliberat înainte de termen pentru munci suplimentare și bună purtare, B iese din închisoare cu un singur gând: răzbunarea! Își caută prieteni, se împrumută, face un ziar (mai nou, un post TV) și îl demască pe A pentru fraude vechi, dar necunoscute. A este judecat și… acum este încă în închisoare, în timp ce B a urcat pe scara bogăției și a încrederii semenilor. “Mulți simt o ușurare când văd că și alții sunt capabili de prostiile lor.” (Nicolae Iorga).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 91 (XCI) Sâmbătă,     1 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (IV)

 

Deosebirea dintre jocul Dilema deținuților din alte variante și cel din varianta mea este că eu las evaluarea la latitudinea deținuților înșiși și nu a unui evaluator extern (bancher, polițist, judecător etc.). Fiecare își asumă riscuri, își folosește mijloacele de care dispune și le consumă pentru atingerea scopului propus în deplină cunoștință de cauză. Evident, vorbim de oameni raționali, cu gândire similară și potențial cognitiv apropiat. Sigur, dacă pui la întrecere un geniu și un oligofren, lucrurile se schimbă. Contextul face și el parte din panoplia mijloacelor existente la îndemâna actanților/ actorilor/ acționarilor/ făptuitorilor. Diferența dintre A și B este dată de secunda sau fracțiunea de secundă care decide câștigătorul și pierdantul. Încă din perioada în care calculatoarele erau doar ”in potentia”, jucând șah, am afirmat mereu că, în condițiile unei capacități de stocare a TUTUROR mutărilor posibile, întotdeauna va câștiga albul (cine mută primul). Revin la dilema noastră. Evident, cazul ideal/ utopic chiar, este ca fiecare să se gândească și pe termen lung la consecințele trădării unui acord, a unei înțelegeri/ promisiuni. Câștigul pe termen scurt poate fi obținut relativ ușor de către oameni necugetați (furt, omor, trădare, corupție etc.), dar conștientizarea consecințelor obținerii acestor câștiguri va determina oamenii să coopereze, respectiv să câștige puțin, dar constant și sigur, în locul ”tunurilor” riscante și distrugătoare de vieți (inclusiv a ”tunarului”).

 

Aplicația promisă. Cazul a) se referea la dilema celor care au înțeles, imediat după 1990, că  economia este jocul liber al cererii și ofertei (chiar dacă acestea sunt induse prin varii șmecherii care vor fi, ulterior, decontate). Oameni iubitori de îmbogățire rapidă s-au lansat imediat în afaceri/ business. Unii nu aveau bani, dar aveau idei. Una dintre idei era să cauți un partener de afaceri care să aibă ”ceva cheag”, dar care nu avea timp să se dedice afacerilor și nici curaj să-și lase meseria pentru a risca business uri nesigure. Cazul clasic după 90, la noi, a fost cuplarea medicilor și economiștilor, în afaceri. Paradoxal sau nu, în timpul dictaturii, medicii făceau armata (patru luni) împreună cu economiștii. Prieteniile din armată au permis asocierea medicilor care mai aveau ceva rezerve bănești, cu economiștii (îndeosebi contabili) care știau să facă ”hârtiile pentru bancă”. Nu puține au fost cazurile în care excesul de încredere a făcut ca medici proprietari de firme să se trezească că au semnat actul de donație a întregii lor averi către partenerul de afaceri care ”aducea hârtiile la semnat”. Mediatizarea acestor cazuri a creat un sentiment de neîncredere cvasigeneralizat, ceea ce a îngreunat mult relansarea economică a României, crearea clasei de mijloc și o creștere economică sănătoasă. Din păcate, sloganele politicienilor cu interese de afaceri – de tipul ”Să relansăm încrederea!” – au compromis rapid și ideea de încredere reciprocă, în timp ce suspiciunea, reticența și neimplicarea erau mai prezente decât colaborarea reciproc avantajoasă. Comunismul ridicase colaborarea la rangul de unică atitudine pozitivă, concurența fiind considerată inumană și perversă. În realitate, permanent, concurența presupune și cooperare, iar cooperarea presupune concurență. Dacă nu ar exista cooperare în cadrul unei firme, acea firmă nu ar reuși în lupta de concurență. În altă ordine de idei, orice act de cooperare dintre salariații unei firme este, totodată, și o concurență tacită pentru păstrarea jobului, pentru avansare, pentru premii etc. Cele două atitudini fundamentale coexistă permanent, dar trădarea cooperării promise le permite unora ascensiuni fulgerătoare, urmate, nu de puține ori de prăbușiri zgomotoase. Este nevoie de mai multă cooperare în cadrul concurenței și renunțarea, pe cât posibil, la tentația trădării aproapelui, acel fruct otrăvit dar apetisant din care mușcă multă lume, ducând la tensiuni și la neîncredere: cancerul oricărei societăți.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 92 (XCII) Duminică,    2 aprilie 2017    Jocurile (non)cooperării (V)

 

”Prostia devine invizibila cand ia dimensiuni suficient de mari”     (Bertolt Brecht)

Cea de a doua aplicație (b) a Dilemei deținuților în varianta propusă de mine explică atât strategia Occidentului de prăbușire a comunismului și a URSS, cât și spiritul de revanșă/ răzbunare al fostului imperiu sovietic (Rusia imperialistă de azi) față de înfrângerea în fața Occidentului. Istoric: în WWII America a ajutat URSS să supraviețuiască atacurilor naziste germane și să întoarcă soarta războiului în favoarea Aliaților. Deoarece orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, URSS s-a declarat, imediat după 1945, dușmanul capitalismului în general și al imperialismului american în special care tocmai a ratat șansa de a desființa comunismul printr-o lovitură nucleară împotriva Moscovei. Ca răspuns, SUA au declanșat (în anii 50) mcchartismul/ vânătoarea de vrăjitoare – un război intern împotriva tuturor simpatizanților URSS creați de SUA în anii războiului antihitlerist. A început Războiul Rece, un război surd, cu mijloace nemilitare – un precursor al Războaielor Informaționale de astăzi. Pe parcursul acestui Război Rece atât SUA cât și URSS au conștientizat faptul că fiecare dintre ele este dependentă de cealaltă. Ambele erau două state care doreau să evadeze (ca în Dilema deținuților) din situația de dependență reciprocă. Să ne amintim de cei doi deținuți arestați și care au realizat că depind unul de celălalt, dar imediat cum a apărut oportunitatea aruncării partenerului peste bord, nu au ezitat să o ia în calcul, iar cel mai abil/ iute/ curajos/ cinic/ pervers/ ipocrit etc. nu a ezitat să o și aplice.

Aplicarea mai clară a ideii din acest model managerial politico-economico-etic (numit generic Dilema deținuților) a început prin lansarea de către W. W. Rostow a teoriei convergenței sistemelor social politice opuse, sugerându-se, subliminal, renunțarea la atitudinea de noncooperare (minus 20 puncte pentru ambii parteneri). Teoria lui Rostow propunea cooperarea de pe picior de egalitate a celor ”doi mari”, fiecare având de câștigat din asta (câte 10 puncte). Dar, la un moment dat unul dintre parteneri simte că ar putea câștiga 40 de puncte, trimițându-l pe ”partener” la 80 de puncte distanță, în urmă. Prilejul aplicării acestei strategii s-a numit Gorbaciov (1985). Curtat intens de Occident ca un lider providențial, demn de istoria mondială, Gorbaciov a acceptat renunțarea la atuurile militare pe care le avea (în ideea aducerii la același numitor comun a forțelor celor două superputeri). Liderii din țările lagărului comunist au acceptat schimbările propuse (mai puțin cei din România, China, Coreea de Nord și Cuba). În România, KGB ul sovietic a rezolvat rapid situația, China a acceptat reforme de tip capitalist în câțiva ani, Cuba s-a apropiat de SUA, iar Coreea de Nord se înarmează în continuare. În decembrie 1991, URSS dispare ca stat. Europa era pregătită să integreze colosul rus rămas, dar Casa Comună Europeană avea doar acoperiș, nu și temelii. În timp, dorința de revanșă a Rusiei asupra Occidentului a fost preluată și amplificată de același sistem kgb ist care a dus la ”revoluțiile” din Est. Un kgb ist rus ambițios (Putin) a fost adus (din Germania) să îndeplinească această misiune, aflată, acum, în plină desfășurare. Semnalul revanșei a fost dat în 2008 (Georgia), proces care a culminat cu anexarea Crimeiei (2014). Întreg sistemul internațional de tratate este puternic subminat. Păcălitul (Rusia) a devenit păcălitor, iar Occidentul este acum în poziția păcălitului care ar trebui să se pregătească de revanșă. Nu avansez ipoteze și pronosticuri pentru următoarele mișcări strategice, dar acestea vor urma, în continuare, modelul numit Dilema deținuților. ”Prietenia” Trump-Putin pregătește revanșa americană asupra revanșei ruse. Cum spuneam, modelul acesta este bazat pe un binom, dar realitățile actuale au mai mulți centri de putere care se vor alia în așa fel încât, probabil,  câștigătorul va lua totul.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 93 (XCIII) Luni, 3 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VI)

 

Dilema deținuților este un joc predat în lume în forme variate. O aplicație simplificată a Dilemei deținuților este jocul ”x și/ sau y”. Iată ”povestea”: Axioma de bază a jocului este că ”raritatea creează valoarea”. Deci scopul jocului este acela de a acumula mai multe puncte prin ”talentul” de a fi singur pe piață (monopol natural) sau într-o companie foarte restrânsă (oligopol). Jucătorii pot fi firme, state, echipe sportive etc. Acest joc este unul co-opetitiv/ co-oncurențial (cooperare în cadrul concurenței). Partenerii cooperează pentru a se impune pe o piață concurențială/ liberă, într-o ideologie sau într-o modă. Cazul ideal este ca fiecare dintre ei să se ferească de a face același lucru ca ceilalți (asta stimulează mult inovarea, unicitatea, valoarea maximă fiind obținută prin deținerea monopolului natural). Se formează patru echipe de câte minimum patru membri: a) un lider/ manager. Acesta preia informațiile de la analist și în caz de variante echivalente optează pentru una dintre ele, asumându-și responsabilitatea și consecințele; b) un purtător de cuvânt (negociator, comunicator). În cazul în care se stabilesc relații de cooperare cu două sau cu trei echipe, merge la negocieri și stabilește o strategie comună. Aici este vârful de tensiune al jocului, la fel ca în cazul celor doi deținuți care, aflați pe gardul închisorii, decid dacă și când trădează. Nerespectarea contractului/ înțelegerii/ convenției stabilit(e) la negocieri poate aduce pierderi ambelor echipe, dar și maximizarea câștigului pentru doar una dintre echipe, cealaltă înregistrând pierderi); c) un contabil care are obligația de a consemna CORECT câștigurile și pierderile, comunicând doar managerului și coordonatorului de joc (profesorului) situația reală a echipei; d) un analist cu calități intuitive și cognitive peste medie și care ”monitorizează piața” în sensul că încearcă să țină minte variantele jucate anterior și să intuiască opțiunile echipelor adverse. Este postul cel mai important din echipă. Conducătorul de joc stabilește numărul de runde ale jocului (concurența se întețește atunci când ne apropiem de finalul rundelor, jucătorii aflați în dificultate fiind puternic stimulați să trădeze pentru refacerea situației lor financiare. De asemenea, coordonatorul de joc stabilește/ anunță dacă jocul se face ”cu comunicare/ cooperare” între echipe, sau nu. De ex: ”Runda următoare este ”cu cooperare/ comunicare” între grupele 1 și 3”. Apoi: ”Runda următoare este fără comunicare între echipe”. Apoi: ”Runda următoare este cu comunicare/ cooperare între toate cele patru echipe” etc. Modul de desfășurare a jocului este următorul: fiecare echipă are de ales între x și y presupunând (la început totul este loterie) că ceilalți vor alege cealaltă literă.  Purtătorul de cuvânt transmite (discret) coordonatorului de joc mici bilețele pe care fiecare echipă a scris x sau y (alegerea este liberă și, la început, total aleatorie). Să presupunem că toți au scris pe bilețele litera x. În acest caz, contabilul fiecărei echipe va consemna pierderi de minus 40 de puncte. La runda următoare unii vor schimba litera, iar alții vor fi consecvenți. În mod normal coordonatorul de joc ar trebui să fie informat, la finalul fiecărei runde, despre starea financiară a fiecărei echipe. Se poate merge și pe încredere, dar, experiența  a demonstrat că… se cam fură prin înregistrări false în contabilitate. Dacă toată lumea ar alege y, atunci totalul va fi 4y, ceea ce înseamnă (din nou) pierderi de minus 40 de puncte pentru fiecare echipă. Celelalte variante sunt: 3x și 1y (cei cu x primesc minus 10, iar y ul primește plus 30 de puncte.  Similar, la 1x și 3 y  y ul este premiat cu 30, iar y ul penalizat cu minus 10. La varianta 2x și 2y se acordă, aleator, plus 20 la cei cu x și minus 20 la cei cu y. (Se poate juca și varianta premierii tuturor cu câte 20 de puncte). În final se stabilește clasamentul și se premiază echipa de pe locul 1. Dacă se acordă bonusuri (un punct la examen, o carte, o sumă de bani etc.) jocul devine pasionant și… trist pentru că trădările vor curge pe bandă rulantă….

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 94 (XCIV) Marți, 4 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VII)

Motto: ”Și nu e boală mai josnică-n lume decât trădarea” (din ”Prometeu încătușat”, de Eschil)

Dilema deținuților (Prisoners’ Dilemma) este un joc pe cât de (aparent) simplu, pe atât de complex, complicat și … contondent. Deși este doar un model ludic de comportamnent uman posibil și probabil, acesta nu încetează (după două milenii de la lansarea sa) să provoace supărări, tensiuni, drame sau chiar dușmănii iremediabile între aceia care îl joacă cu bună credință, sinceritate/ naivitate și demnitate. Jucând acest joc la universități din Iași, Chișinău, Târgu Mureș, Bacău etc., la numeroase specializări, profiluri, atât la licență cât și la master, am constatat diferențe semnificative care, totuși, nu se pot constitui în reguli și etichete asupra comportamentelor (inteligente sau proaste) ale celor care au participat la joc. Câteva concluzii, pot fi, totuși, trase cu privire la modul de gândire, simțire și acțiune al actanților.

  1. Mulți au ignorat faptul (fundamental, cred eu) că acest joc este unul care pornește de la realitatea neplăcută a vieții: existența reală a răufăcătorilor/ corupților/ infractorilor/ certaților cu legea/ ilegaliștilor/ deținuților/ pușcăriabililor/ pușcăriașilor ș.a.m.d. Dorința lor de a se bucura de libertate evadând, încălcând, DIN NOU, legea apare (din păcate) multora ca fiind una firească, umană, normală, logică, acceptabilă etc. Urme de normalitate apar, culmea, tocmai în momentul în care cei doi nu intenționează să coopereze, apreciindu-se reciproc ca fiind persoane nedemne de încredere. Cum să ai încredere într-un infractor/ corupt care ar fi tentat să încalce din nou legea?
  2. De asemenea, prea mulți actanți au găsit de cuviință să trădeze cu nonșalanță, justificând această nouă mârșăvie prin beneficiile materiale și umane imediate. Deci, accepți să te pui în papucii unor infractori, apoi accepți că fuga de judecată (evadarea) este firească, iar în final te răzbuni pe fostul partener de evadare pe care îl consideri ca fiind un tip lipsit de onestitate, în timp ce tu (alt infractor) clamezi încredere, corectitudine și bună purtare de la un semen certat cu legea…
  3. Dacă jocul ar fi avut ca actori/ actanți doi tineri care ajung în beciul poliției/ închisorii dintr-o întâmplare sau coincidență nefericită, în dorința de a evita o eroare judiciară de proporții, atunci evadarea lor avea o justificare (ei urmând să se ocupe, după evadare, cu adunarea probelor cu privire la propria lor nevinovăție), atunci DA evadarea lor avea o justificare, iar trădarea lui A putea fi explicată logic prin dorința de maximizare a șanselor lor de reușită: scapă unul, adună probele apoi îl salvează și pe B care a fost sacrificat tocmai în numele ideii de dreptate.
  4. Ipoteza de bază a acestui joc (ipoteză pe care nu o agreez) este aceea că omul este inerent rău, neiubitor de semeni, că el este tentat mereu să nu respecte legea și că – odată legea nerespectată – succesiunea infracțiunilor apărea ca firească: într-o lume plină de nedreptăți, doar comițând nedreptăți și mai mari vei reuși să supraviețuiești. Este logica lui Homo homini lupus pe care sperăm să nu o mai regăsim în omenirea care (cică) s-a detașat de mult de animalitate și primitivism.
  5. Din păcate, marea majoritate a celor care joacă acest joc cad în plasa tentantă a trădării, considerând că maximizarea beneficiilor este legea fundamentală a existenței umane (fiind, de fapt, doar un alt nume pentru lăcomie, avariție, iubire de arginți etc.). Ca și în cazul aplicației ”x și/ sau y” mereu există posibilitatea obținerii unor beneficii prin cooperare, prin onestitate și prin respectarea legii. Altfel, într-adevăr, jocul (viața însăși) este plin(ă) de tristețe și de regrete în loc să fie (doar) BUCURIE.

 

Liviu Druguș

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 95 (XCV) Miercuri, 5 aprilie 2017  Jocurile (non)cooperării (VIII)

 

Motto1:  ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” (Iulius Cezar, apud Plutarh)

Motto 2: ”În încredere zace trădarea” (anonim)

 

  1. Interesante au fost comportamentele studenților de la diferite specializări. La o secție de psihologie-sociologie (majoritatea studente) lucrurile au fost luate extrem de în serios, două foste prietene certându-se și acuzându-se de ipocrizie și necinste pentru că au trădat convenția stabilită la negocieri (au preferat să câștige echipa din care făceau parte). La polul opus au fost studenți de la matematică și politehnică, unde lucrurile au fost tratate cu detașare, cu sânge rece și cu veselie. Fără a generaliza, multe inițiative de reformare a educației de la noi au fost lansate și urmărite de profesori de matematică. Spiritul antreprenorial era la el acasă, aceștia înființând firme sau ong uri care au oferit servicii de consultanță contra-cost sau au câștigat proiecte finanțate din bani europeni. Personal am luat aceste inițiative ca forme de trădare a intereselor sistemului de educație de la noi (motivația mea: banii au fost cheltuiți, dar nimic nu s-a întâmplat/ schimbat în bine în școala românească).
  2. Sub raport geografic, cei din zona Moldovei au fost mai predispuși spre idealism și luare a jocului în serios. Un caz aparte am cunoscut la un master dedicat managerilor de spitale (master organizat de Universitatea Al. I. Cuza din Iași) unde un cursant mi s-a adresat tranșant: ”sunt interesante aceste jocuri, dar eu v-aș ruga să ne învățați niște șmecherii cu care să facem bani mulți”. I-am recomandat să studieze cu atenție Dilema deținuților. Nu cred că mi-a urmat sfatul. Peste ani am citit în presa locală despre dosarul penal deschis pe numele fostului masterand, pentru corupție L .
  3. La o primă analiză, acest joc pare a fi unul care îndeamnă la trădare, la nerespectarea legii, la minciună și compromisuri josnice/ neoneste. Eu unul îl văd ca având o menire preponderent preventivă, sugerând actanților că este preferabil un câștig modest, dar sigur și legal, decât unul mare și bazat pe trădare/ minciună/ încălcarea legilor. Faptul că, cel puțin la noi, fiecare rând de alegeri este urmat de noi serii/ promoții/ cohorte de dosare penale, de demiteri și excluderi pe motiv de corupție îmi întărește convingere că fie acest joc (de fapt, o aplicare a Metodologiei Scop Mijloc) nu este cunoscut/ studiat/ înțeles, fie că el a fost luat exact pe dos – ca model de înălțare în ierarhii pe umerii naivilor/ păcăliților/ cinstiților/ credulilor a căror sinceritate și onestitate a fost luată drept prostie, iar tupeul de a trăda a fost considerat o veritabilă probă de înțelepciune.
  4. Deși abordarea mea și a lui Dorin Bodea diferă sub unele aspecte, concluzia domniei sale (la articolul recomandat la începutul acestui miniserial despre Jocurile non/ cooperării) este și a mea: ”Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți (…)?

În încheiere, propun spre reflecție câteva aforisme despre trădare, presupusul și iluzoriul izvor al mai binelui într-o relație:  ”Cine trădează va fi trădat” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); ”Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut” (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei); ”Când eşti cu adevărat dedicat partenerului tău, îţi este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ţi trăda partenerul este acelaşi lucru cu a te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu, nu poţi să faci aşa ceva” (Paul Ferrini, Liniștea luminii)

Liviu Druguș

 

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 96 (XCVI) Joi, 6 aprilie 2017.Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (I).

După cum s-a mai subliniat în acest serial prostia nu este neapărat opusul inteligenței și nici inteligența nu este inversul prostiei. Dimpotrivă, cele două ”calități” coexistă și se manifestă discret sau continuu, după caz, persoană, context și zestre genetică. Unora dintre noi încă li se mai pare inexplicabil cum oameni taxați/ considerați/ presupuși sau testați ca fiind inteligenți fac prostii de o enormitate greu de anticipat/ imaginat. La acest sensibil domeniu al continuumului prostie-inteligență se aplică foarte bine logica terțului inclus (tertium datur) a lui Ștefan Lupașcu/ Stephane Loupasco. Este logica postmodernă a lui ”și – și”, deosebită de logica modernă de tip ”sau – sau”. Așadar la întrebarea: cum este XY: prost sau inteligent?, răspunsul este: și-și! Pentru a oferi o minimă explicație acestui adevăr destul de greu de acceptat amintesc cititorilor că nimeni nu poate fi deștept/ inteligent 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De asemenea, nimeni nu poate fi prost non-stop! Dar există în fiecare secundă a existenței noastre conștiente o anumită proporție între adecvarea acțiunilor noastre (mijloace) la intențiile nostre reale (scopuri). O persoană care să aibă capacitatea de a adecva perfect, în mod continuu și pe TOATE planurile, mijloacele la scopuri și scopurile la mijloace pur și simplu nu s-a născut încă. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre o raționalitate instrumentală  perfectă/ absolută/ infinită. Prin aceasta cred că am demonstrat că în momentele în care raționalitatea noastră instrumentală scârțâie/ șchiopătă/ suferă deja avem un coeficient de prostie pozitiv supraunitar. Cu riscul să mă repet (sau să repet spusele altor autori pe care nu i-am citit încă) starea de prostie este o stare naturală, firească, omenească. A pretinde că nu avem momente de prosteală acută (uneori, chiar cronică) înseamnă să te consideri supraom/ zeu/ înger/ titan/ genial non-stop, pretenție care – culmea! – demonstrează și mai puternic faptul că prostia este, mereu, la ea acasă.

Grecii numeau ”barbari” pe toți cei care nu împărtășeau adevărurile civilizației grecești, iar religiile (îndeosebi în varianta lor fundamentalistă) numesc pe toți aceea care au o altă religie/ credință – ”necredincioși”. Din această confruntare între credințele/ religiile lumii se poate deduce cu ușurință că ele sunt simple constructe umane, neavând de a face cu (dumne)zei, sfinți, îngeri, extratereștri sau alți potențiali  creatori de lumi pământene. În copilărie, ne amuzam de triburile africane care aveau cântece, dansuri și incantații pentru aducerea ploii, pentru victoria asupra tribului vecin sau pentru pacea eternă. Cu siguranță, acele triburi priveau/ privesc și ele cu condescendență/ îngăduință/ milă la ritualurile similare din religiile europene sau asiatice care fac ceremoniii similare. Am invocat aici sensibilul și prea delicatul subiect al credințelor religioase pentru că în ochii ateilor, agnosticilor și liber cugetătorilor toate aceste credințe sunt simple tehnici de marketing și comunicare în ideea găsirii unor forme de organizare socială și societală suportabile și acceptabile. Marxișii au propus o nouă religie (comunismul) considerând vechile religii drept iraționale, iar pe adepții acestora drept lipsiți de uzul rațiunii. Într-adevăr rațiunea și credința sunt paralele și nu opuse/ antagoniste/ contradictorii. Dacă s-ar face o medie a IQ urilor raționaliștilor și cea a religioșilor rezultatele ar putea fi (foarte probabil) apropiate sau ar putea înclina când în favoarea unei tabere, când în favoarea celeilalte, de la un an la altul. Așadar, nici raționalitatea nu este identică cu inteligența, după cum cu greu ar putea cineva să găsească o corelație (pozitivă sau negativă) între gradul de inteligență (IQ) și gradul de religiozitate al unor persoane. Grav mi se pare faptul ca cineva să-l (des)considere pe altcineva pentru simplul motiv că acel altcineva are o altă credință/ religie. O asemenea (des)considerare chiar ar merita încadrată în marele ocean al prostiilor omenești. Voltaire, conștient de nocivitatea etichetărilor pe bază de credințe/ convingeri scria că ”A ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 97 (XCVII) Vineri, 7 aprilie 2017. Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (II).

 

Dacă cineva ar întreba: cum poate știința să oprească războaiele, obiceiurile proaste și proasta creștere a unor parlamentari (români, dacă țineți neapărat) răspunsul nu este decât acesta: nu poate! Și asta nu pentru că știința nu este suficient de științifică, ci pentru simplul motiv că studiul comportamentului uman (studiu efectuat de varii discipline cum ar fi: etica, managementul, psihologia, sociologia, relații publice și comunicare etc.) nu ține de știință, de metodologia științifică, respectiv de cunoașterea științifică (riguroasă, repetabilă, predictivă), ci de un set de aproximări care se doresc a fi științifice. S-a pretins că studierea omului ar echivala cu cunoașterea omului. Fals! Nu orice studiu are ca rezultat un plus de cunoaștere. Este și cazul studiilor despre om (despre inteligența sa și despre prostia sa) care nu vor putea converge spre adevăruri etern stabilite și general aplicabile. De ce? Tocmai pentru că cei care studiază omul sunt oameni (adică subiectul studios și obiectul de studiu coincid). Oamenii (de știință) îi studiază pe oameni (în general), dar se uită că savanții sunt aproape la fel de diferiți ca și restul oamenilor pe care îi studiază. De aici și reticența (mea) față de măsurătorile nivelurilor de inteligență ale oamenilor. Departe de a fi probe de științificitate, multe studii psihometrice au degenerat în manipulări politice și propagandistice de joasă speță. Am amintit într-un episod despre un studiu relativ recent care plasa nivelul de inteligență al românilor undeva la coada Europei. Ochiometric s-ar putea afirma că devreme ce ne-au plecat aproape patru milioane de creiere, majoritatea școlite și cu inteligență peste medie, este cât se poate de logic ca media celor rămași acasă să aibă un nivel de inteligență ceva mai scăzut în comparație cu situația când și diaspora ar fi inclusă în rândul românilor din România. Circula un banc: cum își pot crește bulgarii și polonii nivelul de inteligență? Răspuns: trimițând toate blondele în vacanță în străinătate. Așadar, despre relativitatea Coeficientului de inteligență este vorba în acest episod. Mai exact, una este să vorbești despre evaluări ale inteligenței, despre factori care pot duce la creșterea inteligenței, despre creșterea vitezelor de reacție la anumiți stimuli etc., dar cu totul altceva este să invoci ”știința” în calcularea Coeficientului de inteligență (IQ) și cu totul altceva este să faci clasamente ale națiunilor/ regiunilor ca la fotbal. În condițiile în care melanjul populațional a atins niveluri greu de presupus cu un secol în urmă, nu putem vorbi despre comparații rezonabile între etnii, între zone geografice sau între rase umane. Și totuși, setea de clasamente, trenduri și prognoze nu lasă cercetătorii să doarmă liniștiți. Iată concluzia, din 2014, a unor cercetători publicată de Daily Mail: ”Oamenii devin tot mai proşti. Coeficientul de inteligenţă a scăzut cu 14 puncte în ultimul secol”, cercetătorii prezentând câteva rezultate ale studiilor dedicate evaluării inteligenței la oameni în ultimul secol. Iată și explicațiile cercetătorilor: ”Pe măsură ce tehnologia avansează şi gadgeturile devin tot mai inteligente, oamenii par să devină din ce în ce mai proşti…. este vorba de un declin intelectual genetic, tot mai multe persoane îşi ating limita maximă de inteligenţă, dar în acelaşi timp această limită scade tot mai mult.  Oamenii educaţi aleg să aibă tot mai puţini copii, astfel că noile generaţii sunt formate mai mult din oameni cu un intelect mai limitat. Totodată, reacţiile oamenilor sunt mai lente (viteza de reacţie arată şi rapiditatea procesării informaţiei, adică inteligenţă)”. Cu titlu de opinie generală, cred că aceste concluzii reflectă ceea ce bănuim cu toții: lumea se tâmpește văzând cu ochii ”în fiecare zi și în proporții de masă”. Și atunci nu ar fi firesc ca savanții să încerce să facă estimări și asupra Coeficientului de prostie?

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 98 (XCVIII) Sâmbătă, 8 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)profesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (I)

 

Profesorul Constantin Romanescu (1926 – 2016) a predat la U.M.F. ”Gr.T.Popa” din Iași și a scris un articol intitulat ”Cum se compromite psihiatria?”, publicat în ”Ziarul de Iași” din 14 mai 2007. Am fost, la sfârșitul anilor 70, colegi într-o catedră mamut condusă de profesorul Petre Brânzei (1916 – 1985). Conceptul de bio-psiho-social, ca abordare integrată a bolnavilor, m-a inspirat în abordarea holistică a cercetărilor mele ulterioare. Domeniul de activitate al colegilor de la psihiatrie mă fascina mult, considerându-i ca având puteri deosebite devreme ce umblau prin mințile oamenilor. Eram atât de naiv în a crede că toți erau (și) de bună credință încât în ianuarie 1990 i-am destăinuit unuia dintre asistenți un gând al meu pe care nu îndrăzneam să-l spun oricui: să vină cu o propunere din partea medicilor psihiatri ca toate persoanele care doresc să ocupe funcții și demnități publice să aibă un atestat de ”normalitate” de la specialiștii psihiatri. Dacă această propunere ar fi fost acceptată și chiar adoptată cu siguranță am fi simțit cu toții acest lucru. Acum simțim lipsa luării în considerare a acelei propuneri. Profesorul Romanescu era de o modestie rară și l-am perceput ca nedoritor de comunicare. Gândurile sale despre cei care gândeau că au dreptul să manipuleze gândurile oamenilor, publicate înre-un ziar local, merită să figureze alături de cele ale altor minți gânditoare asupra negândirii unor semeni.  Voi reproduce în câteva episoade acest articol.

 

Tare îmi place prostia… 

Nu știu cum se explică această slăbiciune; poate printr-o analogie spirituală, cine știe… Dar am avut totdeauna o înclinare specială pentru starea de prostie a omului. În copilărie mă simțeam bine printre repetenți. Mai târziu m-am amuzat de câteva ori de niște frumuseți adorabile care erau nițeluș cam tâmpite. O femeie proastă nu te plictisește, pentru că își pune tot timpul probleme; poate din cauza asta cădeam în plasa lor. De altfel, am observat că bărbații se sinucid, aproape întotdeauna, din cauza unor femei proaste; aceste dulci creaturi nu găsesc, în momente critice, nici o soluție echitabilă; mintea lor operează cu idei simpliste, dar solide, cu geometrie fixă. Până nu te omori, nu te lasă. Sînt toxice, ca niște droguri care duc iremediabil la soluția fatală.

M-a interesat, de asemenea, și prostia banală. Prostul ”simplu”, banal este și el un tezaur de surprize. Nici cu acesta nu te plictisești; spre deosebire de omul obișnuit, adică ”normal”, acțiunile și ideile prostului banal sînt imprevizibile. Nici unui deștept nu-i trece prin minte ce gândește un prost.

Cum să nu-mi fi plăcut prostia? Starea de prostie este cea mai agreabilă parte din activitatea unui psihiatru. Amuzantă și plină de mistere.

”O să ai o mulțime de necazuri cu interesul tău științific pentru oligofreni” repeta un mare maestru al meu, doctorul Brânzei. Pe atunci eram tânăr; soarta tînărului este să-și asculte maeștrii după ce aceștia au dispărut. Eu am respectat tradiția. Acum descopăr însă că avea dreptate Brânzei: adevărul simplu că prostia este o boală care se manifestă prin ”suferința altuia”. Asculți bunăoară, conferința unui prost; el nu simte nimic, este bine mersi, dar tu te poți contamina de la prostia lui; îți strici viața. ”

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 100 (C) Luni, 10 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)prefesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (III)

 

Aceasta este ultima parte a articolului semnat de profesorul/ psihiatrul C. Romanescu:

 

”În ultimii ani, o mulțime de amatori de psihiatrie, fie diplomați în medicină (chiar în psihiatrie), fie doar ”paramedici” (interesantă denumire; și mai interesantă conversiunea acestei denumiri), mișună de la un cabinet la altul, de la o policlinică la alta, scotocind, cu înșelător interes, doctrine demult decedate  în istoria medicinei, exercitînd, în fond, o practică medicală medievală, dar fără a avea scuza mentalității medicale medievale, care era în consens cu știința timpului și se caracteriza prin mai multă credință decît a confraților ”medici medievaliști” contemporani.

            Pînă la un punct, situația trebuia tratată cu un ”umor bine temperat”. Sînt situații de tot hazul, cînd unui ins prezentînd o inhibiție sexuală nevrotică, o babă îi scoate păsărica zvîcnind de viață, lăudîndu-se că a găsit-o pitită în cracul pantalonului. Poți rîde amuzat de o mie de alte metode numai bune de mintea proștilor, care, se știe, sînt foarte mulți.

            Nu poți continua totuși toleranța de dragul hazului. Lucrurile se modernizează, pretind recunoașteri oficiale, escrocii se organizează în societăți, asociații, ligi, uniuni, urgențe etc., toate dispunînd de generoase spații, de obicei luxoase, de multe ori cu sprijin doctrinar ocult și, în toate cazurile cu fonduri consistente.

            Și în Iași există astfel de ”locații” cu conținut fictiv. Există chiar o secție de ”urgență genetică” – bizar exemplu de grăbită acceptare a progresului științific. Ceea ce lipsește, ca factor comun, este cineva, un cadru calificat.

            În paralel cu pletora de ficțiuni, o realitate stupefiantă: aglomerația de oameni bolnavi, așteptînd cuminți (ca la Auschwitz – Doamne ferește!) să ajungă, atunci cînd le vine rîndul, la un medic, la asistentă, – și aceasta, realmente, excedate de muncă și birocrație (nu înțeleg de ce atît de stufoasă).

            Parcă lipsește ceva în Iași, îmi tot spuneam. Un sentiment vag. Ajungi într-o clipită în fața unor consilieri de tot felul: de împăcare cu propria persoană sau invers, de o necesară doză de agresivitate față de tine însuți, de cabinete psihologice care tratează efectiv boli implicînd știință medicală, de cabinet de celebre nume (vedete) în consiliere sexologică. Suntem o țară de consilieri. Totuși, ne lipsește ceva, îmi spuneam.

            Dar greșeam. Prostia generală (este o realitate, să nu o eludăm) vrea încă ceva, vrea discuții naționale, la televizor. Nu se poate trăi fără o astfel de consiliere. Nu ne putem imagina o țară în care să nu existe la două-trei posturi centrale un psihiatru combinat cu un hibrid (cînd cu școală psihologică, ori, mai bine, cu un certificat de prost, care prinde bine).

            Eram sincer îngrijorat; dar acum m-am liniștit, mă simt în stare de siguranță. Am citit că a sosit iluminatul, înțeleptul, abilul doctor (care nu știu ce este: se zice că ar fi un fel de psihiatru, dar nimeni nu-l știe), care va conferenția contra sumei de intrare de 30 de lei la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și, în plus, contra nu se știe cît, va consilia, va împărtăși, tot acolo, din incredibila lui experiență, sfaturi inteligente: ”este mai bine să dormi noaptea decît să ai insomnie, este mai bine să-ți supraveghezi nevasta decît s-o lași expusă unor pofte extrafamiliale, este mai bine să telefonezi la numărul… decît să rămîi în starea asta”.

Se știe că prostia costă. Să plătească acestui ins cît vrea el și cît le permitea prostia clienților lui. Dar trebuie să înțelegem, să fim convinși că nici un bolnav nu compromite psihiatria. O compromit psihiatrii de tipul acestui peregrin, conferențiar, vagabond de iluzii, de o mediocritate periculoasă. Acești indivizi produc epidemiile de prostie în masă.”

Liviu Druguș

Pe mâine!

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (4)


CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

Episodul 4 Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența, din interior,  mersul lumii

 

În mod evident, prăbușirea imperiului rus sovietizat s-a datorat unui complex de factori interni și externi. Analize grăbite, superficiale, interesate sau pur și simplu ”urechistice” înclină balanța factorilor când spre interior când spre exterior, cu argumente ce vin doar să susțină un punct de vedere deja avansat și aflat ”la modă” într-un context sau altul.  Pseudorecenzia de față nu-și propune să vină cu o ipoteză și cu o eventuală demonstrație a preponderenței uneia sau alteia dintre cele două categorii de factori. În schimb, va aduce în lumină și opiniile unor alți analiști care au trăit aceleași evenimente și perioade ca și Gorbaciov, dar care  vorbesc oarecum mai detașat, nemaifiind parte a problemei. Mă refer, mai întâi la generalul Ion Costaș, care  – prin natura meseriei și a pozițiilor ocupate în nomenklatura militară sovietică și postsovietică – oferă date și imagini militare de natură să dea mai multă concretețe în comparație cu retorica politicianistă a fostului dictator sovietic. De regulă, simplificările – eronate tocmai prin simplitatea lor – afirmă că Imperiul sovietic a fost distrus de: a) Gorbaciov; b) de SUA. Faptul că cei doi factori au co-existat mereu-mereu face și mai dificil de evaluat vectorul principal. În mod cert, factorul extern a jucat un rol important în evoluția statului sovetic încă de la nașterea acestuia cu cca un secol în urmă, la vreme de criză și război mondial. Tocmai de aceea am considerat necesar să aloc un episod distinct politicii externe gorbacioviste, aspect tratat de Gorbaciov în doar două capitole de carte – capitolul 13 și (parțial) capitolul 15  (dintr-un total de 15 capitole) și care cuprind doar 30 de pagini din cele cca 600 de pagini de text ale cărții. Prefațatorul cărții, profesorul de istorie Adrian Cioroianu, ignoră cu desăvârșire dimensiunea externă în ecuația prăbușirii imperiului, căzând în capcana melodramei: omul Gorbaciov, bunul familist și soțul iubitor Gorbaciov, iubitorul de literatură rusă numit Gorbaciov, reformatorul neînțeles Gorbaciov, povestitorul sincer Gorbaciov etc. Prin această prismă (a rolului manipulator jucat de o anumită structură a unei cărți, a unui anumit limbaj etc.) aș fi înclinat să cred că Gorbaciov însuși a intenționat să minimalizeze importanța factorului străin la o dimensiune pe cât posibil de redusă, iar prefațatorul A. Cioroianu a ”prins” firul și l-a întins și mai tare. Evident, acesta nu amintește nimic în ”Prefață” despre dictatorul Gorbaciov, despre kgb istul Gorbaciov, sau despre politrucul fără scrupule care urzea intrigi care să-l favorizeze în carieră etc. Dl. Cioroianu nu este deloc deranjat de faptul că ”umanistul” Gorbaciov a ordonat eliminarea fizică a românilor Ceaușescu, rivalii săi dictatoriali prea independenți față de ”măreața” Uniune. Ignorarea, în continuare, a țării numită România de către fostul Imperator numit Gorbaciov, în memoriile sale, nu-l deranjează deloc pe fostul ministru de externe al României… Rămân cu consolarea că fiecare țară are conducătorii și miniștrii pe care îi merită… Folosesc cuvintele Raisei Gorbaciova, în anul ultim al vieții sale (1999), cu referire la noua clasă conducătoare: ”cum se făcea oare că la conducerea țării ajunseseră oameni lipsiți de bun simț, de conștiință, iresponsabili?” (p. 18).  Revenind la balanța intern – extern, Gorbaciov încearcă să inducă ideea unui fel de perpetuum mobile generat de… însuși Țarul Gorby! Dictatorii au adesea asemenea viziuni vecine cu divinitatea, iar Gorby le avea cu asupră de măsură, mai ales dacă i s-a insuflat mereu că are o misiune planetară, că el poate fi Salvatorul, că este chiar Cel Ales pentru ca omenirea să mai supraviețuiască. Într-a astfel de viziune paranoidă Gorbaciov inversează planurile, respectiv realitățile și își definește, din start rolul de Demiurg. În loc să afirme, realist, că țara sa se afla la răscruce de vânturi, că sistemul feudal bolșevic nu mai putea dura, că nu poți să te bați cu restul lumii ca să mai trăiești câțiva ani, Gorbaciov declară, cu o îngâmfare specific dictatorială, că el conștientizează necesitatea supraviețuirii URSS tocmai pentru a salva omenirea de la pieire. Dar, pentru a realiza acest scop el își propune un altul: să transforme ”cadrul internațional” de o asemenea manieră încât acest cadru să ajute URSS să supraviețuiască, să se consolideze, apoi – astfel consolidat – URSS urma să ajute și mai mult biata omenire să supraviețuiască fără teroarea holocaustului nuclear. Cum? Cu ce mijloace? Părerea mea este că mijloacele i le-au oferit americanii care au lansat, prin W.W. Rostow teoria convergenței sistemelor social-politice opuse”. Acesta a fost ”calul troian” prin care americanii au pătruns în intimitatea molohului sovietic și i-au sugerat că poate fi și mai puternic, chiar să conducă omenirea, dacă acceptă să facă niște ”mici” modificări acolo, cum ar fi dezarmarea și schimbarea de regim…

 

Iată cum vede Gorbaciov raportul scop-mijloc în domeniul relațiilor URSS cu restul lumii, un raport inversat, otrăvit, bolnav din naștere: ”Chiar de la începutul noii mele slujbe am înțeles că nici o reformă fundamentală nu era posibilă dacă nu ne cream un climat internațional favorabil” (p. 425). Cred că aici se află cheia căderii Imperiului Răului: în naivitatea de a crede că tu însuți (care ești incapabil să-ți rezolvi problemele interne) poți modifica mapamondul de asemenea manieră încât acest nou context favorabil să te ajute să supraviețuiești ca entitate statală. Este viziunea geamănă – păstrând proporțiile – cu viziunea megalomanului oltean de la Scornicești care se burica să contribuie decisiv la crearea Noii Ordini Politice și Economice Internaționale, pentru ca această nouă ordine să-i fie favorabilă… Practic, politica externă gorbaciovistă era subsumată acestui ideal utopic: să facă lumea să cadă în extaz  doar la auzul sau la vederea Marelui Pacificator de la Răsărit. Pentru a-l asigura pe Gorbaciov că himera sa este realitate, Marele Pacificator a fost încununat, în 1990, cu Premiul Nobel pentru Pace. (În paranteză fie spus, înnobilarea liderilor marilor puteri cu acest titlu este nu doar un posibil semn al sfârșitului unei ere, ci chiar mijlocul prin care acest sfârșit posibil să fie transformat într-unul real. Această trimitere en passant la câștigarea de către Obama a aceluiași premiu seamănă perfect cu modelul al treilea – Răzbunarea – din Dilema Deținuților descrisă de mine conform MSM și publicată în revista Economy Transdiciplinarity Cognition (www.ugb.ro/etc) ). Cum vedea Gorbaciov strategia sa ca să devină una câștigătoare? Iată și mijloacele avute de el în vedere pentru atingerea acestui scop: ”Trebuia să reducem presiunea pe care o exercitau asupra politicii noastre externe problemele legate de participarea la epuizanta cursă a înarmărilor, la conflicte din diferite puncte ale globului pământesc, în general să eliminăm rămășițele Războiului Rece”, în drumul către o nouă pace” (p. 425). Încercând să explice lucrurile prin intermediul Metodologiei Scop Mijloc (teorie descrisă în teza de doctorat – definitivată de mine în 1984, dar neacceptată la susținere, după cum am afirmat mai pe larg într-un episod anterior din cadrul acestei pseudo-recenzii) Gorbaciov folosește inadecvat explicarea strategiei sale, utilizând abuziv terminologia MSM:Toate acestea trebuiau făcute concomitent: nu aveam voie să amânăm căutarea unor soluții care să vizeze îmbunătățirea relațiilor internaționale. Ele trebuiau să devină parte integrantă a politicii noastre” (p. 425).  De subliniat și analizat cuvântul concomitent. În cadrul MSM precizez că scopurile și mijloacele trebuie gândite și simțite simultan/ concomitent și continuu atunci când iei decizia de a acționa (fapt pentru care am redefinit managementul drept continuumul ”gândire-simțire-acțiune”, respectiv drept continuumul ”scop-mijloc-raportul scop/mijloc”, ceea ce echivalează în plan teoretic cu continuumul ”politic-economic-etic”). Așadar, concomitența este doar în plan mental, în momentul în care acționezi, mai exact în momentul în care decizi să acționezi. În plan practic, concret, concomitența nu poate fi realizată (cel mult, se poate realiza în plan cuantic, ca în exemplul în care pisica lui Schrodinger era concomitent și vie și moartă). Avem nevoie de derulare/ combinare/ consumare a mijloacelor în timp & spațiu pentru ca acestea să se transforme în scopul dorit. Este adevărat, reducerea duratei timpului dintre formularea scopului/ dorinței și consumarea mijloacelor întru înfăptuirea dorinței este tot mai evidentă și mai consistentă. Dar idealul simultaneității transformării gândului în faptă rămâne încă de domeniul poveștilor (domeniu de care ne apropiem cu viteze sporite). Crearea unui castel/ pod/ cal năzdrăvan etc instantaneu/ concomitent cu emiterea gândului se poate aproxima acum prin tehnolgiile 3D și ale experimentelor de teleportare prin care materia nu se deplasează, ci doar informațiile referitoare la acea materie… Dar să revenim cu picioarele pe pământul Amintiri lor gorbacioviste…  La întrebarea pe care mi-am adresat-o și eu: care este balanța intern-extern în derularea politicilor sale, Gorbaciov face o piruietă diplomatică și lasă deoparte visul de a influența exteriorul din interioar pentru a favoriza interiorul și ne dă un răspuns tipic american: fifty – fifty: ”Când se pun întrebări despre motivele, impulsurile principale care au dus la conturarea strategiei perestroikăi, întotdeauna subliniez importanța primară a motivelor interne. Dar o importanță egală au avut și cauzele externe, mai ales amenințarea nucleară cât se poate de reală din acele vremuri, care ar fi putut avea consecințe imprevizibile și pentru țară, și pentru lume… Omenirea nu mai e nemuritoare.” (p. 425). Sună amuzant și tipic politicianist dictatorial (adică nu ești obligat să dai seamă de ceea ce spui…). Așadar, pe primul plan se află realitățile interne, la egalitate de importanță cu cele externe… Ca în bancul cu oile albe și oile negre: ”care îți plac mai mult, bade, oile albe sau oile negre? – Alea albe! – Dar alea negre…? – Și  alea negre!”. Sau, amintind de urările lemnos-propagandistice ale Geniului Carpaților atunci cînd acesta dorea fiecărui județ să se claseze pe primul loc în întrecerea socialistă…   Lăsând comparațiile și metaforele la o parte eu mi-am format convingerea, de-a lungul timpului, că moartea Imperiului Răului a fost cauzată, în proporție majoritară covârșitoare de către factorul extern. Nu întâmplător am subliniat că – de la nașterea sa – Imperiul sovietic a fost în permanență pe lista priorităților altor puteri mondiale pe primul loc ca importanță în vederea izolării și anihilării. În fond, Imperiul rus a fost anihilat în 1917 (după patru secole), iar Imperiul sovietic a fost anihilat în 1991 (după șapte decenii). Pentru viitorul Imperiu Euroasiatic (născut la sfârșitul lunii mai 2014) putem extrapola/ prevedea o anihilare în câțiva ani… Prognoza pe care îmi permit să o fac este bazată pe o diagnoza triadică extrasă din MSM (triada Substanță-Energie-Informație): primul imperiu rus a fost nimicit sub raport material; al doilea (cel sovietizat) a fost aneantizat energetic (componenta militară și nucleară fiind decisivă), iar al treilea imperiu va fi destrămat cu mijloace informaționale. Cu o mică precizare: caeteris paribus

 

Foarte probabil, surse americane sau europene vor da o amploare și mai mare influenței lor ”decisive”/ majoritare în ecuația distrugerii dictaturii comuniste ruse în forma sa bolșevică și perestroikistă. Din propriile mele lecturi din perioada ceuașistă (ideologizate, dar cu niște sâmburi de adevăr) a reieșit mereu clamarea de către forțele comuniste a preocupării statelor occidentale de a izola și strivi ”statul muncitorilor și țăranilor”.  Consider că acest lucru este unul cât se poate de logic, atât din punct de vedere ideologic (sisteme social-politice diametral opuse) cât și din punctul de vedere al logicii economice (eterna problemă a piețelor). Ambele dimensiuni (ideologică și economică) erau susținute cu argumentul cel mai de luat în seamă: forța militară. Acesta a fost, cred, argumentul decisiv în ecuația raportului general de forțe Est – Vest și în redeschiderea piețelor răsăritene pentru productiva industrie occidentală. Acest argument (chiar în perioadele cele mai pacifice) este esențial dat fiind că apariția bolșevismului și a statului sovietic este intim legată de Primul Război Mondial (eveniment care a generat o altă mișcare revoluționară de extrema stânga, subliniez de extremă stângă: fascismul/ nazismul). Dar, înainte de a descrie viziunea lui Gorbaciov însuși despre situația internațională, respectiv despre relațiile dintre singurele superputeri ale lumii, consider foarte grăitor  un extras din cartea lui Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial” (Ed Ștefan, București, 2014): ”Ceea ce îl îngrijora în cea mai mare măsură pe Stalin era izolarea tot mai accentuată a URSS în lume. … De la neîncredere se ajunsese la o totală adversitate între foștii aliați, departe de concordia din anii celui de-al doilea război mondial. În anii războiului, Stalin promisese lui Averell Harriman, trimisul SUA la Moscova, ca și comunității mondiale evreiești, Peninsula Crimeea. Pentru a fonda acolo statul Israel. În acei ani, Stalin avea mare nevoie de evreii din Statele Unite pentru a face lobby și a primi ajutoare masive din SUA, prin portul Murmansk. După război însă, Stalin s-a răzgândit. Nu a mai oferit Crimeea evreilor.” (pp. 42 – 43). Rețin din acest aspect ideea că în confruntarea dintre URSS și SUA aliații dușmanului deveneau automat dușmani proprii. Fapt, de altfel, foarte des întâlnit în istorie.

 

 

După înființarea statului sovietic, acesta trebuia apărat cu forța armelor, fapt care a generat cursa mondială a înarmărilor, cu binecunoscutul deznodământ al dezarmărilor sovieto-americane în urma cărora Mihail Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1990. Iată până la ce nivel reușise URSS să să pregătească pentru consolidarea păcii mondiale: ”Industria sovietică de apărare nu avea egal în ceea ce privește cantitatea și calitatea tancurilor. URSS a fost întrecută de SUA numai în privința producției de portavioane, bombardiere grele și crucișătoare nucleare, iar din punctul de vedere al comerțului cu arme, se situa pe primul loc în lume. Dar cel mai important lucru este că Armata Sovietică era implicată în mod constant în confruntări militare… Poporul sovietic știa doar despre războiul din Afganistan; de fapt, în străinătate se ducea un număr uriaș de războaie și de operațiuni de luptă.” (Ion Costaș, p. 20).  ”Oficial Uniunea Sovietică a spus întotdeauna că nu va folosi prima arme nucleare, dar, la începutul anilor 80, pe direcția vest s-au derulat intens operațiuni vizând un atac preventiv împotriva țărilor NATO în eventualitatea unei agresiuni nucleare. În 1983, țările Tratatului de la Varșovia au fost invitate să semneze un plan de mobilizare care prevedea că această organizație să fie condusă de către Moscova” (I. Costaș, p. 22).  Este de înțeles că și Occidentul trebuia să reacționeze, iar reacția acestuia a fost de natură economico-diplomatică și militară. Echilibrul terorii și amenințarea cu distrugerea reciprocă în urma unui război nuclear a generat preocupări concrete de semnare a unor tratate de dezarmare.  La mai puțin de un an de la ajungerea sa la putere, Gorbaciov face o celebră Declarație (15 ianuarie 1986) care avea nu mai puțin de 12 pagini de carte, din care autorul Amintirilor reproduce în carte  cca jumătate (în Anexe: pp. 558 – 566).  Prin confruntare cu textul publicat la noi în 1987 am observat că au fost eliminate pasajele cu retorică bolșevică, găunoasă și autolaudativă. Esența Declarației era acceptarea începerii dezarmărilor reciproce. Ion Costaș ne spune că ”În primăvara anului 1989, efectivele armatei au fost reduse cu 500 000 de persoane, iar cheltuielile pentru apărare cu 14,2%. A început așa numita conversie a fabricilor militare spre producție civilă. Drept urmare, în cursul anului 1989, armata sovietică și-a redus prezența peste hotare. La 15 februarie s-a finalizat retragerea trupelor din Afganistan, la 25 aprilie a început prima etapă a retragerii parțiale din Ungaria, la 11 mai, din RDG, iar la 15 mai din Mongolia. O parte din tehnica și armamentul evacuate din Europa de Est au fost stocate în stânga Nistrului” (pp. 23-24). Practic, Tratatul de la Varșovia nu mai exista decât pe hârtie. George Bush a apăsat și mai mult pe accelerație, dezarmarea fiind însoțită, la cereri americane îndeosebi, dar și vest-europene, și de schimbări în natura regimurilor politice.  Voi reproduce, concentrat, aceste etape în relatarea lui Ion Costaș, apoi în relatarea lui Gorbaciov. Iată ce scrie I. Costaș: ”La 12 iunie 1989, Mihail Gorbaciov a dat ”liber” foștilor aliați ai URSS; împreună cu cancelarul Germaniei Helmuth Kohl a semnat documentul care le-a oferit statelor europene dreptul de a decide singure ce sistem politic le este favorabil. …. În Ungaria, unde în 1989 a fost permisă reînființarea partidelor politice, la 1 mai s-a creat prima breșă în Cortina de fier, fiind înlăturată sârma ghimpată de la granița cu Austria. … La 10 noiembrie a căzut Zidul Berlinului” (op. cit., p. 24).  Conform planului, în scurt timp au dispărut regimurile comuniste totalitare din Iugoslavia (dezintegrată), Cehoslovacia (dezintegrată), Bulgaria (prea mică pentru a o mai dezintegra…)… Există ipoteze neprobate documentar că și România s-ar fi aflat pe lista țărilor ce trebuiau să cunoască dezintegrarea statală… Au urmat, exact peste doi ani, dezintegrarea URSS. Tentativele (reușite) de dezintegrare a Republicii Moldova sunt descrise de Ion Costaș ca fiind încă acoperite de mister, iar cea mai misterioasă persoană din aceste momente (1989 – 1992) a fost cel de al treilea președinte al Moldovei, Vladimir Voronin. Pe scurt, autorii tuturor acțiunilor – atât de renaștere națională, cât și de subminare pe termen lung a statalității – provin din structurile de forță (miliție, armată, securitate). Răspunsul la întrebarea ”de ce?” este prea simplu și prea general pentru a fi acceptat ca răspuns: ”După toate aparențele, a fost o comandă politică” (Costaș, p. 38).  O ipoteză deosebit de interesantă avansată de generalul Costaș, pentru explicarea tulburărilor generatoare de schimbare de regim politic la Chișinău este ”problema folosirii bolnavilor psihic la dezlănțuirea mișcărilor de masă” (Costaș, p. 51). Pentru Moldova și pentru România, misiunea de a stimula populația întru prăbușirea regimului comunist a fost încredințată (mai trebuie precizat cine este autorul ”încredințării”?) actorilor, regizorilor, poeților – persoane cu notorietate și credibilitate publică ridicată.  Istoria ridică, încet vălul de mister care planează încă asupra trecerii de la comunism la capitalism. În esență, autorii principali au fost serviciile secrete care fie au primit (de la partid), fie și-au asumat sarcini precise de ”management al schimbării”, sarcini stabilite la nivelurile de maximă înălțime.  Mircea Druc și multe personalități ale renașterii naționale din Moldova sunt conexate direct – în cartea lui Ion Costaș –  cu instituția omniprezentă numită KGB (Costaș, p. 58). Dar acum, după ce lucrurile au devenit ceva mai clare, când amintim de KGB amintim simultan și automat de serviciile similare ale marilor puteri, astfel încât partajarea ”factori interni – factori externi” devine și mai imposibilă. Asistam, atunci, în anii 1989 – 1992 la globalizarea de facto a interacțiunilor politico-militaro-informaționale. Așadar, această mică paranteză istorică cu trecere pe la Chișinău (parte a Uniunii Sovietice până la proclamarea independenței republicii) are rostul de a concretiza discuția pe care Gorbaciov o face strict la nivel de principii sau limbaj de lemn de cea mai stalinistă speță. Astfel, dacă Ion Costaș scrie în clar că schimbările în toate acele țări au venit cu ordin de sus (mijloacele fiind alese, de regulă, din rândul intelectualității vizibile, actori și regizori în primul rând), în schimb Gorbaciov o ține una și bună cu rolul decisiv al maselor largi populare… :”Sunt convins până azi că am procedat corect când nu am intervenit în schimbările care se petreceau în țările Europei Centrale și de Est. Până în ziua de azi primesc reproșuri că aș fi ”cedat” cuiva aceste țări. Dar, dacă le-am ”cedat” cu adevărat cuiva, a fost exact popoarelor lor”. (p. 426). Adică, nu le-am cedat, dar le-am cedat…  Povestea cu reunificarea Germaniei de către popoarele celor două state a fost deja prezentată într-un episod anterior și nu o mai reproduc aici, dar stilul de a minți cum respiri este o specialitate a serviciilor de informații și a politicienilor care au făcut corp comun cu acestea. La fel de adevărată ca și unificarea Germaniei de către popor este și sublinierea lui Gorbaciov că dacă au fost ceva influențe externe acestea nu au fost nicidecum americane, ci europene… mai exact franceze. Ceva adevăr este aici și asta s-a văzut, la noi, în structura bicefală prosovietică (Ion Iliescu) și profranceză (Petre Roman, dar tot pe filieră KGB) a conducerii României după 1989. Intenția lui Gorbaciov era, într-adevăr de integrare euro-asiatică  (astfel, Gorbaciov ul anilor 1985 – 1990 fiind precursorul Putin ului anului 2014) și nu euroatlantică. Iată ce spunea Gorbaciov în anul 1986 în faimoasa Declarație din 15 ianuarie: ”Pentru URSS, ca unul dintre marile state asiatice, asigurarea securității în Asia are o importanță vitală” (Gorbaciov, Opere alese, Ed Pol, Buc., 1987, p. 163), subliniind astfel că în viziunea sa integrarea euro-asiatică este singurul mod de a te apăra de hegemonia americană… Și ce cârcotaș mai năbădăios decât Franța putea găsi Gorbaciov în cadrul NATO?… Da, dar asta nu reduce cu nimic aportul decisiv al americanilor în surparea temeliilor Imperiului Răului. Dimpotrivă.  Istoric vorbind apropierea de Occident a fost pregătită în Era Brejnev, iar Gorbaciov a accelerat nebunește: ”După cum se știe, impulsul inițial al destinderii relațiilor internaționale din anii 1970 au fost în bună măsură relațiile noastre cu Franța. Acela a fost momentul în care am spus că toți locuim într-o singură casă, deși unii intră în această casă pe o scară, alții – pe alta. În această locuință trebuie să colaborăm și să stabilim moduri de a comunica. Așa a apărut imaginea ”Europa este casa noastră comună”. Exact despre asta am vorbit cu Francoise Mitterand, cu care am avut după această întâlnire relații foarte bune de colaborare” (p. 427).  Visul lui Gorbaciov era să îndeplinească idealul leninist al comunismului global, dar cu mijloace soft, nu militare. Acest vis nu se putea face decât în colaborare cu mișcarea eurocomunistă europeană, antiamericană prin vocație și ideologie. Mitterand i-a declarat, la Moscova, în 1986, lui Gorby: ”Trebuie ca Europa să devină din nou principalul actor al propriei istorii, să poată juca rolul unui factor de echilibru și de stabilitate în relațiile internaționale” (p. 427).  Dar, tot Gorby a înțeles că simpla carcasă europeană nu este suficientă fără o împăcare cu americanii: ”Mijlocul anilor 1980 a fost perioada cea mai încordată a Războiului Rece. După intrarea trupelor sovietice în Afghanistan, situația în lume era încinsă la maximum. Trebuia să facem ceva. Conducerile superioare ale SUA și URSS nu se mai întâlniseră de șase ani. Eu eram de părere că trebuia să facem niște pași în întâmpinarea americanilor, să reluăm dialogul la nivel înalt. Statu-quo-ul nu făcea decât să agraveze situația. Era nevoie de o întâlnire. Ea s-a petrecut la sfârșitul lui 1985 la Geneva.” (p. 427).  Ipocrizia (unii o mai numesc diplomație) de care dă dovadă Gorbaciov atinge culmi: după ce încearcă – și chiar reușește într-o anumită măsură – să dea foc relațiilor euro-atlantice, prin tensionarea relațiilor în NATO, tot el vine cu constatarea că ”s-a cam încins atmosfera”, după care, din drag de pace pornește chiar el pe drumul pregătit de decenii de americani…  Important de știut (o noutate pentru neofitul care sunt) cu Gorbaciov s-a întâlnit la Geneva cu Ronald Reagan de cinci-șase ori între patru ochi… Interesant de reținut că pentru Gorby asemenea întâlniri între patru ochi nu pot da nimic de bănuit…. Doar întâlnirea lui Elțîn cu Bush (tot între patru ochi) a fost – pentru Gorbaciov – dovada supremă a trădării… Curat trădare, coane Fănică. Accentul pus de mass media pe influența uriașă a SUA și a CIA asupra Imperiului Răului a transferat în imaginea generală a presei că ”trădătorul” Gorbaciov a fost racolat de CIA în tinerețe și că acum, la momente de clătinare a solidității statului sovietic, ”ursul” este jucat în lanț de americani… Încercând să scape de această etichetă, Gorbaciov transferă bănuielile de trădare și racolare de către CIA asupra lui Elțîn.  Gorbaciov a răspuns astfel (glumind) la întrebarea unei ziariste naive: ”Lucrați încă la CIA? … I-am răspuns: Da. – De ce? – Se plătește bine” (pp. 376  – 377).


 Evoluția sistemului politic din Rusia postbelică poate explica în bună măsură situația actuală a acestei mari țări, a cărei existență imperială a creat adesea, în popor dar și în rândul conducătorilor, iluzia invincibilității. Sugestiv în acest sens este un articol al istoricului și sociologului rus Aleksei Levinson, publicat (nu ni se spune unde…) la 2 august 2010, articol inclus de Gorbaciov în paginile cărții. Dimensiunea imperială de care am amintit mai sus este pusă în evidență de implicarea acestei țări în războaie. ”În Rusia, oamenii nu mai țin minte dacă am câștigat sau nu Primul Război Mondial și știu sigur că am învins în al Doilea. O vreme am avut sentimentul amar că pe al Treilea l-am pierdut. De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul anilor 80, adică pe parcursul unei întregi generații, oamenii sovietici au trăit nu neapărat în așteptarea, ci cu conștiința inevitabilității unui război. ….Opinia publică din afara granițelor țării îi este recunoscătoare lui Gorbaciov pentru că a demontat în mod pașnic imperiul stalinist…” (p. 494)  Faptul că Gorbaciov încă se bucură de o anumită popularitate în Rusia, respectiv 43%, cred că politica gorbaciovistă a fost una câștigătoare. Aceasta îl îndeamnă pe Levinson să considere că ”Înseamnă că totuși al Treilea Război Mondial totuși nu l-am pierdut. Dar jumătate dintre cetățenii Rusiei consideră că amenințarea externă la adresa țării noastre există în continuare” (p. 495). Acest lucru explică foarte bine faptul că politica anexionistă, imperialistă și războinică a lui Putin este susținută acum, în mai 2014 de peste 70% din polulația Rusiei. Pe fondul acestor realități interne vor trebui să fie apreciate, în continuare, metodele de detensionare a situației generate de poftele de remărire ale Imperiului Rus. Cu patru ani în urmă rușii se temeau de Occident în proporție de 32%, de țările islamice în proporție de 29%., de țările fostei URSS (Ucraina??) – 16% și de China – 13%. Probabil, la acest moment (luna mai 2014) propaganda ”antifascistă” a regimului Putin a crescut masiv ponderea Occidentului în ecuația riscului de atac extern.

Pentru foștii, actualii și viitorii diplomați, ziariști și analiști pe probleme de relații interstatale (cred că termenul de ”relații internaționale” este desuet, după 1950, și aparține unei epoci trecute, numite modernitate) cred că paginile care redau negocierile sovieto-americane pentru dezarmare constituie un material realmente util (chiar dacă nu au caracter de document de arhivă). Sub raport istoric, cititorul curios poate afla despre cum au fost utilizate ”drepturile omului” pe post de monedă de schimb, instrumennt de negociere sau indicator important pentru a măsura preocuparea reală pentru democrație și umanism (pp. 428 – 447). Practic acest capitol al 13 – lea este dedicat negocierilor de dezarmare. De reținut autocaracterizarea făcută de Gorbaciov: ”Stilul meu – stimularea dialogului folosind posibilitățile de compromis – era considerat de unii colegi o dovadă de slăbiciune, o cedare a pozițiilor” (p, 432).  Este, totodată, de antologie cazul negocierilor de la Reykjavik dintre Reagan și Gorbaciov, negocieri eșuate dar care vor rămâne în istoria teoriei comunicării și a negocierilor de orice fel prin modul în care a fost transmis lumii acest rezultat.  Consider acest moment, împreună cu modul în care este el descris, ca unul dintre punctele forte ale cărții, forte prin mesajul transmis, stilul folosit pentru redarea cazului și pentru cunoașterea omului Gorbaciov în dimensiunea sa umană. În esență, aș rezuma acest caz ca fiind  o probă exemplară de folosire a comunicării eșecului, ca mod de atenuare a acestuia și de stimulare a comunicării/ dialogului/ negocierii în continuare. Cuvintele magice cu care Gorbaciov a reușit să nu trântească ușa americanilor (deși în realitate ușa era deja bine închisă) sunt: ”În ciuda dramatismului său, Reykjavikul nu este o înfrângere. Este o breșă. Am privit pentru prima oară dincolo de orizont”. (p. 437). Este și o probă de limbaj dublu, o probă de limbaj de lemn care nu comunică, de fapt, nimic concret. Propagandistul și politrucul Gorbaciov și-a fructificat aici întreaga sa experiență de jurist, ideolog, filosof. Cuvintele de mai sus au fost rostite în fața a cca o mie de oameni, respectiv în fața jurnaliștilor care așteptau să comunice redacțiilor dacă treaba e albă sau neagră… Gorbaciov le-a spus că e gri, dar a lăsat speranța că va fi albă… Și a fost. De partea cealaltă G. Schultz reprezentantul SUA la negocieri a apucat să comunice, la Washington, că situația e neagră. După ce a aflat de retorica utilizată de Gorbaciov, a admis și el că breșa s-a făcut iar negocierile au continuat. Riscul asumat de Gorbaciov a fost unul pe măsura importanței negocierilor: uriaș.  Iar rezultatul s-a văzut ulterior: la întâlnirea din 1988 de la Moscova, Reagan a fost întrebat (după ce lucrurile erau vizibil pornite pe un făgaș bun) de un ziarist  dacă mai consideră că URSS este ”Imperiul Răului”, iar răspunsul a fost unul clar: nu!, cu argumentul următor: ”În bună măsură  datorită conducătorului acestei țări, domnul Gorbaciov.” (p. 444). Istoria poate reține această dată: 1 iunie 1988 ca dată a încheierii Războiului Rece (la această dată a fost ratificat acordul sovieto-american privitor la rachetele cu rază medie și mică de acțiune).

Din capitolul 15 doar câteva pagini sunt acordate analizelor globale, respectiv modului cum a fost promovată perestroika în lume de la tribuna ONU. Se întrevede, paragraf cu paragraf, ideea cvasiobsesivă a lui Gorbaciov de a arăta lumii realizările perestroikiste, în fond încercări de a salva leninismul, bolșevismul, comunismul și imperialismul –  toate retușate și adaptate de Gorby la noile realități mondiale detensionate deja, dar toate aceste încercări au eșuat (lamentabil pentru Gorbaciov).  Mișcările semnificative în plan extern ale lui Gorbaciov pot fi listate după cum urmează: retragerea din Afganistan, armonizarea relațiilor cu America și cu Germania, susținerea perestroikăi de către premierul F. Mitterand, împăcarea bolșevismului cu creștinismul (ireconciliabile din startul revoluției proletare), relansarea relațiilor cu India și China, implicarea URSS de o manieră tot mai activă în Internaționala Socialistă condusă de Willy Brand. Toate acestea, coroborate, dau de înțeles că ofensiva perestroikistă viza preluarea unor noi zone de influență, pe lângă cele deja cunoscute sub numele de ”țările lagărului socialist”, relansare sovietică pe plan mondial cunoscută sub denumirea de Nouă Ordine Internațională. În termeni neacademici, toate acestea puteau fi încadrate sub rubrica ”redesenarea sferelor de influență în lume”. Renunțarea la o bună parte dintre caracteristicile esențiale ale comunismului totalitar îi ofereau șansa URSS de a ieși în lume ca o societate normală, acceptabilă și frecventabilă. Nu a mai durat decât un an și s-a dovedit că totul a fost doar o strategie de deschidere a piețelor Estului, concomitent cu eliberarea oamenilor de ideologia totalitară de factură medievală. Altfel, Vestul ar fi explodat sau ar fi devenit instabil. Ceea ce s-a și întâmplat,  ceva mai târziu, în 2008 când criza mondială arată că problema piețelor nu a fost (și nu avea cum să fie) definitiv rezolvată. Gorbaciov a pierdut definitiv partida politică în decembrie 1991, apoi și-a pierdut soția în 1999, dar nu și-a pierdut deloc încrederea în leninismul bolșevic cosmetizat numit ”glasnosti și perestroila”. Discursul lui Gorbaciov la ONU pe data de 7 decembrie 1988 este publicat în Anexe (pp. 566 – 578) . La un sfert de secol după lansarea acestui document – în pofida unor schimbări majore care au avut loc în lume – Gorbaciov (numit de către Reagan ”acest bolșevic căpățânos”)  își reafirmă crezul: ”Recitindu-mi azi această convingerea veche de mai bine de 20 de ani, îi constat, fără falsă modestie, caracterul încă foarte actual” (p. 491). Ca să-și convingă cititorii de adevărul acestei afirmații Gorbaciov face o sinteză, în 10 puncte a acestei Declarații, iar eu voi rezuma acest decalog cât mai sintetic posibil, cu mici comentarii personale: 1. respectarea dreptului internațional (urmașul ideologic al lui M. Gorbaciov, V.V. Putin tocmai a făcut praf acest prim principiu prin anexarea Crimeii); 2. Economia mondială devine un singur organism și nimeni nu i se poate sustrage (chiar așa e!…); 3. Necesitatea ”elaborării unui mecanism principial nou de funcționare a economiei mondiale (care ar fi acesta nu ni se spune, dar mă pot gândi că dl Gorbaciov avea în vederea o dezvoltare planificată a economiei mondiale…): 4. libertatea oricărei țări de a-și alege propria orânduire socială (cu o condiție: să fie democratică, liberă, umanistă… altfel îi validăm și vreunui nou Hitler dreptul de a instaura nazismul oriunde pe planetă; 5. dezideologizarea relațiilor dintre state (aici Gorby se contrazice de la o frază la alta: după ce afirmă acest principiu, reafirmă că fiecare stat are dreptul la propria sa ideologie, dar nu are dreptul să o impună altora; dar asta nu înseamnă deloc dezideologizarea relațiilor internaționale… Dacă i-aș fi fost consilier  – fie și editorial – la această carte l-aș fi sfătuit pe autor să renunțe la utilizarea termenului ”dezideologizare”, un termen care nu mai spune nimic); 6. dinamizarea și democratizarea relațiilor internaționale (termenul ”internațional” este desuet… dar ”democratizarea” ar presupune doar să lași fiecare țară să-și vadă de propriile probleme; cred că este doar o supralicitare a principiului de la pct 1. ca să iasă zece la număr…); 7. singura instituție capabilă să armonizeze interesele statelor este ONU (fapt contrazis de situația din Ucraina unde ONU nu a putut interveni împotriva Rusiei care are drept de veto…; ONU a ajuns cel mult o instituție simbolică nicidecum una pragmatică); 8. demilitarizarea relațiilor internaționale (tocmai ”alegerile libere” din Crimeea au fost făcute sub presiune militară; oricum, conceptul de ”demilitarizare a relațiilor” este impropriu și neoperaționalizabil; 9. să nu privim de sus la cei mai mici ca noi și să nu se exporte democrație (aluzie la politica SUA de jandarm internațional; dar, dacă nu existau SUA, Siria și Ucraina erau acum colonii rusești…); 10. modelarea acțiunilor țărilor pentru păstrarea civilizației (o lozincă fără conținut și fără obiect; cine să modeleze acțiunile? ONU? Hmm…). Cred că respectarea tratatelor și granițelor ar fi singurul IMPERATIV pentru ca satul mondial actual să fie unl civilizat și liniștit, atât cât este posibil. Mai binele este dușmanul binelui și cred că lumea nu mai are nevoie de utopiși, idealiști sau oportuniști care să lanseze filosofii de genul ”n-ar fi rău să fie bine”. Concluzia fostului conducător sovietic este că ”Perestroika a reintrodus țara în însuși miezul proceselor internaționale” (p. 549). Oare marele conducător nu a văzut că a băgat-o mare și a scos-o mică? Asta a dorit Mihail Sergheevici Gorbaciov – să reducă URSS ul la Rusia? A reușit… Felicitări! Felicitări și pentru primirea – la 5 iunie 1991 – a Premiului Nobel pentru Pace, un premiu meritat.

Pentru unii analiști ruși rolul lui Gorbaciov în lumea contemporană se reduce la faptul că a pregătit dispariția URSS. Actualul președinte al Rusiei îl acuză că a produs ”o cumplită catastrofă geopolitică” (Putin, 2005), iar paradoxul apare din faptul că Gorbaciov a dorit păstrarea URSS, iar Elțîn nu, cu consecința că Putin îl condamnă pe groparul Gorbaciov de impericid, în timp ce în realitate lovitura mortală a fost dată de Elțîn. Lumea a răsuflat ușurată timp de un sfert de secol, dar Rusia și-a lins rănile și vrea să revină în Liga mare, unde se iau deciziile majore pentru soarta omenirii. Casa Europeană Socialistă comună nu s-a putur realiza. În schimb Uniunea Europeană își crește constant numărul de membri și se dovedește a fi o organizație viabilă. Rusia postgorbaciovistă nu a dorit să se integreze în acest proiect regional. Dacă unii l-au descris pe Gorbaciov ca fiind un AntiStalin, cred că – prin antiteză – Putin poate fi numit Noul Stalin, respectiv prototipul împăratului autocrat, pravoslavnic, naționalist, cuceritor, impunător, dar anticreștin prin însăși promovarea trufiei/ mândriei ca motivație a acțiunilor sale nelegale și nerecunoscute de lumea civilizată actuală. Noul Stalin a pus deja temeliile juridice ale Uniunii Euroasiatice. Dar nu apariția unui nou centru de concurență economică este problema, ci modul de refacere a Imperiului Rus, utilizarea forței militare nefiind deloc un mijloc minor de atingere a acestui scop în strategiile demult elaborate ale Moscovei.

(va urma)

2 iunie 2014

Liviu Druguș  www.liviudrugus.wordpress.com            www.facebook.com/liviu.drugus

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (2)


 ”Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 
Precizări de ordin general

 

Voi începe această a doua parte a (cvasi)recenziei mele la cartea de Management a celor trei autori clujeni cu câteva precizări oarecum colaterale textului manualului. Mai întâi, o recunoaștere: am ales să postez textul meu fără o recitire minuțioasă a ceea ce a apărut pe blog. Am descoperit, ulterior, aproape o duzină de cuvinte cu erori de tastare, erori pe care nu le accept nici măcar pe FB, unde viteza de reacție bate, uneori, corectitudinea tastării… Evident, le voi remedia și, în cazul în care mai rămân erori, voi fi recunoscător celor care mi le vor semnala. Cu speranța că îmi vor fi acceptate scuzele, mai fac câteva precizări pentru mai buna înțelegere a textului cărții de către cititorii curioși să afle mai multe și despre autori.

 

În (auto)prezentarea nou apărutei lucrări de Management Dan Lungescu sublinia stilul american de organizare a materialului din manual. Nici nu ar fi de mirare, dată fiind ponderea mare a referințelor la cărți și articole din SUA (136 dintr-un total de 219). Ca să nu mai vorbesc de cele 78 de referințe la cărți și articole românești de inspirație anglosaxonă (majoritatea, cred), dar și de semnificativele cifre de doar două referințe la cărți de autori francezi (Fayol, desigur) și de doar trei referințe la lucrări apărute în Regatul Unit. Aceste statistici sunt pozitiv corelate cu numărul de vizite și de burse în SUA ale autorilor cărții, probabil și ale referenților. O trecere timidă spre digitalizarea informației o constituie cele șapte linkuri (evident, tot surse de limbă engleză). Mă refer la faptul că viitorul va fi al cărților și revistelor online, cu acces facil, rapid și ieftin. Cărțile pe suport de hârtie vor fi, în curând, doar amintiri pentru nostalgici sau preocupări ale colecționarilor de … antichități. De aceea, cred că ponderea citărilor de surse online ar trebui să crească, tocmai ca o stimulare a accestului liber la surse.

 

Câteva cuvinte despre schema procesului managerial prezentat de autori și pe coperta cărții. Faptul că la caseta redacțională nu apărea autorul acestei scheme foarte sintetice, am presupus că acesta ar putea fi unul dintre cei trei autori români, dacă nu cumva este chiar un produs comun al celor trei, fără să observ, la p. 10, precizarea că autorul schemei este americanul Griffin, R.W. (1990). Fac aici cuvenita rectificare/ precizare. Am mai amintit, în alte recenzii/ articole că Metodologia Scop Mijloc (MSM) este compatibilă cu pragmatismul american (machiavelismul fiind tot un pragmatism, unul al zorilor modernismului). Nu întâmplător, cercetătorii americani au fost cei mai interesați de prezentarea pe care am facut-o Metodologiei Scop Mijloc la Vilnius (în 2005, dacă îmi amintesc bine). Nici eu nu am ascuns vreodată faptul că, în cei 20 de ani cât a durat doctoratul meu pe tema ”Radicalismului economic american”, am citit nu doar literatura economică radicală americană, ci – în măsura posibilităților – literatură economică americană de toate ”culorile” posibile. Dacă cititorii vor parcurge CV urile autorilor vor vedea că toți sunt vorbitori de limbă engleză, cu stagii de cercetare în universități americane și cu preocupări intelectuale consistente nu doar pe teme economice. Profit aici de context și subliniez că nu pun deloc la îndoială profesionalismul de foarte bună calitate al celor trei autori, o tripletă de care se va mai auzi și care va da contur unui bun centru de cercetări pe teme de management și nu numai. Fiind un admirator al valorilor Clujului voi acorda, în continuare, atenție intelectualilor transilvăneni de care leg speranțele mele de renaștere culturală a României.

 

Modelul american de carte, de regulă, ajută la informarea cititorului în legătură cu datele principale ale autorilor, adăugând și o fotografie (recentă!) a acestora. Desigur, o variantă electronică a acestei cărți va rezolva mai rapid și mai eficient acest aspect, oferind linkurile care duc la CV urile autorilor. Evident, cititorii curioși să vadă/ citească despre autori pot depune ceva efort pentru a găsi/ descoperi aceste link uri cu ajutorul motoarelor de căutare. Dar, deoarece eu deja am făcut-o, voi posta mai jos câteva adrese web la care se găsesc informații despre autori și lucrările acestora. Iată-le:

 

http://econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=108  Mirela Popa CV (FSEGA, UBB Cluj)

http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2013/n1/170.pdf Irina Salanță CV (FSEGA, UBB Cluj) (are cont pe FB: Irina Salanta)

http://econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=112 Dan Lungescu CV (FSEGA, UBB Cluj) (are cont pe FB: dan.lungescu.1)

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=105 Liviu Ilieș CV (FSEGA, UBB Cluj). Liviu Ilieș a fost îndrumătorul de doctorat al autoarelor Mirela Popa și Irina Salanță

 

De asemenea, CV urile referenților (”științifici”), pot prezenta interes:

 

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=106 Anca Borza CV

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=144 Răzvan Nistor CV

 

Partea I –a. Capitolul 4. Responsabilitatea socială și etică.  Autor: (Conf. Dr.) Mirela Popa

 

Mărturisesc, de la început, că, în perioada ”cealaltă”, a dictaturii bolșevice/ socialiste/ comuniste, problema corectitudinii, a respectării normelor (”eticii și echității socialiste”), a ordinii de ”drept” etc., erau atotprezente în manuale, articole, studii etc. ”Responsabilitatea socială” era o parte integrantă a ”conștiinței socialiste a poporului unic muncitor”, educația având menirea de a insufla comportamente responsabile (evitarea risipei, creșterea productivității muncii, etc.) atât muncitorilor cât și conducerilor întreprinderilor. Repetarea până dincolo de sațietate a acelor fraze, lozinci, teorii, modele comportamentale ”superioare” m-a făcut să fiu foarte reticent față de reluarea, în manualele de management, a acestor teme și slogane cu referire, acum, la comportamentul managerilor și organizațiilor din economia concurențială (capitalistă). În afară de faptul că sursa acestor teorii moralizatoare erau, atunci, ”documentele de partid și de stat”, iar acum sursa ”noilor” teorii o reprezintă autori/ ideologi occidentali cu preocupări de etică – conținutul și finalitățile teoriilor etice de atunci și de acum erau/ sunt identice: sporirea beneficiilor/ profiturilor, instaurarea unui climat care să stimuleze munca susținută, respectarea intereselor celorlalte întreprinderi/ firme și, chiar a intereselor consumatorilor/ clienților (când acestea erau grosier încălcate) etc.  Desigur, o diferență majoră trebuie amintită: pe atunci criticarea sau comentarea tezelor moralizatoare era interzisă, în timp ce acum există libertatea de a avea puncte de vedere diferite. Pluralitatea opiniilor nu garantează că proprietarii și managerii din economia capitalistă vor ține cont de concluziile și sfaturile date de cercetători, multe dintre acestea fiind propuneri de modalități de creștere a profiturilor firmei prin factori de natură psihică (respect, conștientizare, prietenie, armonie etc.). Acum, la vreme de criză, mulți salariați aflați sub spectrul șomajului, acceptă reducerile salariale sau comportamentele mai puțin ”delicate” ale unor manageri, costurile acestor ”acceptări” fiind amplificate de creșterea nevoii de consiliere psihologică. Ca să fiu bine înțeles, teoriile etice cu referire la afaceri nu vizează, în primul rând, fericirea salariaților sau a managerilor de varii ranguri, ci doar profitul proprietarului. Acceptarea acestor teorii și chiar includerea în structurile organizațiilor a unor Comitete de etică, adoptarea unor Coduri de etică etc., presupun costuri suplimentare care vor trebui acoperite apoi prin producții sporite și vânzări mai mari. Altfel, orice idee de corectitudine și cinste, de onorabilitate, de respect față de consumator, de mediu va rămâne vorbă goală. Niciun proprietar nu va accepta reducerea câștigurilor sale doar pentru a instaura în companie o atmosferă plăcută, relaxată… Manualele de Management includ, majoritatea dintre ele, capitole despre comportament (etici), dar cred că este lipsit de onestitate (nu lipsit de etică!, așa ceva – lipsa de etică – nu există devreme ce toți avem comportamente) să nu se facă aceste precizări elementare referitoare la finalitățile reale ale acțiunilor de reglare comportamentală. Mirela Popa face acest lucru, dar cu câțiva bemoli care atenuează seriozitatea/ gravitatea acestei sublinieri: ”Este evident că afacerile de ieri, de azi și cele de mâine nu se vor derula fără a obține profit, dar profitul trebuie să fie o recompensă pentru serviciile pe care organizațiile le fac pentru societate. Totuși, afacerile de azi trebuie să fie mai implicate social decât cele din trecut, pentru că între timp, au fost elaborate noi norme, standarde și legi, iar cerințele persoanelor/ grupurilor cointeresate care sunt influențate de rezultatele firmei s-au modificat semnificativ și radical.” (p. 69).  Ca unul care am studiat radicalismul economic american, regăsesc – în aceste rânduri – concepțiile marxizante ale radicalilor americani care au invadat majoritatea catedrelor de Economics din SUA. Se vorbea, argumentat, prin anii 70 – 80, despre impactul pe care îl vor avea asupra Establishmentului american sutele de mii de studenți care au avut profesori de economie de orientare ideologică radicală. Aceștia erau practicanții unui marxism moderat, democratizat, așa cum i-ar fi plăcut și lui Marx însuși să se întâmple cu ideile sale, el văzând/ vizând ca primul loc de trecere la socialism chiar America superdezvoltată. Nu întâmplător,  ideile de stânga ale Partidului Democrat american sunt etichetate drept socialiste. (În treacăt fie spus, o profesoară de Managementul sistemelor de sănătate care venise din SUA la Chișinău să pregătească reformarea sistemului de sănătate sovietic – anii 1990-1992 – din Republica  Moldova a plecat cu convingerea că sistemul era bun și că doar trebuia corectat și ceva mai bine finanțat, acesta fiind dezirabil a fi aplicat chiar în SUA. Ideea accesibilității largi a populației la îngrijirile de sănătate se regăsește azi, pe deplin, în Obamacare (https://www.khanacademy.org/humanities/american-civics-subject/american-civics/v/ppaca–or–obamacare). Am inserat aceste comentarii aparent colaterale pentru a afirma, din nou, că nu există și nu poate exista o ”știință” economică, o ”știință” a managementului sau o etică ”științifică”, ci există doar ideologii (interese bine argumentate și interconexate). Din citatul de mai sus rezultă că profitul este motorul afacerilor, dar… atenuarea făcută în continuare are o motivație cel puțin ciudată. Ideea că profitul nu este răsplata pentru riscul asumat, pentru investiția făcută și pentru cantitatea de inteligență incorporată, ci este răsplata pentru serviciul făcut de firmă pentru societate pare a fi extrasă dintr-un manual de socialism științific în care se sublinia din răsputeri implicarea social(ist)ă a întreprinderilor socialiste, care nu urmăreau creșterea beneficiilor, ci ”satisfacerea în cel mai înalt grad a cerințelor de zi cu zi ale oamenilor muncii, ale întregului nostru popor”. În continuare,  ideea că ”afacerile de azi trebuie să fie mai implicate social” este motivată total necredibil: pentru că au apărut noi legi!!! Desigur, sintagma ”implicat social” este suficient de neclară pentru ca fiecare să înțeleagă ce … poate sau ce dorește. Atitudinea mea anti-”socială” nu înseamnă nicidecum o pledoarie pentru autism, pentru non cooperare, pentru lipsă de respect față de clienți, concurenți sau mediu. Dar amplificarea acestui respect este parte a preocupării pentru profit. În viziunea mea, lăcomia pentru profit cu orice preț (furtul din buzunare este o astfel de formă de profit cu orice preț, fără pic de respect față de semeni) duce la scăderea profitului, nu la creșterea lui. Ex. recent: lăcomia celor de la Roșia Montana Gold Corporation (concretizată în redevențe simbolice pentru statul român, despăgubiri minime pentru locuitorii din zonă afectați, lipsa respectului față de mediu) a generat, ulterior protestelor de stradă, scăderi considerabile a profitului: dublarea redevenței față de stat (încă foarte mică), amânarea exploatării sine die, afectarea imaginii firmei prin proteste de stradă, posibilitatea desecretizării contractelor inițiale etc.). Singurul aspect ce nu trebuia să existe în acest episod este lăcomia și prostia unor investitori. Nu este nevoie de Comitete de etică, de cursuri de CSR (RSO) pentru a evita asemenea derapaje mentale: este nevoie de un BUN management adică de bună gândire, bună simțire și bune decizii de acțiune. Tot lăcomia a dus la prăbușirea sistemului de asigurări de sănătate din SUA (anterior lui Obamacare), tot lăcomia și nesimțirea a dus la cazul Lehman Brothers etc. Dar educația managerială trebuie inclusă/ indusă în primii șapte ani de acasă și în primii șapte ani de școală, tocmai pentru a pregăti tinerii pentru viața reală, acolo unde lăcomia și prostia se plătesc, dar unde nimeni nu face nimănui cadouri fără vreo urmă de interes. (Preocuparea de evaluare ”obiectivă” a comportamentelor umane în vederea alegerii comportamentelor adecvate scopului este parte a procesului modernist de ”științificizare” a gândirii și acțiunii umane. Vezi neurobiologia care se preocupă de optimizarea comportamentelor umane:

http://www.psychologytoday.com/files/attachments/33186/narvaez-neurobiology-and-moral-mindset.pdf

 

În ultimă instanță esența a ceea ce numim comportament corect/ adecvat/ responsabil este eficiența (adecvarea dintre scopurile proprietarilor/ managerilor/ salariaților și mijloacele proprietarilor/ managerilor/ salariaților). Dincolo de aceste interese firești ale proprietarilor și ale salariaților (managerii fiind și ei salariați) restul … e tăcere. Vastele tomuri de Etica afacerilor sau de Etică în afaceri nu sunt decât descrieri ale comportamentelor umane posibile în situații date, dar lipsa acestora ar fi foarte bine suplinită de o legislație echilibrată, simplă și suplă, aplicabilă și chiar aplicată în situații concrete. În ultimă instanță, dreptul/ justiția este etică aplicată (îndeosebi pe dimensiunea a ceea ce nu este considerat bun, corect, drept etc.). Pe de altă parte, și Managementul este tot Etică aplicată (îndeosebi pe dimensiunea a ceea ce este considerat a fi bun, corect, drept, profitabil etc.). Putem conchide că Etică = Management = Drept = Economică = Politică, dat fiind că toate aceste  discipline au în miezul lor eficiența, respectiv adecvarea permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Concentrate în cadrul Metodologiei Scop Mijloc, acestea iau aspectul Teoriei generale a acțiunii umane ce poate fi predată din grădiniță până la postdoctorate (am în vedere facultățile care se ocupă cu studiul omlui și al acțiunilor sale). Am reiterat aici vechile mele idei referitoare la simplificare și compactizare noțională și informațională în speranța că vor fi analizate, criticate sau chiar dezvoltate de cercetători din țară sau din străinătate. Am primit, recent (1 noiembrie 2013) o invitație din partea unei edituri de a contribui cu un capitol la o carte cu titlul ”Corporate Social Performance: Paradoxes, Pitfalls and Pathways To The Better World”, cu următoarea motivație și structură posibilă a cărții: ”The last decade had abundant corporate, national and international ethical and financial scandals and crises. After this epoch of moral catastrophes stakeholders expect that corporations which are considered as the most powerful institutions today and which have enormous impact on our planet’s ecosystems and social networks will take more active roles as citizens within society and in the fight against some of the most pressing problems in the world, such as poverty, environmental degradation, defending human rights, corruption, and pandemic diseases. Although Corporate Social Performance (CSP) has been a prominent concept in management literature and in the business world  in recent years  „it remains a fact that many business leaders still only pay lip service to CSR, or are merely reacting to peer pressure by introducing it into their organizations.” (Bevan et al. 2004:4). This book will invite and set the stage for the debate about the contemporary perspectives in Corporate Social Performance and Policy and the future of the Corporate Social Performance. I invite proposals for chapters on CSP in the age of irresponsibility (which will presents a positive as well as a negative views, empirical reflections as well as normative thoughts) and proposals for chapters which will try to indicate the effective tools for humanizing of modern corporations.

Topics of interest include but are not limited to: 

·the fundamental reasons for corporate irresponsibility in and beyond a corporate context;

·corporate social responsibility in the time of crisis;

·sustainability in action at individual, corporate, national level;

·the facts and the myths of social investing;

·the benefits and costs of corporate social performance/ corporate irresponsibility for organizations;

·cross-cultural perspective on corporate social performance;

·corporate social performance and geographical diversification;

·corporate social performance in developing, post-communism or emerging  markets;

·corporate social performance at organizational and societal level;

·the impact of nation-level institutions on corporate social performance;

·the impact of social media on the development of corporate social performance  and corporate social responsibility;

·extrinsic and intrinsic drivers of corporate social performance;

·the light and the dark side of corporate social performance;

·the whats, whys, and hows of corporate social responsibility;

·the influence of positive psychology, social pressure on corporate social performance;

·the role of positive psychology in consumer/employee sensitivity to corporate social performance;

·the relationship between corporate diversification and corporate social performance;

·social responsibility practices and evaluation of corporate social performance;

·the relationship between corporate social performance and  organizational size,  or financial performance, and environmental performance;

·the interactions of corporate social performance with innovation and industry differentiation;

·the impact of corporate social performance on a firm’s multinationality;

·the role of governance in corporate social responsibility;

·the role of organizational visibility on corporate social performance;

·the impact of CEO pay structure/ CEO characteristics on corporate social performance;

·the link between board gender diversity/ board reputation and corporate social performance;

·measuring the impact of strategic philanthropy on a firm’s financial performance;

·the relationship between change in corporate social performance and financial performance;

·corporate social responsibility and financial performance: correlation or misspecification?

·corporate social performance, stakeholder orientation, and organizational moral development;

·current efforts to measure corporate social performance;

·the evolution and dimensions of corporate social performance”.

 

Cuvântul cheie al titlului viitoarei cărți, dar și al conținuturilor posibile este PERFORMANȚA (adică profitul care poate genera, ulterior, ceva sporiri salariale sau investiții în mediul firmei).  Cititorul poate lesne observa că problematica propusă spre abordare este legată de business, etică, politică, economică, drept, management, sociologie, psihologie, comunicologie. Pe scurt, toate astea sunt rezolvate și rezolvabile în mod coerent și unitar prin Metodologia Scop Mijloc. În consecință, am declinat oferta, punctul meu de vedere fiind deja făcut public în ultimele patru decenii.

 

Cu aceste preliminarii (poate cam extinse) invit cititorul care a parcurs deja acest capitol din cartea ”Management” (Cluj, 2013), să compare punctele mele de vedere cu punctele de vedere expuse de doamna conf.dr. Mirela Popa. În mod normal ar fi trebuit să mă refer la ”punctele de vedere ale doamnei conf.dr. Mirela Popa”, dar acestea lipsind mă voi referi doar la ”punctele de vedere expuse de doamna conf.dr. Mirela Popa”.

 

Așadar, titlul capitolului 4 este ”Responsabilitatea socială și etica”. În episodul anterior, chiar la început, am înserat un mic intermezzo de critică și de neacceptare a cuvântului ”social”, un cuvânt golit tot mai mult de conținut prin abuz de utilizare. Mai pe larg despre aversiunea mea față de cuvinte goale (cum este acest ”social”) în: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/13/eu-antisocialu/ .  Mai vezi și ”Capitalismul moral, un mit?”: (http://adevarul.ro/news/societate/capitalismul-moral-mit-1_5273d685c7b855ff56a6d2cd/index.html) dar și comentariile mele (pe care le redau mai jos) pe pagina mea de FB (din 3 noiembrie 2013) la întrebarea adresată de un membru al Research Gate: ”Can Ethics be measured objectively?”

(https://www.researchgate.net/post/Can_ethics_be_measured_objectively?ch=reg&cp=re221_b2_p42&pli=1&loginT=rH8AdlRSCtLNcC5HE4EAJ2QR0UhW8KI7kDPiTcZ7JNA): ”Although the answer is/ may be a question of culture, it seems to me that the three main words in this question (Ethics, measure and objectivity) are confusing many of us in such away that a proper answer is impossible. For example, Ethics never could be measured just because Ethics is a sum of theories/ opinions/ convictions on human behavior/ morality. Ethics is about behavior and morality is about concrete behavior. Any ethical discourse is par excellence a subjective matter, just because subjects are subjective all the time. As a consequence, only objects can be measured… objectively. To measure also may have more understandings. Measure may have an absolute result (a number) or a relative one (hierarchy, comparison). In morality we have nothing to measure, but only to subjectively evaluate the others behaviors. How can one compare/ measure a theft or a suicide? Finally, I propose here a definition of Ethics which may help us to operationalize it and to get a bit close to a possible quantitative evaluation of human actions. For me, Ethics is discussing about three things/ aspects: a) the individual (and collective) end(s); b) the concrete means to be used in order to attain it/ them; c) the level of adequacy between ends and means. As a matter of fact, the ends and the means may be measured quite exactly; a small problem arises at the adequacy matter: when (at what time of the human action) we measure it, just because this level needs to be permanently analysed. Some may question how we may measure love, honesty, sincerity etc. and my answer is that we do not. Instead, we may consider the adequacy level between ends and means as a (more or less) acceptable one from a certain point of view and for how many people. This adequacy may imply love, honesty, sincerity etc. Adequacy is another name for efficiency. As a result, Ethics cannot be separated (at least for a second) from Economics. DEX ul reia un punct de vedere (ansamblu de norme), cunoscut în literatură drept etică normativistă. Etica marxistă, spre exemplu, este o etică (înalt) normativistă. Dacă facem abstracție de ideea de comportament normat (ce poate fi dus până la a impune reguli de tip militar) definiția plonjează în relativism (adică este pe gustul meu) referindu-se la ”un grup uman” fără a preciza mărimea acestuia. Prin urmare, un grup de 10-15 persoane formează o bandă de hoți de buzunare, care apoi ”își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor” (DEX nu spune ”ce este etic, ci ”ce este legitim și acceptabil”). Ultima parte a definiției dată de DEX-(w)oman este și mai pe gustul meu, invocând dimensiunea teleologică (scopul). Evident, mijloacele sunt subsumate ideii de comportament (ce poate fi unul violent sau unul ”fin” subtilizând portofele fără ca măcar posesorii lor să realizeze ce li se întâmplă…). Pentru banda de hoți, furtul de portofele este un act legitim și acceptabil,(ei având de ales între comportamente alternative bazate pe muncă sau pe răbdarea de foame). Așadar, hoții au o viziune etică a lor, bazată pe respectarea regulilor/ normelor grupului. În terminologie MSM, acest grup reprezintă dimensiunea micro, una care va intra, inevitabil, în conflict cu dimensiunea macro (municipalitate, stat, uniune de state etc.). Posibilitatea evaluării ”obiective” într-o chestiune foarte relativă este realizabilă doar dacă ne cantonăm la nivelul unui grup. De ex., dacă unul dintre membrii grupului nu transferă o cotă-parte din ”pradă” către șeful bandei, acesta va fi admonestat și chiar pedepsit, un asemenea comportament fiind ilegitim și neacceptabil…Dacă doi sau mai mulți membri ai bandei au comportamente similare, atunci nivelul de ”imoralitate” (de fapt, de abatere de la o normă anterior acceptată) este de două sau mai multe ori mai mare decât în situația ideală (când toți membrii bandei respectă regula instituită). Evident, atât comportamentul bandei în ansamblul ei, ca și comportamentele fiecărui membru în parte au caracter etic, respectiv fac parte din discuția referitoare la ce este acceptabil și ce nu. De aceea, a spune că cel care a hotărât să se abată de la regula grupului (și nu tranferă cota parte către șef) are un comportament neetic, iar ceilalți care respectă regula bandei au comportament etic. Toate comportamentele sunt etice, pentru că etica este discurs despre comportament. La fel, un partid care fraudează alegerile rămâne partid politic, chiar dacă se dovedește că a încălcat legea. Toate partidele au comportament politic și se supun analizei politice. La fel toate firmele au comportamente economice, chiar dacă unele câștigă mult, altele extrem de puțin iar altele intră în faliment. Nu putem spune că firma X are comportament neeconomic pentru simplul motiv că ea desfășoară activități economice (profitabile sau nu). Sau, așa cum se mai întâmplă uneori, un tablou este declarat inestetic pentru că nu place unui critic de artă… În realitate, tabloul este estetic pentru că este supus analizei estetice de către un estetician. În concluzie, a scoate un comportament din zona de interes a unui discurs oarecare (etic, politic, economic, estetic etc) nu ne mai permite să facem evaluări asupra acelui comportament, respectiv nu mai pot fi invocate măsuri de corecție sau de stimulare. Consider că discuția de față este un bun prilej pentru a apropia punctele de vedere, respectiv pentru a avea un limbaj comun și înțelegeri apropiate. Oricum, marea paletă de școli de gândire din disciplinele deja invocate nu le permite acestora să invoce științificitatea. Probabil, ideea de măsurare obiectivă lansată în discuție vizează tocmai argumentarea în favoarea poziției că aceste colecții de opinii pot fi numite ”științe”. Cineva m-a întrebat de ce predau management la universitate dacă managementul nu este ”știință”… Probabil că va înțelege acum de ce nu putem aduna o sumă de opinii și să decretăm că avem de-a face cu o ”știință”.

Revenind la titlul acestui al patrulea capitol (”Responsabilitatea socială și etica”) al primei Părți (Introducere) din manualul de Management (Cluj, 2013) obiecțiile mele sunt următoarele:

–          responsabilitatea este un atribut strict al individului (față de el însuși sau/ și față de alți indivizi, față de mediu, față de instituții, de idei etc. Oricât de postmodern aș fi, nu pot înțelege și accepta ca  un atribut al persoanei umane să fie transferat asupra colectivității umane, antropologizând grupul/ colectivul/ societatea și înzestrându-le cu însușiri ale indivizilor. Așadar, dacă ”responsabilitate socială” ar vrea să însemne că responsabilitatea are caracter social/ de grup/ de colectiv, atunci nu accept și nu voi folosi ca atare această sintagmă (chiar dacă ea este deja larg utilizată, cu sau fără sens, în lumea academică sau în cea politică, la noi sau în ”lumea civilizată”…);

–          În cazul în care, însă, ”social” nu este atribut, ci este doar o sugestie referitoare la direcția în care este îndreptată acea responsabilitate (respectiv către oameni, către semeni, către societate), atunci propun o altă formulare: ”responsabilitatea proprietarului firmei/ organizației față de membrii acesteia și față de alți oameni (oricare ar fi aceștia)”. Evident, fiind prea lungă, expresia de mai sus poate fi contrasă la ”responsabilitatea față de oameni”, ceea ce ar avea un oarecare sens, respectiv ar sugera că cei din organizații trebuie să fie atenți/ corecți/ responsabili atât față de ei, cât și față de cei din afara organizațiilor;

–          Titlul capitolului sugerează că autoarea va trata corelația dintre ”responsabilitatea socială/ față de oameni” pe de o parte și disciplina teoretică numită Etică, pe de altă parte. Procedând astfel rezultă că responsabilitatea socială este un domeniu de discurs, iar Etica un alt domeniu de discurs. Propun varianta: ”Etica despre responsabilitatea organizațiilor față de oameni”, ceea ce include responsabilitatea în domeniul de discurs al Eticii (un alter ego al Economicii, un alter ego al Politicii, un alter ego la Managementului, un alter ego al Dreptului etc. Precizez că mă refer la esențele/ fondul acestor discipline și nu la forma lor de manifestare).

 

Chiar din prima frază a acestui capitol se precizează că obiectul său de interes îl reprezintă ”comportamentul responsabil și/ sau etic al managerilor și al organizației” (p. 67). Din această precizare/ formulare rezultă clar că responsabilitatea nu este o problemă (de) etică, respectiv comportamentul responsabil este sau poate fi și ”etic” (adică bun, corect…). Faptul acesta este în concordanță cu teoria mea conform căreia toate comportamentele sunt ”etice”, unele fiind corecte/ acceptate, altele fiind incorecte/ neacceptate.  Voi/ vom vedea dacă acest lucru se confirmă și pe parcursul conținutului capitolului (pp. 67 – 94).  Din nou pe gustul meu (nu și pe acela al autorului Dan Lungescu care consideră că dacă vorbești despre ”valori personale” nu este necesar să definești conceptul de ”valoare”, ci doar conceptul de ”valoare personală”), autoarea definește atât conceptul de ”responsabilitate” cât și cel de ”responsabilitate socială a organizației (RSO)”. Însă tocmai din această atitudine corectă răsare și incompatibilitatea de care vorbeam mai sus, adică personalizarea organizației, respectiv atribuirea de caracteristici ale individului unui grup de indivizi, nu este posibilă și reală/ veridică. Iată definiția dată/ utilizată de autoare responsabilității: ”obligația unei persoane de a se recunoaște ca autor liber al deciziilor/ faptelor sale și de a lua asupra sa toate consecințele” (p. 68).  Rezultă clar că responsabilitatea este strict individuală/ personală. Urmează definirea RSO ca fiind ”obligația unei organizații de a întreprinde acțiuni pentru protejarea și creșterea bunăstării societății, nu doar pentru interesele proprii” (p. 68). Cu alte cuvinte RSO este o formă de altruism a firmei, care, chipurile ar trebui să-și abandoneze scopul său principal (și unic), acela de a face profit pentru proprietar. (Curios pentru mine, cel puțin, este faptul că arareori se vorbește/ scrie despre proprietari/ acționari, ca și cum organizația ar fi o asociere de indivizi care își propun să obțină profit pentru ei înșiși). După cum se va vedea din textul acestui capitol, responsabilitatea organizației/ firmei este, de fapt, o formă de redistribuire a veniturilor (sau de acoperire a unor costuri) IMPUSĂ prin lege. Firma trebuie să renunțe la o parte din profitul obținut tocmai pentru că mediul a fost poluat de către firmă, iar poluatorul trebuie să plătească pentru daunele aduse. Povestea cu ”protejarea și creșterea bunăstării societății” din definiția dată RSO de către Mirela Popa, este una foarte greu credibilă și acceptabilă. De regulă, firmele nu protejează societățile, ci își protejează și promovează interesele (patronilor, în primul rând). Faptul că o firmă poluatoare (de exemplu) este obligată prin lege să compenseze daunele făcute mediului natural și uman nu este o formă de protecție, ci doar o obligație juridică. Pe scurt, firmele nu au ca obiect de activitate ”protejarea și creșterea bunăstării”, ci profitul și numai profitul. Mimarea preocupărilor pentru reîmpăduriri, construiri de spitale sau subvenții către grădinițe nu sunt decât marketing, promovarea propriilor vânzări/ produse/ interese. Mi se pare lipsit de onestitate/ corectitudine să insuflăm studenților idei false, sau cel puțin nerealiste. Este și motivul pentru care consider că nu doar textul doamnei Mirela Popa,  ci și celelalte pledoarii de tip umanist-socialist care fac din firme Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, este unul care ar putea lipsi din manualele de Management, probând, astfel, o atitudine mai respectuasă față de cititori și față de salariații care cunosc mult mai bine adevăratele motive ale propagandei de tip RSO. Personal, consider aceste texte ca fiind ipocrite, demagogice și fără mult clamata utilitate ”socială” pe care o pretind. Responsabilitatea despre care se vorbește acum (direct proporțional cu lipsa acesteia), at trebui să se reducă la respectarea vechiului dicton latin: ”Primum, non nocere!”. Dar nicidecum, după ce ți-ai probat nocivitatea să vii cu acțiuni de ”protecție” a consumatorilor în numele unor teorii etice alambicate. Firmele de medicamente, de alimente și de servicii (educația și sănătatea, în primul rând) sunt mereu pe burtierele televiziunilor și ale site-urilor de știri (deoarece ziarele și-au dat obștescul sfârșit – desigur, nu din respect față de mediul silvic…) cu exemple de încălcări grave ale respectului elementar față de clienți, practic de încălcare a preceptului antic invocat mai sus.

 

A acționa cu responsabilitate socială înseamnă nu numai a îndeplini prevederile legale, ci a merge dincolo de acestea, prin investiții voluntare în capitalul uman, în managementul mediului și în relațiile cu toate grupurile cointeresate” (p. 68).  Dimensiunea numită voluntariat ar merita o discuție mult mai lungă, dar voi puncta aici doar câteva aspecte legate de aceasta. Oricât de altruistă ar părea acțiunea de voluntariat, aceasta este una eminamente egoistă. Am mai povestit despre o doamnă din Olanda – proaspăt pensionată – care trăia intens bucuria de a ajuta zilnic o bătrână bolnavă și singură. Probabil, mulți ar încadra această faptă în categoria exemplelor de altruism uman, dar este evident că doamna în cauză făcea acest lucru cu scopuri în primul rând de ordin personal: a) avea activitate; b) se simțea utilă/ cu rost; c) se gândea că dă un exemplu care ar putea fi urmat și în viitor de către alții, atunci când ea însăși ea ar putea avea nevoie de ajutor. Așadar, voluntariatul este o activitate egoistă, chiar dacă egoismul este satisfăcut prin alteritate (nu prin altruism). Dacă în locul doamnei olandeze vom pune o organizație neguvernamentală sau o firmă, lucrurile nu se schimbă: altruism și responsabilitate socială nu sunt decât forme mascate ale egoismului uman. Chiar autoarea acestui capitol recunoaște, ca o concluzie parțială, că ”Cea mai bună strategie de afaceri este cea care creează valoare atât pentru organizație, cât și pentru societate” (p. 69). În esență, deduc(em) că RSO este o parte componentă a unei strategii de afaceri eficiente și nu un gest de iubire față de semeni, în sensul promovat de religie, de exemplu. Antropologizând, autoarea scrie, citând un grup de patru autori români, despre ”comportamentul responsabil al organizației” în virtutea căruia managerii trebuie să țină cont de următoarele: ”(1) dreptul unei companii de a exista depinde de responsabilitatea sa față de mediul înconjurător, (2) guvernele pot introduce legi stricte dacă afacerile nu includ în aria lor standarde sociale și (3) o politică caracterizată de responsabilitate  socială conduce la acceptarea socială și, implicit, consolidează viabilitatea unei firme” (cf. Ionescu, Bibu, Munteanu & Gligor, Etica în afaceri, Timișoara, Mirton, 2010) (p. 69). Și dăi cu ”socialul” înainte: ”standarde sociale” (care or fi alea?), ”responsabilitatea socială” (deja criticată) și ”acceptare socială” (ce o fi oare?). Ar mai putea fi invocate unele structuri amintite mai sus, dar cu sublinierea socialității lor. Imaginez un posibil text (socializat la maximum): ”Companiile sociale” care au ”capital social” de minimim x lei au obligația să manifeste ”resonsabilitatea socială” de a proteja mediul natural și (firește!) ”mediul social”; în caz contar, ”guvernul social(ist)”  va amenda/ condamna ”companiile sociale” care nu respectă ”standardele sociale” și care probează faptul că nu au o ”responsabilitate socială” pe măsura ”exigențelor sociale”. Dacă ”companiile sociale” nu vor respecta ”standardele sociale” și nu sunt ”acceptabile social” se vor dovedi ”neviabile social” și vor fi închise”.  Cred că diagnosticarea unui asemenea text cu termenul de ”sociomanie” ar fi destul de corectă…

 

Conform autorilor americani Carroll A.B. & Buchholtz A.B., care au scris cartea ”Business and society: Ethics and stakeholder management” (2001), Cincinatti South-Western College,  legitimitatea unei firme depinde de îndeplinirea a ”patru categorii majore de responsabilități: economice, legale, etice și discreționare”. (p. 69). Trec peste sugestia (traducătorului…) că responsabilitățile economice nu ar fi legale (un cuvânt mai adecvat pentru englezescul ”legal” fiind ”juridic”) și intru direct în mirajul utopiei socialiste a bunăstării generalizate și obligatorii oferite (doar!) de firmele (foarte) ”responsabile social”. Iată ce minuni face firma ideală: a) produce bunurile și serviciile de calitate dorite de clienți; b) asigură slujbe sigure și bine plătite pentru angajați; și, așa…, la urmă și printre altele: c) satisface așteptările proprietarilor/ acționarilor (câștig rezonabil pentru investițiile lor). (vezi p. 69). Așadar, ordinea satisfacerii intereselor este (chipurile): cumpărător, salariat, patron. Cât despre cât de ”rezonabil” ar trebui să fie profitul, tot autoarea ne spune în context: maxim!  Și ca nu cumva salariații să creadă că patronul este un hrăpăreț insațiabil, autoarea îi liniștește cu precizarea: ”maximizând profitul, organizația va contribui mai substanțial la susținerea culturii, învățământului, sănătății etc., prin taxele și impozitele virate la bugetul de stat” (p. 69).  Textele de pe vremea dictatorului (scoase din biblioteci și date la topit în ianuarie 1990, prin ucaz revoluționar fesenist) spuneau EXACT la fel…  Probabil Codul eticii și echității socialiste de pe vremea dictaturii ceaușiste avea unele erori tipografice devreme ce a trebuit să fie dat la topit și rescris după manuale marxiste americane. Altfel, nu se explică costul uriaș al schimbărilor și al trecerii de la ”Codul eticii și echității socialiste” la ”Codul eticii și echității socialiste-capitaliste”. O conducere responsabilă a României, din iubire față de munca poporului, ar fi păstrat toate manualele din anii 80 și ar fi sugerat (prin noii miniștri democrați ai educației, o bună parte dintre aceștia fiind acuzați de plagiate…) profesorilor și elevilor să păstreze toate manualele și textele existente la care să adauge după cuvântul ”socialist”, cuvântul ”capitalist”. Această propunere nu este una strict imaginară: la Chișinău, în vara anului 1990, am fost solicitat să ”traduc” un manual de economie politică sovietic, scris în limba română cu grafie chirilică, în limba română cu grafie latină și cu preocuparea elementară de a schimba doar cuvintele: în loc de ”sovietic” trebuia pus ”democratic”, in loc de ”socialist” trebuia scris ”capitalist”, în loc de ”economie planificată” trebuia scris ”economie de piață” etc. Munca mea de ”traducător” urma să fie răsplătită cu 3000 de ruble, o sumă substanțială pe atunci… Mai trebuie oare să descriu stupefacția ofertantului la auzul refuzului meu?

 

În acest context, merită descrisă suma responsabilităților etice/ comportamentale ale managerului și membrilor firmei/ organizației, în viziunea autoarei, sumă redusă la ”obligativitatea managerului și a celorlalți membri ai organizației de a se comporta corect, respectând normele etice, chiar dacă acestea nu se regăsesc precizate în legi, coduri și reglementări formale și nu servesc direct intereselor economice ale firmei” (p. 70).  Desprinse parcă din textele pedagogice ironizate de Mark Twain, aflăm care ar trebui să fie calitățile managerului: ”corect, cinstit, imparțial etc., să respecte drepturile individului, bazându-se pe un tratament egal, nediferențiat, iar organizațiile trebuie să facă ceea ce este just, corect și echitabil” (p. 70). Eram cât pe ce să întreb, dar ce înseamnă ”just, corect și echitabil”?, dar mi-am amintit că la pagina anterioară s-a descris acest comportament al managerilor și proprietarilor/ acționarilor: unul care să ducă la maximizarea profitului firmei, care va crește, astfel, bugetul statului și care, la rândul său, se va îngriji de bunăstarea poporului, adică a noastră, a tuturor… Simplu: profit maxim (mâna invizibilă) – stat maxim (mâna guvernului) – bunăstare maximă (mâna managementului)!  Despre responsabilitățile discreționare/ voluntare ale managerilor am comentat deja. Sugerez doar că termenul de ”discreționar” are, în limba română, un sens eminamente negativ (sugerează abuzul, nu libertatea și voluntariatul).

 

Un subcapitol special este dedicat unor ”Argumente în favoarea RSO” (pp. 71 – 74).  Într-un acces de sinceritate, autoarea răspunde la fireasca întrebare. ”De ce să-și asume organizațiile responsanilități sociale?” cu la fel de firescul răspuns: interesele. Iar interesele organizațiilor economice încep cu profitul, respectiv cu maximizarea acestuia. Restul explicațiilor/ argumentelor (economic = profit, auto-interes social = păstrarea puterii, de capacitate = să preia din sarcina programelor umanitare ale statului și antiparazitar = să restituie societății ceea ce ia de la societate) se pliază pe modalități de prezervare a profitului și a puterii, ceea ce atenuează mult din altruismul și respectul față de semenii din afara organizației invocate până acum. În continuare, ideea priorității absolute a profitului  în raport cu alte ”responsabilități” este tot mai transparentă și mai vizibilă. Prin expunerea teoriei staheholderilor (Freeman, 1984) autoarea trece în revistă lanțul lung de persoane co-interesate să accepte ca firma să-și maximizeze profitul prin efectele derivate ale acestei acțiuni eminamente egoiste (noi investiții, noi locuri de muncă, infrastructură mai bună etc.).

 

Un alt subcapitol (4.1.4) este dedicat ”Sensibilității sociale a organizației” (pp. 77 – 79) (corporate social responsiveness). Personal, aș fi tradus ”responsiveness” prin ”reactivitate” și nu prin ”sensibilitate”.  Probabil autoarea a dorit să evite confuzia cu clasificarea făcută mai jos: organizații reactive și organizații anticipative/ proactive.  Avalanșa de termeni care conțin și atributul de ”social” în coadă, face cred un mare deserviciu ideii urmărite, aceea de a sublinia că, până la urmă, organizațiile există prin și pentru oameni (audit social, prognoză socială, scanare socială, managementul problemelor sociale. Doar sondajul de opinie face … opinie separată: la rigiare se putea numi ”sondaj social”, ca să fie mai clar… (O apariție recentă a unei cărți sub coordonarea cunoscutului Charles Wankel ar putea să-i dea autoarei plăcutul sentiment că… are dreptate și este în ton cu ”lumea bună” folosind ”social”-ul în exces: http://www.infoagepub.com/products/Social-Entrepreneurship-as-a-Catalyst-for-Social-Change).

 

Punctul ”nevralgic” al capitolului (din punctul meu de vedere) este subcapitolul intitulat ”Etica managerială”. Am mai abordat acest subiect, respectiv caracterul pleonastic al sintagmei ”Etică managerială”. Etica studiază (în vederea eficientizării)  comportamentul oamenilor. Managementul studiază (ăn vederea eficientizării) comportamentul oamenilor. Singura nuanță care ar distinge Etica de Management este faptul că Etica este preponderent constatativă și sugestivă, în timp ce Managementul este discursul despre impunerea unor decizii referitoare la comportamentele umane pe un areal delimitat. Dar această nuanță nu justifică și nu permite folosirea sintagmei ”etică managerială”, pe care o consider pleonastică. Este ca și cum s-ar vorbi despre ”comportamentul comportamental”… Mai mult, aprecierea că Etica este ”o știință” (p. 80) mi se pare abuziv și nefondat. Doar marxismul pretindea că filosofia marxistă (etica fiind inclusă) este o știință… Lipsa capacităților predictive, a posibilității de a efectua experimente etc. nu permit atribuirea acestei caracterizări (științificitate) unor simple demersuri de raționalizare și eficientizare a comportamentelor umane.

 

Dilemele etice (un subiect preferat pentru mine) sunt tratate raportate la mediul de afaceri. După o binevenită definire a ceea ce înseamnă dilema etică, autoarea invocă imoralitatea, pusă în balanță și în antiteză cu beneficiile aduse. Am precizat deja, nu există comportamente imorale în general, ci doar comportamente ce ar putea fi considerate neadecvate că către un evaluator sau altul (deși alți evaluatori vor susține și chiar vor demonstra că același comportament este unul adecvat. Este cazul proceselor (civile sau penale) în care doi avocați susțin despre una și aceeași faptă că este bună, respectiv rea. Dreptul este etică aplicată, iar managementul este (ne)aplicarea regulilor și a legilor în vederea maximizării profitului. Dintre dilemele etice pe care le discut cel mai frecvent la cursurile mele amintesc aici Dilema deținuților, într-o variantă diferită de cea din manualele de logică. Practic, doi deținuți hotărâți să evadeze au mereu de ales între cooperare și non-cooperare (sau chiar trădare, ca forma cea mai perversă a non-cooperării). Trădarea (și încă trădarea înțelegerilor de cooperare) este singura care maximizează profitul. Mulți studenți cad în capcana de a crede că modelul deținutului care promite cooperarea și care apoi trădează este cel optim, devreme ce maximizează profitul. Este și cazul miliardarilor de carton, a politicienilor traseiști, a partenerilor infideli etc. După trăirea iluziei cîștigului maxim urmează însă reluarea jocului, care pornește de la alte date ale problemei (trădătorul fiind tratat ca atare, adesea izolat sau acceptat doar de alți trădători, care nu vor ezita să-l trădeze și să-l facă pierdant). În aceste dileme etice/ comportamentale nu încape discuția despre ”imoralitate”, deoarece într-o societate de hoți ”imoral” ar fi să nu furi. Așadar, binele și răul sunt doar chestiuni relative la un context cultural dat. În România este imoral să mănânci câini sau pisici, dar în alte țări acest lucru este la ordinea zilei, nefiind nicidecum considerat un lucru ”rău”.  În lipsa unor foarte concrete studii de caz care să ilustreze și să explice mai clar ce este o dilemă etică și care ar fi consecințele posibile ale acțiunilor alternative, autoarea face apel la o excelentă poezie a lui Virgil Carianopol, pe care, de dragul conținutului acesteia, o voi reda mai jos:

 

Contradicții (fragment)

 

de Virgil Carianopol

 

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,

Dar și amaruri ce-ndulcesc.

Sunt nedreptăți care îndreaptă,

Dreptăți care nedreptățesc.

 

Sunt multe contradicții, multe:

Sunt uri adânci ce nasc iubiri,

Sunt suferinți ce-aduc lumină

Și fericiri nefericiri!…

 

Literatura (cu povești care au ca eroi finanțiși, manageri, antreprenori, proprietari etc.) este bogată în ”studii de caz” ce pot fi utilizate pe post de material de analiză pentru studenți. Mă bucur, aici, să găsesc în doamna Mirela Popa o adeptă a predării unor discipline (aparent) anoste cu ajutorul unor exemple din literatură. Cred că un schimb de ”experiență” pe această temă ar fi reciproc benefică.

 

În privința rezolvării dilemelor etice (comportamentale), totul se reduce, în ultimă instanță la gândire, simțire și decizii de acțiune, adică la … management. Autoarea recomandă folosirea metodei decizionale în zece pași a lui Pekel și Wallace (1998), dar și aplicarea regulii de aur: ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” (expresie pe care am găsit-o și în lucrarea Oanei Matei, de la Arad, lucrare necitată de Mirela Popa. O doar o întâmplare/ coincidență?). Deși aplicarea acestei reguli este dezirabilă, cred că arareori decidenții fac apel la ea… Un text de interes pentru decidenții care au mereu de ales între ”bine” și ”rău” este interviul cu Paul Bloom (http://www.samharris.org/blog/item/the-roots-of-good-and-evil/#sthash.8HP2gVXj.gbpl).

 

Utilizarea termenului de ”moral” în exces face ca acesta să aibă soarta altor cuvinte distruse de hiperuzaj (social, știință, politic(ă) etc.). Astfel, pentru mine, de ex. expresia ”stadiul dezvoltării morale a decidentului” nu îmi comunică absolut nimic… La fel și ”conștiință morală”, ”judecată morală”, ”decizie imorală”, ”standarde morale” etc.

 

Delicatul subiect (generator de controverse) ”Relativismul în etică” nu este ocolit de Mirela Popa (p. 83).  Relativismul în general este îmbrățișat de postmoderniști, iar eu unul sunt dintre aceștia. Autoarea pare a da drept de cetate relativismului, dar în finalul discuției invocă posibilitatea apariției unor ”decizii imorale” (?!) tocmai ca urmare a lipsei de consecvență a decidentului… Personal, cred că tocmai inconsecvența este proba flexibilității și adaptabilității managerului. Aplicarea de soluții rigide, după scheme de gândire în ”n” pași sau conform regulii cutare și cutare nu poate duce la performanță managerială. Spre ex., trimiterea unor salariați în șomaj este o decizie ”morală” (adică ”bună” în traducerea mea) sau ”imorală” (adică ”rea”), în funcție de contextul economic real, de performanța firmei, de cultura angajaților, de nivelul de trai, de mărimea indemnizației de șomaj etc. Răspunsul este, întotdeauna contextual, cultural, comportamental. Solomonicul răspuns (Depinde!) este foarte potrivit dilemei de mai sus. În consecință, sintagma ”decizie etică/ morală” folosită de autoare nu este clarificatoare pentru managerul doritor de performanță pe termen lung.  Ca o mică incursiune în istoria doctrinelor etice, Mirela Popa prezintă cinci tipuri mai frecvente de abordări: a) utilitaristă; b) universalistă; c) distributivă; d) a virtuților și a principiilor morale; e) individualistă. Personal, sunt adeptul abordării individualist-utilitariste – Adam Smith și Jeremy Bentham (doar aparent aceste două abordări sunt antitetice, eu le consider complementare), ele fiind cel mai puțin ipocrite, deși apar drept cinice și ultraegoiste. Cel mai criticat de mine în ultimile decenii (inclusiv în referatele pentru teza de doctorat în etică) este Immanuel Kant cu afirmația sa că omul trebuie să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc.  (Cf. Oana Matei (Arad), ”Etica principiu – abordarea deontologică în administrația publică” http://revad.uvvg.ro/files/nr1/Articol%201%20-%20Oana%20Matei.pdfImperativul categoric în cea de-a treia sa formulare (trebuie să tratezi umanitatea, atât în persoana ta cât şi a oricărei alteia totodată ca scop şi niciodată numai ca mijloc) instituie faptul că omul nu trebuie tratat niciodată ca mijloc, ci doar ca scop”, p. 6.). În concepția mea, sintetizată în  Metodologia Scop Mijloc, este aceea că principalul mijloc pentru atingerea scopurilor omului este omul însuși, individul concret, în carne și oase, conștient că natura umană îi conferă posibilitatea de a-și propune scopuri de atins și lijloace de a le atinge: mai întâi, omul care își propune un anumit scop se folosește pe el însuși atât pentru stabilirea scopului cât și pentru urmărirea și evaluarea atingerii sale; apoi, omul se folosește întotdeauna de alți oameni (direct sau indirect) pentru atingerea scopurilor sale. Simplu fapt că folosește o unealtă făurită de alt om, înseamnă că făuritorul uneltei este mijloc pentru atingerea scopului celui care l-a formulat sau l-a impus. În ce privește a patra abordare (numită ”a principiilor morale”), aceasta mi se pare a fi una inventată, așa ca să fie, să existe, să afle lumea de ea…, nefiind decât însă decât o extensie sau o subliniere a eticii kantiene a datoriei. De altfel, singurii ”reprezentanți” ai acestei abordări, citați de Mirela Popa, sunt românii Crăciun, Morar & Marcoviciuc (2005) cu lucrarea lor ”Etica afacerilor”.  Cât despre abordarea distributivă a lui John Rawls, aceasta este doar o subliniere a ideii că justiția nu este decât etică aplicată. Imediat după 1990 în Estul Europei s-au distribuit masiv cărțile lui Rawls, probabil și în ideea sprijinirii tranziției către statul de drept. Prin urmare, abordarea utilitaristă combinată cu cea individualistă fac casă bună cu Metodologia Scop Mijloc, fiind abordările cel mai des întîlnite într-o economie eficientă bazată pe libertatea agenților.

 

Discuția despre ”Codurile de etică” (p. 91) este binevenită, acestea luând locul ”Codului bunelor maniere” din perioada premodernă și a zorilor modernismului. Postmodernitatea a ajuns la concluzia că fiecare individ are libertatea să se poarte cum vrea în familie sau pe stradă (evident,  depășirea limitelor bunului simț fiind rapid sancționată de semeni sau chiar de oamenii de ordine, dar noua realitate economică – aceea că marea majoritate a populației este implicată – într-un fel sau altul – în organizații, iar acestea au șanse mai mari de a performa dacă vor impune anumite standarde comportamentale, atitudinale și interacționale. Dar, așa cum corect subliniază autoarea capitolului, de la a avea coduri, a le face cunoscute și a cere să fie respectate și până la transformarea acestora în factori ai performanței organizaționale este, adesea, o cale lungă. Aș exemplifica cu Codurile etice din universitățile românești: acestea există, conform legii, dar comportamentele incorecte, ilegale și antiperformanță apar mereu, plagiatul fiind o plagă de natură etică ce ”strălucește” prin frecvență, dar și prin ”naturalețea” și ”blândețea” cu care este majoritar acceptată. Cazurile prof univ. Ioan Mang, fost ministru al educației, și a lectorului univ Victor Ponta, fost ministru interimar al educației și actual prim ministru al Guvernului arată că în România plagiatul este acceptat tacit, fiind tratat ca o conduită firească, normală… Cea mai bună dovadă a faptului că lipsa respectului față de proprietatea intelectuală este, la noi, norma iar respectul față de aceasta este excepția este reacția celor care se simt vizați de legislația antiplagiat: ”da ce, nu toți fac la fel?”. Și o dovadă recentă: un deputat de la Tg Jiu (nomina odiosa!) a propus în Parlament un proiect de lege prin care se acceptă furtul numit ”involuntar”. Sancta simplicitas! Mai este oare de mirare că europenii occidentali ne privesc și primesc cu maxime rezerve, tocmat datorită acestui ”specific moral românesc”: lipsa respectului față de proprietatea (intelectuală) personală (unii numesc acest specific cu un singur cuvânt: hoție).  Nu întâmplător Mirela Popa încheie acest capitol despre ”Responsabilitatea socială și etica” cu trei paragrafe despre ”Monitorizarea prevederilor eticii” (p. 92), ”Trainingul pe probleme de etică și responsabilitate socială” (pp. 92 – 93) și ”Dezvoltarea climatului moral” (pp 93 – 94). Din păcate, se poate constata că cu cât se scrie/ vorbește mai mult despre responsabilitate, etică și moralitate, cu atât aceste aspecte sunt mai ignorate, rejectate, încălcate.  Numirea unor ”ofițeri de etică” (sugerată de autoare) poate cel mult să mai scadă eficiența actelor productive, prin încărcarea costurilor și a schemei de personal, dar – pe fondul unei educații și culturi tot mai precare la noi – activitatea acestora va fi, cu certitudine, blocată și minimalizată. (Vezi, mai pe larg, opinia mea în legătură cu propunerea lui Valentin Mureșan de a plasa cât mai mulți absolvenți de filosofie/ etică în organizațiile specializate pe afaceri – în finalul primei părți a acestei recenzii). Cazurile de plagiat amintite mai sus au trecut prin niște ”Comitete de etică” care au formulat verdicte alambicate cum că nu există suficiente evidențe referitoare la un eventual plagiat (cel puțin în cazul Ponta). L-am întrebat, în scris, pe Adrian Năstase, profesorul conducător de doctorat care a girat modul în care a fost elaborată teza doctorandului Victor Viorel Ponta, dacă se simte cât de cât vizat/ implicat de acuzațiile de plagiat adresate pupilului său, iar răspunsul… nu a venit. În aceste contexte sulfuroase, a vorbi/ scrie despre ”Dezvoltarea climatului moral” în organizații (în sensul de climat de corectitudine, sintagma ”climat moral” fiind lipsită de sens concret, trimițând vag la ideea de ”climat comportamental”) pare a fi o glumă cinică… Școala românească în general este prima școală a corupției și a formării lipsei de respect față de valori, de proprietate, de merite. Cu alte cuvinte, îndemnul autoarei ca ”managerii să manifeste permanent un comportament etic” (etic folosit aici, probabil, în sensul de corect, corespunzător, bun, frumos) sună cam a lozincă goală, atât timp cât realitățile înconjurătoare îndeamnă profesorii și studenții, managerii și angajații să aibă comportamente de cu totul altă factură.

 

Aș fi dorit ca autoarea să-și formuleze și opiniile personale referitoare la subiectul tratat și la punctele de vedere ale altor autori. Tipul de scriitură ”științifică” prin care cititorul este informat cum că ”unii zi că… că…., alții zic că… că…”, fără a comunica și poziția personală mi se pare cel puțin nerecomandabil. Atitudinea presupus neutră, neimplicată și fără exemplificări din cotidianul imediat face ca și studentul cititor să trateze cu superficialitate acest subiect important, caracterizându-l cu cuvinte ca: ”Vorbe”!, ”Teorii”!, ”Aiureli”!. Îmi imaginez o scenă/ situație în care un student cuviincios și doritor să afle mai multe de la cel care le predă un curs despre responsabilitate și etică să ridice mîna și să întrebe: ”Doamna profesoară, după părerea dumneavoastră, faptul că un doctorand copie 84 de pagini dintr-o altă carte de drept penal fără să prelucreze materialul și fără să citeze autorul real al acestei cărți, este calificabil drept plagiat?”. La care doamna profesoară, ușor iritată de concretețea întrebării ar răspunde înalt acdemic și pedagogic: ”Da eu de unde să știu? Că doar nu predau drept penal!”.  Alung din minte această imagine posibilă pentru a rămâne cu partea pozitivă a lucrurilor: materialul prezentat este doar un prim pas în discutarea și dezbaterea ulterioară, în cursuri și seminarii speciale a unor cazuri foarte concrete, cu jocuri de roluri, cu teste de comportament în situații limită, cu incitarea la gândire proprie, creativă și inovativă etc. etc.

 

În pofida sublinierii unor dezacorduri cu punctele de vedere prezentate, cu terminologia folosită și cu lipsa exemplificărilor concrete consider că această primă Parte a cărții de Management  a autorilor clujeni de la UBB este o apariție meritorie și demnă de a fi dezvoltată. Citându-l pe Carianopol, îi rog pe autorii cărții, Părții și capitolului 4, să accepte aceaste critici formulate până acum drept ”amaruri ce-ndulcesc”. M-am bucurat că doamna Mirela Popa a reacționat la apariția primei părți a acestei recenzii și sper ca dialogul nostru să continue la modul cel mai concret posibil. Nu exclud ca dialogurile cu autorii să se concretizeze într-o viitoare colaborare pe teme deja sugerate. Redau mai jos începutul dialogului cu doamna Mirela Popa, ca pe o încurajare a continuării acestui început:

 

Buna ziua!
Mii de mulţumiri pentru timpul pe care îl „consumaţi” pentru a citi cartea/manualul de „Management. Concepte, tehnici, abilităţi, Presa Universitară Clujeană, 2013”.
Abia acum am vazut recenzia Dvs. (prima parte) şi recunosc că nu am citit-o în întregime, ci „pe sărite”. Îmi voi aloca timpul necesar în zilele următoare. Îmi plac şi găsesc utile cuvintele: critică constructivă, puncte de vedere diferite, erori, lipsuri etc.
Domunule prof. Liviu Drugus, eu vă rămân îndatorată şi recunoscătoare, indiferent de cât de multe greşeli/erori de-ale mele veţi scoate în evidenţă. Mă bucur că există cineva care ridică semne de întrebare, îmi critică scrierile şi ideile/cunoştinţele, îşi expune deschis şi sincer opiniile. Evident, sunt dispusă să le „mestec” cu mare atenţie şi interes. Sunt convinsă că cele mai multe critici sunt pertinente şi valoroase. Desigur, am o „sită” prin care sper să treacă cât mai multe opinii exprimate de Dvs. în recenzie. Ştim cu toţii că putem privi un lucru/proces/fenomen etc., şi să vedem lucruri total diferite. E bine să privim din mai multe unghiuri şi să ne bucurăm de complexitatea şi incertitudinea acestei lumi.
Domunule prof. Liviu Drugus am deja multe întrebări pe care doresc să vi le adresez. Desigur, aştept să încheiaţi recenzia.
Va mulţumesc!
Mirela Popa (autor a cinci capitole din carte, deci, nu neapărat principalul autor)

Reply

Stimată doamnă Mirela Popa,

Și eu mulțumesc pentru faptul că nevinovata mea recenzie nu v-a lăsat rece. Dacă veți dori să primiți imediat orice postare a mea pe acest blog (inclusiv viitoarea parte a recenziei) dați un click pe Follow și lăsându-vă adresa acolo, veți fi abonată și la alte postări ce pot fi (fie chiar doar tangențial) utile dumneavoastră și dialoguului generator de cunoaștere. Înțeleg și agreez truismul că misterul ține de însăși esența femininului, dar aș fi și eu curios să știu mai multe despre dumneavoastră (ce discipline predați, ce proiecte de cercetare aveți, ce cărți aveți de gând să scrieți), lucruri pe care mi le puteți scrie aici sau pe adresa de la finalul recenziilor mele. Cred că am subliniat deja că nu consider cele afirmate de mine drept adevăruri definitive. Ele pot fi criticate sau amendate, acceptate sau respinse, dar aș vrea ca toate astea să fie făcute la fel de transparent și clar cum încerc și eu să o fac. Am nevoie de opiniile dumneavoastră referitoare la MSM, etică, funcțiile managementului și conținutul lor etc. Altfel, cam greu să vorbim despre dialog… Sper că și studenții pot fi atrași în acest dialog, având, adesea, șansa generării de idei noi sau de a nu judeca prin prisma acceptării sau respingerii unor modele ”sacrosancte”. Vă rog să nu așteptați prea mult pentru a-mi adresa multele întrebări/ critici/ aprecieri etc.  Cu precizarea că sunt un fan – Cluj, suporter al candidaturii Clujului la titlul de capitală europeană în 2021 și cititor consecvent al revistei Tribuna (cred că am dedicat deja vreo 5-6 postări articolelor din Tribuna, pe care le găsiți chiar pe acest blog (Recenzii articole). Urmăresc Transilvania Live! și cred că au un management bun, cu ziariști adevărați (asta o spune ziaristul profesionist din mine). Cu prietenie, LD

 

Desigur, au existat și alte reacții și dialoguri cu cititori ai recenziei. Sper să fie și mai numeroase de caum încolo. Lipsa prezenței studenților din aceste dialoguri mă îngrijorează cel mai mult. De asemenea, lipsa reacțiilor din partea managerilor profesioniști (includ aici și rectorii) face ca finalitatea cărților și a recenziilor/ comentariilor pe marginea lor  să fie pusă serios sub semnul întrebării. România nu este doar o țară afectată serios de criză, ci este o țară care are un sistem de educație de slabă calitate, cercetarea continuând să fie o cenușăreasă… Din punctul meu de vedere, dialogul ideilor și încurajarea opiniilor este primul și cel mai la îndemână instrument pentru revenirea educației și cercetării pe locuri rezonabile în lume (dacă în anul 2011 cele mai bune universități din România se aflau pe locuri cu numărul 600, acum lucrurile au devenit și mai grave, aceste universități ajungând pe locurile 800, în pofida unor creșteri cantitative.

 

 

 

(Va urma)

 

Liviu Drugus                          15  noiembrie 2013                Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus

 

Amos Oz, Cum sa lecuiesti un fanatic. Pace voua!


Pax vobiscum! Salam alecum! Shalom aleichem! Pace voua!

Habitatie pentru toti!

Fanaticii nu se pot lecui: doar fanatismul este posibil de prevenit (si, rareori, de lecuit)

Citește mai mult din acest articol