liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Februarie 2013

Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români


Mircea Arman, noul redactor șef de la revista ”Tribuna” – trompeta proletcultistă de serviciu a bolșevicilor naționaliști români

Liviu Druguș
http://www.liviudrugus.wordpress.ro

http://www.liviudrugus.ro

 

Acest pamflet este aproape un pamflet. Cititorii să mă judece.

Sarcina de serviciu primită și acceptată de noul redactor șef al prestigioasei reviste românești de cultură de la Cluj, ”Tribuna”, din partea secretarului cu propaganda al celulei comuniste din USL Cluj Napoca, a rezultat din discursul ținut de acesta în fața activiștilor din presa proaspăt recucerită. Iată discursul:

”Tovarăși! Capitalismul este dușmanul socialismului. Misiunea noastră este să distrugem capitalismul muribund, aflat în ultimul său stadiu de putrefacție morală și de criză financiar-economică fără ieșire. Adevărații intelectuali patrioți ai națiunii române trebuie să militeze activ pe frontul anticapitalist, antiglobalist, antiamerican și antieconomist. Noi știm că între spiritul teoretic (filozofie) și acțiunea practică (economie) este o contradicție ireconciliabilă, antagonistă și antiumanistă. Socialismul va rezolva această contradicție măturând falșii intelectuali și falșii patrioți lichelizați și patapizați din străbuna cultură română. Homo sovieticus a fost doborât de homo economicus. Dar nu pentru mult timp. Doar prin distrugerea lui Homo economicus amfibolia dintre cine a fost mai întâi: ”oul dogmatic sau găina cu ouă de aur” va fi definitiv și deplin eradicată. Moarte găinilor trădătoare! Trăiască oul național român! Jos practica economică, sus teoria filozofardă! Tovarășe Mircea, mă adresez acum dumneavoastră, aveți misiunea de a conduce tribuna luptei revoluționare radicale împotriva burgheziei exploatatoare de pretutindeni, dar veți începe cu Clujul – această pretendentă bocciotă la binefacerile financiar-bancare ale ideii de capitală europeană. Nu avem nevoie de banii burgheziei europene compradore și trădătoare! Mulți așa ziși intelectuali au contribuit, în ultimile decenii, la ”întinarea mărețelor idealuri ale socialismului și comunismului” ca să-l citez pe tovarășul Iliescu atunci când a preluat puterea, prin mijloace specifice, de la predecesorul său Ceaușescu. Tovarășul Marga va fi studiat și publicat în tribunele muncii noastre de propagandă anticapitalistă. Filozofia salvează România. Dar nu orice filozofie, ci doar cea adevărată, cea care face profeții profunde și adevărate, nu cea care confundă veridicul cu adevărul. Chiar, tovarășe Mircea, oare de ce uneori suntem așa de obtuzi în a sesiza autenticul și de a ne lăsa conduși de aparențe. Dacă reforma educației inițiată de tovarășul Marga ar fi reușit, nu am fi ajuns să nu mai putem decela acum între gîndirea augurală a înaintașilor săi întru filozofie adevărată, numiții Kant, Bergson, Spengler sau Heidegger (cam mulți nemți, nu vi se pare?). De aceia va trebui să milităm susținut împotriva falșilor profeți care se prezintă sub pseudonimul ”maeștrii gândirii economice”. Nu am să-i nominalizez aici, pentru că ei chiar trebuie dați uitării, nu amintiți în articolele noastre de propagandă. Chiar vă rog să nu-i pomeniți în articol, ei nefiind altceva decât niște lăutari ai globalismului economic pe care doar niște universitari debilizați îi mai predau prin universitățile noastre pline de profeți ai nihilismului spiritual. Vă atrag foarte serios atenția asupra faptului că pentru acești imbecili profesorali cu diplomă orice valoare națională – fie ea filozofică, istorică, literară sau de altă natură – este topită în creuzetul neetnic indeterminat și indeterminabil ca urmare a lipsei de identitate a acestor valori etnico-naționale scumpe nouă. Degeaba avem în rândurile noastre un partid național dacă el nu este și suficient de liberal în afirmarea valorilor noastre intrinseci, socialiste ca formă, dar comuniste în conținut. Puteți apela cu încredere la sociologul Bodea Dorin care să scrie articole și cărți despre spiritul autoflagelator al unor români care par a fi lipsiți complet de încărcătură valorică și valorizatoare (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/) . Nu toți românii sunt ca Meșterul Manole, adică niște indolenți care nu-și duc treaba la bun sfârșit și apelează la ajutor extern pentru a termina o simplă construcție. Nu trebuie, oricum, să recunoaștem caracteristicile negative ale națiunii noastre. Românii nu au defecte morale, ci ei sunt harnici, primitori, ospitalieri și creștini, ctitori de mânăstiri, ei înșiși fiind uși de biserică, eufemistic vorbind. Totuși, românii au un uriaș defect: ei au, nu știu de ce, o falsã raportare la valoare, au o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã a meleagurilor noastre mioritice dragi, dar și de la cea imediat existențialã prin care nenumiții falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare etnică românească pură și consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar făurar al limbii românești, la clujeanul Blaga, la olteanul Brâncuși, la marele Arghezi, matematicianul Barbu, la tizul dumneavoastră Mircea Eliade sau la prea logicul Anton Dumitriu. Așadar, în afara acestui uriaș defect, românii nu au niciun fel de defecte. Defecți sunt doar nenumiții gînditori economici care au defectat cauza noastră și slujesc alte interese, motivați fiind arghirofilic. Chiar vă rog să insistați mereu asupra arghirofiliei în fiecare editorial și articol magistral, călăuză în lupta împotriva obsurantismului falșilor profeți. Cuvinte ca arghirofilie, amfibolie, autoflagelare, augural, apocaliptic etc. etc. trebuie folosite cât mai des deoarece ele conferă articolelor voastre adevărata lor esență culturală și intelectuală, etnică și națională autentică, veridică și nemimată așa cum fac falșii profeți. Pentru acești nenumiți, cultura noastră națională strămoșească – caracterizată prin puritatea etnică daco-turcică, slavo-mongolă, cumano-croată, tătaro-polonă și megleno-română – nu există. Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Despre falsa gândire economică a lui Eminescu au scris deja destui. Unii l-au făcut pe Eminescu economist, alții îl consideră și pe Hesiod ca fiind primul economist libertarian al lumii (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/28/hesiod-primul-economist-politic-si-etic-libertarian-interdisciplinar-al-lumii-sau-despre-dreptate-ordine-rost-destin-si-munca/). Poate libertin da, dar liberal nu. Eminescu și Hesiod sunt filosofi, nu homo-economiști. Musai să scrieți asta, că altfel… Cum spuneam, acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a filosofiei. Poate ați auzit de economistul ieșean Tiberiu Brăilean care chiar se crede filosof (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/26/tiberiu-brailean-fundamente-filosofice-ale-economiei-grila-de-lectura-pre-text-text-con-text-sub-text-si-post-text/). Alt ieșean, de data asta chiar filosof, Valeriu Gherghel
(vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/01/15/valeriu-gherghel-povesteste-in-stil-propriu-despre-scriere-citire-si-interpretare-de-la-facere-pana-in-prezent-adica-gherghelizeaza/) învață lumea să scrie economic. Ptiu, drace! Rău am mai ajuns. Aceastã idee a primatului economicului asupra filosoficului care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul. Ce rușine! Economiștii se strecoară printre noi îmbrăcați în mantia atot acoperitoare a filosofiei. Așa ceva partidul nostru nu va permite să se repete. Trebuie să scrieți în tribunele noastre că economiștii nu sunt intelectuali. Premiul Nobel pentru economie ar trebui să se numească Premiul Nobel pentru arghirofilie! Economiștii nu au patrie, pentru ei patria este piața globală! Ei ar fi în stare să-și extindă afacerile lor murdare și arghiro-filozofice în întregul univers. Nu le mai ajunge lumea noastră românească cu trei dimensiuni, trei culori și trei ciobănei. Ei vor să treacă la spațiul cu patru dimensiuni, iată unde duce lăcomia lor neocapitalistă, globalistă și universalistă! Și copii de la grădiniță știu că infrastructura este doar un simplu mijloc. Sper ca tovarășul ministru de la infrastructuri să nu se simtă lezat, dar așa este: infrastructura trebuie să stea la locul ei, acolo jos, in mocirlă și să nu pretindă a se urca înspre aerul rarefiat al suprastructurii filozofice. Dacă vom mai da nas homo-economicoșilor (auziți, puteți băga și o glumiță cu economicoșii homo, hi-hi-hi!) atunci să nu vă mai mirați că idealurile clasei muncitoare vor fi din nou intinate cu structuri infra. Suprastructura e totul, știm asta de la Marx. Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale naționale și etnice pur românești. De mituri ne arde nouă acuma când acuși bat din nou alegerile la ușă? Cum adică? Infrastructură să fie deasupra suprastructurii? Poate vă aud colegii de la Academie… Băgați-vă mințile în cap și calculatoarele în priză și apucați-vă de scris. Aceasta este cea mai nobilă și intelectual-culturală ocupație, nu afacerile economiștilor homo. Este unul de la liberali la Sănătate, un homoeconomist sau contabil, nu vă luați de el cât încă suntem în coaliție cu ei. Înțelesu-m-ați? Ăștia sunt niște așa-ziși intelectuali, fie ei epigoni ai penibililui Noica, fie autori ai unor cãrticele (bune pentru cuiburi) care mai curînd sunt forme fãrã fond, sau structuri fără conținuturi, ca să mă înțelegeți. Am spus structuri! Nici infrastructuri, nici suprastructuri! Homunculuii ăștia economicoși sunt doar slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic. Vedeți să nu încurcați arhanghelii cu arghirofilii, că ați fi în stare să compromiteți campania noastră de reeducare a maselor largi populiste. Bine că mi-am adus aminte de arghirofili (în treacăt fie spus, îmi place acest cuvânt, cum sună, ușor metalic…). Să fim vigilenți cu pretinșii homointelectuali. Generația noastrã tânără este strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele (vă aduceți aminte de bătrânul Gabriel Liicheanu; vedeți să nu-l confundați cu Gabriel Andreescu, că ăsta-i de-al nostru) Acești licheni de tip nou se uitau la portretul lor și se regãseau ei înșiși în el. De aceea, trebuie sã luptăm feroce și frenetic pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã (nu sterilă) a spiritului pro-creator, un spirit autentic național adică unul scãpat din mlaștina stãtutã a arghirofiliei românești pre și postdecembriste. Fiți atenți, vă repet ca să vă intre bine în cap: existã, la noi așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul. Adică noi intelectualii autentici românești să fim numărați de homocontabilii lu Pește? Never! Never ever! Sper că vorbesc clar românește! Cum putem accepta ca iepoca noastrã să fi ridicat aceastã idee la rang de dogmã? Ce dogmă, axiomă! Și acuma fiți atenți cum o-ntorc ca la Ploieștii lui Caragiale. Voi folosi metoda contrapunctică, luată din muzică. Voi contrapune (ah, încinge-i drace!) pe contabili muzicienilor. Ați văzut voi vreun contabil homo care să ne încânte cu ceva? Aș! Dar filozofii și filologii da! Tot ceea ce a creat umanitatea cu adevãrat valoros s-a creat în iepocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvinte încrucișate, pe culoarele Parlamentului sau cioplește în piatrã seacă. Dumnezeu a creat lumea cântând. Voi ați auzit de muzica sferelor? Asta e muzica divină a creatorilor. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dragi dar și al urâtei neființe, al suprafizicii vieții dar și al marii morți. Vedeți să nu scrieți cumva marilor morți, că noi nu ne amestecăm în problemele mortuare ale bisericii strămoșești creștine avant la lettre. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. (vedeți voi cum e cu acordurile astea: unii spune că corect ar fi ”lumea și viața devin artă”. Mofturi contabilicești, adică au făcut economie de o literă. Etete…). Noi suntem intelectuali, noi știm limbi multe. Ce ziceți de un citat din preferatul lui Hitler, unul Nietzsche, da nu-l dați in germană, că n-are șarm. Mai bine în franceză (această lingua franca a Franței). Vedeți? Adică, auziți?  E e cu totul altceva. I-auziți: „Chante-moi un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme”. Ați auzit? Da fiți atenți să nu vă-ncurcați cu rejuisările și cu ce fut mon terme, ca să n-avem vorbe! De aici pornind, de la aceastã preamãrire a Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche, pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale autentice este mai puțin decît un pas. Nțeles? Nu că noi am contabiliza pașii până la negarea valorilor spirituale, dar când avem de-a face un un suprahomo, un superintelectual, l-am numit pe marele autentic filozof germanic Nietzsche, niciun efort nu este prea mare. Când e vorba de filozofie, noi nu facem economie! La cuvinte mă refer! Să nu vă speriați că îl veți invoca de acum încolo mai mult pe Nietzsche decât pe Lenin. Noi vrem să distrugem occidentul, dar dacă îi lăudăm pe niște unii de-ai lor, atunci nu se mai prinde nici dreacu de ce operă măreață facem noi. Vreau să fim bine înțeleși: desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Rețineți deci, noi, spre deosebire de falșii intelectuali nu confundăm utilitatea cu absolutizarea ei. Noi suntem utilitariști, dar nu absolutiști. Clar? Deci noi nu suntem absolutiși, dar pentru noi valorile spirituale sunt absolute! Valorile spirituale sunt independente și, de aceea, absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizații nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Ce frumos am spus, nu? Îhî…. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Sper că ați remarcat expresia ”atitudine păstoasă”… Vedeți, aveți grijă să nu confundați sinteticul cu sistemicul, că s-a mai întâmplat….Hai să nu fim exclusiviști. Nu doar nemții au avut filosofi mari, la vreme de războaie. Și italienii au hegelienii lor. Să vă dau un exemplu. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune (intelectualii contabili homo ar spune însuși Croce. Fals! Incorect! Greșit!). Deci, așa cum însăși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din (contabilii ar spune ”una dintre”. E greșit…) formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în ea la modul implicit. Vedeți să nu încurcați implicitul cu explicitul, așa cum au făcut ăia de au înlocuit infrastructura cu suprastructura, că am ajuns acu de n-avem nici infrastructură ca lumea, dar mite suprastructura… Fiți atenți și la dialectica teoretico-practică. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. Nu confundați estetismul cu festivismul și feminismul. Despre ele am să vă spun cum să scrieți data viitoare. Acum rețineți doar că în ceea ce privește forma practicã, aceasta cuprinde atît gândirea economicã cît și cea eticã. Unii economiști falși intelectuali homo pun semnul egal între economic, politic și etic. (A se vedea: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/). Niciodată nu voi putea înțelege așa ceva. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cât și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Nu mă întrebați cu a putut neamțul ăla de Hegel s-o îmbârlige așa de rău? Cum adică ”raporturi de relație”? Poate a vrut să zică ”relații de rapoarte”, sau chiar ”relații de relații” sau ”rapoarte de raporturi”. Deci, Hegel e tare greu, de aia e bine să-l citați ori de câte ori vi se ivește ocazia. Gândirea mea este una postmodernă, eu aplic logica de gândire de tip și-și. De aceea eu văd și absolutul acolo unde alții văd doar relativul și invers. Ați înțeles? Adică absolutul și relativul sunt complementare, ele se complimentează precum bărbatul pe femeie. Da? Bine. Ei bine, atunci aceste forme organice (nu orgasmice) se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp. Cum vă ziceam cu bărbatul și femeia care se întrupează reciproc, evident pentru un scurt răstimp. Ca să fiți mai convingători, băgați și un citat din alt neamț: „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Doar la colegul nostru Marga, am întâlnit atâta profunzime filozofică. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. Aveti grijă, nu confundați E. Spranger cu O. Spengler și lebensformen cu lebensraum că dăm cu toții de dracu… În ceea ce privește afirmarea spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Nu confundați eternitatea cu infinitul că e diferite! Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul nostru etern creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Noi nu ignorăm și nu iertăm nimic! Aveți mare mare grijă, Omul economic, economicosul adică, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. De ce oare? Pentru că fiecare ignoră ceea ce nu cunoaște, n-așa? Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. E treaba lor, dar și a noastră! Nu știm dacã de aceastã datã adevãrul se aflã prins undeva la mijloc. E bine ca la urma articolelor pe care le veți scrie prin tribunele noastre să băgați mereu poanta cu ”falșii profeți”. E tare, nu? Mie mi-a plăcut enorm! Așadar le-o trageți spre final cam așa: Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Rimează bine filo-sofie cu filo-arghirie. Acești profeți mincinoși sunt cei care au drept Zeu BMW-ul german, ei sunt cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea. Ați băgat de seamă, cum am concentrat și eu esența filosofică a discursului meu într-o singură frază? Așa să faceți și voi în scris. Deci, nu uitați: profeți mincinoși, arghirofili, dezintegratori, economicoși homo. Ei, nenumiții nevrednici trebuie dați uitării, dar nu mă-ntrebați de ce. Cred că dușmanul trebuie distrus și uitat. Apoi din nou distrus. Cam atât pentru astăzi. Vă doresc spor la muncă, că lupta e grea și dezintegratorii nu dorm, homo mamii lor de economiști care ați adus criza în casele poporului nostru etern și invincibil. La revedere!”
Cam ăsta a fost discursul înregistrat pe bandă, după care Mircea Arman (probabil un pseudo nume) a scris un editorial care îl reprezintă pe deplin, pentru care va primi și drepturi de autor și spor de management performant. Că altfel nu se explică cum naiba ne-am trezit cu 70% de-alde ei în parlamentul patriei… Iată textul armanian publicat în revista Tribuna nr 250 din februarie 2013:

Homo Oeconomicus sau despre amfibolia spiritului practic

de Mircea Arman

Existã douã feluri de profeții: unele profunde și adevãrate, altele superficiale și mincinoase însã care au capacitatea intrinsecã de a mima veridicul, de a disimula adevãrul. Nu de puține ori suntem obtuzi la a sesiza autenticul, în așa fel încît, dincolo de aparențe, sã putem decela între gîndirea auguralã a unui Kant, H. Bergson, O. Spengler sau Heidegger și falșii profeți ai „lumii noastre”, „maeștrii gîndirii economice” (foarte la modã în ultimul timp), cîntãreți ai globalismului economic și universitari debilizați, profeți ai nihilismului spiritual, pentru care orice valoare naționalã, fie ea filosoficã, istoricã, literarã sau de altã naturã trebuie topitã în creuzetul indeterminat al lipsei de identitate, al vidului etnic.
Desigur, avem noi românii un mod de a fi oarecum autoflagelator care vede în mod detașat, lipsit parcã de orice încãrcãturã valoricã și valorizatoare toate defectele morale,
caracteriologice, ale națiunii, într-un soi de film alb–negru, impersonal, caracteristicile negative ale ființei naționale. Este, în mod vãdit, un uriaș defect, o falsã raportare la valoare, o detașare aparentã de la realitatea istorico-culturalã dar și cea imediat existențialã prin care acești falși profeți vestesc cu hidoase trîmbițe apocaliptice sfîrșitul a tot ce este valoare consacratã, de la Eminescu, întîiul meșteșugar al limbii românești, la Blaga, Brâncuși, Arghezi, Barbu, Mircea Eliade sau Anton Dumitriu.
Inexistența culturii naționale (și a oricãrei dimensiuni culturale în genere), a oamenilor de
valoare, prãbușirea estetismului, inutilitatea filosofiei (pentru care nu au avut, nu au și nu vor avea niciodatã „organ”) sunt pentru ei tot atîtea „semne” ale hegemoniei actualitãții, ale
dominației integratoare a eonului economic. Acești falși profeți anunțã triumfãtor suverana
stãpînire a lui homo oeconomicus. Însã, în mod bizar, îmbrãcînd mantia atotacoperitoare a
filosofiei. Aceastã idee care dominã începutul de secol XXI nu face altceva decît sã inverseze ierarhia valorilor specific umane „cocoțînd” în vîrful piramidei, printr-o lipsã de pudoare și conștiințã valoricã revoltãtoare, economicul.
Așezarea infrastructurii economice, care nu este altceva decît un simplu mijloc, pe planul
superior al suprastructurii spirituale a devenit mitul realitãții noastre culturale. Așa-zișii intelectuali, fie ei epigonii penibili ai lui Noica, autori ai unor cãrticele care mai curînd sunt
forme fãrã fond, Siegfrizii care cãlãresc puternicele motoare bavareze în fața cãrora cad
muți de admirație, nu sunt altceva decît „potentați ai zilei” slugi ai intereselor strãine, vînãtori de recompense și adevãrați Iuda ai valorilor naționale. Aceștia sunt, în ciuda tuturor aparențelor, arhanghelii spiritului practic.
Generația noastrã, strãinã de lichelismul celor care condamnau lichelele ți în al cãror portret se regãseau ei înșiși, trebuie sã lupte pentru afirmarea unor alte valori, pentru impunerea virilã a spiritului creator scãpat de mlaștina stãtutã a arghirofiliei.
Existã, așa, o socotealã proastã, conform cãreia economicul dicteazã spiritualul iar epoca
noastrã a ridicat aceastã idee la rang de dogmã. Nimic mai fals. Tot ceea ce a creat umanitatea cu
adevãrat valoros s-a creat în epocile în care a predominat cîntul. Elinii iși cîntau limba și de acolo a rãbufnit cu fantasticã forțã gîndirea greacã, miezul și mugurul gîndirii europene. Cine creeazã cîntã, fie cã o face în cuvînt, în culoare sau în piatrã. Astfel, acest cîntec devine cîntecul existenței, al ființei dar și al neființei, al metafizicii vieții dar și al marii morți. Totul se tranfigureazã, lumea și viața devine artã, searbãda existențã devine gîndire. Iatã de ce Nietzsche, în ultima scrisoare cãtre Gast, scrisã dincolo de cumpãna vieții, spunea: „Chante-moi
un chant nouveau: le monde est transfiguré, et tous les cieux se réjouissent… que je t’aie enjoit
de chanter, ô mon âme, vois, ce fut mon terme” De aici pornind, de la aceastã preamãrire a
Frumuseții și a spiritului creator, afirmate de aceastã datã de un autentic profet, Nietzsche,
pînã la lipsa de înțelegere a chiar fenomenului economic și exacerbarea unor aspecte ale unei
crize economice cu vãditã intenție declanșatã și susținutã, și pînã la negarea valorilor spirituale
autentice este mai puțin decît un pas. Desigur, economicul, alãturi de alte valori umane își are locul lui bine determinat și nu ne îndoim niciun moment de binefacerile și utilitatea
lui. Falsã este însã absolutizarea sa. Valorile spirituale sunt independente și, de aceea,
absolute. Nu cred cã un popor, indiferent de mãrimea lui, de rolul sãu la un moment dat în
ghemul evenimențial-imediat, poate sã dãinuie în istorie în afara valorii spirituale. Cine mai știe
ceva cu adevãrat ceva despre hitiți sau mitani? Ce au lãsat în urma lor marile civilizaþii nedublate de mari culturi? Nimic. Un popor este atît cît este geniul sãu. Geniul sãu este istoria sa spiritualã și asta va dãinui, dincolo de toate globalismele și visurile unei unitãți abstracte ale unor politicieni tembelizați sau ai unor intelectuali vînduți. Orice viziune sinteticã a lumii și a vieții, cu alte cuvinte orice abordare sistemicã a lumii, de la abordarea filosoficã la cea științificã, presupune o autonomie, un fel de ”prin sine însuși”, care scapã atitudinii pãstoase și uniformizatoare a globalismului economic, prin urmare a formei eminamente practice a spiritului. Benedetto Croce, un hegelian în ultimã instanțã, spune cã orice sistem filosofic presupune o ierarhizare a realitãții, o adevãratã ierarhie a valorilor între care existã raporturi analoage. Acest fapt presupune cã, dupã cum însãși Croce spune, formele spiritului sunt distincte și nu separate. În opinia lui, atunci cînd spiritul se întrupeazã în una din formele sale manifestîndu-se în ea la modul explicit, și celelalte forme se regãsesc în aceasta, însã la modul implicit. În esențã, Croce aratã cã universul spiritual se împarte în forma teoreticã și în forma practicã, iar atunci cînd una dintre ele se manifesta la modul explicit, cealaltã subzista în
ea la modul implicit. Astfel, forma teoreticã implicã gîndirea intuitivã și tot ceea ce derivã de aici, adicã estetismul (nu în sensul wildean) și cunoștințele logice de tip universal. În ceea ce privește însã forma practicã, aceasta cuprinde atît gîndirea economicã cît și cea eticã. Sunt însã aceste atitudini spirituale pur divergente? Atomizeazã ele realitatea? Nicidecum. Autonomia lor, în mod paradoxal, este atît relativã cît și absolutã, în sensul cã se completeazã și se limiteazã una pe alta. Între ele existã „raporturi de relație organicã” cum ar spune Hegel. Aceste forme organice se întregesc prin raporturi dialectice în ghemul abscons al vieții unde începutul și sfîrșitul se îngemãneazã și se întrupeazã pentru un rãstimp : „Dichtung ist der Anfang und das Ende der Philosophie” cum profetic exclama Hölderlin. Desigur, aceastã limitare și afirmare dialecticã se refera la ceea ce E. Spranger numea „Lebensformen”. În ceea ce privește afirmarea
spiritului autentic și al geniului fiecãrui popor lucrurile se simplificã substanțial. Eternitatea
ființei privește spiritul în puritatea și autonomia sa suveranã. Ar fi o adevãratã impietate fațã de spiritul creator dacã am ignora aici marea masã a celor ce opun spiritul practic celui teoretic. Omul economic, cel cãruia practica, adicã acțiunea, îi este adevãratul cãlãuzitor și „constructor” neagã cu vehemențã spiritul intuitiv și cunoașterea de tip universal, adicã filosofia. Ceilalți vãd în homo oeconomicus doar un alter ego decãzut. Nu știm, dacã de aceastã datã adevãrul se aflã la mijloc. Falșii profeți vin îmbrãcați în mantia filosofiei, dar propovãduiesc în ascuns arghirofilia. Sunt cei care au drept Zeu BMW-ul, cei care, în spatele aparenței spiritului autentic, al cîntului, duc în cîrcã povara umilitoare și profeția dezintegratoare ale lui Homo Oeconomicus. Al lor va fi „ rodul pãmîntului”, dar și uitarea”.

Aici s-a încheiat articolul armanian. Linkul de mai jos reprezintă o uimire neadmirativă din partea celui mai recunoscut critic român în viață, Nicolae Manolescu de la România Literară (oare mai e România literară?), față de acest articol scris parcă după dictare: http://ovidiupecican.wordpress.com/2013/02/08/nicolae-manolescu-despre-revista-clujeana-tribuna/

Miroslava, 8 februarie 2013

Cristian Mureșanu susține că sunt posibile biotransformări sub influența psihicului


Invit persoanele interesate să-și expună opinii și să inițieze dialoguri pe marginea cărților citite să-mi trimită recenzii, comentarii și opinii pentru a fi publicate la categoria Recenzii cărți a acestui blog (liviusdrugus@yahoo.com) 

După publicarea recenziei de mai jos am intrat în posesia unor noi informații despre activitatea și rezultatele obținute de Cristian Mureșan, biolog și redactor la TVR Cluj. Cred că cele două linkuri să contureze mai bine ideile aflate în dezbatere în aceste materiale, precum și cele receptate de recenzor. Aș adăuga doar că cititorii interesați de Metodologia Scop Mijloc, de transdisciplinaritate și abordări holiste pot găsi idei noi și interesante. Dialogul este cheia la multe dintre neclaritățile, nedumeririle și idiosincraziile noastre.

http://www.youtube.com/watch?v=WFlyITPk0Kc&feature=youtu.be Emisiunea Stiinta si cunoastere la TVR Cluj

http://ijes.info/1/2/4254121.pdf Cristian Muresan articol de 17 p in jurnal intl http://ijes.info/1/2/4254121.pdf

 

BIOTRANSFORMĂRI SUB INFLUENŢA PSIHICULUI

Autor CRISTIAN MUREŞANU

Editura RISOPRINT

Cluj Napoca

2009

O recenzie de prof. dr. fiz.  Constantin Codreanu, Cluj Napoca

Precizez că evaluarea acestei cărţi este realizată ”după” apariţia cărţii, astfel încât voi „atinge” şi textele unor opinenţi inserate în paginile cărţii, adică opinii elaborate înaintea apariţiei cărţii.

Astfel, în afara prefeţei-dialog, semnată de acad. C.Dumitru Dulcan şi a postfeţei-dialog, semnată de prof.dr Adrian Pătruţ, specialist în parapsihologie, mai există încă zece „aprecieri” scrise de şapte medici (inclusiv veterinari), doi biologi universitari, doi fizicieni cercetători şi un inginer electro, profesor universitar.

Poate că sunt în eroare, dar mă întreb, cred că justificat: sub ce formă au lecturat această decadă de „referenţi” textul viitoarei cărţi? Sunt tentat să cred că pre-opinenţii au avut în faţă doar tabla de materii a cărţii şi, eventual, o succintă prezentare oferită de autor. Nu consider că acest procedeu este conform cu deontologia specifică domeniului în cauză. Totuşi, pentru frumuseţea  textului elaborat de profesorul universitar R.M., probabil  fost profesor al autorului,  îmi permit să citez ultimele două paragrafe, cu adevărat apoteotice, care însă ar putea fi valabile pentru orice altă carte: ”Ceea ce impune gândirea autorului este explorarea topografiei propriei culturi din domenii surprinzătoare, prin intermediul competenţei. Cartea depăşeşte modelul efemer al unui om obişnuit, iar în domeniul psihomental cedează locul căutării adevărului ştiinţific argumentat cu înţelepciune. Poate vor apărea şi voci critice la adresa acestei lucrări, dar probabil că ele vor fi mai mult o raţiune a pasiunii, decât o pasiune a raţiunii, fiindcă cel care critică este un om ce diluează cerneala până şi cu lacrimile noastre, aşa după cum Nicolae Iorga ne avertiza că el este uneori un grădinar care se îngrijeşte ca arborii săi să nu crească prea sus”.

Din cele ce urmează se va vedea că eu sunt o voce critică, atunci când cred că aşa trebuie să fiu, fără să mă fac a nu vedea ceea ce cred că nu merită a fi criticat.

Autorul cărţii este inginer electronist dar cu multiplă vocaţie spre domenii ce nu par a avea nici o tangenţă cu electronica: climatologie (autor de carte), muzicologie (posedă o importantă discotecă, riguros sistematizată), meloterapie, biologie (neobiologie), ezoterism, medicină (neomedicină), ancorîndu-se finalmente în jurnalism de ştiinţă,  diplomat al Comisiei Naţionale a României, pentru UNESCO.

Când un autor de carte se pronunţă în domenii ce nu au făcut parte dintr-un curriculum universitar el nu este altceva decât un autodidact – fără conotaţii peiorative – oricât de important este arsenalul cunoştinţelor sale acumulate în acest tip de pregătire. Ca în orice iniţiativă cu o  anumită doză de hazard, autorul trebuie să-şi asume şi riscurile probabile şi posibile, fără supărare!

Cu autorul am iniţiat un dialog, via e-mail, care a eşuat însă după câteva secvenţe, din iniţiativa sa, considerând că acel dialog nu era constructiv.

Ca fizician (octogenar), obişnuit a raţiona şi vorbi în termeni precişi şi  cantitativ exacţi, am pus întrebări lămuritoare, am emis observaţii critice, mi-am arătat nedumeriri şi rezerve. Am crezut că un dialog onest poate îmbrăca şi haina unei polemici colegiale, vorba lui O. Paler. Dar n-a fost să fie aşa! Răspunsurile sale au căpătat treptat nuanţe de iritare, astfel încât, la un moment dat şi în mod unilateral, a declarat că se retrage din acel dialog.

Analiza pe care o încerc acum este motivată de un amor al artei, sine ira et studio. Orice carte editată nu mai aparţine autorului, pentru că el nu o scrie pentru sine, ci pentru alţii. Eu sunt unul dintre acei alţii. Nu ştiu în ce categorie de critici voi fi încadrat, conform normativului profesorului R.M., dar asta mă preocupă mai puţin. Încă nu ştiu dacă voi aduce evaluarea mea la cunoştinţa autorului. Aşa cum am spus mai sus, voi aloca timpul necesar lucrării mele… de dragul artei.

Cartea, în format A4, are 290 de pagini, ceea ce înseamnă 580 de pagini de carte în format normal.. Este o carte care nu-i nici manual didactic, nici tratat academic, nici monografie, nici compendiu. Atunci, ce este ? Cred că poate fi definită ca un lung şi sinuos periplu intelectual în care întâlnim pagini de jurnal, file de dosar medical, incursiuni în domenii ezoterice, informaţii documentare din medicina alopată, din biologie, din fizica cuantică, interviuri, via e-mail, obţinute de la specialişti cu notorietate sau de la adepţi, relatări despre experimente paramedicale (vindecări neobişnuite). Cred că este vorba de un vast eseu (deşi genul presupune o lucrare cu suflu scurt).

Autorul a simţit nevoia de a ordona materialul  într-un „cuprins” sistemetaizat pe 20 capitole (indice x), inclusiv prefaţa, postfaţa, bibliografia selectivă cu 333 trimiteri. Urmează apoi 112 subcapitole (x,y), 96  subdiviziuni (x,y,z) şi încă 30 de sub-subdiviziuni (x, y,z,w). Ordonarea secvenţelor nu numai că este de ajutor cititorului, dar vădeşte şi o structură de gândire inginerească. Cititorul, care reuşeşte performanţa de a citi cartea cu atenţie şi din scoarţă în scoarţă se dovedeşte a fi un cititor de cursă lungă.

Prima copertă a cărţii este fastuoasă, barocă, însuşi autorul simţind nevoia de a o explica. Pe copertă este o duzină de figuri ale căror semnificaţii  sunt divulgate de autor (p.10), chiar înaintea prefeţei! Cititorul răsuflă uşurat, fiind astfel avertizat asupra ceea ce va urma.

Aş vrea să fac câteva precizări asupra poziţiei mele faţă de mesajul complex al cărţii. Când spun „mesaj al cărţii” şi nu al autorului, înţeleg să cuprind în acest mesaj şi ideile, concepţiile „coautorilor”, fie vorba de persoanele intervievate sau cele care sunt subînţelese prin citatele prezentate.

Viaţa, ca fenomen găzduit de planeta noastră, este încă departe de a fi înţeleasă în toate aspectele ei. În epoca pre-ştiinţifică întrebările şi răspunsurile asupra vieţii au evoluat de la mentalitatea omului primitiv, până la cea a omului modern, trecând prin diferite nuanţe ale gândirii filozofice, metafizice, mistice  şi ezoterice. Gândirea ştiinţifică are o istorie mult mai scurtă, începuturile ei fiind aşezate abia prin secolele 18, 19. Adevărul ştiinţific nu are o mare viteză de înaintare,  el se constituie pas cu pas, pe un drum adesea sinuos, dar, odată validat prin criterii specifice, el devine definitiv. În acest moment apare conflictul dintre acest adevăr şi cele ale epocii preştiinţifice. Acestea din urmă, mistice, ezoterice, religioase neavând potenţial de evoluţie încearcă fie să se folosească de adevărul ştiinţific pentru a-şi valida valabilitatea, fie a se combina cu adevărul ştiinţific. Cred că, în cazul  cărţii în discuţie, este vorba de o ilustrare a ultimei variante. Însă, dat fiind faptul că ar fi vorba de o combinaţie între cantitate şi non-cantitate, între măsură şi non-măsură, între legitate şi presupunere, combinarea celor două componente nu poate da un aliaj, ci doar un amestec hibrid.

Cititorul avizat este surprins nu numai de abundenţa referirilor la fizica cuantică dar şi, mai ales, este surprins de conţinutul acestor referiri. Cea mai şocantă dintre acestea mi se pare a fi aceea precum că fizica cuantică este, de fapt, o metafizică! În privinţa modelului dualist , undă-corpuscul, al microparticulelor,  dintre trei variante posibile: şi/şi, sau/sau, nici/nici – se optează pentru ultima. Adica microparticula nu este nici corpuscul, nici undă! Atunci, ce este?! Mutatis mutandis: ce este omul, din perspectiva corpului şi a sufletului: şi/şi, sau/sau, ori nici/nici? Adoptând, analog, a treia variantă, omul nu este nici corp, nici suflet. Atunci, ce este? Răspunsul îl găsim în carte: omul este şi corp şi suflet şi trebuie înţeles ca atare. De ce în cazul microparticulei nu a fost aleasă varianta şi/şi? Pur şi simplu pentru că nu este înţeleasă corect esenţa şi viziunea fizicii cuantice.

Faptul că măsurătoarea unei mărimi fizice la nivel microscopic oferă un rezultat influenţat de aparatul de măsură este considerat ca o dovadă că „observatorul” , adică „experimentatorul”, modifică realitatea. Cu alte cuvinte,  psihicul omului poate modifica realitatea!

Faptul că determinismul newtonian nu se poate aplica fenomenelor din microlume nu pare a fi înţeles că în această lume funcţionează un alt fel de determinism, cel probabilistic-statistic, pentru că fizica cuantică nu este altceva decât tocmai o astfel de descriere/ înţelegere a fenomenelor din domeniu. Se uită  că ecuaţia lui Schrodinger  exprimă tocmai determinismul probabilistic, aplicat stărilor posibile ale particulei. Această ecuaţie din mecanica cuantică este echivalentul legii mişcării mecanice din fizica newtoniană. Rezultatul obţinut este exprimat strict matematic, este obiectiv, deşi limbajul pare uneori paradoxal, mai ales atunci când se fac transferuri de noţiuni şi modele din fizica newtoniană în cea cuantică. Asta însă nu trebuie să conducă la ideea că fizica cuantică este o metafizică, eventual negociabilă! Fizica cuantică o include pe cea newtoniană, după cum fizica post cuantică o va include pe cea de acum. În mesajul complex al cărţii este conţinută ideea că unii dintre întemeietorii/ părinţii mecanicii cuantice ar fi fost influenţaţi de Mahatma Gandhi şi Rabindranath Tagore, corifei ai gândirii orientale, îmbibată, după cum se ştie, de misticism şi ezoterism, contemporani cu revoluţia în fizică, de la începutul secolului 20. Cred că această referire este un fel de diversiune. Este adevărat că întemeietorii fizicii cuantice s-au întîlnit cu                                              mulţi gânditori/filozofi ai vremii, dar asta nu înseamnă că modelul dualist undă-corpuscul, precum şi ideea de undă asociată s-a inspirat din filozofia ezoterică a meditaţiei yoghine!

Simt nevoia să acord o atenţie deosebită şi termenului ”energie” care, după cum este cunoscut, a născut dezbateri şi controverse nu numai în plan filozofic, ci şi ştiinţific. Radicalizarea atitudinii în raport cu acest concept te plasează fie în tabăra materialismului

fie în cea a idealismului filozofic. Aş menţiona aici, în treacăt, că în viziunea energetismului lui Ostwald, energia nu ar avea bază materială, deşi este esenţă a lumii. Acesta este idealism. Pe de altă parte, în  viziune materialistă, energia este o măsură comună a diferitelor forme de mişcare a materiei. Opoziţia dintre cele două definiri este irencociliabilă. Conceptul de energie ocupă un loc esenţial în carte, diferitele ei interpretări fiind sintetizate în miraculosul kundalini, cu sediul în osul sacru, o forţă care trebuie trezită, care dublează energia tuturor celulelor noastre, printr-o neexplicată biotransformare. Kundalini este efectul sublimării unui potenţial material, transformându-se finalmente în energii mentale superioare. Kundalini este decretată ca fiind cea mai puternică energie din Univers şi ascunde în ea un potenţial excepţional. Acest potenţial excepţional ar fi consumat, risipit în activitatea sexuală excesivă! Controlul consumului acestui potenţial revine mentalului, adică psihicului, ceea ce explică titlul cărţii. Dacă energia fizică, sub toate formele ei de exprimare – mecanică, termică, electromagnetică, nucleră – ascultă legi exacte de transformări reciproce  inclusiv legi de conservare, fiind măsurabile cantitativ, despre kundalini nu putem spune absolut nimic în acest sens. Ea nu poate fi măsurată, nu ştim cum se transportă, nu ştim cum se conservă, nu ştim cum interacţionează cu mediul. Dar, dacă fizica cuantică este o metafizică,  ce rost ar avea o critică adresată conceptului de kundalini, adevărată piatră fundamentală în diferitele variante ale ezoterismului oriental cum ar fi yoghinismul şi tantrismul?

Kundalini este un termen sanscrit esenţial în doctrina yoga, fiind reprezentat printr-un şarpe încolăcit de trei ori şi jumătate (cel de pe coperta cărţii?). Această energie vitală, divină, specială preexistă sub formă de potenţial, dar prin meditaţie se trezeşte sub formă de energie şi apoi urcă, pe un anumit, traseu spre creier. Trecând, din shakră în shakră, anihilează noxele cumulate, purifică, vindecă, pentru ca în final să aducă iluminarea, conştientizarea SINELUI. Istoria ezoterismului plasează primele lui începuturi prin secolul al cincilea, în Asia: China, Tibet, Mongolia şi India. Este epoca în care Occidentul european era invadat de hoardele barbare ce veneau tocmai din acele locuri. Occidentul nu avea timp pentru meditaţie cu scopul de a performa spre Conştiinţa de Sine. În schimb, acolo, în fundul Asiei, practicile meditative, cum este Yoga, s-au perfecţionat şi răspândit, dând naştere la veritabile şcoli, curente, variante. Se ştie că meditaţia yoga  cere ca subiectul să se aşeze în poziţia „lotus”, pentru ca timp de ore şi zile să stea nemişcat în această poziţie, fără să mânânce, fără să vorbească. Poziţia lotus face ca întreaga greutate a corpului să se sprijine, prin coloana vertebrală, pe                                         osul sacru, de la baza coloanei. Nemişcarea şi apăsarea pe acest os conduce, inevitabil, la o stare de tensiune locală, amorţire, furnicături şi încălziri. Aceste simptome ne sunt bine

cunoscute atunci când dormim pe o mână, sau când stăm mai mult timp în poziţia „pe vine”. Revenirea la starea normală este însoţită de furnicături, de senzaţii de cald, efecte ce se estompează treptat pentru ca în final să simţim o plăcută normalizare: reluarea circulaţiei sângelui, detensionarea muşchilor şi a nervilor! Iată modele de kundalini! Aşa am putea explica de ce, în secolul cinci, când nu se ştia nimic despre aceste fenomene, altă idee nu a fost la îndemână decât aceea de a plasa sediul lui kundalini …în osul sacru!

Şi iată-ne astăzi, când s-ar părea că zicala: un prost poate pune o întrebare căreia nici o sută de învăţaţi nu-i pot da un răspuns, exprimă o realitate foarte posibilă!                    Prin 1968, chimistul Louis Kervran comunică descoperirea fenomenului de „biotransmutaţie” adică transformarea unei specii atomice în alta (schimbarea locurilor în tabelul periodic al elementelor) în condiţiile materiei vii, atât la om cât şi la animale. Deosebirea este că la om această transmutaţie poate fi influenţată psihic, în timp ce la animale psihicul nu are cum să participe. Rezultatele lui Kervran au fost aspru criticate de specialişti. Dar acesta a fost începutul unui nou capital al cunoaşterii – bioalchimia, care studiază biotransformările sub influenţa psihicului.

Iată ce spune autorul postfeţei: ”Ar fi interesant ca fenomenele denumite bioalchimice, care sunt discutate în carte, să fie investigate şi validate printr-o cercetare ştiinţifică. Nu sunt sigur că investigaţiile ştiinţifice ar putea spune ce se întâmplă în mod concret în procesele bioalchimice, dar ele ar putea măcar constata ce nu se întâmplă. Personal, nu cred că mecanismele propuse în carte sunt neapărat cele mai corecte, dar ele reprezintă măcar un punct de plecare. Consider că  stadiul actual al cunoştinţelor noastre nu permite formularea unei teorii viabile referitoare la procesele bioalchimice”. Pe de altă parte, în interviul luat biologului Bruce Lipton acesta îi explică autorului cărţii că ştiinţa nu se ocupă şi nu se va ocupa cu cercetarea  fenomenelor în  care nu se poate măsura nimic! Aşa cum se poate constata, încă din lectura cuprinsului său, cartea este un prodigios studiu al mai multor probleme, pe care autorul s-a străduit să le asambleze sub un anumit titlu.  Aşa cum o spune profesorul parapsiholog în postfaţă, un titlu mai adecvat ar fi fost: Biotransformări sub influenţa psihicului şi altele. Eu aş mai adăuga ceva…şi multe altele.

Pentru a înţelege cartea trebuie să conturăm, pe  cât se poate, şi profilul, personalitatea autorului. Cristian Mureșanu (C.M.) deţine un dosar medical personal în care sunt consemnate informaţii încă de la vârsta de 4 ani şi jumătate! Probabil că după ce a învăţat să scrie el a continuat să adune informaţii despre boli şi sănătate. Printre altele, aflăm că în cei 42 de ani ai vieţii (născut în 1964) autorul a suferit 69 de viroze severe, cu durata medie de 14 zile fiecare, ceea ce, prin însumare, ne dă 2,64 ani de viaţă! Autorul notează, cu precizie de ceasornicar, ziua şi ora (26 decembrie 2006) când recidivează o bronşită asmatiformă prin care trecuse la vârsta de 12 ani! În alte locuri, autorul ne spune câte kilograme de alimente diferite consumase în viaţă până la acel moment al calculului. Este firesc să acceptăm că autorul a avut şi poate că mai are încă o preocupare obsesivă faţă de problema personală a sănătăţii sau bolii sale. În această ambianţă obsesivă autorul „conştientizează” incapacitatea  medicinii alopate (newtoniene!) de a-l vindeca de o serie de afecţiuni: o rinită cronică hipertrofică, o migrenă veche de 25 de ani, o hipercolesteronemie din sânge, veche de 20 de ani, o discopatie lombară bilaterală, o slăbire a vederii. Iată însă că, după o pregătire laborioasă, ce durează 14 ani, timp în care se documentează despre boli, practică yoga şi meditaţia de sorginte MISA, se informează cu asiduitate despre diferitele mentalităti şi curente ezoterice, îmbinând teoria cu practica, se bucură văzând că bolile sale sunt învinse, una câte una. Ba mai mult chiar, autorul constată, cu oarecare surprindere, că a dobândit şi o oarecare influenţă asupra altor persoane, pe acest drum.

Un personaj central, expus în carte, este aşa numitul „dr.Y”, a cărui venire la Cluj (el trăind în Anglia), este anunţată prin două persoane „medium”, sugerând rolul jucat de profeţii vechiului testament în anunţarea venirii unui Mesia! Sosind în Cluj ,”dr.Y” nu-şi anunţă discipolii, aşteptănd ca aceştia să se prezinte la şedinţă prin simţire telepatică! În şedinţele cu discipolii are comportamente imprevizibile, dojenind, ironizând, acuzând în aşa măsură încât unii discipoli, incapabili de a suporta tensiunea nervoasă creată, părăsesc sala. Citind acele relatări, involuntar mă gândeam la scenele petrecute pe treptele templului lui David de la Ierusalim, când Isus, în plin acces de furie, i-a alungat pe neguţători şi speculanţi. Atacul principal al acestui „dr.Y” a fost îndreptat asupra medicinii alopate (secvenţială, neintegrată) şi a medicilor practicanţi, manipulaţi de fabricanţii de medicamente. Acest doctor demonstrează puterile sale de vindecare, prin simplă palpare manuală, în cazul unei paciente, martori fiind unii dintre discipolii săi, inclusiv autorul C.M. La plecarea sa din Cluj, „dr.Y” lansează un apel, adresat medicilor, apel care, citit de pacienţi, ar avea ca efect pierderea încrederii acestora în medicina ştiinţifică şi în medicii care o slujesc. În aceste împrejurări ataşamentul tenace al autorului cărţii manifestat faţă de atuurile unei medicini cvasiezoterice, mai mult intuitive decât ştiinţifice, este justificabil şi de înţeles.

Trebuie să remarcăm faptul că, încă din primele pagini, dar şi pe parcurs, autorul îşi avertizează cititorul că experienţa sa personală, oricât de atrăgătoare ar putea fi, nu trebuie preluată fără discernământ şi, în nici un caz, fără consultarea unui medic…alopat. În acest fel, autorul îşi declină orice responsabilitate faţă de eventualele faze periculoase ale experimentului, dificultăţi şi alerte prin care el însuşi a trecut în cei 14 ani de pregătire teoretică şi practică.

Miezul central al demersului constă în aceea că în fiinţa umană există energii latente nebănuit de mari, în stare de potenţiale vitale. Aceste potenţiale pot fi activate conştient, dar  şi mai important este faptul că, de îndată ce ele sunt trezite omul trebuie să le gestioneze (cheltuiască) cu parcimonie. Am întâlnit, altundeva, aserţiunea că energia vitală poate fi calculată cu ajutorul relaţiei lui Einstein, în care ordinul de mărime este dat de pătratul vitezei luminii în vid! Fluidele seminale (sperma masculului şi fluidele seminale ale femeii) conţin mari cantităţi de energie vitală. Prin practicarea continenţei sexuale, în săvârşirea actelor sexuale de cuplu, această nobilă energie poate fi salvată de la pierdere. Despre modul în care se realizează această continenţă, despre amănuntele tehnice ce trebuiesc aplicate în actul sexual, autorul se abţine să spună. Se pot obţine amănunte complete din site-uri Internet (click pe ”continenţa sexuală”).

În cartea discutată, autorul nu intră în aceste amănunte, mulţumindu-se doar cu generalităţi. În fond, este vorba de mobilizarea conştient (psihică) a unor muşchi, sfinctere şi nervi, astfel încât evacuarea în exterior a acestor scumpe fluide să fie conturnată spre interior (anularea ejaculării exterioare, redirijarea fluidelor menstruale şi de orgasm sexual). Aceste tehnici sunt specifice aşa numitei sexualităţi tantrice (taoism), cale spre atingerea celui mai înalt grad de împlinire a dragostei dintre bărbat şi femeie. După ce manevra continenţei a reuşit, fluidele seminale intră într-un complicat proces de prelucrare bioalchimică, cu eliberare de energie vitală (kundalini). Această energie se înscrie pe un traseu ascendent, bilateral, în lungul coloanei vertebrale, curăţind, purificând, stimulând procese benefice pentru sănătatea omului.

În afara unor intuiţii prezentate în formule matematice, în termeni calitativi energetici, (p.71 și 72) nimic nu se poate măsura cantitativ. Singura „dovadă” adusă în sprijinul acestei viziuni este „vindecarea” suferinţelor, cucerirea unei păci interioare şi alte efecte considerate benefice, ceea ce este foarte posibil să fie chiar aşa.

Atent şi meticulos self-observator, autorul cărţii notează în jurnalul său personal, pe zile, ore şi minute, simptomele, efectele termice, diferitele senzaţii pe care le simte pe traseul acestei energii din zonele pubiene până în creştetul capului.

Pe o tramă de logică intuitiv-subiectivă, autorul  schiţează explicaţii, inventează termeni noi, mecanisme şi interacţiuni care, aşa cum spunea profesorul Pătruţ, nu pot fi verificate şi validate ştiinţific. De altfel, mai mult sau mai puţin voalat, autorul cărţii mărturiseşte că nu-l interesează ce scriu oamenii de ştiinţă în tratatele lor savante. Ruptura cu ştiinţa este astfel recunoscută.

Aşa că, dacă ştiinţă nu este, iar de ştiinţă nici nu este nevoie pentru a explica bioalchimia, inclusiv biotransformrea transmutaţională sub influenţa psihicului, ne mai rămâne varianta magiei!: „…nimeni nu se îndoieşte că la origine magia a izvorît din medicină şi s-a strecurat sub aparenţa că promovează sănătatea în chip de medicină mai înaltă şi mai sfântă” (Plinius cel Bătrân). „…Roger Bacon putea să considere atingerea unor rezultate magice ca fiind marele ţel al ştiinţei experimentale… Francis Bacon putea să aşeze magia în aceeaşi categorie cu metafizica şi fizica (Cf. Lynn Thorndike, Magia în istoria intelectuală a Europei, p.38).

În ce priveşte biotransformarea alchimică mă întreb: este aceasta o transformare magică? „Orice transformare ale cărei caracteristici şi rezultate sunt neaşteptate şi nu le observăm deobicei la transformări, este o transformare magică” (idem, p. 28). Francis Bacon considera că ”în toate corpurile tangibile se găsesc spirite foarte fine, rarefiate, subtile şi invizibile, care nu sunt căldură sau vid, aer sau foc, ci diferă între ele tot atât de  mult cât diferă între ele corpurile tangibile! Aceste spirite nu se află aproape niciodată în repaus şi se disipează, se evaporă, se infiltrează şi se evaporă cu uşurinţă”. (p.151).

Dacă despre kundalini, despre prana sau despre biotransformarea alchimică nu pot spune nimic, în schimb, din punct de vedere ştiinţific, nu sunt foarte aproape de a zice că toată această nouă viziune, despre care se vorbeşte în carte, este un fel de magie în care sunt introduse şi câteva „ingrediente ştiinţifice” cum ar fi: fizica cuantică, transmutaţia biologică, microimpulsuri cerebrale de 0,5 secunde etc. Iată o spirală a evoluţiei magiei!

În final, câteva observaţii punctuale: 1) nu aflăm unde anume se produce devierea lichidului seminal (sperma) la bărbat şi nici unde/ cum se întâmplă transsublimarea bioalchimică a acestuia; 2) golirea vezicii seminale se poate obţine nu numai într-un act hetero-sexual, ci şi prin alte procedee; 3) se încurajează aceste devieri pentru a se obţine cât mai multă energie bioalchimică, atât de benefică, chiar şi la vârsta pubertăţii? 4) dacă bioalchimia se instalează definitiv, cum se poate reveni la normal, atunci când doreşti, pentru procreare, o ejaculare exterioară? 5) biotransformarea alchimică la femeie este tratată confuz. De altfel, despre asta aflăm doar de la două persoane practicante. Una dintre acestea reuşeşte  performanţa de a comuta „arhetipul” menstruaţie pe varianta „vreau” sau „ nu vreau”! Un fenomen natural biologic este tratat ca un arhetip, concept ce semnifică un ”model originar”! 6) cred că se confundă secreţia menstruală, care constă din mucus uterin, şi care nu are nimic comun cu orgasmul sexual, dintr-un act sexual normal, cu secreţia propriu zisă eliberată în actul sexual normal. Unde, când şi cum se produce biotransformarea alchimică? A trata efectul unor disfuncţionalităţi hormonale care dereglează desfăşurarea unui proces biologic natural, ca un rezultat de virtuozitate „arhetipală”, pare a fi o foarte riscantă soluţie! 7) deşi autorul face o analiză cazuistică teoretică a particularităţilor ce pot surveni în comportamentul unui cuplu familial, nu găsim nici o informaţie privitoare la propriul său caz: or nu este cazul, or nu a avut permisiunea partenerei; 8) în secvenţa 4.9.6 se apreciază că răspândirea reacţiilor bioalchimice în creier se face prin microreacţii cu durata de cca. 0,5 secunde! Cum este posibilă o asemenea evaluare, prin senzaţie? 9) cum este admisibil să foloseşti conceptul „prana” fără  ca nimeni să ştie ce este prana şi cum se manifestă,  studierea acesteia fiind imposibilă? De fapt, sunt mai multe noţiuni şi concepte folosite în cuprinsul cărţii fără ca acestea să poată fi explicitate: transsublimare, transfizic, bioplasmă, energie specială, energie vitală, iluminare şi altele. Pe o asemenea bază este foarte hazardant şi riscant să edifici o teorie ştiinţifică  plauzibilă.

În continuare voi prezenta câteva evaluări selectate din opiniile celor zece pre-cititori, despe care am vorbit mai înainte: lucrarea este provocatoare; nu este o lucrare ştiinţifică; materia se generează prin puterea gândului; incursiune în adâncul  fiinţei; disecţie cuantică a adevăratei noastre naturi, cea de creatori; fascinantă călătorie în mecanica fină a corpurilor noastre; premise ale unei revoluţii în gândirea şi percepţia ştiinţifică; carte care demolează graniţele interdisciplinare a ştiinţelor moderne; Einstein şi Bohr şi-au înţeles propriile rezultate numai cu ajutorul tradiţiei orientale; bioalchimia este o scânteie divină; bioalchimia este un perpetuum mobile în care dizolvăm spaţiul şi timpul; observând un experiment participăm la acesta şi suntem creatori ai realităţii înconjurătoare, bunăstării şi sănătăţii colective; funcţia instinctuală a reproducerii este vulgarizată, ceea ce duce la declinul umanităţii prin epuizarea potenţialului creator şi al suflului vital; o lecţie de altruism, jurnal conceptual ce remodelează tiparele clasice ale gândirii umane cu o pregărire adevărată a acesteia pentru intrarea în noul mileniu; această carte e greu de citit şi metabolizat, dar o recomand cu mare entuziasm… pentru a înţelege cât de armonios este integrată cunoaşterea ştiinţifică şi para-ştiinţifică; cartea poate fi savurată îndelung sau poate fi citită printre rânduri; poate fi privită cu scepticism, chiar cu condescendenţă; este o carte de-a dreptul uimitoare; cult al amănuntului şi detaliului (sic!), referitor la autor; cartea este îndrăzneaţă în sensul unei argumentări foarte logice care urmează modelul de naraţiune al unui cercetător ştiinţific; excelentă sinteză de cunoştinţe interdisciplinare ale autorului; carte de excepţie; cartea crează punţi de legătură între disciplinele ştiinţifice, religii şi practicile ezoterice; autorul ne prezintă, în premieră, acele înţelegeri şi mecanisme biologice care pun în evidenţă bioalchimia; lucrare de interdisciplinaritate şi totodată de vizionarism.

Cred că este destul! Pot acum să-mi spun şi eu părerea de ansamblu asupra cărţii.

 

Este o carte „puzzle” în care informaţia culeasă din literatură, sau consemnată în jurnalul personal şi în dosarul de sănătate este prelucrată, ordonată şi expusă numai şi numai cu scopul de a încerca o explicaţie a performanţelor personale ale autorului, pe mai multe componente: comportament social, stare de confort cultural/ spiritual şi, mai ales, vindecări ale unor boli cvasicronice. Prea puţine dovezi obiective sunt prezentate pentru a confirma performanţele. Evaluările autorului sunt tributare, în mare măsură, subiectivităţii sale. Nu pot fi excluse ingerinţe de autosugestionare, închipuire sau ipochondrie. Nucleul dur al cărţii constă în problematica  sexualităţii tantrice, la care se apelează pentru a fi opusă practicii sexualităţii dezordonate şi abuzive ce caracterizează societatea modernă, occidentală. Este vorba de practicarea continenţei sexuale, tratată ca o comutare „interarhetipală” prin intermediul psihicului. Prin generalizare la întreaga omenire, ar însemna că ceea ce este natural şi spontan trebuie transformat în ne-natural şi forţat. Este greu de evaluat consecinţele acestui „swich” la dimensiunea speciei  şi  societăţii umane din punct de vedere biologic și comportamental (etico-moral). Dacă fenomenul rămâne însă relativ restrâns, avem de-a face cu un experiment, eventual cu „victime colaterale” în plan moral, etic, social, şi psihic. Altfel spus, suntem deja în posesia unei arme cu mai multe tăişuri, ceea ce reclamă prudenţă, aşa cum însuşi autorul cărţii o spune, în repetate rânduri.

Dacă autorul intenţionează să mai zăbovească asupra problemei, i-aş sugera să scrie o carte „mai mică”, mai simplă, mai pragmatică, ca un fel de îndreptar de a ajunge la „iluminarea de Sine” pe calea Golgotei „biotransformării alchimice sub influenţa psihicului”, dacă altă cale, mai firească şi mai simplă nu există. Înainte însă de orice, ar trebui să ţinem seama că „istoria se repetă”, evident nu identic, ci pe spirală.

Fizica şi Chimia încă nu şi-au spus ultimul cuvânt cu privire la realitatea microscopică şi cuantică/ subcuantică. Structurile fizice, chimice şi apoi biologice încă mai au secrete ce trebuie să fie descoperite. A suplini aceste lipsuri relative cu „arhetipuri” religioase, mistice şi magice, numai de dragul de a spune că „problema este rezolvată” este un comportament aventuros. Ar fi de luat aminte reacţia noastră zâmbitoare şi condescendentă când vorbim despre soluţiile propuse pentru înţelegerea unor realităţi fizice, naturale şi de altă natură de acei minunaţi oameni din Antichitate sau Ev Mediu care, în lipsa unor adevăruri ştiinţifice au formulat şi propus, ca adevăruri ştiinţifice, concepte, modele, teorii care astăzi ne fac să zâmbim. Este posibil să o păţim şi noi…la fel. „Festina lente” nu ne-ar strica de fel!

Prof .dr. fiz. C. Codreanu                                                         Cluj Napoca, mai 2011

 

 

 

Argumente ale administrației publice socialiste nichitiene iașiote în favoarea incinerării


Argumente ale administrației publice socialiste nichitiene iașiote în favoarea incinerării

  • Doresc managerilor/ administratorilor Iaș(i)ului multă, multă căldură (unii ar spune ”ardă-v-ar focul  crematoriului”)
  • Cum să faci bani din hârtii și să te îngrași cu banii și  cu zilele mâncate de la contribuabili
  • Iaș(i)ul socialist – fruntaș pe ramură la DMH (Direcția Mișcării Hârtiilor). Remediul? Sugerez administrarea de Cimitirol/ Crematorol injectabil cu adaos de clopotină pentru socialismul ieșean contemporan ce durează de mult prea multe decenii
  • Până să te mănânce (postmortem) viermii sau flăcările, te mănâncă (antemortem) paraziții administrativi de varii structuri și poziții

 

Locul de veci aflat în posesia (nu în proprietatea) unui cetățean are mai multe motivații existențiale: este moștenit, a rămas liber prin exhumare sau a fost cumpărat ca o investiție imobiliară în scop antiinflaționist sau chiar de acumulare prin revindere. Cel care are un loc de veci în plus poate să aleagă una dintre câteva alternative la îndemână: să se spele pe cap cu el, să-l doneze statului hrăpăreț – care îl va vinde/ concesiona, oricum, de n ori – , să-l vândă unuia care nu vrea să-și ardă cadavrul sau, în fine, să-l lase dracului să zacă acolo.

Ultima variantă ar însemna să nu-l mai folosești niciodată, dată fiind incitarea administrativă indirectă la reorientarea muribunzilor și a muritorilor români spre tehnica incinerării. Care incinerare este  blasfemiată de administrația bisericii ortodoxe române (BOR) sau binecuvântată de familiile exasperate de foamea insațiabilă a pomanagiilor. Includ în această categorie de cerșetori deghizați în oameni de bine: gropari, prăznicari, bucătari, ospătari, popi și dascăli, eliberatori de adeverințe și chitanțe contra taxe pentru servicii tot mai sofisticate, cerșetori specializați și care și-au cumpărat cu sfânta șpagă dreptul de a bântui prin cimitire etc. E mai scump să mori și să fii îngropat decât să trăiești sau să mori incinerat.

Ce te faci însă când optezi liber, dar neinspirat, pentru vânzare/ donare? Pentru necunoscători, cele ce urmează pot fi un luminos far călăuzitor prin tenebrele unei practici diabolice și morbide generată de o presupusă (dar cert falsă) ”știință a administrației”. Sugerez masteranzilor și doctoranzilor la perfect inutila facultate de ”știință a administrației” să facă analize comparate – sub raportul administrării tot mai ”științifice” a morții și a morților – între regiuni geografice, administrative și istorice, între administrații socialiste, liberale sau necontaminate ideologic, între perioade istorice (înainte și după 23 august 1944 sau înainte și după 22 decembrie 1989) etc., cercetările având ca scop perfecționarea continuă a tehnicilor de spoliere a contribuabilului naiv. Atunci, la finalizarea cercetărilor, hoția la drumul mare va deveni o nouă ”știință” ce se va preda la facultățile de Administrație publică, iar managerii și contabilii vor fraterniza cu juriștii întru inventarea de noi și noi metode de furat ”științific”.

Iată odiseea, recentă, a unei bătrâne (dar și a familiei acesteia) care a realizat că locul de veci rămas liber prin exhumare poate fi vândut/ cedat spre a adăuga o sursă de venit pe lângă pensia de 550 lei. Etapele parcurgerii cercului vicios al spolierii financiaro-temporale au fost (și mai sunt) următoarele:

a)      găsești un cumpărător potențial al dreptului de folosire a acelui loc de veci;

b)      te deplasezi, împreună cu cumpărătorul, la cimitir, pentru identificarea poziției (cu cât mai lângă biserică, mai lângă aleea principală și sub niște copaci umbroși, cu atât mai bine…). De regulă, cimitirul în cauză se află la celălat capăt al orașului (în cazul nostru, municipiul Iași, comună urbană administrată ”științific” de celebrul gânditor socialist, inginerul Gheorghe Nichita începând cu anul de grație 2003). Plătești taxa de acces în cimitir cu ”auto personal” (dacă veneai cu dricul era gratis… pentru mort!). Deci, prima taxa: 2 lei. Dar asta este abia preîncălzirea… (La final se va adăuga celorlalte taxe plătite și distanța parcursă cu ”auto personal” pentru achiziționarea hârtiilor, distanță care a depășit bine o sută de km. Dacă aș fi apelat la taxi, atunci se înmulțește 100 cu taxa per km, plus staționarea, plus ciubucul, plus furatul la aparatul de taxat. Varianta cu transportul în comun este complet exclusă, atât datorită stării de sănătate a bătrânei, cât și a amplasării stațiilor, durata totală a timpului consumat triplându-se, cel puțin).

c)      Te adresezi administrației (evident, ”științifice”) a cimitirului. Totul este ca la carte, adică informatizat. Calculatorul identifică urgent parcela, aleea, rândul și locul. Dar și datoria la ”întreținere”. 90 de lei. Îi achiți cu plăcere, sperând, tâmp și nejustificat, că transferul de drept de concesionare a terenului se va face mintenaș, administratorul emițând doar o chitanță noului utilizator (de drept funciar) în schimbul unei sume deja anunțate: 700 lei. Desigur, tot el/ cumpărătorul va achita vechiului posesor de loc de veci o plată informală, nefiscalizată (parte a economiei subterane). Acum afli că locul de veci nu este de veci, ci este doar ceva temporar, nelegat prea mult cu cele sfinte, dar pe seama căruia trăiesc (bine) un număr semnificativ de ”administratori”, funcționari, notari, portari, administratori de rețele informatice, gropari etc.

d)     Afli imediat că tranzacția nu poate avea loc la administrația cimitirului. Dar unde? La Primăria municipiului care are un departament specializat (Servicii salubritate). Vii de la marginea orașului și ajungi pe malul fluviului Bahlui, la celebra – pentru ieșeni – Piramidă a lui Dubeț. Completezi o cerere prin care ceri să se confirme că locul de veci există în administrarea Serviciului salubritate și că poate fi concesionat din nou.  Ai nevoie însă de o copie după ultima chitanță și după cartea de identitate. Aveți un”xerox” aici? Evident, NU! ”Mergeți în oraș, trebuie să găsiți pe undeva…”, te lămurește funcționara. Lași cererea și pleci, mulțumind, mărunțel, din inimă partidului care a câștigat mereu alegerile și care administrează orașul de peste două decenii… Desigur, orice serviciu se taxează. La urgențe (trei zile) 50 lei, la 30 de zile, 40 lei. Speri, tot nejustificat, că diferența merită plătită, să scapi dracului o dată de inutilul (pentru tine) loc de veci.

e)      Vii peste trei zile și afli că nu te-ai apropiat de happy end, ci ești abia la început. Întrebi, cu hârtia în mână: ”Și cu asta ce fac?”. Răspunsul este limpede: mergeți la un notar, unde dați o declarație pe proprie răspundere că cedați dreptul de posesiune/ concesionare familiei Cutare…

f)       Ajungi la notarul care te primește cu brațele deschise (în semn de ”de când vă așteptăm….”). Dai declarația, dictată de notar, semnezi și… plătești acest serviciu de cca 3 minute cu 62 lei. Naiv, crezi că te apropii de mult așteptatul final… Iluzii, iluzii…Te trezește notarul la realitate: ”Aaa, nu la noi se finalizează tranzacția, acum trebuie să mergeți la Primărie, la Servicii de salubritate”. ”De ce?”, cauți tu disperat, dar în zadar, o urmă de rațiune în haosul din jurul tău. Răspunsul este firesc, limpede, normal, logic, rațional și… legal.  ”Nu știu! Cu legislația asta schimbătoare se poate întâmpla orice. Așa am auzit că dacă nu finalizați acolo la Primărie, această Declarație nu are nicio valoare…”.

g)      Ca să dai valoare Declarației mergi, din nou, la Piramida lui Dubeț, recte Primăria Municipiului Iași, Servicii de salubritate. Prezinți funcționarei de la ghișeu, glorios, Declarația și aștepți, bine motivat emoțional, răspunsul. ”Cine este noul deținător al locului de veci?. Trebuie să faceți o cerere… Aveți copii după cartea de identitate? Noi nu avem ”xeros”. Trebuie să vină și soțul dumneavoastră! Dacă este plecat din țară aveți nevoie de o procură, o împuternicire din partea lui, la notariat…”. Un fleac, ne-au ciuruit pe toți… Totul devine ireal, SF, kafkian, hollywoodian etc.

h)      Epuizat, mai ai totuși putere să sondezi viitorul. ”Și după ce adunăm toate astea, se consideră tranzacția încheiată?”. ”Aaa, nu, nu la noi… Va trebui, după ce rezolvăm aici, să mergeti la administrația cimitirului, unde veți achita taxa de 700 de lei”. Adică, cercul se (va) închide. Primăria se joacă cu cercul vicios al birocrației imunde, cu nervii, banii și timpul contribuabililor.  Înțelegi că ești prost și îți meriți soarta. Ai primit, de fapt, o lecție de ”administrație științifică”/ ”socialism științific” de la artizanul politicii locale, socialistul binevoitor și iubitor de oameni și voturi, primarul mult iubit și (prea) mult (re)ales, inginerul constructor Gheorghe Nichita.

Ajungi acasă, nu-ți vine să crezi că s-a terminat odiseea și te gândești: oare ce instincte piromane malefice incită turma de funcționari să ardă gazul de pomană, știut fiind că soluția este chiar la îndemâna oricărui primar care ar dori să ofere contribuabililor câteva grame de normalitate: 1. Să concentreze toate plățile într-una singură, plătibilă într-un singur loc, eventual online; 2. Să promoveze deschis, tranșant și argumentat incinerarea atunci când punctul 1 nu poate fi nicidecum îndeplinit; 3. Să se declare incapabil să îndeplinească 1. sau 2., și să facă un act de eroism, renunțând la sinecura administrativă și revenind la meseria de bază, respeciv la organizarea unor șantiere de construcții aflate, acum, în suferință. Cu alte cuvinte, îmi fac, din nou, iluzii, iluzii…

În loc de încheiere, redau un citat-îndemn din socialistul Adrian Păunescu, acest (pre)vestitor al tuturor vremurilor noi ale României ultimelor cinci-șase decenii, versuri pe care le adresez cu drag și cu speranță administratorilor ”științifici” actuali ai vieților și morților ieșenilor: ”La muncă derbedei, că trece anul/ Și vin ceilalți și-o să vă ia ciolanul/ Făceați pe democrații cei cucernici/ Cristosul mamii voastre de nemernici”!

29 Ianuarie 2013

Liviu Druguș

Freelancer (încă cetățean ieșean)

http://www.liviudrugus.wordpress.com; www.liviudrugus.ro; www.facebook.com/liviu.drugus