liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: noiembrie 2018

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 698. Marți 27 noiembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (8)



Cele descrise în episodul anterior despre libertate și ”liberul-arbitru” de a ne asculta inima pentru a acționa rațional și pragmatic mai sunt încă valabile un timp. Ani? Decenii? Dar indiferent când va apărea schimbarea, un lucru este cert: aceasta este inevitabilă. Cu atât mai mult lucrurile pot deveni dramatice atunci când capacitatea de cunoaștere a semenilor va crește înmiit față de miliardele de informații deja stocate și pe baza cărora se influențează comportamente, atitudini, decizii față de fiecare individ în parte. Dar, îndrăznește Harari o prognoză, ”Atunci când revoluția biotehnologică va fuziona cu revoluția tehnologiei informației, se vor produce algoritmi Big Data capabili să-mi monitorizeze și să-mi înțeleagă sentimentele mult mai bine decât mine, iar autoritatea va trece probabil de la oameni la computere” (p. 60). Medicina (decizia medicală) este din ce în ce mai informatizată, iar monitorizarea stării de sănătate (prin senzori biometrici) va face sarcina medicinii și mai ușoară, desigur în avantajul oamenilor.

Desigur, este vorba despre impactul inteligenței artificiale asupra abilităților cognitive ale oamenilor. Intuiția lui George Orwell (din ”O mie nouă sute optzeci și patru”) că în viitor nu doar noi ne vom uita la televizor ci și televizorul ne va privi pe noi, se apropie de a deveni realitate. Cum? Înregistrând și prelucrând preferințele, orele și timpul de vizionare etc. Televizorul ar putea ști despre noi mai multe chiar decât știm noi despre noi. Manipularea va cunoaște cote nebănuite. Surprizele vor apărea una după alta (cam ca surpriza câștigării alegerilor de către Trump). ”Alegerile democratice și piețele libere nu prea vor mai avea noimă. La fel ca majoritatea religiilor și operelor de artă” (p. 67). Scepticii față de capacitatea reală a computerelor de a ni se substitui în plan decizional susțin că ”algoritmii nu ar fi niciodată capabili să ia decizii importante în locul nostru, întrucât deciziile importante implică de regulă și dimensiunea etică, iar algoritmii nu înțeleg etica. …. Cu toate acestea , nu avem motive să pornim de la premisa că algoritmii nu vor fi capabili să-l întreacă pe omul de rând chiar și la capitolul etică” (p. 68). Preceptul ”never say never” funcționează, în fond, peste tot. Dar, zice Harari, ”Adevărata problemă cu roboții nu o constituie inteligența lor artificială, ci mai curând cruzimea și prostia naturale ale stăpânilor lor umani”. (p. 73). Subscriu!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 697. Luni 26 noiembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (7)



După prohodul cântat liberalismului (ca ideologie dominantă până nu de mult) autorul simte nevoia să lămurească, la începutul celei de-a treia lecții, ce este libertatea. Ca fan al acestui sentiment specific regnului animal m-am declarat mereu liber, liberal,libertin, libertarian sau liberalist. Ca și profesorul Harari, consider libertatea valoarea supremă îndeosebi pentru oamenii creativi. Evident, libertatea de expresie este fundamentală pentru intelectuali. ”Povestea liberală susține că orice autoritate izvorăște în definitiv din liberul arbitru al indivizilor,așa cum se manifestă acesta în sentimentele, dorințele și alegerile lor. În politică, liberalismul consideră că alegătorul știe cel mai bine. Prin urmare,susține alegerile democratice. În economie, liberalismul susține că clientul are întotdeauna dreptate. De aceea glorifică principiul pieței libere. În chestiunile personale, liberalismul îi încurajează pe oameni să se asculte pe ei înșiși, să-și respecte propriile valori și să-și urmeze inima – atâta vreme cât nu încalcă libertățile altora. Această libertate este considerată sacră și inclusă în rândul drepturilor omului” (p. 56). Povestea liberală este îmbrățișată, în esențele ei deopotrivă atât de forțele politice aflate la putere, cât și de cele aflate în opoziție. Autorul afirmă chiar că republicanii și democrații americani nu fac decât să se întreacă cine servește cel mai bine aceste principii: alegeri libere, o justiție liberă de orice ingerințe și drepturile omului. Accentul pus pe individ și nu pe societate distinge liberalismul de socialism care procedează exact invers. Demn de reținut că povestea liberală abia dacă are câteva secole, adică foarte puțin la scara istoriei. Anterior, zeii apoi divinități terestre au deținut argumentul suprem în luarea unor decizii.

 Un lucru demn de reținut din descrierea a ceea ce înseamnă liberalismul în politică și economie,făcută de profesorul Harari, este aceea că alegerile (politice: alegeri, referendum) sunt mai degrabă sentimentale decât raționale. Așa se explică faptul că în întrebarea despre Brexit cetățenii britanici au fost întrebați ”Ce simțiți în legătură cu acest lucru?”. O explicație bine venită:”Democrația pleacă de la premisa că sentimentele umane reflectă un liber-arbitru misterios și profund, că acest liber-arbitru este sursa supremă a autorității și că, deși unii oameni sunt mai inteligenți decât alții, toți oamenii sunt liberi în egală măsură.” (p.57). De aceea alegerile se câștigă adesea mai mult cu apelul la sentimente decât la rațiune. Un fan al unui partid, al unui lider sau a unei ideologii nu poate fi convins sub nicio formă cu mijloace și argumente raționale. Cum ai fi putut să-l convingi rațional pe Cioran să nu mai creadă că ideologiile sunt doar o minciună, iar libertatea – o iluzie?Disputa pe tema inimă și/ sau minte va fi mereu prezentă, în carte, pe parcursul abordării diverselor teme pentru simplul motiv că nimeni nu este și nu poate fi strict rațional sau strict sentimental, după cum nimeni nu echilibrează perfect cele două laturi ale personalității umane. Este mereu verificată zicerea că ”inima are rațiuni pe care rațiunea însăși nu le cunoaște”. Altfel cum s-ar explica atașamentul sentimental al lui Cioran față de Hitler și legionari, pe care apoi le-a regretat? (sau: iubirea și ura, urmate din nou de iubire și ură a lui Sartre față de comunism și Uniunea Sovietică, iar exemplele pot continua pe multe pagini). De aceea, sensibilitatea la atracțiile emoționale poate fi un punct foarte slab al democrațiilor. De altfel, avem mereu exemple că trecerea de la democrație la dictatură se face îndeosebi emoțional (apelul la iubirea de patrie, la trecutul glorios, la mândria/ orgoliul de a fi contemporan cu un dictator simțit de cetățeni ca un idol care are mereu dreptate în tot ce face etc.). Mai nou (pentru mine cel puțin) este modul de explicare a alegerilor sentimentale care sunt, în ultimă instanță, …raționale!  În logica viului (adică în întreg regnul animal) ”sentimentele sunt mecanisme biochimice pe care toate mamiferele și păsările le folosesc pentru a calcula rapid probabilitățile de supraviețuire și reproducere. Sentimentele nu se bazează pe intuiție, inspirație sau libertate, ci pe calcul.” (p. 59). Frica, atracțiile sexuale, indignarea, vinovăția sau iertarea – ne asigură profesorul – ”se datorează unor mecanisme neurale care au evoluat pentru a facilita cooperarea în grupuri. Toți acești algoritmi au fost perfecționați de-a lungul a milioane de ani de evoluție” (ibidem). Într-adevăr ceea ce numim ”feeling” valorează adesea mai mult decât elaborate și presupuse raționale calcule. Concluzia nu poate fi decât aceea că ”sentimentele nu sunt opusul rațiunii, ci întruchipează rațiunea evolutivă”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 696. Duminică 25 noiembrie2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (6)



Lecția despre muncă și consecințele înlocuirii muncii cu aparate performante nu poate ocoli discuția despre sistemele de organizare umană/ socială. Harari se grăbește să demonteze ipoteza facilă că schimbările majore produse de provocarea tehnologică ar favoriza sistemele comuniste. Demontarea acestei ipoteze este chiar foarte la îndemână:”Cum pornești o revoluție a clasei muncitoare fără o clasă muncitoare?” (p. 48). Cred că autorul a avut în vedere comunismul marxist, cel bazat pe domnia muncitorimii și a proprietății comune. Spun asta pentru că, în continuare, sondând viitorul, profesorul-autor are un punct de vedere care seamănă foarte mult cu comunismul și preocuparea sa egalitaristă și redistributivistă. Concret, Harari, întrevede posibilitatea casă apară un nou tip de societate care nu pare a se deosebi cu mult de vechiul ideal egalitarist: ”Un model nou, care atrage tot mai multă atenție, este venitul de bază universal (VBU). VBU propune ca guvernele să taxeze miliardarii și corporațiile care controlează algoritmii și roboții și să folosească banii pentru a asigura fiecărei persoane un venit generos care să-i acopere nevoile de bază. Acest lucru îi va proteja pe cei săraci de pierderea locurilor de muncă și de dislocare economică, ferindu-i totodată pe cei bogați de furia populistă.” (p. 49).

 ”Modelul nou” pe care îl propune Harari nu este altceva decât binecunoscutul (în lumea economiștilor și a politologilor) impozit universal pe orice tranzacție financiară efectuată, impozit cunoscut sub numele de Impozitul/Taxa Tobin (Tobin tax, lansată de economistul britanic James Tobin în anul 1972). Am sugerat unui parlamentar român să propună (în anii 90) adoptarea acestui impozit în România, dar propunerea a fost respinsă cu brutalitate.  Acest impozit este funcțional în Uniunea Europeană, de fapt pentru 11 state, începând cu 2015, dar introdusă în Franța încă din 2012. Vezi despre autorul acestui impozit la: https://ro.wikipedia.org/wiki/James_Tobin. Suedia a încercat aplicarea acestei măsuri în 1984. Guvernul suedez a fost însă obligat să renunțe la taxa Tobin în 1990, întrucât sumele obţinute erau, pe de o parte, extrem de modeste, în timp ce fuga capitalurilor în străinătate devenise îngrijorătoare. Concluzie: modelul VBU care să aibă la bază o impozitare de tip Tobin nu este valabilă decât la nivelul conglomeratelor economice mari (UE, SUA). Nu întâmplător, introducerea acestei taxe a fost propusă la ONU pentru a fi aplicată global (altfel, generează fuga capitalurilor speculative în paradisuri financiare). Interesant este că Harari intuiește riscul ca, în dorința de a nu avea mișcări sociale revendicative, guvernele să încerce ”să subvenționeze serviciile de bază universale și nu venitul de bază universal. În loc să le ofere oamenilor bani cu care își vor cumpăra apoi ce își doresc, statul ar putea oferi educație gratuită, servicii gratuite de sănătate, transport gratuit și așa mai departe.De fapt, aceasta este viziunea utopică a comunismului. Deși planul comunist dea porni o revoluție a clasei muncitoare ar putea deveni depășit, poate ar trebui să ne propunem să îndeplinim obiectivul comunist prin alte mijloace?”(p. 50).  Și tot autorul încearcă un răspuns: ”Este discutabil dacă e mai bine să le asiguri oamenilor un venit de bază universal (paradisul capitalist) sau servicii de bază universale (paradisul comunist). Ambele opțiuni au atât avantaje cât și inconveniente.” (ibidem). Dar indiferent de opțiune, scrie autorul, ”Homo sapiens, pur și simplu, nu este făcut să fie satisfăcut. Fericirea omului depinde nu atât de condițiile obiective, cât de propriile așteptări. Însă așteptările tind să se adapteze la condiții, inclusiv la condiția altor oameni” (p. 54). Ca o concluzie, nu întru totul optimistă, Harari ține să atragă atenția de unde ar veni pericolul mai mare: ”Pe lângă pericolul șomajului în masă, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze mai mult este transferul autorității de la oameni la algoritmi,care ar putea să spulbere tot ce a rămas din credința în povestea liberală și să faciliteze ascensiunea dictaturilor digitale.” (p. 55) (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 695. Sâmbătă 24 noiembrie 2018.Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (5)



Cea de-a doua lecție pe care ne-o predă profesorul Harari este despre ”Muncă”. ”Elevii” care îl citesc/ ascultă sunt avertizați din chiar subtitlu: ”Când vei fi adult, e posibil să nu ai loc de muncă” (p. 32). Cineva ar putea spune: ce subiect anost și neatractiv! Îmi amintesc despre pledoariile mele pentru muncă adresate copiilor mei, preluate de la părinții și bunicii mei. Dar povestea cu ”munca/ meseria este brățară de aur” nu mai ținea nici la generațiile născute în anii 70. Ce să mai vorbim despre copiii acestora?! Deja primeam, prin anii 80, replica: ”munca este pentru mașini, nu pentru oameni”. Venind în zilele noastre, la replica din anii 80, aș replica: ”Bine, atunci să vă dea mașinile pensii!”. Dar, după o minimă reflecție, cineva ar putea puncta astfel: ”dar ce nevoie vom mai avea de pensii dacă mașinile vor produce mult și foarte ieftin?”.

Lecția lui Harari începe cu redarea unei opinii generale că ”învățarea automată și robotica vor schimba aproape toate sectoarele muncii – de la fabricarea iaurtului la predarea cursurilor de yoga” (p. 32). De schimbare suntem siguri că va avea loc. Cu direcția schimbării e problema. Avem două posibilități principale: va crește șomajul sau va crește bunăstarea generală. Noutatea majoră constă în faptul că, pentru prima oară, nu doar abilitățile fizice ale oamenilor sunt substituibile, ci și cele cognitive (inteligența artificială).

Ar mai fi o cale (zic eu) care să nu presupună dublarea/ substituirea abilităților fizice și cognitive ale oamenilor: perfecționarea folosirii abilităților umane, îndeosebi a celor cognitive (creierul). Educația actuală este încă mulată pe ideea pregătirii oamenilor pentru muncă. Aici aș vedea schimbarea majoră care să atenueze riscurile bulversărilor la nivel de specie: educația pentru autocunoaștere, pentru performanță mintală, pentru gândire creativă și inovativă (inclusiv cuplarea oamenilor la calculatoare care să ne arate cât mai avem până a deveni … Sapiens.  

 Sigur, profesorul de istorie Harari nu poate face predicții despre cum vor funcționa inteligențele artificiale (IA) la modul foarte concret, dar cred că imaginația umană (și opiniile aferente) nu țin/e de nici o specialitate. Prin urmare, pe bază de lecturi, profesorul afirmă că ”IA poate îndeplini mai bine îndeosebi sarcinile care necesită intuiții despre alte persoane.” (p. 33). Vrând– nevrând, lecția despre muncă este suprapusă cu lecția despre dezvoltarea tehnologică, cea care a zburătăcit ideologii, doctrine, imperii. Viitorul rezervă un loc aparte IA în procesele de schimbare. Iată și o motivație: ”IA nu este doar gata să pătrundă în mintea oamenilor în privința abilităților până acum tipic umane. Ea se bucură de asemenea de abilități specific non-umane, care fac ca diferența dintre o IA și un muncitor uman să fie mai curând de tip decât doar de grad. Două abilități non-umane deosebit de importante pe care le deține IA sunt acelea de a se conecta și updata”. (p. 34).  Optimist,Harari afirmă că ”vehiculele autonome ar putea să le ofere oamenilor servicii mult mai bune de transport și, mai ales, să reducă mortalitatea cauzată de accidente de circulație” (p. 36). Milioane de șoferi profesioniști vor trebui să facă altceva sau… să se odihnească primindu-și în continuare lefurile ușor diminuate. Și mă declar întru totul cu profesorul (nostru!) care încheie discuția despre muncă cu o afirmație ce nu poate fi combătută: ”La urma urmei, ar trebui să protejăm oamenii, nu slujbele” (p. 37). Și tot la capitolul optimism trebuie reținută și aprecierea lui Harari despre viitorul slujbelor omenești: ”… piața muncii din 2050 ar putea fi caracterizată mai curând de cooperarea dintre om și IA decât de concurența lor” (p. 41). Normal așa ar trebui să fie, dar mai știi?… Asta pentru că lumea nu este condusă (încă) de computere, ci de politicieni cu interese, orgolii și ambiții pe care computerele nu le au. Guvernele pot aplica oricând bariere la cele mai utile aplicații ale IA, doar pentru că vor să protejeze o zonă (un bazin electoral) cu mulți votanți. Pe vremea studenției mele (1967-1971) se vorbea despre automobilul electric și avantajele sale. Cu toții ne miram, copilărește: dacă sunt așa de bune de ce nu înlocuiesc automobilele pe benzină? Pentru că lumea petroliștilor este extraordinar de puternică! Mai târziu ne-am/ m-am convins că aceste mecanisme funcționează din plin și nu tot ce e bun e și… bun de aplicat. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 694. Vineri 23 noiembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (4)



Sfârșitul primei lecții a profesorului Harari se vrea un bandaj calmant față de diagnosticul destul de dur cu privire la amânarea ”sfârșitului istoriei” (adică a picat teoria americanului Fukuyama care dorea să susțină, naiv și utopic, că liberalismul a obținut victoria deplină și definitivă asupra tuturor celorlalte ideologii, prezente sau viitoare). Conciliant și calm, autorul se/ne mângâie cu ideea că ”Nu este prima oară când povestea liberală se confruntă cu o criză de încredere” (p. 22). Înaintea primului război mondial, au existat imperii care, prin definiție, impuneau decizii și nu permiteau libertatea de alegere pentru supuși. În interbelic, speranțele liberale au crescut până la venirea la putere a lui Hitler în anii 1930 și începutul anilor1940. De asemenea, stalinismul și cheguevarismul nu au fost nicidecum modele de liberalism. O sincopă în viața liberalismului clasic a apărut atunci când acesta s-a contaminat cu programele sociale de tip comunist și astfel a apărut neoliberalismul și bunăstarea promisă de social- democrație. După ce Războiul rece s-a răcit de tot (1990) și până în 2008, liberalismul, nou sau clasic, nu a avut rivali. Chiar China comunistă s-a liberalizat încât unii au bănuit-o că a devenit o economie (neo)liberală. În 2016 însă a început ”momentul Trump”, astfel încât, liberalismul a primit o lovitură grea chiar din țara de frunte a liberalismului mondial. ”Numai că de data asta povestea liberală nu se confruntă cu un adversar ideologic coerent, precum imperialismul, fascismul sau comunismul. Momentul Trump este mult mai nihilist” (p. 24). Mesajul lui Trump, ne asigură Harari,constă în ideea că ”nu este sarcina Americii să formuleze și să promoveze vreo viziune globală” (pp. 24-25).

Dar pachetul liberal, consideră autorul cărții, nu este respins integral (nici de America lui Trump, nici de Marea Britanie guvernată de dna May), ci mai mult în dimensiunea sa globalistă, păstrând esența liberalismului: piețe libere, drepturile omului și responsabilitatea socială. Cu alte cuvinte, încerc eu să explic punctul de vedere al lui Harari, liberalismul este de uz intern, în timp ce pentru uz extern se recomandă iliberalismul. Interesantă este descrierea poziției Chinei actuale, care este liberală pentru exterior, dar iliberală în interior. Actualizez aici faptul că între SUA și China se duce un adevărat război comercial, iar protecționismul apare ca fiind mijlocul de promovare a iliberalismului față de parteneri. Demnă de interes este descrierea făcută de Harari făcută Rusiei contemporane: ”Rusia renăscută se consideră o rivală mult mai puternică a ordinii liberale globale, dar, cu toate că și-a refăcut forța militară, din punct de vedere ideologic e falimentară. Vladimir Putin este cu siguranță popular atât în Rusia, cât și în rândul diferitelor mișcări de dreapta din lume, însă nu are nicio viziune globală asupra lumii…” (p. 25). Descrierii situației interne și externe a Rusiei îi este alocată o pagină și jumătate, descriere care caracterizează Rusia drept o oligarhie coruptă în interior (fiind țara cu cea mai mare inegalitate din lume: 87% din avuție este concentrată în mâinile a 10% cei mai avuți ruși) și care se pretinde o democrație în exterior. Autorul vine cu un argument foarte serios în privința (ne)atractivității Rusiei: ”Dar nu am întâlnit până acum nici măcar o singură persoană care să viseze să emigreze în Rusia” (p. 26). Mulți vor sări: dar celebrul actor francez Gerard Depardieu? Dar actorul american Steven Seagal? Faptul că o serie de personalități ale lumii au obținut cetățenia rusă (pentru a beneficia de impozite mai scăzute pe averile mari, cum este cazul lui Depardieu) nu înseamnă că aceștia doresc să trăiască în Rusia. Depardieu  locuiește în Belgia, într-un sat la granița cu Franța. Am adus în discuție aceste exemple folosite intens de propaganda rusă ca dovezi ale democrației și bunăstării care domnesc în țara cu ambiții imperiale neascunse pentru a oferi spațiu dialogului.

Bref, ”omenirea nu va abandona povestea liberală, fiindcă nu are alternativă. Poate că oamenii mai lovesc uneori în sistem la furie, dar, cum nu au unde altundeva să se ducă, în cele din urmă se vor întoarce” (p. 27). Deocamdată, oamenii dezamăgiți de liberalism se refugiază în naționalisme, fantezii religioase totalitare sau în mărețe nostalgii imperiale. Din nou autorul se referă și la Rusia: ”În Rusia, viziunea oficială a lui Putin nu este să construiască o oligarhie coruptă, ci mai curând să readucă la viață vechiul imperiu țarist… cu un guvern autocrat susținut de naționalismul rus și de evlavia ortodoxă, care își extinde autoritatea de la Marea Baltică până în Caucaz” (p. 28).

Soluții?Lumea este în derută: a pierdut încrederea absolută în povestea liberală, dar nu are încă o altă poveste atractivă și funcțională. Ieșirea din epoca deziluziei se va face, probabil, printr-o nouă poveste care să corespundă la două revoluții majore aflate în plină derulare: tehnologia informației și biotehnologia. Pe scurt, apariția superinteligenței, a oamenilor bionici și a expansiunii omului în spațiul cosmic va avea nevoie de o nouă poveste. Sunt,acum, la mare căutare povestitori talentați și credibili. Cunoașteți vreunul?(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 693. Joi 22 noiembrie 2018. Youval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (3)



Începutul de cădere în desuetitudine a ideologiei liberale dominante este aparent potențat de dinamica și conținutul schimbărilor tehnologice. Provocarea tehnologică trebuia să primească un răspuns din partea societăților prin intermediul ideologiilor sau a lipsei acestora.

Liberalismul, sugerează Harari, este produsul mașinismului și al industrialismului, or omenirea a depășit deja această epocă. Managementul liberal avea drept obiect de activitate producția de ”motoare cu abur, rafinării de petrol și televizoare” (p. 19), dar acum obiectul gestionării este tehnologia informației și biotehnologia. Ca să gestionezi ceva, trebuie mai întâi să cunoști domeniul, ba chiar mai întâi să-l înțelegi. Internetul schimbă procesele electorale și rezultatele acestora. Un internet prea liber(al) lasă ușile deschise factorilor externi de influențare a decidenților/ electorilor interni.(Brexitul și alegerea lui Trump au fost deseori considerate și ca rezultat al unor influențe externe. Cu precizarea că este tot mai greu de dovedit și/ sau demonstrat). ”Sistemul democratic încă se chinuie să înțeleagă ce l-a lovit și nu prea este pregătit să facă față următoarelor șocuri, precum dezvoltarea inteligenței artificiale și revoluția blockchain (tehnologia care stă la baza bitcoinului)” (p. 20). Piața financiară (bursele, în primul rând) nu sunt decât imense rețele de computere interconectate și care funcționează ca un creier oarecum autonom. Luarea deciziilor guvernelor pe bază de algoritmi va genera, crede autorul, restructurări radicale ale sistemului monetar și fiscal.

Dar nu doar diverse sisteme și subsisteme ale societăților vor fi (sunt deja) puternic influențate și restructurate, ci oamenii înșiși sunt puternic influențați de progresul tehnologic. Dincolo de varii proteze și ”înlocuitori” ai organelor umane, s-a ajuns, recent, la influențarea genetică a viitorilor copii printr-un fel de chirurgie genetică prin care se blochează accesul virușilor sau al unor bacterii în corpul uman pe care l-ar putea îmbolnăvi. Există deja reacții negative la acest experiment, dar nu moraliștii sau Consiliile de Etică decid:  https://www.theguardian.com/science/2018/nov/26/worlds-first-gene-edited-babies-created-in-china-claims-scientist. Tocmai această libertate de a influența viitorul oamenilor prin mijloace tehnice este pusă sub semnul întrebării de contestatarii liberalismului. Fără a cădea în scenarii catastrofiste, profesorul Harari atrage atenția asupra riscurilor colaterale ale oricăror progrese: ”Vom învăța să proiectăm creiere,să prelungim viața și să ucidem gânduri după bunul nostru plac. Nimeni nu știe care vor fi consecințele. Oamenii s-au priceput dintotdeauna mult mai bine să inventeze instrumente decât să le folosească în mod chibzuit”. (p. 21). Cu alte cuvinte, de la inteligența ieșită din comun, la prostia colosală nu este decât un mic pas. Tocmai pentru ca acești pași să apară cât mai târziu posibil apare problema limitării unor libertăți de cercetare și de experimentare a orice: ”Povestea liberală era povestea oamenilor obișnuiți. Cum poate ea să rămână relevantă pentru o lume de cyborgi și algoritmi interconectați?” (p. 22). (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 692. Miercuri 21 noiembrie2018. Youval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (2)



Tehnica autorului de a pune titluri capitolelor și subcapitolelor nu ține (aproape deloc!) de regulile sacrosancte ale operelor ”științifice” (fie acestea chiar opere de popularizare a ”științei”), ci ține mai mult de arta beletristică în care un titlu nu spune ABSOLUT nimic despre conținutul sau structura unei opere (roman, piesă de teatru etc.). Chiar de la prima lecție (din cele 21) autorul șochează prin minima legătură dintre titlu(ri) și conținut. Astfel, Partea I se intitulează ”Provocarea tehnologică”(pp. 15 – 31). Primul capitol (adică prima lecție) nu are titlu, dar are mai multe subtitluri ca: ”Deziluzionarea”(cu subtitlul ”Sfârșitul istoriei a fost amânat”), ”De la uciderea tânțarilor la uciderea gândacilor” și ”Phoenixul liberal”. Aș paria că nimeni nu ar putea întrezări (rapid) vreo legătură logică între aceste subtitluri și titlu, sau între acestea și conținut… dar asta nu înseamnă deloc că ideile din aceste conținuturi nu sunt foarte interesante! Tot ca formă de dispreț față de cutuma academică dogmatizată, Harari folosește sintagma ”Sfârșitul istoriei” fără a face cea mai mică aluzie la renumita carte (cu același titlu a) lui Francis Fukuyama. Oricum, ideea este că triumful ”deplin și definitiv” al liberalismului în ultimul deceniu al secolului trecut n-a fost decât o iluzie, iar deziluzia (generată și de criza din 2008) este apariția și răspândirea iliberalismului, o formă de populism și etatism vecină (dar nu și rudă) cu fascismul. Prima parte a acestei lecții (”Deziluzionarea”) este o bună introducere în istoria liberalismului,scrisă în termeni banali, umani (nu ideologici).

Dincolo de conținutul propriu-zis al temei abordate (criza liberalismului) personal am rămas încântat de capacitatea de esențializare/ filosofare a autorului (dovedind și un simț pedagogic de excepție). Acesta metaforizează (cu mult folos pentru înțelegere) principalele curente ideologice dominante în secolul XX: fascismul, comunismul și liberalismul. Pentru autor cel mai simplu este să spună… povești/ (hi)stories, în loc să țină un curs de doctrine politice.Cred că observația (de bun simț) cu care începe profesorul Harari această primă lecție este demnă de reținut și de aplicat: ”Oamenii gândesc mai curând în povești decât în fapte, cifre sau ecuații și, cu cât povestea este mai simplă, cu atât mai bine” (p. 17). Într-adevăr, chiar și pasionații științelor exacte (fizică,chimie, biologie) au de câștigat spunând povești (vezi și buna primire de care se bucură ”Fizica povestită” a lui Cristian Presură (http://www.humanitas.ro/humanitas/fizica-povestit%C4%83).La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, povestea fascismului (cu varianta sa, nazismul) a fost nimicită, iar la sfârșitul războiului rece și povestea comunistă a luat sfârșit (poate Coreea mai păstrează această poveste). După 2008 și povestea liberală (nici ea un panaceu) a fost zdruncinată, astfel încât, la ora actuală, omenirea nu mai este condusă de ideologii, ci de rețete de supraviețuire. Iliberalismul nu este atât o doctrină cât o negare a unei doctrine. Țări cu regimuri iliberale sunt astăzi: Rusia, Turcia, SUA, China, Polonia, Ungaria, Cehia ș.a. Tendința social-democraților români aliați cu liberal-democrații de a recurge la măsuri iliberale va duce la restructurări în grupurile politice din Parlamentul European. Dar este criza liberalismului sfârșitul ”sfârșitului istoriei”? Nicidecum. Dar dureri de cap va avea din plin omenirea. Cu calmul unui medic renumit, autorul pune un diagnostic departe de pesimism: ”… la fel ca elita sovietică în anii 80, liberalii nu înțeleg cum s-a abătut istoria de la cursul ei prestabilit și le lipsește o prismă alternativă prin care să interpreteze realitatea. Dezorientarea îi face să gândească în termeni apocaliptici. … La fel ca omul care își imaginează că îl doare capul pentru că are tumoare pe creier în fază terminală, mulți liberali se tem că Brexitul și ascensiunea lui Donald Trump prevestesc sfârșitul civilizației umane”. (p. 19).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 691. Marți 20 noiembrie 2018. Youval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (1)



O nouă(pseudo)recenzie la o carte cu (câteva) caracteristici aparte, majoritatea pozitive și demne de urmat.

În primul rând, este o carte tradusă în limba română (Lucia Popovici) în același an în care a apărut originalul (Editura Polirom nu precizează editura și orașul în care a apărut originalul). Deci, o prospătură care se ia la întrecere cu informațiile fresh pe care le aduc, de obicei, ziarele. Rareori ai ocazia să citești într-o carte consistentă (364 pagini) analize la situații complexe petrecute doar cu câteva luni în urmă.

În al doilea rând, cartea este pe cât de densă informațional și analitic pe atât de atractivă pentru categorii largi de cititori, abordând cu ușurință teme legate de inteligența artificială, structurile de putere ale lumii contemporane, reforma educației sau explicarea comportamentului homosexual. (Recunosc, am fost,inițial, derutat de dedicația pe care dl Youval Noah Hararihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Yuval_Noah_Harari – o face soțului său, dl. Itzik, dar m-am lămurit când am citit notele autobiografice de la tema despre gen).

În al treilea rând, este destul de neobișnuit ca un specialist în trecut (istorie) să fie atât de interesat de și prizat la realitățile contemporane (numite,convențional, prezent). Oricum, nu cunosc un caz similar atât de ambițios și totodată de reușit de a scrie trei cărți consistente și de succes în mai puțin de un deceniu, traduse toate în limba română în anii 2017 și 2018.

Dar nu numai efortul în sine este lăudabil, ci și ambiția autorului de a ataca toate cele trei dimensiuni temporale: trecutul (”Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”), prezentul (cartea de față) și viitorul (”Homo deus. Scurtă istorie a viitorului”). Enciclopedist de vocație, universalist și globalist, homosexual și vegan, adept al meditației Vipassana, pasionat de teme militare, echilibrat în opinii, critic și ironic acolo unde este de criticat și de ironizat (înclusiv la adresa propriei etnii) israelianul din Ierusalim este deja o personalitate cunoscută pe plan mondial înainte de a avea42 de ani (vârsta sa actuală).

Cartea pe care o voi prezenta și comenta în continuare se pliază de minune pe tema serialului de față, autorul însuși subliniind că ”Anumite capitole preamăresc înțelepciunea omului, altele subliniază rolul esențial al prostiei omenești” (p. 10).

În al treilea rând, scriitura profesorului Harari se remarcă printr-o claritate extraordinară, tocmai de aici izvorând senzația de flux energetic generos care aduce în mintea cititorului informații relevante, utile. El însuși recunoaște, în chiar primul rând al Introducerii la această carte, că ”claritatea înseamnă putere” (p. 9). Nu am motive să-l contrazic pe autorul israelian care susține că această putere a sa de a scrie mult, bine și clar se datorează faptului că practică în mod continuu meditația de tip Vipassana.

În al patrulea rând,Youval Harari nu este deloc dogmatic,ba chiar se declară antidogmatic găsind puncte negre în orice ideologie, oricât de larg îmbrățișată ar fi aceasta (cum e cazul liberalismului).

 ”Este un clișeu să remarci că ceea ce este personal este politic” (p. 11). Da, dar acest clișeu este atât de puțin acceptat de majoritatea analiștilor și iubitorilor de Homo Sapiens! Așadar, zice autorul, psihologia și politologia una sunt! Dar, zic și eu, și etica și economica, una sunt! Dar și sociologia și antropologia una sunt. Istoria și filosofia una sunt. Separarea acestora pe discipline le face pe toate greu acceptabile și digerabile de tinerii învățăcei. Predarea lor într-o singură”disciplină” (Studiul omului, sau Metodologia Scop Mijloc) le-ar face cu adevărat înțelese, utilizabile și benefice oamenilor de orice specialitate. Concentrarea tuturor disciplinelor legate de om într-una singură ar economisi mult timp și ar crea o viziune clară și unitară, nesegmentată asupra oamenilor și a lumii.

Similar punctului de vedere regăsit în (pseudo)recenzia anterioară (”Superinteligența” de Nick Bostrom) și Hariri înțelege că este obligatoriu să conștientizăm deopotrivă avantajele și riscurile inteligenței artificiale: ”Se poate ca algoritmii Big Data să creeze dictaturi digitale în care toată puterea să fie concentrată în mâinile unei elite minuscule, iar majoritatea oamenilor să sufere nu din pricina exploatării, ci a unui lucru mult mai rău – irelevanța”.(p. 12)

În fine, autorul ține să atragă atenția că iliberalismul care se amplifică de la zi la zi în lume are ca primă țintă criticarea democrației liberale (cu unele minusuri recunoscute de profesorul israelian). Or, dacă libertate nu e, nimic nu poate suplini asta! Mă alătur opiniei autorului despre libertate: ”…această carte a putut fi scrisă doar pentru că oamenii sunt încă relativ liberi să gândească cum vor și să se exprime după bunul lor plac. Dacă prețuiți această carte, ar trebui să prețuiți și libertatea de expresie” (p. 14) (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 690. Luni 19 noiembrie 2018.Superinteligența – înger sau demon? (23)



Voi încheia această pseudorecezie la cartea lui Nick Bostrom, Superinteligența cu câteva concluzii ale autorului și câteva remarci ale mele.

Perorând pe tema riscurilor și a necesității controlului uman asupra procesului de creare a unor superinteligențe și apoi a superinteligențelor însele, autorul atinge clasica problemă a libertății umane de a lăsa indivizii să facă ce vor, dacă asta aduce profit și nu deranjează (imediat pe nimeni). Apare, inevitabil problema valorilor și a posibilității de a avea superinteligențe care să discearnă și să aleagă între valori, apoi să-și propună ele însele valori care să nu dăuneze speciei umane.

Invocând principiul binelui comun, autorul afirmă, concluziv, că ”Superinteligența ar trebui dezvoltată doar în beneficiul întregii umanități și doar în serviciul unor idei etice larg răspândite” (p. 444). Cu siguranță tot astfel au gândit și cei care au descoperit dinamita și fisiunea nucleară…

Câteva remarci personale. Cred că autorul ar fi putut scrie o carte de câteva zeci de mii de pagini pe această temă fără să fi epuizat subiectul. Vastitatea acestuia provine și din incertitudinile momentului, din complexitatea crescândă a lumii actuale și din multitudinea variantelor posibile și probabile de a avea, mai devreme sau mai târziu, o superinteligență, un unicatum, apoi mai multe superinteligențe și lupta pentru recucerirea/ dobândirea stării de unicatum.Tocmai din aceste motive cred că lucrarea ar fi avut mult mai mult de câștigat dacă ar fi fost mult mai concisă și clară. Pe parcursul lecturii se poate sesiza indecizia autorului dacă să scrie o lucrare de specialitate sau una de știință popularizată. Le-a făcut pe amândouă, pierzând, cred cititorii de știință popularizată care vor vedea pagini cu formule și tabele, dar și pe unii specialiști doritori de idei novatoare în domeniu care se vor plictisi citind divagațiile filosofice, economice, sociologice și politologice ale autorului.Nu în ultimul rând, limbajul folosit este unul care nu este pe înțelesul tuturor. Or, ”Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările,așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți” (Mitropolit Simion Ștefan, Prefață la Noul Testament dela Bălgrad, 1648).

Dau, în final,cuvântul (concluziv) al autorului: ”În raport cu posibilitatea apariției inteligenței artificiale, noi, oamenii, suntem asemenea unor copii mici care se joacă cu o bombă. Cam așa arată decalajul dintre puterea jucăriei noastre și imaturitatea comportamentului nostru. Superinteligența este o provocare pentru care nu suntem pregătiți încă și pentru care nu vom fi pregătiți pentru mult timp de acum încolo. Nu știm când se va produce apariția ei explozivă, deși, dacă vom ține bomba la ureche, vom auzi un mic ticăit înainte. … În aceste condiții, orice entuziasm pare deplasat. Mai degrabă ar trebui să simțim consternare și frică; dar poate că atitudinea cea mai potrivită ar fi aceea de a încerca să dăm ce avem mai bun, ca și cum ne-am pregăti de un examen greu care fie ne va face visele să devină realitate, fie leva anula pe vecie”. (p. 453) (sfârșitul miniserialului) (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale(post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 689. Duminică 18 noiembrie2018. Superinteligența – înger sau demon? (22)



Inteligența artificială generală poate servi drept substitut pentru inteligența umană. Nu numai că mințile digitale ar putea desfășura munca intelectuală a oamenilor, dar odată ce au fost dotate cu actanți buni și cu trupuri robotice, ar putea face și munca fizică a oamenilor.Să presupunem că lucrătorii artificiali – care ar putea fi reproduși rapid –vor deveni cu mult mai ieftini și mai eficienți decât oamenii aproape în toate domeniile. Ce se va întâmpla atunci?” (p. 280). Desigur, vor avea loc schimbări majore cu consecințe economice, sociale, psihice și politice. Autorul estimează că salariile vor scădea, iar șomajul ar crește, oamenii devenind oarecum inutili. După mine, presupunând că marea majoritate a muncilor umane vor fi robotizate/ automatizate oamenii nu ar trebui să sufere deloc, tocmai datorită randamentelor înalte de producere a bunurilor. Toate bunurile se vor ieftini, iar veniturile oamenilor ar putea fi asigurate prin impozitarea suplimentară a producătorilor din fabricile automatizate. Tot după părerea mea, IA ar trebui să reducă substanțial deplasările oamenilor, lucrul de la domiciliu fiind perfect posibil. Consecințe? Reducerea poluării, a aglomerației în trafic, a costurilor cu întreținerea infrastructurii, chiar a costurilor forței de muncă(salarii) deoarece nu se mai cheltuiesc bani cu transportul. În fine, loisirul și instruirea ar trebui să câștige o felie cât mai mare din timpul vieții active. Deși aparent oamenii se vor izola mai mult unii de alții, noi tipuri și forme desocializare vor apărea. Populația va avea o tendință clară de scădere, odată ce și țările sărace vor avea bunăstarea țărilor dezvoltate. Acestor probleme economice și de politică economică le sunt dedicate în carte multe pagini cu ipoteze, exemple, argumente și … speranțe.

 Dar nu numai munca oamenilor ar putea fi înlocuită, ci și aceea a animalelor, insectelor etc. Un recent anunț privește polenizarea artificială cu ajutorul unor albine robot (ca urmare a scăderii dramatice a populațiilor de albine). (https://anonymous.com.pt/scientists-developing-robot-bees-to-pollinate-crops-as-bee-populations-decline/?fbclid=IwAR0QJYDOc21xtoszdDxU2lD-HF2udiQ8_uAeBhvoxF_9kFIe5umt2JSy8o0).

Până la urmă totul depinde de cererile reale din partea industriilor, statelor și chiar a naturii. Cel mai sigur lucru în privința viitorului este că nu putem fi siguri de nimic în legătură cu acesta. Dar un lucru nu ni-l vom (mai) putea, cred, permite: să lăsăm gândirea umană creatoare și inovatoare să lâncezească lăsând totul pe seama automatelor. Același sfat,în cheie spirituală, ni-l dă și Nicolae Steinhardt:  „Mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei, decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat : păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!