liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Noiembrie 2013

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (5)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

Partea a III-a ”Organizarea” (pp. 163 – 208) are doar 45 de pagini, organizarea fiind funcția managerială cu cel mai mic număr de pagini alocate. Ambele capitole ale acestei a treia părți sunt scrise de Irina Salanță, mezina triadei auctoriale. Tot ea este și autoarea primului capitol dedicat funcției numite de autori Conducerea, și care succede capitolelor dedicate funcției de Organizare. Din punctul de vedere al titlurilor celor trei capitole  (8, 9 și 10) aceste sunt toate legate de ideea de organizare și organizație. Aceste trei capitole (scrise de Irina Salanță), la care se adaugă și capitolul 11 (”Motivarea”) scris de Mirela Popa vor face obiectul acestui penultim episod al recenziei manualului de ”Management” (Cluj, 2013).  Deoarece jumătate dintre cele 15 capitole ale manualului se referă preponderent la organizații și organizare, iar cealaltă jumătate se referă preponderent la aspectele manageriale, consider că este justificată evaluarea mea din episoadele anteriore, aceea că ne aflăm în fața unui manual de managementul organizațiilor. Insist asupra faptului că managementul poate fi autoaplicat și persoanei/ individului, ceea ce poate constitui obiectul unei lucrări separate. Așa cum, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Finanțe generale, Finanțele întreprinderilor și Finanțe internaționale, acum s-a introdus în curriculum și Finanțele personale, tot astfel, după lungi perioade în care studenților li se preda doar Management general, Managementul firmei/ organizației și Managementul transnaționalelor (al firmelor globale), se poate face loc în curriculum unui curs de Management personal (Selfmanagement). Dar, fie că este vorba despre aspectele financiare sau manageriale, ambele exemple se încadrează în triada spațială micro-macro-mondo din cadrul MSM. După ce am sugerat crearea unei noi discipline manageriale (Selfmanagement), acum vin cu ideea mea mai veche aceea de a preda acest continuum triadic (micro-macro-mondo) la modul integrat, compact și cu înțelegerea corectă a interdependenței dintre cele trei niveluri (spațiale) de realitate. Practic, propun ca orice manual de management să aibă permanent în cuprinsul său elemente de micro (selfmanagement), de macro (managementul organizațiilor) și de mondo (mondomanagementul). Este și ideea care rezultă din motto ul capitolului 8: ”Componente de bază ale organizării” (pp. 165 – 192): ”În general, a comanda mai mulți oameni e același lucru cu a comanda câțiva. E o problemă de organizare” (Sun Tzu). Concret, gânditorul militar chinez făcea trimitere la (cel puțin) două niveluri de realitate și de management: mondo (o armată mare) și macro  (un batalion sau regiment). Lipsește nivelul micro (individual) care se presupune a fi subînțeles. Dacă nu te poți comanda/ conduce pe tine însuți, în mod evident, nu vei putea conduce o organizație (mai mare sau mai mică). Logica firească a lucrurilor este restabilită, acum, în teoria finanțelor, dar în predarea medicinii acest lucru se practică de mult. Acolo se studiază întâi organismul umnan (individul) pentru ca abia în anul VI să se studieze colectivitățile umane (Sănătate publică, Medicină socială, Managementul sistemelor de sănătate etc.). Nu întâmplător profesiunea medicală este printre cele mai respectate și respectabile: se adresează direct și prioritar individului și apoi colectivităților umane. Cred că la fel ar trebui să se întâmple și în studiul mangementului: să se înceapă cu aplicații la nivel de individ (selfmanagement) și apoi cu aplicații la nivel de colectivități (organizații). Evident, nu fac un reproș autoarei sau autorilor manualului de față, ci fac o propunere de reformă curriculară (ce poate fi acceptată și aplicată sau nu). Iar citatul din Sun Tzu susține această idee a structurilor esențialmente identice la diferite niveluri de realitate. Or, așa cum cunoașterea începe cu autocunoașterea (Cognoscete ipsum!), la fel și conducerea/ managementul trebuie explicat/ predat/ aplicat începând cu individul uman.

 

În mod aproape firesc, paragraful inițial al acestui capitol (8) despre organizație începe cu prezentarea ... Metodologiei Scop Mijloc! Cititorul atent și sensibil va observa această preocupare a mea de a descoperi modul de gândire de tip MSM acolo unde acesta chiar există. Departe de a fi o simplă obsesie personală, o coincidență întâmplătoare, sau o fixație paranoidă pe un unic mod de a vedea lucrurile (varietatea acestor moduri este practic nelimitată), modul de gândire, simțire și acțiune de tip MSM este prezent în varii și neașteptate forme în multe sisteme de gândire. Ceea ce doresc să evidențiez și să solicit cititorilor interesați este de a se/ ne pronuța în privința unor selecții: optăm pentru simplificare sau pentru complicare? Optăm pentru coerență și claritate conceptuală sau pentru un limbaj divergent, alambicat și care comunică greu sensurile? Optăm pentru o concentrare/ compactare/ esențializare a cunoașterii sau pentru o gonflare/ diversificare și prolixicizare a cunoașterii? Optăm pentru discipline cu areal tot mai ingust de studiu și umplute cu banalități pentru a se putea preda pe parcursul unui an de zile sau optăm pentru o cunoaștere transdisciplinară, compactizată și cu aplicabilitate largă, predată în perioade cât mai scurte de timp?  Odată date răspunsurile la acest chestionar ad hoc cititorul va putea opta pentru modul de gândire/ cercetare/ predare de tip MSM sau pentru modul de gândire care fixa tipare specifice de conduită, care blocau creativitatea și care scădeau productivitatea oamenilor.  Pentru a oferi un plus de sens și de concretețe discuției de până acum, voi prelua prima frază din primul paragraf al capitolului, loc unde se concentrează și se descrie conținutul întregului capitol: ”Odată stabilite obiectivele și elaborate planurile (teme prezentate în Cap. 5), organizația trebuie să-și ”ordoneze” diferitele componennte și resurse pentru a crea un cadru în care să poată fi realizate planurile și atinse obiectivele”. În esență, aceasta este MSM (de)scrisă cu alte cuvinte. În ce mă privește, nu pot fi decât încântat că acest mod de gândire este prezent tot mai frecvent în literatură. Dar, odată acceptat și utilizat acest mod de gândire mi se pare firesc să fie acceptate și consecințele practice generate de acesta, inclusiv cele referitoare la reforma curriculară. Iată cum ar suna paragraful de mai sus în limbajul MSM: ”După stabilirea cu claritate a scopurilor de atins și a mijloacelor apte să ducă la atingerea acelor scopuri, managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Unii vor spune: ei și? Ce folos aducea schimbarea unor cuvinte? Încerc să răspund la aceste posibile întrebări și chiar la altele care ar putea să apară. Așadar am renunțat să folosesc sintagma ”organizația trebuie să-și ordoneze diferitele componente” și am înlocuit-o cu sintagma ”managerul unei organizații oarecare trebuie să creeze contextul prin care să adecveze mijloacele la scopul propus”. Deși aparent nu este vreo (mare) deosebire, totuși lucrurile iau sau pot lua turnuri diferite. Astfel, am evitat personificarea unui construct artificial – organizația – și am repus în drepturi actorul care mișcă și face aproape viu acest construct artificial, managerul. Organizațiile nu gândesc, nu simt și nu iau decizii, doar individul/ indivizii pot face asta. Pentru a păstra comparația cu domeniul medical, nu putem spune că organismul uman gândește, ci doar că creierul din acel organism gândește. La fel, organizația nu gândește (nu planifică, nu stabilește obiective), doar managerul sau cei desemnați să facă acest lucru gândește/ gândesc. Apoi, conceptul de ”obiectiv” ține de lumea materială a obiectelor contigente, în timp ce ”scop”  ține de finalitatea cunoașterii și gândirii  umane. De asemenea, ”resurse” vine tot din materialismul modernismului mașinist, în timp ce ”mijloace” ține de gama largă a tuturor posibilităților (materiale, energetice, informaționale) de transformare a lor în scopuri atinse. În concluzie, autoarea adoptă modul de gândire de tip MSM dar cu cuvinte ce țin de alt mod de gândire, fapt care îngreunează aplicarea consecventă a noului mod de gândire (MSM). Este, cum am mai afirmat, același lucru cu a pune vinul nou în burdufurile vechi și uzate, adică cu a strica vinul… Pe lângă faptul că limba română este polisemică și neregulată,  a amplifica suplimentar ambivalența (uneori polivalența) unor cuvinte nu este, cred, cel mai bun lucru. Și alte limbi vorbite pe mapamond au grade diferite de ambiguitate, dar cred că asta ține de etnicitate, de cultură, de educație. Am comentat deja (chiar în primul episod), conceptul de organizare și am propus o modalitate de explicitare a acestuia. Nu mai revin aici.

 

Referitor la conținutul propriu-zis al capitolului este de remarcat apelul alternativ la surse bibliografice românești și americane, cu deja criticata lipsă a punctului de vedere (personal) al autorului. De altfel, în grilele de evaluare academică se vorbește despre ”articole de autor” sau ”cărți de autor”, în sensul cât se poate de transparent al nevoii de contributivitate, de originalitate. Altfel, în loc de ”carte de autor” vorbim despre ”o sinteză de autor”, un compendiu de citate pe o temă dată (și care este mult mai puțin decât o carte de autor). Capitolul de față este, fatalmente, unul mai puțin filosofic și mai mult practic, tehnic chiar. Nu întâmplător la compartimentele de organizare ale firmelor tehnicienii și inginerii erau preferați economiștilor sau psihologilor. Adecvarea dintre scopurile organizației și mijloacele existente și atrase este o activitate permanentă a cărei îndeplinire este ușurată de segmentarea/ compartimentarea activităților pe domenii distincte și care alcătuiesc funcțiunile firmei (pp. 173 – 176). O exemplificare a acestor funcțiuni prin activitatea din cadrul unei familii (formată chiar dintr-un singur membru) ar fi utilă. Coautorul Dan Lungescu a postat pe FB un link la un articol din revista franceză Capital, în care un bucătar renumit (Thierry Marx) oferea lecții de management după modelul activităților din bucătăria unei familii sau a unui restaurant:

http://www.capital.fr/carriere-management/interviews/il-faut-manager-du-bout-des-doigts-890862. Este exact ceea ce recomand și eu managerilor și teoreticienilor pe tema managementului: umanizați și simplificați actul managerial pentru a-i conferi naturalețe, suplețe, eficacitate și eficiență. Cu atât mai mult cu cât autoarea a inclus și un subcapitol referitor la MRU (HRM), aspectele concret umane ar fi necesitat o exemplificare suficient de bogată (chiar dacă greul acestei aplicări și exemplifică cade pe activitatea de la seminar, consider că un minimum de exemple sunt necesare și în cadrul cursului).  Referitor la resursele umane consider că o discuție pe tema Regulamentului de Organizare și Funcționare a unei firme/ organizații este binevenită. O sursă recentă pe aceastră temă este posibil de găsit cu ajutorul link ului de mai jos:

http://www.regulamentorganizare.legislatiamuncii.ro/?cs=290308 .

 

O bună organizare înseamnă o bună ordonare și compartimentare/ structurare funcțională a activităților. În cazul firmelor, aceste compartimente sunt create în conformitate cu funcțiunile firmei (concept fayolian/ franțuzesc) tema compartimentării primind patru pagini și citate exclusiv din surse românești. Din păcate, se observă o anumită inconsecvență terminologică.  Astfel, la subcapitolul Funcțiunile firmei, se vorbește și despre organizații, deși este evident că toate firmele sunt organizații, dar nu toate organizațiile sunt firme. La p. 173 se precizează că ”Nu toate organizațiile au aceleași funcțiuni; cele mai des  întâlnite sunt: (1) de producție, (2) comercială, (3) de resurse umane, (4) financiar-contabilă (economică) și (6) de cercetare dezvoltare ”. Trec peste faptul că cele șase funcțiuni sunt, de fapt, cinci. Dar sugerarea faptului că ar exista o identitate între dimensiunea financiar-contabilă și cea economică este, după părerea mea abuzivă și neadevărată. A reduce economicul la contabilitatea financiară este, evident, un abuz: adică activitatea de producție nu este o funcțiune economică? (Eu zic că da, și încă cea mai… economică dintre toate; Dar activitatea comercială nu este economică? … ). După părerea mea toate acestea sunt funcțiuni economice, departajate doar de natura activităților din cadrul fiecărei funcții. (La pagina 176, unde se detaliază conținutul funcțiunii financiar-contabile nu se mai amintește nimic despre economic…). Mai mult, prezența acestei confuzii într-un manual de management (dedicat, mi se pare, studenților economiști) se datorează, cred, lipsei de preocupare de a defini TOATE conceptele care apar în manual. Dicționarele ajută și ele la perpetuarea unor confuzii referitiare la natura și conținutului economicului, ca activitate general umană. Pentru marxiști/ marxieni, economicul reprezintă doar relațiile de producție dintr-o firmă, aspectele de natură tehnic-prelucrătoare fiind asociate cu funcțienea tehnică numită producție. Pentru (neo)clasici și (neo)liberali, economicul este, în primul rând piața și funcțiunea comercială. Punctul meu de vedere, exprimat în cadrul Metodologiei Scop Mijloc, este că economicul reprezintă ”colectarea, combinarea și consumarea de mijloace în vederea atingerii unor scopuri”. Utilizând această definiție va fi ușor să găsim dimensiunea economică în romane de dragoste, în activitatea unei grădinițe de copii sau în activitatea de cercetare a posibilităților vieții pe Marte. Am aderat (joined) la mai multe grupuri de discuții pe Facebook care aveau conotații economice în denumirea lor. Am inițiat dialoguri cu fondatorii și cu membrii acestor grupuri în dorința de a vedea ce înțelege fiecare prin economic. Diferențele de conținut ale acestui concept (și ale realităților corespunzătoare) pot ridica serioase semne de întrebare în legătură cu posibilitatea comunicării reale în cazul acestor diferențe conceptuale majore. Propun celor interesați colectarea, analizarea și formularea unor puncte de vedere referitoare la sfera de cuprindere a conceptului de economie/ economic tocmai pentru a putea promova un punct de vedere coerent și relativ unitar cu privire la această dimensiune fundamentală a existenței umane.

 

Un capitol (9) de doar 15 pagini (pp. 193 – 2007) dedicat ”Designului structurii organizatorice”, respectiv proiectării structurilor și comportamentelor unei organizații, înseamnă și revenirea la citarea masivă a textelor americane (cu excepția notabilă a autorului  clujean Anca Borza, unul dintre referenții acestui manual, citat de câteva ori în acest mic capitol).  Relația dintre strategie și structură (p. 194) este una firească, cu prioritatea elementară a strategiei (scopului) în raport cu structura (mijloc de atingere a scopului). Pentru un subcapitol de jumătate de pagină, cu o subliniere a unor lucruri evidente, nu văd rostul a două trimiteri la autori americani..

 

Odată cu capitolul 10 (”Comportamentul uman în organizații”) (pp. 211 – 225) se intră în cea de-a patra Parte a manualului (respectiv a treia funcție managerială): Conducerea. Nu mai insist asupra faptului că, personal, nu agreez această denumire a funcției manageriale cu numărul trei, fiind în favoarea mai clasicei denumiri: Motivarea. De altfel autoarea însăși sugerează și chiar subliniază că referindu-ne la conducere, avem în vedere motivarea: ”Pentru a ști cum să conducă oameni, cum să-i motiveze și cum să comunice cu ei, un manager trebuie să cunoască comportamentele oamenilor respectivi, să știe care sunt elementele care generează sau influențează acel comportament: personalitatea, emoțiile, inteligența emoțională, atitudinile, percepțiile” (p. 211). Orice absolvent de liceu realizează că aceste ”elemente” invocate sunt, în totalitate, studiate de disciplina numită Psihologie. Totodată, comportamentul uman este și obiect de studiu al Eticii. Despre Etică și Responsabilitatea socială a organizațiilor se vorbește în Introducere, într-un capitol semnat de Mirela Popa. Desigur, avem, aici, de-a face cu Psihologie aplicată și cu Etică aplicată (la managementul organizațiilor). De fapt, și luarea deciziilor, gândirea strategică și logica organizațională sunt studiate de Psihologie și de Logică. Subliniez aceste aspecte tocmai pentru că sunt în favoarea contopirii și amalgamării tuturor disciplinelor care se ocupă de studierea omului și a acțiunii umane într-un corp comun, integrat și unitar de cunoștințe sub o denominație generică comună. Eu am dat acestui corp de cunoștințe despre om numele de Metodologia Scop Mijloc (sau, mai larg, Teoria Generală a Acțiunii Umane). Dar asta nu înseamnă că nu recomand studenților să citească și să cunoască toate disciplinele din care s-au extras informațiile și cunoștințele care alcătuiesc MSM sau TGAU (evident, treptat și în timp, în funcție de interesul real de a deveni manager de un anumit rang/ nivel.  Apreciez că un subiect cum este ”inteligența emoțională” nu este ocolit, acesta fiind un rod postmodernist prin excelență. Multe manuale (moderniste, raționaliste, tehniciste) ocolesc acest subiect considerându-l neștiințific sau nerelevant pentru manageri.

 

Deoarece motivarea este chintesența conducerii (și a managementului!), autorii au găsit de cuviință să-i acorde un capitol separat (Cap 11 ”Motivarea”, pp. 227 – 261) deși acest aspect (motivarea) este intim legat de comportamentul uman în organizație, tratat în capitolul anterior.  Transpare din ce în ce mai mult faptul că toate se leagă cu toate, fiind extrem de greu să separi, din considerente didactice și pedagogice, etica de comportament și psihologia de motivație. Tocmai acesta a fost și imboldul meu inițial (cu cca patru decenii în urmă) de a compacta cunoașterea despre om într-o viziune teoretică unitară și coerentă. Dacă lucrurile sunt interdependente, de ce să le separăm și chiar să le opunem unele altora? Evident, nu le putem pune pe toate, dintr-un foc, împreună. Tocmai de aceea am recurs la esențializare și compactizare, plus adoptarea unui limbaj comun, unificator.

 

Dar să notăm câteva lucruri despre acest capitol 11 (eminamente psihologic, ca și cel anterior). În pofida celor peste 400 de definiții ale conceptului de motivație, autorul capitolului, Mirela Popa, conchide, esențializând, dar și citând doi autori americani, că  ”cele mai multe sunt centrate pe mecanismul de activare și susținere a efortului pentru îndeplinirea unor dorințe sau scopuri” (p. 228). Deja am ”impresia”  că cele mai bune argumente în favoarea integrării cunoștințelor despre om și acțiunea umană sub denumirea generică de MSM le găsesc chiar în acest manual (via autori americani).

 

Motivația este mijlocul ducător la scop, sau mai specific, este unul dintre mijloacele care ne pot apropia de scopurile dorite. Motivația este intens folosită în pedagogie, pedagogia fiind miezul și motorul actului educațional. Desigur, motivația consonează perfect cu manipularea, pedagogia apelând consistent la tehnici de manipulare. De ex., cum să faci un copil să devină iubitor al lecturii? Îi sugerezi că citind își va putea îndeplini orice dorință. Sau îl lauzi pentru că știe să aleagă ceea ce își dorea cel mai mult: să citească și să afle lucruri interesante. Managementul apelează masiv la tehnici de manipulare prin cunoașterea caracterelor, pasiunilor, dorințelor sau chiar viciilor angajatului.  În puținele mele experiențe manageriale am apelat la asemenea tehnici, care chiar au dus la rezultatele scontate. Campaniile electorale sunt cele mai vizibile situații de manipulare grosieră: promisiuni de creșteri de venituri, de locuri de muncă, de afirmare a valorilor etc. etc., acestea fiind exemple clasice de motivare a alegătorilor.

 

Funcționarea mecanismelor psihice de declanșare a unor acțiuni cu un scop bine cunoscut este descrisă în capitol definind conceptele (performanță, efort, personalitate, inteligență emoțională etc., fapt care ajută mult cititorul să le înțeleagă. Metodologia Scop Mijloc nu putea fi ignorată, fie și tangențial sau la modul indirect. În definirea sintagmei de ”abilitate cognitivă generală” (un alt mod de a spune ”a ști pentru a face”) se invocă în cel mai direct mod binomul ”scop-mijloc”, cu observația că mai trebuia un efort pentru a se ajunge la trinomul ”scop-mijloc-adecvarea scop/mijloc”. Iată formularea autoarei: ”Raționamentul de tipul scop-mijloc conduce spre obiectele, relațiile și procesele pentru care există o nevoie percepută. Obiectul nevoii este descoperit la nivel cognitiv, devenind scop, ceea va determina identificarea mijlocului/ comportamentului care va conduce la atingerea scopului/ satisfacerea nevoii. Astfel, în plan mental se generează o tensiune motivațională marcată nu numai de nevoi, ci și de intenții, scopuri și mijloce” (p. 231) (mica scăpare din construcția ”ceea va” este în mod cert o eroare de dactilografiere, eroare atât de rar întâlnită încât impresia generală de acuratețe lingvistică este și mai întărită). Faptul că nu se mai citează niciun autor american îmi sugerează că afirmațiile de mai sus sunt convingeri proprii ale autoarei, având acum și aici, de-a face cu o recunoaștere aproape explicită a esențelor din Metodologia Scop Mijloc. Lipsa conceptului cheie (adecvarea) poate fi o scăpare, deși convergența ideatică dintre MSM și textul de mai sus nu mai are nevoie de demonstrații. Nu-mi rămâne decât să reînnoiesc invitația de a scrie împreună un viitor manual de Management  axat majoritar pe aceste adecvări permanente dintre scopuri și mijloace.  Ar fi nu doar un mare ajutor pentru studenți, ci și o premieră în domeniu. UBB Cluj are deja câteva rezultate de răsunet în cercetare (sângele artificial, intrarea Facultății de Matematică și Informatică în Top 500 mondial – clasamentul Shanghai -, nominalizarea profesorului de istorie medievală Ioan Aurel Pop printre cei mai buni profesori din lume, primul curs de Analiză de Intelligence din România predat de lector dr Ionel Nițu, prima Școală doctorală pe transdisciplinaritate condusă de acad. Basarab Nicolescu  etc.) iar adăugarea unui rezultat de excepție și în domeniul managementului ar face din UBB nava amiral a cercetării românești.  Deocamdată, nici criticile și nici propunerile mele nu au primit vreo reacție concretă, dar după ce voi încheia această recenzie-fluviu sper că vor apărea și mult așteptatele dialoguri.

 

Acest capitol, cel mai plin de originalitate dacă măsurăm această originalitatea prin raritatea trimiterilor la alte surse, se încheie cu o sinteză a ”doctrinelor” motivaționale referitoare atît la conținutul motivațiilor (nevoile) cât și la procesul motivării. Toate acestea sunt posibile ghiduri practice pentru manageri deoarece fiecare student/ manager va opta pentru teoria care i se potrivește cel mai bine personalității sale. Efortul de sintetizare și de prezentare este unul meritoriu, contribuind la îmbunătățirea dimensiunii pragmatice a unui manual fatalmente teoretic.

 

Mi-a reținut atenția explicarea procesului de motivare, schema explicativă fiind una eminamente și esențialmente de tip MSM. Iată această explicație:

 

Elementele definitorii ale procesului de motivare sunt:

–          nevoile – dau energie și activează comportamentul:

–          efortul depus (direcție, persistență, intensitate) – forța internă a individuluiȘ

–          rezultatul efortului: (1) rezultatele directe, adică performanța, (2) rezultatele indirecte (obținute ca urmare a performanței), adică recompensele, și (3) satisfacția, ca efect al recompenselor – aceasta justifică direcția, intensitatea (cantitatea) și persistența comportamentului” (p. 232).

 

În terminologie MSM, nevoile = scopul; efortul depus = mijlocul; rezultatul efortului = evaluarea gradului de atingere a scopului și nivelul de adecvare cu mijloacele utilizate. Aceste echivalări asigură un bun teren pentru o convergență ideatică și mai consistentă cu MSM.

 

(Va urma)

 

 

 

Liviu Drugus                   28     noiembrie 2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Anunțuri

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (4)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

Capitolul 6 al cărții aparține lui Dan Lungescu, fiind cel de-al doilea capitol al acestui autor (din cele cinci, câte are fiecare dintre cei trei autori ai manualului). Titlul capitolului: ”Luarea deciziilor” (pp. 121 – 145). Motto-ul din Robert Schuller este bine ales și sugerează concis și precis faptul că management = decizie, la fel ca și planificare = decizie. Iată acest motto: ”Întotdeauna o problemă imposibilă este rezolvată atunci când înțelegem că problema este doar o decizie care așteaptă să fie luată”.  Într-adevăr situațiile problematice sunt acelea care nu au primit încă un curs (oarecare) de acțiune. După ce acest curs a fost trasat și parcurs putem să avem o problemă rezolvată, dar și o problemă mai complicată care va presupune decizii și mai dificile. Aș adăuga acestui motto un altul care vizează nu atât faptul că trebuie să decizi, atunci când ai o problemă, ci modul cum trebuie făcut acest lucru pentru a avea o problemă rezolvată. ”Orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată” spunea un (mare) matematician din nordul Europei. Altfel spus, orice situație trebuie bine definită/ descrisă/ formulată pentru a găsi soluția care, întotdeauna, se află chiar în problemă. Așadar, ”probleme imposibile” sunt atât cele care nu au primit încă o soluție (decizie), cât și acelea care  nu sunt formulate cu claritate. Nu întâmplător managementul este descris (și) ca ”problem solving”. De la problemele matematice la cele economice nu a fost decât un pas pentru ca un mare matematician, John Nash, să primească premiul Nobel pentru economie în 1994 (recomand sudenților vizionarea filmului ”A beautiful mind”, o prezentare a vieții marelui matematician economist american. Nu este lipsit de importanță, în context, să amintesc faptul că laureatul Nobel, John Nash, a fost și laureat al premiului John von Neumann (1978) pentru descoperirea jocului non-competitiv. Nash a excelat în teoria jocurilor întemeiată de von Neumann, ceea ce îmi oferă ocazia de a include lecții de teoria jocurilor în cadrul cursurilor de management, precum și lecții de logică și psihologie (eventual cursuri semestriale distincte, dar făcute special pentru manageri).  Cred că un subiect demn de discutat și analizat ar fi despre structura curriculară a școlilor/ facultăților de management.  Reamintesc aici definiția pe care o dau eu activității de management: gândire, simțire și acțiune cu privire la stabilirea de scopuri și alegerea de mijloace adecvate pentru atingerea lor. Cele trei atribute inițiale (gândire, simțire, decizie de acțiune) sugerează deja care ar fi disciplinele care ar trebui să fie studiate de (viitorii) manageri: psihologie și logică, semantică și semiotică, praxeologie și teoria generală a acțiunii umane (MSM), sociologie și demografie, teoria jocurilor și creativitate, comunicare și analiza informațiilor, economică, (geo)politică, etică, estetică, drept, management, strategie și tactică militară, șah, arte marțiale, antropologie etc. Unele discipline se pot preda la nivel de licență, altele la masterate și doctorate. Pentru a fi managerul unei spălătorii auto nu este nevoie decât de câteva dintre aceste discipline. Pentru a fi manager de vârf, disciplinele listate sunt insuficiente. Legat de teoria jocurilor și creativitate, recomand studenților să ”piardă” timpul cu dezlegarea de cuvinte încrucișate, să joace jocuri pe internet (fie și Solitaire sau Freecell, atunci când nu ai parteneri pentru jocuri colective), jocuri de cărți (poker) toate acestea încheiate cu testul suprem: să nu devii dependent de jocuri, să folosești jocurile îndeosebi pentru a învăța și a fi pregătit pentru posibile situații de viață când va trebui să iei decizii rapide cu informații insuficientă sau în exces. Și încă o sugestie: atunci când ai convingerea/ impresia că stăpânești bine un joc, încearcă să pui pe hârtie regulile jocului și să explici concret când și cum apare înfrângerea… Esența tuturor jocurilor este luarea unor decizii în condiții de incertitudine, cu probabilități calculate și respectate. Să vedem cum descrie autorul procesul decizional.

 

Nu știu dacă este chiar o distincție majoră și cu consecințe asupra explicării și derulării procesului decizional, dar limba engleză are doi termeni utilizați pentru descrierea actului decizional: unul este ”decision making” – adică activitatea de pregătire a momentului în care se va lua decizia, și ”decision taking”  – adică luarea propriu-zisă a deciziei, respectiv asumarea riscurilor ce incumbă prin acest act. Ca și în cazul traducerilor lui ”efficacy” prin ”eficiență” (și nu prin ”eficacitate”, care are altă semnificație), cred că și traducerea lui ”decision making” prin ”luarea deciziei” nu este una corectă și care să corespundă derulării faptelor din procesul decizional.  Din punctul meu de vedere, ”decision making” este doar descrierea/ formularea problemei și sugerarea unor (par)cursuri alternative de opțiune. Alegerea concretă a uneia dintre variante este parte a altui proces, ulterior, acela de ”decision taking”, respectiv de marcare a începutului unui curs anume de acțiune, prin alegerea unei variante din mai multe posibile. Deși nu a luat în calcul aceste două faze distincte ale procesului decizional (pregătirea și actul propriu-zis), autorul vine cu o precizare într-o notă de subsol: ”În literatura românească cuvântul decizie este utilizat și în sensul de luare a deciziei, de alegere a unei variante”. Autorul a scris ”în literatura românească” ceea ce înseamnă că se face referire doar la niște autori care scriu pe această temă în România, și nu a scris că acest lucru se întâmplă ”în limba română” ceea ce ar fi fost încă o dovadă a polisemiei generatoare de confuzionism care domină ”limba noastră cea română”.  Chiar dacă americanii au făcut și ei rabat de la sensurile inițiale ale limbii engleze, după părerea mea distincția între ”decision making” și ”decision taking” ar trebui făcută. Dacă nici americanul Boddy (citat de autor) nu a făcut-o, asta nu înseamnă că nu a tratat (și el) cu superficialitate acest subiect. Din păcate, autorul nu clarifică problema definirii deciziei, a pregătirii deciziei, a luării deciziei și a întregului proces managerial. Spre exemplu, definind decizia ca fiind ”una dintre mai multe variante posibile ale unei acțiuni viitoare” (p. 122) cred că autorul afirmă un neadevăr, sau cel puțin o inexactitate. Corectă ar fi fost următoarea formulare: decizia este alegerea uneia dintre mai multe variante posibile ale unei acțiuni viitoare. Din punctul meu de vedere, decizia presupune obligatoriu alegere și nu se identifică cu oricare dintre variantele supuse alegerii.  În mod paradoxal, definițiile din casetele din dreapta textului sunt corecte și corespund și punctului meu de vedere.  În text se mai spune că ”A lua o decizie nu înseamnă a alege varianta cea mai bună, ci a alege o variantă; corespunzător, decizia nu este în mod definitoriu varianta cea mai bună (optimă), ci este varianta aleasă” (p. 122). Nu pot fi de acord cu această formulare. Întotdeauna, exceptând cazurile patologice grave, decidenții iau deciziile cele mai bune, la nivelul de informații de care dispune la acel moment, având în vedere un criteriu ales anterior sau chiar un set de criterii concurente. Spre exemplu, Consiliul de Administrație al TAROM (firmă de stat) a ales să ignore propunerile de raționalizare ale managerului privat al firmei și a decis să-și acorde premii, bonificații și salarii tot mai mari chiar pe măsură ce firma devenea tot mai neperformantă. Din punctul de vedere al managerului privat aceste consumuri suplimentare sunt inacceptabile, dar decizia finală nu a luat-o managerul, ci CA al firmei. Dacă decidentul manager este hotărât să respecte contractul de management și să asigure performanță pentru firmă, în atare situație de frână venită tocmai de la cei puși să asigure performanța firmei, decizia firească (optimă!) este una singură: demisia și denunțarea contractului cu consecințele de rigoare (procese în instanță etc.). Dar, de regulă atât decidenții din CA cât și decidentul manager vor acționa în funcție de propriile interese, până la limita în care legislația îi pune libertatea în pericol. În ultimă instanță, legislația contractuală este aceea care asigură optimalitatea deciziei. Dar a susține că decidentul alege doar o varianta și nu varianta cea mai bună comportă discuții serioase atât timp cât nu este precizat criteriul și interesul real al decidentului. Autorul încearcă, ulterior să nuanțeze afirmația de mai sus, precizând că variantele sunt diferențiabile în funcție de criteriu/ criterii. Din păcate, formularea este redundantă atunci când se vorbește/ scrie despre ”evaluarea obiectivă a unui obiectiv” (p. 123). Am mai afirmat-o, toate evaluările făcute de subiecții umani sunt subiective, iar ”obiectivul” de atins este, de fapt un scop. În consecință, propun reformularea afirmației de mai sus astfel: ”evaluarea cât mai exactă/ precisă/ corectă a scopurilor de atins”.  Ceea ce eu numesc, – în  cadrul Metodologiei Scop Mijloc –  context(ualizare), Dan Lungescu numește ”stare a naturii”. Nu sunt de acord cu această denumire și cu explicațiile aferente din următoarele motive: D.L. susține că stările naturii sunt doar ”stări viitoare”. De acord că sunt ȘI stări viitoare, dar deciziile depind masiv și de prezentul, momentul în care este luată decizia (de ex. starea de sănătate a decidentului, raportul de forțe din firmă și de pe piață, tensiuni în societatea umană înconjurătoare etc.). Exemplul cu războiul definit/ descris ca stare naturală poate avea drept interpretare faptul că starea de război este o stare naturală, firească, umană și eventual dezirabilă pentru a respecta…. natura umană. Personal cred că războiul este consecința unor grave maladii comportamentale ale decidenților. În locul concurenței loiale se instituie starea de concurență neloială bazată pe dreptul celui mai tare, a celui care este pregătit moral să ucidă pentru profit maxim. (bandele de cartier care percep taxă de protecție micilor întreprinzători comerciali sunt echivalentul micro al macrodeciziilor războinice ale unor șefi de state). Așadar, cred că în loc de stări naturale putem vorbi despre contexte, acestea putând fi diferențiate în contexte naturale (de mediu natural/ geografic/ fizic) sau contexte umane (de mediu natural uman). Pentru autorii americani din care s-au inspirat masiv cei trei autori s-ar putea să fie convenabil să vorbească/ scrie despre război ca stare naturală, dar nu și pentru autorii români care educă viitori manageri ce nu au neapărat interese să promoveze ideea că războiul este ceva natural, firesc, dezirabil. Nu tot ceea ce e bun pentru dulăul Samson e bun și pentru cățelușul Grivei…

 

Firească, mai ales în contextul generat de motto-ul acestui capitol, este discutarea conceptului (și a stării) de ”problemă” , precum și a celui de ”criză” (p. 122). Criza nu este doar o ”dificultate majoră”, ci judecarea/ analizarea/ judecarea/ soluționarea unei dificultăți majore. DEX ul sugerează și sensul de ”judecată”, respectiv de situație care impune luarea unei decizii. Mai multe considerații despre conceptul de criză am făcut la adresa de mai jos:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/23/criza-ca-moment-al-dreptei-judecati-si-decizii-2/

 

Interesante și utile preluările din literatura americană referitor la modele decizionale (p. 132 – 133), stiluri decizionale (p. 134), bariere decizionale (pp. 135 – 138). Lipsa exemplelor este pusă acut în evidență de exemplul (tendențios ales cu studenții slabi de la Iași și studenții buni de la Timișoara…). Era suficient să se descrie o situație când cineva nu angajează absolvenți de la o anumită universitate prost cotată de evaluatori și prost apreciată de angajatori, dar care poate greși respingând pe singurul absolvent de foarte bună calitatea care, întâmplător, absolvise o facultate proastă…  Nici reciproca nu este adevărată. Nu toți studenții de la Harvard sunt neapărat mai buni decât cei mai buni absolvenți ai unei universități slabe… Am făcut un curs de management cu mai mulți profesori de la Harvard, dar diferența dintre aceștia și profesorii buni de la noi nu era semnificativă și nu justifica salariul de 3000 de dolari USA pentru fiecare oră de predare… Evident, acest montaj (framing) a favorizat școala angajatoare care și-a asigurat clienți pentru anii următori, cu profesori locali.  Despre prejudecăți (antecamera superstițților) se poate scrie mult (și bine!), important este ca acestea să fie corect explicate și descifrate cauzal. Anecdotele științei au reținut celebrul caz al profesorului Niels Bohr care a primit niște oaspeți în vizită. Când intră în cameră, unul dintre ei observă ca deasupra patului are o potcoavă. – Cum se întâmplă așa ceva? Doar nu sunteți superstițios! – Nicidecum, dar mi-a zis cineva ca îi ajută și pe cei care nu cred în superstiții. (http://en.wikiquote.org/wiki/Superstition).  Cât despre anchoring & adjusting studenții pot afla mai multe de la un curs de NLP (Neurolinguistic Programming).

 

Despre creativitate în luarea deciziilor  (pp. 141 – 145) numai de bine! Dacă creativitate nu e, nimic nu suntem! Cele câteva pagini  (evident, preluate din literatura americană, ca și cum aceasta ar fi singura sursă posibilă de inspirație…) subliniază necesitatea ca studenții de la Management să cunoască multă psihologie. Dacă acceptăm definiția managementului ca fiind ”gândire, simțire și (decizie de) acțiune”, atunci este clar că 90% din ceea ce face un manager este explicabil și analizabil psihologic. Exagerând puțin afirm că managementul este 90% psihologie. Jocurile de care aminteam mai sus testează și dezvoltă consistent creativitatea, imaginația, intuiția, inspirația. Nu știu cum se desfășoară examenul la cursurile de Management ale celor trei autori, dar sugestia mea ar fi ca aceste examene să nu fie de genul: 1. Ce este metoda Delphi? 2. Care sunt fazele creativității? 3. Dați trei exemple de montaj…, ci să fie teste practice, individuale sau colective, și care să probeze aplicarea unei metode sau alta, nivelul de creativitate sau de înțelegere a unor comportamente (manageriale). Iată un test destul de relevant pentru punerea în evidență a calităților unui (viitor) manager: http://flashfabrica.com/f_learning/brain/brain.html Este un test scurt japonez prin care ar trebui sa se afle vârsta care corespunde felului în care reacționeaza creierul celui testat. După atenționarea cu 3 , 2 , 1 , vor apărea pe ecran, pentru un scurt timp, câteva cifre în niște cerculețe. Dupa disparitia cifrelor, trebuie să dai click cu mouse-ul pe cerculețele în ordinea crescătoare a cifrelor înscrise în ele. La finele testului vei afla vârsta creierului tău.

 

Nu mă îndoiesc că în elanul dialogal ce va urma după citirea acestor rânduri, cititorii (profesorii și studenții în special) vor putea afla cum este mai bine să se predea managementul, cum să se desfășoare examenele etc.  🙂 …

 

Ca și celelalte capitole, și acesta se termină brusc, fără o concluzie sau fără o pregătire a trecerii la capitolele următoare.  Cu regretul că niciun autor român nu a meritat să fie citat în acest capitol, îmi mai exprim o dată speranța că prin aceste cvasi-recenzii vom avea cu toții de câștigat. Deocamdată, constat că episoadele publicate până acum au maximum o sută de cititori per episod, ceea ce este mai mult decât … extrem de puțin. Probabil, o dată cu recomandarea făcută de fiecare dintre autori studenților de a studia (în primul rând) acest manual, fiecare dintre autori atrage atenția studenților asupra tuturor recenziilor făcute cărții, îndeosebi a celor care vin cu completări, puncte de vedere diferite și propuneri de îmbunătățire J ceea ce va putea stimula dialogul, gândirea critică și creativitatea studenților.

 

Următorul capitol (7), intitulat ”Managementul schimbării și inovării” (pp. 147 – 161) aparține tot autorului Dan Lungescu. Deși se putea foarte bine ca acest capitol să fie o continuare a conținutului celui anterior (care se încheie cu discuția despre creativitate) autorii au convenit să i se acorde o atenție aparte (nu exclud posibiltatea ca această partajare să răspundă, eventual, criteriului ca fiecare dintre cei trei coautori să aibă exact același număr de capitole: cinci…).

Într-o societate ca a noastră, unde schimbarea este dorită cam la un an după alegeri  🙂 , a discuta despre resorturile și finalitățile schimbării – cu punctul maxim atins în inovare – mi se pare util și instructiv. Dincolo de ”reușita” inovațională de a construi o ”democrație originală” în România, românii se dovedesc a fi deosebit de creativi în preajma și în timpul campaniilor electorale, în marketing și în modă. Când ceva nu merge conform așteptărilor este firesc ca primul gând ce apare în organizații să fie: se impune să schimbăm ceva… Cu alte cuvinte, schimbarea este un scop aproape permanent, îndeosebi în situații de criză. Dacă ar fi să ne referim tot la spectrul politic românesc, aici apare ca fiind perfect adevărată zicerea populară veche: ”schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.

Ca o noutate majoră, pe lângă multitudinea de surse americane citate și transcrise în traducere românească, în acest capitol sunt citate și două surse românești. Ziceam eu că în materie de schimbare suntem cu adevărat tari!… Nu, nu ați ghicit, niciunul dintre autorii români citați nu este artizanul ”democrației originale”… (RIP). Ei sunt C. Brătianu et al. de la ASE București și D.V. Vlad de la Cluj, ultimul fiind autorul unui tratat de ”Schimbare și dezvoltare organizațională” (2010).

Tocmai când eram din ce în ce mai entuziasmat că manualul de față nu conține erori de ortografie sau de exprimare în limba noastră cea română (chiar merită un zece cu felicitări pentru asta!) găsesc o formulare ciudată (nu spun incorectă, filologii ar putea avea alte opinii…): ”Mai concret, omul i se opune schimbării din motive precum:” (p. 154).  Cu siguranță, dl Dan Lungescu mă va desluși… Cele 11 cauze ale reticenței/ opoziției față de schimbare ar putea fi concentrate în două: teama față de nou și aversiunea față de risc. Restul pot fi exemple multiplicate la infinit… Structurarea materialului este, la fel ca și la celelalte capitole recenzate până în prezent, foarte bună, adică logică și ușor de înțeles și memorat. Rămâne doar un semn de întrebare: câte dintre ideile sau formulările necitate aparțin în exclusivitate autorului/ autorilor. Părerea mea este că sunt foarte puține. Dacă ar fi existat am convingerea că fiecare autor ar fi subliniat mereu: după părerea mea, conform experienței mele sau cercetările mele au dus la concluzia că… Dar asta ar fi însemnat, la noi, o mare schimbare în organizația numită universitate.

 

(Va urma)

Liviu Drugus                        noiembrie 2013                             Miroslava, Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus

liviusdrugus@yahoo.com

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (3)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor
Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

Capitolul 5 al cărții, ”Obiective și planuri organizaționale” (autor Mirela Popa)  înseamnă și trecerea la Partea a II-a a cărții (pp. 95 – 162), dedicată primei funcții a managementului: planificarea. Practic, fiecare dintre părțile următoare ale cărții sunt dedicate câte unei funcții a procesului managerial. Am comentat, pe scurt, aceste funcții în episodul 1 al recenziei de față, planificarea fiind, în destul de mulții ani de mimare a democrației (inclusiv a unei democrații originale), un cuvânt tabu, proscris și conexat automat cu planificarea hipercentralizată specifică dictaturii comuniste. Recuperarea nevinovatului cuvânt este făcută, în acest manual de Management, prin utilizarea tacită/ implicită a Metodologiei Scop Mijloc, respectiv prin utilizarea alternativă, dar consecventă a elementelor de finalitate (scop/uri) și de instrumentalitate (mijloace) ale oricărei acțiuni umane. Practic, în chiar preambulul acestui capitol, activitatea managerului (procesul de management) este definită exact cum o fac și eu, ca autor al Metodologiei Scop Mijloc, de multă vreme, prin ”gândire, simțire și decizie de acțiune cu privire la stabilirea de scopuri și alegerea de mijloace adecvate pentru atingerea lor”. Iată descrierea activității managerului, prea puțin originală, expusă de Mirela Popa: ”să stabilească scopuri care trebuie atinse și să imagineze mijloace pentru atingerea lor” (p. 97).  Dacă ar fi să folosesc o sintagmă din fotbal, această preluare necitată este o ”deposedare prin alunecare” destul de specifică climatului intelectual  românesc, multe dintre manualele universitare fiind, de fapt sinteze ale unor idei, citate sau nu, dar ciupite ”la limita off side ului” de la autori mai mult sau mai puțin cunoscuți. Cred că nici Comitetele de etică, nici ofițerii de etică, nici chiar sancțiunile administrative nu ar putea atenua prea curând propensiunea prea îndelung cultivată (nu numai la români), aceea a preluării mai mult sau mai puțin discrete de idei, cuvinte, sintagme sau, Doamne ferește!, de pagini întregi de către autori . Am precizat de la început că preluarea de idei nu este sancționată de legislația referitoare la drepturile de autor, rămânând la latitudinea fiecăruia dacă va cita, respectiv va notifica (sau nu) dacă o idee, o sintagmă sau o teorie este preluată de la autorul XY. Am simțit, de mai multe ori până acum, gustul amar al însușirii unor cuvinte sau sintagme de către colegi sau studenți neobișnuiți cu spiritul cavaleresc și cu onestitatea intelectuală. Un mic exemplu. Din anii 80, apoi mai elaborat după 1990, am propus  o diversificare și specializare a limbajului folosit de economiști pentru a distinge teoria economică de practica economică. Concret, am propus ca pentru teoria economică (de fapt o sumă de opinii și idei pe teme economice) să se folosească, în limba română, termenul de Economică (cu aceeași construcție ”substantiv + ca” folosită în denumirea unor discipline ca matematică, gramatică, statistică etc.), echivalentul românesc al englezescului Economics, dar și al latinescului Economica. Mai mult, am întemeiat la Chișinău, la Academia de Studii Economice din Moldova, revista ECONOMICA, revistă pe care am condus-o până în  decembrie 1995, ea continuând să apară și astăzi. Deși am formulat propunerea mea în mai multe articole publicate în revistele de specialitate, apoi am discutat-o cu colegii de la catedra de Economie politică de la ASEM Chișinău, inclusiv cu rectorul instituției, mă trezesc, în toamna anului 1995, că în prefața unui proaspăt manual universitar de Finanțe autorul, chiar rectorul de atunci a instituției, Paul Bran, a explicat de ce folosește termenul de Economică pentru dimensiunea teoretică a economicului: a avut o străfulgerare, o inspirație într-o noapte cu lună… Atunci am aflat că ideile, cuvintele, sintagmele, teoriile nu sunt apărate de legislația referitoare la proprietatea intelectuală tocmai pentru ca elementele de noutate să fie mai intens promovate… ceea ce s-a și întâmplat (atât cu termenul de Economică, cât și cu părți componente ale Metodologiei Scop Mijloc  pe care eu o propun a fi utilizată în multiple instanțe: ca teorie generală a acțiunii umane, ca management general, ca teorie antropologică generală etc.). Evident, furăciunea nu a rămas fără urmări, gestul necolegial și neloial fiind taxat ca atare în mai multe articole pe care le-am scris pentru corecta informare a cititorilor. Elemente ale MSM se regăsesc și în manualul de Economie politică scris de șeful Catedrei de Economie Politică de la ASEM Chișinău, profesorul Dumitru Moldovan, imediat după plecarea mea de la Chișinău. O teorie ”originală”, numită Metodologia Mijloace Scopuri (Means Ends Methodology) am găsit-o, pe internet, la autori americani, nu doar în articole, ci și în manuale academice, fără a aminti de End Means Methodology (EMMY), deja răspândită pe piața ideilor. (Am mai scris pe această temă, așa încât nu mai insist).

Autoarea capitolului, Mirela Popa, face dovada cunoașterii, utilizării și acceptării unor idei și scheme preluate explicit din literatura americană, corect citate în text. Dar pluralitatea surselor și varietatea sensurilor conferite de un autor sau altul creează o stare de neclaritate, ca să nu spun confuzie. Tocmai pentru că am găsit aceste utilizări alternative ale unor cuvinte în mai multe manuale am fost mereu preocupat de simplificarea limbajului, respectiv de definirea suficient de cuprinzătoare a conceptelor folosite. Voi încerca să evidențiez de ce ar fi utilă înlocuirea conceptelor care sugerează intenționalitatea și finalitatea cu conceptul de scop și a conceptelor care sugerează instrumentalitatea și intermedierea/ drumul către scop cu conceptul de mijloace. După părerea mea conceptele de obiectiv(e), ținte/ target-uri, strategie, misiune, viziune, program, proiect, politici etc. se subsumează ideii de SCOP, iar conceptele de resurse (informaționale, energetice, materiale), factori, moduri, modalități, căi, metode, metodologii, tehnologii etc., precum și cel de economie se subsumează ideii de MIJLOACE. Conceptul de plan (și îndeosebi cel de plan operativ) se subsumează ideii de ADECVARE permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Cu alte cuvinte, planul și planificarea sunt concepte esențiale ale managementului (nu întâmplător, orice înșiruire de funcții ale managementului începe cu planificarea), dar și ale Metodologiei Scop Mijloc și a unei (posibile) teorii generale a acțiunii umane. Nu întâmplător, Mirela Popa definește planificarea ca fiind stabilirea de scopuri care trebuie atinse cu mijloace care să permită atingerea lor (p. 97), idee pe care autoarea a preluat-o din cartea lui Boddy D.Management: An Introduction” (2008): ”Planificarea este preocupată atât de finalitate (ce să facă), cât și de mijloace (cum să facă)” (p. 98).  Această ”preocupare” are ca obiect adecvarea dintre scopuri și mijloace, fapt care face din planificare o aplicație practică a MSM.  Citând un alt manual american de Management (Hitt, M., Black J.S. & Porter L.W.,Management” (3rd edition) (2012, p. 113) ”Planificarea este un proces de luare a deciziilor care se concentrează pe viitorul unei organizații, precum și pe modul în care acesta își va atinge obiectivele. Prin urmare, a planifica înseamnă a decide în vederea alegerii unor direcții clare de acțiune care să mobilizeze toți factorii economici și sociali înspre atingerea obiectivelor stabilite” (p. 98).  Cu nuanța că decizia este, de regulă, alegere (respectiv ”a decide în vederea alegerii” este … cam pleonastic), este tot mai evident că principala componentă a managementului este planificarea, restul funcțiilor fiind, mai mult sau mai puțin, auxiliare ale planificării. Chiar autoarea include controlul în interiorul procesului de planificare (”controlul realizării planurilor”).  Așadar, planificare = decizie; decizie = management =>  management = planificare. Toate trei conceptele se referă la acțiuni viitoare.

Cu aceste (re)definiri în minte, titlul capitolului (”Obiective și planuri organizaționale”) comportă câteva discuții: a) dacă ”obiective” este același lucru cu ”scopuri” (vezi pagina 99), iar iar planificare înseamnă, în primul rând, stabilirea de scopuri (p. 97), de ce nu s-ar fi intitulat acest capitol ”Despre scopuri”? b) utilizarea alterantivă a cuvintelor obiective/ planuri/ scopuri/ strategii/ management strategic confuzează în loc să nunațeze ideea de scop; c) adjectivarea în limba română este o mare pacoste, generatoare de înțelegeri diferite. De aceea, sintagma ”planuri organizaționale” ar putea fi înlocuită – cu folos – de sintagma ”scopuri ale organizației”. În consecință, titlul ar suna mai bine (exact, corect, sugestiv, credibil etc.) astfel: ”Despre scopurile organizației”. Aceasta s-ar plia mai bine pe o metodologie unitară și coerentă pe care autoarea o acceptă și promovează tacit și care se numește Metodologia Scop Mijloc.

Ar fi ideală, nu doar pentru mine, ci și pentru studenții care doresc să pătrundă cu mai multă ușurință și concretețe în tainele managementului, ca autorii acestui manual (la care se pot ralia și alți doritori) să accepte scrierea unui viitor curs online de Management prin metoda deja foarte aplicată și cunoscută în lume – collaborative writing.  Internetul (Messenger, FB, Skype etc.) oferă posibilitatea conlucrării, oriunde ne-am afla în plan (geo)fizic. Evident, propunerea mea este adresată și studenților, masteranzilor sau doctoranzilor care au o pasiune reală pentru cercetare (adică nu doar pasiunea pentru autoafirmare).

Cantitatea impresionantă de citări din literatura americană este, cred, doar o modă, multe dintre ideile acelor autori fiind compatibile cu, dacă nu și inspirate din alte surse. Schema 5.1 (Bartol & Martin, 1994)  este, în principal, Metodologia Scop Mijloc scrisă cu alte cuvinte, într-un format mai alambicat și sofisticat. Văd un lucru pozitiv în faptul că Mirela Popa subliniază mereu identitatea dintre scopuri și obiective, în timp ce alți autori nu contenesc și nu economisesc eforturile de a sublinia  diferențele semantice dintre acestea.  O diferență între mine și autoare este că eu am în vedere ”ends”,  nu ”goals” (etimonul românescului ”goluri” din sport) atunci când vorbesc despre scopuri. Cu atât mai mult nu pot fi de acord cu definiția dată planului la pagina 99: ”Planul este un mijloc în atingerea unor obiective”, deși la p. 97 se definește planifcarea ca stabilirea de scopuri și alegerea mijloacelor pentru atingerea lor. Într-un plan filosofic mai larg eu susțin identitatea de esență dintre scopuri și mijloace, în sensul că – în final – toate mijloacele se regăsesc în scopul propus inițial, iar definirea unui scop oarecare este imposibilă fără listarea mijloacelor ducătoare la scop. Pe diverse niveluri de realitate și în diferitele etape ale acțiunii umane mijloacele devin scopuri și scopurile devin mijloace (metafora mersului pe bicicletă reflectând cât se poate de bine această continuă transformare).

În continuare, autoarea – apelând substanțial la literatura americană – surprinde etape ale procesului de planificare, dar toate acestea ar fi mai ușor de înțeles, de memorat și de aplicat printr-un serios demers de simplificare și concentrare ideatică, lucru făcut de MSM. Mai mult, Grila de Evaluare și Planificare a Acțiunii Umane  (GEPAU) – o viziune triadică a unor criterii de gândire, simțire și acțiune –  ajută verificarea rapidă a luării (sau nu) în calcul a unor criterii și mijloace menite să asigure atingerea scopurilor. Poate comparația între GEPAU și Tabelul lui Mendeleev poate fi forțată, dar ideea este aceeași: fiecare dintre clasele de elemente ducătoare la scop trebuie să fie evidențiate în acest tabel (grilă) astfel încât combinarea elementelor să fie nu doar posibilă/ probabilă, ci și puternic stimulată și riguros verificată.  Doar câteva exemple: Structura triadică existențială: Substanță-Energie-Informație ajută la nerămânerea în sfera substanțială, ci și extragerea de mijloace de natură energetică, informațională și a combinațiilor dintre cele trei.  De regulă, majoritatea dintre noi, urmare a unei educații multimilenare bazată pe luarea în calcul/ considerație doar a elementelor materiale/ contingente face ca elementele de natură onformațională și energetică să fie luate în calcul în mică măsură și doar în ultimă instanță. În mod normal, educația ar trebui reformată în sensul conștientizării resurselor infinite conținute în informație, și care ar trebui să fie întotdeauna în prim planul listei de mijloace atunci când luăm o decizie. Este tot mai evident că așa numita criză energetică a omenirii este, în esență și în primul rând, o criză de natură informațională. De asemenea, triadele spațio-temporale: Micro-Macro-Mondo și Trecut-Prezent-Viitor ne ajută la înțelegerea faptului că dimensiunile Mondo și Viitor sunt decisive în planificarea coectă și realistă a acțiunilor umane.  Nu în ultimul rând, triada acțională Scop-Mijloc-Raportul Scop/Mijloc este chiar miezul actului decizional, acela de îmbinare cît mai adecvată a elementelor de intenționalitate/ finalitate și a celor de instrumentalitate/ modalitate. Evident, managementul prin obiective (MPO)  (pp. 112 – 113) este o simplă aplicație parțială a MSM, iar Analiza SWOT (pp 115 – 116) este, de fapt evaluarea gradului de adecvare dintre scopuri și mijloace la un moment dat, ales de manageri: fie înaintea luării deciziei, fie pe parcursul implementării deciziei. Dacă, informațiile (cunoașterea) sunt realmente decisive pentru orice decident/ manager, atunci de ce oare un corp compact și coerent de cunoaștere – mă refer la Metodologia Scop Mijloc –să nu fie mai bine cunoscut, înțeles, aplicat și, desigur îmbunătățit pentru ca atât predarea managementului și nu numai? Voi relua un citat din acest capitol, citatul care chiar încheie (în loc de concluzii…) acest capitol dedicat planificării. Este un extras din Peter Drucker, un nume de maximă rezonanță pentru managementul contemporan: ”nicio țară, nicio industrie sau o companie, nu are vreun avantaj natural. Singurul lucru care va conta din ce în ce mai mult în economia națională, cât și în cea internațională este performanța managementului de a face cunoștințele productive” (Peter  F. Drucker, Societatea postcapitalistă, Editura Image, București, 1999).  Pledoaria lui Drucker pentru punerea pe prim plan a resurselor de natură informațional-cognitivă este perfect consonantă cu modelul GEPAU din cadrul MSM.  De altfel, nu există curs pe care să-l fi ținut în ultimii 15 ani fără să amintesc de maxima formulată de Drucker cu privire la rostul macromanagementului: ”nu există țări bogate și țări sărace, ci doar țări bine conduse și țări prost conduse”. Mai pe scurt formulat, sărăcia și prostia sunt frați siamezi! Fapt dovedit din plin de involuția economiei românești în ultimul deceniu al secolului trecut, cu vizibile reminiscențe și în zilele noastre.

(Va urma)

Liviu Drugus                        23 noiembrie 2013                             Miroslava, Iași

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

 

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (2)


 ”Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 
Precizări de ordin general

 

Voi începe această a doua parte a (cvasi)recenziei mele la cartea de Management a celor trei autori clujeni cu câteva precizări oarecum colaterale textului manualului. Mai întâi, o recunoaștere: am ales să postez textul meu fără o recitire minuțioasă a ceea ce a apărut pe blog. Am descoperit, ulterior, aproape o duzină de cuvinte cu erori de tastare, erori pe care nu le accept nici măcar pe FB, unde viteza de reacție bate, uneori, corectitudinea tastării… Evident, le voi remedia și, în cazul în care mai rămân erori, voi fi recunoscător celor care mi le vor semnala. Cu speranța că îmi vor fi acceptate scuzele, mai fac câteva precizări pentru mai buna înțelegere a textului cărții de către cititorii curioși să afle mai multe și despre autori.

 

În (auto)prezentarea nou apărutei lucrări de Management Dan Lungescu sublinia stilul american de organizare a materialului din manual. Nici nu ar fi de mirare, dată fiind ponderea mare a referințelor la cărți și articole din SUA (136 dintr-un total de 219). Ca să nu mai vorbesc de cele 78 de referințe la cărți și articole românești de inspirație anglosaxonă (majoritatea, cred), dar și de semnificativele cifre de doar două referințe la cărți de autori francezi (Fayol, desigur) și de doar trei referințe la lucrări apărute în Regatul Unit. Aceste statistici sunt pozitiv corelate cu numărul de vizite și de burse în SUA ale autorilor cărții, probabil și ale referenților. O trecere timidă spre digitalizarea informației o constituie cele șapte linkuri (evident, tot surse de limbă engleză). Mă refer la faptul că viitorul va fi al cărților și revistelor online, cu acces facil, rapid și ieftin. Cărțile pe suport de hârtie vor fi, în curând, doar amintiri pentru nostalgici sau preocupări ale colecționarilor de … antichități. De aceea, cred că ponderea citărilor de surse online ar trebui să crească, tocmai ca o stimulare a accestului liber la surse.

 

Câteva cuvinte despre schema procesului managerial prezentat de autori și pe coperta cărții. Faptul că la caseta redacțională nu apărea autorul acestei scheme foarte sintetice, am presupus că acesta ar putea fi unul dintre cei trei autori români, dacă nu cumva este chiar un produs comun al celor trei, fără să observ, la p. 10, precizarea că autorul schemei este americanul Griffin, R.W. (1990). Fac aici cuvenita rectificare/ precizare. Am mai amintit, în alte recenzii/ articole că Metodologia Scop Mijloc (MSM) este compatibilă cu pragmatismul american (machiavelismul fiind tot un pragmatism, unul al zorilor modernismului). Nu întâmplător, cercetătorii americani au fost cei mai interesați de prezentarea pe care am facut-o Metodologiei Scop Mijloc la Vilnius (în 2005, dacă îmi amintesc bine). Nici eu nu am ascuns vreodată faptul că, în cei 20 de ani cât a durat doctoratul meu pe tema ”Radicalismului economic american”, am citit nu doar literatura economică radicală americană, ci – în măsura posibilităților – literatură economică americană de toate ”culorile” posibile. Dacă cititorii vor parcurge CV urile autorilor vor vedea că toți sunt vorbitori de limbă engleză, cu stagii de cercetare în universități americane și cu preocupări intelectuale consistente nu doar pe teme economice. Profit aici de context și subliniez că nu pun deloc la îndoială profesionalismul de foarte bună calitate al celor trei autori, o tripletă de care se va mai auzi și care va da contur unui bun centru de cercetări pe teme de management și nu numai. Fiind un admirator al valorilor Clujului voi acorda, în continuare, atenție intelectualilor transilvăneni de care leg speranțele mele de renaștere culturală a României.

 

Modelul american de carte, de regulă, ajută la informarea cititorului în legătură cu datele principale ale autorilor, adăugând și o fotografie (recentă!) a acestora. Desigur, o variantă electronică a acestei cărți va rezolva mai rapid și mai eficient acest aspect, oferind linkurile care duc la CV urile autorilor. Evident, cititorii curioși să vadă/ citească despre autori pot depune ceva efort pentru a găsi/ descoperi aceste link uri cu ajutorul motoarelor de căutare. Dar, deoarece eu deja am făcut-o, voi posta mai jos câteva adrese web la care se găsesc informații despre autori și lucrările acestora. Iată-le:

 

http://econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=108  Mirela Popa CV (FSEGA, UBB Cluj)

http://steconomiceuoradea.ro/anale/volume/2013/n1/170.pdf Irina Salanță CV (FSEGA, UBB Cluj) (are cont pe FB: Irina Salanta)

http://econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=112 Dan Lungescu CV (FSEGA, UBB Cluj) (are cont pe FB: dan.lungescu.1)

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=105 Liviu Ilieș CV (FSEGA, UBB Cluj). Liviu Ilieș a fost îndrumătorul de doctorat al autoarelor Mirela Popa și Irina Salanță

 

De asemenea, CV urile referenților (”științifici”), pot prezenta interes:

 

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=106 Anca Borza CV

http://www.econ.ubbcluj.ro/cv.php?id=144 Răzvan Nistor CV

 

Partea I –a. Capitolul 4. Responsabilitatea socială și etică.  Autor: (Conf. Dr.) Mirela Popa

 

Mărturisesc, de la început, că, în perioada ”cealaltă”, a dictaturii bolșevice/ socialiste/ comuniste, problema corectitudinii, a respectării normelor (”eticii și echității socialiste”), a ordinii de ”drept” etc., erau atotprezente în manuale, articole, studii etc. ”Responsabilitatea socială” era o parte integrantă a ”conștiinței socialiste a poporului unic muncitor”, educația având menirea de a insufla comportamente responsabile (evitarea risipei, creșterea productivității muncii, etc.) atât muncitorilor cât și conducerilor întreprinderilor. Repetarea până dincolo de sațietate a acelor fraze, lozinci, teorii, modele comportamentale ”superioare” m-a făcut să fiu foarte reticent față de reluarea, în manualele de management, a acestor teme și slogane cu referire, acum, la comportamentul managerilor și organizațiilor din economia concurențială (capitalistă). În afară de faptul că sursa acestor teorii moralizatoare erau, atunci, ”documentele de partid și de stat”, iar acum sursa ”noilor” teorii o reprezintă autori/ ideologi occidentali cu preocupări de etică – conținutul și finalitățile teoriilor etice de atunci și de acum erau/ sunt identice: sporirea beneficiilor/ profiturilor, instaurarea unui climat care să stimuleze munca susținută, respectarea intereselor celorlalte întreprinderi/ firme și, chiar a intereselor consumatorilor/ clienților (când acestea erau grosier încălcate) etc.  Desigur, o diferență majoră trebuie amintită: pe atunci criticarea sau comentarea tezelor moralizatoare era interzisă, în timp ce acum există libertatea de a avea puncte de vedere diferite. Pluralitatea opiniilor nu garantează că proprietarii și managerii din economia capitalistă vor ține cont de concluziile și sfaturile date de cercetători, multe dintre acestea fiind propuneri de modalități de creștere a profiturilor firmei prin factori de natură psihică (respect, conștientizare, prietenie, armonie etc.). Acum, la vreme de criză, mulți salariați aflați sub spectrul șomajului, acceptă reducerile salariale sau comportamentele mai puțin ”delicate” ale unor manageri, costurile acestor ”acceptări” fiind amplificate de creșterea nevoii de consiliere psihologică. Ca să fiu bine înțeles, teoriile etice cu referire la afaceri nu vizează, în primul rând, fericirea salariaților sau a managerilor de varii ranguri, ci doar profitul proprietarului. Acceptarea acestor teorii și chiar includerea în structurile organizațiilor a unor Comitete de etică, adoptarea unor Coduri de etică etc., presupun costuri suplimentare care vor trebui acoperite apoi prin producții sporite și vânzări mai mari. Altfel, orice idee de corectitudine și cinste, de onorabilitate, de respect față de consumator, de mediu va rămâne vorbă goală. Niciun proprietar nu va accepta reducerea câștigurilor sale doar pentru a instaura în companie o atmosferă plăcută, relaxată… Manualele de Management includ, majoritatea dintre ele, capitole despre comportament (etici), dar cred că este lipsit de onestitate (nu lipsit de etică!, așa ceva – lipsa de etică – nu există devreme ce toți avem comportamente) să nu se facă aceste precizări elementare referitoare la finalitățile reale ale acțiunilor de reglare comportamentală. Mirela Popa face acest lucru, dar cu câțiva bemoli care atenuează seriozitatea/ gravitatea acestei sublinieri: ”Este evident că afacerile de ieri, de azi și cele de mâine nu se vor derula fără a obține profit, dar profitul trebuie să fie o recompensă pentru serviciile pe care organizațiile le fac pentru societate. Totuși, afacerile de azi trebuie să fie mai implicate social decât cele din trecut, pentru că între timp, au fost elaborate noi norme, standarde și legi, iar cerințele persoanelor/ grupurilor cointeresate care sunt influențate de rezultatele firmei s-au modificat semnificativ și radical.” (p. 69).  Ca unul care am studiat radicalismul economic american, regăsesc – în aceste rânduri – concepțiile marxizante ale radicalilor americani care au invadat majoritatea catedrelor de Economics din SUA. Se vorbea, argumentat, prin anii 70 – 80, despre impactul pe care îl vor avea asupra Establishmentului american sutele de mii de studenți care au avut profesori de economie de orientare ideologică radicală. Aceștia erau practicanții unui marxism moderat, democratizat, așa cum i-ar fi plăcut și lui Marx însuși să se întâmple cu ideile sale, el văzând/ vizând ca primul loc de trecere la socialism chiar America superdezvoltată. Nu întâmplător,  ideile de stânga ale Partidului Democrat american sunt etichetate drept socialiste. (În treacăt fie spus, o profesoară de Managementul sistemelor de sănătate care venise din SUA la Chișinău să pregătească reformarea sistemului de sănătate sovietic – anii 1990-1992 – din Republica  Moldova a plecat cu convingerea că sistemul era bun și că doar trebuia corectat și ceva mai bine finanțat, acesta fiind dezirabil a fi aplicat chiar în SUA. Ideea accesibilității largi a populației la îngrijirile de sănătate se regăsește azi, pe deplin, în Obamacare (https://www.khanacademy.org/humanities/american-civics-subject/american-civics/v/ppaca–or–obamacare). Am inserat aceste comentarii aparent colaterale pentru a afirma, din nou, că nu există și nu poate exista o ”știință” economică, o ”știință” a managementului sau o etică ”științifică”, ci există doar ideologii (interese bine argumentate și interconexate). Din citatul de mai sus rezultă că profitul este motorul afacerilor, dar… atenuarea făcută în continuare are o motivație cel puțin ciudată. Ideea că profitul nu este răsplata pentru riscul asumat, pentru investiția făcută și pentru cantitatea de inteligență incorporată, ci este răsplata pentru serviciul făcut de firmă pentru societate pare a fi extrasă dintr-un manual de socialism științific în care se sublinia din răsputeri implicarea social(ist)ă a întreprinderilor socialiste, care nu urmăreau creșterea beneficiilor, ci ”satisfacerea în cel mai înalt grad a cerințelor de zi cu zi ale oamenilor muncii, ale întregului nostru popor”. În continuare,  ideea că ”afacerile de azi trebuie să fie mai implicate social” este motivată total necredibil: pentru că au apărut noi legi!!! Desigur, sintagma ”implicat social” este suficient de neclară pentru ca fiecare să înțeleagă ce … poate sau ce dorește. Atitudinea mea anti-”socială” nu înseamnă nicidecum o pledoarie pentru autism, pentru non cooperare, pentru lipsă de respect față de clienți, concurenți sau mediu. Dar amplificarea acestui respect este parte a preocupării pentru profit. În viziunea mea, lăcomia pentru profit cu orice preț (furtul din buzunare este o astfel de formă de profit cu orice preț, fără pic de respect față de semeni) duce la scăderea profitului, nu la creșterea lui. Ex. recent: lăcomia celor de la Roșia Montana Gold Corporation (concretizată în redevențe simbolice pentru statul român, despăgubiri minime pentru locuitorii din zonă afectați, lipsa respectului față de mediu) a generat, ulterior protestelor de stradă, scăderi considerabile a profitului: dublarea redevenței față de stat (încă foarte mică), amânarea exploatării sine die, afectarea imaginii firmei prin proteste de stradă, posibilitatea desecretizării contractelor inițiale etc.). Singurul aspect ce nu trebuia să existe în acest episod este lăcomia și prostia unor investitori. Nu este nevoie de Comitete de etică, de cursuri de CSR (RSO) pentru a evita asemenea derapaje mentale: este nevoie de un BUN management adică de bună gândire, bună simțire și bune decizii de acțiune. Tot lăcomia a dus la prăbușirea sistemului de asigurări de sănătate din SUA (anterior lui Obamacare), tot lăcomia și nesimțirea a dus la cazul Lehman Brothers etc. Dar educația managerială trebuie inclusă/ indusă în primii șapte ani de acasă și în primii șapte ani de școală, tocmai pentru a pregăti tinerii pentru viața reală, acolo unde lăcomia și prostia se plătesc, dar unde nimeni nu face nimănui cadouri fără vreo urmă de interes. (Preocuparea de evaluare ”obiectivă” a comportamentelor umane în vederea alegerii comportamentelor adecvate scopului este parte a procesului modernist de ”științificizare” a gândirii și acțiunii umane. Vezi neurobiologia care se preocupă de optimizarea comportamentelor umane:

http://www.psychologytoday.com/files/attachments/33186/narvaez-neurobiology-and-moral-mindset.pdf

 

În ultimă instanță esența a ceea ce numim comportament corect/ adecvat/ responsabil este eficiența (adecvarea dintre scopurile proprietarilor/ managerilor/ salariaților și mijloacele proprietarilor/ managerilor/ salariaților). Dincolo de aceste interese firești ale proprietarilor și ale salariaților (managerii fiind și ei salariați) restul … e tăcere. Vastele tomuri de Etica afacerilor sau de Etică în afaceri nu sunt decât descrieri ale comportamentelor umane posibile în situații date, dar lipsa acestora ar fi foarte bine suplinită de o legislație echilibrată, simplă și suplă, aplicabilă și chiar aplicată în situații concrete. În ultimă instanță, dreptul/ justiția este etică aplicată (îndeosebi pe dimensiunea a ceea ce nu este considerat bun, corect, drept etc.). Pe de altă parte, și Managementul este tot Etică aplicată (îndeosebi pe dimensiunea a ceea ce este considerat a fi bun, corect, drept, profitabil etc.). Putem conchide că Etică = Management = Drept = Economică = Politică, dat fiind că toate aceste  discipline au în miezul lor eficiența, respectiv adecvarea permanentă a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. Concentrate în cadrul Metodologiei Scop Mijloc, acestea iau aspectul Teoriei generale a acțiunii umane ce poate fi predată din grădiniță până la postdoctorate (am în vedere facultățile care se ocupă cu studiul omlui și al acțiunilor sale). Am reiterat aici vechile mele idei referitoare la simplificare și compactizare noțională și informațională în speranța că vor fi analizate, criticate sau chiar dezvoltate de cercetători din țară sau din străinătate. Am primit, recent (1 noiembrie 2013) o invitație din partea unei edituri de a contribui cu un capitol la o carte cu titlul ”Corporate Social Performance: Paradoxes, Pitfalls and Pathways To The Better World”, cu următoarea motivație și structură posibilă a cărții: ”The last decade had abundant corporate, national and international ethical and financial scandals and crises. After this epoch of moral catastrophes stakeholders expect that corporations which are considered as the most powerful institutions today and which have enormous impact on our planet’s ecosystems and social networks will take more active roles as citizens within society and in the fight against some of the most pressing problems in the world, such as poverty, environmental degradation, defending human rights, corruption, and pandemic diseases. Although Corporate Social Performance (CSP) has been a prominent concept in management literature and in the business world  in recent years  „it remains a fact that many business leaders still only pay lip service to CSR, or are merely reacting to peer pressure by introducing it into their organizations.” (Bevan et al. 2004:4). This book will invite and set the stage for the debate about the contemporary perspectives in Corporate Social Performance and Policy and the future of the Corporate Social Performance. I invite proposals for chapters on CSP in the age of irresponsibility (which will presents a positive as well as a negative views, empirical reflections as well as normative thoughts) and proposals for chapters which will try to indicate the effective tools for humanizing of modern corporations.

Topics of interest include but are not limited to: 

·the fundamental reasons for corporate irresponsibility in and beyond a corporate context;

·corporate social responsibility in the time of crisis;

·sustainability in action at individual, corporate, national level;

·the facts and the myths of social investing;

·the benefits and costs of corporate social performance/ corporate irresponsibility for organizations;

·cross-cultural perspective on corporate social performance;

·corporate social performance and geographical diversification;

·corporate social performance in developing, post-communism or emerging  markets;

·corporate social performance at organizational and societal level;

·the impact of nation-level institutions on corporate social performance;

·the impact of social media on the development of corporate social performance  and corporate social responsibility;

·extrinsic and intrinsic drivers of corporate social performance;

·the light and the dark side of corporate social performance;

·the whats, whys, and hows of corporate social responsibility;

·the influence of positive psychology, social pressure on corporate social performance;

·the role of positive psychology in consumer/employee sensitivity to corporate social performance;

·the relationship between corporate diversification and corporate social performance;

·social responsibility practices and evaluation of corporate social performance;

·the relationship between corporate social performance and  organizational size,  or financial performance, and environmental performance;

·the interactions of corporate social performance with innovation and industry differentiation;

·the impact of corporate social performance on a firm’s multinationality;

·the role of governance in corporate social responsibility;

·the role of organizational visibility on corporate social performance;

·the impact of CEO pay structure/ CEO characteristics on corporate social performance;

·the link between board gender diversity/ board reputation and corporate social performance;

·measuring the impact of strategic philanthropy on a firm’s financial performance;

·the relationship between change in corporate social performance and financial performance;

·corporate social responsibility and financial performance: correlation or misspecification?

·corporate social performance, stakeholder orientation, and organizational moral development;

·current efforts to measure corporate social performance;

·the evolution and dimensions of corporate social performance”.

 

Cuvântul cheie al titlului viitoarei cărți, dar și al conținuturilor posibile este PERFORMANȚA (adică profitul care poate genera, ulterior, ceva sporiri salariale sau investiții în mediul firmei).  Cititorul poate lesne observa că problematica propusă spre abordare este legată de business, etică, politică, economică, drept, management, sociologie, psihologie, comunicologie. Pe scurt, toate astea sunt rezolvate și rezolvabile în mod coerent și unitar prin Metodologia Scop Mijloc. În consecință, am declinat oferta, punctul meu de vedere fiind deja făcut public în ultimele patru decenii.

 

Cu aceste preliminarii (poate cam extinse) invit cititorul care a parcurs deja acest capitol din cartea ”Management” (Cluj, 2013), să compare punctele mele de vedere cu punctele de vedere expuse de doamna conf.dr. Mirela Popa. În mod normal ar fi trebuit să mă refer la ”punctele de vedere ale doamnei conf.dr. Mirela Popa”, dar acestea lipsind mă voi referi doar la ”punctele de vedere expuse de doamna conf.dr. Mirela Popa”.

 

Așadar, titlul capitolului 4 este ”Responsabilitatea socială și etica”. În episodul anterior, chiar la început, am înserat un mic intermezzo de critică și de neacceptare a cuvântului ”social”, un cuvânt golit tot mai mult de conținut prin abuz de utilizare. Mai pe larg despre aversiunea mea față de cuvinte goale (cum este acest ”social”) în: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/13/eu-antisocialu/ .  Mai vezi și ”Capitalismul moral, un mit?”: (http://adevarul.ro/news/societate/capitalismul-moral-mit-1_5273d685c7b855ff56a6d2cd/index.html) dar și comentariile mele (pe care le redau mai jos) pe pagina mea de FB (din 3 noiembrie 2013) la întrebarea adresată de un membru al Research Gate: ”Can Ethics be measured objectively?”

(https://www.researchgate.net/post/Can_ethics_be_measured_objectively?ch=reg&cp=re221_b2_p42&pli=1&loginT=rH8AdlRSCtLNcC5HE4EAJ2QR0UhW8KI7kDPiTcZ7JNA): ”Although the answer is/ may be a question of culture, it seems to me that the three main words in this question (Ethics, measure and objectivity) are confusing many of us in such away that a proper answer is impossible. For example, Ethics never could be measured just because Ethics is a sum of theories/ opinions/ convictions on human behavior/ morality. Ethics is about behavior and morality is about concrete behavior. Any ethical discourse is par excellence a subjective matter, just because subjects are subjective all the time. As a consequence, only objects can be measured… objectively. To measure also may have more understandings. Measure may have an absolute result (a number) or a relative one (hierarchy, comparison). In morality we have nothing to measure, but only to subjectively evaluate the others behaviors. How can one compare/ measure a theft or a suicide? Finally, I propose here a definition of Ethics which may help us to operationalize it and to get a bit close to a possible quantitative evaluation of human actions. For me, Ethics is discussing about three things/ aspects: a) the individual (and collective) end(s); b) the concrete means to be used in order to attain it/ them; c) the level of adequacy between ends and means. As a matter of fact, the ends and the means may be measured quite exactly; a small problem arises at the adequacy matter: when (at what time of the human action) we measure it, just because this level needs to be permanently analysed. Some may question how we may measure love, honesty, sincerity etc. and my answer is that we do not. Instead, we may consider the adequacy level between ends and means as a (more or less) acceptable one from a certain point of view and for how many people. This adequacy may imply love, honesty, sincerity etc. Adequacy is another name for efficiency. As a result, Ethics cannot be separated (at least for a second) from Economics. DEX ul reia un punct de vedere (ansamblu de norme), cunoscut în literatură drept etică normativistă. Etica marxistă, spre exemplu, este o etică (înalt) normativistă. Dacă facem abstracție de ideea de comportament normat (ce poate fi dus până la a impune reguli de tip militar) definiția plonjează în relativism (adică este pe gustul meu) referindu-se la ”un grup uman” fără a preciza mărimea acestuia. Prin urmare, un grup de 10-15 persoane formează o bandă de hoți de buzunare, care apoi ”își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și acceptabil în realizarea scopurilor” (DEX nu spune ”ce este etic, ci ”ce este legitim și acceptabil”). Ultima parte a definiției dată de DEX-(w)oman este și mai pe gustul meu, invocând dimensiunea teleologică (scopul). Evident, mijloacele sunt subsumate ideii de comportament (ce poate fi unul violent sau unul ”fin” subtilizând portofele fără ca măcar posesorii lor să realizeze ce li se întâmplă…). Pentru banda de hoți, furtul de portofele este un act legitim și acceptabil,(ei având de ales între comportamente alternative bazate pe muncă sau pe răbdarea de foame). Așadar, hoții au o viziune etică a lor, bazată pe respectarea regulilor/ normelor grupului. În terminologie MSM, acest grup reprezintă dimensiunea micro, una care va intra, inevitabil, în conflict cu dimensiunea macro (municipalitate, stat, uniune de state etc.). Posibilitatea evaluării ”obiective” într-o chestiune foarte relativă este realizabilă doar dacă ne cantonăm la nivelul unui grup. De ex., dacă unul dintre membrii grupului nu transferă o cotă-parte din ”pradă” către șeful bandei, acesta va fi admonestat și chiar pedepsit, un asemenea comportament fiind ilegitim și neacceptabil…Dacă doi sau mai mulți membri ai bandei au comportamente similare, atunci nivelul de ”imoralitate” (de fapt, de abatere de la o normă anterior acceptată) este de două sau mai multe ori mai mare decât în situația ideală (când toți membrii bandei respectă regula instituită). Evident, atât comportamentul bandei în ansamblul ei, ca și comportamentele fiecărui membru în parte au caracter etic, respectiv fac parte din discuția referitoare la ce este acceptabil și ce nu. De aceea, a spune că cel care a hotărât să se abată de la regula grupului (și nu tranferă cota parte către șef) are un comportament neetic, iar ceilalți care respectă regula bandei au comportament etic. Toate comportamentele sunt etice, pentru că etica este discurs despre comportament. La fel, un partid care fraudează alegerile rămâne partid politic, chiar dacă se dovedește că a încălcat legea. Toate partidele au comportament politic și se supun analizei politice. La fel toate firmele au comportamente economice, chiar dacă unele câștigă mult, altele extrem de puțin iar altele intră în faliment. Nu putem spune că firma X are comportament neeconomic pentru simplul motiv că ea desfășoară activități economice (profitabile sau nu). Sau, așa cum se mai întâmplă uneori, un tablou este declarat inestetic pentru că nu place unui critic de artă… În realitate, tabloul este estetic pentru că este supus analizei estetice de către un estetician. În concluzie, a scoate un comportament din zona de interes a unui discurs oarecare (etic, politic, economic, estetic etc) nu ne mai permite să facem evaluări asupra acelui comportament, respectiv nu mai pot fi invocate măsuri de corecție sau de stimulare. Consider că discuția de față este un bun prilej pentru a apropia punctele de vedere, respectiv pentru a avea un limbaj comun și înțelegeri apropiate. Oricum, marea paletă de școli de gândire din disciplinele deja invocate nu le permite acestora să invoce științificitatea. Probabil, ideea de măsurare obiectivă lansată în discuție vizează tocmai argumentarea în favoarea poziției că aceste colecții de opinii pot fi numite ”științe”. Cineva m-a întrebat de ce predau management la universitate dacă managementul nu este ”știință”… Probabil că va înțelege acum de ce nu putem aduna o sumă de opinii și să decretăm că avem de-a face cu o ”știință”.

Revenind la titlul acestui al patrulea capitol (”Responsabilitatea socială și etica”) al primei Părți (Introducere) din manualul de Management (Cluj, 2013) obiecțiile mele sunt următoarele:

–          responsabilitatea este un atribut strict al individului (față de el însuși sau/ și față de alți indivizi, față de mediu, față de instituții, de idei etc. Oricât de postmodern aș fi, nu pot înțelege și accepta ca  un atribut al persoanei umane să fie transferat asupra colectivității umane, antropologizând grupul/ colectivul/ societatea și înzestrându-le cu însușiri ale indivizilor. Așadar, dacă ”responsabilitate socială” ar vrea să însemne că responsabilitatea are caracter social/ de grup/ de colectiv, atunci nu accept și nu voi folosi ca atare această sintagmă (chiar dacă ea este deja larg utilizată, cu sau fără sens, în lumea academică sau în cea politică, la noi sau în ”lumea civilizată”…);

–          În cazul în care, însă, ”social” nu este atribut, ci este doar o sugestie referitoare la direcția în care este îndreptată acea responsabilitate (respectiv către oameni, către semeni, către societate), atunci propun o altă formulare: ”responsabilitatea proprietarului firmei/ organizației față de membrii acesteia și față de alți oameni (oricare ar fi aceștia)”. Evident, fiind prea lungă, expresia de mai sus poate fi contrasă la ”responsabilitatea față de oameni”, ceea ce ar avea un oarecare sens, respectiv ar sugera că cei din organizații trebuie să fie atenți/ corecți/ responsabili atât față de ei, cât și față de cei din afara organizațiilor;

–          Titlul capitolului sugerează că autoarea va trata corelația dintre ”responsabilitatea socială/ față de oameni” pe de o parte și disciplina teoretică numită Etică, pe de altă parte. Procedând astfel rezultă că responsabilitatea socială este un domeniu de discurs, iar Etica un alt domeniu de discurs. Propun varianta: ”Etica despre responsabilitatea organizațiilor față de oameni”, ceea ce include responsabilitatea în domeniul de discurs al Eticii (un alter ego al Economicii, un alter ego al Politicii, un alter ego la Managementului, un alter ego al Dreptului etc. Precizez că mă refer la esențele/ fondul acestor discipline și nu la forma lor de manifestare).

 

Chiar din prima frază a acestui capitol se precizează că obiectul său de interes îl reprezintă ”comportamentul responsabil și/ sau etic al managerilor și al organizației” (p. 67). Din această precizare/ formulare rezultă clar că responsabilitatea nu este o problemă (de) etică, respectiv comportamentul responsabil este sau poate fi și ”etic” (adică bun, corect…). Faptul acesta este în concordanță cu teoria mea conform căreia toate comportamentele sunt ”etice”, unele fiind corecte/ acceptate, altele fiind incorecte/ neacceptate.  Voi/ vom vedea dacă acest lucru se confirmă și pe parcursul conținutului capitolului (pp. 67 – 94).  Din nou pe gustul meu (nu și pe acela al autorului Dan Lungescu care consideră că dacă vorbești despre ”valori personale” nu este necesar să definești conceptul de ”valoare”, ci doar conceptul de ”valoare personală”), autoarea definește atât conceptul de ”responsabilitate” cât și cel de ”responsabilitate socială a organizației (RSO)”. Însă tocmai din această atitudine corectă răsare și incompatibilitatea de care vorbeam mai sus, adică personalizarea organizației, respectiv atribuirea de caracteristici ale individului unui grup de indivizi, nu este posibilă și reală/ veridică. Iată definiția dată/ utilizată de autoare responsabilității: ”obligația unei persoane de a se recunoaște ca autor liber al deciziilor/ faptelor sale și de a lua asupra sa toate consecințele” (p. 68).  Rezultă clar că responsabilitatea este strict individuală/ personală. Urmează definirea RSO ca fiind ”obligația unei organizații de a întreprinde acțiuni pentru protejarea și creșterea bunăstării societății, nu doar pentru interesele proprii” (p. 68). Cu alte cuvinte RSO este o formă de altruism a firmei, care, chipurile ar trebui să-și abandoneze scopul său principal (și unic), acela de a face profit pentru proprietar. (Curios pentru mine, cel puțin, este faptul că arareori se vorbește/ scrie despre proprietari/ acționari, ca și cum organizația ar fi o asociere de indivizi care își propun să obțină profit pentru ei înșiși). După cum se va vedea din textul acestui capitol, responsabilitatea organizației/ firmei este, de fapt, o formă de redistribuire a veniturilor (sau de acoperire a unor costuri) IMPUSĂ prin lege. Firma trebuie să renunțe la o parte din profitul obținut tocmai pentru că mediul a fost poluat de către firmă, iar poluatorul trebuie să plătească pentru daunele aduse. Povestea cu ”protejarea și creșterea bunăstării societății” din definiția dată RSO de către Mirela Popa, este una foarte greu credibilă și acceptabilă. De regulă, firmele nu protejează societățile, ci își protejează și promovează interesele (patronilor, în primul rând). Faptul că o firmă poluatoare (de exemplu) este obligată prin lege să compenseze daunele făcute mediului natural și uman nu este o formă de protecție, ci doar o obligație juridică. Pe scurt, firmele nu au ca obiect de activitate ”protejarea și creșterea bunăstării”, ci profitul și numai profitul. Mimarea preocupărilor pentru reîmpăduriri, construiri de spitale sau subvenții către grădinițe nu sunt decât marketing, promovarea propriilor vânzări/ produse/ interese. Mi se pare lipsit de onestitate/ corectitudine să insuflăm studenților idei false, sau cel puțin nerealiste. Este și motivul pentru care consider că nu doar textul doamnei Mirela Popa,  ci și celelalte pledoarii de tip umanist-socialist care fac din firme Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, este unul care ar putea lipsi din manualele de Management, probând, astfel, o atitudine mai respectuasă față de cititori și față de salariații care cunosc mult mai bine adevăratele motive ale propagandei de tip RSO. Personal, consider aceste texte ca fiind ipocrite, demagogice și fără mult clamata utilitate ”socială” pe care o pretind. Responsabilitatea despre care se vorbește acum (direct proporțional cu lipsa acesteia), at trebui să se reducă la respectarea vechiului dicton latin: ”Primum, non nocere!”. Dar nicidecum, după ce ți-ai probat nocivitatea să vii cu acțiuni de ”protecție” a consumatorilor în numele unor teorii etice alambicate. Firmele de medicamente, de alimente și de servicii (educația și sănătatea, în primul rând) sunt mereu pe burtierele televiziunilor și ale site-urilor de știri (deoarece ziarele și-au dat obștescul sfârșit – desigur, nu din respect față de mediul silvic…) cu exemple de încălcări grave ale respectului elementar față de clienți, practic de încălcare a preceptului antic invocat mai sus.

 

A acționa cu responsabilitate socială înseamnă nu numai a îndeplini prevederile legale, ci a merge dincolo de acestea, prin investiții voluntare în capitalul uman, în managementul mediului și în relațiile cu toate grupurile cointeresate” (p. 68).  Dimensiunea numită voluntariat ar merita o discuție mult mai lungă, dar voi puncta aici doar câteva aspecte legate de aceasta. Oricât de altruistă ar părea acțiunea de voluntariat, aceasta este una eminamente egoistă. Am mai povestit despre o doamnă din Olanda – proaspăt pensionată – care trăia intens bucuria de a ajuta zilnic o bătrână bolnavă și singură. Probabil, mulți ar încadra această faptă în categoria exemplelor de altruism uman, dar este evident că doamna în cauză făcea acest lucru cu scopuri în primul rând de ordin personal: a) avea activitate; b) se simțea utilă/ cu rost; c) se gândea că dă un exemplu care ar putea fi urmat și în viitor de către alții, atunci când ea însăși ea ar putea avea nevoie de ajutor. Așadar, voluntariatul este o activitate egoistă, chiar dacă egoismul este satisfăcut prin alteritate (nu prin altruism). Dacă în locul doamnei olandeze vom pune o organizație neguvernamentală sau o firmă, lucrurile nu se schimbă: altruism și responsabilitate socială nu sunt decât forme mascate ale egoismului uman. Chiar autoarea acestui capitol recunoaște, ca o concluzie parțială, că ”Cea mai bună strategie de afaceri este cea care creează valoare atât pentru organizație, cât și pentru societate” (p. 69). În esență, deduc(em) că RSO este o parte componentă a unei strategii de afaceri eficiente și nu un gest de iubire față de semeni, în sensul promovat de religie, de exemplu. Antropologizând, autoarea scrie, citând un grup de patru autori români, despre ”comportamentul responsabil al organizației” în virtutea căruia managerii trebuie să țină cont de următoarele: ”(1) dreptul unei companii de a exista depinde de responsabilitatea sa față de mediul înconjurător, (2) guvernele pot introduce legi stricte dacă afacerile nu includ în aria lor standarde sociale și (3) o politică caracterizată de responsabilitate  socială conduce la acceptarea socială și, implicit, consolidează viabilitatea unei firme” (cf. Ionescu, Bibu, Munteanu & Gligor, Etica în afaceri, Timișoara, Mirton, 2010) (p. 69). Și dăi cu ”socialul” înainte: ”standarde sociale” (care or fi alea?), ”responsabilitatea socială” (deja criticată) și ”acceptare socială” (ce o fi oare?). Ar mai putea fi invocate unele structuri amintite mai sus, dar cu sublinierea socialității lor. Imaginez un posibil text (socializat la maximum): ”Companiile sociale” care au ”capital social” de minimim x lei au obligația să manifeste ”resonsabilitatea socială” de a proteja mediul natural și (firește!) ”mediul social”; în caz contar, ”guvernul social(ist)”  va amenda/ condamna ”companiile sociale” care nu respectă ”standardele sociale” și care probează faptul că nu au o ”responsabilitate socială” pe măsura ”exigențelor sociale”. Dacă ”companiile sociale” nu vor respecta ”standardele sociale” și nu sunt ”acceptabile social” se vor dovedi ”neviabile social” și vor fi închise”.  Cred că diagnosticarea unui asemenea text cu termenul de ”sociomanie” ar fi destul de corectă…

 

Conform autorilor americani Carroll A.B. & Buchholtz A.B., care au scris cartea ”Business and society: Ethics and stakeholder management” (2001), Cincinatti South-Western College,  legitimitatea unei firme depinde de îndeplinirea a ”patru categorii majore de responsabilități: economice, legale, etice și discreționare”. (p. 69). Trec peste sugestia (traducătorului…) că responsabilitățile economice nu ar fi legale (un cuvânt mai adecvat pentru englezescul ”legal” fiind ”juridic”) și intru direct în mirajul utopiei socialiste a bunăstării generalizate și obligatorii oferite (doar!) de firmele (foarte) ”responsabile social”. Iată ce minuni face firma ideală: a) produce bunurile și serviciile de calitate dorite de clienți; b) asigură slujbe sigure și bine plătite pentru angajați; și, așa…, la urmă și printre altele: c) satisface așteptările proprietarilor/ acționarilor (câștig rezonabil pentru investițiile lor). (vezi p. 69). Așadar, ordinea satisfacerii intereselor este (chipurile): cumpărător, salariat, patron. Cât despre cât de ”rezonabil” ar trebui să fie profitul, tot autoarea ne spune în context: maxim!  Și ca nu cumva salariații să creadă că patronul este un hrăpăreț insațiabil, autoarea îi liniștește cu precizarea: ”maximizând profitul, organizația va contribui mai substanțial la susținerea culturii, învățământului, sănătății etc., prin taxele și impozitele virate la bugetul de stat” (p. 69).  Textele de pe vremea dictatorului (scoase din biblioteci și date la topit în ianuarie 1990, prin ucaz revoluționar fesenist) spuneau EXACT la fel…  Probabil Codul eticii și echității socialiste de pe vremea dictaturii ceaușiste avea unele erori tipografice devreme ce a trebuit să fie dat la topit și rescris după manuale marxiste americane. Altfel, nu se explică costul uriaș al schimbărilor și al trecerii de la ”Codul eticii și echității socialiste” la ”Codul eticii și echității socialiste-capitaliste”. O conducere responsabilă a României, din iubire față de munca poporului, ar fi păstrat toate manualele din anii 80 și ar fi sugerat (prin noii miniștri democrați ai educației, o bună parte dintre aceștia fiind acuzați de plagiate…) profesorilor și elevilor să păstreze toate manualele și textele existente la care să adauge după cuvântul ”socialist”, cuvântul ”capitalist”. Această propunere nu este una strict imaginară: la Chișinău, în vara anului 1990, am fost solicitat să ”traduc” un manual de economie politică sovietic, scris în limba română cu grafie chirilică, în limba română cu grafie latină și cu preocuparea elementară de a schimba doar cuvintele: în loc de ”sovietic” trebuia pus ”democratic”, in loc de ”socialist” trebuia scris ”capitalist”, în loc de ”economie planificată” trebuia scris ”economie de piață” etc. Munca mea de ”traducător” urma să fie răsplătită cu 3000 de ruble, o sumă substanțială pe atunci… Mai trebuie oare să descriu stupefacția ofertantului la auzul refuzului meu?

 

În acest context, merită descrisă suma responsabilităților etice/ comportamentale ale managerului și membrilor firmei/ organizației, în viziunea autoarei, sumă redusă la ”obligativitatea managerului și a celorlalți membri ai organizației de a se comporta corect, respectând normele etice, chiar dacă acestea nu se regăsesc precizate în legi, coduri și reglementări formale și nu servesc direct intereselor economice ale firmei” (p. 70).  Desprinse parcă din textele pedagogice ironizate de Mark Twain, aflăm care ar trebui să fie calitățile managerului: ”corect, cinstit, imparțial etc., să respecte drepturile individului, bazându-se pe un tratament egal, nediferențiat, iar organizațiile trebuie să facă ceea ce este just, corect și echitabil” (p. 70). Eram cât pe ce să întreb, dar ce înseamnă ”just, corect și echitabil”?, dar mi-am amintit că la pagina anterioară s-a descris acest comportament al managerilor și proprietarilor/ acționarilor: unul care să ducă la maximizarea profitului firmei, care va crește, astfel, bugetul statului și care, la rândul său, se va îngriji de bunăstarea poporului, adică a noastră, a tuturor… Simplu: profit maxim (mâna invizibilă) – stat maxim (mâna guvernului) – bunăstare maximă (mâna managementului)!  Despre responsabilitățile discreționare/ voluntare ale managerilor am comentat deja. Sugerez doar că termenul de ”discreționar” are, în limba română, un sens eminamente negativ (sugerează abuzul, nu libertatea și voluntariatul).

 

Un subcapitol special este dedicat unor ”Argumente în favoarea RSO” (pp. 71 – 74).  Într-un acces de sinceritate, autoarea răspunde la fireasca întrebare. ”De ce să-și asume organizațiile responsanilități sociale?” cu la fel de firescul răspuns: interesele. Iar interesele organizațiilor economice încep cu profitul, respectiv cu maximizarea acestuia. Restul explicațiilor/ argumentelor (economic = profit, auto-interes social = păstrarea puterii, de capacitate = să preia din sarcina programelor umanitare ale statului și antiparazitar = să restituie societății ceea ce ia de la societate) se pliază pe modalități de prezervare a profitului și a puterii, ceea ce atenuează mult din altruismul și respectul față de semenii din afara organizației invocate până acum. În continuare, ideea priorității absolute a profitului  în raport cu alte ”responsabilități” este tot mai transparentă și mai vizibilă. Prin expunerea teoriei staheholderilor (Freeman, 1984) autoarea trece în revistă lanțul lung de persoane co-interesate să accepte ca firma să-și maximizeze profitul prin efectele derivate ale acestei acțiuni eminamente egoiste (noi investiții, noi locuri de muncă, infrastructură mai bună etc.).

 

Un alt subcapitol (4.1.4) este dedicat ”Sensibilității sociale a organizației” (pp. 77 – 79) (corporate social responsiveness). Personal, aș fi tradus ”responsiveness” prin ”reactivitate” și nu prin ”sensibilitate”.  Probabil autoarea a dorit să evite confuzia cu clasificarea făcută mai jos: organizații reactive și organizații anticipative/ proactive.  Avalanșa de termeni care conțin și atributul de ”social” în coadă, face cred un mare deserviciu ideii urmărite, aceea de a sublinia că, până la urmă, organizațiile există prin și pentru oameni (audit social, prognoză socială, scanare socială, managementul problemelor sociale. Doar sondajul de opinie face … opinie separată: la rigiare se putea numi ”sondaj social”, ca să fie mai clar… (O apariție recentă a unei cărți sub coordonarea cunoscutului Charles Wankel ar putea să-i dea autoarei plăcutul sentiment că… are dreptate și este în ton cu ”lumea bună” folosind ”social”-ul în exces: http://www.infoagepub.com/products/Social-Entrepreneurship-as-a-Catalyst-for-Social-Change).

 

Punctul ”nevralgic” al capitolului (din punctul meu de vedere) este subcapitolul intitulat ”Etica managerială”. Am mai abordat acest subiect, respectiv caracterul pleonastic al sintagmei ”Etică managerială”. Etica studiază (în vederea eficientizării)  comportamentul oamenilor. Managementul studiază (ăn vederea eficientizării) comportamentul oamenilor. Singura nuanță care ar distinge Etica de Management este faptul că Etica este preponderent constatativă și sugestivă, în timp ce Managementul este discursul despre impunerea unor decizii referitoare la comportamentele umane pe un areal delimitat. Dar această nuanță nu justifică și nu permite folosirea sintagmei ”etică managerială”, pe care o consider pleonastică. Este ca și cum s-ar vorbi despre ”comportamentul comportamental”… Mai mult, aprecierea că Etica este ”o știință” (p. 80) mi se pare abuziv și nefondat. Doar marxismul pretindea că filosofia marxistă (etica fiind inclusă) este o știință… Lipsa capacităților predictive, a posibilității de a efectua experimente etc. nu permit atribuirea acestei caracterizări (științificitate) unor simple demersuri de raționalizare și eficientizare a comportamentelor umane.

 

Dilemele etice (un subiect preferat pentru mine) sunt tratate raportate la mediul de afaceri. După o binevenită definire a ceea ce înseamnă dilema etică, autoarea invocă imoralitatea, pusă în balanță și în antiteză cu beneficiile aduse. Am precizat deja, nu există comportamente imorale în general, ci doar comportamente ce ar putea fi considerate neadecvate că către un evaluator sau altul (deși alți evaluatori vor susține și chiar vor demonstra că același comportament este unul adecvat. Este cazul proceselor (civile sau penale) în care doi avocați susțin despre una și aceeași faptă că este bună, respectiv rea. Dreptul este etică aplicată, iar managementul este (ne)aplicarea regulilor și a legilor în vederea maximizării profitului. Dintre dilemele etice pe care le discut cel mai frecvent la cursurile mele amintesc aici Dilema deținuților, într-o variantă diferită de cea din manualele de logică. Practic, doi deținuți hotărâți să evadeze au mereu de ales între cooperare și non-cooperare (sau chiar trădare, ca forma cea mai perversă a non-cooperării). Trădarea (și încă trădarea înțelegerilor de cooperare) este singura care maximizează profitul. Mulți studenți cad în capcana de a crede că modelul deținutului care promite cooperarea și care apoi trădează este cel optim, devreme ce maximizează profitul. Este și cazul miliardarilor de carton, a politicienilor traseiști, a partenerilor infideli etc. După trăirea iluziei cîștigului maxim urmează însă reluarea jocului, care pornește de la alte date ale problemei (trădătorul fiind tratat ca atare, adesea izolat sau acceptat doar de alți trădători, care nu vor ezita să-l trădeze și să-l facă pierdant). În aceste dileme etice/ comportamentale nu încape discuția despre ”imoralitate”, deoarece într-o societate de hoți ”imoral” ar fi să nu furi. Așadar, binele și răul sunt doar chestiuni relative la un context cultural dat. În România este imoral să mănânci câini sau pisici, dar în alte țări acest lucru este la ordinea zilei, nefiind nicidecum considerat un lucru ”rău”.  În lipsa unor foarte concrete studii de caz care să ilustreze și să explice mai clar ce este o dilemă etică și care ar fi consecințele posibile ale acțiunilor alternative, autoarea face apel la o excelentă poezie a lui Virgil Carianopol, pe care, de dragul conținutului acesteia, o voi reda mai jos:

 

Contradicții (fragment)

 

de Virgil Carianopol

 

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,

Dar și amaruri ce-ndulcesc.

Sunt nedreptăți care îndreaptă,

Dreptăți care nedreptățesc.

 

Sunt multe contradicții, multe:

Sunt uri adânci ce nasc iubiri,

Sunt suferinți ce-aduc lumină

Și fericiri nefericiri!…

 

Literatura (cu povești care au ca eroi finanțiși, manageri, antreprenori, proprietari etc.) este bogată în ”studii de caz” ce pot fi utilizate pe post de material de analiză pentru studenți. Mă bucur, aici, să găsesc în doamna Mirela Popa o adeptă a predării unor discipline (aparent) anoste cu ajutorul unor exemple din literatură. Cred că un schimb de ”experiență” pe această temă ar fi reciproc benefică.

 

În privința rezolvării dilemelor etice (comportamentale), totul se reduce, în ultimă instanță la gândire, simțire și decizii de acțiune, adică la … management. Autoarea recomandă folosirea metodei decizionale în zece pași a lui Pekel și Wallace (1998), dar și aplicarea regulii de aur: ”ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” (expresie pe care am găsit-o și în lucrarea Oanei Matei, de la Arad, lucrare necitată de Mirela Popa. O doar o întâmplare/ coincidență?). Deși aplicarea acestei reguli este dezirabilă, cred că arareori decidenții fac apel la ea… Un text de interes pentru decidenții care au mereu de ales între ”bine” și ”rău” este interviul cu Paul Bloom (http://www.samharris.org/blog/item/the-roots-of-good-and-evil/#sthash.8HP2gVXj.gbpl).

 

Utilizarea termenului de ”moral” în exces face ca acesta să aibă soarta altor cuvinte distruse de hiperuzaj (social, știință, politic(ă) etc.). Astfel, pentru mine, de ex. expresia ”stadiul dezvoltării morale a decidentului” nu îmi comunică absolut nimic… La fel și ”conștiință morală”, ”judecată morală”, ”decizie imorală”, ”standarde morale” etc.

 

Delicatul subiect (generator de controverse) ”Relativismul în etică” nu este ocolit de Mirela Popa (p. 83).  Relativismul în general este îmbrățișat de postmoderniști, iar eu unul sunt dintre aceștia. Autoarea pare a da drept de cetate relativismului, dar în finalul discuției invocă posibilitatea apariției unor ”decizii imorale” (?!) tocmai ca urmare a lipsei de consecvență a decidentului… Personal, cred că tocmai inconsecvența este proba flexibilității și adaptabilității managerului. Aplicarea de soluții rigide, după scheme de gândire în ”n” pași sau conform regulii cutare și cutare nu poate duce la performanță managerială. Spre ex., trimiterea unor salariați în șomaj este o decizie ”morală” (adică ”bună” în traducerea mea) sau ”imorală” (adică ”rea”), în funcție de contextul economic real, de performanța firmei, de cultura angajaților, de nivelul de trai, de mărimea indemnizației de șomaj etc. Răspunsul este, întotdeauna contextual, cultural, comportamental. Solomonicul răspuns (Depinde!) este foarte potrivit dilemei de mai sus. În consecință, sintagma ”decizie etică/ morală” folosită de autoare nu este clarificatoare pentru managerul doritor de performanță pe termen lung.  Ca o mică incursiune în istoria doctrinelor etice, Mirela Popa prezintă cinci tipuri mai frecvente de abordări: a) utilitaristă; b) universalistă; c) distributivă; d) a virtuților și a principiilor morale; e) individualistă. Personal, sunt adeptul abordării individualist-utilitariste – Adam Smith și Jeremy Bentham (doar aparent aceste două abordări sunt antitetice, eu le consider complementare), ele fiind cel mai puțin ipocrite, deși apar drept cinice și ultraegoiste. Cel mai criticat de mine în ultimile decenii (inclusiv în referatele pentru teza de doctorat în etică) este Immanuel Kant cu afirmația sa că omul trebuie să fie întotdeauna scop și niciodată mijloc.  (Cf. Oana Matei (Arad), ”Etica principiu – abordarea deontologică în administrația publică” http://revad.uvvg.ro/files/nr1/Articol%201%20-%20Oana%20Matei.pdfImperativul categoric în cea de-a treia sa formulare (trebuie să tratezi umanitatea, atât în persoana ta cât şi a oricărei alteia totodată ca scop şi niciodată numai ca mijloc) instituie faptul că omul nu trebuie tratat niciodată ca mijloc, ci doar ca scop”, p. 6.). În concepția mea, sintetizată în  Metodologia Scop Mijloc, este aceea că principalul mijloc pentru atingerea scopurilor omului este omul însuși, individul concret, în carne și oase, conștient că natura umană îi conferă posibilitatea de a-și propune scopuri de atins și lijloace de a le atinge: mai întâi, omul care își propune un anumit scop se folosește pe el însuși atât pentru stabilirea scopului cât și pentru urmărirea și evaluarea atingerii sale; apoi, omul se folosește întotdeauna de alți oameni (direct sau indirect) pentru atingerea scopurilor sale. Simplu fapt că folosește o unealtă făurită de alt om, înseamnă că făuritorul uneltei este mijloc pentru atingerea scopului celui care l-a formulat sau l-a impus. În ce privește a patra abordare (numită ”a principiilor morale”), aceasta mi se pare a fi una inventată, așa ca să fie, să existe, să afle lumea de ea…, nefiind decât însă decât o extensie sau o subliniere a eticii kantiene a datoriei. De altfel, singurii ”reprezentanți” ai acestei abordări, citați de Mirela Popa, sunt românii Crăciun, Morar & Marcoviciuc (2005) cu lucrarea lor ”Etica afacerilor”.  Cât despre abordarea distributivă a lui John Rawls, aceasta este doar o subliniere a ideii că justiția nu este decât etică aplicată. Imediat după 1990 în Estul Europei s-au distribuit masiv cărțile lui Rawls, probabil și în ideea sprijinirii tranziției către statul de drept. Prin urmare, abordarea utilitaristă combinată cu cea individualistă fac casă bună cu Metodologia Scop Mijloc, fiind abordările cel mai des întîlnite într-o economie eficientă bazată pe libertatea agenților.

 

Discuția despre ”Codurile de etică” (p. 91) este binevenită, acestea luând locul ”Codului bunelor maniere” din perioada premodernă și a zorilor modernismului. Postmodernitatea a ajuns la concluzia că fiecare individ are libertatea să se poarte cum vrea în familie sau pe stradă (evident,  depășirea limitelor bunului simț fiind rapid sancționată de semeni sau chiar de oamenii de ordine, dar noua realitate economică – aceea că marea majoritate a populației este implicată – într-un fel sau altul – în organizații, iar acestea au șanse mai mari de a performa dacă vor impune anumite standarde comportamentale, atitudinale și interacționale. Dar, așa cum corect subliniază autoarea capitolului, de la a avea coduri, a le face cunoscute și a cere să fie respectate și până la transformarea acestora în factori ai performanței organizaționale este, adesea, o cale lungă. Aș exemplifica cu Codurile etice din universitățile românești: acestea există, conform legii, dar comportamentele incorecte, ilegale și antiperformanță apar mereu, plagiatul fiind o plagă de natură etică ce ”strălucește” prin frecvență, dar și prin ”naturalețea” și ”blândețea” cu care este majoritar acceptată. Cazurile prof univ. Ioan Mang, fost ministru al educației, și a lectorului univ Victor Ponta, fost ministru interimar al educației și actual prim ministru al Guvernului arată că în România plagiatul este acceptat tacit, fiind tratat ca o conduită firească, normală… Cea mai bună dovadă a faptului că lipsa respectului față de proprietatea intelectuală este, la noi, norma iar respectul față de aceasta este excepția este reacția celor care se simt vizați de legislația antiplagiat: ”da ce, nu toți fac la fel?”. Și o dovadă recentă: un deputat de la Tg Jiu (nomina odiosa!) a propus în Parlament un proiect de lege prin care se acceptă furtul numit ”involuntar”. Sancta simplicitas! Mai este oare de mirare că europenii occidentali ne privesc și primesc cu maxime rezerve, tocmat datorită acestui ”specific moral românesc”: lipsa respectului față de proprietatea (intelectuală) personală (unii numesc acest specific cu un singur cuvânt: hoție).  Nu întâmplător Mirela Popa încheie acest capitol despre ”Responsabilitatea socială și etica” cu trei paragrafe despre ”Monitorizarea prevederilor eticii” (p. 92), ”Trainingul pe probleme de etică și responsabilitate socială” (pp. 92 – 93) și ”Dezvoltarea climatului moral” (pp 93 – 94). Din păcate, se poate constata că cu cât se scrie/ vorbește mai mult despre responsabilitate, etică și moralitate, cu atât aceste aspecte sunt mai ignorate, rejectate, încălcate.  Numirea unor ”ofițeri de etică” (sugerată de autoare) poate cel mult să mai scadă eficiența actelor productive, prin încărcarea costurilor și a schemei de personal, dar – pe fondul unei educații și culturi tot mai precare la noi – activitatea acestora va fi, cu certitudine, blocată și minimalizată. (Vezi, mai pe larg, opinia mea în legătură cu propunerea lui Valentin Mureșan de a plasa cât mai mulți absolvenți de filosofie/ etică în organizațiile specializate pe afaceri – în finalul primei părți a acestei recenzii). Cazurile de plagiat amintite mai sus au trecut prin niște ”Comitete de etică” care au formulat verdicte alambicate cum că nu există suficiente evidențe referitoare la un eventual plagiat (cel puțin în cazul Ponta). L-am întrebat, în scris, pe Adrian Năstase, profesorul conducător de doctorat care a girat modul în care a fost elaborată teza doctorandului Victor Viorel Ponta, dacă se simte cât de cât vizat/ implicat de acuzațiile de plagiat adresate pupilului său, iar răspunsul… nu a venit. În aceste contexte sulfuroase, a vorbi/ scrie despre ”Dezvoltarea climatului moral” în organizații (în sensul de climat de corectitudine, sintagma ”climat moral” fiind lipsită de sens concret, trimițând vag la ideea de ”climat comportamental”) pare a fi o glumă cinică… Școala românească în general este prima școală a corupției și a formării lipsei de respect față de valori, de proprietate, de merite. Cu alte cuvinte, îndemnul autoarei ca ”managerii să manifeste permanent un comportament etic” (etic folosit aici, probabil, în sensul de corect, corespunzător, bun, frumos) sună cam a lozincă goală, atât timp cât realitățile înconjurătoare îndeamnă profesorii și studenții, managerii și angajații să aibă comportamente de cu totul altă factură.

 

Aș fi dorit ca autoarea să-și formuleze și opiniile personale referitoare la subiectul tratat și la punctele de vedere ale altor autori. Tipul de scriitură ”științifică” prin care cititorul este informat cum că ”unii zi că… că…., alții zic că… că…”, fără a comunica și poziția personală mi se pare cel puțin nerecomandabil. Atitudinea presupus neutră, neimplicată și fără exemplificări din cotidianul imediat face ca și studentul cititor să trateze cu superficialitate acest subiect important, caracterizându-l cu cuvinte ca: ”Vorbe”!, ”Teorii”!, ”Aiureli”!. Îmi imaginez o scenă/ situație în care un student cuviincios și doritor să afle mai multe de la cel care le predă un curs despre responsabilitate și etică să ridice mîna și să întrebe: ”Doamna profesoară, după părerea dumneavoastră, faptul că un doctorand copie 84 de pagini dintr-o altă carte de drept penal fără să prelucreze materialul și fără să citeze autorul real al acestei cărți, este calificabil drept plagiat?”. La care doamna profesoară, ușor iritată de concretețea întrebării ar răspunde înalt acdemic și pedagogic: ”Da eu de unde să știu? Că doar nu predau drept penal!”.  Alung din minte această imagine posibilă pentru a rămâne cu partea pozitivă a lucrurilor: materialul prezentat este doar un prim pas în discutarea și dezbaterea ulterioară, în cursuri și seminarii speciale a unor cazuri foarte concrete, cu jocuri de roluri, cu teste de comportament în situații limită, cu incitarea la gândire proprie, creativă și inovativă etc. etc.

 

În pofida sublinierii unor dezacorduri cu punctele de vedere prezentate, cu terminologia folosită și cu lipsa exemplificărilor concrete consider că această primă Parte a cărții de Management  a autorilor clujeni de la UBB este o apariție meritorie și demnă de a fi dezvoltată. Citându-l pe Carianopol, îi rog pe autorii cărții, Părții și capitolului 4, să accepte aceaste critici formulate până acum drept ”amaruri ce-ndulcesc”. M-am bucurat că doamna Mirela Popa a reacționat la apariția primei părți a acestei recenzii și sper ca dialogul nostru să continue la modul cel mai concret posibil. Nu exclud ca dialogurile cu autorii să se concretizeze într-o viitoare colaborare pe teme deja sugerate. Redau mai jos începutul dialogului cu doamna Mirela Popa, ca pe o încurajare a continuării acestui început:

 

Buna ziua!
Mii de mulţumiri pentru timpul pe care îl „consumaţi” pentru a citi cartea/manualul de „Management. Concepte, tehnici, abilităţi, Presa Universitară Clujeană, 2013”.
Abia acum am vazut recenzia Dvs. (prima parte) şi recunosc că nu am citit-o în întregime, ci „pe sărite”. Îmi voi aloca timpul necesar în zilele următoare. Îmi plac şi găsesc utile cuvintele: critică constructivă, puncte de vedere diferite, erori, lipsuri etc.
Domunule prof. Liviu Drugus, eu vă rămân îndatorată şi recunoscătoare, indiferent de cât de multe greşeli/erori de-ale mele veţi scoate în evidenţă. Mă bucur că există cineva care ridică semne de întrebare, îmi critică scrierile şi ideile/cunoştinţele, îşi expune deschis şi sincer opiniile. Evident, sunt dispusă să le „mestec” cu mare atenţie şi interes. Sunt convinsă că cele mai multe critici sunt pertinente şi valoroase. Desigur, am o „sită” prin care sper să treacă cât mai multe opinii exprimate de Dvs. în recenzie. Ştim cu toţii că putem privi un lucru/proces/fenomen etc., şi să vedem lucruri total diferite. E bine să privim din mai multe unghiuri şi să ne bucurăm de complexitatea şi incertitudinea acestei lumi.
Domunule prof. Liviu Drugus am deja multe întrebări pe care doresc să vi le adresez. Desigur, aştept să încheiaţi recenzia.
Va mulţumesc!
Mirela Popa (autor a cinci capitole din carte, deci, nu neapărat principalul autor)

Reply

Stimată doamnă Mirela Popa,

Și eu mulțumesc pentru faptul că nevinovata mea recenzie nu v-a lăsat rece. Dacă veți dori să primiți imediat orice postare a mea pe acest blog (inclusiv viitoarea parte a recenziei) dați un click pe Follow și lăsându-vă adresa acolo, veți fi abonată și la alte postări ce pot fi (fie chiar doar tangențial) utile dumneavoastră și dialoguului generator de cunoaștere. Înțeleg și agreez truismul că misterul ține de însăși esența femininului, dar aș fi și eu curios să știu mai multe despre dumneavoastră (ce discipline predați, ce proiecte de cercetare aveți, ce cărți aveți de gând să scrieți), lucruri pe care mi le puteți scrie aici sau pe adresa de la finalul recenziilor mele. Cred că am subliniat deja că nu consider cele afirmate de mine drept adevăruri definitive. Ele pot fi criticate sau amendate, acceptate sau respinse, dar aș vrea ca toate astea să fie făcute la fel de transparent și clar cum încerc și eu să o fac. Am nevoie de opiniile dumneavoastră referitoare la MSM, etică, funcțiile managementului și conținutul lor etc. Altfel, cam greu să vorbim despre dialog… Sper că și studenții pot fi atrași în acest dialog, având, adesea, șansa generării de idei noi sau de a nu judeca prin prisma acceptării sau respingerii unor modele ”sacrosancte”. Vă rog să nu așteptați prea mult pentru a-mi adresa multele întrebări/ critici/ aprecieri etc.  Cu precizarea că sunt un fan – Cluj, suporter al candidaturii Clujului la titlul de capitală europeană în 2021 și cititor consecvent al revistei Tribuna (cred că am dedicat deja vreo 5-6 postări articolelor din Tribuna, pe care le găsiți chiar pe acest blog (Recenzii articole). Urmăresc Transilvania Live! și cred că au un management bun, cu ziariști adevărați (asta o spune ziaristul profesionist din mine). Cu prietenie, LD

 

Desigur, au existat și alte reacții și dialoguri cu cititori ai recenziei. Sper să fie și mai numeroase de caum încolo. Lipsa prezenței studenților din aceste dialoguri mă îngrijorează cel mai mult. De asemenea, lipsa reacțiilor din partea managerilor profesioniști (includ aici și rectorii) face ca finalitatea cărților și a recenziilor/ comentariilor pe marginea lor  să fie pusă serios sub semnul întrebării. România nu este doar o țară afectată serios de criză, ci este o țară care are un sistem de educație de slabă calitate, cercetarea continuând să fie o cenușăreasă… Din punctul meu de vedere, dialogul ideilor și încurajarea opiniilor este primul și cel mai la îndemână instrument pentru revenirea educației și cercetării pe locuri rezonabile în lume (dacă în anul 2011 cele mai bune universități din România se aflau pe locuri cu numărul 600, acum lucrurile au devenit și mai grave, aceste universități ajungând pe locurile 800, în pofida unor creșteri cantitative.

 

 

 

(Va urma)

 

Liviu Drugus                          15  noiembrie 2013                Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.ro     www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus

 

Book Essay “The End of Science. Facing the limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age”. By John Horgan, Little, Brown and Company, London, 1996. ISBN: 0 316 64052 2


1
Liviu Drugus

George Bacovia University, Bacau, Romania
liviu.drugus@ugb.ro
liviusdrugus@yahoo.com
http://www.liviudrugus.ro

As some readers of my previous book essays and book reviews may remember, I use the opportunity of reviewing a book to present also my own ideas on the general issue treated in the book reviewed. As Horgan himself declared he is not against science as such, but against some excesses and false pretentions of it. John Horgan, the author of ―The End of Science‖ received not only positive reviews to his book. But a very good thing I need to put firstly in this book essay was the feedback John Horgan felt necessary to put at the end of the book (pp.267-281). This simple fact underlies the idea that any de-mythization of science, of religious fundamentalist beliefs or of any other rigid ideatic systems may be done especially by a permanent dialog. I tried to obtain some clarifications directly from Horgan, and to continue the dialog, but I wasn‘t as lucky as he was when he interviewed some famous scholars for obtaining clarifications from themselves. Maybe in other life… John Horgan names the detached attitude towards science as ―ironic science‖ and his view on science is an ironic one. The ―classic‖/ modern science is too serious to be believed anymore…The postmodern science is de-structuring the modern science and ironically asks: and that is all? Only for that some would consider this knowledge as deserving to be infinitely repeated, respected and recognized as permanent values and disseminated to the new generations?

From immemorial times philosophers and researchers looked for the Answer. Historically speaking, ―It was in the summer of 1989 … that I began to think seriously about the possibility that science, pure science, might be over‖ (p.1) confessed Horgan at the beginning of his book. Horgan interviews prominent figures/ fathers of the strong, perennial and still en vogue disciplines like: physics, cosmology, evolutionary biology, social science, neuroscience, chaoplexity (chaos theory and complexity theory viewed as one), limitology, scientific theology
2
and philosophy. The superstring theory was called by some ironic physicists as ―a theory of everything‖. Those who lived in the former Communist countries may remember that Marxism was a ―theory of everything‖, though Marx himself would have strongly rejected such a stupid thing. Brian Greene, the promoter of superstring theory, had become a kind of Messiah announcing another revolution in physics, after quantum theory and relativity theory. ‖The mathematical structure of string theory was so beautiful and had so many miraculous properties that it had to be pointing toward something deep‖ (Schwartz, 2000). The depth of hidden things is a good excuse for not finding the essence of our cosmic existence. Instead of scientific proofs for strange theories, their authors and promoters underlined their beauty and symmetry. In her paper ―The elegance of The Elegant Universe: unity, beauty, and harmony in Brian Greene‘s popularization of superstring theory‖, Rachel Edford elegantly describe string theory that could be an answer to the quest of unification in science… Esthetics seems to be a way to cover the lack of experimental verification: It‘s not true, but you may observe how nice it is…In my opinion, invisible physics is very similar with invisible psychics (i.e. psyschology). Many of new visions (e.g. transdisciplinarity in Basarab Nicolescu‘s description) are based on something invisible (the hidden middle or the third included). Horgan‘s technique is to put the authors of well known theories to recognize that their theories are either incomplete, or not very useful and not necessary to be part of the Answer. I think that in every dialog it is compulsory to test if the meanings of the used words are quite clear and common to all the participants. Otherwise, it may happen to find out that every participant had different meanings in their minds. Here it is the definition of ―science‖ as it was used by John Horgan: ―By science (Horgan‘s italics) I mean not the applied science, but science at its purest and grandest, the primordial human quest to understand the universe and our place in it. Further research may yield no more great revelations or revolutions, but only incremental, diminishing returns.‖ (p.6). The practical consequences of this lack of concrete profitability has direct implications to the ―scientist‘ class‖ that feel uncomfortable to see their activity is less and less appreciated: ―When a given field of science begins to yield diminishing practical returns, scientists may have less incentives to pursue their research and society may be less inclined to pay for it. (p. 11). Here it comes a financial conclusion and decision. All ―scientists‖ claim for more and more money allocated to their activity but many of them simply do not have new ideas… In other words, Horgan is optimistic about technological progress, but is pessimistic about new and historical changes in the theoretical corpus of science. The very first conclusion of this Horganian definition of science may suggest the idea that any investment in theoretical research is quite non-useful… The structure of the book is putting together a number of fields whose results are considered as doubtful and/ or waste of time. These fields (with a ―The End of…‖ before) are: Progress, Philosophy, Physics, Cosmology, Evolutionary Biology, Social Science, Neuroscience, Chaoplexity, Limitology, and Scientific Theology (the Machine Science). It is interesting to note that Horgan speaks about Social Science and not about Social Sciences. No end (is announced in Horgan‘s book) for Chemistry….; may be in a revised and completed edition. (These days John Horgan is working on another book concerning the eternal issue of world peace).
The end of science is explained by Horgan with logical tools: ―If one believes in science, one must accept the possibility – even the probability – that the great era of scientific discovery is over‖ (p.6) It comes from here that JH considers science as a kind of ideology – a set of beliefs that help to attain specific interests. In this case, JH is a follower of Daniel Bell… Anyway, to write and to argue that a noble preoccupation as is scientific research is going to die is quite uncomfortable for most of us. Last year (July 2009), I attended at Romanian Academy a seminar on ―the state of economics‖ whose conclusion was that there is no science called Economics. It was a ―quarrel‖ among econometricians and political economists with the result that no one could refute the accusation of not doing science… Both of them were right! This
3
remembered me of JH‘s assertion that ―The common strategy of the strong scientist is to point to all the shortcomings of current scientific knowledge, to all the questions left unanswered‖ (p.7). The dissatisfaction of JH towards the results of science is determining him to express a utopian thought: ―…one day we humans will create intelligent machines that can transcend our punny knowledge. In my favorite version of this scenario, machines transform the entire cosmos into a vast, unified, information-processing network. All matter becomes mind. This proposal is not science, of course, but wishful thinking.‖ (p.8). It is surprisingly to discover in the protestant Horgan a classicist orthodox industrialist mechanicist… This short book essay is followed by a longer interview with John Horgan and I thank very much to the Editor who accepted to reprint this material in ETC. References
Drugus, Liviu (2009), How scientific are Social Sciences? Economy Transdisciplinarity Cognition, 1(2009) 7 – 9. See http://www.ugb.ro/etc/etc2009no1/edit.pdf Edford, Rachel (2007), The elegance of The Elegant Universe: unity, beauty, and harmony in Brian Greene‘s popularization of superstring theory, Public Understanding of Science, 16 (2007) 441–454 Schwarz, J. (2000) review of B. Greene, The Elegant Universe, in American Journal of Physics 68(2): 199–200.
Schick, Theodore Jr. (1997) The End of Science? In: Skeptical Inquirer, March-April 1997 http://www.csicop.org/si/9703/end.html#author , Feyerabend, Paul (1975) Against Method, London, Verso
EDGE 16 — May 6, 1997 THIRD CULTURE „THE END OF HORGAN?” „Why I Think Science Is Ending” A Talk by John Horgan
Over the few months during which I’ve been following this website, various contributors have
4
said various things about my book „The End of Science”. These comments reflect some confusion about what it was that I really said. I therefore thought it might be useful for me to present a succinct summary of my end-of-science argument as well as a rebuttal of 10 common counter-arguments. THE REALITY CLUB John Horgan responds to Kevin Kelly and George Johnson Kevin Kelly, George Johnson, Ernest B. Hook, Paul Davies, and Lee Smolin on Horgan THIRD CULTURE „THE END OF HORGAN?” „Why I Think Science Is Ending” A Talk by John Horgan In his 1966 book The End of Science , John Horgan contends that science‹and particularly pure science rather than applied science, technology and medicine‹is coming to an end. This controversial hypothesis, which has received wide attention, has at once been greeted by consternation by many (but certainly not all) in the scientific community while giving comfort to those who want anything to do with science and technology to go away. In The Third Culture (1995), I write about ” scientists and other thinkers in the empirical world who, through their work and expository writing, are taking the place of the traditional intellectual in rendering visible the deeper meanings of our lives, redefining who and what we are.” Horgan would disagree. In addition, he would take issue with many of the people in my book as well as other scientists I admire and respect. And yet we get along. What I particularly like about him is his pugilistic approach to life. John Horgan is a challenge. „WHY I THINK SCIENCE IS ENDING” A Talk by John Horgan Over the few months during which I’ve been following this website, various contributors have said various things about my book The End of Science. These comments reflect some confusion about what it was that I really said. I therefore thought it might be useful for me to present a succinct summary of my end-of-science argument as well as a rebuttal of 10 common counter-arguments. This posting is based both on talks that I’ve given recently and on an afterword that I wrote for the paperback edition of my book, which is being published in mid-May by Broadway Books.
My claim is that science is a bounded enterprise, limited by social, economic, physical and
5
cognitive factors. Science is being threatened, literally, in some cases, by technophobes like the Unabomber, by animal-rights activists, by creationists and other religious fundamentalists, by post-modern philosophers and, most important of all, by stingy politicians. Also, as science advances, it keeps imposing limits on its own power. Einstein’s theory of special relativity prohibits the transmission of matter or even information at speeds faster than that of light. Quantum mechanics dictates that our knowledge of the microrealm will always be slightly blurred. Chaos theory confirms that even without quantum indeterminacy many phenomena would be impossible to predict. And evolutionary biology keeps reminding us that we are animals, designed by natural selection not for discovering deep truths of nature but for breeding. All these limits are important. But in my view, by far the greatest barrier to future progress in science‹and especially pure science‹is its past success. Researchers have already created a map of physical reality, ranging from the microrealm of quarks and electrons to the macrorealm of planets, stars and galaxies. Physicists have shown that all matter consists of a few basic particles ruled by a few basic forces. Scientists have also stitched their knowledge into an impressive, if not terribly detailed, narrative of how we came to be. The universe exploded into existence roughly 15 billion years ago and is still expanding outwards. About 4.5 billion years ago, the debris from an exploding star condensed into our solar system. Sometime during the next few hundred million years, single celled organisms emerged on the earth. Prodded by natural selection, these microbes evolved into an amazingly diverse array of more complex creatures, including Homo sapiens. I believe that this map of reality that scientists have constructed, and this narrative of creation, from the big bang through the present, is essentially true. It will thus be as viable 100 or even 1,000 years from now as it is today. I also believe that, given how far science has already come, and given the limits constraining further research, science will be hard-pressed to make any truly profound additions to the knowledge it has already generated. Further research may yield no more great revelations or revolutions but only incremental returns. The vast majority of scientists are content to fill in details of the great paradigms laid down by their predecessors or to apply that knowledge for practical purposes. They try to show how a new high-temperature superconductor can be understood in quantum terms, or how a mutation in a particular stretch of DNA triggers breast cancer. These are certainly worthy goals. But some scientists are much too ambitious and creative to settle for filling in details or developing practical applications. They want to transcend the received wisdom, to precipitate revolutions in knowledge analogous to those triggered by Darwin’s theory of evolution or by quantum mechanics. For the most part these over-reachers have only one option: to pursue science in a speculative, non-empirical mode that I call ironic science. Ironic science resembles literature or philosophy or theology in that it offers points of view, opinions, which are, at best, „interesting,” which provoke further comment. But it does not converge on the truth.
One of the most spectacular examples of ironic science is superstring theory, which for more than a decade has been the leading contender for a unified theory of physics. Often called a
6
„theory of everything,” it posits that all the matter and energy in the universe and even space and time stem from infinitesimal, string-like particles wriggling in a hyperspace consisting of 10 (or more) dimensions. Unfortunately, the microrealm that superstrings allegedly inhabit is completely inaccessible to human experimenters. A superstring is supposedly as small in comparison to a proton as a proton is in comparison to the solar system. Probing this realm directly would require an accelerator 1,000 light years around. Our entire solar system is only one light day around. It is this problem that led the Nobel laureate Sheldon Glashow to compare superstring theorists to „medieval theologians.” How many superstrings can dance on the head of a pin? There are many other examples of ironic science that you have probably heard of, in part because science journalists like myself enjoy writing about them so much. Cosmology, for example, has given rise to all kinds of theories involving parallel universes, which are supposedly connected to our universe by aneurisms in spacetime called wormholes. In biology, we have the Gaia hypothesis of Lynn Margulis and James Lovelock, which suggests that all organisms somehow cooperate to ensure their self-perpetuation. Then there are the anti-Darwinian proposals of Brian Goodwin and Stuart Kauffman, who think life stems not primarily from natural selection but from some mysterious „laws of complexity” that they have glimpsed in their computer simulations. Psychology and the social sciences, of course, consist of little BUT ironic science, such as Freudian psychoanalysis, Marxism, structuralism and the more ambitious forms of sociobiology. Some observers say all these untestable, far-fetched theories are signs of science’s vitality and boundless possibilities. I see them as signs of science’s desperation and terminal illness. That’s my argument, in a nutshell. Now let me go through the most common objections. 1. That’s What They Thought 100 Years Ago. Nine times out of 10, when I give my end of science spiel‹whether to a Nobel laureate in physics or to some poor soul that I’m trapped at a cocktail party‹the response is some variation of, „Oh, come on, that’s what they thought 100 years ago.” The reasoning behind this response goes like this: As the 19th century wound down, scientists thought they knew everything. But then Einstein and other physicists discovered relativity and quantum mechanics, opening up vast new vistas for modern physics and other branches of science. The moral is that anyone who predicts science is ending will surely turn out to be as short-sight ed as those 19th-century physicists were. Another popular anecdote involves the U.S. patent commissioner who, sometime in the 19th century, supposedly quit his job because he thought everything had been invented. First of all, both of these tales are simply not true. No American patent official ever quit his job because he thought everything had been invented. And physicists at the end of the last century were engaged in debating all sorts of profound issues, such as whether atoms really exist.
What people are really implying when they say „that’s what they thought 100 years ago” is that, because science has advanced so rapidly over the past century or so, it can and will continue to do so, possibly forever. This is an inductive argument, and as an inductive argument it is deeply flawed. Science in the modern sense has only existed for a few hundred years, and its most
7
spectacular achievements have occurred within the last century. Because we were all born and raised in this era of exponential progress, we simply assume that it is an intrinsic, permanent feature of reality. But viewed from an historical perspective, the modern era of rapid scientific and technological progress appears to be not a permanent feature of reality but an aberration, a fluke, a product of a singular convergence of social, intellectual and political factors. Ask yourself this: Is it really more reasonable to assume that this period of extremely rapid progress will continue forever rather than reaching its natural limits and coming to an end? 2. Answers Always Raise New Questions. It is quite true that answers always raise new questions. But most of the answerable questions raised by our current theories tend to involve details. For example, when, exactly, did our ancestors begin walking upright? Was it three million years ago, or four million? On which chromosome does the gene for cystic fibrosis reside? The answers to such questions may be fascinating, or have enormous practical value, but they merely extend the prevailing paradigm rather than yielding profound new insights into nature Other questions are profound but unanswerable. The big bang theory, for example, poses a very obvious and deep question: Why did the big bang happen in the first place, and what, if anything, preceded it? The answer is that we don’t know, and we will never know, because the origin of the universe is too distant from us in space and time. That is an absolute limit of science, one forced on us by our physical limitations. There are lots of other unanswerable questions. Are there other dimensions in space and time in addition to our own? Are there other universes? Then there is a whole class of what I call inevitability questions. Just how inevitable was the universe, or the laws of physics, or life, or life intelligent enough to wonder how inevitable it was? Underlying all these questions is the biggest question of all: Why is there something rather than nothing? None of these inevitability questions are answerable. You can’t determine the probability of the universe or of life on earth when you have only one universe and one history of life to contemplate. Statistics require more than one data point. So, again, it is true that answers always raise new questions. But that does not mean that science will never end. It only means that science can never answer all possible questions, it can never quench our curiosity, it can never be complete. Unanswerable questions, by the way, are what give rise to superstring theory, Gaia, psychoanalysis and other example of ironic science, as well as all of philosophy. 3. What About Life on Mars? The day the life on Mars story broke last August, I walked into my office at Scientific American, and several colleagues immediately came up to me with big smirks and said, „So, what does Mr. No More Big Discoveries say now?”
As I said in my book, the discovery of extraterrestrial life would represent one of the most thrilling findings in the history of science. I hope to live long enough to witness such an event. But the so-called evidence presented last summer doesn’t even come close. It consists of some
8
organic chemicals and globule-shaped particles that vaguely resemble terrestrial microbes but which are subject to many alternative interpretations. Those scientists who are most knowledgeable about very old microfossils‹those who are the real experts in the origin of terrestrial life‹are also the most skeptical of the life-on-Mars interpretation. That’s a very bad sign. There is only one way we are going to know if there is life on Mars, and that is if we send a mission there to conduct a thorough search for it. Our best hope is to have a human crew drill deep below the surface, where there is thought to be enough liquid water and heat to sustain microbial life as we know it. It will be decades, at least, before we can muster the resources and money for such a project, even if society is willing to pay for it. Let’s say that we do eventually determine that microbial life existed or still exists on Mars. That would be fantastic, an enormous boost for origin-of-life studies and biology in general. But would it mean that science is suddenly liberated from all the limits that I have described? Hardly. If we find life on Mars, we will know that life arose in this solar system, and perhaps not even more than once. It may be that life originated on Mars and then spread to the earth, or vice versa. More importantly, we will be just as ignorant about whether life exists elsewhere in the universe, and we will still be facing huge obstacles to answering that question. Let’s say that engineers come up with a space transport method that boosts the velocity of spaceships by a factor of more than 10, to one million miles an hour. That spaceship would still require 3,000 years to reach the nearest star, Alpha Centauri. It’s possible that one of these days the radio receivers employed in our Search for Extraterrestrial Intelligence program, called SETI, will pick up electromagnetic signals‹the alien equivalent of Seinfeld‹coming from another star. But it’s worth noting that most of the SETI proponents are physicists, who have an extremely deterministic view of reality. Physicists think that the existence of a highly technological civilization here on earth makes the existence of similar civilizations elsewhere highly probable. The real experts on life, biologists, find this view ludicrous, because they know how much contingency‹just plain luck‹is involved in evolution. Stephen Jay Gould, the Harvard paleontologist, has said that if the great experiment of life were re-run a million times over, chances are it would never again give rise to mammals, let alone mammals intelligent enough to invent television. For similar reasons Gould’s colleague Ernst Mayr, who may be this century’s most eminent evolutionary biologist, has called the search for extra-terrestrial life a waste of time and money. The U.S. Congress apparently agrees with Mayr, because they terminated the funding for the SETI program three years ago. It’s now just getting by on private funds. 4. The Paradigm Shift Argument.
A surprising number of otherwise hard-nosed scientists, when confronted with the argument that science might be ending, start sounding like philosophical relativists, or social constructivists, or other doubters of scientific truth. They begin to sound, in other words, like the people who write for the postmodern journal Social Text, which last June was the victim of a hoax that was perpetrated by the New York University physicist Alan Sokal and subsequently made the front
9
page of The New York Times. According to these skeptics, science is a process not of discovery but of invention, like art or music or literature. We just think science can’t go any further because we can’t see beyond our current paradigms. In the future, we will submit to new paradigms that cause the scales to fall from our eyes and open up vast new realms of inquiry. This kind of thinking can be traced back to the philosopher Thomas Kuhn, who wrote the extremely influential book Structure of Scientific Revolutions, and who died last June. But modern science has been much less revolutionary‹much less susceptible to dramatic shifts in perspective‹than Kuhn suggested. Particle physics rests on the firm foundation of quantum mechanics, and modern genetics, far from undermining the fundamental paradigm of Darwinian evolution, has bolstered it. If you view atoms and elements and the double helix and viruses and stars and galaxies as inventions, projections of our culture, which future cultures may replace with other convenient illusions, then you are unlikely to agree with me that science is finite. If science is as ephemeral as art, of course it can continue forever. But if you think that science is a process of discovery rather than merely of invention, if you believe that science is capable of achieving genuine truth, then you must take seriously the possibility that all the great, genuine paradigm shifts are behind us. 5. End of Science Is Just Semantic Trickery My book had at least one serious shortcoming. In arguing that science will never achieve anything as fundamental as quantum mechanics or the theory of evolution, I should have said what I meant by „fundamental.” I’ll take a stab at that now. A fact or theory is fundamental in proportion to how broadly it applies both in space and in time. Both quantum mechanics and the theory of general relativity apply, as far as we know, throughout the entire universe at all times since its birth. That makes these theories truly fundamental. Technically, all biological theories are less fundamental than the cornerstone theories of physics, because biological theories apply‹as far as we know‹only to particular arrangements of matter that have existed on our lonely little planet for the past 3.5 billion years. But biology has the potential to be more meaningful than physics because it more directly addresses a phenomenon we find especially fascinating: ourselves. In his 1995 book Darwin’s Dangerous Idea, Daniel Dennett argued persuasively that evolution by natural selection is „the single best idea anyone has ever had,” because it „unifies the realm of life, meaning and purpose with the realm of space and time, cause and effect, mechanism and physical law.”
I agree. Darwin’s achievement‹especially when fused with Mendelian genetics into the new synthesis‹has rendered all subsequent biology oddly anticlimactic, at least from a philosophical perspective. Take developmental biology, which addresses the transformation of a single fertilized cell into a multicellular creature. In her review of my book for The New York Times, Natalie Angier expressed the hope that „unifying insights that illuminate pattern formation in the developing embryo” would disprove my end-of-science thesis. But according to the eminent British biologist Lewis Wolpert, those „unifying insights” may already be behind us. Wolpert was
10
recently quoted in Science as saying that „the principles of development are understood and all that remains is to fill in the details.” But this scientific triumph has unfolded virtually unnoticed by the public. One reason is that developmental biology is excruciatingly complicated, and most science writers avoid it. Natalie Angier is one of the few writers talented enough to make the subject fun to read about. But another reason that developmental biology does not attract more attention may be that its findings fit so comfortably within the broader paradigm of evolutionary theory and DNA-based genetics. It is „normal science,” to use the phrase favored by Kuhn. Normal science solves puzzles that are posed by the prevailing paradigm but does not challenge the paradigm’s basic tenets. In a way, all biology since Darwin has been normal science. Even Watson and Crick’s discovery of the double helix, although it has had enormous practical consequences, merely revealed how heredity works on a molecular level; no significant revision of the new synthesis was required. 6. The Chaoplexity Gambit Many modern scientists hope that advances in computers and mathematics will enable them to transcend their current knowledge and create a powerful new science. This is the faith that sustains the trendy fields of chaos and complexity. In my book I lump chaos and complexity together under a single term, chaoplexity, because after reading dozens of books about chaos and complexity and talking to scores of people in both fields, I realized that there is no significant difference between them. Chaoplexologists have argued that with more powerful computers and mathematics they can answer age-old questions about the inevitability, or lack thereof, of life, or even of the entire universe. They can find new laws of nature analogous to gravity or the second law of thermodynamics. They can make economics and other social sciences as rigorous as physics. They can find a cure for AIDS. These are all claims that have been made by researchers at the Santa Fe Institute. These claims stem from an overly optimistic interpretation of certain developments in computer science. Over the past few decades, researchers have found that various simple rules, when followed by a computer, can generate patterns that appear to vary randomly as a function of time or scale. Let’s call this illusory randomness „pseudo-noise.” A paradigmatic example of a pseudo-noisy system is the mother of all fractals, the Mandelbrot set, which is an icon of the chaoplexity movement. The fields of both chaos and complexity have held out the hope that much of the noise that seems to pervade nature is actually pseudo-noise, the result of some underlying, deterministic algorithm. But the noise that makes it so difficult to predict earthquakes, the stock market, the weather and other phenomena is not apparent but very real. This kind of noisiness will never be reduced to any simple set of rules, in my view.
Of course, faster computers and advanced mathematical techniques will improve our ability to predict certain complicated phenomena. Popular impressions notwithstanding, weather forecasting has become more accurate over the last few decades, in part because of improvements in computer modeling. But an even more important factor is improvements in
11
data-gatherin g‹notably satellite imaging. Meteorologists have a larger, more accurate database upon which to build their models and against which to test them. Forecasts improve through this dialectic between simulation and data-gathering. At some point, we are drifting over the line from science per se toward engineering. The model either works or doesn’t work according to some standard of effectiveness; „truth” is irrelevant. Moreover, chaos theory tells us that there is a fundamental limit to forecasting related to the butterfly effect. One has to know the initial conditions of a system with infinite precision to be able to predict its course. This is something that has always puzzled me about chaoplexologists: according to one of their fundamental tenets, the butterfly effect, many of their goals may be impossible to achieve. 7. What About the Human Mind? The human mind is by far the most wide open frontier for science, mainly because it is still so profoundly mysterious, in spite of all the advances of modern neuroscience. In his bestseller „Listening to Prozac” the psychiatrist Peter Kramer portrayed us as marching inexorably toward a Brave New World in which we can fine-tune our moods and personalities with drugs. This vision is a fantasy. What the scientific literature actually says is that Prozac and other so called wonder drugs are no more effective for treating depression and other common emotional disorders, statistically speaking, than the more primitive antidepressants, such as imipramine, which themselves are no more effective, statistically speaking, than talk therapy. Kramer was on firmer ground when he said, at the end of his book, that our understanding of our own minds is still „laughably primitive.” The question is, when, if ever, will that situation change? Last June I attended the annual meeting of the American Psychiatric Association in New York City, along with almost 20,000 other people. There were therapists there who still admit to being Freudians. And why not? No theory or treatment for the mind has been shown to be significantly better than psychoanalysis. Cheaper, maybe, but that’s not a scientific criterion. The hot, up-and-coming treatment for depression, and even schizophrenia and other disorders, is electroshock therapy, which can cause severe memory loss and other side effects. That does not seem like a sign of progress to me. The science of mind has‹in certain respects‹become much more empirical and less speculative since the days of Freud. We have acquired an amazing ability to probe the brain, with microelectrodes, magnetic resonance imaging, positron-emission tomography and the like. Maybe all this work will culminate in a great new unified theory of and treatment for the mind. But I suspect it won’t. What I think neuroscience can and will accomplish is correlating specific physiological processes in the brain to specific mental functions‹such as memory, perception and so forth‹in ever-finer detail. This kind of nitty-gritty, empirical research should have profound practical consequences, such as providing better ways to diagnose and treat mental illness.
But neuroscience will not deliver what so many philosophers and scientists yearn for. It will not solve all the ancient philosophical mysteries relating to the mind‹the mind-body problem, the problem of free will, the solipsism paradox, and so on. Nor will neuroscience demonstrate that consciousness is somehow a necessary component of existence, which is an idea that is alluring not only to New Agers but also to scientists and philosophers who should know better. This is a material world. We have all seen bodies without minds, but only psychics and psychotics have seen minds without bodies. The universe existed for billions of years before we
12
came along, and it will continue to exist for eons after we and our minds are gone. Psychologists, social scientists, neuroscientists and others seeking the key to the human psyche will periodically seize upon some „new” paradigm as the answer to their prayers. One paradigm that proves perennially alluring is Darwinian theory, which in its latest incarnation is called evolutionary psychology. But as crucial as it is for understanding life in general, Darwinian theory does not provide very deep insights into human nature, as I tried to show in „The New Social Darwinists,” published in the October 1995 Scientific American. Darwinians often complain that their views of human nature are rejected because of the continuing dominance within academia of left-leaning scientists, who for political reasons insist that humanity is infinitely malleable. That’s just not true. If evolutionary theory had turned out to be a truly powerful paradigm for explaining human behavior, it would have been embraced by the scientific community. Noam Chomsky has said that we will probably always learn more about human nature from novels than from science. I agree. 8. What About Applied Science? Some scientists grant that the basic rules governing the physical and biological realms may be finite, and that we may already have them more or less in hand. But they insist that we can still explore the consequences of these rules forever and manipulate them to create an endless supply of new materials, organisms, technologies and so forth. Proponents of this positio n‹many of whom adhere to a quasi-scientific cult called nanotechnology‹often compare science to chess. The rules of chess are quite simple, but the number of possible games that these rules can give rise to is virtually infinite. There’s some validity to this position. Applied science obviously has much further to go, and it is hard to know precisely where it might end. That fact was vividly demonstrated by the story of Dolly the cloned lamb; many scientists had believed that cloning from adult cells was impossible. But I still believe‹surprise, surprise‹that the limits of applied science are also coming into sight. Let me offer several examples. It once seemed inevitable that physicists’ knowledge of nuclear fusion‹which gave us the hydrogen bomb‹would culminate in a cheap, clean, boundless source of energy. But after 50 years and billions of dollars of research, that dream has now become vanishingly faint. In the last few years, the U.S. has drastically cut back on its fusion budget, and plans for next-generation reactors have been delayed. Now even the most optimistic researchers predict that it will take at least 50 years before we have economically viable fusion reactors. Realists acknowledge that fusion energy is a dream that may never be fulfilled: the technical, economic and political obstacles are simply too great to overcome.
Turning to applied biology, the most dramatic achievement that I can imagine is immortality. Many scientists are now attempting to identify the precise causes of aging. It is conceivable that if they succeed in pinpointing the mechanisms that make us age, researchers might then learn how to block the aging process and to design versions of Homo sapiens that can live indefinitely. But evolutionary biologists suggest that immortality may be impossible to achieve. Natural selection designed us to live long enough to breed and raise our children. As a result, senescence does not stem from any single cause or even a suite of causes; it is woven
13
inextricably into the fabric of our being. One might have more confidence in scientists’ ability to crack the riddle of senescence if they had had more success with a presumably simpler problem: cancer. Since President Richard Nixon officially declared a Federal „war on cancer” in 1971, the U.S. has spent more than $30 billion on research. But overall mortality rates have remained pretty much flat since 1971 and in fact for the last 50 years. Treatments are also still terribly primitive. Physicians still cut cancer out with surgery, poison it with chemotherapy and burn it with radiation. Maybe someday all our research will yield a „cure” that renders cancer as obsolete as smallpox. Maybe not. Maybe cancer‹and by extension mortality‹is simply too complex a problem to solve. Paradoxically, biology’s inability to solve certain important problems may be its greatest hope. Harvey Sapolsky, a professor of social policy at MIT, touched on this paradox in an article for Technology Review back in December 1995. He noted that the major justification for the funding of science since the Second World War was national security‹or, more specifically, the Cold War. Now that scientists no longer have the Evil Empire to justify their huge budgets, Sapolsky asked, what other goal can serve as a substitute? The answer he came up with was immortality. Most people think living longer, and possibly even forever, is desirable, he pointed out. But the best thing about making immortality the primary goal of science, Sapolsky said, is that it is almost certainly unattainable, so scientists can keep getting funds for more research forever. 9. The End of Science Is Itself an Ironic Hypothesis I admit that, as a journalist, I’m overly fond of playing gotcha games. In my book, for example, I describe an interview with the great philosopher Karl Popper, who argued that scientists can never prove a theory is true; they can only falsify it, or prove it is false. Naturally I had to ask Popper, Is your falsifiability hypothesis falsifiable? Popper was 90 then, but still intellectually armed and very dangerous. He put his hand on my hand, looked deep into my eyes, and said, very gently, „I don’t want to hurt you, but it is a silly question.” Given my style of journalism, I guess it’s only fair that some critics have tried to give me a taste of my own medicine, pointing out triumphantly that my own end-of-science thesis is an example of ironic theorizing, since it is ultimately untestable and unprovable. This argument was put forth in the review of my book in The Economist, American Scientist and elsewhere. But to paraphrase Karl Popper, „This is a silly objection.” Compared to atoms, or stars, or galaxies, or genes or other objects of genuine scientific investigation, human culture is ephemeral; an asteroid could destroy us at any moment and that would bring about the end not only of science but also of history, politics, art‹you name it. So obviously any prediction about the future of human culture is an educated guess, at best, at least compared to nuclear physics, or astronomy, or other disciplines that prove certain facts beyond a reasonable doubt. But just because we cannot know with certainty what our future is does not mean that we cannot make cogent arguments in favor of one scenario over another. I think my end-of-science scenario is much more plausible than the ones that I am trying to displace, in which we keep discovering profound new truths about the universe forever, or arrive at an end point in which we achieve perfect wisdom and mastery over nature.
14
10. The Lack-of-Imagination Argument Of all the criticisms of my thesis, the one that really gets under my skin is that it reflects what Newsweek called a „failure of imagination.” Actually, it is all too easy to imagine great discoveries just over the horizon. Our culture does it for us, with TV shows like Star Trek and movies like Star Wars and ads and political rhetoric that promise us tomorrow will be very different from‹and almost certainly better than‹today. Scientists, and science journalists, too, are forever claiming that a huge revelation or breakthrough or holy grail awaits us just over the horizon. I have to admit, I’ve written my share of such stories. What I want people to imagine is this: What if there is no big thing over the horizon? What if what we have is basically what we are going to have? We are not going to invent warp-drive spaceships that can take us to other galaxies or even other universes. We are not going to become infinitely wise or immortal through genetic engineering. We are not going to discover the mind of God, as the British physicist Stephen Hawking once put it. We are not going to know why there is something rather than nothing. We’ll be stuck in a permanent state of wonder before the mystery of existence‹which may not be such a terrible thing. After all, our sense of wonder is the wellspring not only of science but also of art, and literature, and philosophy, and religion. One final point. I’ve been accused by some critics‹such as Phil Anderson‹of having a hidden anti-science agenda. That’s ridiculous. I became a science writer because I love science. I think science is the most miraculous and noble and meaningful of all human creations. My conviction that science is ending is deeply disturbing to me, because I can’t imagine anything better for humanity to do than to try to figure out what we are, where we came from and where we are going. I sincerely hope that in my lifetime some scientist‹maybe even someone reading this posting‹will discover something as important as natural selection or quantum mechanics or the expansion of the universe, something that spawns a whole new era in pure science and proves me wrong. But I also sincerely believe that isn’t going to happen. THE REALITY CLUB John Horgan Responds to George Johnson and Kevin Kelly From: John Horgan Submitted: 4/25/97 I just discovered, belatedly, the responses by George Johnson and Kevin Kelly to my posting here of a few weeks ago (post #8 – 4/2/97).* Lest they think I was ignoring them, I’d like to respond, as briefly as possible. You know George, it must drive scientists crazy to hear you and me going at it. One guy thinks science is all over, and the other thinks it never really got anywhere in the first place. Some choice! And they work for the New York Times and Scientific American, no less! No wonder science is having so much trouble!
As for your characterization of me as a Platonist, well, I don’t think that’s quite right. I’d call
15
myself a functionalist, which I define as follows. If a theory works so well that it does everything asked of it‹prediction of new phenomena and extremely accurate description of old ones‹you have to grant that it is true in a functional if not absolute sense. As it survives test after test, it becomes increasingly unlikely to be displaced by any better theory, and therefore it becomes de facto a final theory. That seems to be the case with quantum mechanics and general relativity, which are theories that you find implausibly odd, and with good reason. I don’t think these mathematical formalisms are absolute truths, or „discoveries,” in the same way that the existence of galaxies or cell structures or elements are discoveries, but they come close just because they work so damn well. In my review of your book (and thanks for citing that in your note, because I go through all this in much more depth there) I call them „virtual discoveries.” Kevin, I agree that my style is bumptious, excessively so, no doubt, at times. But I get frustrated (and I think George Johnson does too) by the excessively fawning stance of much science writing these days, and by books and articles that pass off philosophical speculation as science. If you don’t want to take my word that superstring theory is unverifiable, in the same sense that the standard model is, read Weinberg’s Dreams of a Final Theory or Hawking’s Brief History of Time. They concede that the Planck scale, where superstrings supposedly dwell, can never be directly accessed through experiments. General relativity, although not nearly as well established as quantum mechanics, has been verified by plenty of different experiments. In fact, the Global Positioning System makes relativistic corrections in calculating positions. Relativity is plain old engineering now. John Horgan Kevin Kelly, George Johnson, Ernest B. Hook, Paul Davies, and Lee Smolin on Horgan From: Kevin Kelly Submitted: 4/30/97 Re: Horgan Reply I like the boldness of your argument, John Horgan, but you leave me behind whenever we arrive at this central issue of your own certainty that some fashionable science theories are unverifiable. Ironic science, you call it. When I queried you about why you reject superstring theory and not relativity ‹ both to my mind equally abstract and out of the realm of ordinary experience ‹ you replied back: If you don’t want to take my word that superstring theory is unverifiable, in the same sense that the standard model is, read Weinberg’s Dreams of a Final Theory or Hawking’s Brief History of Time. They concede that the Planck scale, where superstrings supposedly dwell, can never be directly accessed through experiments. Well, I don’t take your word, nor theirs, on this, as much as I respect Weinberg and Hawking. This is where I depart from your very interesting hypothesis: that you offer only an ironic and not a scientific means to predict what is „unverifiable” and what is not.
16
By what means are we so sure superstring theory is unverifiable? Before general relativity was verified, how much certainty was there that is was verifiable? Very little at first, as a fine grained reading of the history shows. Ditto for the more extreme notions in quantum theory, which of course even Einstein had doubts about anyone being able to prove. But now that they have been verified (and shown to be verifiable) they become „fundamental” in your view, whereas any far out idea that has not been verified yet becomes „unverifiable” in your notion. This is what I would call „ironic science”; Something is ironic until it becomes fundamental. How can a theory migrate from being „ironic” to „fundamental”? Only because those terms have no exactness or meaning except in retrospect. Here is another way to describe the confusion in the way you present your idea. As far as I can tell the only way you have of determining that a theory is verifiable is to verify it ‹ to prove that it is „truable” by proving it is true. This is confusing the veracity of an argument with its verifiability. You need to clarify that muddlement which pervades your book. If you want to propose a real scientific theory about science, you’ll have to come up with a way to determine apriori which notions are inherently and forever untestable, and then make some specific predictions (and ideally some unexpected predictions) about what theories are ironic and what are real. Until then, it is hard to take your arguments seriously, as intriguing as I find them. Kevin Kelly From: George Johnson Submitted: 5/1/97 Loose Ends of Science John Horgan’s recent position paper is certainly powerful ‹ a rhetorical masterpiece. But on closer inspection I’m not sure the argument hangs together. Science seems to be ending for so many different reasons that it’s hard to keep track of them all. Cosmology and biology are coming to an end, we’re told, because their reigning theories ‹ the Big Bang and Natural Selection ‹ are all but complete. Particle physics, on the other hand, is said to be ending largely because Congress cancelled the Superconducting Supercollider, making it impossible to proceed. The study of complex systems, John argues, never even got off to a start because it depends on computer simulations, which he sees as little more than very complicated video games. (There is something inherently fishy about computer models, he suggests, that somehow doesn’t apply to modeling with differential equations. I really don’t get the distinction.) Scientific questions that don’t fit into the above categories are declared to be unanswerable for metaphysical reasons. Neuroscience, for example, is supposed to be coming to an end because the nature of consciousness is forever unknowable. The deepest biological question of all ‹ whether life is an aberration or something universal ‹ will probably never be answered, John says, because we’re stuck inside the solar system and can only wait, in vain, for someone out there to contact us.
17
Is it true that the proposed title of the book was originally „The Ends of Science”? A different endtime scenario has been tailored to fit each scientific frontier. Maybe I’ll write a sequel called „The Loose Ends of Science.” Our theory of particle physics, the ingeniously jury-rigged Standard Model, stops far short of unifying the electroweak and strong nuclear forces and depends mightily on the existence of a particle, the Higgs boson, that has never been seen. The Big Bang theory cannot explain something so basic as how structure arose in the universe without declaring that most of it is made from a kind of „nonbaryonic” dark matter not included in the Standard Model. If science is over it is not because it is complete. The present theories are just running out of steam. Because of the insatiable human hunger to find pattern, the search for better theories will continue. And because no map can ever encompass all of creation, science can never really end GEORGE JOHNSON is a writer for The New York Times, working on contract from Santa Fe, NM. He formerly worked as a staff editor for „The Week in Review” section of The Times. His books include Fire in the Mind: Science, Faith, and the Search for Order(1995); In the Palaces of Memory: How We Build the Worlds Inside Our Heads (1991); Machinery of the Mind: Inside the New Science of Artificial Intelligence (1986), and Architects of Fear: Conspiracy Theories and Paranoia in American Politics (1984). From: Ernest B. Hook Submitted: 4/30/97 Re: Mr. Horgan’s Claims: Useless and Mildly Pernicious I am not sure why Mr. Horgan’s remarks forwarded to me by Norman Levitt via Alan Sokal seem worthy of consideration by an active research scientist. Just as the response to the man who pronounced „an end to history”, is that history continues nevertheless, so any claims that science is limited or ending or has an end, are refuted by „it” continuing nevertheless. Certainly Mr. Horgan is correct that each fact known so to speak, is one less to discover, so the supply of facts, theories, or explanatory paradigms etc. is presumably drying up. But it is tantamount to saying that each day the universe is winding down and we humans are one day closer to extinction. (Or that each poem written is one less that can be written, although the analogy here is less exact.) How useful is such an observation? The question is, where are we now on this huge time scale?? We are operating now on a temporal microscale. Mr. Horgan is talking about events on a temporal macroscale. I don’t regard Mr. Horgan’s claim as a very fruitful area of discussion unless Mr. Horgan could demonstrate how his thesis directly and practically had some implications for current research strategies and programs. As to the argument that scientists are just „filling in details now”, that same argument could have been made after the periodic table was discovered as well. The point is that yesterday’s dismissed „details” often have had the seeds of tomorrows great discoveries. So let us not worry if we are only working on what to Mr. Horgan appear only to be details.
18
Moreover, Mr. Horgan’s claim may well be pernicious in its consequences, if he can convince aspiring students that since „science” has limits or is coming to an end, that therefore there is not much point in individuals pursuing a scientific career. Certainly, some individuals have retrospectively cited Mr. Horgan’s or similar arguments to justify dropping out of science, and doing something else usually easier and less challenging ‹ once they had tenure at least ‹ but these are often decisions by individuals who didn’t enjoy doing science so much in the first place and whose primary goals may have been the search for solutions to particular problems that have been answered since they entered the field. Once answered. they lost or lacked curiosity to go on in other areas. The question really is, it seems to me, is the issue really worth discussing. If for the sake of argument one granted his claim, insofar as it is correct, what bit of difference would it make to the practice of science? Or to science policy? My own view is Mr. Horgan’s claims are dangerous to the extent that anyone might actually be deflected by them to change any practice or approach to science or science policy. Ernest B. Hook ERNEST B. HOOK is Professor, School of Public Health, University of California, Berkeley. From: Paul Davies Submitted: 5/1/97 Re: John Horgan Bravo John for a robust and entertaining defense of your thesis. I have a couple of points to make: 1. Life on Mars. As I am writing a book on this myself, I have thought a lot about the significance of the recent NASA „evidence”. You are right that, if the features in the meteorite do turn out to be evidence for life on Mars, the chances are it came from Earth or vice versa. Clearly the planets are not isolated. However, it is possible to discriminate between contamination and an independent origin. Suppose Mars life was based on left-handed DNA, rather than right handed as is Earth life. That would be strong circumstantial evidence that life had happened twice in the solar system. Then it is a dead cert that it has happened wherever conditions allow, and that the universe is teeming with life. This would surely be a major advance in science and a transformation of our world view, and would also demonstrate that the laws of nature are „rigged” to make the emergence of life inevitable. I agree that the latter position is regarded as ludicrous by most biologists (though not by Christian de Duve), but that is why the discovery of an independently-arising life form elsewhere would be so iconoclastic. 2. Consciousness. Maybe it is transitory, but we still don’t know how it arises, or what it takes for a system to be conscious, or why qualia (assuming you believe in them) exist, as they serve no evolutionary purpose. Even if consciousness is not a fundamental aspect of our universe, it is still a mystery yet to be solved. You can’t just shrug it aside as of no consequence because it may be limited to a tiny region of spacetime.
19
Congratulations on a stimulating essay! Sincerely, Paul Davies PAUL DAVIES, described by the Washington Times as „the best science writer on either side of the Atlantic,” is a professor of natural philosophy at the University of Adelaide, Australia, and author of more than 20 books including The Mind of God, Are We Alone, TheLast Three Minutes (Science Masters Series) and About Time which was shortlisted for the 1996 British Book Prize. In 1995 Davies was awarded the Templeton Prize for progress in religion, the world’s largest prize for intellectual endeavor. From: Lee Smolin Submitted: 5/5/97 As I’ve said several times before, John’s argument is not silly, and I don’t think he is making it in bad faith. He is also an interesting person, who I enjoyed meeting some time ago. But I believe he is wrong, and it is not hard to explain why. The basic reason is that the „map of reality” and „narrative of creation” that he described, while enormous achievements, are full of holes, unanswered fundamental questions and, in some cases, basic inconsistencies. This is because the scientific revolution that produced these achievements is not yet finished, but has some way to go. An indication of how much of this revolution remains unfinished can be gotten by writing down a list of questions that we cannot yet answer: How do cells differentiate into different cell types? How does a single cell develop into a coherent organism? Why are there procaryotes and eucaryotes, but apparently nothing in between? What is the exact story of how life began? How does the brain work? How did the galaxies form? What is responsible for the large scale structure of the galaxies? What keeps the star formation rate of many spiral galaxies constant in time? Why were the initial conditions in the early universe so symmetric? What are the reasons for the values of the twenty-odd parameters of the standard models of particle physics and cosmology?
Why do those values have the property that they make it possible for stars,
20
galaxies and complex chemistry to form? How is gravitation consistent with quantum phenomena? What happens inside of black holes? What happens at the end point of black hole evaporation? Each of these questions is the focus of intensive work by thousand of very bright young and not so young scientists. Among people engaged in this work there is a strong sense of optimism that the next years will see dramatic breakthroughs. Each of these will add to the „map of reality” knowledge as fundamental as anything discovered in the twentieth century and all will, sooner or later, lead to theories that are verified by observation and experiment. Even in quantum gravity and string theory (where there have been dramatic breakthroughs in the last years) there is a growing list of experimental predictions. (I wrote a paper some years ago cataloging the experimental predictions of quantum gravity and string theory, and the list has grown since.) It is true that these cannot yet be carried out, but I would not want to be in the position John is of betting against the possibility that the thousands of bright people working in these areas around the world will not find a way to carry out these tests. For more arguments against the „end” of science, please see my last exchange with John in Edge number ??. (By the way, I notice that John seems to have stopped defining ironic science as science that could not even in principle be tested experimentally, given the ease with which even string theory evades that.) But in closing, I would like to remark that I find John’s stance disturbingly characteristic of the present moment. We are in a time of extraordinary change, with positive developments all around us. In the last years democracy has expanded dramatically and the danger of war and reach of totalitarianism has receded, the economy is stable and growing, our nation is being reinvigorated by a new wave of immigration, amazing things are happening in the arts, theater, dance, while in science and medicine there have been a slew of breakthroughs, from effective treatments for AIDS and certain forms of mental illness to all the new observational data in astronomy and cosmology. So why are people so pessimistic? Why is there so much talk of the end of this and that? This for me is the great unanswered question of the present moment. LEE SMOLIN is a theoretical physicist; professor of physics and member of the Center for Gravitational Physics and Geometry at Pennsylvania State University; author of The Life Of The Cosmos, forthcoming (Oxford). Copyright ©1997 by Edge Foundation, Inc
21
War or Peace Neither doomed to violence nor peaceful by nature, we are shaped by the civilizations we create. Modern society spends a good deal of time, effort, and scientific resource on finding better ways to wage war. What if we directed just a fraction of that energy toward finding a better way to wage peace? by John Horgan As a science writer, I am sometimes asked what I consider to be the most important unsolved scientific problem. I used to rattle off pure science‘s major mysteries: Why did the big bang bang? How did life begin on Earth, and does it exist anywhere else in the cosmos? How does a brain make a mind? Sometime after 9/11, however, I started replying that by far the biggest problem facing scientists—and all of humanity—is the persistence of warfare, or the threat thereof, as a means for resolving disputes between people. Skeptics might object that war is not a scientific issue. Certainly, it is a dauntingly complex phenomenon, with political, economic, and social ramifications. But the same could be said of problems such as global warming, population growth, and AIDS, all of which are being rigorously addressed by scientists. Moreover, I believe that the problem of warfare— unlike mysteries such as the origin of the universe or life or consciousness, which may prove to be intractable—can and will be solved. Research has already revealed enough about warfare to dispel two persistent, contradictory myths. One is the idea of the noble savage, which blames warfare on civilization and holds that humans in their primordial state were peaceful and loving. This is the implicit theme of Margaret Mead‘s classic bestseller Coming of Age in Samoa. Mead describes the Polynesian island as a blissful utopia, whose inhabitants make love, not war. Actually, as critics of Mead have pointed out, Samoa has historically been wracked by warfare. Indeed, as far back as anthropologists have peered into human history and prehistory, they have found evidence of group bloodshed. In War Before Civilization, Lawrence Keeley, an anthropologist at the University of Illinois, estimates that up to ninety-five percent of primitive societies engaged in at least occasional warfare, and many fought constantly. Tribal combat usually involved skirmishes and ambushes rather than pitched battles. But over time, the chronic fighting could produce mortality rates as high as fifty percent. Unfortunately, these revelations about the ubiquity of warfare have led some scholars to perpetuate a much more insidious myth: Warfare is a constant of the human condition that can at best be controlled, but never eradicated. Fatalists who take this position often describe war in Darwinian terms—as an inevitable consequence of innate male ambition and aggression. ―Males have evolved to possess strong appetites for power,‖ Harvard University anthropologist Richard Wrangham contends in Demonic Males, ―because with extraordinary power comes extraordinary reproductive success.‖
As evidence for this hypothesis, Wrangham cites studies of societies such as the Yanomamo, a tribe scattered across the Amazonian region of Brazil and Venezuela.
22
Yanomamo men from different villages often engage in protracted feuds, marked by lethal raids and counterraids. Like most tribal societies, the Yanomamo are polygamous. Anthropologist Napoleon Chagnon, who has observed the Yanomamo for decades, found that killers had, on average, twice as many wives and three times as many children as nonkillers. But Chagnon, significantly, has rejected the notion that aggressive instincts compel Yanomamo warriors to fight. Truly compulsive, out-of-control killers, Chagnon explains, are quickly killed themselves, and don‘t live long enough to have many wives and children. Successful warriors are usually quite controlled and calculating; they fight because that is how a male advances in their society. Moreover, many Yanomamo men have confessed to Chagnon that they loathe war and wish it could be abolished from their culture—and, in fact, rates of violence have recently dropped dramatically, as Yanomamo villages have accepted the laws and mores of the outside world. History offers many other examples of warlike societies that rapidly became peaceful. Vikings were the scourge of Europe during the Middle Ages, but their Scandinavian descendants are among the most peaceful people on Earth. Similarly, early twentieth-century Japan was extremely belligerent; even Zen Buddhist leaders such as D.T. Suzuki, who later helped to popularize Buddhism in the West, encouraged attacks on China and other countries. But since its traumatic defeat in World War II, Japan has embraced pacifism. In fact, hard as it may be to believe, humanity as a whole has become much less violent than it used to be. Despite the massive slaughter that resulted from World Wars I and II, the rate of violent death for males in North America and Europe during the twentieth century was one percent. Worldwide, about 100 million men, women, and children died from warrelated causes, including disease and famine, in the last century. The total would have been 2 billion if our rates of violence had been as high as in the average primitive society. These statistics contradict the myth that war is a constant of the human condition. But they also suggest, contrary to the myth of the noble savage, that civilization has not created the problem of warfare; it is helping us solve it. We need more civilization, not less, if we wish to eradicate war. Civilization has given us legal institutions that resolve disputes by establishing laws, negotiating agreements, and enforcing them. These institutions, which range from local courts to the United Nations, have vastly reduced the risk of violence both within and between nations. They are what keep us from succumbing to the chronic violence that afflicts societies like the Yanomamo. Obviously, our institutions are far from perfect. Nations around the world still maintain huge arsenals, including weapons of mass destruction, and war keeps breaking out. So what should we do? Maybe we need more drastic measures to abolish war once and for all. One possibility would be to tinker with our physiologies to make ourselves less aggressive. Scientists have linked various genes and neurochemicals to violent tendencies. For example, many violent criminals have low levels of serotonin. Should we try to curb our aggressive instincts by altering our neurochemistry or genes?
Or maybe we should all have electrodes implanted in our brains, zapping us when we act or even think aggressively. This idea was actually proposed back in 1969 in Physical Control of the Mind, a book by Yale University neuroscientist Jose Delgado. To show his scheme‘s feasibility, Delgado implanted electrodes in the brains of psychiatric patients and manipulated their limbs and emotions with a remote-controlled device. He also carried out a
23
demonstration—reported on the front page of The New York Times—with a bull that had electrodes embedded in its brain. When the bull charged, Delgado pushed a button on a remote control, and the bull stopped in its tracks. The question is: Who gets the electrodes in the brain, and who gets the remote control? In his classic book On Aggression, biologist Konrad Lorenz acknowledges that it might be possible to ―breed out the aggressive drive by eugenic planning.‖ But that would be a huge mistake, Lorenz argues, because aggression is a vital part of our humanity. It plays a role in almost all human endeavors, including science, the arts, business, politics, and sports. In my hometown in upstate New York, a bunch of friends and I enjoy venting our aggression every winter by playing pond hockey. Aggression can even serve the cause of peace. I‘ve known some extremely aggressive peace activists. Moreover, one of the most positive findings to emerge from recent studies of warfare is that few men relish lethal combat— and not just because they fear being wounded or killed. In On Killing,Lieutenant Colonel Dave Grossman, a psychologist, military science expert, and former U.S. Army ranger, asserts that most men abhor killing, even when it is sanctioned by their society. As evidence, Grossman cites military surveys, which reveal that during the American Civil War and both World Wars, as many as eighty percent of men in combat deliberately avoided firing at the enemy. After World War II, Grossman notes, the armed services revamped its training to make soldiers less reluctant to kill. As a result, most American soldiers who saw combat in Vietnam fired at the enemy. But Grossman contends that U.S. soldiers in Vietnam paid a heavy price for being transformed into more effective killers; a majority of combat veterans are thought to have suffered some symptoms of post-traumatic stress disorder, including nightmares, flashbacks, panic, depression, and guilt. Mental health experts are already predicting that American soldiers fighting in Iraq will experience similar rates of posttraumatic stress disorder. Even if warfare is at least in part biologically based—and what human behavior isn‘t?—we cannot end it by altering our biology. Modern war is primarily a social and political phenomenon, and we need social and political solutions to end it. Many such solutions have been proposed, but all are problematic. One perennial plan is for all nations to yield power to a global institution that can enforce peace. This was the vision that inspired the League of Nations and the United Nations. But neither the United States nor any other major power is likely to entrust its national security to an international entity anytime soon. And even if they did, how would they ensure that a global military force does not become repressive? One encouraging finding to emerge from political science is that democracies rarely, if ever, fight each other. But does that mean democracies such as the United States should use military means to force countries with no democratic tradition to accept this form of governance? If history teaches us anything, it is that war often begets more war. Religion has been prescribed as a solution to war and aggression. After all, most religions preach love and forgiveness and prohibit killing, at least in principle. But, in practice, religion has often inspired, rather than inhibited, bloodshed.
Many feminists have predicted that as women gain more political power, we will evolve toward a more peaceful world. Females in all societies engage in violence much less than males do. In his book War and Gender, political scientist Joshua Goldstein estimates that
24
females have accounted for fewer than one percent of all those who have fought in wars throughout history. But he notes that women have also helped to perpetuate war throughout history by favoring warriors as mates and shunning cowards. During World War I, for example, women in Britain and the United States organized a campaign to hand out white feathers to men not wearing a uniform, shaming them for avoiding military service. Moreover, those few women who have risen to positions of great power in the modern era—notably Margaret Thatcher, Golda Meir, and Indira Gandhi—demonstrated that they could be just as aggressive as their male counterparts in leading their countries into war. Goldstein concludes that women ―do not appear to be more peaceful, more oriented to nonviolent resolution of international conflicts, or less committed to state sovereignty and territorial integrity than are male leaders.‖ In his new book Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed, Jared Diamond argues that many wars, both ancient and modern, spring from mismanagement of environmental resources. He notes, for example, that ethnic conflicts are only the proximate causes of the hostilities that have ravaged Rwanda, Somalia, and other African nations in the last decade. The ultimate cause is that overpopulation has led to deforestation, overgrazing, and soil depletion, and, hence, a Hobbesian struggle over dwindling resources. But resource scarcity has not played a significant role in other modern conflicts, such as the civil war that raged in the Balkans during the 1990s. War, it seems fair to say, is overdetermined—that is, it can spring from many different causes. Peace, if it is to be permanent, must be overdetermined too. Given the enormous complexity of the problem of war, I would like to see the United States establish a kind of Manhattan Project aimed at solving it once and for all. The project could be administered by the United States Institute of Peace, a low-profile federal institution that Congress quietly created in 1984. Just as a percentage of the budget for the Human Genome Project is allocated to ethical issues, so too should part of the Department of Defense‘s budget be allocated to peace studies. One tenth of one percent— or $500 million, roughly twenty times the institute‘s current budget—should be sufficient. The institute could support and coordinate the efforts of other research programs. The Correlates of War project, founded at the University of Michigan by political scientist J. David Singer, has stockpiled statistical information about more than 1,000 conflicts—ranging from small-scale civil wars up to the World Wars—that have occurred since 1815. Even broader in its scope is the Human Relations Area Files, based at Yale University, which has compiled ethnographic reports on more than 1,000 different societies around the world, from the Navajo to the African !Kung. These databases can help researchers formulate and test hypotheses linking war to, say, child-rearing practices, women‘s rights, criminal punishment, education, freedom of the press, environmental management, economic policies, and religious beliefs.
Through grants and publications, a generously resourced Institute of Peace would encourage ambitious young scientists to see peace as a challenge at least as worthy of pursuit as a cure for AIDS or a cheap, clean, renewable source of energy. War research would be the ultimate multidisciplinary enterprise, drawing upon such diverse fields as game theory, neurobiology, evolutionary psychology, theology, ecology, political science, and economics. The short-term goal of peace researchers would be to find ways to reduce conflict in the world today, wherever it might occur. The long-term goal would be to explore
25
how nations can make the transition toward permanent disarmament: the elimination of armies, arms, and arms industries. In his recent book The Blank Slate, Harvard University psychologist Steven Pinker argues for what he calls a ―tragic‖ view of human nature, which accepts that we are limited by our biological heritage. Pinker uses the term ―utopian‖ to describe the belief that we can transcend human nature and create a perfect world. By utopian, Pinker means hopelessly naive. Many scientists no doubt dismiss the goal of global disarmament as utopian in this sense. These skeptics will argue that we will always need some military force to protect us from our own aggressive instincts; at the very least, some transnational organization should always retain a military force, perhaps equipped with nuclear weapons, to deter or suppress attacks from outlaw states or organizations, such as North Korea and al-Qaida. Certainly, total disarmament seems a remote possibility now. But can we really accept armies and armaments, including weapons of mass destruction, as permanent features of civilization? As recently as the late 1980s, global nuclear war still seemed like a distinct possibility. Then, incredibly, the Soviet Union dissolved and the Cold War ended peacefully. Apartheid also ended in South Africa without significant violence, and human rights have advanced elsewhere around the world. Just in the last century, we humans have split the atom, landed spacecraft on the moon and Mars, and cracked the genetic code. Deep down—perhaps because I have two young children—I have faith that we will solve the problem of war. If the capacity for war is in our genes, as many seem to fear these days, so is the capacity—and the desire—for peace. Even our most hawkish leaders claim that peace is their ultimate goal. As an agnostic, I have a hard time believing in God, but I believe in humanity‘s common sense, moral decency, and instinct for self-preservation. We will abolish war someday. The only question is how, and how soon.
Annex…
See at: http://www.maxcondition.com/page.php?126 Scientific & Nonscientific Approaches To Knowledge Scientific & Nonscientific Approaches To Knowledge By Jamie Hale What are the differences between scientific and nonscientific approaches to knowledge? Basically, science is a specific way of analyzing information with the goal of testing claims. What sets science apart from other modes ofknowledge acquisition is the use of what is commonly known as the scientific method. Giving a precise definition of the scientific method is difficult as there is little consensus in the scientific community as to what that definition is. Although the scientific community has been slow to agree upon a clear definition, the scientific method is rooted inobservation, experimentation, and knowledge acquisition through a process of objective reasoning and logic. One notable description of the scientific method comes from A. Aragon (Girth Control 2007, p. 9); he defines the scientific method as: ―systematic process for acquiring new knowledge that uses the basic principle of deductive (and to a lesser extent inductive) reasoning. It‘s considered the most rigorous way to elucidate cause and effect, as
26
well as discover and analyze less direct relationships between agents and their associated phenomena.‖ If you asked a panel of scientists to define the scientific method you would receive a large array of answers, but I think most would agree on the basic concepts. The following is an excerpt from Why People Believe Weird Things (Shermer 1997, p. 19). ―Through the scientific method, we may form the following generalizations: Hypothesis: A testable statement accounting for a set of observations. Theory: A well-supported and well-tested hypothesis or set of hypotheses. Fact: A conclusion confirmed to such an extent that it would be reasonable to offer provisional agreement.‖ When using the scientific method one of the primary goals is objectivity. Proper use of the scientific method leads us to rationalism (basing conclusion on intellect, logic and evidence). Relying on science also helps us avoid dogmatism (adherence to doctrine over rational and enlightened inquiry, or basing conclusion on authority rather than evidence). The nonscientific approach to knowledge involves informal kinds of thinking. This approach can be thought of as an everyday unsystematic uncritical way of thinking. Below I will discuss the major differences between the two. Comparing Scientific & Nonscientific Approaches to Knowledge Scientific Nonscientific General Approach Empirical Intuitive Observation Controlled Uncontrolled Reporting Unbiased Biased Concepts Clear definitions Ambiguous definitions Instruments Accurate/precise Inaccurate/imprecise Measurement Reliable/repeatable Non-reliable Hypotheses Testable Unstestable Attitude Critical Uncritical *Based on Table 1.1 pg. 6 Research Methods in Psychology (Shaughnessy & Zechmeister 1990) General approach The scientific approach to knowledge is empirical. The empirical approach emphasizes direct observation andexperimentation as a way of answering questions. Intuition can play a role in idea formation, but eventually the scientist is guided by what direct observation and experimentation reveal to be true. Their findings are often counterintuitive. Many everyday judgments are based on intuition. This usually means that ―gut feeling‖ or ―what feels right.‖ The Penguin Dictionary of Psychology defines intuition as a mode of understanding or knowing characterized as directand immediate and occurring without conscious thought or judgment. Intuition can be a valuable cognitive process, but becoming too reliant on intuition can be a problem. What‘s right is often counterintuitive. Our intuition often fails to recognize what is actually true because our perceptions may be distorted by cognitive biases or because we neglect to weigh evidence appropriately. We tend to perceive a relationship between events
27
when none exists. Weare also likely to notice events that are consistent with our beliefs and ignore ones that violate them. We remember the hits and forget the misses. Below is an example of the difference between the ―gut feeling‖ approach and the one preferred by scientists. The excerpt is from The Demon-Haunted World (Sagan 1996). ‗I am frequently asked, ―Do you believe there‘s extraterrestrial intelligence?‖ I give the standard arguments-there are a lot of places out there, the molecules of life are everywhere, I use the word billions, and so on. Then I say it would be astonishing to me if there weren‘t extraterrestrial intelligence, but of course there is as yet no compelling evidence for it. Often I am asked next, ―What do you really think?‖ I say, ―I just told you what I really think.‖ ―Yes, but what‘s your gut feeling?‖ But I try not to think with my gut. If I‘m serious about understanding the world, thinking with anything besides my brain, as tempting as that might be, is likely to get me in trouble. Really, it‘s okay to reserve judgment until the evidence is in.‘ Observation When observing phenomena a scientist likes to exert a specific level of control. When utilizing control, scientists investigate the effects of various factors one by one. A key goal for the scientist is to gain a clearer picture of those factors that actually produce a phenomenon. It has been suggested that tight control is the key feature of science. Non-scientific approaches to knowledge are often made unsystematically and with little care. The non-scientific approach does not attempt to control many factors that could affect the events they are observing (don‘t hold conditions constant). This lack of control makes it difficult to determine cause-and-effect relationships (too many confounds, unintended independent variable). The factors that the researcher manipulates in order to determine their effect on behavior are called the independent variables. In it‘s simplest form the independent variable has two levels. These two levels (or conditions) include the experimental condition; the condition in which the treatment is present and the control condition; the condition in which the treatment is absent. The measures that are used to assess the effect of the independent variables are called dependent variables (Shaughnessy & Zechmeister 1990). Proper control techniques must be used if changes in the dependent variableare to be interpreted as a result of the effects of the independent variable. Scientists generally divide control technique into three types: manipulation, holding conditions constant, and balancing. We have already discussed manipulation when we looked at the two levels of the independent variable. Holding conditions constant other than the independent variables is a key factor associated with control. This helps eliminate the possibility of confounds influencing the measured outcome. Balancing is used to control factors that cannot be manipulated or held constant (e.g. subjects characteristics). The most common method of balancing is to assign subjects randomly to the different groups being tested. An example of a random assignment would be putting names on a slip of paper and drawing them from a hat. This does not mean there will be no differences in the subject‘s characteristics, but the differences will probably be minor,and generally have no effect on the results. Reporting
28
How can two people witness the same event but see different things? This often occurs due to personal biases andsubjective impressions. These characteristics are common traits among non-scientists. Their reports often go beyond what has just been observed and involve speculation. In the book Research Methods in Psychology (Shaughnessy & Zechmeister 1990) an excellent example is given demonstrating the difference between scientificand non-scientific reporting. An illustration is provided showing two people running along the street with one person running in front of the other. The scientist would report it in the way it was just described. The non-scientist may take it a step further and report one person is chasing the other or they are racing. This is not objective information but speculation. Scientific reporting attempts to be objective and unbiased. One way to lessen the chance of biased reporting is checking to see if other independent observers report the same findings. Even when using this checkpoint the possibility of bias is still present. Following strict guidelines to prevent bias reporting decreases the chances of it occurring. Although I would say 100% unbiased reports rarely, if ever, occur. Concepts It is not unusual for people in everyday conversation to discuss concepts they really don‘t understand. Many subjects are discussed on a routine basis even though neither party knows exactly what the subject means. They may have an idea of what they are discussing (even though their ideas may be totally opposite). Although they cannot precisely define the concepts they are talking about. In my opinion this leads to a bunch of jibber-jabber (dead-end conversation). The scientist attaches an operational definition (a definition based on the set of operations that produced the thing defined) to concepts. An example of an operational definition follows: hunger a physiological need for food; the consequence of food deprivation. Once an operational definition has been established communication can move forward. Instruments In everyday life numerous instruments are used to measure events. Common instruments include gas gauges, weight scales, and timers. These instruments are not very precise compared to the more exact instruments used with the scientific approach. When you look at your gas gauge while driving wouldn‘t it be nice to know how many miles you can travel on ½ tank (or whatever the gas gauge registers). Your bathroom scale weighs you in pounds. What if you weigh 100lbs and 2 oz? What if your friend weighs 100 lbs and 6 oz? Your friend is heavier but the bathroom scale says you weigh the same. A common device used by coaches and athletes to measure sprint timesare hand held timers. These timers are highly inaccurate and read to the tenths place. In the Olympics winnersand losers are often separated by hundredths of a second. The instruments we generally depend on in everyday life give us approximations, not exact measurements. Measurement An instrument can provide accuracy and preciseness but still lack value if the measurement is non-valid. When determining the validity of the measurement one must ask does the measurement really measure the concept inquestion? We discussed this aspect of measurement earlier when we spoke about operational definitions. In the fitness industry a
29
common measurement of overall flexibility is the sit-and-reach test. This test is conducted while sitting with your legs extended straight in front of you. The next step is extending your arms as you reach towards the toes. This test is a poor indicator of overall flexibility. Flexibility is joint-specific, speed-specific, and plane of movement-specific. A battery of tests needs to be conducted to address each of these characteristics to validly measure flexibility. Another important aspect of measurement is reliability. A measurement is reliable when it occurs consistently. In the context of science it is important for measurements to be reliable. The non-scientist gets by with less emphasis on reliability. Validity and reliability are independent qualities. A measurement can be valid while not being reliable. A measurement can also be reliable and lack validity. In general, it is easier to show that a measurement is reliable than it is to show its validity. Both of these qualities are important to good measurement. Hypotheses A hypothesis is a tentative explanation for a phenomenon. It often attempts to the answer the questions ―How‖and Why?‖ Almost everyone has formed their own hypotheses that explain some elements of human behavior. Why do people steal? What causes people to take drugs? Why do some people do better socially than others? The scientist proposes hypotheses that are testable. The non-scientist suggests hypotheses that are un-testable. Hypotheses are not testable if the concepts they refer to are not accurately defined (i.e., conceptualization). To say someone uses drugs because they are ―mentally weak‖ is not testable. There is no universal operational definition that defines mentally weak. To say someone uses drugs because they have a specific chemical imbalance or neurological disorder is usually testable. Circular hypotheses are not testable. If you say someone takes drugs because they enjoy taking drugs you areusing a circular hypothesis. Liking and enjoying something means the same thing. This hypothesis is non testable as it leads back to its own beginning. A hypothesis is untestable if it is outside of the realm of science. To suggest someone steals because they arepossessed by the devil is nonscientific. The devil is beyond the realm of scientific analysis because this concept cannot be scientifically studied, analyzed, or explained. Attitude The key attribute of scientists is skepticism. Scientists question everything (almost everything). They want to see proof and more proof. They understand all knowledge is tentative. Many factors can interact and suggest causes for a specific event. It is important to recognize these factors and distinguish causative factors from correlation factors. It is also important to realize all humans are fallible. The scientist has the attitude that there are no absolute certainties. R.A Lyttleton suggests using the bead model of truth (Duncan R & Weston-Smith M 1977). This model depicts a bead on a horizontal wire that can move left or right. A 0 appears on the far left end and a 1 appears on the far right end. The 0 corresponds with total disbelief and the 1 corresponds with total belief (absolute certainty). Lyttleton suggests that the bead should never reach the far left or right end. The more that the evidence suggests the belief is true the closer the bead should be to 1. The more unlikely the belief is to be true the closer the bead should be
30
to 0. The non-scientist is ready to accept explanations that are based on insufficient evidence or sometimes no evidence. They heard it on CNN or their teacher said it so it must be true (logical fallacy of an Appeal to Authority). They reject notions because they can‘t understand them or because they don‘t respect the person making the claim. The scientist investigates the claim and critically evaluates the evidence. Even though the scientist is skeptical, it is not practical to be skeptical all the time. Imagine that every time someone tells you something you ask for evidence to support his or her claim. You would have very few friends andyou would get very little accomplished. Science or non-science I prefer the scientific approach to knowledge. The approach is not perfect, but it is the best method we have. Science is subject to change, and this is one of its best qualities. The possibility always remains that future evidence will cause a scientific theory to be changed. Scientific theories are provisional. In science the word theory is used differently than it is in everyday language (Johnson GB 2000). To a scientist, the word theory represents that of which he or she is most certain; in everyday language the word implies a guess (not sure). This often causes confusion for those unfamiliar with science. This confusion leads to the common statement ―It‘s only a theory.‖ In conclusion, science cannot explain how and why everything happens. Science is limited to objective interpretations of observable occurrences. Most individuals incorporate some degree of science as well as non-science into their everyday lives. Science finds solutions to problems when solutions are possible. Some things that cannot be explained presently will be explained in the future. On the other hand we must recognize the fact we will probably never be able to explain everything.
Final (Liviu Drugus) comments All these dialogues and answers, explanations and beliefs are just a(nother) starting point for new research. My vision on war and peace is less optimistic than that of John Horgan. I think competition and war are very closely linked, so stopping the propensity to make war may affect the propensity to compete. More directly said, no war – no capitalist society. Is abolishing war another way of telling people to replace capitalism with communism? Is Marxist theory, finally and really, a theory of everything? Or, John Horgan would like to have a global capitalist society without competitors? Maybe is this another (post) Kantian utopia for eternal peace? This book review is, for sure, a quite original one. I took the advantage of reading this challenging book in order to launch an invitation to discuss a very important issue: what is (nowadays) science and what we may expect from it? My opinions on science and research are already spread out through other articles of mine, but I thought it is a good thing to print information from internet concerning the possible End of science….