liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Martie 2012

Tiberiu Brăilean, Fundamente filosofice ale economiei, Grila de lectura: pre-text, text, con-text, sub-text și post-text


Recenzie
Grila de lectura: pre-text, text, con-text, sub-text și post-text
Tiberiu Brăilean, Fundamente filosofice ale economiei, Editura Junimea, Iași, 2008, 283
pagini, 25 RON, ISBN 978-973-37-1314-2

Citește mai mult din acest articol

Dorin Bodea despre ”cum e românii și ce vrea dânșii”? sau Dincolo de mituri, metafore și magii mioritice


Titlul cartii: Romanii, un viitor previzibil?

Subtitluri: ”Resursele, limitarile si aspiratiile angajatilor romani” si ”Magia onestitatii si mitul inteligentei la romani” Citește mai mult din acest articol

Recenzie IANUARIE 2011 Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,


Codreaunu, Constantin; Încotro, omenire?, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004,
ISBN 973-686-545-2, 165 pagini
Pesimistul-optimist (la cei 74 de ani pe care îi avea în anul apariţiei cărţii, şi la cei 81 de ani pe
care autorul îi are acum, în 2011), Constantin Codreanu, după ce aşează pe copertă un tablou trist cu o
lume (industrială) în prăbuşire, dedică efortul său intelectual ţintit spre viitor cui altcuiva decât copiilor şi
nepoţilor. O asemenea dedicaţie este firească atunci când preocuparea antropologului de ocazie – l-am
numit pe C.C. – ieşean prin naştere şi studii, clujean prin adopţie şi profesor de mecanică prin activitatea
academică, este una la scară cosmică şi planetară. Domnia sa a deschis discuţia cu mine, pe internet,
una dintre teme fiind: „se poate o democraţie fără partide politice?”. Aceasta este şi tema ultimelor 12
pagini ale cărţii, respectiv a capitolului intitulat „Un proiect: societatea fără partide politice”. Practic,
primele 150 de pagini sunt o pregătire şi o motivare a cititorului pentru a-l determina/ influenţa/
îndrepta spre o reflecţie activă şi favorabilă proiectului de transformare politică radicală. Câteva
elemente structurale ale cărţii m-au determinat să dau prioritate lecturii şi comentării acestei cărţi, chiar
dacă au trecut şapte ani de la apariţie: a) cartea are trei părţi (triadicitatea este o transpunere a ideii
creştine de divinitate); b) începe cu discuţia (neacademică, adică fără pretenţii de manual şi de carte de
referinţă) despre „Informaţie şi comunicare” (eu fiind preocupat de „Managementul Informaţiei şi
comunicării”); c) abordează tema perenă a utopiilor mereu neîmplinite, dar care generează alte şi alte
utopii (inclusiv cea avansată în carte de C.C.).
Definirea termenilor este pasul numărul unu pe care ar trebui să-l facă absolut toţi autorii de
scrieri pe teme socio-umane, pas pe care C.C. îl face clar şi apăsat. „Comunicarea este un schimb de
informaţie” iar „Informaţia este acel ceva care transformă necunoscutul în cunoscut”. M-a bucurat
sintagma „acel ceva” pentru că C.C. nu a căzut în capcana/ tentaţia definirii unui element primordial al
cosmosului, nedefinibil „prin definiţie” cum se spune… Concluzia celor care au studiat temeinic acest
concept („informaţie”) este că el nu este definibil. Capacitatea structurantă a informaţiei generează
infinite construcţii mentale cu reverberaţii asupra realităţii înconjurătoare şi reciproc, iar noile realităţi
exterioare omului generează noi construcţii şi percepţii mentale… Poate tocmai din această infinitate de
combinaţii structurante şi generatoare de nesfârşite închipuiri ale lumilor posibile apar şi utopiile, marile
ideologii şi alte motoare informaţionale care conduc lumea spre un „ceva care transformă necunoscutul
în cunoscut”. Autorul punctează şi subliniază că „şi conştiinţa omului şi a societăţii1 sunt, în definitiv, tot
1
Am o rezervă faţă de sintagma „conştiinţa societăţii” – care este un rod al studiilor de
psihologie socială, disciplină definită de Serge Moscovici (Moscovici, 2010, 1984, p. 6) drept „studiul
conflictului dintre individ şi societate”. Interacţiunile dintre indivizi cu privire la o realitate exterioară lor
pot fi mult mai bine înţelese, cred, dacă sunt studiate nu doar de două discipline: psihologie şi sociologie
(respectiv la indivizi şi colectivităţi) ci sunt abordate din perspectivă multidisciplinară şi transdisciplinară.
Rezerva mea provine din faptul că sintagma „conştiinţă a societăţii” sugerează ideea unui mental
colectiv la modul real şi nu la modul metaforic, ca şi cum ar exista un organism social real, cu un creier
social şi o gândire socială, similară cu creierul individual şi cu gândirea individului. Preluarea metaforelor
ca fiind realităţi palpabile mi se pare a fi o eroare a gândirii moderne, disciplinare şi interdisciplinare, dar
care a pregătit terenul spre transdisciplinarizare – ca o soluţie a amintitului transfer excesiv de la
nişte structuri care se dezvoltă prin înglobarea şi prelucrarea informaţiilor ce vin din exterior” (p. 8).
Ideea autorului de a corela informaţia şi comunicarea – chei ale descifrării enigmelor şi deschiderii spre
necunoscut – este excelent concentrată în descrierea etimologică a informaţiei drept „ceea ce poate fi
pus in formă comunicabilă”, latinescul „in formeo” însemnând „a pune în formă”, „a forma”, „a educa”,
„a transmite”, respectiv „a informa”, „a comunica”. Dar informaţia (I) este parte definitorie a
Cosmosului sau cel puţin a Universului nostru, alături de energie (E) şi substanţă (S), aşa cum sugerase
Ilya Prigogine. Eu unul agreez această structură a tot ceea ce există şi o consider ca fiind consonantă cu
conceptul de Sfântă Treime. Pentru C.C. însă, componentele promordiale ale modelului divin sunt alte
trei: energia, informaţia şi spaţiul-timp (p. 10). Curioasă dispariţie a substanţei, şi considerarea spaţiului-
timp ca dimensiune structurală a Creatorului şi a creaţiei Sale2, deşi la p. 11 se vorbeşte despre schimb
de substanţă între viu şi neviu.
În calitate de adept şi practicant al postmodernismului nu pot decât să apreciez constatarea
autorului că „este o trăsătură pozitivă a postmodernităţii, epocă pe care o traversează acum omenirea”
faptul că există o reglare cantitativă şi calitativă a dialogului: „Ieşirea din astfel de crize nu se poate
realiza paşnic decât prin intensificarea comunicării” (p. 12). Dialog, da!, Uniformizare, nu! Aceasta este
reacţia mea la o afirmaţie a dlui C.C. care se regăseşte şi în proiectul său (utopic, zic eu…): „trebuie să
fim de acord că mulţimea de indivizi de pe Terra ar trebui să aibă o singură religie în raport cu Cosmosul”
(p.12). Desigur, ar fi fost o situaţie ideală ca de la apariţia oamenilor pe Pământ aceştia ar fi avut o
singură modalitate de a percepe divinitatea, (ceva de genul: n-ar fi rău ca toţi indivizii să fie puternici şi
sănătoşi, să fie frumoşi şi longevivi etc.), dar dialogul civilizat este preferabil oricărei încercări
(raţionale?) de a con-topi toate religiile într-una singură. Mai mult, autorul deplânge faptul că
„ecumensimul … nu netezeşte deosebirile doctrinare” (p. 12), dar cred că nu netezirea/ nivelarea/
omogenizarea ideologiilor şi doctrinelor religioase este finalitatea atitudinii ecumenice, ci doar
cultivarea respectului faţă de alte religii şi confesiuni.
Ajungând la concluzia că „omenirea este înscrisă pe un sens greşit, din rău în mai rău” (p. 20),
autorul aminteşte câteva mari probleme ale lumii de azi: energia, hrana, sănătatea, ştiinţa şi tehnologia,
şi conchide că „Starea actuală a societăţii noastre este una conflictuală, la scară globală, generată de
metaforă la realitatea (un fel de wishful thinking, adică „ce-ar fi dacă am avea un creier comun
conducător, un gând comun şi unic care să înlăture conflictul individ-societate, descris de S. Moscovici
ca fiind rostul de a fi al psihologiei sociale ca „ştiinţă”. Am, astfel, încă un argument pentru a limita
efuziunea incotinentă a „oamenilor de ştiinţă” de a-şi proslăvi domeniul („ştiinţa”!) pe care l-au inventat
şi pe care îl slujesc cu ardoare. Cred că ideea existenţei unei „gândiri sociale” a ajutat mult la crearea
convingerii că partidul unic conducător este soluţia ideală pentru rezolvarea (deplină şi definitivă, nu…?)
a conflictului imaginat şi dezvoltat de unii indivizi. Un partid unic va avea un CONDUCĂTOR al maselor,
eventual acesta va fi supraOmul care gândeşte „social” pentru toţi şi rezolvă toate conflictele, reale sau
imaginate. Cred că „psihologia socială” are de dat multe explicaţii în apărarea existenţei sale ca
disciplină de strudiu…
2
Amintesc aici că Basarab Nicolescu vorbeşte de patru elemente: S, E, I şi spaţiu-timp.
acumularea şi diversificarea intereselor particulare concentrate în domeniul proprietăţii individuale, de
grup, de state şi de uniuni de state”. (p.27 – 28). Iar idealismul răbufneşte imediat: „Iată cât de departe
suntem de idealurile unei societăţi în care toţi indivizii muncesc, toţi indivizii se bucură, în aceeaşi măsură
de patrimoniul natural al planetei noastre, de sistemele de instrucţie şi educaţie, de realizările ştiinţei şi
tehnologiei, de informaţie şi de comunicare liberă de orice restricţii” (p. 31). Unul dintre leit-motivele
acestei descrieri este ideea de control, mai exact deplângerea lipsei controlului, fapt care a permis, în
opinia autorului, apariţia şi dezvoltarea tuturor aspectelor criticate. Acum se observă mai bine
dezideratul ca o „gândire socială avansată” să controleze bietele gândiri individuale, stricăcioase şi
muritoare (în timp ce gândirea comună, corectă prin definiţie şi prin riguroasă selecţie, este şi va rămâne
eternă, nemuritoare, ca umanitatea însăşi…). Cred că ideea de control poate fi păstrată şi discutată.
Controlul este partea finală şi inevitabilă a orcărui act managerial, deci nu se pune problema să cădem în
extrema opusă, adică a înlăturării oricăror forme de control. Dar, a prelua – democratic, ar zice unii, prin
delegare de autoritate – conducerea doar ca o funcţie socială, indivizii fiind în fapt executanţi, chipurile a
unor acţiuni comandate şi delegate de ei înşişi autorităţii centrale, înseamnă a exonera indivizii de
responsabilitate şi de exercitarea de către ei îşişi a controlului asupra acţiunilor lor şi ale semenilor lor.
Aici, adică asupra corelaţiei control – responsabilitate cred că se impune să ne concentrăm atunci când
elaborăm strategii de reformă. Spun asta pentru că alunecarea – lină, fină şi adesea deplină – de la
democraţie la dictatură constă tocmai în atenuarea capacităţii de control a individului şi transferul
acesteia spre instituţii greu controlabile („servicii”, „protecţii informative”, „prezervarea secretelor de
stat”, „ a secretului bancar” etc.). Un exemplu recent îl constituie recenta intrare în vigoare (de la 1 ian
2011) a Legii presei în Ungaria, considerată de unii un atentat la dreptul fundamental al omului de a fi
informat şi de către alţii ca fiind o protejare a dreptului omului de a nu mai fi prost informat (manipulat).
O lege similară nu a reuşit să fie adoptată de parlamentarii români, cu cca un an în urmă.
Înspre finalul primei părţi a cărţii, Constantin Codreanu formulează o reflecţie asupra modului
concret de „a ieşi din această fundătură”, a opririi declinului omenirii. Spre bucuria mea schema
generală de elaborare a unui proiect este perfect consonantă cu Metodologia Scop Mijloc (MSM)
elaborată de mine, în linii mari dar esenţiale, în anii 80 şi conturată din ce în ce mai elaborat la începutul
anilor 90. Voi reţine esenţa modului de elaborare a unui proiect în formularea autorului cărţii „Încotro,
omenire?”: „Întotdeauna când se elaborează un proiect, … se începe cu definirea scopului. … Evaluăm,
apoi datele iniţiale, costurile şi mijloacele materiale şi financiare, eficienţa scontată şi cine va realiza
proiectul. Apreciem posibilele piedici în realizarea proiectului şi modul în care ele vor fi depăşite.” (p. 47).
Acesta este, de fapt, conţinutul masivelor sau mai micilor manuale de managementul proiectelor. Eu
unul l-am redus la trei componente: Scopul (alegera sa dintre mai multe posibile, definirea şi motivarea
acestuia, evaluarea şanselor atingerii scopurilor prin raportare permanentă a scopului la mijloacele
concrete de realizare), Mijlocul (definirea mijloacelor apte să ducă la scop, colectarea mijloacelor şi
costurile acestui proces, combinarea mijloacelor şi costurile combinării – oamenii fiind adesea uitaţi să
fie incluşi în lista mijloacelor…. şi consumarea productivă şi creativă a mijloacelor în vederea atingerii
unor scopuri), Adecvarea Scop – Mijloc (compararea permanentă a scopurilor propuse cu mijloacele
induse, elaborarea tacticilor de echilibrare a balanţei scop- mijloc, fie prin reducerea sau creşterea
nivelului de aspiraţii ale scopurilor, eventual prin modificarea integrală a scopului, fie prin reducerea sau
creşterea mijloacelor atrase, eventual prin renunţarea la unele şi înlocuirea cu altele. Partea de adecvare
este la fel de importantă ca celelalte două, dar îi subliniez mereu importanţa tocmai pentru că tinde să
fie ignorată, accentul fiind pus mai întâi pe scop, apoi pe mijloc – acesta fiind perceput ca fiind ceva
subordonat scopului. Acest mod de gândire nu a fost contestat de nimeni până acum (după câte cunosc
eu), dovadă el se regăseşte mereu, sub diverse forme la diverşi gânditori (Aristotel, Kant, Mahatma
Ghandi etc.). Aşadar, cele trei componente sunt echivalente, identice în esenţa lor şi consubstanţiale,
ceea ce m-a detrerminat să fac o analogie cu conceptul de Sfântă Treime unde cele trei Persoane sunt
echivalente şi inseparabile, formând un tot omogen şi armonios, structură şi model ce ar merita a fi
urmat de omenire prin cele trei componente ale oricărei acţiuni umane: scop, mijloc şi adecvarea scop-
mijloc. La analogia cu Sfânta Treime am primit reticenţe din partea filosofilor catolici, dar cred că
dialogul poate fi continuat şi nu rupt de dogme sau de educaţia formală. Mai multe critici am primit
atunci când am sugerat că problemele legate de atingerea scopului sunt studiate de Politică, problemele
legate de mijloace sunt studiate de Economică, iar problemele legate de adecvarea scop-mijloc sunt
studiate de Etică. Şi tot aşa cum Sfânta Treime nu este studiată pe cele trei Persoane componente, tot
astfel cele trei discursuri fundamentale despre om şi acţiunea umană nu pot fi separate sub nicio formă.
De aici şi propunerea cât se poate de concretă, aceea ca studiul politicului, economicului şi eticului să se
facă concomitent şi deloc separat. Am convingerea că o asemenea abordare transdiscipliară, teologică şi
pragmatică va fi o parte a strategiilor de reformare a existentului prin reformarea educaţiei. Cele trei
dimensiuni ale acţiunii umane sunt deopotrivă prezente în ceea ce numim „afaceri” dar şi în
„management”. Unii reduc „afacerile „doar la cele aducătoare de profit şi „managementul” doar la
managementul/ conducerea activităţilor profitabile, în timp ce în realitate afacerea este acţiunea de a
face, profitul putând fi unul dintre scopuri sau nu. Teoria acţiunii umane este identică (structural şi
esenţial) cu Teoria afacerilor şi cu Managementul şi toate trei se regăsesc în Metodologia Scop Mijloc
ca o teorie a acţiunii umane bine făcute. Pentru unii afacerea înseamna a face bani, pentru alţii afacerea
înseamnă să facă o carte, un proiect sau o strategie, să propună o ideologie indiferent dacă asta aduce
sau nu bani. Robia la curtea regelui Ban este o robie autoasumată şi nu necesită forţe eliberatoare şi
pacificatoare… Robii banilor vor crea însă şi teorii care să ajute la înrobirea altora, la perpetuarea
înrobirii adică. Parafrazându-l pe Caragiale: „de ce să nu avem şi noi robii noştri?”. Aceste teorii sunt,
actualmente, oficializate, incluse în curriculum, promovate şi propovăduite ca fiind esenţe ale fiinţei
umane, un sine qua non al fericirii şi împlinirii umane. Evident, atât MSM cât şi proiectele radicale de
reformă propuse de profesorul Codreanu sunt alternative la modul existent de înţelegere şi cunoaştere
a lucrurilor. Probabil că defectul lor cel mai mare este că ele dau tuturor indivizilor o şansă de a se
împlini în viaţă, de a se auto coordona şi de a urmări alte scopuri decât cele care au dus la repetatele
crize. Singurul argument care ar fi favorabil acestei teorii care generează crize, crahuri şi cicluri
economice este acela că progresele existente sunt legate de marile afaceri profitabile şi generatoare de
imperii financiare (vezi John Law, Enron, etc.) care au creat locuri de muncă, bunăstare şi fericire pentru
un număr semnificativ de oameni. Numărul nenorocirilor şi valoarea dezastrelor care au urmat sunt
„efecte colaterale”, „sunk costs” sau „plăţi întârziate” ale „exuberanţelor iraţionale” anterioare. Am
amintit toate astea, inclusiv modelul meu metodologic, pentru a sublinia că sunt alături de profesorul
Codreanu în diagnosticele puse, dar mă (în)depărtez de el în mijloacele utilizate atât pentru
sensibilizarea cititorilor pentru a adera la proictul propus cât şi de proiectul ca atare. Voi face referi
concrete la proiect la finalul acestei recenzii-comentariu. Spre exemplu, reabilitarea sau redefinirea unor
termeni ca „proletariat”, „dictatură” etc. nu sunt de nature să apropie şi să convingă cititorul. Ideea că
neoliberalismul actual este o formă de dictatură nu poate fi uşor acceptată atât timp cât „susţinătorii”
acestui sistem reprezintă imensa majoritate a omenirii. Chiar comunista Chină s-a integrat în speculaţiile
financiare şi monetare pentru a-şi promova idealul comunist. Într-adevăr nu ideea de piaţă
concurenţială este vinovată de creşterea preţurilor, adevărul fiind că tocmai mimarea concurenţialităţii,
falsificarea premiselor liberliste au generat speculaţii usturătoare pentru consumatorii lipsiţi de apărare.
Profesorul Codreanu se întreabă: „Este omul societăţii liberale cu adevăart liber, în raport cu legile pieţei
libere care dictează fără milă, prin intermediul comerciantului, politica preţurilor? A spus cineva, cândva,
că o dictatură bună este mai folositoare pentru cei mulţi, decât o libertate prost înţeleasă. S-ar putea să
fie chiar aşa! Să începem a vorbi despre o ‚dictatură neoliberală’?” (p. 50). Sub aparenţa interogaţiei şi a
unei opinii exprimate de „cineva, cândva” autorul sugerează necesitatea de a abandona modelul
neoliberal şi de a trece la … altceva. Tocmai acest altceva este problema. Putem fi de acord cu orice idee
de schimbare, dar se impune o evaluare atentă a proiectelor propuse şi a şanselor acestora de a schimba
ceva, cândva… Încercarea de a da soluţii în problem conflictului israelo-palestinian sau americano-
irakian nu face parte din soluţionarea problemei omenirii şi trecerea la un alt model, drept pentru care
le-am citind ca fiind parte din alt scenariu şi din alt film.
Partea a doua a cărţii (intitulată „Utopii şi moartea lor”3) cuprinde o descriere şi o demolare
conceptuală a unor utopii petrecute deja (revoluţia franceză şi cea bolşevică, asemănătoare prin scopuri
şi prin mijloace, fiind cele mai luate în vizor). Orice utopie sau chiar proiect perfect fezabil este lansat în
numele (mai) binelui şi al înlăturării sau măcar diminuării răului. Profesorul Codreanu declară clar că se
alătură „celor care susţin că raportul bine/ rău se poate analiza prin raportul altruism egoism. Răul
surclasează binele în aceeaşi măsură în care egoismul surclasează altruismul; verificarea adevărului
acestei afirmaţii stă la îndemâna oricărui om, cu condiţia să aibă capacitatea de discernământ şi de
judecată normale.” (p. 61). Ideea că altruistul acţionează spre binele omenirii iar egoismul doar în
propriul său bine este falsă, după părerea mea (evident, anormală). Altruiştii au o mare plăcere
personală de a acţiona în beneficiul altora, plăcere pe care şi-o oferă chiar cu costuri mari. Altruistul
este, aşadar, un egoist mediat şi dependent de ceilalţi, în timp de egoistul este un egoist pur şi simplu,
nemediat vizibil de alţii. Cei care oferă bani cerşetorilor (în afară de faptul că sunt fraieri absoluţi) nu
sunt altruişti, aşa cum ar vrea să pară, ci egolatri (iubitori de sine) sau chiar egoişti, ei fiind cei ce se simt
bine oferind. În ce mă priveşte, cred că conceptul de „bine” (respectiv acela de „rău”) este unul relativ,
adică rezultatul unui raport, al unei comparaţii. Comparaţia supremă în privinţa acţiunii umane este
aceea între scopuri şi mijloace, ideea de bine apărând atunci când există convingerea adecvării
scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri, convingere (a)probată de un număr cît mai mare de
indivizi. De aceea am spus că atât timp cât marea majoritate a omenirii consideră capitalismul,
democraţia şi concurenţa ca fiind adecvate scopurilor lor de fericire, de speranţă, şi de autorealizare
atunci acest sistem este considerat BUN. Mai mult, el permite schimbarea, permite libera gândire în
legătură cu ce este mai bine pentru majoritatea dintre noi. O critică la adresa sistemului democratic nu
poate avea drept rezultate decât îmbunătăţirea democraţiei. Evident, scopurile contrare binelui public
(vezi Enron) sunt aspru sancţionate, chiar dacă daunele produse nu mai pot fi recuperate. Ideea de
3
Este interesant de imaginat modul de gândire al autorului atunci când s-a hotărât să nu folosească pluralul
articulat şi opţiunea de a folosi pluralul nearticulat. Bănuiesc că articularea ar fi sugerat automat că şi utopia
propusă de autor este stricăcioasă şi muritoare…. chiar înainte de a prinde viaţă.
perfecţiune, de bine absolut nu pot fi asociate cu niciun sistem social, cu nicio formă de organizare.
Ideea că răul este în noi (Arthur Schopenhauer) o accept doar ca o metaforă ce sugerează că suntem
mereu perfectibili, că avem spirit critic (mai ales cu privire la alţii) şi că adecvarea este o problemă în
primul rând personală. Aşa zisele „valori sociale” sunt, de fapt, valori individuale validate social, evident
pe un interval spaţio-temporal dat. Aşa ziul „om de tip nou” este un ideal perpetuu izvorât din nevoia
de perfecţionare continuă. În pofida conotaţiei sale negative (chiar „repulsive” cum spune C. Codreanu)
ideea poate să rămână indefinit. Nu ideea de „om nou” trebuie respinsă, ci ideea de opresare, de
presiune fizică şi morală asupra individului până când acesta devine „adecvat” unui standard imaginat de
cineva ca fiind „bun” (evident, pentru un interval spaţio-temporal dat). Sugestia propusă de autor,
aceea de „liberalizare generală a binelui, bazat pe conştientizarea intereselor de specie” (p. 65) poate
face obiectul unor programe educaţionale (şi chiar este promovată de ecologişti). Inerent se ajunge la
Marx şi Engels, deşi autorul nu-i invocă: „Libertate absolută nu poate exista, dar o libertate concepută ca
‚necesitate înţeleasă’ poate fi pusă la temelia unei morale globale: să înţelegi că perpetuarea speciei, în
durabilitate şi solidaritate, este o necesitate absolută!” (p. 65). Concluzia autorului este una pesimistă:
„forţa răului, asociată vechiului sistem, este mai mare decât forţa binelui” (p. 67) ceea ce duce la
moartea utopiilor. Uşor mecanicistă ca formulare, concluzia pare logică, deşi răul constă tocmai în lipsa
forţei noilor proiecte pentru a fi împlementate. Nu este rău un adversar doar pentru că nu-l pot învinge,
răul constă în incapacitatea mea de a-l depăşi… Dar neacceptarea necesităţii schimbării (chiar dacă ea
poate fi şi înţeleasă) duce la acceptarea statu quo ului. „Am ajuns astfel la marea dramă a opoziţiei
dintre ‚libertate’ şi ‚constrângere’. Prin însăşi firea şi natura lui, omul vrea să fie liber şi respinge
constrângerea. Omul vrea să trăiască într-o societate liberă şi respinge dictatura” (p. 113). Corect! De
unde şi marea dificultate de a face schimbări majore în mod brusc şi, eventual, forţat. Imediat, autorul
găseşte şi cauza tuturor relelor: educaţia defectuoasă. Iar sunt de acord, cu un amendament: ea este
defectuasă din punctul de vedere al doritorilor de schimbare, dar din punctul de vedere al
establishement ului ea este perfect adecvată. Un sistem dictatorial educă viitori roboţi şi yes-meni, o
societate democratică educă oameni creativi şi pregătiţi să schimbe lucrurile în funcţie de contexte,
restricţii şi idealuri. Noua Lege a Educaţiei Naţionale este abia un mugur în democratizarea educaţiei de
la noi. Cîteva flori vor apărea doar dacă vom construi un curriculum adecvat, atunci când vom avea
pedagogii care să stimuleze creativitatea şi adaptarea. Cât despre roadele viitorului sistem, vor vorbi
alţii, peste decenii. Interesant este că acum se fac echipele pentru alcătuirea noului curriculum.
Intenţionam să vin şi eu cu propunerile mele de predare comasată a celor trei discipline fundamentale
(continuumul politic-economic-etic) şi, eventual a unei alte discipline intim conexate care să cuprindă tot
ceea ce se referă la om, fără definiţii savante sau texte lungi şi greoaie. Dar, prima clauză de acceptare în
aceste echipe: să ai experienţă îndelungată în probleme de curriculum…. Neavând asemenea calităţi, nu
sunt eligibil… Lucrurile se vor limpezi curând, probabil vor fi făcute mici cosmetizări, schimbări de
denumiri, mici ajustări ale numărului de ore astfel ca „sistemul” să nu sufere.
Partea a treia, „Filoterismul” (iubitorul planetei) se vrea o lansare a unei noi ideologii de stânga,
adică distributivistă, dar, în acelaşi timp ecologistă şi anticonsumistă, ceea ce nu ţine de vreo doctrină de
dreapta, ci de o gândire de centru, cu şanse de acceptare, mai ales în condiţiile în care criza va trena mai
mulţi ani. Filoterismul este ecologism (geo)politic. Nu voi comenta cele opt teme ale filoterismului, dar
la tema 4, aceea de realizare a Uniunii Mondiale după modelul Uniunii Europene (de ce nu, şi după
modelul Uniunii Sovietice sau acela al Statelor Unite ale Americii) reamintesc „predicţia” mea din 1990,
reluată în diverse articole (deci fiind publică de multă vreme). UE, devenită Europa se va uni cu Americile
şi cu Australia şi Oceania. Va fi o federaţie. Cealaltă federaţie va fi alcătuită de Asia care va cuprinde şi
Rusia (sau cel puţin partea asiatică), credeam eu la 1990. Ideal era ca Rusia să facă parte din grupul
euroatlantic, dar în 1990 comunismul rus era încă viu şi asocierea cu China mi se părea a fi pedeapsa
Rusiei faţă de Occident pentru trădarea înţelegerilor de la Malta (care, după ştiinţa mea, trebuiau să
construiască un sistem terţiar, nicidecum unul capitalist atât în Occident cât şi în Rusia). Lucrul bun care
se întâmplă acum este atragerea Rusiei în zona alianţei creştine, alianţă ce se va confrunta – probabil –
cu alianţa necreştină (musulmană, budistă). La ora actuală, cele şapte miliarde de locuitori ai Terrei sunt
astfel distribuiţi: 57% asiatici, 21% europeni, 14% americani din ambele Americi şi 8% africani. Strict
cantitativ vorbind, asiaticii au ponderea majoritară şi este posibil ca ei să impună o parte dintre regulile
viitorului stat mondial. Poate atunci, după Marea Confruntare se va împlini şi visul scris de C. Codreanu
în tema 7, acela de a avea un singur Dumnezeu Creator, respectiv o religie unică. Ideea de o singură
turmă şi un singur păstor este intimă creştinismului). Tema 8 este dedicată „mijloacelor”, respectiv, „Să
se ‚inventeze’ acel mecanism de piaţă … care să oglindească fidel şi constant valoarea intrinsecă şi
compusă a produsului, eliminîndu-se astfel fluctuaţia conjuncturală, arbitrară şi speculativă a preţurilor”
(p. 143). Interesele divergente ale statelor vor împiedica o asemenea aducere la „adevăr” a preţurilor. O
soluţie a fost propusă de Anghel Rugină prin introducerea banilor de metal cu valoare intrinsecă, soluţie
masiv respinsă de toate structurile academice şi bancare ale lumii. La un congres din Mexic (1997) am
prezentat o lucrare prin care arătam că şansele teoriei ruginiene sunt minime tocmai datrorită
radicalismului lor. Poate că soluţia se află în tema 4, propusă de C.C. , aceea care sprijină ideea unui stat
planetar. Evident, speranţa este ca acestr stat să fie unul democratic.
În fine, proiectul de la finalul lucrării este intitulat „Societatea fără partide politice” (p. 151 –
163). Cred că impulsul iniţial al autorului, acela de a defini cu claritate termenii, de a le stabili etimologia
şi care dintre sensuri a fost utilizat – în cazul cuvintelor polisemantice, ar fi trebuit continuat şi în cazul
acestui proiect. Confuziile terminologice sunt moartea oricăror mesaje, îndeosebi ale celor cu înaltă
încărcătură ideologică (adică acelea care privesc interesele majore ale unei mulţimi de oameni).
Conceptul de „politic” este unul mult deformat de uzul neglijent al celor care ar fi trebuit să fie exemple
de urmat: profesori, parlamentari, jurnalişti. Adesea auzim: „Eu nu fac politică, eu fac doar politica
educaţiei”. Adjectivul „politic” este un sinonim al ideii de societate, de locuitori ai unui stat, de
organizare umană cu scopul pozitiv de a se asigura perpetuarea acelei comunităţi, apărarea de atacatori
străini şi siguranţa vieţii în interiorul statului respectiv. Un partid este, de fapt „o parte” a socialului, o
secţiune din acesta, dar care pretinde a vorbi în numele întregului. A face politică este ceea ce fac toţi
cetăţenii, adică se interesează de ei înşişi, de familiile lor şi de comunitatea în care trăiesc. Personal fac
politică, sunt interesat de politică, dar nu sunt interesat să fac politică de partid, respectiv să mă
autoînregimentez sub stindardul de o anumită culoare şi care îşi propune nişte scopuri sociale. În acelaşi
timp sunt interesat să observ viaţa partidelor politice pentru a avea criterii pentru opţiunea din
campania electorală. Din păcate, poate la noi mai mult decât în alte părţi, a face politică de partid este o
luptă pentru a ajunge la putere, pentru a obţine avantaje personale şi de grup din acest travaliu, iar
scopurile declarate vor fi şi ele în atenţie, dacă mai rămâne timp şi dacă asta poate ajuta la realegere.
După o critică mai mult decât îndreptăţită a situaţie partidelor politice şi a clasei politice, a
oamenilor politici de la noi autorul se întreabă: „Şi ce ar fi dacă în loc de partide politice am avea partide
nepolitice, un fel de partide corporatiste pentru economie, pentru învăţământ şi educaţie, pentru
sănătate, pentru agricultură, finanţe, administraţie publică etc. Nucleul tare al fiecărui partid corporatist
ar fi alcătuit din specialişti sau lucrători ai domeniului. … Am avea stfel, un partid al industriei, un partid
al învăţământului, ş.a.md.” (p. 158). Imaginaţia merge şi mai departe: „Ce se întâmplă cu politica4?
Dispar doctrinele, ideologiile? Ele nu pot dispărea5 dintr-o dată, ci cu timpul. Se pot elabora programe,
strategii şi teorii din care partidele corporatiste s-ar putea inspira, dar numai atât! Clubul politic nu poate
aspirea la putere în stat. Clubul politic este o supapă de refulare a aspiraţiei la putere, este un fel de
laborator de idei în care se pot fabrica orice fel de modele teoretice, eventual cu drept de proprietate
intelectuală apărată de lege, dar numai atât şi nimic mai mult.” (p. 159). Utopismul acestui proiect
provine, în primul rând, din neprecizarea mijloacelor prin care se poate ajunge la acest scop. Putem să
ne imaginăm că partidele ar renunţa de bună voie la avantajele pe care le au şi pentru care au „investit”
mult? Nicidecum. Pe de altă parte, partidele breslaşilor vor avea propriile ideologii, propriile interese.
Deci, ajungem tot de unde am plecat… Autorul prezintă un decalog de „avantaje exceţionale” generate
de lipsa partidelor politice. Le voi esenţializa ăn cele ce urmează: înlăturarea politicianismului,
simplificare structurilor puterii, atenuarea corupţiei, introducerea profesionalismului în decizia politică,
înlocuirea carierismului, profesionalizarea managementului, mai mult timp liber prin eliminarea
disputelor politiciuaniste, atenuarea tensiunilor sociale şi nervoase, creşterea responsabilităţii actului
decizional. Se poate observa că aceste deziderate sunt demult atinse în unele societăţi chiar de cître
partidele politice! Problema mare la noi este aceea a educaţiei, a mentalităţilor şi a respectului
principiilor anunţate.
În concluzie, efortul autorului de a propune un proiect nou este de apreciat, dar eu unul îi văd în
primul rând utopismul. Mai degrabă să ne concentrăm asupra modului în care activează aleşii, să
impulsionăm opinia publică să fie mai critică şi aspră cu aleşii, sau să acceptăm schimbările propuse de
partide şi care sunt consonante cu unele dintre idealurile deja formulate. Lupta pentru atenuarea
corupţiei trebuie să înceapă cu noi înşine, acolo unde nu se respectă legea. Cred că pledoaria mea
pentru dictatură, făcută de la începutul anilor ’90 să devină cât mai curând realitate. Este vorba, desigur,
despre dictatura legii.

Liviu Drugus, Miroslava, Iaşi
liviusdrugus@yahoo.com
http://www.liviudrugus.ro

20 ianuarie 2011
4
Aici se vede lipsa precizărilor conceptuale atât de necesare. Când se referă la „politică” autorul are în vedere doar
relaţiile de putere şi decizie şi nu polisul în ansamblul său.
5
Dispariţia ideologiilor este o altă utopie. Ideologia este expresia unui set de interese. Atunci cum pot dispărea
interesele, scopurile?

Stefan Munteanu – un model de scremere intelectuală văzută ca act de voinţă înalt spiritualizată


Articol scris de Liviu Drugus in decembrie 2006 si publicat pe pagina web: http://www.liviudrugus.ro

Mica publicitate: „Şmeker de Bacău, caut faimă şi recunoaştere. Aducătorului, faină recompensă.” 

 De unde oare dorinţa intensă (şi imensă) a neputinciosului de a putea, a infertilului de a (pro)crea, a pietrei de baltă de a străluci şi a analfabetului de a deveni parte a elitei scriitoriceşti? Oricât de criticabil aş fi, oricât de multă supărare aş produce, continui să cred că resorturile acestor porniri au cauze genetice şi educaţionale deopotrivă. Grafomania este gestul irepresibil de a scrie, de a exterioriza propria gândire, fiind, în ultimă instanţă, un început (uneori, patologic) de comunicare cu lumea largă, lume avidă de dialog continuu. Gravitatea greşelii grafomanului diminuează dacă o comparăm însă cu orgoliul de a mima excelenţa sau măcar competenţa. Acest handicap genetic (grafomania) este micuţ faţă de egolatrie, păcatul considerat de creştini ca fiind printre cele mai grave. Egolatrul grafoman cuplat cu un haiduc informaţional certificat printr-o diplomă de filosofie (nu de filosof!) defineşte/ descrie un posibil impostor. Ce fel de impostor? E vorba cumva de acel profesor de filosofie care a absolvit liceul după ce a trecut prin universitatea muncitorească? Posibil da, dar eu fac acum trimitere la un alt practicant al deghizării, respectiv la un fost caporal (sergent sau plutonier) care poartă acum haine de profesor universitar. Fiind deghizat, cu alte cuvinte lucrând sub acoperire, profesorul îşi pune (ig)nobila sa semnătură sub texte copiate/ furate de prin cărţi. De ce? Tocmai pentru a nu-şi devoala principala sa caracteristică: incapacitatea de a formula ceva nou, de a avea măcar o opinie, de a combate un punct de vedere cu argumente etc. Publicând mult – la noi, cantitatea încă bate calitatea –  dincolo de beneficiile aduse de lungirea listei cu articole şi studii (originale, nu?), domnia sa probează că este şi un român adevărat. Un român suta la sută. Adică un iubitor de Eminescu, de păşuni mioritice, de construcţii manolice şi de furăciuni şmekere. În treacăt fie spus, Eminescu fiind universal, clamarea românismului eminescian apare ca un subtil atac la universalitatea gânditorului şi poetului moldovean. Dacă sunteţi în pană de imaginaţie, vă sugerez să desenaţi mental un becalian căruia tocmai i-a plecat filosoful de serviciu, fiind, deci, în pană acută de idei… Personajul la care mă refer este un (proto)tip deja cunoscut mediului scriitoricesc băcăuan. Publică oriunde găseşte o disponibilitate la umplerea paginilor cu titluri pompoase şi conţinuturi absconse, destinate a fi (re)cunoscute doar de alţi consumatori de filosofie  sau preocupaţi de cunoaştere în general. „Tehnica” furăciunii este pe cât de simplă, pe atât de naivă şi perversă. Se citeşte o carte, se preiau ideile autorului/ autorilor şi se prezintă potenţialului lector de sinteze un ghiveci ideatic cu aparenţă de creaţie originală. Am mai semnalat folosirea acestui procedeu în numărul din iunie a revistei Ateneu. Concluzia era că în proporţie de cca 95% „articolul original” semnat SM era compus din citate puse cap la cap, contribuţia marelui exeget reducându-se la o concluzie fadă şi lipsită de obiect. După umila mea părere, un asemenea material nu numai că nu ajută la ceva, ci lasă deschisă portiţa şi a altor „scriitori” de gen copy – paste. Care ar fi finalitatea unor asemenea articole, pretins originale? Cred că aceasta este doar una iluzorie, umflând artificial lista de publicaţii „ştiinţifice” ale unui pretins autor. Păcat de timpul pierdut cu încropirea articolului, apoi de cel consumat cu tehnoredactarea şi nu în cele din urmă, de timpul pierdut de cititorul aflat în căutare de opinii, de idei noi… Deşărtăciune, cumplită deşărtăciune… Fără a-mi face din „vânarea” şi dezvăluirea dedesubturilor unor făcături „ştiinţifice” un ideal de atins, consider că oferirea de asemenea exemple amatorilor de furăciuni intelectuale poate fi de ajutor… Plagiatul se descoperă întotdeauna, fie şi după ani sau decenii, iar efemera glorie a fraudulosului copiator de texte se transformă, inevitabil, în amărăciune. Un asemenea model profesoral va fi, din păcate, repede preluat de studenţi şi practicat pe scară largă, pentru ca apoi să ne mirăm cu toţii că nu mai apar condeie tinere care să (mai) aibă ceva de spus…Voi reda în cele ce urmează un exemplu de plagiat neruşinat, o compilaţie de pasaje preluate de la mai mulţi autori (dar din aceeaşi carte) în fruntea cărora tronează semnătura proprie a profesorului SM. Pe cine păcăleşte oare plagiatorul de profesie? În primul rând pe el însuşi, iluzionându-se în posturile de scriitor, cercetător, profesor, comunicator, formator de opinie etc. Păcăleala de sine nu miroase a bine…. În al doilea rând, păcăleşte personalul de la publicaţia care îi găzduieşte „opera”, personal care trăieşte şi el iluzia că are un colaborator „de marcă”. Cu siguranţă, dacă furăciunea era sesizată, articolul nu avea cum să apară… Sub raport financiar-juridic, banii (nu mulţi…) încasaţi pe asemenea articole se încadrează la „primirea de foloase necuvenite”, iar sub raport juridico-penal  fapta se supune Legii drepturilor de autor. Cel puţin trei autori pot pretinde daune interese ca urmare a necitării numelor lor în articolul la care voi face imediat referire. Sub raport moral-profesional, probabil că profesorul SM propovăduieşte virtutea, cinstea, corectitudinea etc., dar el este în gravă culpă deontologică faţă de instituţia unde lucrează. Şi toate astea pentru ce? Pentru a raporta (fals) cât mai multe articole şi studii, pentru a pretinde la respectul colegilor şi al studenţilor, pentru a mima o serie de calităţi inexistente…Articolul în cauză este intitulat „Două orientări în cercetare”, este semnat Ştefan Munteanu şi a fost publicat la rubrica „Quo vadis?” în „Ziarul de Bacău” din data de 19 decembrie 2006. Deşi este compilat în proporţie de peste 90% NICI UN CITAT nu apare în articol, orice cititor fiind convins că se află în faţa unui articol original, ba chiar a unei savante analize a unor paradigme de mare circulaţie şi interes (epistemologia genetică a lui Jean Piaget şi gramatica generaţională/ generativă a lui Noam Chomsky). Voi pune în oglindă paragrafe din textul articolului şi pasajele corespunzătoare de unde au fost preluate (respectiv din cartea „Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky” publicată în 1988 la Editura Politică din Bucureşti, în prestigioasa colecţie „Idei contemporane”). Fapta profesorului SM are şi circumstanţe agravante, prin încercarea de a „acoperi” mizeria publicistică făcând trimitere la această lucrare, dar … numai cu titlu informativ, pentru a se apăra, eventual, de acuzaţia de plagiat. Sancta simplicitas! Modus operandi al infractorului este unul plin de emfază, de superioritate şi de atotcunoscător. Nefăcând nici o trimitere la niciuna dintre informaţiile din articol rezultă clar că acestea apar ca fiind rodul investigaţiilor sale savante, eventual chiar a prezenţei sale – discrete şi modeste  – la dezbaterile ştiinţifice ale vremii… 

Ştefan Munteanu „În urmă cu peste trei decenii, mai exact în perioada 10 -13 octombrie 1975, s-a desfăşurat o dezbatere organizată de „Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului” din Paris, între psihologul francez Jean Piaget (1896 – 1980), creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.”  

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Lucrarea cu care face acum cunoştinţă cititorul român reprezintă o deosebit de interesantă dezbatere, organizată la Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului între Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.  

p. 21 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „De la 10 până în 13 octombrie 1975, participanţii la această dezbatere s-au reunit la Abbaye de Royaunont, în jurul lui Jean Piaget şi Noam Chomsky.

 

Ştefan Munteanu: „La dezbatere au mai participat, pe lângă colaboratorii direcţi ai celor doi gânditori, un număr însemnat de savanţi din domeniile biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „…pe lângă adepţi şi colaboratori direcţi ai celor doi protagonişti, la dezbatere a participat un număr însemnat de personalităţi creatoare din domeniul biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

 

Ştefan Munteanu: „Tema dezbaterii a fost relaţia dintre înnăscut şi construit (învăţat) în gândire şi limbaj, respectiv relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman.”

p. 14: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Palierul esenţial îl reprezintă relaţia dintre înnăscut şi construit sau învăţat în gândire şi limbaj, care trimite, apoi, la relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman…”

 

Ştefan Munteanu: „În perioada pregătitoare, pentru a fi identificate aspectele esenţiale ale viitoarei dezbateri participanţii care-şi anunţaseră prezenţa au primit două texte programatice. Unul al lui Jean Piaget, intitulat „Psihogeneza cunoştinţelor şi semnificaţia sa epistemologică” şi altul, ca răspuns, al lui Noam Chomsky, intitulat „Structurile cognitive şi dezvoltarea lor”.

p. 24 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: Piaget a propus să se scrie, în vederea colocviului, un scurt text programatic de „invitare” („Psihogeneza cunoştinşelor şi semnificaţia sa epistemologică”). Chomsky i-a răspuns, trimiţându-i Structurile cognitive şi dezvoltarea lor. Distribuite participanţilor, cele două texte au ajutat la identificarea de la bun început a aspectelor esenţiale ale viitoarei dezbateri”.

 

Ştefan Munteanu: „Trebuie spus că lucrarea este mai mult decât consemnarea unei dezbateri”.

p. 22 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „Cartea a avut ca bază de pornire transcrierea dezbaterii, precum şi două texte preliminare scrise în vederea colocviului şi care au circulat la participanţi. Totuşi, aşa cum se prezintă acum, volumul este, să sperăm, mai mult decât o dare de seamă”.

Ştefan Munteanu: „Deloc întâmplător, cartea are ca „motto” o reflecţie a lui Jaques Monod (1910 – 1976), extrasă dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, unde se spune: „Punându-mi vasta întrebare: [ce face ca omul să fie om?], constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”

p. 57: „Punându-mi vasta întrebare: ce face ca omul să fie om?, constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”Jaques Monod, extras dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, în „De homine”, Rivista dell’Istituto de filosofia, Roma, nr. 53-56, sept. 1975, p. 131.

Ştefan Munteanu: „Chiar şi numai din această atenţionare rezultă, fără dubii, că lucrarea, chiar dacă pleacă de la psihologie şi lingvistică, este de mare importanţă pentru filosofia cunoaşterii ştiinţifice, ba chiar şi pentru ontologie”

p. 9: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Confruntarea teoretică a avut, aşadar, ca fundal psihologia şi lingvistica….”p. 13: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Fundalul ontologico-epistemologic al acestei dezbateri….”

Ştefan Munteanu: „Este adevărat că Piaget şi Chomsky abordează probleme de psihologie recentă, însă o fac în prelungirea unor importante tradiţii ale filosofiei clasice. Cercetările lor psihologice şi lingvistice îşi trag seva tocmai din gândirea greacă, prin intermediul eforturilor din filosofia modernă ale unor mari gânditori, precum Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniţ (sic! Nota LD), Locke, Rousseau şi Kant.

p. 44 Howard Gardner, Maturizarea cunoaşterii, Cuvânt înainte: „Piaget şi Chomsky pot fi studiaţi în cadrul unei tradiţii psihologice care îşi are rădăcinile într-un trecut recent, dar cu mult mai important este faptul că sunt moştenitorii unei venerabile tradiţii de filosofie clasică. Trăgându-şi seva din gândirea greco-romană, dar mai cu seamă din filosofia post-renascentistă, preocupările amîndorura pot fi văzute ca eforturi contemporane de a pune, a preciza şi a da răspunsuri unor probleme ce au preocupat filosofi ca Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniz, Locke, Rousseau şi Kant”.

Ştefan Munteanu: „De partea cealaltă, Chomsky, exponentul unei orientări mai noi, a adoptat o atitudine mai fermă în apărarea rigorilor cunoaşterii ştiinţifice. Refuzînd speculaţiile şi exprimătrile metaforice, el a continuat să susţină că încă de la naştere creierul omenesc este înzestrat cu capacitatea de a realuza structuri lingvistice complexe. Mai mult, consideră că maturizarea creierului se produce la fel ca n cazul altor organe precum inima ori ficatul; că aşa cum inima nu  învaţă să pulseze, nici creierul nu învaţă să construiască structuri lingvistice. Aceasta înseamnă că ideea piagetiană de dezvoltare şi de construcţie a creierului nu are sens.”

p. 15-16: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Delimitându-se de această manieră de a trata problemele, Chomsky susţine că a optat pentru o interpretare riguros ştiinţifică şi productivă, care nu acceptă metafore în locul explicaţiilor şi care nu se aventureayă spre speculaţii fără fundament verificat.   …el consideră că creierul omenesc se maturizează la fel cu alte organe, cum este inima şi ficatul, şi că prin urmare, ideea de dezvoltare şi de construcţie, cînd este vorba de limbaj, nu are sens.”

 

Am reprodus comparativ, până acum, cca 75% din textului lui SM. Dacă cineva ţine să se convingă, va descoperi că şi restul articolului „său” (?) este preluat din textele celor trei autori citaţi până acum: Călina Mare, Massimo Piatelli-Palamarini şi Howard Gardner. Cel puţin acestor trei autori SM le este dator cu scuze publice. Mai mult, SM îi este dator Ziarului de Bacău cu suma încasată pe articol, iar comunităţii academice căreia (încă) îi aparţine îi este dator cu explicaţii şi penalizări pentru prejudiciul de imagine produs.  

Articolul „Două orientări în cercetare” semnat de SM ar părea – ce ironie! –  să sugereze că, într-adevăr, există două orientări în cercetare: una, promovată de cercetătorii oneşti, cunoscători ai meseriei, dedicaţi cunoaşterii şi o alta, promovată de SM şi de alţii ca el, care trăiesc pe seama primei orientări. Cu alte cuvinte, există, şi în cercetare, furnici şi greieri, regine şi trântori, îngeri şi demoni.  

Studierea paradigmelor susţinute de Piaget şi Chomsky sugerează o temă de cercetare ce poate fi nu doar interesantă, ci şi utilă. Ar trebui studiat dacă hoţia la unii profesori este condiţionată genetic sau educaţional. Iar rezultatele ar trebui să ne ajute să decodăm mecanismele care împing oamenii cu pregătire slabă la plagiat, la mimarea efortului de cercetare şi la pretenţia de a fi stimaţi şi răsplătiţi ca şi cum hoţia ar fi o virtute şi nu un viciu. 

Liviu Drugus, Bacau, decembrie 2006

liviusdrugus@yahoo.com

http://www.liviudrugus.ro

 

Nicolae Dabija ma determina sa scriu despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul sau ”Tema pentru acasă”


Despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija

Liviu Drugus

http://www.liviudrugus.ro

Nota Liviu Drugus: O mai buna lecturare a acestei recenzii poate fi facuta la adresa: http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=48zmoHlshVc=&tabid=67&language=en-US. Folosirea paginarii si a notelor de subsol a generat dificultati de citire in noul format. Sau, cu alte cuvinte, acesta este nivelul meu de cunoastere intr-ale editarii informatizate… Adaug aici si o adresa de internet cu informatii despre recenta  activitate (iulie 2012) politica a lui Nicolae Dabija, urmat de interesante comentarii ale unor cititori din Basarabia: http://voceabasarabiei.net/stiri/presa-romaneasca/23122-nicolae-dabija-a-semnat-pentru-declanarea-loviturii-de-stat-din-romania.html

 

Motivaţia demersului analitic

Această analiză a romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, ediţia doua, 2010, are drept prim scop satisfacerea curiozităţii mele deconstructive aplicată la o carte aparte (cel puţin prin câteva date exterioare acesteia). Este primul roman al unui poet. Este primul roman al unui jurnalist de mare notorietate. Este opera unui cunoscut ideolog militant al românismului şi al unionismului moldo-român. Curiozitatea mea a fost amplificată şi de calitatea mea de coleg de breaslă jurnalistică, timp de şase ani, la Chişinău (1990 – 1995) cu Nicolae Dabija, dar tocmai aceasta îmi creează riscuri suplimentare, riscuri ce vor fi evidenţiate pe parcursul acestei prezentări.
Un alt scop, la fel de important, dacă nu chiar mai important, al implicării mele în discuţia pe o carte considerată de unii „demnă de Premiul Nobel” (Nota de subsol 1: Românii au obsesia Premiului Nobel, ca o expresie a extremismului care îi caracterizează, adesea: totul sau nimic! Dar, cum „totul” se obţine foarte greu, visul de a fi „cel mai…” rămâne mereu un vis. Interesantă observaţia Ioanei Pârvulescu pe această temă: „…am lucrat, la începutul anilor 90, la o editură care publica ‚în regie proprie’ (autorul îşi plătea singur opera), soseau tot felul de inşi care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc.” (Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 214), iar de alţii drept o scriitură tezistă, eventual produsă la ordin, sau măcar la o cerere expresă a unor instituţii, aşadar angajarea mea în acest război al laudelor, al evaluărilor corecte şi al denigrărilor provine şi din dorinţa mea de a „retrăi” (Nota de subsol 2:  Cuvântul „a retrăi” are în Basarabia o conotaţie aparte faţă de ceea ce se înţelege prin acest cuvânt dincoace de Prut. „Retrăirea” basarabeană este o emoţie intensă, o supărare chiar, o reamintire chinuitoare a unor neplăcute trăiri anterioare) o serie de imagini transmise mie de o mare parte a familiei tatălui meu care a cunoscut în mod direct şi dramatic lagărele de muncă sovietice din pădurile siberiene timp de aproape două decenii (1940 – 1958). Descrierile din taigaua siberiană din carte coincid masiv cu ceea ce ştiam din anii 60, atunci când am „citit” – de la bunicul meu (Nota de subsol 3: Bunicul meu, Alexei Druguş, a fost primarul comunei Cuizăuca, raionul Orhei, sat în care şi-a petrecut copilăria tatăl meu, Grigore Druguş, în timp ce un frate al bunicului meu a fost prefect de Orhei. Mai poate apărea drept o curiozitate faptul că am acceptat cu bucurie „deportarea” mea pentru aproape şase ani la Chişinău? (deşi începutul a fost la un ziar orheian, o bună găselniţă a manipulatorilor postdecembrişti pentru a-mi amplifica dorinţa mea de a lucra ca ziarist, visul neîmplinit al tinereţii mele). Ataşarea de ritmurile trepidante ale Chişinăului (în contrast cu evidenta lentoare ieşeană) a fost benevolă şi suportabilă, încât ordinul administraţiei Iliescu de a fi readus în ţară, în decembrie 1995, a fost greu acceptat, iar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu, abia după primele devoalări referitoare la adevărurile din decembrie 1989.) – pagini întregi din romanul Tema pentru acasă. Poate de aici şi dorinţa şi speranţa mea de a citi un roman verist, autenticist şi cu un respect mai mare faţă de adevărul general cunoscut. Intersant pentru cititorii acestei analize poate fi melanjul de expectaţii specific moderniste (verism, autenticitate etc.) în timp ce modul de analiză este unul postmodernist. Oricum, deconstruirea unui roman poate fi la fel de dureroasă ca deconstruirea de către un chirurg a unui corp omenesc: invazivă, neplăcută, uneori dureroasă, uneori dăunătoare sănătăţii şi chiar imaginii deconstructorului, alteori fatală pacientului… Asumarea unui demers critic postmodern faţă de o scriere făcută în cheie clasică, modernă comportă şi ea multe riscuri. Astfel, postmodernul din mine căuta în roman ironia, (dar am găsit mult descriptivism plat), melanj ideatic, (dar am găsit tezism îndârjit şi liniar), rupturi de ritm (dar am gasit destul de multă monotonie)… O a treia motivaţie a alocării de timp pentru scrierea şi comunicarea gândurilor mele referitoare la o carte de literatură o constituie şi faptul că Nicolae Dabija mi-a oferit, la Bacău, un exemplar de carte, iar gestul trebuie recompensat: nu cu laude fără rost, ci cu gânduri critice menite să ajute la dialog şi la creşteri calitative în viitor… Dimensiunea acestei (cvasi)analize nu este compatibilă cu publicarea în format print de către vreo publicaţie sau alta (deşi dacă doreşte are libertatea să o facă) aşa că nu-mi rămâne decât speranţa că persoanele amintite aici să afle despre culorile în care au fost zugrăvite doar deschizînd acest website.

Aspecte editoriale

Orice carte este editată, evident, de un editor, în cazul de faţă de Editura Princeps Edit din Iaşi. Proprietar de editura: Daniel Corbu, Redactor de carte: Daniel Corbu. Critic de carte (vezi Coperta IV): Daniel Corbu. Nu ştiu dacă există aici vreo incompatibilitate, dar mi se pare absolut firesc ca spiritul critic sa fie alterat, în acest context, în avantajul profitului comercial. Cineva spune, cu mult adevăr, că odată cu înlăturarea cenzurii ideologice s-a înlăturat, cu consecinţe grave, şi cenzura pe teme de profesionalism şi calitate. Cunosc reacţiile vehemente ale doritorilor de publicare cu orice preţ, pereat mundus. Un coleg de la Iaşi mi-a reproşat că atentez la libertatea (sa) de gîndire (care gândire?…), iar (mulţi) alţii au convingerea că „oricum, nu mai citeşte nimeni, nimic…”. Tehnoredactor de carte: Daniela Şaşka. Tehnoredactorul nu a observat că unele capitole sunt numerotate cu cifre romane în carte, dar nu şi la Cuprins. Oarecum ciudat, unul dintre capitole are 13 subcapitole (nenumerotate), iar un altul are trei capitole (numerotate cu cifre romane). Tipografia nu este indicată, (s-a considerat suficient ca cititorul să ştie că lucrarea este „Printed in Romania”) ca urmare nu am cui sa reproşez faptul că încă de la prima lectură a cărţii toate filele au devenit volante (economie de clei, de cheltuieli de legătorie). Ediţia a II-a are ca an de apariţie 2010, dar cred că ar fi fost un gest de respect faţă de cititori să fie menţionată şi data apariţiei primei ediţii (2009). Este de înţeles ca o carte cu implicaţii istorice, ideologice şi politice româneşti să apară în România, dar am vaga impresie că dacă ar fi apărut la Chişinău aş fi găsit mai puţine greşeli de limbă, iar reacţiile criticilor ar fi fost, chiar şi în acest caz, mult mai dure.

Despre autor

Autorul precizează în Cuvânt că povestea scrierii acestei cărţi a început în vara anului 2007, după ce autorul a suferit o moarte clinică. Autorul cărţii Tema pentru acasă (roman) este poetul, eseistul şi, de acum, prozatorul Nicolae Dabija, redactorul şef al săptămânalului Literatura şi Arta din Chişinău, publicaţie devenită, de peste două decenii, tribună de luptă pentru promovarea românismului, unionismului şi a militantismului în artă (din păcate, nu şi a calităţii articolelor publicate). Această ultimă precizare este necesară şi pentru analiza conţinutului romanului, intim legat ideologic de crezul autorului. De la bun început se simte condeiul eseistului militant, doritor de apropiere faţă de cititor, dar şi o „manipulare” a acestuia înspre pătrunderea mesajului ideatic al cărţii în conştiinţa cititorului. După pagina de Cuvânt apare explicit motivaţia principală formală a scrierii acestei cărţi care „Se dedică intelectualităţii basarabene din toate timpurile”. Nu este exlusă corelarea datei apariţiei primei ediţii a cărţii cu oarecari alegeri parlamentare la Chişinău, Bucureşti sau Strassbourg. Oricum, o carte este şi o bună carte de vizită…. Dincolo de calitatea de scriitor, jurnalist şi militant unionist Nicolae Dabija este şi parte a unui partid, a unei structuri partidice cu intenţii electorale clare, fapt care îl implică pe autor în dispute electorale, ideologice şi partidice care adesea depăşesc cu mult rezonabilul acceptabil. Disputa îndelungată dintre „Literatura şi arta”, pe de o parte şi „Moldova Suverană”, pe de altă parte este pe cât de înverşunată, pe atât de regretabilă. (Nota de subsol 4: Disputa dintre săptămânalul Literatura şi Arta şi cotidianul Moldova Suverană poate fi găsită aici: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D12h7lik83%2F**http%253A%2F%2Fbadan.wordpress.com%2F2009%2F01%2F24%2Fmoldova-suverana-despre-grigore-vieru%2F&section=biography&wrt_id=110). Voi face, în context, o scurtă referire la o „apreciere” nu foarte prietenoasă făcută de Nicolae Dabija în L&A din 11 ianuarie 2007, şi care mă priveşte: „De dincolo de Prut, dupa 1991, a ajuns în Basarabia felurită lume. Oameni excepţionali. Dar şi destulă pleavă…: Liviu Druguş, Lorena Bogza, Victor Nichituş şi Mihai Conţiu”. Asta după ce m-a publicat în L&A („Dualitatea valorii”, 30 iulie 1992) şi după ce ani l-a rând m-a gratulat cu „titulatura” de „reprezentant al românismului şi al României în Basarabia”… Abia după ce am plecat din Chişinău a observat ce şarpe plin cu pleavă a lăudat…, dar în anul de graţie 2010, la 12 noiembrie, la Bacău, la aproape patru ani de la aprecierea anterioară, Nicolae Dabija greşeşte din nou şi îmi scrie pe cartea oferită: „Lui Liviu Drugus, distinsului cărturar, acest însemn de respect, cu inima lui Nicolae Dabija”. Măi, să fie….! O explicaţie ar fi, dacă vrem neapărat una… După 11 ianuarie 2007, anul defăimării mele în L&A, a venit vara anului 2007. După cum mărturiseşte însuşi Autorul în Cuvânt, „În vara anului 2007 am murit” (p.5). Vizitat de muze salvatoare şi inspiratoare, Nicolae Dabija a devenit alt om…. Nu întâmplător fostul comunist sovietic (nu o spun vindicativ şi persiflant), posibil ateu pe atunci, începe primul capitol al cărţii cu un citat din cel mai important evanghelist, Ioan: ”Vântul suflă încotro vrea să-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge.” (Esenţializat: vânt, vuire, voinţă, venire). În „traducere” personală: Duhul sfânt, (Divinitatea) are propria voinţă şi este ubicuu, fără un început şi fără un sfârşit, fără direcţie şi sens, fiind omniprezent, omnipotent şi omniscient. Faţă de o asemenea infinită putere, ce mai poate omul să facă? După ce ai murit şi ai (re)înviat, transformarea interioară este inevitabilă…
Nicolae Dabija, scriitorul militant patriot şi prounionist s-a „bucurat” de comentarii nu prea pozitive din partea unor colegi de breaslă, şi mă refer aici la articolele din ziarul chişinăuian Flux din 31 octombrie 2008: http://www.flux.md/articole/4927/ şi http://www.flux.md/editii/2008185/articole/5001/ din 14 noiembrie 2008. Acuzaţiile din aceste articole sunt grave, dar cred că adesea am fi dorit să nu le mai auzim şi să aplicăm gândirea nerevanşardă şi plină de înţelepciune a lui Adam Michnik. După cum se vede, un autor poate fi „judecat” foarte bine după ceea ce face în prezent, nu numai după ce a făcut în trecut…

Despre arhitectura romanului

Fiecare dintre cele 64 de capitole (nenumerotate!) ale cărţii se deschide cu câte un motto din autori celebri ai culturii universale. Aşadar avem 64 de citate alegerea cărora poate vorbi şi despre orizontul cultural al autorului, dar mai mult despre o selecţie deliberată ce face trimitere chiar la modul de construcţie a romanului şi la dorinţa autorului spre universalitate. Structurarea citatelor pe zone culturale şi ţări sugerează orientarea (corect politică!) a autorului spre ideea de francofonie (autori din Franţa au 16 citate), spre creştinism (11 citate), spre românism (11 citate: 6 din România, unul din Republica Moldova şi încă patru nesemnate ce par a aparţine autorului). Acesta este plutonul fruntaş francofon, creştin şi românofon ce deţine peste 50 procente din total. Urmează Germania cu 5, Grecia (antică) cu 5, Italia (2), Spania (2), Irlanda (2) şi India (2). Alte ţări sunt reprezentate cu câte un citat: Rusia, SUA, Anglia, China, Japonia, Arabia, Olanda şi Polonia. Romanul are exact 365 de pagini, o posibilă trimitere sugestivă spre o propunere ca Tema de acasă să fie ales „romanul anului”… Sub raport temporal, autorul începe cu „prezentul” anului 1953, când dispariţia dictatorului Stalin a permis şi eliberarea deţinuţilor din lagăr, continuă cu „trecutul” anului 1940 şi culminează, tot cronologic şi crescendo, cu perioada 1940 – 1953. Sub raport caracteriologic, romanul are drept urzeală portrete de personaje urmate apoi de câteva elemente de acţiune care întregesc portretul. Dialogurile sunt menite să confere aura de autenticitate, de miez filosofic şi ideologic, dimensiuni care erau utilizate şi în perioada dictaturii sovietice sau a celei ceauşiste. Portretele sunt realmente memorabile şi constituie punctul tare al romanului, dar şi al …pictorului portretist.

Despre critică şi (falşi) critici literari

După a 365-a pagină a romanului (datat: octombrie 2007 – martie 2008, adică scrierea a durat doar şase luni) editorul a găsit de cuviinţă să adauge o prezentare a cărţii (şapte pagini) semnată de Theodor Codreanu (Nota de subsol 5:  Această prezentare este foarte probabil să fi apărut anterior în vreo revistă literară, dar necitarea sursei nu onorează editorul. De fapt, nici celelalte 61 de Aprecieri nu par a fi scrise şi trimise editorului, ci sunt, probabil, extrase din diverse articole, de asemenea fără indicarea sursei. şi alte zece pagini care reunesc 61 de Aprecieri, evident toate (excesiv de) laudative, dar despre care voi face câteva remarci la final). Cred că, în lumea nouă concepută, profesiunea de critic literar este în mare suferinţă la noi, de un număr (bun?) de ani, devreme ce Nicolae Manolescu a găsit de cuviinţă să explice scriitorimii române, în anul de graţie 2010, „De ce trebuie să fie ‘rău’ criticul” (Nota de subsol 6:  Manolescu, Nicolae; „De ce trebuie să fie <rău> criticul” (Editorial), România literară, nr. 44/ 19 noiembrie 2010, p. 3. Dar, „câteodată, fără să o ştie, răutatea poate deveni elogiu” (Milan Kundera) cu precizarea Ioanei Pârvulescu că „nu câteodată! Răutatea exercitată asupra cuiva e un elogiu” (cf. Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 223). Câteva argumente din acest editorial merită a fi reamintite, pe scurt: „...există în critică o latură pedagogică deseori ignorată: scriitorilor le cresc coarne la cea mai mică laudă, în schimb, imediat ce sunt lăudaţi, scriu mai prost decât înainte. … E vorba de eficienţa actului critic. Puţini scriitori acceptă din prima clipă observaţiile critice. Dar şi mai puţini sunt aceia care nu le acceptă, de obicei într-o versiune pe care timpul a îndulcit-o, mai târziu. Orgoliul nu e neapărat un sfetnic mai influent decât spiritul critic. Solidaritatea cu propria operă are o limită. … Critica e un duş rece necesar”. Este ceea ce încerc să fac de un număr mare de ani cu consecinţa firească şi anterior asumată, aceea de a avea puţini prieteni (Nota de subsol 7: În anul 1972 am scris în Revista economică, ce apărea atunci la Bucureşti, că este nevoie de critică şi în cazul literaturii economice. A fi critic în acea perioadă nu prea era posibil. Dar când, ulterior, am găsit nişte inadvertenţe în cîteva articole scrise de Şerban Cioculescu (referitor la expresia caeteris paribus) am scris un articol critic pentru „Cronica” (de la Iaşi), care, surpriză! a şi fost publicat (prin anii 85-86, cred, nu am la îndemână articolul cu pricina, dar el poate fi găsit şi pus la dispoziţia doritorilor). Am criticat, de atunci, multe articole, cărţi, discursuri etc., fără pretenţia că persoana mea (a criticului în general) ar reprezenta perfecţiunea întruchipată. Singurul lucru pe care îl pretind este acela de a observa cu destulă precizie inadvertenţe, erori de logică, de citare, de stil, de compoziţie etc., dar toate astea au făcut o selecţie riguroasă în rândul prietenilor mei, al colegilor sau al (ne)cunoscuţilor… În fond, şi criticii pot fi criticaţi! Mai mult chiar, ei trebuie criticaţi în cazul în care deven fie lăudători în exces, fie negativişti în exces). Înclinaţia mea spre critică este, cred, una înăscută, dar şi un rezultat al educaţiei din familie. „Răutatea” mea s-a „revărsat” – întâmplător – asupra unui coleg de breaslă cu care mi-ar fi plăcut să dialoghez. După publicarea unei recenzii de 22 pagini la o carte pe care, presupun, o preţuia mult, autorul s-a supărat (Nota de subsol 8: Vezi recenzia la cartea Fundamente filosofice ale economiei de Tiberiu Brăilean la adresa http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=D4G91bG9C2Y%3d&tabid=67&mid=417&language=en-US)
şi cred că acum este şi mai supărat, după publicarea unei replici la o Opinie a sa publicată în Ziarul de Iaşi (Nota de subsol 9: Vezi http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=%2bbG8F3JjPuU%3d&tabid=67&language=en-US). Cum să-i explic, acum, autorului Nicolae Dabija că „răutatea” mea la adresa operei sale este una bineintenţionată? Nu în ultimul rând, opinia unei preferate ale mele în materie de critică literară, Ioana Pârvulescu, merită amintită în acest context în care criticii şi recenzorii sunt puşi în situaţia de a-şi explica şi chiar justifica acţiunile: „Arta refuzului editorial este aproape la fel de dificilă ca arta romanului” (p. 216). Mai gravă este însă constatarea lui Eugen Negrici, care conchide că „După Revoluţie… agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui” (Nota de subsol 10: Negrici, Eugen, „Iluziile literaturii române”, Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 178) . Certificarea morţii criticii de întâmpinare (şi transformarea ei în critică de promovare) este făcută de avalanşa de laude deşănţate, scrise pe post de aprecieri …critice. Or, fără spirit critic nu mai există discernământ în aprecierea valorilor, în importul de idei, în preţuirea autentică a celor merituoşi. Falşii critici sunt, de regulă lăudători profesionişti, buni mânuitori/ manipulanţi ai cuvintelor dar…atât! Spiritul meu critic motivat de intenţii pozitive mi-a jucat, evident, multe feste, inclusiv în calitatea de dascăl. (Nota de subsol 11: În perioada 1990 – 1995 am predat şi la Chişinău, atât în limba română cât şi în limba engleză. Cursurile în limba engleză erau urmate majoritar de rusofoni, unii necunoscători de română, dar şi de români basarabeni. Spiritul meu critic şi chiar dorinţa de a-i ajuta pe basarabeni m-a făcut să fiu exigent cu toată lumea, cu consecinţa că la acelaşi nivel de exigenţă am avut rezultate mai bune la examene pentru rusofoni şi mai slabe la românofoni. Concluzia balcanică a apărut imediat: Druguş ţine cu ruşii şi îi „asupreşte” pe basarabeni… Or, eu chiar vroiam să atrag atenţia conetnicilor mei că au de recuperat mult şi au de pus osul la treabă…). Toate au însă o explicaţie dacă ne reamintim că trăim într-un spaţiu postsovietic şi postcomunist (bazat masiv pe minciună şi mistificare), unul oriental ortodox cu capitala la Moscova şi unul balcanic oriental ce se revendică a fi reprezentat de Oiţa (mioriţa) sacrificată de interese materiale meschine, dar şi de un master(and) Manole care nu-şi poate termina lucrul început (chestiune foarte românească, de altfel) decât prin sacrificarea aproapelui (a iubitei) şi nu prin iubirea de aproape.

Povestea
Povestea (epica/ naraţiunea) cărţii Tema pentru acasă este comprimabilă în câteva fraze. Un profesor de română (Mihai Ulmu) este arestat pe motive „politice” (asumarea schimbării portretului lui Stalin cu portretul lui Eminescu) la puţin timp după ziua „eliberării” Basarabiei (28 iunie 1940) de către ruşii sovietici şi trimis în Siberia, la muncă forţată. Arestarea s-a produs la şcoala unde preda, iar ofiţerul (tânăr cu ochi înguşti, posibil nerus) îi permite să termine lecţia, profesorul sugerându-le elevilor să pregătească acasă tema „A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!” (p. 36.), după ce, chiar în ziua invaziei, dar înainte de a lua cunoştinţă de eveniment, tema propusă era „Ce e iubirea?”  (p. 25). (Nota de subsol 12: Cele două teme sugerează diferenţele de conţinut şi de mesaj în funcţie de cele două momente fatale: invazia Armatei Roşii şi arestarea eroului romanului, românul Ulmu. În cazul celei din 28 iunie, tema sugerează atmosfera de calm şi de preocupări fireşti vârstei adolescenţei (iubirea), iar în cazul celei din ziua arestării se simte fiorul existenţial generat de o situaţie limită (destinul) . Cea de a doua temă îmi trezeşte, însă, nedumeriri lingvistice: „A fi om în viaţă” nu sună foarte româneşte, eu unul înţelegând prin expresia de mai sus „viaţa omului” sau „supravieţuirea”. După 13 ani (adică în 1953, după moartea lui Stalin) are loc revenirea profesorului împreună cu fiul său Mircea (născut în Siberia) la şcoală şi întâlnirea cu foştii elevi, mai puţin cu o elevă, Maria Răzeşu, care, îndrăgostindu-se de profesor, îl urmează în Siberia, au împreună un copil (Mircea), dar este omorâtă de gardienii lagărului. Aşadar, un presupus roman de dragoste împletit cu un roman politic şi ideologic, ambele cu puternice mesaje naţional-creştin-umaniste. Viaţa de lagăr face, de fapt, substanţa cărţii, ceea ce a sugerat unor cititori să-l compare pe Nicolae Dabija cu Soljeniţîn, Dostoievski etc.

Deconstruirea şi auditarea poveştii

Orice operă literară este o construcţie, iar deconstrucţia/ fragmentarea analitică de tip postmodern este un fel de audit extern făcut de un reprezentant al Inspectoratului pentru Construcţii în vederea stabilirii gradului respectării unor principii şi tehnici constructive (puncte de rezistenţă, încadrarea în mediu, estetica ansamblului şi existenţa căilor de acces etc.). Evident principalul material de construcţie îl reprezintă, în cazul de faţă, cuvintele, frazele şi metaforele, combinarea cărora conferă sens şi semnificaţii, plăcerea locuirii în roman şi a dialogului tăcut cu personajele care îl populează. Forma, structura şi mărimea construcţiei spun foarte multe despre proiectant, arhitect şi constructor, dar şi despre contextul care integrează construcţia. Toate acestea transmit emoţii estetice şi mesaje etice directe sau subliminale privitorului cititor în semne (grafice). Constructorul autor semiotizează şi hermeneutizează pentru sine, pentru cititor şi pentru o piaţă literară a cărei cerere va da (uneori) şi dimensiunea valorică a lucrării. O menţiune se impune: popularitatea şi valoarea nu se presupun reciproc şi nu sunt direct proporţionale. Mai clar spus, există persoane valoroase dar nepopulare, după cum pot exista personaje foarte agreate public, dar nu neapărat valoroase. Cu alte cuvinte, cântărirea valorii nu este în mod necesar un exerciţiu democratic. Forţarea dimensiunii valorice prin clamarea cantitativă a popularităţii nu aduce în mod automat şi mult aşteptata recunoaştere de către autorităţile în materie şi cu atât mai puţin pentru posteritate. Totuşi, dacă forţele pieţei produselor de artă sunt suficient de slobode în aprecieri, destul de cunoscătoare şi de rafinate în domeniu, iar suprastructurile instituţionale nu-şi interferează criteriile cu cele ale cititorului onest atunci există şi şansa nu doar a unei evaluări corecte, ci şi a unei valorizări pe areale tot mai largi. În acest caz şi autorul constructor va putea să îmbunătăţească unele structuri şi forme atât pentru propria sa încântare cât şi pentru aceea a viitorilor cititori ce vor dori să locuiască temporar în romanul unui maestru deschis spre perfecţiune şi nu în acela al unui ziditor obişnuit, acrit de dulceaţa laudelor în exces, sincere sau de complezenţă. Mai trebuie oare să spun că evaluările inspectorilor în construcţii (romaneşti şi româneşti, în cazul de faţă) nu sunt întotdeauna agreate imediat? … Poate la o citire-privire ulterioară, mai detaşată şi fără gândul blocat în direcţia inspectorilor evaluatori, constructorul autor să poată spune că nu doar vorbele dulci înfrumuseţează edificiul, ci îndeosebi dialogul sincer şi subiectiv poate crea plăcuta iluzie a obiectivităţii. Aşadar, voi lucra cu materialul constructorului, verificând nu doar rezistenţa cărămizilor luate separat, ci şi garanţia că poziţia lor conferă rezistenţă zidului construit. Cărămizile la control, vă rog! Rezultatul examinării este oferit pe loc, în cele ce urmează.

Buletin de analiză a calităţii „cărămizilor” din construcţia Tema pentru acasă
Una dintre cărămizi, pe numele său Liubov’ Herbertovna Valeva (p. 8) a venit de la „laborator” cu următoarele observaţii: mai întâi, grafia numelui are un mic adaos diacritic la numele de Liubov’, ceea ce sugerează că numele „fabricantului” rus ar putea fi mai corect pronunţat în limba română, dacă i se adaugă un semn moale în coadă, aşa cum are limba rusă. Inovaţia este interesantă pentru acei care cunosc alfabetarul rus, fiind trimisă spre brevetare celor în drept. Părerea mea este că omologarea nu va veni, din lipsă de utilitate imediată, adică de rost semantic. În schimb, patronimicul Herbertovna, urmat de numele de familie Valev(a), face trimitere la o fuziune istorică (şi, se pare, încă foarte actuală) germano (Herbert) – rusă (Valev) făcută sub semnul unei mari iubiri (Nota de subsol 13:  „Liubov’” este rusescul pentru iubire, dragoste. 14 A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv).(Liubov’) ce va dura… Putea fi şi Liebe Ribbentrop Molotova sau Liubov’ Hitlerovna Stalina… Evident, numele de Valev aduce în mintea colegilor de generaţie ai autorului Nicolae Dabija şi opera geopolitică a politrucului rus Valev, care, în anii 60, elaborase un plan de regionalizare a lagărului sovietic, României sovietizate şi Moldovei sovietice revenindu-le „plăcerea” de a fi furnizori de păpică şi băuturică pentru clasele (mai) muncitoare de pe alte meleaguri răsăritene. N-a fost să fie…
Auditorul (Nota de subsol 14: A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv) a descoperit două cărămizi („În deosebi”, p. 10) care nu aveau niciun fel de liant între ele, drept pentru care propun ca ele să fie lipite una de alta, îndeosebi din motive de ortografie.
Sub raport lingvistic lucrurile pot fi consistent îmbunătăţite. Exemple de regionalisme, rusisme şi moldo-arhaisme există pe întreg parcursul cărţii, sugerând – uneori – chiar foarte bine culoarea locală şi temporală specifică perioadei şi zonei de activitate a personajelor cărţii. Le voi evidenţia aici, încercând totodată să fiu util lectorului cărţii prin oferirea de explicaţii ajutătoare. Cuvinte ca: „ciotcă” (p. 10) (îngrămădire, grămadă – cuvânt de origine maghiară), „delaolaltă” (p. 10), „mă aburcam” (p. 12 şi 15), „cimotie” (p. 19) (neamuri, rubedenie, familie, încrengătură – origine maghiară), „gotcan” (p. 204) (însemnând cocoş de munte) deşi la p. 126 se foloseşte termenul de cocoş-de-munte, „cuşmă” (p. 28) (căciulă de oaie – slavonism ajuns la noi prin maghiară), „cojocică” (p. 28), „a răzălui” (p. 39), „ozoare” (model ornamental în broderie – din limba rusă) (p. 43), „ceşti” în loc de „aceşti”, „seminare” în loc de „seminarii”, deşi dicţionarul precizează că şi prima variantă este acceptabilă, dar este mai puţin folosită – p. 47 şi 244), „să i-o întoarcă” (în loc de să i-o restituie) (p. 54, 55, 109), „a petrece” în loc de „ a însoţi” („Kudreavţev ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă” (p. 65), „oblicit” (depistat, descoperit, manifestat – din slavonă (p. 81), a „zdohni” (a muri, a-şi da duhul, din rusă) (p. 82), „se făcură atenţi” (în loc de „deveniră atenţi”) (p. 84), „tuc-tuc” onomatopee rusă pentru „ţac-ţac” – glasul roţilor de tren, (p. 97), sau pentru „cioc-cioc” (ciocănitul unei păsări (p. 126), sau „cioc-cioc” (la uşă), dar, chiar aşa cum explică N.D., pentru „tuc-tuc-tuc” – „Era cântecul unui gotcan” (p. 204), „a preîntâmpina” (pentru a „preveni” – calc după limba rusă) (p. 104), Plato (ca în engleză. În loc de Platon aşa cum s-a instituit în română şi rusă) (p. 104), „horboţică” (pânză, faţă de masă) (p. 120), „Kudreavţev îşi are casa plină de pisici” (p. 146), „baştină” (locul naşterii) (p. 148), „pe-un cap” – „Copiii murea pe-un cap”, în loc de „pe capete” (p. 251), „treclet” (blestemat de trei ori – după limba rusă) (p. 282), „orfăurar” (negăsit în dicţionare – probabil „ofevrărie” – arta prelucrării metalelor) (p. 296), „omenime” ( pentru „omenire” – după arhaismele moldave „junime”, „tinerime”) (p.360), „cicatrice” în loc de „cicatrici” (p. 360), aşadar toată această listă de cuvinte puteau fi „şlefuite” de autor, (tehno)redactor, sau editor pentru a putea vorbi despre un roman scris în limba română de un membru al Academiei Române, şi pentru a putea accepta măcar parţial lauda unui român din Chicago care prezintă romanul lui N. Dabija drept o „capodoperă literară în faţa căreia multe premii Nobel pălesc” (p. 383). Poate premiile Nobel pentru economie să pălească în faţa acestei „capodopere” a limbii române. Cer permisiunea cititorului să fiu şi eu, evaluatorul, un pic romantic şi să inserez câteva amintiri personale ce pot avea şi ele rostul lor aici… La pagina 10 copilul Mircea îşi aminteşte că la orfelinatul condus de Valeva „Educatorii şi profesorii noştri…intrau până la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brâu, fără să ştim de ce”. La rându-mi, îmi amintesc de primii ani 90 când predam la Chişinău, la universitatea privată ULIM şi de ziua când, la un examen, un student a intrat în sală, a scos un pistol (adevărat), l-a aşezat pe masă şi … a început examinarea. De unde şi concluzia că s-au petrecut, odată cu schimbarea de regim, „schimbări profunde” şi în pedagogia sovieto-perestroikistă: de la profesori înarmaţi, la studenţi pistolari care îşi revendică nota şi diploma pe cale armată.  O empora! O mores! Acum, voi aminti acele locuri şi contexte din roman care pot prezenta interes pentru cititorul doritor să-şi confrunte propriile opinii cu acelea ale altora: La p. 8, Nicolae Dabija (N.D) scrie „Mi-am aflat…numele meu” ceea ce este o supralicitare nespecifică limbii române. Era suficientă o singură trimitere la persoana I singular: „am aflat numele meu”, sau „mi-am aflat numele”. La p. 10, construcţia „Ne adunam cu toţi” suna mai corect în variantele ”Ne adunam cu toţii” sau „Ne adunam toţi”. Pentru un membru al Academiei Române problemele de gramatică şi de limbă română ar fi trebuit rezolvate (fie şi de către editor) înainte de lansarea romanului pe piaţă.
La pagina 13, cititorul de limbă română află că expresia românească „La o zi după…” sau „După o zi…” are ca echivalent în limba scrisă şi vorbită la Chişinău: „Peste o zi” (un evident calc din limba rusă, dar acceptat, după cum se vede, de normele lingvistice oficiale actuale de la Chişinău şi de la editura ieşeană (Nota de subsol15: O fi oare Nicolae Dabija un latent şi disimulat adept al propunerii mele, din perioada apariţiei statului indepenedent Republica Moldova, aceea ca limba oficială a noului stat să fie numită moldo-româna? Moldo-româna era limba română care putea avea doar un accent specific, nicidecum alte reguli, cuvinte sau construcţii gramaticale aşa cum au dorit susţinătorii moldovenismului pur şi dur. Pentru această propunere a mea simbriaşii presupusului românism pur şi dur au avut de „rezolvat” – prin foarte activii colaboratori de la Doi şi-un sfert – cazul L. Druguş, trădătorul de neam şi ţară, delictul major fiind, evident, delictul de opinie (separată faţă de opiniile tovarăşului Iliescu şi ale Ambasadei României în noul stat independent apărut pe harta lumii şi recunoscut pe plan internaţional imediat de către alesul (de către Gorbaciov) pe care tocmai l-am amintit. Noua democraţie bolşevică de la Bucureşti (foarte originală, nu?), numită de un hâtru „regimul burghezo-moşiliesc”, a trimis pe frontul de Est tineri (securişti?) care, după incendierea apartamentului în care locuiam în Chişinău au găsit de cuviinţă să urle şi să ameninţe pe naivul deţinător de opinii separate, fapt de natură să mă determine să nu părăsesc „frontul” conform graficului elaborat în capitala patriei. Este adevărat, vina mea era una reală: am atras atenţia că folosirea metodelor agresive de cultivare a iubirii faţă de patria română mamă şi de limba română făcea cel mai bun cadou nostalgicilor sovietici care doreau transformarea CSI într-un nou imperiu după chipul şi asemănarea celui sovietic, evident cu păstrarea limbii ruse ca limbă de comunicare. Am adresat acest mesaj către preşedintele României prin intermediul profesorului Mihai Todosia, un admirator sincer al fostului prim secretar al Comitetului judeţean PCR Iaşi Ion Iliescu, ajuns „întâmpălător” în fruntea planificatei revoluţii române, declanşată spontan cu ajutorul fraţilor sovietici din Basarabia. O minimă explicaţie se impune: propunerea utilizării glotonimului „moldo-română” pentru denumirea limbii oficiale a noului stat provenea din fireasca speranţa ca româna să fie parte integrantă a noului glotonim, chiar dacă prefixul local „moldo” vroia să dea o urmă de satisfacţie şi promotorilor moldovenismului şi care aveau ca argument ca denumirea statului şi a limbii să coincidă. Mai mult, argumentam ori de câte ori aveam prilejul că nu doar denumirea limbii trebuia să facă trimitere la limba română, ci conţinutul real al acesteia. Cu alte cuvinte moldo-româna = româna. Rezultatul a fost cel estimat de mine: limba română a pierdut mult cel puţin sub două aspecte: s-a dat apă la moară moldovenismului şi ideii de limbă moldovenească cu consecinţa firească a păstrării în noua limbă oficială a regionalismelor arhaice moldoveneşti. Mai mult, pe fondul acestei dispute, limba rusă a câştigat în mod constant teren, iar moldovenismele, rusismele şi slavonismele fiind prezente în multe texte (inclusiv în Tema pentru acasă). Amintesc aici şi o altă opinie, recentă şi la fel de sinceră: Ovidiu Nahoi, de la ziarul bucureştean Adevărul a scris articolul „Vorbiţi – româno-rusa?” „Uneori ai impresia că există un amestec între cele două limbi”, spune Ovidiu Nahoi: De la „intelectualii de la Chişinău” jurnalistul a aflat că „problema Unirii nu reprezintă, totuşi, o opţiune a majorităţii şi că doar 25 – 30% din populaţie ar vrea Unirea”. Textul integral poate fi citit la: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D11julouq8%2F**http%253A%2F%2Fstelapopa.unimedia.md%2F2010%2F05%2F25%2F10634%2F&section=biography&wrt_id=110. Misiunea diplomaţiei române din vremea regimului burghezo-moşiliesc poate, astfel, să fie considerată îndeplinită în bună măsură. Oricum, „extragerea” mea din Chişinău a facilitat mult îndeplinirea acestei misiuni. Las imaginaţia cititorilor să deducă ce măsură inteligentă au luat băieţii de la doi şi-un sfert odată ajuns la Iaşi… )

La p. 19: O mostră de păşunism romanţios-greţos fals-simbolistă, demnă de clasele primare: „Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pământul negru ca păcura”. Inovaţia lingvistică cuplată cu metafore din aceeaşi categorie de zahăr ieftin apare în imediata succesivitate a paragrafului anterior citat: „…ca să simtă toată căldura prefirându-is-se printre degete”. Verbul „a prefira” vi se pare cunoscut? Mie nu… Din păcate, tot capitolul intitulat „Lanul” are sirop în exces, romantism ieftin şi o idealizare nenecesară a satului basarabean interbelic. Evident, toate aceste scene edulcorate până la refuz pregăteau contrastant năvălirea ocupantului cu stele roşii pe tancuri şi pe maşini.
Din acest moment apare o problemă pe care nu am găsit-o semnalată în nicio recenzie sau prezenatare a cărţii: problema limbii de comunicare (Nota de subsol 16: Vezi nota următoare de subsol cu referire la limba de comunicare).
Nicăieri, pe parcursul romanului, nu apare sintagma „limba rusă” (doar abia la pagina 346, unde se vorbeşte despre „câţiva uiguri, dar care vorbesc ruseşte”. OK, uigurii vorbeau ruseşte, dar românul Mihai Ulmu nu a avut nicio problemă legată de învăţarea limbii ocupantului. Era această limbă vorbită în mod curent de basarabeni? Nu a existat rusificare? Tema aceasta era minoră în comparaţie cu aceea a comunicării ţăranului cu lanul, cerul şi cu pământul străbun? Cred că aici se impun explicaţii consistente din partea autorului. Aşadar, ocupantul se adresează ţăranilor basarabeni cu aceste cuvinte româneşti: „Bună dimineaţa, tovarăşi” Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi”. Existenţa unui liceu în comuna Poiana din perioada interbelică plasează acţiunea romanului într-un ireal total. Cred că nu cer prea mult ca limitele ficţiunii să se oprească doar la dialoguri şi metafore, nu şi la realităţile bine cunoscute (lagăre, război, tătucul Stalin, nivelul educaţiei în epocă etc.). Existenţa unei străzi asfaltate într-un orăşel din Basarabia anului 1940 ridică, din nou, problema autencităţii contextului în care este plasată povestirea („Partea dinspre cârciumă era asfaltată” – vezi p. 55). Satul (baştina, ca să mă exprim în moldoromână…) unde locuia şi muncea eroul Mihai Ulmu însuşi are un nume de ….poveste: Poiana (cu un corespondent direct în Rusia, unde are loc o altă parte a acţiunii romanului: Şirokaia Poleana (p. 193), adică Poiana Mare. Sub raport grafic cred că denumirea rusă era mai corectă în forma „Poliana”, ca la tolstoiana Iasnaia Poliana). Localizarea concretă a satului Poiana rămâne un mister (cum bine stă romanelor amoroase şi militantiste), dar amintirea Răutului şi apropierea Orheiului mă duce cu gândul la satul Cuizăuca sau la satul Maşcăuţi, ambele din raionul Orhei, locuri dragi mie. Poate şi din această cauză N.D. a insistat, după ce mi-a oferit un exemplar al cărţii: „Să-l citeşti!”. Mulţumesc, Nicolae! Am citit romanul cu creionul în mână, chiar de mai multe ori, şi cred că Nicolae (Dabija) merită să afle şi o părere sinceră, nu doar laude ce ţin de o diplomaţie ieftină menită să asigure un „climat de colaborare între cele două ţări vecine şi prietene” (cu varianta de discurs politic răsuflat: „cele două state româneşti”). La p. 23 se scrie negru pe alb că „Profesorul Mihai Ulmu le preda elevilor săi anul întreg Eminescu. Şi doar la câteva ore le vorbea despre ceilalţi scriitori”. O asemenea exagerare şi discriminare depăşeşte chiar şi limitele acceptabile ale ficţiunii. Citite de către tineri, limitele ficţiune-realitate sunt greu de decelat, cu consecinţe educative exact inverse decât cele presupuse de autorul cărţii. Să predai doar Eminescu în clasa ultimă de liceu era cu mult mai mult decât s-a predat vreodată Eminescu la facultăţile de filologie din zilele noastre… La p. 24 o construcţie nefericită: „…clasa toată avea ceva din freamătul unei livezi în aprilie, care simţeai că acuşi va înflori”. Şi tot aici: „Îmbina subiectele ….cu teme care ştia că-i interesează”. La p. 26: Expresia „ca întru demonstraţie” poate fi lesne şi benefic înlocuită cu „demonstrativ”. La rându-i, expresia „se conţin” este neromânească („În această carte se conţin răspunsuri…”). Ambele sunt rostite de iubitul profesor de limba română Mihai Ulmu… La p. 28: Comisarul ocupant (cuvântul rus nu apare niciodată, probabil în speranţa că, tradusă în limba rusă, cartea va putea fi oferită şi imensei pieţe ruse) se adresează (în româneşte?, în rusă?, în esperanto?) lui Mihai Ulmu: „Aa, şi domnul …tovarăşul profesor!”. După ştiinţa mea, trecerea de la „domn” la „tovarăş” nu a avut loc decât foarte treptat, noul apelativ fiind folosit numai în raport cu cei de aceeaşi credinţă, nicidecum celor care urmau să apară în faţa tribunalului clasei muncitoare. La tribunale şi închisori, inculpaţii şi deţinuţii era apelaţi numai cu „domnule”. Chiar anchetatorul lui Ulmu subliniază acest lucru: „Vai, nu trebuie să mă asiguraţi, domnule Ulmu!”. În capitolul „Profesorul Mihai Ulmu” sunt evocate chipurile şi gândurile elevilor din clasa XII-a, dar numele alese nu sun frecvente în Basarabia. Intenţia autorului a fost de a demonstra că onomastica era, pe atunci, pur românească, şi de aceea a ales nume regăsibile mai mult în Muntenia decât în Moldova, şi mai mult în zilele noastre decât în anii 30-40. Exemplu: Oana, Liviu, Bogdan, Spiridon, Şerban, Alecu, Costin, Radu, erau puţin frecvente în acea perioadă în Basarabia. P. 35: Expresia „din cursul superior” este un alt calc rusesc, expresia românească fiind „din clasele mari/ superioare” P. 36: „Sunetul de recreaţie încă n-a fost” o altă calchiere după limba rusă. Forma românească este „Nu s-a sunat încă de/ pentru recreaţie”. P. 36. Titlul temei pentru acasă necesită un comentariu: „A fi om în viaţă e o artă sau un destin”. „Om în viaţă” înseamnă „om viu” sau pur şi simplu „om”? Cred că limba rusă şi-a pus şi aici amprenta… („Jivnîi celovek” = om viu, fiinţă umană). Abia la această pagină locotenentul spune că a predat literatura rusă la Kazani (corect Kazan, povestea cu i-ul final pe post de semn moale am discutat-o deja), dar nu rezultă de aici că ocupantul ar fi rus… De asemenea, expresia „mergând în cătuşe” nu sună româneşte, echivalentul acesteia fiind „încătuşat”. P. 37: „Măhăleancă” este specific altor zone (suburbane) decât unui sat izolat. De reţinut că „măhăleancă” înseamnă „consăteancă” şi nu locuitoare de la o periferie… P. 39: Sub raport stilistic, N.D. face o inovaţie pe care cititorul evaluator o asimilează cu dificultate (în cazul în care o face). Dialogul presupune vorbirea alternativă, marcată grafic cu linioare de dialog. A pune linioare de dialog succesive pentru discursul aceluiaşi personaj produce dificultăţi de urmărire a textului şi chiar confuzii. Iată un exemplu: „ – Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici. – Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.” Iar exemplul nu este singular. P. 40: Utilizarea lui „întru” în loc de „pentru” nu este una inspirată şi utilă economiei romanului. Ex.: „A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu”. Impresia este una de preţiozitate inutilă.
La p. 67: „Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe care se putea citi: Prin muncă ne vom ispăşi greşelile”.Sublinierea identităţii de esenţă dintre bolşevismul rus şi facismul german este evidentă, ştiind că deasupra porţilor de intrare în lagărele de la Auschwitz (Oswiecim) era scris „Arbeit machts frei” („Munca vă face liberi”). Întrebarea care apare este: de ce autorul nu a scris lozinca cu pricina (măcar în acest caz foarte specific şi sugestiv) în limba rusă, şi a preferat tot limba română? Problema utilizării în roman a limbii române de către torţionarii ruşi nu este, cred, o soluţie benefică, lipsind cititorul de culoarea locală a momentului. În schimb, se face „uz de abuz” prin inserarea unor dialoguri în limba latină între Mihai Ulmu şi evreul Mendelstam. Sub raportul construcţiei narative lucrurile nu stau prea bine, datorită inconsecvenţei utilizării unei limbi de comunicare în funcţie de contextul real (Nota de subsol 17: Problema este mai veche şi încă nu există o soluţie consensuală. Spre exemplificare, Dumitru Ţepeneag, în romanul său „Camionul bulgar. Şantier sub cerul liber”, apărut la Polirom în 2010, se tot întreabă: „în ce limbă să scrie?, cum se înţeleg între ele personajele mele care sunt români, bulgari…, cehi sau slovaci, … francezi, etc.?”. Diferenţa dintre Ţepeneag şi Dabija este că primul şi-a pus întrebarea, iar al doilea nu…). Astfel dacă la începutul capitolului „Mendelstam” (p. 69) Mihai Ulmu „a auzit cum l-a întrebat pe cineva din preajmă: – Vorbiţi latina? Nu cunoaşteţi pe cineva care vorbeşte latina?” pentru ca apoi să se adreseze evreului în limba latină. După opt schimburi de cuvinte în limba latină, dialogul continuă în limba română. Cui prodest? La p. 74: Pe măsură ce se înaintează în intriga romanului tezismul devine aproape insuportabil, ideea de a utiliza o minciună pentru demontarea altei minciuni fiind total nefericită. În dialogul dintre scriitorul rus Maxim Gorki şi conducătorul statului bolşevic, I.V. Stalin, acesta din urmă îi declară lui Gorki: „Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi scrie. Eu îmi iubesc originea mea proletară”. În antiteză, dialogul în limba latină dintre un profesor de ţară român (Ulmu) şi un profesor, poet şi filozof evreu, laureat al Premiului Stalin încearcă să demonstreze teza că analfabeţii erau la conducere, iar savanţii deveniseră sclavii acestora. Antiteza devine şi mai clară prin continuarea cu capitolul „Kudreavţev” (p. 77) autorul unei filosofii aparte, evident diferită de cea a lui Mendelstam. Mai mult, „Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi cunoscuţi pe tot mapamondul” (p. 79). La p. 77: „cu un chip rotund şi şters precum cu o radieră” o fi în limba română? p. 364 Finalul cărţii s-a dorit apoteotic, măreţ, metaforic, conectat la divinitate, profund uman şi foarte impresionant, încheindu-se cu o frază de 17 rânduri (!), respectiv cu o odă dedicată vieţii în stilul rugăciunii „Tatăl nostru”. Din păcate, imensitatea frazei (de aproape o jumătate de pagină) oferă nedorite incongruenţe (de ex.: „În toată localitatea nu mai ardea de mult nicio luminiţă. …din cer se mai vedea, ca un vârf de ac, un singur sâmbure de lumină: cel din geamurile şcolii din comuna Poiana, de parcă el, unicul, rămăsese să mai ardă la acea oră în tot universul…” şi repetiţii inutile (de ex.: „până la acel mijit de zi sau până la alt revărsat de zori”). Apelul la divinitate în trei rânduri (numit, succesiv, Dumnezeu, Creatorul şi …Dânsul) vrea să sugereze că doar Cel de Sus mai poate face ca viaţa „să nu dispară în vecii vecilor, precum în cer aşa şi pe pământ”. Romantiozitatea politico-divină în exces poate declanşa, cred, unele emoţii vibratile doar unor preadolescenţi. Despre recenzenţii evaluatori şi despre lăudători pe post de critici literari Am amânat pentru final „luarea în colimator” a celor 37 de pagini de superlaude, pigmentate de propuneri de premiul Nobel.
Consemnez aici cu plăcere o absolut necesară salvare a ideii de critică literară autentică de către Adrian Jicu de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, care în a sa cronică literară din revista Ateneu (octombrie, 2010, p. 3) atacă chiar în primul rând abdicarea de la principiile criticii constructive, maioresciene şi înhămarea la carul (şi corul) lăudătorilor de circumstanţă al academicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor, casnicelor şi a altor categorii de cititori amabili. Pentru criticul băcăuan diagnosticul final este că „tezismul bate esteticul” în sensul că partea de scop (adevărul despre gulagul sovietic) nu este foarte bine servită de gama mijloacelor estetice. Tocmai sesizarea acestei inadecvări scade dimensiunea est/etică a romanului lui Nicolae Dabija. De unde şi nemulţumirea criticilor faţă de elogiile fără număr, fără număr… A.Jicu îi mitraliază pe primii trei apreciatori-evaluatori (acad. Mihai Cimpoi, acad. Anatol Codru şi un oarecare Mihai Sultana Vicol) la care se adaugă şi editorul Daniel Corbu, fiecare păcătuind nu doar prin (simple?) exagerări, ci şi prin gafe de ortografie, de limbaj şi prin beţie de cuvinte. Analiza lui A.Jicu poate fi citită integral, plus câteva reacţii ale cititorilor săi la:  http://www.ateneu.info/2010/11/nicolae-dabija-intre-romanul-tezist-si-sentimentalismul-poetic/ Precizez că este vorba despre recenzia făcută de Adrian Jicu în săptămânalul băcăuan „Ateneu” la ediţia 2009 a romanului „Tema de acasă” a lui Nicolae Dabija: „Pentru academicianul Mihai Cimpoi, cartea este o confirmare a darului de povestitor al lui Nicolae Dabija: „… a venit cu un roman – Tema pentru acasă – despre care prietenul nostru, editorul Daniel Corbu, afirmă că este un roman de Premiu Nobel, (sic!) acesta a adunat reacţii foarte pozitive (sic!). Nicolae Dabija are şi dar epic: în articolele sale este un epic, are un dar de povestitor excepţional şi romanul vine ca o confirmare a acestui dar.” Pe lângă dezlânarea frazei şi greşelile gramaticale, fragmentul conţine o exagerare bufă, Daniel Corbu întrecându-se pe sine în a fi ridicol când afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că ne aflăm în faţa: „unui roman de Premiu Nobel”. Mai subtil în beţia sa de cuvinte se dovedeşte un alt academician, Anatol Codru, care, elogiind romanul, uită probabil ce vrea să spună, lăsându-se furat de preafrumoasele cuvinte pe care le utilizează în cascadă”. … Într-o formulare sub nivelul elevilor de liceu, Mihai Sultana Vicol îi trage de ureche pe critici, întrecându-se în greşeli de tot felul” ….. Indiferent de contextul complicat din Basarabia, asemenea confuzii grave între sentimentul naţional şi valoarea estetică, la care se adaugă schimonosirea limbii române în scrisul unora, nu fac decât să descurajeze autorii talentaţi, care se vor trezi înghiţiţi de şuvoiul veleitarilor. Părerea mea…
Pentru ca cititorii să aibă un plus de informaţii despre subsemnatul (pe lângă ceea ce afişează Google într-o ordine rigidă ce se menţine exact la fel de cîţiva ani – informaticienii ştiu de ce) redau o „opinie” a unui curajos anonim care ţine neapărat să aducă aminte cititorilor din Chişinău câteva nume despre care „nu mai ştie nimeni”. In revista Timpul, Constantin Tănase scrie pamfletul „Greierul şi Furnica”, 5 II 2011, urmat de comentarii „competente” ale unor „oameni de bine” printre care si Andrei, bun cunoscător al realităţilor politice moldave, amintindu-mă şi pe mine în lista foştilor „potentaţi ai vremii”, dar care aşteaptă un „os de ros” de la „cei mari”. Iată şi textul lui Andrei: „Toti oamenii mari au fost huliti de mediocritati. In privinta lui Tanase lucrurile sunt la fel: Tot felul de Kozeri, Konti, si alte nulitati il denigreaza pe C. Tanase pentru a-si ascunde propria nimicnicie. Cine sunt ei? Cu ce vor ramane in memoria oamenilor? Cu barfe despre Filat si Plahotniuc? Cine va mai sti de acesti doi peste 4-5 ani inurma? Cine-si mai aminteste de Ostapciuc, Motpan, Diaconu, Sangheli, Tarlev si multi alti potentati ai vremii? Nimeni! La fel nu-si mai aminteste nimeni de Liviu Drugus, Vasile Grozavu, Ion Gonta care la fel ca si Contii, Kozerii de astazi ling ouale celor mari pentru ca li se arunca un os. Constantin Tanase este si va ramine in memoria colectiva a basarabenilor ca o raza de moralitate si intelepciune de care si-au batutu joc idioti alde Filat, Rosca, Voronin si multi alti. Tine-te domnule Tanase caci avem nevoie de dumneata! Nu ceda, continua sa spui adevarul!” Semnat de De Andrei la 05.02.2011, ora 14:06 (http://www.timpul.md/articol/greierul-si-furnica-(parodie-politica-versiunea-basarabeana)-20213.html). Citirea textelor celor peste 60 de „comentarii” superelogioase şi observaţia că nimeni nu avut nimic de criticat, de reparat, de recomandat, m-a făcut să devin mai circumspect, mai rezervat faţă de calităţile nemaiîntâlnite subliniate de comentatorii incluşi la sfârşitul cărţii ca un fel de ghid de lectură… Vehemenţa antipostmodernistă a lui Theodor Codreanu nu m-a împiedicat însă să aplic o critică de tip deconstructiv şi să nu cad în „noul ethos transmodern” bazat pe elogii. Stilul cărţii este unul cvasijurnalistic, romanul având adesea aspectul unui reportaj romanţios înţesat de dialoguri scurte (uşor de citit…) şi esenţializări filosofice interesante. Din păcate, imaginile păşuniste (pastorale deja e prea pretenţios spus…), pasajele lacrimogene şi culoarea locală sugerată insistent prin apelul la regionalisme, arhaisme şi rusisme scad valoarea scriiturii, aptă de altfel să emoţioneze şi să informeze deopotrivă.
Am convingerea că sub raport teoretic esteticul, eticul şi epicul sunt identice în esenţa lor şi, totodată, inseparabile, deşi nivelul valoric al celor trei dimensiuni poate varia sensibil, ceea ce se şi întâmplă, de regulă. Ideologia politică (tezismul chiar) are mai multă nevoie de mediocritate şi simplitate decât de limbaj corect gramatical dar care nu poate aduce voturi din partea cititorului median. Trecerea de la realitatea sovietică la cea europeană înseamnă, adesea, şi trecerea de la un limbaj de lemn la alt limbaj de lemn, de la o formă de servilism la alta. Presupusul tradiţionalism la care recurge autorul este, după cum am mai spus, o posibilă opţiune electorală… Evident, realizările stilistice sau de alte naturi nu trebuie trecute cu vederea. Structura de rezistenţă a romanului o reprezintă forma circulară a naraţiunii demarată în Poiana şi încheiată în acelaşi loc, după 13 ani. Capitolul introductiv („Orfelinatul”) pare a ieşi din acest cerc, dar el are rolul de a face autoprezentarea povestitorului (copilul Mircea) care devine purtătorul de cuvânt şi de imagine al tatălui său, Mihai Ulmu. Arcul de timp istoric porneşte de la ultima zi de libertate a eroului în spaţiul cultural şi politic al României (comuna Poiana) şi se încheie, în acelaşi loc, cu întâlnirea, după 13 ani, a absolvenţilor liceului cu profesorul lor de română. Construcţia romanescă – similară unei case – are la/ ca temelie dragostea de basm dintre Mihai şi Maria, ca structuri de rezistenţă (supradimensionate) viaţa de lagăr, căsătoria simbolică a lui Mihai cu Maria, naşterea
lui Mircea, moartea Mariei, eliberarea din lagăr şi revenirea la şcoala unde Mihai predase limba română cu 13 ani în urmă. Ferestrele casei – vitralii multicolore – pun în evidenţă portrete umane (deţinuţi, gardieni, comnadanţi) iar acoperişul este dat de speranţa tonică şi protectoare că omenia va salva omenire. Din multiplele elogii am reţinut comparaţii ale autorului cu scriitori de primă mână (Dostoievski, Bulgakov, Borges, Preda, Stere, Eminescu, Soljeniţîn etc. În ce mă priveşte, citind cartea am avut mereu în minte dimensiunea ideologică din romanele lui Şolohov „Pe Donul liniştit” şi „Ei au luptat pentru patrie”, cu singura deosebire că ideologia sovietică era preamărită de Şolohov şi este, acum, dezavuată de Dabija. Probabil, peste ani, şi peste eventuale ediţii îmbunătăţite, poetul care a scris primul său roman se va amuza de gama hermeneuticilor avansate de lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, mai dispuşi spre laudă sau spre critică, dar care pot ghida un traseu literar deja bine conturat.

Bacău noiembrie 2010 – Valea Adâncă februarie 2011

O lansare de carte cu mare potenţial dialogic: între un „viol la normă” şi câteva necesare „regulamente organice” non-violente


Liviu Drugus
http://www.liviudrugus.ro
liviusdrugus@yahoo.com
Metzeltin, Michael (2011) Gramatică explicativă a limbilor romanice. Sintaxă şi semantică. Text adăugit şi definitivat de autor după traducerea în Eugen Munteanu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 281 pagini, 61, 54 lei. Carte lansată la Editura Tafrali şi distribuită de Sedcomlibris Iaşi.
Cele ce urmează nu reprezintă o recenzie propriu-zisă şi nici chiar o relatare fidelă de la lansarea cărţii (joi, 31 martie 2011), ci este o sumă de gânduri ocazionate sau revigorate de acest eveniment excelent organizat de cele două amfitrioane ale Librăriei. Oare să asistăm, pe viu, la transformarea librăriilor în centre iradiante de cultură şi dialog benefic?
Despre lansare
Am fost plăcut impresionat să constat o afluenţă de participanţi la o lansare de carte cu o adresabilitate ce nu poate fi catalogată drept „largă”: gramatica explicativă a limbilor romanice. Conducătorii de doctorate şi de masterate şi-au invitat învăţăceii care, cred, au putut constata pe viu că există, de fapt, cel puţin două modele de profesori: primo, unul de tip dogmatic, repetitiv, adesea arogant în stăpânirea cu asupră de măsură a unor texte memorate pe dinafară şi puţin înţelese pe dinăuntru, anchilozat în dogme pretins „ştiinţifice” cuprinse în Tratate excesiv de groase şi de greu de înţeles şi aplicat şi, secundo, unul de tip creativ, inovator, receptiv la cerinţele actuale ale vremii mai mult decât la cerinţele rigide ale unor timpuri trecute. Profesorul austriac Michael Meltzetin, autorul cărţii lansate, face parte clar din a doua categorie.
Profesorul Andrei Hoişie, împreună cu cercetătorul Eugen Munteanu au jucat rolul de prezentatori ai autorului şi ai cărţii sale novatoare. De la început, atât cei doi prezentatori cât şi profesori din public, au atras atenţia asupra unei deosebiri de opinii referitoare la corectitudinea titlului „Gramatică explicativă…”. Profesorul Frâncu a sancţionat drastic acest „viol al normelor academice ale limbii române” atât prin nefolosirea articolului (nehotărât sau hotărât), cât şi prin atribuirea calităţii de „explicativă” gramaticii. Atacul a fost susţinut şi de profesorul Creţu de la Iaşi şi de profesorul Borcilă de la Cluj. Singurul apărător al inovaţiei făcute de profesorul austriac a fost cercetătorul Eugen Munteanu, directorul Institutului Philippide, căruia mă alătur din sinceră convingere (îl bănuiesc pe dl Munteanu de „apucături” similare cu ale mele, cum ar fi postmodernismul, transdisciplinaritatea, relativismul etic şi flexibilitatea în adoptarea şi utilizarea normelor de limbă). Ca răspuns la „atacurile” de tip dictatorial ale dogmaticilor, liberalul democrat
Melzetin a invocat obligaţia oricărui profesor de a fi liber în gândire, de a sparge tipare învechite şi de a oferi soluţii alternative la schemele neproductive bazate pe reguli adoptate în alte contexte. Evident, mă alătur şi eu acestui punct de vedere pe care îl practic de decenii şi care nu face prea mare plăcere „tocilarilor”, „şefilor de promoţii”, „corecţilor politic” de dinainte sau de după 1989 sau epigonilor. Voi argumenta poziţia mea cu exemple ce probează că excesul de dogmatism (provenind din dictaturile susţinute de „savanţi”, „oameni de ştiinţă şi cultură”) şi excesul de liberalism (provenind din libertinajul verbal promovat de o libertate adesea prost înţeleasă). Consecinţele asupra limbii române sunt vizibile, la îndemâna noastră şi le putem studia şi, de ce nu?, repara. Evident, atunci când “gramatici certant” adevărul are mai multe şanse de a ieşi la lumină, deşi în probleme de limbă sintaxa este mai puternică decât logica propriu-zisă, iar semantica, semiotica şi hermeneutica îşi pot aduce părţile lor de contribuţie la construirea unui instrument de comunicare – limba – flexibil, eficient şi chiar plăcut la utilizare.
Consideraţii marginale ale unui fost viitor filolog
„Nu sunt filolog” – i-am mărturisit domnului Metzeltin, în timp ce acesta scotea o carte de vizită ca semn de reciprocitate la cea pe care i-o oferisem în momentul solicitării unui autograf. „Aa! E ultima carte de vizită” a reacţionat prompt şi pragmatic oaspetele vienez, introducând-o încet, dar ferm alături de celelalte… Corect, orzul nu trebuie irosit cu gâştele, iar nefilologii nu merită să-i deranjeze pe filologi cu opiniile lor „neştiinţifice”, chiar şi atunci când le cumpără cărţile… Dincolo de această reticenţă, posibil de înţeles, sper ca dl Metzeltin să accepte un dialog pe teme legate de specializările domniei sale cu un pasionat de etimologii, inovaţii lingvistice sau chiar pe marginea ideii de corect şi util într-o limbă. Câteva provocări le voi lansa chiar aici şi acum, eventual ca un remember sau ca o mănuşă aruncată şi altor persoane interesate de dialog.
„Năstruşniciile” mele lingvistice au o istorie de mai multe decenii. La începutul anilor 80 am bătut inutil la uşile unor cercetători de la Academia Română din Bucureşti pentru a le obţine sprijinul în rezolvarea unor anomalii lingvistice, îndeosebi legate de denumirile unor discipline în limba română. Mi-am permis să atrag atenţia specialiştilor de acolo că nu sună prea româneşte prima frază din prima lecţie a unui manual de Economie politică: „Economia este ştiinţa care studiază economia”. Adică nu este nici logic, nici filologic, să denumeşti cu exact acelaşi cuvânt teoria (economia) care studiază o realitate (economia), ca şi cum cineva ar vrea să demonstreze că realitatea economică este oglinda fidelă şi chiar identică cu teoria economică… Am propus ca pentru teorie să utilizăm „Economică”, iar pentru practică să utilizăm „economie”. Argumentele dogmaticilor care au respins propunerea mea erau identice cu cele ale celor care au criticat utilizarea sintagmei de „Gramatică explicativă….”, adică nişte reguli „ştiinţifice”… Concluzia este că şi astăzi, în România, „economia studiază economia”. Singura „reuşită” a fost înfiinţarea, la Chişinău, în anul 1993, a revistei „Economica” (poate şi pentru că un asemenea cuvânt exista şi în limba rusă). Şi tot la Chişinău (de fapt, la Bucureşti) s-a întâmplat neacceparea propunerii mele ca în loc de limba „moldovenească” să se utilizeze, temporar, glotonimul „moldo-română”, o construcţie tipic postmodernă bazată pe logica incluzivă a lui „şi-şi”, în contrast cu logica excluzivă a lui „ori-ori”. Conducerea
prosovietică a României a hotărât, atunci, rapid, iar ziarele ieşene au preluat imediat verdictul: trădare! A gândi altfel este un act de trădare… Trădare a ce? A unei dogme presupus a fi acceptate în mod necondiţionat şi etern…
Cu peste un deceniu şi jumătate în urmă am început, în revista ieşeană „Convorbiri literare” un serial de articole pe tema „balcanismului lingvistic” al cultivatorilor şi utilizatorilor de limbă română. Începusem să scot la iveală brambureala terminologică din limba noastră, cu scoaterea în evidenţă a unor specificuri „etnopsihologice” (expresie dragă şi dlui profesor Creţu), respectiv neseriozitatea, inconsecvenţa, confuzionismul academic, confundarea teoriei cu practica şi a pretenţiei cu realitatea, confundarea mărcilor cu aparatele înşile (ex. „fac un xerox”, în loc de „fac o copie”….) etc. La al patrulea episod cenzura şi-a spus, în sfârşit, cuvântul: cum adică să ne batem noi joc de limba noastră? Ea trebuie lăsată aşa cum e… Şi aşa a rămas… Sau mai bine zis, malversaţiunile au continuat, culminând cu o monstruozitate lingvistică pe care am criticat-o ani la rând, dar care – prin forţele reunite ale dogmaticilor – monstruozitatea a primit certificat de „normalitate”. Şi astfel, expresia pleonastică „mijloace media” a fost legiferată. De ce? Pentru că era deja în uz. Pe când o acceptare juridică a furtului, acceptare motivată de faptul că la noi „toţi fură”, respectiv că este o practică larg uzitată? Pe când o scoatere din vocabular a cuvântului „penis” pentru motivul că uzul popular are deja, demult, un alt termen consacrat?…
Într-un manual de Economie politică din perioada interbelică se preciza, de la început, cu maximă claritate: „Producţiunea trebuie regulată de la origine”. Asta era pe vremea când „regulamentele organice” erau încă vii în amintirea celor care încălcau sau aveau de gând să încalce legea. Iată însă că un filolog inovator a reuşit să scoată din limbă „regulatul la origine” şi l-a înlocuit cu mai preţiosul şi mai „ştiinţificul” „reglementarea dintru început”. În schimb „Regulamentul organic” a rămas în istorie şi în limba română ca fiind o reglemenare cu de-a sila (sau „cu de-a sula” cum spunea un alt iubitor de concreteţuri în limbă). În ce mă priveşte, constat cu tristeţe faptul că româna este, azi, o limbă neregulată, adesea prea puţin regulată sau, şi mai adesea, prost regulată de seniorii Academiei. De fapt, limba noastră este regulată când nu trebuie şi neregulată când e la mare nevoie… Pe când un Regulament Organic la limbă? Dacă „producţiunea trebuie regulată la origine” limba trebuie regulată la componentele sale (i)logice şi (i)raţionale. Bănuiesc că acest tablou al dereglementărilor postmoderne l-a determinat pe dl profesor Frâncu să declare chiar la începutul luării sale de cuvânt pe marginea „Gramaticii explicative…” a domnului Metzeltin: „Acest titlu este un viol! Este o violare a normelor Academiei Române”. În loc de cuvântul „viol” eu aş spune „înviorare” sau chiar „inovare”. Şi uite-aşa, în timp ce un profesor filolog de la noi reclamă că limba română este violată de un romanist austriaco-elveţian care a folosit „gramatică” în loc de „o gramatică” sau de „gramatica”, alţi lingvişti români violează logica elementară şi bunul simţ comun sub „plapoma” uzului comun (vezi deja celebra expresie „mijloace media”). La urma urmelor, de ce să nu dăm şi vulgului plăcerea de a regula şi el frageda noastră limbă, şi nu doar academicienilor, cei care vin doar să constate, ulterior, ce a mai produs „uzul” popular în infinita sa înţelepciune?
Valea Adâncă, Miroslava, Judeţul Iaşi 1 Aprilie 2011

O secvență din viata subiectului Oana Pughineanu văzut(ă) ca personaj sau Despre prostirea prostimii cu prostii prostesti de catre prosti profesionisti


Contraeditorial

 Arhiva Revistei Tribuna nu poate fi accesată (din motive tehnice ce țin de redacție) drept pentru care nici Editorialul  semnat de Oana Pughineanu nu poate fi citit. Deoarce cred că este normal ca cititorul Contraeditorialului meu să lectureze în prealabil Editorialul,  voi reproduce aici textul acestuia, preluat de pe blogul doamnei Oana Pughineanu de la adresa http://plictiselidepughineanu.blogspot.com/2011_10_01_archive.html. Iată-l: 

DUMINICĂ, 16 OCTOMBRIE 2011

Trupul și Sângele Personajului

Un gând nu vine când vreau eu, ci când vrea el… O maximă a lui Nietzsche îndeajuns de cunoscută încât să fi fost extrasă din contextul său mai larg, acel al spulberării oricăror presupoziţii carteziene de a gândi subiectul. „Astfel, a spune că subiectul «eu» este condiţia predicatului «gândesc» înseamnă o falsificare a stării de fapt. […] În această privinţă, se raţionează potrivit rutinei gramaticale”. Pe o anume filieră, cultura occidentală nu a făcut decât să nege cât mai sofisticat cu putinţă accesul persoanei la sine însăşi. În timp ce această negare face furori în câmpul artistic-literar, împânzindu-l cu persoane cu atât mai carismatice cu cât declară mai plângăcios că nu se „simt nicăieri acasă”, câmpurile etice, morale şi ale justiţiei se găsesc adeseori în faţa unor fundături pe care le ocolesc printr-o aplicare a legii, care, cel puțin la o privire „din avion” pare arbitrară. „Nu e nimeni acasă” (medierile i-au expulzat pe toţi în spaţii mai mult sau mai puţin virtuale) şi totuşi pereţii mucegăiesc, vesela se sparge, zgomotele sunt asurzitoare. Se pare că doar atribuirea vinei mai face apel la subiect. O face „falsificândstarea de fapt” sau „potrivit rutinei gramaticale”? Sau întrebarea e inutilă: „rutina gramaticală” nefiind decât una dintre modalităţile de a „falsifica starea de fapt”? Procesul a devenit o alegorie a gândirii occidentale tocmai pentru că a scos în evidenţă nu atât absurditatea atribuirii vinei unui „subiect plecat de acasă”, cât felul absurd de a identifica „subiectul” căruia i s-ar atribui vina. Până la urmă unica unealtă de identificare devine Numirea. (Până și un prozator luxuriant precum Proust declara că povestirea a început să curgă doar după ce a găsit Numele). Dacă am continua cu logica de până acum am ajunge să susținem că actul justiţiar e unul asemănător Facerii: o putere conexează un nume cu o faptă. Cu cât gradul de generalizare (sau chiar universalizare) al Numirii este mai mare cu atât puterea este/pare mai teribilă („Fiul Omului”… şi „K.” la antipodul său). În tradiția iudaică și creștină Legământul și Porunca reprezintă primul mod de conexare al Puterii cu omul. Facerea, după cum e văzută de André LaCocque și Paul Ricoeur, imprimă ordinea prin identitatea dintre istorie și povestire. Numai o astfel de identitate poate jongla cu răul inexplicabil al păcatului originar, al seducerii. Nu vom putea niciodată gândi îndeajuns felul în care răul e primul care aduce în scenă logica excepționalului captată în poveste (Eva, Avraam, Iov) și reconvertită prin Isus în supraabundență (economie a darului sau cheltuire). Chiar dacă omul s-a emancipat de poveste și legământul a fost înlocuit de justiție&dreptate și în general de o logică contractuală, a echivalenței putem observa un soi de sacru camuflat în profan și mai ales un profan camuflat în sacru (după logica Marelui Inchizitor) ce îl lasă pe individ la fel de vulnerabil ca oricând în fața unei ordini generate prin identificarea poveștii cu istoria.

            Revenind, putem spune că orice limbaj se mândreşte cu generalitatea Numelor pe care le inserează în discurs, şi care, la limită pot fi înţelese doar de cei specializaţi în respectivul limbaj. Restul, trebuie să creadă pe cuvânt specialistul. Tocmai de aceea, discursul democraţiilor socităţilor de spectacol e nevoit să controleze (sau mai politic corect să „dirijeze”) natura contractuală a relaţiilor dintre indivizi prin creditarea „extra-discursivă” pe care vulgul i-o acordă prin pârghiile încrederii într-un lider sau altul. Avem încredere într-un nume pentru ca pare să garanteze climatul de justiţie al schimbului dintre noi şi pare să garanteze justeţea pentru că avem încredere în el. Electoratul şi liderul politic par să fie închişi în paradoxul prizonierului[i]. Liderul e cu atât mai de calitate cu cât mimează discursiv cheltuirea… cu cât transformă cheltuirea în contract. Sau, mai bine spus, el se cheltuie pe sine în măsura în care garantează cât mai multe contracte celor cărora le inspiră încredere. Dorința lui de bine devine trup și sânge pentru micii investitori și bugetari, în timp ce rămâne pâine și vin pentru marii jucători. Trecerea de la legamânt la contract s-a dovedit a fi una dintre cele mai perverse turnuri pe care, cel puţin din punct de vedere antropologic, putem să le constatăm. “Forţa brutală” care era un „agent economic” la începuturile capitalismului așa cum îl descrie Marx, a fost înlocuită de încredere (una înșelată, desigur). Şi nu e vorba numai de prozaicele lamentări ale pensionaului dezamăgit de deputat, ci de mecanismul economic care funţionează numai lubrifiat cu încrederea pervertită. După cum a dovedit-o recenta criză financiară agențiile de rating nu au făcut decât să măsluiască gradul de siguranță a investițiilor. Încrederea pervertită atinge o cotă mai mare de abjecţie decât fosta suspiciune din regimurile comuniste în măsura în care aruncă indivizii în jocul contractual dezactivându-le orice vigilenţă. Noile oraşe-corturi care împânzesc America sunt rezultatul acestei dezactivări. Falimentul Irlandei la fel. Iluzia materialistă prin care agentul economic „onest” (sau să-i spunem „rudimentar”) se conduce îl face inapt în a descifra semnele altfel decât în mod iconic. Un agent-economic experimentat acordă cel puţin aceeaşi atenţie „zvonurilor” pe cât acordă cifrelor de pe ecran. Investitorul „rudimentar” nu exclude numai posibilitatea unei maşinării care „îl minte”, ci îl face inapt să urmărească jocul între cunoaştere şi non-cunoaştere în care se zbate orice discurs. Televiziunea a jucat un rol masiv în dezactivarea suspiciunii și vigilenței la un nivel mai profund decât ne imaginăm şi a făcut-o cu atât mai mult cu cât s-a apropiat de divertisment în modul de tratare a oricărei ştiri, preluând de la showbiz ideea de personaj. Personajele sunt gata montate, construite de la un cap la altul, cu o coerenţă de caracter (sau cel puțin de temperament) demnă de un subiect „întors acasă”, urmând în mod cât se poate de natural firul liniștitor al istoriei contopite cu povestea și povestirea. Fie că le urmăriți la talk-showurile politice, fie pe Cultural sau chiar la lansările de carte din oraşele de provincie personajele vă duc mereu într-o atât de dorită stare de transă, vă acaparează. Orice ar spune şi oricât de tare s-ar contrazice nu vor deveni niciodată disonante cu ele însele. Personajul exclude cheltuiala din discurs tocmai în momentul în care o mimează. Pierderea carismatică și montată de sine e drumul cel mai sigur pentru obținerea unei poziții de putere. Show-ul este negocierea unui contract ascuns. Show-ul este piața perversă în care cheltuirea se camuflează în contract și contractul în cheltuire.

            Lucrurile stau așa nu numai datorită atât de dezbătutelor trăsături umane precum invidia, dorința de onoruri sau de recunoaștere socială (susținută mai nou de consum), cât mai ales a ceea ce pentru psihologia post-psihanaitică devine un defect, mai degrabă decât o calitate care până deunăzi garanta „autonomia” subiectului. Este vorba de ceea ce s-ar numi iluzia uni „experimentator divin”. Schopenhauer o descoperise deja când spunea că „finalitatea este introdusă în natură de intelectul care, după aceea se minunează în fața unui miracol pe care chiar el l-a creat”. La nivel psihologic, lucrurile pot lua o turnură delirantă: evenimentele care contrazic o explicație în care individul are încredere, nu duc la dispariția explicației, ci la elaborarea unei „teorii” și mai stufoase sau sofisticate care să o justifice (iată un motiv pentru care trei sferturi din telespectatori o mai caută pe Elodia sau continuă să voteze aceeași clasă politică de vreo 20 de ani sau poate investi cu funcții politice personaje sinistre de genul Becali, Vadim, Vanghelie). Nevoia de a puncta, de a face ordine prin unirea istoriei cu povestea continuă să producă false miracole. Personajul le întruchipează. Dacă e să dăm crezare unui mare autor care spunea că prostia este nevoia de a concluziona atunci putem spune că personajele sunt cu atât mai deștepte cu cât se străduie să fie mai proaste, asezondu-și discursul cu generalități și termeni de specialitate inserați în cea mai clasică intirgă: a binelui care învinge răul sau al poeziei care învinge banalul. Fascinate de ele însele și fascinând auditoriul, exclud paradoxul funcționării oricărei cunoașteri: continua descoperire a falselor minuni ale intelectului, falsificând astfel „starea de fapt” și chiar limitele unei „rutine gramaticale” („Dacă nu știu că nu știu, cred că știu; dacă nu știu că știu, cred că nu știu”).

   Oana Pughineanu


[i] Paradoxul Prizonierului formulat de matematicianul Albert Tucker demonstrază îndeajuns de convingător modul în care judecata rațională atârnă de elementul “încredere”. Doi prizonieri acuzați de jaf armat sunt închiși în celule diferite unde li se explică, la fiecare în parte, că datorită insuficienței probelor dacă nici unul dintre ei nu recunoaște fapta, pot fi acuzați doar de posesie ilegală de arme și, prin urmare, vor fi închiși 6 luni. Dacă ambii confesează pedeapsa este de 2 ani de închisoare. Dacă unul dintre ei confesează și celălalt nu, primul va fi considerat martor și va fi eliberat, iar celălalt va fi închis pentru 20 de ani. Nu e greu de identificat care dintre prizonieri (electoratul sau clasa politică) depune mai repede mărturie pentru stabilirea rapidă și eficientă a“adevărului”.

 Așadar, acesta este textul pe baza căruia am scris Contraeditorialul de mai jos.

Liviu Drugus, 9 martie 2012

 

Editorialul Oanei Pughineanu – o preferata a mea in materie de publicistica de buna calitate – din revista Tribuna nr. 220, 1-15 noiembrie 2011, p.3 (www.revistatribuna.ro/arhiva.php) m-a obligat la lecturi repetate, la analize separate folosind grile de lectura diferite, la cautarea eventualelor mele erori (de interpretare) sau scapari (din cauza vitezei) pentru a putea sa-mi justific presupusa si autoasumata mea calitate de critic. Editorialul este intitulat Trupul si sangele personajului, un titlu care nu trimite, luat în sine, la nimic si la aproape orice (personaj). Trebuie sa mai invoc aici un alt nume, acela al Ioanei Parvulescu, de la care am prelu(cr)at cateva sfaturi referitoare la metode de descifrare a mesajelor poetice sau publicistice, sfaturi pe care le-am extras din Cartea intrebarilor.

De ce un contraeditorial? Pentru că scrierea acestuia m-a obligat, înainte de a-l scrie,  să ma asigur că am înțeles bine mesajul editorialului. În cazul în care acest lucru nu s-a întâmplat, mai am o șansă: o eventuală precizare sau punere la punct din partea autoarei. Dacă nici acest lucru nu va exista, atunci mai există speranța că un cititor întâmplător al blogului meu va avea o înțelegere mai bună și mă va ajuta și pe mine să mă lămuresc. Pe scurt, subliniez și la modul practic faptul că avem nevoie de dialog exact în aceeași măsură în care avem nevoie de o  democrație autentică (nu originală, nu mioritică, nu balcanică). In fine, am convingerea că viitorul presei este blogul personalizat în dialog cu personaje de varii convingeri, pregatiri sau intentii. In fine, dar nu in cele din urma, cred in educatie ca solutie de prima si ultima instanta in obtinerea unui climat uman mai respirabil, mai confortabil si mai stimulabil pentru a ajuta omul sa probeze faptic daca este (sau nu) superior necuvantatoarelor. Si inca ceva: am convingerea (deja invechita…) ca orice cititor este un coautor, in sensul ca scriitorul se gandeste, atunci cand comite actul public al scrierii, la potentialii cititori, acestia influentandu-i, antefactum, gandirea. Am formulat acest lucru in ultimii ani ai deceniului 9 intr-un raspuns la intrebarile redactiei revistei Cronica (Iasi), raspuns intitulat ”Cititorul-coautor”. Mi-am reamintit de acest lucru mereu, dar m-am bucurat sa am si o confirmare din partea lui Amos Oz, care in dialogul sau cu Gabriel Liiceanu, din luna februarie 2012 de la Bucuresti, a afirmat transant: ”De fapt, cititorul este un coautor”.

Nu vom fi niciodata perfecti, ci vom fi permanent perfectibili. De aceea cred ca atitudinea lui Maiorescu de a nu fi iertator sau prea prietenos cu creatorii, de a nu ascunde sub pres erori sau idei maligne, este mereu actuala si dezirabila, indeosebi in cazul romanilor contemporani. Voi publica, in curand, prezentarea unei carti (autor Dorin Bodea) care a abordat aceasta spinoasa problema „cum sunt romanii”. Dupa o atenta lectura am aflat ca romanii prefera sa ia lucrurile la modul personal (vezi realitatile nostre din critica literara, viata politica sau dialogol soferilor in trafic). Orice mica observatie critica are drept prima consecinta tipatul de ajutor sau de revolta (adresat in primul rand clanului, famigliei sau breslei din care face parte): „Ba! S-a luat XY de mine! Hai sa vedem ce dracu facem cu el!”. Cum mai sunt romanii? Le place sa faca pe desteptii, desi sunt doar creativi si descurcareti pe termen scurt. Pana la a fi inteligenti este o cale atat de lunga…. Aduc in discutie o alta veche convingere a mea, despre care am scris doar imediat dupa 1989,  anume aceea ca ”saracia si prostia sunt cele doua fatete ale aceleiasi monede, numita individ sau societate”. Din nou ma bucur sa am o confirmare recenta din partea lui Dorin Bodea, care in cadrul lansarii cartii sale ”Romanii, un viitor previzibil?” la Universitatea George Bacovia din Bacau (22 februarie 2012), a declarat: ”Cercetările noastre au arătat că, în general, românii se consideră mai inteligenți decât ceilalți români, dar, în același timp, îi consideră și pe ceilalți români mai inteligenți decât media altor popoare. Și, dacă suntem așa inteligenți, de ce trăim așa de prost?, m-a întrebat odată un străin. Mărturisesc că nu am știut atunci ce să îi spun…”. Am amintit aici aceste cateva etnospecificitati (diferite insa ca ponderi pe zone geografice) pentru a-mi  explica mie insumi cum apar atitudinile extreme in urma unor demersuri critice. Cea mai frecventa forma de raspuns este nonraspunsul, ignorarea superioara a „adeversarului”. Urmatoarea (ca frecventa si pondere) este atacul la persoana (exploziv si acid la inceput apoi …liniste deplina). Din postarile mele de pana acum statistica arata astfel: exista o singura incercarea de a raspunde cat de cat cu aceeasi moneda (adica, daca tu ai cautat greseli in articolul lui X, las’ ca-ti gasesc si eu tie. Na! – Constantin Codreanu de la Cluj, ca raspuns la critica mea la articolul semnat de Jean Loup d’Autrecourt in Tribuna). O alta reactie a generat scantei si a dus la intreruperea dialogului cu autorul „criticat” – Aurel Bruma de la Iasi. Restul postarilor au fost tratate cu (fireasca?) indiferenta. Pe scurt spus, orice forma de reactie este posibila, doar ca au probabilitati de intamplare diferite. Nu in ultimul rand, incercarile mele de a invita la cooperare, de a face lucruri impreuna a primit, pana acum, zero raspunsuri (cu o mica exceptie, care viza scrierea unei carti de pe pozitii ideologice diametral opuse, deci un proiect mai mult decat dificil de realizat). Intamplator sau nu, majoritatea reactiilor si (non) dialogurilor mele provin de la parteneri clujeni, ocazie cu care reafirm sustinerea mea pentru Cluj ca sa devina capitala culturala a Europei in 2020.  In context, ma bucur sa spun si altora ca recent lansatul post TV Transilvania L!ive face un excelent serviciu acestei cauze. Si inca un exemplu de coerenta transilvana: la doar putin timp de la lansarea acestui post echipa CFR Cluj purta deja pe tricouri sigla noului post TV in chiar primul meci al returului (incheiat cu o victorie clujeana). Inclusiv campania electorala pentru alegerea conducerii Universitatii Babes Bolyiai a avut o nota de seriozitate si de occidentalism, cu sanse mari ca UBB sa devina cea mai puternica universitate din tara (mai ales daca va reusi sa fuzioneze cu celelelte universitati clujene). Este, poate, chiar misiunea clujeanului Catalin Baba, ministru al educatiei de a impulsiona procesul de fuzionare academica in toate marile centre ale tarii. „Small is not beatiful” in materie de cercetare adevarata. Vorbind din interiorul sistemului educational pot spune ca acest necesar proces integrationist nu se va putea face decat prin ordin de sus, de la finantatorul care este statul roman.

Acestea fiind spuse, voi purcede la o prezentare a continutului articolului editorial al clujencei Oanei Pughineanu (O.P), evident un continut vazut si inteles de mine, urmat de idei si propuneri cat se poate de personale. Am convingerea ca si alte intelegeri ale articolului editorial sunt posibile. Ar fi extraordinar ca acest articol (de exemplu) sa fie dat spre citire, rezumare si comentare unei grupe de studenti masteranzi sau doctoranzi in scopul de a vedea ca, de multe ori, una scriem si alta se intelege. Poate ca si din aceasta cauza am gasit de cuviinta sa aloc timp pentru acest gen (nou?) de „literatura de specialitate” si anume recenzarea articolelor.

In esenta, articolul editorial trateaza tema fascinatiei (si iluziei) (auto)cunoasterii de catre fiecare dintre personajele care populeaza un spatiu oarecare, la un moment dat. Iar ceea ce se cladeste pe iluzie nu poate fi decat efemer, alunecos, injositor pentru multi dintre noi si lipsit de un viitor previzibil. Cresterea cunoasterii nu inseamna neaparat mai multa inteligenta, din pacate, ci mai multa prostire, pacalire, degradare. Interesant (curios, ciudat, neasteptat) acest proces de deturnare a sensului optimist la cunoasterii este cuplat de catre O.P.  doar la cultura occidentala, concept greu de definit si de abordat en grosse. Sa fie asta doar rodul faptului ca acest editorial este inspirat din canadianul LaCocque si francezul Ricoeur? Deja o banuiala se instaleaza insidios, ca orice suspiciune  devenita usor patologica. Satul pana peste poate de cantitatea de furaciune intelectuala, de mimarea savanta a plusului de cunoastere noua si de pastisare a ceea ce apare in vestitul Vest, recunosc ca am devenit suspicios si carcotas atunci cand vad si doar cateva semne ca originalitatea este, de fapt, in alt parte, eventual chiar in acea parte care tocmai este blamata (de O.P.) ca fiind locul falsificarii starii de fapt prin mecanisme deja ancestrale (spirituale in primul rand).  Despre suspiciuni insa, mai spre final. Pot insa sa profit de context  si sa anunt aparitia unui site specializat pe scoaterea in vazul lumii a plagiatorilor si a „operei” lor (www.plagiate.ro). Site-ul ar putea avea ca motto „turnati aici”… Deja numarul plagiatelor dovedite creste de la zi la zi si vom avea surpriza sa aflam ca recunoasterea paternitatii unei idei nu este punctul tare al romanilor. Dar, subliniez, acuzatia de plagiat este cu totul altceva decat o simpla banuiala care, cum spuneam, planeaza peste o mare parte a culturii romane, inca influentata de moralitatea bolsevica a neplatirii drepturilor de autor, respectiv a nerecunoasterii dreptului de proprietate intelectuala, parte a sfintei proprietati personale. Asadar, testul de probare a atitudinii fata de furaciunea intelectuala ar fi: sustineti sau nu ACTA? Raspunsul va fi, cred, edificator.

Atractivitatea textului editorialului este obtinuta, dintru inceput, prin apelul la notorietatea unor nume, la citari si citate bine alese, graitoare prin ele insele, pe fondul unei preocupari pentru asigurarea unei coerente editorialului. Cred ca O.P.  dovedeste un real talent in a scrie rotund, placut, incitant si pe un ton degajat, fara sublinieri sau incercari de a demonstra ceva cu orice pret. Despre modul concret de (ne)citare, despre folosirea (sau nu a) ghilimelelor, despre inexistenţa trimiterilor la surse precise şi alte lucruri mărunte – mai spre sfarsit.

Un gand nu vine cand vreau eu, ci cand vrea el…”. Asa incepe O.P. editorialul, cu o trimitere la Nietzsche, cel care se (auto)prezinta – prin deconstructiva negare a posibilitatii gandirii subiectului de catre el insusi, a autocunoasterii – ca un precursor al postmodernismului. Subiectul este gandit de gandul slobod si imprevizibil, ceea ce inseamna ca subiectul nu numai ca nu este ganditor (in general), dar nici nu se poate gandi pe sine (in particular). Prin acest rationament nitzschean si anticartezian cultura Occidentului nu accepta/ nu permite autocunoasterea prin gandire autoreflexiva. Dar imposibilitatea cunoasterii de sine, pune un mare semn de intrebare asupra tuturor esafodajelor rationale care intemeiaza logica juridica, judecata morala sau axiologia aspectelor etice. Mai exact, semnul de intrebare este adresat intregii ordini umane crestine – trecuta, prezenta si viitoare, cu preocuparea de a decupla cultura occidentala de alte culturi. Ordinea carteziana/ rationala este subminata nu doar de Nietzsche, ci si de „noua ordine” profetita de Marx ca solutie la dezordinea capitalista, dar – surprinzator – O.P. nu face nicio trimitere, fie si en passant, la (dez)ordinea comunista deja trecută sau inca prezenta in Asia. (Pun asta pe seama junetii dnei O.P. care nu a cunoscut prea multi ani dictatura comunista). Aplicarea legii juridice pare, (in lipsa altor mijloace de armonizare umana) – spune O.P. – una arbitrara, aceasta fiind un surogat de solutie la infinitatea de cazuri particulare care vor fi inghesuite intr-un numar limitat de situatii ipotetice numite reglementari juridice/ legislative. Concluzia (pesimist-nihilista-agnostica) ar fi ca lipsa autocunoasterii genereaza anxietate, angoasa si alienare, toate acestea definindu-se prin „lipsa de acasa” a subiectului/ persoanei/ personajului. De aici si pana la afrrmarea arbitrarietatii oricarei reglementari juridico-morale (occidentale) este mai putin de jumatate de pas. De fapt, O.P. contesta ideea occidentala de justitie/ justete/ dreptate/ legalitate/ normalitate/ legitimitate si submineaza temeiurile ontologice si axiologice ale modului in care omul/ individul/ persoana/ personajul isi poate manifesta libertatea prin auto-cunoastere (respectiv libertatea de a decide in cunostinta de cauza in privinta propriei sale soarte/ existente). Consecinta unei asemenea situatii eminamente negative si alienante face ca subiectul sa fie strivit tocmai de excesiva grija a „sistemului” de a se asigura ca acesta se simte liber, ca are libertate de negociere si de decizie (in functie de lungimea lantului, desigur), si ca se lasa chiar asistat in exercitarea deplina a drepturilor si libertatilor sale fundametale (asemanarea cu situatia din sistemele totalitare, comuniste, fasciste, religioase etc. este evidenta).  Pe scurt, omul este  pacalit/ prostit/ pervertit tocmai prin existenta sa din ce in ce mai virtuala (informatizarea, bat-o vina!)., in timp ce in jurul sau totul se degradeaza, putrezeste si se descompune: „peretii mucegaiesc, vesela se sparge, zgomotele sunt asurzitoare” (O.P.). Mai mult, singura ipostaza in care subiectul este observat, bagat in seama adicatelea,  este atunci cand trebuie gasit un vinovat, un tap ispasitor. Abia atunci subiectul este incarnat (are trup si sange), devine vizibil la fel cum Creatorul insusi l-a faurit in cheie negativa (izgonindu-l din Rai), adica pacatos, gaunos, neimplinit, numai bun de manipulat si de jucat pe degete. Dar cine sunt sforarii si manipulatorii? As fi tentat sa cred ca este vorba despre „baietii destepti”, nevirtualizati si foarte terestri, micii dumnezei locali sau regionali care au retinut din crestinism indeosebi ideea ca sunt facuti (anume ei!) dupa chipul si asemanarea Domnului. Hiperbolizand ad maximum O.P. considera ca in Occident gandirea (arestata si ostracizata) se manifesta ca un adevarat proces (unul de intentie, in primul rand) prin care subiectul (neganditor, dar gandit)  este mereu judecat, invinuit, condamnat si, adesea, executat. Evident – citesc eu printre randurile editorialului – situatia este intolerabila, scandaloasa, insuportabila, tocmai prin absurdul ei. Cum adica (sustine O.P., in calitate de avocat din oficiu al apararii subiectului lipsit de aparare) sa invinuiesti un subiect ca a gresit, devreme ce el nici „nu este acasa” adica este alienat („plecat de-acasa”)? Dar posibilitatea (invinuirii fara vina) devine realitate (dureroasa), ne spune O.P., numai prin Numire, respectiv prin identificarea subiectului cu fapta (numindu-l pe inculpatul supus procesului de judecare cu insasi fapta pe care autoritatea o considera demna de a fi (ulterior) incriminata/ sanctionata. Imi vin acum in minte primele cuvinte ale (si refrenul) unui cantec celebru al formatiei Bonnie M: „Men gave names to all the animals/ in the beginning, in the beginning … long time ago”). Si daca tot am cazut in reveria gloriilor muzicale purtatoare de mesaje umane (Bonnie M in primul rand) sa ne reamintim si de „El lute”  (http://www.youtube.com/watch?v=Zu0JGaKap_k&feature=player_embedded) cel care prin lupta a ajuns sa cunoasca si partea frumoasa a vietii…).

O.P. acuza Occidentul ca si-a luat prea in serios rolul sau de judecator/ decident/ fauritor/ creator/ Dumnezeu/ si il invita sa devina smerit si egal al semenilor pe care i-a Numit invinuindu-i. Trimiterea la Facere/ Geneza/ Creatie nu este deloc intamplatoare: ”O putere conexeaza un nume si o fapta” scrie O.P. Prin aceasta, autoarea, in buna traditie a gandirii de stanga (tangential marxista) incrimineaza religia ca fiind la originea depersonalizarii umane, a construirii subiectului vinovat prin simplul fapt ca exista si faptuieste. Biblia este, cred, descrierea modelului organizatoric al unei lumi create prin vointa si porunca (logos) divina. Andre LaCocque si Paul Ricoeur sunt autorii – amintiti, in fuga, de O.P. si fara trimitere la o lucrare concreta – care au devoalat acest raport identitar dintre ”istorie” si ”povestire” si unde totul incepe cu un ”rau inexplicabil al pacatului originar”. Seductia si ispita vor deveni, in capitalismul occidental, modul de pacalire, de atragere in capcana pacatului si a vinovatiei ce va trebui, inevitabil, ispasita.

Dupa parerea mea, lacomia Evei (trasatura umana preluata ca fiind una pozitiva in modernitatea americana a ideologiei corporatiste sub sloganul ”greed is good” – lacomia e buna) avea o motivatie gnoseologica mai puternica decat interdictia suprema la cunoastere: curiozitatea dublata de incitarea unei fiinte taratoare. Asadar, lacomia (consumista a) Evei nu era atat de ordin material, cat de ordin informational (marul muscat fiind un simbol actual pentru informatie). Setea (cererea!) de consum informational al Evei este – economiceste vorbind – contrabalansata de oferta supergeneroasa a lui Iisus, cel care produce peste, paine si vin (elemente materiale) ca in comunismul deplin: „in conformitate cu necesitatile materiale mereu crescande ale oamenilor muncii” (ca sa incerc o readucere in memorie a limbajului de lemn marxist-leninist). Imaginea biblica a lui Iisus hranind multimea de 5000 de persoane cu cinci paini si doi pesti (in Matei si Marcu se scrie despre 4000 de persoane hranite cu sapte paini si pesti) este perfect consonanta cu „minunea” satisfacerii nevoilor electoratului doritor perpetuu de mai mult si mai bine. Cum? Prin promisiuni electorale. O.P. sugereaza aceasta inechitate perpetua folosind doua metafore biblice: „sacrificiul liderului ales se transforma in <trup si sange> pentru micii investitori si bugetari, si in <paine si vin> pentru marii investitori”. Traducand metaforele, beneficiile asteptate de catre simplii alegatori se concretizeaza in „asigurarea existentei biologice” (pentru marea majoritate) si a unui trai de huzur pentru elita economica a tarii. De aici, O.P. incepe disecarea mecanismului economico-politic capitalist, unul din ce in ce mai rafinat. Marx a analizat capitalismul modernitatii bazat pe forta si agresivitate, iar Oana Pughineanu analizeaza capitalismul postmodernitatii bazat pe promisiuni neonorate, pe incredere pervertita si permanent inselata. Fara a cita sursele (o obligatie elementara, chiar si intr-un bimensual nespecializat pe economie si finante) O.P. acuza agentiile de rating ca ar fi masluit coeficientii de risc ai institutiilor financiare (?!). Adica, spre deosebire de capitalismul clasic – unde pacalitii erau clasa muncitoare – in capitalismul actual, unul eminamente finaciar si bazat pe servicii, pacalitii sunt marii investitori, bursele si bugetele statelor. Minciuna financiar-capitalista depaseste in „abjectie” minciuna propagandist-comunista, ne asigura autoarea. Bazandu-se pe informatii din octombrie-noiembrie trecut O.P. descrie (cu o placere ascunsa…) dimensiunile dezastrului actual: „Noile orase-corturi care impanzesc America sunt rezultatul acestei dezactivari (a vigilentei marilor investitori – L.D.). Falimentul Irlandei la fel.”. Probabil Grecia era considerata pe atunci (cu cateva luni in urma) o poveste de succes…

Mai speculez putin aici pe tema esentei economiei de piata (raportul permanent dezechilibrat dintre cerere si oferta), respectiv ca femininul este simbolul unei cereri mereu nesatisfacute, in timp ce masculinul ofera (pe cat posibil mai mult) mijloacele  necesare atingerii scopului formulat de cerere. Mai precizez ca economia de piata NU este o caracteristica a capitalismului, ci una care strabate istoria omenirii de la Facere la Refacere (Apocalipsa).

Revenind la editorialul O.P., inteleg ca actele justitiaro-economico-morale ale lui Iisus  au fost imitate de sistemul judiciar iluminist-rationalist-profan care s-a substituit nu numai Fiului, ci chiar Tatalui Creator in vasta operatie de asanare a pacatului originar prin identificarea subiectilor vinovati si Numiti ca atare. Contractualismul rousseau-ian este nu doar „acordul partilor”, ci si acceptul uneia dintre parti de a fi judecata si invinuita, invocand norme canonice inventate de oameni (doar ca reverberatii ale Poruncii divine). Biserica – a carei misiune, viziune si obiective declarate (ca sa ma exprim in termeni manageriali) sunt tocmai mantuirea oamenilor – a oferit un model de justitie deopotriva transcendental si imanent, preluand adesea idei si structuri din profanul management corporatist. Promisa mantuire va fi, cu certitudine, un apanaj al lumii de apoi… Dar nu numai justitia profana a preluat modelul biblic al mantuirii, ci si democratia occidentala, axata pe legea contractelor si a medierilor. Acest tip de democratie ofera un vast spectacol al jocurilor de putere, joc in care alegatorul (subiectul) delega in mod voluntar puterea de decizie asupra tuturor alegatorilor. Cum are loc acest proces? Simplu. Prin alegeri, respectiv prin validarea autoritatii coercitive de catre fiecare subiect (vinovat, in primul rand, de increderea acordata sistemului in ansamblul sau si – concomitent – alesilor concreti). Dar cine sunt alesii? Eu i-as  descrie ca personaje actante care isi urmaresc propriile scopuri prin satisfacerea (evident, partiala) a scopurilor celorlalti.

Cred ca Metodologia Scop Mijloc (MSM) explica mecanismul politico-economico-etic valabil pentru orice societate umana, indiferent de perioada istorica sau localizarea geografica. Osmoza alegator-ales este uneori atat de puternica incat fiecare ajunge sa fie captivul (supusul) celuilalt, iar iesirea din acest cerc vicios este posibila doar prin tradare, prin neonorarea promisiunilor, prin incalcarea contractelor. In ultima instanta, tradarea este o forma de libertate si o manifestare a liberului arbitru.  Desigur, libertatile asumate presupun costuri asumate si responsabilitati asumate. O.P. face trimitere la varianta antica modernizata a Dilemei Detinutilor (tradusa, in majoritatea surselor de la noi, inclusiv de catre O.P., prin Dilema Prizonierului. Am semnalat in mai multe randuri aceasta traducere incorecta, dar, exact ca si in cazul criticii mele la adresa ineptei constructii „mijloace media”, ambele au fost considerate de catre (marii!) specialisti in lingvistica drept forme corecte. Urmeaza, probabil validarea drept corecte a expresiilor „succesuri”, „goagal”, etc.).  Precizez ca varianta pe care o predau eu studentilor si pe care o promovez prin articole este una care pledeaza pentru cooperare si pe respectarea conventiilor intre actanti, in timp de varianta clasica, invocata si de O.P. este cea care descrie castigul ca rezultat firesc al tradarii.  In varianta Dilemei Detinutilor promovata de mine exista trei scenarii fundamentale intre care cei doi actanti au de ales: I. Cooperae (amandoi castiga, desi destul de putin); II. Non-cooperare (ambii au de pierdut); III. Cooperare urmata de tradarea unuia dintre ei – care ia totul, obtinand un castig urias concomitent cu o pierdere uriasa pentru cel tradat. Aparent, acest model este o incitare la tradare, la neincredere fata de parteneri. In realitate, castigul obtinut prin tradare este unul extrem de pagubos, riscant si chiar mortal. (Exemplific aici cu a) modul in care s-au facut privatizarile si infiintarile de societati comerciale in Romania anilor 90, cu sacrificarea celor de buna credinta (naivii); b) modul de tranzitare de la bolsevismul sovietic dictatorial la democratismul occidental, prin sacrificarea URSS ca entitate actanta si pierdanta. In faza ulterioara, pierdantii devin actori principali, jocul fiind reluat in asteptarea pacalirii fostilor castigatori. Asadar, trebuie luata in calcul si razbunarea care este un motor adesea foarte puternic.).

Inteleg din articol ca esenta postmoderna a capitalismului financiar (cf. Lenin, acesta este „stadiul cel mai inalt si ultim al capitalismului”) o constituie minciuna/ dezinformarea/ manipularea/ zvonistica etc. Totul devine spectacol informational televizat, inclusiv stirile financiare se doresc a fi cat mai spectaculare. Showbizz urile ne ofera cohorte intregi de personaje care manipuleaza pe fata, induc stari linistitoare de adormire a vigilentei acolo unde oamenii ar trebui sa fie alertati, si induc false panici in situatii in care de fapt nu se intampla nimic deosebit. Piata imaginilor televizate devine masa de negociere intre furnizorul si consumatorul de informatii. Cred ca apogeul demonstratiei propuse de O.P. il constituie paragraful despre finalitatea actiunii umane. Aici chiar plusez si intreb: oare noi stim cu adevarat ce vrem? Oare stim care sunt sau ar putea fi consecintele viitoare ale actiunilor noastre? In viziune schopenhaueriana, ne asigura O.P.finalitatea este introdusa in natura de intelectul care, dupa aceea se minuneaza in fata unui miracol pe care chiar el l-a creat”. Adica, traduc eu, finalitatea este o iluzie, o amagire, la fel cum iluzorie era si presupunerea ca noi, subiectii, ne-am putea autocunoaste. Opinia/ convingerea mea este ca, iluzorii sau nu, toti oamenii isi fixeaza scopuri, le aloca mijloace mai mult sau mai putin adecvate pentru a le atinge si isi ajusteaza permanent atat scopurile cat si mijloacele pentru optimizarea rezultatelor obtinute, adica construirea unui real care sa fie cat mai aproape de real (am redat esentializat continutul MSM). De aceea, scopurile trebuie clar formulate, mijloacele alese sa fie nu doar adecvate scopurilor, ci si agreate de semeni, iar rezultatele ar trebui sa fie perfect transparente, Daca ar fi sa aduc si eu o critica capitalismului si democratiei de sorginte occidentala aceasta ar fi referitoare la lipsa de transparenta a rezultatelor actiunilor (secret bancar, secret profesional, secret de stat etc., toate acestea insemnand ca se folosesc (mult prea frecvent) mijloace nedemne, incorecte, paralegale etc. Cred ca acesta (solicitarea deschiderii transparente spre toti semenii) a fost si punctrul tare al restructurarii gorbacioviste bazate pe glasnosti.

Pentru O.P. este condamnabil faptul ca ne lasam mereu pacaliti, ca nu invatam din experienta si ca votam personaje politice sinistre gen Becali, Vadim sau Vanghelie (Diaconescu Dan fiind si el amintit tangential). Aceasta ar insemna ca romanii sunt lipsiti de discernamant si, fatalmente, mereu usor de pacalit. Dar O.P. nu realizeaza, cred, ca prezenta masiva, insistenta si persistenta a clovnilor si magicienilor de mana patra vizeaza tocmai obturarea imaginii marilor sforari, a celor care cu adevarat stabilesc scopuri in numele nostru pentru ca apoi sa-si vada linistiti de atingerea propriilor lor scopuri. In contextul analizei facute de O.P., stralucesc prin lipsa mari mincinosi ai istoriei recente (Ion Iliescu, Adrian Nastase, ministrul Ioan Muresan, Sorin Apostol, mari judecatori si magistrati care au distrus destine etc. etc.).

Citand (fara a cita!) un „mare autor” care definea prostia ca nevoie de a concluziona, O.P. sustine (in loc de concluzie!) ca putreziciunea problemei personajului rezida in paradoxul functionarii cunoasterii: „Daca nu stiu ca nu stiu, cred ca stiu; daca nu stiu ca stiu, cred ca nu stiu”.  Altfel spus, ignoranta este dublu pernicioasa: o data este legata de cunoastere si o data este legata de necunoastere. Necunoasterea necunoasterii (din prima parte a aforismului) mi se pare a fi apogeul prostiei umane, drept pentru care am formulat, cu multi ani in urma (vreo trei decenii…), urmatoarea definitie a prostului: ”prostul este unul care o face pe desteptul”. (Interesant de citit articolul lui Ion Militaru Despre prostie  http://www.omniscop.ro/slider/despre-prostie/ )

De fapt, mimarea prostiei este insasi cheia (foarte inteligenta!) pentru obtinerea succesului pentru personajul care joaca acelasi joc, politico-economic si/ sau economico-politic, de prostire a adversarului cu care se afla in competitie. De fapt, concurenta si cooperarea coexista, fapt care a generat si conceptul de co-oncurenta (co-opetition). Nu am la indemana informatia referitoare la paternitatea conceptului de co-opetition, dar ma grabesc sa declar ca nu sunt eu tatal.

Spuneam la inceput ca orice scriitura ar trebui sa sublinieze si sa diferentieze clar partea de originalitate de cea de ”imprumut” tocmai pentru a descuraja tentatiile sau impresiile de asumare prin alunecare sau prin glisare a imaginii de paternitate. Printre tehnicile de creare a iluziei de paternitate a unor idei se afla si ”tehnica recenziei subliminale”, adica a unei recenzii care nu este declarata ca atare, dar care este, de fapt, o recenzie. Amintesc, in context, ca navigand pe forumuri sa vad si alte reactii la alte articole ale O.P. (interesant, acest articol, postat pe blog, nu are niciun comentariu internautic imediat. Comentariul de fata este bazat pe lecturarea formei print a acestui articol), asadar citind opiniile forumistilor referitoare la alte articole postate de O.P. pe site ul CriticAtac, citesc cu mirare, intr-un noian de laude si de superlative, opinia unui forumist care semna Mortar: ”Doamne! Dar asta este o recenzie!”. Este adevarat, ceilalti forumisti au ignorat total aceasta observatie, continuand cu laudele si aprecierile pozitive.

Este posibil ca placerea lecturii sa fie asigurata de faptul ca lucrarea este impanata cu citate sau nume celebre (Mortar ar spune ca asta s-a facut ”in scopul distragerii atentiei de la o eventuala banuiala ca ne aflam, de fapt, in fata unei recenzii si nu a unui articol original”). De asemenea, folosirea in exces a pronumelui personal la persoana I-a plural (”noi”), in loc de autoasumativul ”eu” este menita a crea o alta iluzie a paternitatii, respectiv iluzia unei aderari a unui autor (de fapt, autorul recenzat) la ideile prezentate de semnatarul articolului/ cartii.

 Sugerez aici, ca o posibila maniera de publicare a unor articole, urmatoarea structura (evident, cu alte variante posibile): afirmarea (in mod direct sau indirect) a motivatiei si scopului scrierii acelui articol/ acelei carti; descrierea contextului ideatic/ ideologic/ cultural in care a aparut tema si modul specific in care se va aborda acea tema; dificultatile intalnite pe parcursul cercetarii si scrierii articolului/ cartii; aspectele inedite descoperite pe parcursul documentarii/ cercetarii/ scrierii; concluziile originale la care s-a ajuns; expectatii/ sperante/ propuneri de noi piste de cercetare. In marea majoritate a articolelor/ cartilor aceste structuri lipsesc sau sunt lasate sa fie descoperite de cititor. Evident un articol bun nu este in mod necesar si un articol original; pot prezenta interes si readuceri in atentia contemporanilor a unor teme insuficient tratate, pot fi facute sinteze interesante si utile ale unor cercetari anterioare pe o tema data etc. Dar, in toate variantele posibile sugerate sau dorite, respectul fata de cititor trebuie sa ramana o constanta. Citarea corecta si completa a surselor este, cred, cea mai importanta forma de respect. Evitarea declararii ca un articol este de fapt o recenzie obliga la formulari neutre de genul: se spune ca…; unii autori cred ca….; noi am dori sa…; etc. Eliminarea suspiciunii de plagiat sau de substituire a unui articol original cu o recenzie se poate face foarte simplu prin trimiteri exacte sau prin sublinierea ca ideea cuare este preluata de la autorul XY. Spre exemplu, lucrarea lui Lacoque ”Election and Peoplehood” (1991) si cartea lui Paul Ricoeur ”Reflections on the Just” (2001) au o legatura foarte stransa cu ideile formulate de O.P. in articolul ei, dar fara o cunoastere a celor doua lucrari nu ma pot pronunta daca cele doua lucrari stau la baza articolului semnat de O.P.  In lipsa unei lamuriri exprese si precise din partea autoarei cred ca va merita efortul de a face o verificare a paternitatii ideilor O.P. in raport cu cele doua lucrari.

Citarea incompleta este, si ea, o o forma de lipsa de respect fata de cititorul-coautor. Si in cazul articolului editorial semnat de O.P. am gasit astfel de forme de eludare a claritatii si transparentei auctoriale. Citate preluate si redate intre ghilimele, dar fara a cita lucrarea de unde s-a facut preluarea, editura, orasul, anul si pagina, intaresc banuiala ca autoarea nu a intentionat sa sublinieze paternitatea unor idei, ci, dimpotriva, sa lase o ceata care sa faca paternitatea/ maternitatea cat mai obscure posibil….

Nu pot incheia aceste randuri fara a sublinia (din nou!) ca am aprecieri cat se poate de pozitive referitoare la tema aleasa (manipularea informationala in capitalismul occidental). Modul de scriere al O.P. este unul drag mie, aluzivul alterand cu stilul direct, sugestia alternand cu trimiterile la concret, mod de scriere – care, citit cu atentie – incita la reflexie si la speculatie, indiferent de pozitia ideologica a cititorului-coautor. Tocmai aceste calitati si virtuti obliga autoarea la un demers care sa elimine suspiciunile, acuzele sau falsele certitudini ale unor critici extrem de exigenti.

Liviu Drugus             www.liviudrugus.ro    http://liviudruguswordpress.com

Sat Valea Adanca,                                             3 martie 2012

Comuna Miroslava,

Judetul Iasi