liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Revista Tribuna

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 459. Miercuri 4 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (10)


Cu riscul să-mi supăr/ irit/ plictisesc puținii mei cititori voi reproduce aici textul variantei îmbunătățite a scrisorii redacției ”Scriptor” către subsemnatul pentru a puncta mai ”la obiect” ceea ce cred eu că ar fi trebuit spus/ tăcut din partea redacției revistei sus amintite.

Scriptor Revista <revistascriptor@gmail.com>

To:liviusdrugus@yahoo.com

Mar 9 at 3:00 PM

Stimate domnule Liviu(s) Druguș, am fost înștiințat despre întâmpinarea dumneavoastră de pe blog. Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.

Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6 (numărul 4-5 a apărut de ziua junimistului Ion Creangă). Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică! În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele:  „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.

 

Revista apare prin eforturi redacționale voluntare, Prin proiect, din bugetul primarial, sunt plătite doar hârtia și tipografia… Numerele duble au 144 de pagini, un număr simplu ar avea 72 de pagini! Iașii „Daciei literare”, acum cu o populație de circa jumătate de milion, merită, credem, acest proiect de revistă nouă, susținut, discret, de românii de peste Prut, și nu numai. La CENTENAR naţional, la SEMICENTENAR al editurii JUNIMEA…

 

Răspundem pentru ceea ce facem, zi de zi, noapte de noapte, prin contract managerial, autorităților competente: DNA, AUDIT etc.

 

AUGURI!

Lucian Vasiliu

Editura JUNIMEA, revista SCRIPTOR

Iată răspunsul meu la această scrisoare:

Domnule Lucian Vasiliu,

Am publicat pe blogul meu șase episoade (în total 14 pagini A4, la un rând) ale unui miniserial despre (auto)plagiatul comis de colaboratorul dumneavoastră, profesorul Traian Diaconescu, care, într-un articol de două pagini de revistă, a adus în fața cititorilor un articol plagiat după un articol al lui Dumitru Vela, publicat în revista ”Tribuna”, articolul semnat de T.D. fiind, totodată și un autoplagiat (”conținut duplicat” în terminologia folosită în normele de etica/ integritatea cercetării) el fiind publicat anterior în revista ”Studii eminescologice”.

V-am trimis, spre informare, în format electronic, cele șase episoade pentru a vă convinge de soliditatea afirmațiilor/ acuzațiilor mele. De asemenea, am trimis (pe data de 6 martie 2018) aceleași materiale și Primăriei Iași, Ziarului de Iași, Ministerului Culturii, revistei ”Tribuna”, Uniunii Scriitorilor, Editurii Clusium, revistei România literară precum și unor membri ai Colegiului de onoare (autodezonorat prin acceptarea plagiatului în revista ”Scriptor”). Aproape firesc într-o țară guvernată de interese directe, meschine și de moment, niciunul dintre co-destinatarii sesizării mele nu mi-a răspuns. Faptul că ați binevoit să-mi răspundeți este unul pozitiv și pe care îl apreciez ca atare.

Dezamăgitor, pentru mine, a fost însă modul mai mult decît superficial, formal și neimplicat în care ați formulat acest răspuns. Mă asigurați (pe mine și pe cititorii blogului meu) că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate”. Despre ce responsabilitate poate fi vorba atunci când nu numai că nu verificați originalitatea și respectarea criteriilor deontologice ale breslei la articolele primite, dar – și mai grav – atunci cînd vi se semnalează încălcarea flagrantă a acestor criterii/ norme/ cutume deontologice de către un autor nu luați nicio măsură de stopare a oribilului fenomen (furt intelectual, conținut duplicat, citări incorecte etc.). Dimpotrivă, mă asigurați că voi primi replica (cuvenită!) din partea (auto)plagiatorului! Mai mult, în textul scrisorii trimise mie nu pomeniți deloc cuvântul ”plagiat”, ca și cum acesta (plagiatul) nu ar exista sub nicio formă. Nici despre autoplagiat (conținut duplicat) nu pomeniți nimic, ca și cum așa ceva nu s-a întâmplat în revista pe care o conduceți. Aveți însă grijă să mă admonestați că ”În textul dumneavoastră ați uitat să menționați că revista precizează, între altele: „Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”. Cunoaștem Legea drepturilor de autor, nu slujim impostura, sancționăm, cât putem, veleitarismul etc.”. Această ”punere la punct” demonstrează cu nu ați citit cu atențe analiza mea critică sau că nu ați considerat-o demnă de atenție. În episodul 4 al acestui miniserial pe tema plagiatului din revista ”Scriptor” (17 februarie 2018), supărat de faptul că ați acceptat un text agramat, cu pleonasme și construcții ciudate, neromânești, am scris: ”Înțeleg că redacția s-a derobat de orice responsabilitate față de textele primite: ”Responsabilitatea conținutului revine semnatarilor textelor”.  Și atunci cum poate fi luată în serios afirmația dumneavoastră că ”Luăm lucrurile în serios. Este vorba despre onoare, demnitate, responsabilitate.”? În fond, a arunca întreaga responsabilitate asupra calității și originalității unui articol doar asupra autorului înseamnă a lăsa orice plagiator să publice în revistă. Dacă va fi prins e treaba lui: să răspundă! Mă amăgesc cu faptul că veți întări controlul asupra textelor primite și sper ca acesta să fie conținutul și consecința afirmației dvs. din  scrisoarea din 9 martie: ”Vom tipări o precizare în SCRIPTOR nr.5-6”. Sunt sceptic că despre asta ar fi vorba, atunci când citesc, în continuare: ”Am solicitat magistrului Traian DIACONESCU un punct de vedere, un drept la replică!”. Am aproape convingerea că acel drept la replica va fi o ”demonstrare” a faptului că… nici vorbă de plagiat și autoplagiat! Dar nu mai este mult pînă la începutul lunii iunie, așa că voi relua atunci și aici, pe acest blog, dreptul la replică acordat colaboratorului dumneavoastră.

 

Sigur, este democratic și elegant să acorzi dreptul celui acuzat să se apere, dar asta presupune echidistanță și reciprocitate. Mai exact, consider că revista Scriptor ar trebui să facă un anunț despre acuzațiile mele pentru ca cititorul să știe exact la ce m-am referit și ce argumente am folosit. Pînă una alta, ”magistrul Traian Diaconescu”, este din nou publicat de revista Scriptor, în numărul care a apărut chiar de 1 martie, ziua de naștere a junimistului Ion Creangă (nr 3-4/ 2018): (Traian DIACONESCU, SIMBOLISMUL TERMENULUI DIES ÎN POEZIA LUI PRUDENTIUS, pp. 110 – 112).  http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf . Probând ”onoare, demnitate și responsabilitate” revista Scriptor se încarcă din nou cu glorie negativă publicând acest (nou?) articol al ”magistrului”, unul care conține cel puțin 30 de erori de scriere și de exprimare (includ aici și trimiterile bibliografice incorecte). Sper ca voluntarii care asigură corectura să verifice textul, să găsească erorile și să se rușineze. Măcar atât. Sper ca ”magistrul” să primească, încă o dată, dreptul de a replica și la această acuzație documentată și evidentă pentru orice cunoscător și iubitor de limbă română.

Al dumneavoastră,

Liviu Druguș

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 425. Joi 1 martie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (6)


De Mărțișor s-ar fi cuvenit să vin și eu cu ceva suav, delicat, îmbucurător. Dar Marte este, la romani, Zeul războiului, iar lumea întreagă se află, tot mai evident, într-un război informațional fără precedent. Nu trece o zi (aparent de pace) în care să nu se trimită fake news uri (știri neadevărate), să nu se facă propagandă pentru X și împotriva lui Y, să se deruteze și mai mult populații întregi care se emoționează lăcrimos la ”știri” pentru sensibili. Cică FMI ul, prin șefa acestui fond, dna Lagarde, a ajuns la concluzia că bătrînii trebuie stîrpiți pentru raționalul motiv că ei doar consumă și nu (mai) produc. Unii chiar au crezut asta și s-au supărat deja pe (cinicul) Occident. Sancta simplicitas! Alții anunță, cu RIP urile de rigoare, că actorul Sylvester Stallone a plecat într-o lume mai bună (bine măcar că nu se precizează care). De fapt el tocmai își lansa cel mai recent film. Alte ”știri” vorbesc despre fantasticile realizări militare ale rușilor care au descoperit și produs arme cu o putere nimicitoare nemaiîntîlnită (și de care, desigur, decidenții și votanții ar trebui să țină cont, să se orienteze din timp adicătelea). Nu trece o zi și americanii anunță că ei vor face multe mini bombe nucleare care, din iubire de oameni și construcții, nu vor avea puteri atotdistrugătoare (ca macro bombele nucleare), ci vor fi clar și precis direcționate direct în capul unora care amenință pacea planetei. Ș.a.m.d.

Și totuși, (luna lui) Marte este și perioada din an în care Cupidon trimite (ca un dulce războinic ce este) săgeți muiate în miere și afrodisiace (deși zilele îndrăgostiților sunt serbate, americănește și românește, în februarie!). Eu, ca un veșnic îndrăgostit de idealurile justițiare, nu pot să nu pun și eu mâna pe tolba de săgeți antifraudă și să mai adaug un argument în favoarea sporirii onestității, a sincerității și corectitudinii în așa numita ”viață culturală” iașiotă (și nu numai).

Destinatarul săgeților din acest (sper, ultim) episod benefico-malefic este, aparent, tot (aproape) octogenarul Traian Diaconescu, dar prin criticarea faptelor sale ”culturale” sper ca mai multă lume să vadă cum roiesc muștele (de primăvară!) pe unele căciuli (prea mari pentru unele capete). Primul episod din acest miniserial dedicat unor nefăcute, prost făcute sau mai bine n-ar mai fi fost făcute a fost publicat chiar de Ziua îndrăgostiților (14 februarie) cu intenția (naivă, desigur) de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile de hermeneutică ideologică. Dar, pe parcursul analizei, a ieșit la iveală că, pe lângă impardonabile maltratări ale limbii române, autorul a comis un PLAGIAT evident, unul făcut în ”dulcele” stil al parțial putincioșilor care musai vor să clădească, mioritico-manolic, adică fălos și fără folos, CULTURA ROMÂNĂ.

Ipotezele mele au fost confirmate cu asupră de măsură: deși săgețile mele chiar au ajuns unde trebuie și chiar în cercuri tot mai largi, niciunul dintre personajele implicate – direct sau indirect, mult sau puțin – n-a făcut vreun gest (auto)reparatoriu sau explicativ referitor la micile și nevinovatele mele observații. Argumentez: pe acest blog au (mai) fost devoalate aspecte pe care le-am considerat incorecte (plagiatul, bată-l vina) și pe care le-am găsit în articole semnate de lume universitară cu pretenții: Bogdan Crețu, Ioan Holban (întîmplător, implicați și în proiectul Scriptor),  și alți universitari sau publiciști ieșeni, unii trecuți în lumea umbrelor, apoi  Ștefan Munteanu (din Bacău, tot eminescolog plagiator, ca și dl Traian Diaconescu  de la Iași), dar confirmarea acuzațiilor mele s-a făcut prin acord tacit (ca să nu zic mut). Acest concert de tacite acceptări ale criticilor mele este specific pentru clanul scriitorilor certați cu morala publică: dacă ei ar reacționa, probabil scandalul s-ar extinde, iar alții vor dori să vadă mai de aproape despre ce este vorba și atunci… tăcerea e de aur. Am amintit acest ”modus operandi” al veleitarilor și iubitorilor de arginți câștigați cu orice preț pentru că, vai!, povestea plagiatului lui T.D. este una mai vastă, mai dureroasă și mai greu vindecabilă decât a reieșit din episodul anterior al acestui Intermezzo. Veți vedea imediat de ce spun/ scriu asta.

Anticipez puțin și precizez că veneratul și mult prea lăudatul ”localism creator” promovat la Iași de Al. Dima (și practicat mai intens la Botoșani  și Iași) are, inevitabil, și destule părți/ consecințe neplăcute: stimularea veleitarismului, acceptarea mediocrității, mimarea obstinată și nedemnă a creativității neînțeleselor ”genii” locale care se autoprezintă, cu falsă modestie, drept modele de urmat… (vezi autopromovarea făcută de T.D. pe internet într-un videoclip intitulat ”Modele de urmat”). De aici și monstruoasele deformări ale gândirii eminesciene, împopoțonarea genialului poet cu inexistente contribuții doctrinare, ideologice sau teoretice, toate acestea probând sâcâitorul și neplăcutul complex de inferioritate pe care-l afișăm ostentativ ca pe un mare merit. Pe bună dreptate scria Alex Ștefănescu: ”S-­a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului” (în ”Eminescu, poem cu poem). Ciocli croncănitori se hrănesc insațiabil și imperturbabil din substanța lăsată posterității de Eminescu, contribuind, în numele ”localismului creator” la degradarea culturală a zonei în care publică fără rușine și fără niciun filtru din partea editorilor locali – ei înșiși contributori ”serioși” la scufundarea penibilă în ”localism plagiator”.

Reamintesc cititorilor că povestea de față a pornit de la un articolaș (despre Eminescu) din primul număr pe acest an al revistei ”Scriptor” care apare la Iași (cu precizarea editorilor că ”Revista Scriptor este proiect al Editurii Junimea și al Societății Culturale ”Junimea 90”, cu susținere de la Consiliul Local și Primăria Iași”). Articolul se numește ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” și este semnat de Traian Diaconescu, dar este de fapt o copie-rezumat-surogat a(l) articolului lui Dumitru VeleaFabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie” (Tribuna, febr. 2016) (pentru a citi articolele amintite aici vezi episoadele anterioare ale acestui miniserial, respectiv episoadele zilnice publicate în perioada 14 – 18 februarie). Între timp, navigînd eu liniștit pe apele infinite ale internetului, aflu despre o publicație cu un titlu care atrage: ”Studii eminescologice”. Primul gând care mi-a apărut în momentul în care am început să răsfoiesc colecția acestei publicații anuale a fost: oare îi voi găsi și pe amatorii de plagiate pe aici? Nu mică mi-a fost mirarea să citesc un ”studiu eminescologic” semnat de … nimeni altul decît același Traian Diaconescu, eminescologul care a publicat și în ”Scriptor”. Titlul articolului din ”Studii eminescologice” este ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”. Aaa, ce lipsă de inspirație! Să scrii două articole diferite și să le publici sub același titlu! Verific conținutul celor două articole apărute unul în 2017 în ”Studii eminescologice” și celălalt în ”Scriptor” (ian-febr. 2018). Perfect identice. Deci, autoplagiat în toată regula, cu eventuale consecințe financiare în cazul în care articolul a fost publicat și plătit de două ori. Foarte probabil, eminescologii care îngrijesc rubrica ”Eminesciana” în cadrul revistei ”Scriptor” nu citesc ”Studii eminescologice”, o revistă care se editează la Botoșani și se publică la Cluj. Altfel nu se explică cum poți publica un articol deja publicat (e ca și cum ai mînca ceva deja mîncat). Dar, și reciproca e valabilă: nici cei de la ”Studii eminescologice” nu citesc ”Scriptor”; altfel ar fi obligați să reclame plagiatul și să ceară daune interese. Și mai curios lucru: păgubitul (Dumitru Velea, cel cu onoarea nereperată) nu a reacționat sub nicio formă, ca și cum și el ar fi vinovat de ceva. Mai știi?… Bref, se scrie mult, se publică și mai mult, dar de citit se citește puțin spre deloc…

Interesant mod de a sublinia ideea unității culturale a românilor. Așadar, un ieșean (născut oltean) fură un articol al unui scriitor din Petroșani, îl publică (ușor malformat) mai întîi într-o revistă construită la Botoșani și publicată la Cluj, apoi îl republică identic și la Iași. Asta da frăție întru hoție! Nu este deloc întîmplătoare insistența mea asupra acestor fapte: plagierea unui autor este un furt, iar autoplagierea unui articol furat este, desigur, alt furt (de imagine, de timp, de bani etc.). Adică, zic eu, recomandabil ar fi fost ca cei de la ”Sudii eminescologice” să sesizeze primii plagiatul. Nefăcînd-o, cei de la ”Scriptor” ar fi trebuit să fie un filtru și mai puternic. N-a fost (să fie)! Pe când publicarea aceluiași articol chiar în ”Tribuna” de la Cluj? (ca să se închidă cercul).

Cred că este firesc să nu las cititorul să se chinuie să caute/ găsească amintitele publicații care conțin articole plagiate. Adaug, așadar, azi o altă revistă care a publicat un articol plagiat: revista ”Studii eminescologice”. Iată (auto)descrierea acestei reviste: ”Studii eminescologice” apare o dată pe an şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul  Internaţional „Eminescu: Carte–Cultură–Civilizaţie”, manifestare organizată anual de Bibliotecia Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani (director prof. CorneliaViziteu) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi., Ed CLUSIUM, 2017, Director: Corina Mărgineanu –Taşcu (tel: 0264 596940). edituraclusium@gmail.com. Iată și descrierea (inclusiv adresa de internet a) articolului cu pricina: http://www.bcu-iasi.ro/docs/studii-eminescologice-nr19.pdf Traian Diaconescu, Tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa, în: Studii eminescologice, Volumul 19/ 2017. Pp. 39-43, Coordonatori: Viorica S. CONSTANTINESCU, Cornelia VIZITEU, Lucia CIFOR, Livia IACOB.  De reținut că revista ”Scriptor” a umblat totuși la articol, suprimând trimiterea completă la citatul din Marx. Iată așadar, și completarea bibliografică a cărei lipsă am criticat-o într-un episod anterior: Karl MarxCapitalul. Critica economiei politice, vol. I, trad. C. Agoutin, Suceava, 2009, pp.  328-383. Deci, la acest capitol (al corectitudinii citării unui autor) Botoșaniul și Clujul sunt, peste Iași. Despre Petroșani și Cluj am scris în episoade anterioare că sunt peste Iași. Mirarea cea mare este că nimeni dintre autorii și îngrijitorii de reviste amintiți în acest miniserial nu se vor simți lezați de faptul că li s-a reproșat că au publicat articole plagiate. De ce? C-așai în tenis!

Sper să fiu bine înțeles: nu sunt un detractor al lui Eminescu și nici al eminescologilor; sunt un detractor al plagiatorilor, mimilor culturali și insațiabililor veleitari de a umfla cantitatea de cultură aflată pe capul bietului locuitor român.

Propunere de reglementare legislativă: prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie ”Declarația de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere) sau că este preluarea puțin modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze autorilor reali; c) obligația autorului care a plagiat de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual plata unor daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental.

În cazul în care, vreun cititor curios, vreun stipendiator public furios sau vreun alt antiplagiator curajos ar dori să atragă în mod clar, direct și fără putință de eschivare atenția promotorilor plagiatului pe meleaguri ieșene (iașiote, în acest caz) ofer numerele de telefon la care ar putea verifica afirmațiile mele din acest miniserial: Revista ”Tribuna”: 0264/ 591498, redactia@revistatribuna.ro ; Revista ”Scriptor”; tel 0232/ 410 427 revistascriptor@gmail.com     Revista ”Studii eminescologice” (Editura Clusium): 0264/ 596940; Biblioteca Județeană Botoșani: 0231/ 514686, Director: 0231/ 513334. De reținut că toate acestea trăiesc din bani publici (inclusiv Editura Clusium care nu publică gratuit Studii eminescologice)! Totodată, cei care vor suna ar avea și ocazia de a se implica în stoparea acestui flagel anticultural (în treacăt fie spus, plagiatori ieșeni criticați pentru (auto)plagiat au promovat ierarhic fără probleme, s-au implicat în obținerea de fonduri pentru reviste care promovează plagiatul și se insinuează ca fiind crema culturii ieșene contemporane).

 

(Sper că acest miniserial despre plagiate nu va mai continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 414. Duminică 18 februarie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (5)


Voi încheia aceste episoade dedicate analizei unui biet articol cu pretenții savante/ academice cu partea calitativă, cea referitoare la conținutul ideatic al articolașului în cauză. Pentru aceasta, date fiind formulările eliptice, greoaie și neclare din articol am apelat și la notele bibliografice, doar-doar voi înțelege cât de cât despre ce este vorba acolo. Pe lângă citarea incorectă a textului din Marx, am mai aflat că autorul este un specialist în cultura greco-latină (atenție: nu greco-romană!) autocitându-se cu lucrarea sa din 2009, ”Eminescu și antichitatea greco-latină”, Iași, Editura Feed Back. De asemenea, elementele de elogiere a naționalismului etnocentrist promovat de Eminescu sunt preluate/ inspirate din lucrarea lui D. MurărașuNaționalismul lui Eminescu”, București, Editura ”Bucovina I.E. Torouțiu”, 1932. (În treacăt fie spus, elogierea naționalismului etnocentrist (rasist?) al lui Eminescu se făcea, în lucrarea de mai sus, în anul 1932, la cinci ani de la înființarea Mișcării Legionare în România, formațiune politică aflată în cursa pentru preluarea puterii depline în stat (dictatură). De altfel, ține de o propagandă ieftină și precară poziția actuală a unor partide politice românești care se întrec în a-și etala valențele naționaliste/ etnocentriste, antieuropene și antioccidentale: ”Mândru că sunt român!” (sintagmă la fel de logică/ firească/ normală ca și ”Mândru că sunt alb/ bărbat/ literat/ alfabetizat etc.”, sau: ”da cine-i Europa să ne dicteze nouă ce să facem?” etc. Tentativele recente de subordonare a justiției politicului – la noi, un segment societal prea populat de persoane certate cu legea – sunt nu doar vizibile cu ochiul liber, ci și extrem de periculoase. Pînă la atingerea nivelului de extremism dictatorial atins de legionarism și ceaușism mai sunt doar câțiva pași de făcut).

Câteva cuvinte despre partea calitativă/ conceptuală/ de fond a articolului, mai exact despre câteva sintagme utilizate, cred, incorect, neinspirat și neglijent. Astfel, referindu-se la momentul în care înțeleptul Agrippa este invitat să negocieze conflictul dintre plebei și patricieni, T.D. spune că ”acesta le-a relatat o fabulă” ca și cum fabula cu pricina exista în cultura timpului, iar Agrippa doar le-a ”relatat-o”. În acest caz nu se mai justifică titlul articolului în care se vorbește despre ”fabula lui Menenius Agrippa”. Modul în care este descrisă receptarea fabulei în cauză de către Marx și, respectiv, Eminescu, este – am spus-o deja – unul confuz și fără sens. Autorul articolului nu scapă însă prilejul să califice ”Capitalul” drept o ”capodoperă”. Pentru mine este cel puțin curioasă ”traducerea” dată de Marx acestei celebre fabule, considerând-o drept ”absurdă”, dar mie îmi pare absurdă tocmai interpretarea dată de Marx, una exact pe dos față de sensul vizat de Agrippa. Acolo unde Marx vede izolarea oamenilor, Agrippa vede colaborarea între semeni drept soluție pentru propășire, nicidecum luptă de clasă între patricieni și plebei. Paradoxal, împăciuitorul Agrippa pare mai marxist (în sensul ”pozitiv” dat marxismului, acela de susținător al cooperării dintre proletariatele lumii) decât conflictualul Marx (cel care a promovat lupta de clasă între plebeii proletari și patricienii burghezi).  Doar punctul propriu de vedere al ”savantului”/ autorului ieșean lipsește dintr-un articol care și-ar fi propus, chipurile, să deslușească niște ”tîlcuri” ascunse pe care doar experți ca T.D. le pot sesiza.

Dar care este interpretarea dată de Eminescu acestei fabule? După părerea mea, aceasta este și mai aiuritoare decât interpretarea marxistă. Eminescu vede stomacul drept consumator (exploatator) în loc să-l identifice ca fiind, în primul rând, însuși miezul activității economice productive (nu consumptive). Stomacul produce viață, este adevărat, aproape în aceeași măsură ca și celelalte ”mădulare”/ organe. În fond, scopul vieții este viața însăși, cu bucuriile ei (multe, puține). ”Primum vivere, deinde philosofari” și ”Primum non nocere” – acestea ar fi finalitățile ultime ale oamenilor, iar gama mijloacelor apte să ducă la atingerea acestor finalități este cvasiinfinită.  În ultimă instanță, fabula lui Agrippa este una care frizează relativismul la modul absolut, de unde și gama largă de interpretări posibile. În context, mi se pare foarte adevărată observația lui Ion Călugăru din Jurnalul său (notație făcută la data de 2 ianuarie 1937, în plină ascensiune a naționalismului etnocentrist legionar): ”Omul care nu exploatează și nu este exploatat este – mi se pare – o invenție utopistă, o acțiune care n-are curs și probabil că nici nu va avea”.  (apud Ion Călugăru, Fragmente de jurnal (2) în: Ateneu, martie 208, p. 11).

Eminescu este adeptul lui Fr. List  (1789 – 1846) respectiv al protecționismului național (”naționalismului economic”). Nu cred că T.D. – dacă și-ar fi propus – nu ar fi găsit că esența gândirii economice eminesciene este protecționismul, iar teza ”compensării economice” nu poate fi nicidecum un semn de genialitate și originalitate autohtonă, ci doar o compnentă explicativă a protecționismului. Încet încet, protocronismul reapare, iar ceaușismul pare a deveni tot mai actual… Protecționismul contemporan (urmare și a crizei mondiale din 2008) – urmaș al protecționismului listian – este, azi, la modă în SUA. De ce fac americanii asta? Pentru că pot. Iar alții vor spune că este un model ce merită urmat (inclusiv de noi). Iată însă opinia părintelui protecționismului pe această temă: “Numai în țările care întrunesc toate condițiile, toate mijloacele spirituale și materiale necesare ca să creeze o industrie proprie și să atingă gradul cel  mai înalt de civilizație, de prosperitate și de putere politică – susținea Listpot fi legitime măsurile comercial restrictive…(și) numai până când industria s-a consolidat suficient  pentru a nu se mai teme de concurența străină”.  (apud http://e-incluziune.ro/wp-content/Cursuri/Stiinte_Economice/Cristina_Tanasescu/Doctrine_Economice.pdf ).

Discuția despre care ar putea fi opțiunea optimă pentru România este mai largă și nu-și are locul aici (personal consider că integrarea europenă este o șansă istorică pentru România, șansă pe care unii conducători actuali o vor ratată). Deocamdată mă limitez să scot în discuție publică un mod nociv de a face presă (culturală!), educație și chiar politică/ propagandă în lumea de azi. Ce să înțeleagă tânărul cititor care alocă timp să citească cele două pagini ale articolașului semnat de T.D.? Nu mare lucru, dar nici cele care ar putea fi înțelese, nu vor fi înțelese corect. De exemplu, T.D. vorbește despre politica protecționistă a lui Eminescu: ”Prin acest fapt, Eminescu își justifică politica sa protecționistă”. Dar poetul nu a făcut politică protecționistă, nu a fost decident pentru a avea o anumită politică (protecționistă) de urmat, ci doar a cules și emis idei, (ipo)teze și a făcut pledoarii în favoarea unei atitudini politice sau alta (în cazul de față, el a optat pentru protecționism ca doctrină economică potrivită, credea el, pentru România). Oricum, faptul că Eminescu a avut, totuși, curajul opțiunii doctrinare nu face din el un deschizător de drumuri, un geniu în gândirea economică mondială (cum mai cred protocroniștii naționaliști postceaușiști). Zice/ scrie: T.D. ”Așadar teza compensării economice este fundamentul teoriei sale”. Nu, nu este teoria lui Eminescu, ci  a lui List!

În fine, revin la Note (care nu sunt doar note, ci și trimiteri la surse). Se găsește, chiar la nr. 2 o trimitere la Dumitru Velea cu al său articol ”Fabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie”, publicat în ”Tribuna” nr 323, 16 – 29 februarie 2016. În mod normal, știut fiind că revista ”Tribuna” are întreaga colecție pusă pe net, era recomandabil să fi fost scris și link ul (adresa de internet) a acestui articol. Autorul nu a făcut-o, dar nu aceasta este partea proastă a lucrurilor. Partea proastă este modul meschin, ordinar și potlogăresc în care autorul ieșean Traian Diaconescu își propune să ascundă un plagiat cât casa, unul care ar merita să fie utilizat pe post de studiu de caz în cadrul unor cursuri (post)universitare care ar putea avea loc sub numele/ scopul generic ”Cum descoperim un plagiat?”. Iată fraza ”tampon” pe care T.D. o plasează la începutul articolașului său pe post de scuză/ explicație/ acoperire a furtului intelectual numit (și) plagiat: ”În articolul de mai jos ne ocupăm de valorificarea fabulei lui Menenius Agrippa în opera cu profil economic a lui Eminescu, încercînd să sporim exegeza referitoare la receptarea antichității greco-latine în opera jurnalistică a marelui nostru poet”. Oare cum a sporit T.D. ”exegeza” față de ceea ce a scris Dumitru Velea în articolul său (unul mult mai clar și mai onest, cel puțin în comparație cu plagiatul plin de ”patriotism economic” al ieșeanului ”nostru”)? Simplu! A făcut un rezumat (prost) al articolului din ”Tribuna”, a adăugat câteva fraze elogios patriotarde la adresa marelui poet, a împănat articolul cu pleonasme, sintagme scrise greșit, și… gata articolul! Mare rușine mare! Să copii în proporție de peste 90% articolul unui confrate (structura este copiată în proporție de 100%) și să te semnezi cu nerușinare, eventual obținând și un onorariu dezonorant, iată o mostră de (in)cultură ieșeană muribundă, fetidă și cu iz penal. În mod normal, plagiatul se pedepsește, iar autorul real, Dumitru Vela, poate cere satisfacție. Măcar scuze și recunoaștere și tot ar fi un pas spre asanarea morală a climatului ieșean de furăciune intelectuală și calitate precară a prestațiilor culturale de pe aceste meleaguri. Acum, când știu/ știm că este vorba despre un plagiat transcris sub forma unui rezumat trunchiat și cu adăugare de ”conținut științific” (cum ar fi ”ferment catalitic”, ”nesus formativus”, ”politica protecționistă a lui Eminescu”, toate tartinate cu un protocronism grețos) îmi apar mai de înțeles fracturile logice și greșelile de ortografie din articolul semnat de T.D.! Iată, așadar, un modus operandi clasic: hoțul îl invită pe păgubit la masă, îl laudă, îl trece la Bibliografie și parcă hoția nu se mai simte așa de tare… Mă întreb: are revista ”Scriptor” un tiraj și o căutare atât de mică pe internet încât Dumitru Vela n-a aflat încă?

Cititorul curios să vadă cum arată un plagiat nu are decât să deschidă aceste două link uri la care se află cele două articole în cauză: primul, care trimite la articolul lui Dumitru Velea din Petroșani, publicat exact cu doi ani în urmă de revista ”Tribuna” de la Cluj (febr 2016): https://revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2016/03/323_interior.pdf (vezi pagina 19 din revistă) și cel semnat de profesorul universitar Traian Diaconescu din Iași, publicat în ”Scriptor”, ianuarie – februarie 2018: http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf       Să fie ăsta un semn clar că Iașul nostru cel vestit se află, cultural, sub Petroșani? Se pare că da.

Am trăit (prea) mult timp în iluzia că mai avem puțin și devenim un popor european, modern, cult, creativ, demn, serios etc., pentru a constata că suntem, din nou, la începuturi. Pentru că lui T.D. îi place mult Eminescu (asta pentru că poate câștiga ceva bani și oarece faimă de pe urma invocării și studierii lui) îi amintesc ”ilustrului eminescolog” că (și) la el se referea Eminescu atunci cînd scria, în ”Geniu pustiu”: ”Vezi la noi istorici ce nu cunosc istoria, literați ce nu știu a scrie, actori ce nu știu a juca, miniștri ce nu știu a guverna, financiari ce nu știu a calcula, și de aceea atîta hîrtie mîzgălită fără nici un folos…”.

Speram să incit la dialog pe teme de etică și doctrină economică și am încheiat cu o scârbă morală și cu regretul că din impozitele plătite (și) de mine cineva susține și (poate) chiar plătește furăciunea. Incultura și furăciunea sunt surori gemene (ca să nu spun ”frați siamezi”). Sigur, dacă o afirm eu, nu are nici o valoare. Dar a spus-o și preferatul plagiatorului ”eminescolog”, Eminescu: ”lipsa de cultură adevărată e egală cu lipsa de moralitate, căci imoral e cel ce asumă treburi pentru care nu e pregătit”. Drept pentru care închei cu acest mesaj-avertisment (pe care l-am mai folosit o dată pe blogul de față):

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc!”. Translat în domeniul culturii/ educației aș putea reformula anunțul de mai sus astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat sau prost educat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile și alte instituții de cultură de impostori!     (final de Intermezzo, dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 357 Sâmbătă  23 decembrie 2017. Jurnal de licean prostuț (85).


Marți 29 martie 1966.  Chiar din a doua zi a acestui trimestru m-am obișnuit să mă trezesc înainte de ora 6.

Azi vremea s-a înnourat, a plouat mult și dimineața mi-am luat paltonul. Totuși sînt bine răcit și tușesc pînă-mi vine rău.

Prima oră: limba română. După cum ne-a fost convenția, prima oră de l romînă trebuia să fie cu controlul temei de pe vacanță. Eu n-o făcusem și m-am simțit tare prost cînd (profesoara) a venit și mi-a cerut caietul. Am fost singurul din clasă care n-am lucrat. Am mințit (spunând) că am uitat caietul la internat și prof. m-a crezut. În gîndul meu mi-am luat un fel de angajament să mă apuc de treabă și să nu mai simt astfel de emoții. În restul orei a citit Agarofinei lucrarea ei (7), după care au urmat comentarii. Profesoara m-a pus și pe mine să vorbesc, dar a uitat cum mă cheamă și m-a botezat ”Dragu” (Mă mir că nu mi-a zis ”dracu”). Pentru ora viitoare s-a anunțat controlul lecturii particulare. La limba rusă profesoara a ascultat-o pe Lungu Oltea care a trebuit să dea diferență pentru primul trimestru, apoi a prelucrat poezia învățîndu-ne s-o povestim. Nu știu cum s-a întîmplat, dar ora asta n-am răspuns deloc.

Nu știu de ce, dar astăzi, ca și ieri de altfel, am fost grozav de supărat și trist. De-abia deschid gura și mai vorbesc cu cîte cineva. Nu-mi place să discut with the girls (LD: cu fetele) și, începînd de ieri, mă uit mereu-mereu înspre B.M. Știu că nu voi fi niciodată cu ea dar o privesc din simplă plăcere. Îmi place, dar doar s-o privesc.

După rusă a urmat diriginția. ”Baba” a explicat scăderea notei la purtare și s-a făcut o scurtă analiză a situației la învățătură. La trigonometrie s-a făcut toată ora ascultare din formulele corelative. La cor diriginta și-a mîncat zilele cu tenorul (LD: eu fiind tenor…). Ceilalți mergeau de bine de rău, dar cu noi era culmea. După cor am avut naturale; am făcut tot o lecție de A.L.A., iar Zăicescu ne-a dictat în continuare din carte. Ni s-a anunțat și un extemporal din A.L.A..

La amiază, Țopa și Lucreția au făcut scandal cu venirea noastră, dar mai mult Toader și Costică au purtat vorbele de ocară. După asta am schimbat (eu cu Popovici D.) becurile din meditație, după care Haiuță mi-a dat o scrisoare. Era de la bunița și sosise încă înainte de vacanță. De la 3 jumate și pînă aproape de 5 am scris încontinuu la latină și încă n-am terminat.

De la 5 la 7 am fost cu Toader și Costică la Casa de Cultură unde Teatrul de Stat din Piatra Neamț a prezentat drama în 5 acte ”Femeia mării” de Henrik Ibsen. Am avut locuri bunișoare. Toader a stat între Costică și Felicia. Partea proastă a fost aceea că audiția a fost slabă din cauza forfotei necontenite produsă de un batalion de puști. Piesa mi-a plăcut, dar cît am ascultat-o am fost cam nervos.

La internat, cu greu ne-a servit masa. Țopa și Lucreția au făcut iar garagață: ”Eu nu stau la cheremul golanilor”. Aveau mare grijă de noi că acuma batem străzile și frecventăm spectacolele, iar la sfîrșitul anului vom plînge pe la porțile școlii. Toader a spus vreo două vorbe tari și a plecat (fără să mai ia masa). În meditație am scris încontinuu la l latină și, în sfîrșit, am terminat. Am început să-mi fac și lucrarea la limba română (restanță) dar n-am terminat și m-am mutat în cealaltă meditație unde am terminat. Deoarece de vineri nu mai scrisesem în jurnal am scris în seara asta din cîte mi-am mai adus aminte. Am reușit să termin și cu dumineca, cînd s-a făcut ora 11.15  și Beldianu Ghe. a încuiat meditația. Afară ningea barosan și totul era din nou alb acum cînd pămîntul aproape se uscase.

Miercuri 30 martie 1966. Astă-noapte n-am prea dormit fiind trezit de tuse puternice. M-am sculat imediat, cum s-a dat deșteptarea, m-am spălat, mi-am făcut pantofii și m-am suit imediat în meditație. Aici am ”pompat” un pic de lectură de la Buliga Ghe. (poezii de Goga).

Dimineața ningea, ploua, era o mare gldărie și fleșcăraie și am luat galoșii. Cînd am ajuns la școală tot eram trist dar m-au înveselit fotografiile aduse de Gavril. Eu am una cu Ica și Gozec, apoi una cu clasa.

Prima oră am avut l română. Profesoara a întrebat ce s-a citit și eu am zis: poeziile lui Goga! În oră s-a discutat despre romanele lui Duiliu Zamfirescu ”Viața la țară” și ”Tănase Scatiu”. S-au pus și note (7,8). La limba latină, profesoara a cerut caietele de gramatică la control. A controlat primii cinci și ultimii 5 elevi de la catalog. Albu a avut scris cu creionul și i-a pus 4. Ceilalți au căpătat note f mici (Vîntu 7, Agarofinei 6). Mi-a controlat și mie caietul și mi-a spus că nu-i terminat; dacă aș fi muncit mai mult aș fi ajuns la zi cu materia. Apoi, la predare, m-a pus să traduc o propoziție scurtă, dar am spus că n-am scos cuvintele, (lucru) pentru care am fost certat: ”Elevule! Mi s-a părut că ești un elev conștiincios”. De unde și pînă unde și-a făcut o astfel de părere, nu știu (poate diriginta i-o fi insuflat-o). La fizică s-au recapitulat formulele de la cîmpul magnetic și s-a făcut o problemă destul de lungă. La ed fizică am stat cu toții în clasă. S-a jucat șah și s-a tocit pentru economie (la început, B.M. (Lia) a stat în spatele meu, dar eu m-am mutat în prima bancă și apoi s-a mutat și ea…). La economie politică a ascultat două eleve după care a predat prima lecție de la secțiunea II-a: ”Modul de producție socialist”.

După ore, în fiecare zi, mergeam fie eu la Mafteian, fie el la mine și-i comunicam lecțiile la zi să i le transmită lui Halip. La limba engleză Pop a întîrziat vreo 20 min. Cînd a venit, a adus vreo 20 de  calendare cu orare de la Revista ”Tribuna”. Mai rămăseseră trei bucăți (se dăduseră numai la cei abonați). Pop a întrebat cine-i abonat dintre băieți. S-a ridicat Costică, iar Pop mi-a dat un calendar să i-l dau lui. Eu însă, ca să fac un pic de rîs, m-am făcut că că-l pun la mine în carte. Pop a rîs și el și mi-a dat și mie și lui Gherasim cîte unul. (…).  (L.D.: aceste puncte puncte și paranteze sunt în Jurnal). Restul orei a predat lecția în întregime. A fost dirigintele în clasă și a împărțit bilete la teatru. Albu a cam făcut gît și n-a vrut să-l ia (3 lei).

La internat, după ce-am luat masa, am ieșit cu Toader la asfalt cu toate că era frig și drumul era ud. Am mers așa pînă la fîntîna cu acoperiș de lîngă drumușor. Pe drum, Toader și-a descărcat sufletul, rugîndu-mă f mult ca ceea ce-mi va spune să rămînă numai între noi, iar eu l-am asigurat de asta. Mi-a spus despre Ieșan Natalia din clasa X-a F. aceasta i-a trimis cîteva bilețele, la care el a răspuns. Poștărița este este o fată dintr-a XI-a din… (L.D.: din nou precizez că puncte punctele nu aparțin transcrierii, ci erau chiar acolo, îngroșate, ceea ce ar sugera că numele poștăriței nu trebuia aflat cu niciun preț…). Cunoștința nu s-a făcut încă. Toader, ca fotograf, i-a făcut o mulțime de poze. De la 5.30 la 7 am scris încontinuu în Jurnal și abia am ajuns din nou la zi. La 7.15, după ce am luat masa, am ieșit cu Toader și Costică la asfalt. Ne-am întors după vreo jumătate de oră. Costică nu știe nimic de Natalița și nici nu trebuie să știe. Pentru a găsi un poștaș mai bun m-am gîndit la Atănăsoae care ne-a furnizat o serie de date (despre alte colege din F). Prin Toader am primit de la una din ele mai multe complimente dar eu n-am continuat… Asta a fost numai o încercare, dar eu nu-s de-acela care să umble cu de-astea. Nu-mi place. Toader o face pentru prima dată și se distrează bine.

Joi 31 martie 1966. Dimineața m-am sculat mai obosit decît m-am culcat. Toată noaptea am tușit grozav.

Prima oră: româna. Azi, Magopăț a stat cu mine în bancă, iar Gozec cu ”Chirița”. Toată ora profesoara ne-a dat ”îndrumări de ortoepie și punctuație”. Ne-a elucidat o mulțime de probleme neclare. M-a mirat că se pronunță corect ”antic”, cu accentul pe i. Așa zicea profersorul de istorie din clasa 8-a și noi l-am bitezat ”Antica”. La istorie, profesoara a ascultat din bancă cîțiva elevi. Magopăț nu știa deloc, dar a citit din carte și a luat un 8. Apoi profesoara a predat ”Cultura în perioada de după 1871”. La limba rusă a răspuns o singură – Vulpe, apoi ne-a predat prima parte a lecției ”Lev Nikolaevici Tolstoi”. Nici ora asta n-am răspuns deloc. În schimb, m-am uitat insistent ”au gauche”. La naturale, Zaiciu ne-a dictat ultima lecție de A.L.A. Eu mi-am delectat privirile și am observat îi place să fie privită… Își plimbă ochii apoi și-i lasă-n jos…

Azi am avut pînă la 12 și-am venit imediat la internat. Aici am mîncat bine (+plus) apoi am stat prin meditație cu Toader și Costică. Toader își continuă corespondența care, acum, este mult mai amplă.

Azi a fost cu adevărat o zi de iarnă. P.S. De adăugat la sîrșitul zilei de 30 martie: Viorica Teleagă (mi-a propus) m-a anunțat că două fete ele căror părinți sînt colonei și judecători ar dori să mă cunoască. Eu nu vreau. Și nici nu-mi place.

De la 3.30 la 5 am scris în Jurnal. La 3.15 s-au difuzat pînă la 6 meciurile și difuzorul a fost în permanență deschis. În pauza de 5 am fost cu Toader și Costică la valize și-am mistuit vreo dou-trei sute de grame de slănină și vreo jumătate de pîine de casă. La 6 ar fi trebuit să merg la spectacolul dat de Botoșani, dar probabil s-au înzăpezit și s-a amînat. Afară n-a fost nici un minut din această zi în care să nu fi viscolit și nins cu mare viteză. Partea proastă e că se topește o mare parte din ea și pe alocuri sînt băltoace mari. Mare noroc am de galoși.

La 6.30 Toader s-a dus la cercul de matematică. Andrișan Ghe. a cam intrat în conflict cu profesoara. Astăzi l-a tras de păr și în timp ce-l trăgea îi făcea morală: ”Îți bați joc de mine, de tine, de matematică, de UTC și de patrie!”. De unde și pînă unde a ajuns la concluzia asta așa de complexă nu pot ști. Știu însă că la din astea se pricepe.

Seara s-a stins lumina și nici nu s-a mai aprins. Am învățat la lumina lămpilor. În pauză i-am văzut Jurnalul pedagogului Țopa: ”Născutu-m-am în anii grei ai…”. În dormitor, la lumina lămpii ne-am distrat de minune cu pedagogul și Atănăsoae (pe tema femeilor). Andriciuc a plecat la Siret. Pentru ca dormitorul 11 să fie numai cu Medie 2 s-a tras la sorți ca cei de la Liceul 1 (cl. IX-a) să plece. Cu un pic de șmecherie am scăpat de Pușcașu și au venit Atănăsoae și Halip Florea.

Vineri 1 aprilie 1966. Nici dimineața nu s-a aprins lumina. Cînd am ieșit afară, era iarnă grea. Zăpada – mare, și vîntul bate destul de tăios. Eu continui să tușesc bine.

Cu ocazia zilei de 1 aprilie Costică a fost păcălit de Toader (”Măi, ți-a venit maică-ta!”). Costică s-a dus imediat jos, bucuros, mai ales că avea nevoie de bani. Azi – ca niciodată – s-au făcut o mulțime de bancuri și poante și bune și rele. La internat s-a folosit f mult poanta cu ”ți-a venit de-acasă” sau ”te cheamă cineva pînă afară”. La masă, pedagogul i-a păcălit pe toți cînd a strigat că este plus de ceai și s-au repezit toți la oblon.

La școală numai bine am intrat în clasă că Ica mă anunță că mă așteaptă Gherasim. Cînd am ieșit pe ușă mă anunță că-i Întîi Aprilie. Eu am încercat să-l păcălesc pe Steiger că-l cheamă la secretariat, dar nu mi-a mers. Cupșan mi-a transmis că Teodora dintr-a 11-a mi-a spus să vin la ea în clasă. Am considerat că-i o simplă păcăleală de 1 Aprilie și nici n-am vrut să mă gîndesc să merg.

Prima oră am avut l română. Profesoara ne-a dictat o lecție de sinteză despre opera lui Coșbuc. Azi a lipsit Gozec și-am stat în prima bancă cu Magopăț. Eram singurii băieți din clasă. La fizică n-a ascultat, ci a predat toată ora despre inducție și flux magnetic. Cînd m-am dus după material, pe scări am găsit un bilet foarte frumos împăturit. Cînd l-am deschis am citit: 1 Aprilie! La l latină profesoara m-a pus să-i povestesc lecția de zi, dar n-a avut cine. Pt asta profesoara mi-a făcut oleacă de morală: ”Băiete, tu trebuie să ajungi cu materia”. Cînd am luat lecția nouă, m-a pus să traduc o propoziție mai ușoară și cu greu am tradus-o.

După ora de latină, nu știu cine a tras mai tare de clanță și-am rămas cu clanța-n mînă. După ce-a sunat, ne-am hotărît cu toții să închidem ușa și să luăm clanța înăuntru. Am așteptat vreo 20 min. dar n-a venit nimeni. Ne-am gîndit c-am scăpat de ora de geometrie și ne pregăteam pentru ora de limbă rusă. Dar, deodată, auzim bătăi în ușă. Eu m-am dus și-am deschis ușa. Cînd a intrat profesorul în clasă am spus: ”s-a stricat ușa, tovarășe profesor”. El: ”Ei, da.. chiar așa…”. Pentru azi eram semipregătit și nu m-am gîndit că pentru chestia cu clanța s-ar putea ca profesorul să vrea să se răzbune și să mă asculte. Și chiar m-a ascultat. Cînd am ieși afară (din bancă) Lia și-a îndreptat privirea spre mine (împreună cu un gest delicat) și m-a întrebat dacă știu. La formule cu cît am mai știut eu, cu cît a mai șoptit Vîntu, m-am descurcat și-am luat 7. Restul orei a ascultat numai formule și probleme. Nenati a încasat o notă mică. La limba rusă a deschis ușa Magopăț. Deoarece lecția era mai lungă a ascultat-o pe Albu care s-a descurcat bine. Eu am tăcut toată ora și n-am scos nici un cuvînt, nici la ascultare, nici la predare. Este într-adevăr ceva destul de însemnat, deoarece este o foarte mare diferență între felul cum activam la reală și cum ”activez” acum. Nu știu ce părere își face profesoara, eu însă învăț regulat lecțiile, numai că nu mă mai anunț. Asta poate din cauza gîndurilor mele negre sau a ”obiectivului” din ”gauche”. În fine, a trecut și ora de limba rusă. Imediat a apărut și diriginta care era astăzi în cele mai rele toane posibile. Cum m-a zărit, m-a întrebat ce fac cu latina, iar cînd am răspuns că ”voi da eu diferențe” atît mi-a trebuit. Ea: ”Nu! Nu așa! Eu nu pot sta cu situația neîncheiată. Dacă n-ai de gînd să termini cu latina, să-ți scoți actele și să te cari, te cari!”. Eu n-am zis nimic, am înțeles situația (adică, nu e ea – săraca! – vinovată, ci natura…). Restul timpului cît a mai stat, a făcut un scandal grozav: ”Să nu mai văd nici o notă rea în catalog! Cine ia un patru, să-și ia actele și să se ducă cu tot cu el pe ușă! Vi-s în cap bilețelele, băieți? Las-că știu eu ce fac ”perechile” la film! Am fost eu informată de toate!…”. O fi avut băbuța azi nervi, altfel nu e rea întotdeauna.

La internat mi-a venit așa o indispoziție și melancolie că nu mai știam ce să fac. Nu-mi ardea de învățat și – printr-un efort de voință – strîngînd din dinți, am învățat la istorie. Cînd am văzut cum trece timpul, m-am gîndit serios că nu mai am vreme de pierdut și cu tot zorul pe care l-am dat abia am învățat la istorie și la chimie.

Pe la 4 a fost, în sfîrșit, Mircea pe la mine. A venit cu geantă și insignă de taxator. Era însă f supărat, amărît, obosit, boțit și-n tot felul. Mi-a spus că s-a împotmolit pe traseu venind de la Zamostea și că a trebuit să stea o noapte cu călătorii în mijlocul cîmpului. Toți erau flămînzi și viscolul urla sălbatic în jur. Zăpada era pînă aproape de brîu și cu greu au ieșit a doua zi, fiind remorcați. Acum, el este numai practicant, urmînd ca după un termen să devină taxator. Era tare flămînd și am mers cu el la valiză unde am mîncat amîndoi cîte ceva. Noroc că mai rămăsese de la prînzul pe care-l avusesem mai înainte (pîine, ouă, slănină, usturoi). După asta a plecat, poate va prinde vreo cursă, să mai facă vreun traseu.

În pauza de 8 am început (noi cei trei) să discutăm despre fete și ne-am hătărît să trimitem trei bilețele la trei fete, apoi fiecare cu-a sa… (vsiakomu svoia doroga – fiecare cu drumul său). Toader și-a aranjat șusta și-i dă ghes cu bilețelele. Costică are anumite considerente față de o fetișcană din clasa 9-a: bruneta Geta. Eu am rămas pe tușe, iar ei m-a îndemnat să trimit bilețelul la ”fata aia din Liteni” (L.D.: adică Lia/ Buhai Melexina/ B.M.). Costică nici nu știa despre ce-i vorba și și-a dat cu părerea: ”Ei! Dă-o-n colo că-i un șpîrc!”. Noi am rîs, dar mie nu mi-a prea convenit. Mai tîrziu Toader mi-a spus: ”Zău că-i frumoasă! Mie îmi place!”. Eh, și mie… După discuțiile astea am trecut la altele și mai puțin serioase. În seara asta am avut un incident cu Adochiței din care am văzut că se cam teme de mine. Pînă acum era destul de temut în meditație, fiind, totuși, destul de puternic. Iată cum a fost… Radu al nostru (Adochiței) avea chef de hîrjoană și, din joacă, m-a prins pe la spate cu mîinile de față. M-am zbătut dar nu mi-a dat drumul. Atunci m-am zbătut și-am căzut cu el pe jos. La început am fost dedesubt, apoi m-am ridicat deasupra cînd, deodată, îl aud: ”Măi Druguș, n-o lua în serios!”. Ne-am sculat amîndoi, ne-am scuturat și în seara asta n-am mai vorbit. Seara am rămas jumate de oră în meditația de clasa XI-a. În seara asta a venit Evuleț tare beat și ne-a distrat pe toți foarte bine. Ba începea să spună probleme de șah (și-un boț de mămăligă) ba se lua la harță cu Mihalciuc etc. Principalul e c-am rîs bine. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 356 Vineri 22 decembrie 2017. Jurnal de licean prostuț (84).


Trimestrul III, clasa X-a, anul 1966. Aveam 16 ani. Peste 500 de pagini de caiet au fost dedicate acestui trimestru. Excesiv sau nu, interesul pentru detalii se concretizează, acum, în eventuale prețioase și necesare indicații regizorale pentru un posibil film ”de epocă” (sau, dacă vreți, de dictatură reînnoită și revigorată pentru încă un sfert de secol). Evident, numele proprii din jurnal și numele autorului Jurnalului nu contează și nu sunt punct de reper pentru o eventuală frescă cine(ma)tică. Cred că un viitor tânăr regizor de filme ar putea să-și facă ”mâna” alegând ca temă de lucrare de licență sau disertație nedumeririle și incertitudinile unui copil adolescent în fața unui viitor ce se colora, succesiv, dar naiv și ambiguu, în roz și negru. Eventual, filmul ar putea fi axat strict pe ”treimea temporal-terestră” formată din al treilea trimestru din anul trei de liceu. A nu se înțelege că adolescenții de azi ar avea doar certitudini și împliniri. Doar locul de desfășurare a acțiunii nu poate fi și nu trebuie schimbat.

Duminecă 27 martie 1966. Dimineața m-am sculat la 5.30, m-am echipat, am îmbucat ceva, mi-am închis valiza și-am stat în casă pînă ce a venit autobuzul. Deoarece afară se menținea vremea rece mi-am luat paltonul și mănușile și prevăzînd că la amiază va fi înnourat mi-am luat și galoșii. Cursa a venit cu un pic de întîrziere și m-a luat de la poartă. Pînă la Siret am stat în picioare, iar de aici încolo am avut un loc lîngă Atănăsoae C-tin. Cu acesta am discutat o mulțime de fleacuri de prin vacanță și despre școală. În sf. am ajuns la Rădăuți la 8. I-am dat 5 lei șoferului care mi-a părut că rîde de naivitatea mea (5 lei). Mi-am transportat cam cu greu valiza și servieta pînă la internat. Aici am fost primul sosit și Tanța m-a asigurat de asta. Pe urmă au venit burlenii (L.D.: adică cei din satul Burla). Beldianu Ghe. mi-a întins mîna, iar eu am răspuns tot cu strîngere de mînă…

Cum am sosit la internat am putut vedea unele transformări făcute în timpul vacanței. Astfel, s-au făcut toate reparațiile necesare la dulapuri, uși, podea, cuiere, sobe etc. Deoarece paturile nu le-au reparat, și cum al meu era cam paradit, mi-am ales unul bun, drept (Andriciuc). Mi-am bătut belciugele în dulap și imediat mi-am aranjat lucrurile pe raft sau mai jos. Făcînd treaba asta cu îndemînare am terminat în mai puțin de 15 min. După asta am halit ceva, am încuiat totul și am ieșit în oraș. Un fapt demn de remarcat: pedagogul Țopa era tuns la zero și nu-i prea stă. Mi-a dat una dintre fotografiile făcute de mine în biroul lui Ciupic (4 lei). În oraș n-am putut face prea multe cumpărături, afară de două numere din ”New Times” și pe lîngă asta gogoși, mere, semințe. Cum mă plimbam de unul singur m-am întîlnit cu Stelu apoi și cu dl Ruscior (i-am înapoiat banii). Plictisindu-mă destul de tare am rulat prin tot orașul, am venit și pe la internat să văd cine a mai sosit, dar degeaba – tot singur eram. Pe la 10 m-am dus la cinema ”7 Noiembrie” și-am intrat la matineu. Am văzut vreo patru filme dintre care ”Școlarul din clasa I-a” a avut o acțiune mai bună. A urmat apoi ”Ajutor, mă-nnec!” și ”Prezentarea operelor de artă din Mexic din epoca precolumbiană”. A rulat și-un film chinezesc f interesant și instructiv despre cucerirea Everestului.

După film, în jurul orei 12 am venit la internat, am plătit la casierie (325 lei) după care am mai pierdut vremea pe la internat.

Vremea e deosebit de frumoasă astăzi, cerul e de azur, iar zăpada care a căzut ieri a fost absorbită de pămînt. Pămîntul aburește și se usucă. Totuși, predomină un aer rece, înșelător.

Pe la vreo două am ieșit din nou în oraș. Pe la C.F. (L.D.: C.F. = Calea ferată) însă m-am întîlnit cu Toader care venea la internat ajutat de frate-su Vasile. M-am întors și eu din drum, ne-am mai aranjat o dată și-am plecat tustrei în oraș. Ne-am luat bilete la ”7N” și de la 2.30 am văzut filmul englezesc ”Femeia în halat”. Cînd am ieșit de la acest film și mi-am formulat părerea am socotit că e un film foarte bun, educativ. Acțiunea a fost o dramă dureroasă în unele locuri, însă a avut și momente comice. M-a bucurat că sfîrșitul a fost foarte bun, împăcînd pe cei mai mulți. După film am luat-o iar lela prin oraș. Acum ne-am mai întîlnit și cu Lungu Arcadie care a avut inițiativa de a merge cu taxiul la internat. Am mers foarte țanțoși și ne-am cocoțat în taxi. Lungu a plătit 5 lei pentru toți. Rîzînd, spuneam că n-a avut nici un farmec pentru că nu ne-a văzut nimeni coborând din taxiu…. Deștepții de noi am uitat că am plătit și dusul înapoi, și de la internat pînă în oraș am mers pe jos. De cum s-a înserat și pînă pe la 8 ne-am tot plimbat prin oraș, numai noi doi (eu și Toader) pînă am amețit și ne dureau grozav picioarele. M-am întîlnit prin oraș cu o mulțime de colege vesele și nu știu de ce m-am închis în mine, într-o tristețe nedeslușită. Toată seara am fost melancolic, pesimist. De ce am eu uneori astfel de stări nu-mi pot explica. Știu însă că sînt o fire destul de închisă și mă întristez pentru nimic.

De la 8 la 10 am fost cu Toader la film la ”Unirea”. Am văzut filmul de producție democrat-germană ”Catifeaua neagră” – spionaj. Între jurnal și film a rulat o completare (sovietică) intitulată ”Nomazii” – un adevărat documentar despre viața djighiților care, în condițiile de azi, au ajuns  în mare parte actori de circ.  Azi mi-am dat seama de ce începe filmul de la ”7N.” cu ½ oră în urmă față de cel de la ”Unirea”. Pentru că se dă întîi jurnalul la ”Unirea”, apoi același jurnal poate fi prezentat o jumătate de oră mai tîrziu la ”7N”. Cînd am ajuns la internat am aflat că a venit un elev nou de la Suceava: Zaharia Florea cl. X-a reală (poamă!).

Luni 28 martie 1966. Astă noapte am dormit într-un pat cu Toader și am dormit amîndoi foarte bine. Dimineața ne-a sculat Prandea. Pînă pe la 7 m-am plimbat cu Toader prin împrejurimile internatului. Am luat în primire – ca de obicei la fiecare început de trimestru una cutie, una pătură și două cearșafuri. La 7.30 s-a servit masa. Acum însă sîntem foarte puțini. De la Liceul nr 2 eram doar vreo zece elevi. La masă s-a completat numai o jumătate de rînd. Am plecat la școală cu ”tradiționalul” și formalul rînd ce se destramă imediat după poartă.

Azi e, de asemenea, o vreme tare frumoasă și-am mers la școală fără palton, fără flanea și fără galoși.

La școală merg – ca întotdeauna – împreună cu Toader (Costică Lungu a venit abia azi, direct la școală, la ora a doua). La școală domnea o atmosferă de oarecare indiferență față de prima zi de trimestru. Cel puțin așa am observat eu – scepticul.

Prima oră din acest trimestru a fost limba latină, draga și scumpa mea limbă latină, n-aș mai vedea-o-n ochi… Profesoara a încercat să controleze acele caiete de gramatică ce trebuia să le alcătuim în vacanță. La protestele vehemente ale unor grupuri de fete, baba s-a răzgîndit. Totuși, a controlat caietele elevelor bune, iar noi – cei mici – am scăpat. La discuțiile ce le-a mai iscat profesoara n-am luat parte deoarece am fost zguduit mereu de o tuse necruțătoare. Tema pe care am avut-o pentru azi s-a amînat pe miercuri.  Ora doua: ec. politică. Economul – f vesel și bine dispus – ne-a chestionat pe larg, în prima jumătate de oră, despre felul cum ne-am petrecut vacanța și în special cum am petrecut acele zile la Iași, întrebîndu-ne ce-am înțeles din cele vizitate. Cum noi n-am prea înțeles multe, ne-a explicat el (statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare, scenele de pe cortina Teatrului Național care reprezintă cîteva momente din ”Infernul” lui Dante etc.). În a doua jumătate a orei a făcut, normal, predarea lecției noi. La muzică s-a făcut mai puțină muzică și mai multă diriginție. Diriginta ne-a dat carnetele cu notele și mediile trecute-n ele. Apoi – ca de obicei în prima zi – cum ne-am petrecut vacanța și altele. M-a pus pe mine să povestesc cum a fost excursia la Iași și a mai completat și ea. S-a făcut analiza situației la învățătură. Media generală a clasei în trimestrul II este de 6,71, mai mică decît pe primul trimestru. La sfîrșitul orei a mai făcut un pic de muzică și ne-a dat să conspectăm noi o lecție. La chimie, baba a și ascultat cîteva eleve dînd note cam mici în raport cu cunoștințele lor. Ne-a predat în continuare Aluminiul și, la predare, mi-a pus și mie cîteva întrebări (care sînt halogenii etc). La ed fizică nu s-a făcut nimic.

Deoarece sala este în reparație, profesoara ne-a dat liber. Eu am rămas singurul boy din clasă și n-aveam chef să mă simt prost… Mi-am luat șapca și-am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Mai întîi mi-am cumpărat o șapcă nr 55 (37,25 lei). Apoi am cumpărat un caiet de 10 lei (cu linii) pentru Jurnal și mi-am pus ”potcoave” la pantofi (2 lei). Pe lîngă asta m-am mai înfundat cu gogoașe și alte sifoane – cît mai am bani, c-apoi…

Cînd vroiam să mă întorc la școală m-am întîlnit cu Mircea. A venit la Sfatul Popular la tov. Romenco. Partea proastă e că nu știa la ce cameră stă. M-am oferit să i-o caut eu. Am întrebat pe-un tovarăș și mi-a arătat camera 6. Mircea s-a dus imediat acolo, iar eu m-am întors la școală. Am ajuns numai bine la unu și zece cînd suna de intrare. Am avut ora de engleză. Pop a întîrziat un pic (vreo 20 min). În oră s-a ocupat de facerea abonamentelor la revista ”Tribuna” (avînd în vedere că este prieten cu redactorul șef). S-au făcut vreo zece abonamente din care nunai două la reală și restul la noi în clasă. Eu am motivat că sînt abonat la S.T. (Scînteia Tineretului). A fost foarte comic momentul cînd Pop a întrebat: ”Grămadă pe unde este?”, iar Cezar s-a sculat solemn în picioare și a declarat:”Eu sînt din Grănicești!”, iar clasa a izbucnit în hohote de rîs spre marea ciudă a lui Cezar. Restul orei Pop ne-a povestit despre învățatul în timpul somnului, procedeu pe care l-a găsit într-o publicație sovietică în limba engleză. Așa a trecut ora și n-am mai luat lecție nouă.

La internat s-au făcut unele schimbări ameliorative. Deoarece sîntem așa puțini a pus mesele pătrate colț în colț formînd două șiruri. De acum stăm cîte 4 la o masă. Pe fiecare masă sînt căni cu apă, solnițe, scobitori. Pîinea ne este servită de Țopa în farfurii și este tăiată felii. Mai bine decît ar face astfel de îmbunătățiri ar servi mai prompt și fără scandal și-ar da mîncare mai multă și mai bună. După ce-am luat masa am hotărît să mergem la film la Unirea. Toader avea biletul de la Zăicescu semnat și m-a scris și pe mine pe bilet. Se făcuse ora trei și la cinema nu mai erau locuri. A trebuit să așteptăm seria următoare de la 4 la 6. N-a fost jurnal și filmul a durat exact două ore: ”Tom Jones” – prod. engleză. La început m-a enervat foarte mult deoarece era mut. Asta era doar prezentarea. Filmul a fost foarte bun, comic și destul de real. Faptul că s-a terminat cu bine și bietul Tom, cu mare succes la femei, s-a reîntors la Sopho Western m-a bucurat foarte mult.

Pe la vreo 6.30 am ajuns și noi la internat. Am încercat să-i explic lui Prandea situația creată, dar ”n-are ce ne face”. De-o bucată de vreme am prins o vorbă pe care o folosesc des: ”atîta pagubă”. Așa că: ”Atîta pagubă!”.

După asta m-am apucat cu mare rîvnă să-mi copii la latină sumarul de gramatică pe care l-am avut pentru vacanță.

Azi a lipsit de la școală Gozec Victor. Toată ziua tușesc grozav. Halip, de asemenea, tușește și are dureri în gît. A fost la doctor și i-a dat concediu pe vreo săptămînă + încă vreo trei zile după ce se va face sănătos. Azi a plecat acasă și la școală mă voi simți tare stingher. Acum sîntem doar trei băieți în clasă. Cînd mă plictisesc, merg în D.

Pînă seara nu mi-a ajuns timpul să-mi scriu măcar jumătate de caiet. Trebuia să fac o temă la limba română dar nu mi-a mai rămas timp pentru asta… Seara, la dormitoare, am făcut o baie f bună după care am adormit imediat.    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Managementul ca alocare adecvată de resurse/ mijloace pentru scopuri bine precizate. Metodologia Scop Mijloc – în faza recunoașterii implicite în calitate de teorie generală a acțiunii umane (Management). Urmează faza recunoașterii explicite? (6)


Management. Concepte, tehnici, abilități”. Autori: Mirela Popa, Dan Lungescu, Irina Salanță, Presa Universitară Clujeană (http://www.editura.ubbcluj.ro), 2013, 385 pagini. Coperta: http://managrement.files.wordpress.com/2013/10/management-concepte-tehnici-abilitc483c89bi.jpg Referenți științifici: Anca Borza, Răzvan Nistor

Prima parte a recenziei poate fi găsită/ citită la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

 

A doua parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/15/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-2/

 

A treia parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/23/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-3/

 

 

A patra parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/25/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-4/

 

 

A cincea parte a recenziei poate fi accesată la adresa:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/11/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane-5/

 

 

Ultimele…

 

Ultimele două funcții ale managementului sunt ”Conducerea”  și ”Controlul”. Ultimele două capitole din cadrul Părții a IV-a ”Conducerea”  sunt ”Leadershipul” și ”Comunicarea”. Acestea vor face obiectul ultimului episod al acestei neobișnuite (ca lungime, ca stil, ca așteptări…) recenzii, împreună cu ultimele două capitole ale cărții din cadrul ultimei Părți (a V-a): ”Controlul în organizație” și ”Sistemele informaționale”.  Cartea se încheie cu ”Referințe bibliografice” (o denumire original românească prin combinerea  americanului ”References” cu clasicul, modernul și românescul ”Bibliografie”. Dacă tot s-au inspirat majoritar/ masiv din literatura americană, autorii ar fi putut prelua și utiliza postmodernul ”Referințe”.

 

Trebuie să recunosc, leadershipul, comunicarea, controlul și sistemele informaționale sunt teme de interes pentru mine, acestea fiind elemente oarecum extreme și relativ antitetice în activitatea managerială. Astfel, leadershipul nu prea face casă bună cu controlul (devreme ce lumea urmează liderul și nu liderul impune ceva lumii), iar comunicarea liberă inter-umană este în contrapunct cu sistemul informațional (eminamente tehnic și rigid prin excelență).  Dar, holistic gândind, cele patru aspecte sunt inseparabile și concomitente/ simultane.

 

Capitolul 12, ”Leadershipul” (pp. 263 – 287)  este scris de Dan Lungescu. Aproape inevitabil, capitolul are un motto dintr-un autor american – și nu unul oarecare, ci din marele guru postmodern Peter Drucker. Paragraful introductiv nu este altceva decât o parafrazare și interpretare a mottoului druckerian: ”Ledershipul eficace nu înseamnă a ține cuvântări sau a fi apreciat; leadershipul nu este definit prin trăsături, ci prin rezultate” (p. 263). Amator de formulări șocante, Dan Lungescu scrie că, nici mai mult nici mai puțin, ”Un lider nu este lider, ci face leadership (…)” (p. 263). Subtilitatea filosofică existențială axată pe verbele modale ”a fi” și ”a face” ar putea fi tradusă prin faptul că liderii sunt doar prin ceea ce fac, dar misterul va învălui nedefinit logica formulării ”un lider nu este un lider”… (afirmație reluată și la pagina 266). Ca o încercare de explicitare a afirmației negative de mai sus, autorul scrie că ”nu este lider cel care are anumite trăsături, ci acela care e urmat de subalterni”. Din păcate, explicația nu ajută, ci mărește neclaritatea: afirmația că ”nu este lider cel care are anumite trăsături” este contrazisă pe aceeași pagină de autor prin afirmația că va încerca, pe parcursul acestui capitol să ”enumere trăsăturile de personalitate asociate cu liderii eficace” (p. 263), transformând autorul într-un personaj mai aparte, americănește numit ”heităr”.  Nu îmi este deloc clar de ce slujitorii limbii române scriu când fonemic/ fonetic (lider), când  etimologic (leader/ship) fără a exista vreo justificare pentru această inconsecvență grafică (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ortografie_fonemic%C4%83). Chiar dacă DEXul (în infinita sa generozitate și lipsă de preocupare pentru construcție lingvistică) validează ambele forme/ grafii, nedumerirea tot rămâne…

 

Desigur, definirea conceptelor este un lucru absolut necesar, iar autorul Dan Lungescu se înscrie pe o listă foarte scurtă de autori români care fac acest lucru. Fiind și eu preocupat de clarificări conceptuale am citit cu atenție sporită toate paragrafele din carte care au drept conținut definițiile/ descrierile. Fără a veni cu o definiție proprie (nici nu este de dorit ca fiecare autor să aibă propria definiție pentru unul și același concept), D.L. vine cu interpretări și caracterizări proprii referitoare la definiția dată de postmodernul Drucker. Și de aici încep …neclaritățile! Scrie D.L.: ”Peter Drucker i-a dat definiția cea mai cuprinzătoare – singura definiție a unui lider este: cineva care este urmat de altcineva” (p. 264). Opinia mea este că o asemenea definiție nu este ”cea mai cuprinzătoare”, ea fiind chiar una restrictivă, scoțând în afara calității de lider pe liderii formali (care nu sunt urmați din convingere, ci din datorie și obligație).

 

Ca un promotor al ideii că ”știința a murit, trăiască cunoașterea!”, nu pot fi de acord cu afirmația autorului conform căreia ”leadershipul a devenit o disciplină (știință)” (p. 268). Cred că leadershipul este cel mult o abilitate (înnăscută sau dobândită), științificitatea fiind un termen uzat prin utilizare abuzivă și excesivă, iar pentru așa-numitele ”științe sociale”  științificitatea este un deziderat, o dulce iluzie și un argument pentru finanțări echivalente cu disciplinele experimentale.

 

Un subcapitol special este acordat unei teme perene (mereu necesar a fi dezbătută): ”Leadership și management” (pp. 269 – 270). Sunt obligat (de propriile mele convingeri, dar și de analiza textului acestui capitol) să mă declar nemulțumit de modul în care se face comparația între leadership și management. Nefiind citată nicio altă sursă, conchid că aprecierile de mai jos aparțin strict autorului. Iată aceste aprecieri:

 

Uneori se face confuzie între leadership și management. În timp ce managementul are ca obiect o activitate, leadershipul (formal sau informal) are ca obiect niște oameni. Activitatea este manageriată (gestionată, administrată) de manager, iar oamenii sunt conduși de lider” (p. 269). Dincolo de speculația că oamenii apar, în textul de mai sus, ca fiind ”obiect(e)” al(e) leadershipului, eu nu văd deosebire între ”activitate” (a oamenilor, desigur) și ”niște oameni”.  Apoi, ultima propoziție din textul de mai sus vine în conflict cu descrierea (de până acum) a managementului și a funcțiilor acestora. Dacă până acum, conducerea era un atribut/ o funcție a managementului, acum apare ca fiind un apanaj al liderului. Sursa acestei confuzii vine din denumirea celei de a treia funcție a mangementului: conducerea. Desigur, intersectarea calităților de manager și de lider ajută la adâncirea confuziei.

 

Cele șase pagini dedicate puterii în organizații aduc o notă de noutate în comparație cu alte manuale de management, conceptele de putere și relațiile de putere fiind necesar a fi cunoscute și utilizate în practică. Totodată, aceste analize ale relațiilor de putere denotă și o preocupare destul de consistentă a autorului față de politic(ă). Am și aici un mic amendament la afirmația: ”Cum se spune cu privire la lumea politică, ”informația este putere” (…) ”. Acest dicton baconian se aplică peste tot unde există relații între oameni și nu doar sferei politicului.

 

Capitolul despre leadership se încheie cu interesante considerații referitoare la stiluri și sisteme de leadership (evident, sursele fiind americane). Dezvoltat, acest capitol poate face obiectul unei cărți de sine stătătoare. Cu speranța ca lipsa, în acest capitol, a exemplelor concrete, din practică, va fi substanțial compensată. Fiind un manual, cred că – nu doar la acest capitol – întrebări finale de autotestare, jocuri manageriale/ decizionale și subiecte de discuție suplimentare ar fi fost extrem de binevenite și utile.

Capitolul 13, ”Comunicarea” (pp. 289 – 318) este semnat de Mirela Popa. Includerea unui capitol despre comunicare într-un manual de management este un fapt demn de apreciat, poate și datorită faptului că dimensiunea intercomunicare nu este prezentă în multe manuale de management. (Inter)comunicarea este fundamentală nu doar pentru managementul organizațiilor, ci pentru buna înțelegere între oameni, in general.

 

Profit de contextul generat de tratarea acestui subiect într-un manual de management, pentru a aminti că în noiembrie 1988 profesorul român de cetățenie americană Anghel N. Rugină, a pus, la Boston, Massachussets, SUA, bazele ISINI (International Society for Intercommunicating of New Ideas), organizație în interiorul căreia am activat fără întreruperi din 1990 până în prezent. Se împlinesc, la 19 decembrie, patru ani de la moartea acad. Anghel N. Rugină (http://www.ugb.ro/isini10/index_files/Page1081.htm) iar ideile sale sunt mai puțin cunoscute în țară decât în lume. Un om dedicat intercomunicării și inovării în gândirea economică se alătură marelui batalion de personalități române care au reușit să se afirme doar plecând din țară.

 

Evident, capitolul debutează cu un motto din americanul Peter Drucker, guru global al managementului postmodern: ”Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ce nu se spune”. Din punctul de vedere al plasării acestui capitol despre comunicare înaintea capitolului 15 intitulat ”Sistemele informaționale”, consider că s-a procedat la o punere a carului înaintea boilor. Ceea ce se comunică sunt, în esență, informații sub diferite forme de mesaje, codificate sau nu. Deci, în primul rând trebuie discutat despre informație și modalitățile de transfer informațional. A face teoria comunicării fără a pune accentul pe elementul esențial al comunicării (informația și informarea) mi se pare a fi cel puțin riscant (sub aspectul performanței manageriale) și neadevărat (sub raport logic și epistemologic). Despre informație și informare autoarea se ferește ca … dizidentul de serviciile de informații ale statului totalitar… Ca să nu apară vreun dubiu că informarea ar avea cea mai mică legătură cu comunicarea, autoarea subliniază că ”este foarte important a nu se confunda comunicarea cu informarea” (p. 290). Din ce motive, nu ni se spune. Care ar fi eventualele elemente comune celor două concepte și procese, nu ni se spune. Care sunt elementele care le diferențiază atât de drastic, tot nu ni se spune. Punctul meu de vedere este total opus acestei radicale disjungeri conceptuale, absolut deloc motivate și explicate. O palidă încercare de motivare a acestei disjungeri este redată într-o casetă care conține referiri la ce spun alții: ”În literatura de specialitate există o multitudine de definiții ale comunicării, mare parte din ele nefăcând referire directă la informare și informații” (p. 290). Cred că eliminarea informațiilor și a informării din procesul comunicării distruge și anulează orice demers explicativ pe tema comunicării. Se va vedea însă, doar peste o pagină distanță, că practic este imposibil să vorbești despre comunicare fără să te referi la informații și informare. Dar despre toate acestea, după ce voi analiza definirea conceptului de comunicare interumană în opinia autoarei Mirela Popa.

 

Ignorând că etimologie înseamnă tocmai studiul provenienței cuvintelor, autoarea demarează tentativa de definire și de explicare a conceptului de comunicare cu un pleonasm. ”Analizând proveniența etimologică a cuvântului comunicare, constatăm faptul că nu este un fenomen/ proces specific speciei umane” (p. 290). De regulă, nu se începe o definire cu o negație. Poți spune despre orice lucru/ proces/ idee o infinitate de trăsături pe care NU le are. Deoarece e cam greu de lucrat cu infinitul s-a convenit ca să facem afirmații (pozitive!) despre ce este un fenomen oarecare (dacă tot ne propunem să-l înțelegem/ studiem/ analizăm). Latinii aveau, într-adevăr conceptul de comunicare folosit pentru a sugera relaționarea, contactarea, acordul între persoane, așa cum corect sugerează autoarea. Etimologia însă înseamnă descoperirea etimonului unui cuvânt plus evidențierea semnificațiilor acestui etimon în cele mai îndepărtate timpuri. Acest lucru îl face Arian (pseudonim?) care și-a publicat articolul în Scribd (la 23 octombrie 2008) la adresa http://www.scribd.com/doc/7484210/Etimologia-Cuvantului.    Iată opinia acestuia: (subliniată cu o linie):

 

Etimologia cuvantului „comunicare”:

Etimologic cuvântul „comunicare” provine din limba latină; „communis”
înseamna „a pune de acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul
circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi
ceva celorlaţi”.

 

Evident, transmiterea și împărtășirea se referea chiar la informații, indiferent care ar fi acestea. La o sesiune de comunicări am auzit opinia unui cercetător care a comunicat următoarea informație, deosebit de importantă pentru înțelegerea faptului că esența comunicării era informarea. ”Communis” are, în opinia profesorului Ioan Petru din Iași, conținut eminamente informațional. Din surse istorice cercetătorul ieșean a dedus că elementul comun împărtășit se referea la informația deținută de un grup de hoți (în limbajul de azi aceștia formau un grup infracțional organizat…) care tăinuiau secretul unei fărădelegi. Ei se puneau de acord în legătură cu ștergerea/ ascunderea urmelor sau  cu eventualele alibiuri pregătite din timp. Ceea ce se punea la ”communis”, adică la comun, era informație, iar conținutul comunicării era tot de natură informațională. În ultimă instanță, dintotdeauna hoții au avut și ei un management organizațional cel puțin la fel de performant ca și instituțiile cetății care apărau proprietatea cetățenilor. Evident, hoții aveau și ei reguli de etică și de responsabilitate socială… (ceva asemănător cu Comitetele anticorupție din Parlamentul nostru).

După etimologia corect descrisă, autorul emite și propria definiție a procesului de comunicare, elementul central al acesteia fiind informația/ informarea:

 

Definitia „comunicarii”:

Comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii în interiorul perechii emiţător – receptor.
„Mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj
articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii
stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup.”

 

Comunicarea are ca obiect transferul/ distribuirea de informații și trebuie analizată tocmai în acest context informațional. Am redat cele două paragrafe pentră că ele coincid 100% cu punctul meu de vedere.

 

Este importantă și interesantă definiția pe care o dă Mirela Popa procesului de comunicare umană: ”schimb de mesaje între oameni în scopul obținerii unor semnificații comune pentru aceștia” (p. 290).  După părerea mea această definiție se potrivește mai bine cu procesul de negociere, cu dialogul cercetar, cu polemicile etc., dar nu cu comunicarea. Trebuie să subliniez că, totuși, sunt de acord cu prima jumătate a definiției: ”schimb de mesaje între oameni, cu (un) scop”. Pentru a se apropia și mai mult de definiția comunicării în terminologia MSM ar mai fi trebuit invocat și elementul mijloc. O fac eu și sper să am și agrementul doamnei Mirela Popa: ”Comunicarea este procesul de transmitere/ împărtășire a unor informații în calitatea acestora de mijloace în vederea atingerii scopului numit informare”. Mesajele sunt vehicule care tranportă/ transferă niște mijloace mai aparte numite informații. Pentru că principalul conținut al mesajelor este informația, procesul de comunicare se poate numi proces de informare. Adică, informare = comunicare. Și atunci, de ce să nu confundăm informarea cu comunicarea? Sper ca dialogul ce va urma publicării acestei recenzii să ducă la o argumentare suplimentară din partea noastră, cu speranța comună de a ne apropia de adevăr și de a oferi studenților și colegilor noștri opinii credibile și bine argumentate.

 

Dar, după ce s-a susținut (la pagina 290) că informarea și comunicarea nu se confundă, la p. 291 se nuanțează mult radicalitatea afirmației de la pagina anterioară. Prezentând funcțiile comunicării, M.P. include ca o funcție de sine stătătoare a comunicării ”informarea, educarea, instruirea și controlul” (p. 291). Se observă cu ușurință că toate cele patru concepte invocate sunt eminamente informaționale. Mai mult decât atât, în descrierea acestei funcții M.P. scrie: ”unul dintre scopurile majore ale comunicării se referă la transmiterea și receptarea de informații utile (de exemplu, transmiterea unor decizii) …., informații referitoare la misiune, obiective, strategii, politici, proceduri….” (p. 291). Iar sublinierea caracterului informațional al procesului de comunicare este redată ceva mai jos: ”Managerii folosesc comunicarea pentru a transmite informații cu privire la obiectivele lor” (p. 291). În ultimă instanță, cam totul este informație. Banii sunt informație, iar încărcarea cardului de salariu de la o bancă pentru un angajat al unei firme este un act de comunicare. În cadrul acestui proces, clientul băncii poate fi informat în legătură cu suma existentă. Deci, comunicarea este (și) informare.

 

Subcapitolul 13.2 (pp. 292 – 296), contrar precizărilor de la începutul capitolului unde conceptul de informație și cel de informare erau îndepărtate din conținutul procesului de comunicare, preia aspectele principale din teoria informației, inclusiv unele elemente de managementul informației. Un ușor de evitat amestec confuz de cuvinte (asta în cazul în care s-ar fi utilizat MSM) se găsește la p. 294 în paragraful despre Media comunicării, sintagmă definită prin ”mijloacele și metodele folosite pentru transmiterea mesajului către receptorul țintit”. Ne aflăm în fața unui triplu pleonasm: ca și cum metodele nu ar fi mijloace, iar media nu ar însemna chiar mijloace, autoarea ne comunică un rezultat (probabil) al cercetărilor  sale conform căruia Media comunicării (adică mijloacele de comunicare) sunt formate din Metode (adică mijloace) și Mijloace (adică mijloace). Rezultă, ca în clasica demonstrație paramatemetică conform căreia 1 = 2, următoarele: Mijloacele = Mijloace + Mijloace, adică 1 = 2, sau, mai ”savant” spus: mijloacele sunt formate din mijloace! Curat logică! Frumoasă ”știință”!

 

În plin proces postmodern de reducere a numărului de (noi) ”științe” prin abordarea transdisciplinară, cititorul află – din cursul de Management – că omenirea s-a mai îmbogățit cu o (nouă!) știință: kinezica (un posibil diminutiv pentru o chinezoaică minionă…), ”știință care studiază mișcările corpului, precum gesturile, expresiile faciale…., mișcările ochilor… și postura (pozițiile corpului)” (p. 299). Este ușor de dedus ce îi așteaptă pe bieții studenți de la Management: introducerea noii discipline – Kinezica, apoi introducerea unui nou masterat intitulat Managementul kinezic unde va avea loc studeierea mai multor discipline kinezice cum ar fi Kinezica feței, Kinezica ochilor, Kinezica (im)posturii, Proxemica, dar și: Comunicologie, Body language, Zvonistica, MBWA, Semantica, Semiotica etc. Desigur, o nouă ramură doctorală (Kinezica managerial comunicațională) stă să fie înființată. Este de așteptat să avem, apoi, o catedră de Kinezică, pentru ca în maximum cinci ani să avem o separare a celor de la Kinezică de Facultatea de Management, toți kinezicii lucrând intens pentru autorizarea (apoi și acreditarea) Facultății de Științe Kinezice Avansate… În acest mod, se vor crea noi locuri de muncă, univeritatea va avea mai mulți studenți, mai multe cămine, mai mulți prorectori, mai mulți portari și bucătari, PIB ul României va crește, consumul de manuale, rechizite, tablete etc va crește. Vom avea mai multe cărți scrise, și mai puține păduri. Doar populația va (mai) sărăci puțin…deși statisticile vor spune altceva. Vom avea mai puțini meseriași (zidari, zugravi, sudori etc.), iar imaginea studenților despre învățământul superior va fi exact aceeași ca pe vremea  lui Trăsnea: un cumplit meșteșug de tâmpenie… Și când te gândești că toate astea au apărut (sau ar fi putut să apară) doar dintr-o orgolioasă preocupare de ”științificizare” a tot ce mișcă… Aș fi interesat de un curs postuniversitar de Știința sărutului (mâinii etc.) și a tot ce urmează după aceea. Nu de alta, dar se știe (de la Lenin încoace)  că Empirismul este dușmanul filosofiei autentice, revoluționare etc etc. Pun punct aici coșmarului imaginar legat de proliferarea modernistă a ”științelor” și invit oamenii responsabili să cugete la compactizarea postmodernă a cunoașterii prin simplificare și esențializare, prin reducerea numărului de ”științe” și de doctori în știința plagiatului, a mimatului (mimii fiind absolvenți de Kinezică, nu?).  Evident, se va reduce nu doar numărul plagiatorilor, ci și acela al pleonasmelor.

 

Tocmai când mă obișnuisem cu lipsa oricăror concluzii la sfîrșitul fiecărui capitol, iată că m-am înșelat. Cel puțin aparent și parțial m-am înșelat. Mirela Popa sparge tiparul convențional al cărții (adică, fără concluzii!) și oferă cititorilor-studenți un Epilog intitulat ”În loc de concluzii”.  Într-un elan pedagogic de intensificare a presupusei preocupări a studenților de a aplica imediat tot ceea ce au învățat, dna Mirela Popa sintetizează (mai puțin kinezic, este adevărat) conținutul capitolului intitulat Comunicarea, comunicând studenților, vorbind în numele celor trei autori, că ”Ne-am simți onorați dacă acest demers ar fi și unul mobilizator, încurajator și persuasiv, deoarece, eficacitate acestei comunicări este, în principal, direct proporțională cu dorința/ voința studenților de a citi, înțelege, învăța și reține cât mai multe aspecte prezentate” (p. 317). (Am lăsat toate virgulele la locul lor deși nu toate erau la locul lor…). Din punctul meu de vedere demersul mobilizator al lui Lenin (”Învățați! Învățați! Învățați!”) nu poate fi egalat… Ca să nu mai vorbesc despre demersul mobilizator al lui Stalin: ”Dacă nu știi, te învățăm! Dacă nu poți, te ajutăm! Dacă nu vrei, te obligăm!).  Cum ar putea fi egalate demersurile sovietice mai sus amintite de acest blând, mămos și demobilizator îndemn: ”Vă dorim spor la studiu și BAFTĂ!” ? (p. 318).

 

Cu aceste mobilizatoare îndemnuri în minte trec și eu la prezentarea ultimei părți a manualului de ”Management”, Controlul (pp. 319 – 371) care conține capitolele 14 Controlul în organizație (pp. 319 – 356) și 15 Sistemele informaționale (pp. 357 – 371).

 

Controlul” este semnat tot de doamna Mirela Popa.  Din cele cinci rânduri ale introducerii mai bine de jumătate sunt o sinteză a MSM, desigur descrisă cu cuvinte proprii. Iată-le: ”Primele trei funcții ale managementului – planificarea, organizarea și conducerea – au ca efect obținerea unor rezultate. Pe tot parcursul acestui proces, managerii trebuie să se asigure că performanțele organizaționale vor fi cele așteptate. Acest capitol are ca obiect controlul managerial, cu accent pe etapele procesului de control; sunt prezentate și câteva sisteme specializate de control” (p. 321). În limbaj MSM 100% aceste precizări ar apărea astfel: ”Managementul este o activitate preponderent centrată pe scopuri (rezultate așteptate), combinând cât mai ingenios mijloacele (idei, timp, informații, bani, energie umană, alte energii, materiale). Scopurile pot fi atinse dacă se urmărește continuu adecvarea dintre scopuri și mijloace. Această urmărire specifică se numește control”. Mai concentrat, managementul funcțional poate fi astfel descris: ”Managementul definește scopuri, alege și combină mijloace, și controlează adecvarea dintre acestea”. Aderarea la MSM pare a se intensifica rapid, devreme ce chiar la pagina următoare autoarea descrie procesul managerial într-o schemă în care cuvântul ”rezultate”  este înlocuit cu cuvântul ”scopuri” (Fig. 14.1 Poziționarea funcței de control. Sursa: Bartol K.M., & Martin D.C. (1992) (2nd edition). McGraw-Hill, p. 502).  În schemă se prezintă cele patru funcții ale managementului, primele trei fiind grupate în stânga imaginii, în centru este scris CONTROL, iar la final, în dreapta, se scrie SCOPURI. Este lesne de înțeles că primele trei funcțiuni ale managementului sunt considerate ca mijloace, rezultatele sunt scopurile propuse, iar controlul este preocuparea managerului/ managerilor de a adecva permanent mijloacele la scopuri și/ sau scopurile la mijloace.

 

La începutul anilor 90 predam aceste lucruri la Chișinău, dar când spuneam studenților că Metodologia Scop Mijloc este rezultatul cercetărilor mele, scrise în teza de doctorat finalizată în 1984, zâmbete neîncrezătoare apăreau pe fețele lor. Ceva de genul ”Ete-te! Ăsta se crede original și genial…”.  Ca să nu mai spun de faptul că simplitatea formulărilor le părea destul de dubioasă. La una dintre seriile la care predam am încercat un mic truc. Am spus, la începutul cursului, că ceea ce urmează sunt rezultate de ultimă oră ale unor cercetători americani propuși la premiul Nobel. Atenția (dar și considerația) a(u) crescut brusc, iar eu am avut bucuria mamei care și-a salvat copilul negând că îl cunoaște… Dincolo de aceste amintiri trucul pare a deveni realitate: autori americani practică pe scară tot mai largă Metodologia Scop Mijloc, cu ușoare schimbări și adaptări. Pentru cititorii care pot veni cu argumente că au găsit elemente ale MSM în secolul trecut, chuiar înainte ca eu să apar pe lume, le spun că și eu am găsit asemenea abordări (în preocuparea declarată de a-mi găsi antecesori) chiar în Evul Mediu, dar și la filosofii antici europeni și chinezi. Despre atașamentul meu față de gândirea lui Machiavelli nici nu mai trebuie să amintesc, celebrul florentin fiind evocat în multe tratate americane de Management, Business, Economics sau Politics. Rostul acestor rânduri este acela de a sugera autorilor (români sau străini) că utilizarea directă, esențializată și coerentă a MSM ar fi de mare ajutor în predare, dar și în practică. Cu un singur inconvenient: nu mai pot fi scrise tratate voluminoase de sute sau chiar de mii de pagini, cu vădite interese comerciale: banul să iasă! În ce mă privește, nu pot decât să mă bucur că studenții români află de modul de gândire bazat pe trinomul scop-mijloc-raportul scop/mijloc din cărțile autorilor americani preluate substanțial de autori români și, eventual, de la autori români…

 

Definirea ”Rolurilor controlului” (pp. 322 – 324) face uz de cuvintele cheie ale MSM: adecvare și scopuri (mijloacele fiind apanajul mai direct al celorlalte trei funcții manageriale). Definind controlul nu ca activitate de inspecție, verificare și sancționare (cum este văzut încă și la ora actuală controlul la noi), ci ca activitate de reglare, folosind standarde adecvate, cu ”scopul de a determina dacă oamenii și diferitele componente ale sistemului care alcătuiesc firma sau organizația respectivă” (p. 323), autoarea se apropie incredibil de mult de terminologia specifică MSM. Conținutul acestui capitol este bine scris, sintetizând și esențializând opinii ale mai multor autori americani și români, evidențiind valențele multiple ale conceptului de control, dar și sisteme și tehnici concrete de control.

 

Capitolul 15 (cuptinzând exact 15 pagini) este intitulat ”Sistemele informaționale” (pp. 357 – 371) și îl are drept autor pe Dan Lungescu, cel care a semnat și capitolul introductiv din Partea I-a, Introducere, ceea ce face din dl Lungescu un alfa și omega al acestui manual, adică începutul și sfârșitul (ca să mă exprim în termeni biblici)…  Din punctul meu de vedere, formularea cu articol hotărât (”Sistemele…”) are (cel puțin) un dezavantaj: afirmă, oarecum arogant, că în capitol vor fi tratate, analizate și comentate TOATE sistemele informaționale existente, ceea ce este, mai mult decât evident, o exagerare. Aceasta cu atât mai mult cu cât în descrierea conținutului capitolului autorul recunoațte că vor fi prezentate doar ”principalele sisteme informatice utilizate în organizațiile contemporane” (p. 357). Interesantă și lămuritoare este afirmația că ”sistemele informaționale sunt computerizate, devenind sisteme informatice” (p. 357).

 

Dan Lungescu nu cade în capcana de a încerca să definească informația, așa cum a făcut Ionel Nițu în teza sa de doctorat publicată sub titlul ”Analiza de intelligence”, Rao, 2013, p. 35 (”În concluzie, informația poate fi definită ca ansamblu coerent și unitar de semnificații epistemice, constituit într-un mesaj în procesul comunicării, care aduce un element de noutate față de cunoștințele prealabile și care – prin relevanță, pertinență și oportunitate – își dovedește utilitatea în atingerea unui scop la baza căruia se află o necesitate sau un interes”). În schimb, în timp ce Ionel Nițu (expert în doctrine de intelligence) îl citează corect și onest pe Russel Ackoff (1989) care opinează pe tema corelației dintre date, informații, cunoștințe și înțelepciune (”Ackoff a avansat teoria potrivit căreia conținutul minții umane poate fi clasificat în cinci categorii: date (simboluri), informații, cunoaștere,înțelegere, înțelepciune (înțelegere evaluată)”, (Nițu, op. cit., p. 34), Dan Lungescu consideră că opiniile asupra acestor corelații îi aparțin: ”Materia primă” folosită în control nu sunt informațiile, ci datele – aceste două concepte se confundă adesea, dar diferența dintre ele este importantă. O altă categorie înrudită este cea a cunoștințelor. Din aceste motive, începem prin a explica natura acestor concepte de bază – datele, informațiile și cunoștințele” (p. 358). După care are loc o descriere a celor trei concepte, cu citări pasagere din autori americani. În privința legăturii dintre ele, Dan Lungescu redă, în esență schema lui Ackoff, dar pe care o atribuie unor autori americani (Boody, Boonstra & Kennedy, 2005) (vezi p. 361), ignorându-l pe Ackoff care a lansat aceste corelații cu 16 ani înainte.  Oricum, fiind colegi la UBB, cei doi autori români, pot și chiar au ce învăța unul de la celălat.

 

Probabil acest capitol va fi cel mai ușor de pregătit pentru examen, partea tehnică ce conține descrierea unor modalități de stocare a datelor, informațiilor și cunoștințelor fiind foarte la îndemâna tinerilor care adesea au preocupări și competențe informatice ce pot depăși nivelul unor manuale.

 

Fără să intituleze ultimul paragraf ”În loc de concluzii”, așa cum a procedat Mirela Popa, și Dan Lungescu apelează la o frază concluzivă care să sintetizeze și să aplice cunoștințele expuse în capitol: ”Sperăm ca această carte nu a conținut date brute, ci informații utile, pe baza cărora cititorul și-a format deja cunoștințe” (p. 371). Practic, aceasta este o concluzie pentru întregul manual, fapt care îmi întărește convingerea că a existat un coordonator al colectivului celor trei autori chiar în persoana lui Dan Lungescu.

 

Câteva considerații finale

 

Recenzia (sau cvasirecenzia) cărții ”Management: Concepte, tehnici, abilități”, semnată de Mirela Popa, Dan Lungescu și Irina Salanță, apărută la Presa Universitară Clujeană, 2013, 371 pagini este, după cavasirecenzia la cartea lui Ionel Nițu, ”Analiza de intelligence” (Rao, 2013), cea de a doua experiență de prezentare  a unei cărți pe parcursul unui număr de episoade. Această inițiativă a mea comportă riscul de a fi puțin citită și cunoscută, tocmai datorită volumului mare de pagini. Se știe că se citește, nu numai la noi în țară, din ce în ce mai puțin, iar relativa ariditate a temelor (ambele de importanță vitală pentru indivizi, organizații, state și uniuni de state) a generat un număr mic de comentarii sau alte forme de feed-back. Coincidența a făcut ca ambele cărți recenzate să țină de domeniul larg numit Management/ Managementul informațiilor și ca autorii să aibă calitatea de cadre didactice la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Dacă amintesc și multele recenzii la articole  din revista Tribuna, rezultă că mi-am conturat un areal de interes pentru intelectualitatea clujeană pe care o consider ca fiind în fruntea intelectualității românești la ora actuală (Sabin Gherman fiind un intelectual de frunte al Transilvaniei și al României). Diferendele mele ideatice și ideologice cu universitari ieșeni sau bucureșteni s-au dovedit a fi mai consistente și, uneori, contondente, drept pentru care prefer să citesc și recenzez producții intelectuale din alte zone culturale ale țării. Deși nici clujenii nu au excelat la capitolul dialog, sper ca acesta să apară tocmai din această zonă transilvană de care îmi leg speranțele de normalizare a României. Deocamdată, am promisiuni în acest sens de la autorii cărții de față. Aștept. Dialogul cu dl Nițu a fost deja inclus într-unul dintre episoadele (cvasi)recenziei la cartea domniei sale, așa încât nu reiau discuția aici.

 

În încheiere, câteva aprecieri de ordin general pentru manualul de Management (autorii fiind subînțeleși…).  Am făcut-o și la început, o fac și acum: mulțumesc domnului Dan Lungescu pentru inițiativa și curajul de a-mi trimite un exemplar pentru a putea face o lectură și o recenzie în directă cunoștință de cauză. Mulțumesc celor trei autori pentru dedicație și autografe. Orice grafolog ar putea recunoaște o grafie feminină (probabil a prim-autorului).

 

Dincolo de diferențele de opinii, de viziune, de stil și de convingeri ideologice, cartea de față este o reușită sub mai multe aspecte: a) sub raport stilistic: deși sunt trei autori care au contribuții absolut egale (ca număr de capitole, nu neapărat și ca număr de pagini), cartea are o unitate stilistică de invidiat (fapt care m-a făcut să cred că a existat un coordonator, deși acest lucru nu apare în caseta redacțională, coordonatorul fiind, probabil, Dan Lungescu). Nu există contradicții de la un capitol la altul (din păcate, am sesizat câteva în interiorul capitolelor). Titlurile capitolelor sunt astfel concepute astfel încât ideea de întreg bine închegat apare mereu, dar îndeosebi după înceierea lecturii cărții. Îmi imaginez ședințele de armonizare a textelor. Probabil au existat și tensiuni (creatoare, cum altfel?…). Tot sub raport stilistic nu pot să trec cu vederea limba română impecabilă (micile erori semnalate punând și mai mult în evidență această rară calitate a scriiturilor de astăzi); b) sub raportul conținutului: în esență, materialul prezentat în cele aproape 400 de pagini reprezintă o sinteză a literaturii americane recente, postmoderne prin excelență, pigmentată și cu câțiva autori români, îndeosebi clujeni. Deși selectarea materialelor este dovada existenței unor convingeri și puncte de vedere bine conturate, totuși niciunul dintre autori nu a putut sublinia, în text, vreo dovadă a vreunei contribuții proprii (cu non-laudativele sintagme: după părerea mea, în urma cercetărilor mele etc.). Mai mult, deși capitolele sunt clar individualizate, niciunul dintre autori nu a folosit persoana I-a singular, semn al lipsei unei contribuții originale sau a lipsei individualizării responsabilității. De altfel, chiar Dan Lungescu, metaforic sau cu maximă sinceritate, a caracterizat manualul ca fiind un manual american de management. Și încă ceva legat de conținut. Deși idei intim legate de Metodologia Scop Mijloc, preluate din literatura americană, au fost incluse aproape în fiecare capitol, iar dl Dan Lungescu avea cunoștință de acest corp ideatic pe care eu îl echivalez cu un manual de Management, MSM nu a a fost niciodată invocată, prezentată, criticată în manual. Fac această precizare nu neapărat din orgoliu profesional și auctorial, ci mai mult ca o invitație la dialog și la critici pertinente și profesioniste.  De altfel, și necitarea lui Ackoff ridică unele probleme pe care, sper, D.L. le va reconsidera în viitor.  Și în legătură cu schema de pe copertă: trebuie precizat autorul în caseta redacțională! De asemenea, designul copertei trebuie și el să aibă un autor. În ce mă privește, faptul că modul de gândire teleologico-instrumental a fost însușit de  cei trei autori clujeni este un mare câștig și o consolidare a speranței mele că simplificarea, compactarea, esențializarea și utilizarea unui limbaj comun în toate disciplinele care se ocupă cu studierea acțiunilor omului va avea o acceptare firească. Apreciez în mod deosebit preocuparea pentru etimologii și clarificări conceptuale. Acest mod de a începe trezentarea unui capitol (cu lămurirea sensului/ sensurilor cuvintelor folosite ar trebui să devină normă impusă editurilor. c) sub aspectul prezentării grafice:  materialul este prezentat cu paragrafe scurte dar spațiate, cu font suficient de mare pentru o lectură lejeră. Casetele cu definiții mi se par utile ajutând la regăsirea rapidă a acestora. Bibliografia este corect citată (ar mai fi fost utile link uri la articole din reviste. Acest minus iese și mai mult în evidență după ce se citește ultimul capitol (sisteme informaționale). Folosirea inspirată a unor motto uri foarte potrivite ajută înțelegerea, sporește cunoașterea și eventual curiozitatea studenților de a citi mai multe despre autorii acestora; d) sub aspectul prezentării/ cunoașterii autorilor: de regulă, editurile pun, pe ultima copertă, un mic CV și o fotografie a fiecărui autor. E mă mulțumeam și cu niște link uri… Dar se presupune că manualul ajunge și la librăriile altor universități, nu doar la propriii studenți (obligați uneori să cumpere cartea profesorilor și… gata examenul!).

 

Unul dintre criticii literari preferați de mine, Alex Ștefănescu, a făcut o excelentă comparație/ metaforă a esenței și semnificației actului critic. Deoarece eu asimilez critica literară cu critica cercetară, redau acest citat cu speranța ca apetitul pentru ceva nou va fi bine stimulat:

 

Compar creația literară cu înaintarea unui schior pe zăpadă. Sunt două moduri de a coborî: să mergi pe o pârtie făcută de alții înaintea ta, lucru pe care-l fac scriitorii mediocri, și să înaintezi pe o zăpadă virgină

 

 

Alex Ștefănescu, Adevărul, 16 – 17 noiembrie 2013.

 

 

 

 

Liviu Drugus                  4   decembrie              2013                             Miroslava, Iași

 

www.liviudrugus.wordpress.com   www.facebook.com/liviu.drugus  liviusdrugus@yahoo.com

 

 

Andrei Marga (tran)scrie ce cred geopolitologii americani despre năzuințele de mărire ale Rusiei și ne asigură că Rusia este garantul frontierelor și securității în Europa Centrală și de Răsărit. Nimic despre cum se simte România între ciocanul germano-american și nicovala rusă


(vezi primele trei recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe unul la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate.

Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

IV

După cum ne-a obișnuit deja Andrei Marga cu stilul său ”creativ”, ”original”, ”novator” și dinamic în preluarea diferitelor opinii culese de prin cărți apărute în acest început de secol, nici în acest al patrulea articol intitulat ”Reflecții geopolitice. Năzuințele Rusiei” lucrurile nu se schimbă. Cel puțin un sfert din articol este alcătuit din citate, iar cel puțin jumătatate din articol reprezintă comentarii extrase cel mai probabil din aceleași cărți citate (stilul comentariului este același cu cel din citate…, terminologia aceeași…). Evident, tot după cum ne-a obișnuit deja, autorul nu catadicsește să ne spună cine și-a asumat responsabilitatea traducerilor. Atmosfera de mister este cvasitotală neștiind nici cine a tradus, nici unde este granița dintre comentariile autorilor citați și răsparafrazați pe de o parte, și opiniile personale, convingerile intime, speranțele profunde și contribuțiile originale la descifrarea – de către autorul A.M. – a ecuațiilor geopolitice europene și mondiale contemporane, pe de altă parte.

Clișeul de bază al acestui articol este lupta autorilor citați, dar și a autorului acestui articol, cu… clișeele. Adică, aveți grijă, dragi cititori cu clișeele astea care v-au intrat în cap, cum că Rusia nu este un pericol potențial și real pentru România și nu numai (vezi tensiunile permanente întreținute de Rusia în Republica Moldova, la Nistru). Nuuu, nici pomeneală… O spune explicit patriotul naționa(list)-liberal(ist): ”Clișeul răspândit de la mijlocul anilor 90 încoace, conform căruia Rusia este , va trebui denunțat”. Preocuparea profesorului Marga pentru denunțuri face parte din convingerile sale intime și ar fi meritat să rămână acolo, în propria sa intimitate. Dacă A.M. dorește să-și devoaleze aptitudinile în materie de denunțuri, atunci este liber să o facă. Apropos de libertăți. Profesorul A.M. nu-l ”denunță” pe acela care a indus clișeul cu Rusia ca ”țară fracturată, cu economie stagnantă și cu armată slabă”. Respectul domniei sale față de libertatea de interpretare a cititorilor atinge aici maximul: fiecare este liber să creadă ce vrea în legătură cu paternitatea cuvintelor din citatul luat între paranteze ascuțite. De la misterul indus de la început, articolul se încheie, apoteotic, cu această deplină libertate de atribuire a paternității unui citat…

O fărâmă de adevăr se află în acel citat misterios: în primul manadat al tovarășului Iliescu nu s-a pus problema să subestimăm economia și armata sovietică (până în 1992) și rusă (până în 1996). Dimpotrivă! Abia ”de la mijlocul anilor 90 încoace” (mandatul Constantinescu) România a lansat clișeul cu slăbiciunea rușilor… Până atunci. România, prin tov Ion Iliescu, omul de bază din partea sovieticilor în lovitura de stat din decembrie 1989, a pregătit un fastuos Tratat de prietenie cu Uniunea Sovietică, semnat cu puțin înainte ca puternica Uniune Sovietică să-și dea duhul.

Pentru cei cu memoria scurtă sau care nici măcar nu au dat vreo importanță cu cine semnează ”aleșii poporului” relații de frățească prietenie, merită să amintesc aici că tragedia intrării României în plasa sovietică/ bolșevică/ comunistă a debutat tot printr-un Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală cu URSS, în anul 1948, tratat semnat de Petru Groza și Viaceslav Molotov. Unii mai cred în povestea cu răsturnarea comunismului în 1989 și cu reorientarea imediată a României spre Occident. În realitate, fatidicul an 1948 s-a repetat în 1991 prin incheierea unui nou tratat politic cu URSS, tratat pe care Adrian Năstase l-a parafat la Moscova, la 22 martie 1991, iar președinții Iliescu si Gorbaciov l-au semnat la 5 aprilie 1991, tot la Moscova. ”Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie cu URSS” nu a fost ratificat de parlament. Singura schimbare de titulatură față de 1948 a fost înlocuirea sintagmei ”asistență mutuală” cu ”bună vecinătate”. Adică deveneam, din nou, vecini cu sora noastră, Basarabia… Peste doar câteva luni, Tratatul de la Varșovia a murit, dar atașamentul președintelui României față de Moscova nu! (Vezi și: http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1262128-iliescu-actionat-pentru-apararea-intereselor-urss-ului.htm) . Articolul de la adresa de mai jos, din anul 2009, poate fi și mai instructiv sub raportul informațiilor referitoare la raporturile româno-sovietice și apoi româno-ruse de după anul 1989: http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456 Câteva extrase din acest articol sunt relevante pentru mai buna înțelegere a modului inadmisibil cum a tratat Andrei Marga poziția geopolitică a României față de fostul stăpân de la Răsărit: ”In 1992, România și Rusia au început negocierile pentru semnarea unui Tratat politic de bază. Negocierile au durat peste 11 ani. Opoziția și opinia publică din Romania cereau ca în textul Tratatului să fie incluse chestiunea tezaurului României trimis în Rusia, în perioada Primului Război Mondial, în 1917, sub regele Ferdinand și care a fost confiscat ulterior de puterea sovietică, precum și condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939 și modificarea articolului privind neaderarea la alianțe care pot fi îndreptate împotriva uneia dintre părți, ceea ce Moscova refuza categoric. În 1996, Iliescu a acceptat semnarea Tratatului, însă, în aprilie 1996, ministrul de Externe rus, Evgheni Primakov, a fost anunțat cu o zi inainte de semnarea textului Tratatului că Romania nu este pregatită să parafeze documentul. Relațiile dintre România și Rusia s-au normalizat abia în 2003, cand președintele Ion Iliescu a mers la Moscova pentru a semna un nou Tratat politic de bază cu Rusia, la câteva luni după ce România a fost invitată să adere la NATO”.

Ca și cum Andrei Marga nu ar fi cetățean român, ca și cum acest cetățean român nu a fost ministru de externe al României, ca și cum acest fost ministru de externe povestește istoria Rusiei zimbabwenilor din Africa și nu cititorilor din România, deci făcând abstracție de toate aceste ”amănunte”, Andrei Marga începe articolul său despre ”Năzuințele Rusiei” astfel: ”Rusia a atins un maximum al istoriei ei în forma Uniunii Sovietice (1917 – 1992), când nu numai că a reunit cea mai mare suprafață din lume și o pupulație de extremă diversitate culturală, dar a fost, alături de SUA, ce-a de-a doua supraputere a lumii”. Îi rog pe colegii dlui Marga de la Academie să ofere explicații ale unor sintagme folosite de A.M., pentru mine cel puțin ciudate. Ce este oare ”maximum al istoriei”? O fi o contrapunere subtilă conceptului postmodern de ”sfârșit al istoriei”? Se referă la dimensiunea cantitativă maximă a manualelor de istorie din perioada bolșevică? Pentru situația în care dl Marga își pregătește apariția ediției definitive a monumentalei colecții de articolașe sub firescul titlu de ”Marga – Opere complete”, sugerez tehnoredactorilor să scrie în loc de ”a atins un maximum al istoriei ei” – ”a atins apogeul puterii sale în istorie”. De asemenea, în loc de ”a fost, alături de SUA, cea de-a doua supraputere a lumii” să scrie ” a fost, după SUA, a doua superputere a lumii”. Rezum: ”maxim al istoriei ei” ≠ maxim al puterii sale în istorie”; ”alături de” ≠ ”după”; ”supraputere” ≠ ”superputere” (în textul articolului se folosește de trei ori ”supraputere” și o dată ”superputere”… Așadar, sub raport formal, prima frază conține trei erori de gramatică și logică. Am făcut această precizare ca o explicație posibilă pentru faptul că național-liberalul român Marga vorbește despre Rusia de pe pozițiile oricărei alte națiuni și culturi, dar a României și a limbii române, nu! Precizez că pe întreg conținutul articolului cuvântul România nu apare absolut deloc! Aceasta este ”firesc”, nu?, pentru un membru marca(n)t al naționalismului liberal românesc… Este ”firesc” și pentru o revistă care urlă de patriotism și de naționalism în Editorialul managerului ”Tribunei” din ianuarie 2013? (vezi: Mircea Arman, ”Noua Tribunahttp://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013)

Preocuparea lui A.M. de a scrie acest articol provine din dorința sa de a depăși ”câteva clișee de interpretare aflate în circulație, care nu numai că sunt eronate, dar induc și atitudini greșite” (Tribuna 259/ 16-30 iunie 2013, p. 6). Primul clișeu se referă la formarea URSS, care – zice Marga, lundu-l ca martor pe americanul de origine ungară George Friedman (născut în 1949, la Budapesta) – nu este rezultatul cuceririlor unor zone lipsite de apărare… Oare chiar așa să fie? A fost URSS ul creat aidoma Uniunii Europene prin aderări succesive și prin dreptul de a ieși din uniune? A adrerat Georgia/ Gruzia din nevoia de a deveni mai competitivă pe plan extern? Poate fi utilizată expresia ”grupare naturală” pentru țări obligate să se afilieze Moscovei? A fost această atractivitate a Moscovei atât de naturală și firească încât niciuna dintre țările componente nu a simțit nevoia să se desprindă? Țările baltice s-au atașat voioase la URSS? Iată opinia lui George Friedman, citată de A. M.: ”țările care au format Uniunea Sovietică au fost legate împreună de necesitate. Ele nu puteau să concureze cu restul lumii din punct de vedere economic – dar, ferite de competiția globală, ele au putut să se complementeze și să se suțină una pe cealaltă. Aceasta a fost o grupare naturală dominată de la început de ruși. Țările de dincolo de Carpați (cele ocupate de Rusia după al Doilea Război Mondial și transformate în sateliți) nu au fost incluse în această grupare naturală. Dacă nu ar fi fost forța militară sovietică, ele s-ar fi orientat către restul Europei, nu către Rusia”. Mai este oare nevoie să-i atrag atenția politologului american că interșanjarea termenilor ”rus” și ”sovietic” este riscantă și confuzivă? Deduc din citat că forța militară era sovietică (nu rusă!), în timp ce ne-orientarea țărilor de dincolo de Carpați era către Rusia (nu către Uniunea Sovietică). În realitate, atât forța militară cât și ne-orientarea erau ”sovietică”, respectiv ”către Uniunea Sovietică”. Datorită perpetuării acestei confuzii între ”sovietici” și ”ruși” s-a ajuns la considerarea (atât nereală, cât și neavantajoasă României) de a-i numi pe moldovenii/ românii de peste Prut – ”ruși”. (Moldovenii care vin și vând produse la piața din Iași sunt numiți de ieșeni – ruși…). Mai mult, invazia de turiști de la răsărit în decembrie 1989 nu a fost una formată din ruși, ci din sovietici (marea lor majoritate fiind români-moldoveni din structurile de partid și de securitate ale RSS Moldovenești). Dacă pe politologul american nu-l interesează aceste nuanțe, atunci ele trebuiau puse la punct de ”diagnosticianul” A.M. (care, de fapt, nu face nicio diagnoză, ci repetă/ preia teze auzite și citite, fără a le trece prin filtrul propriei rațiuni geopolitologice). Să ne mai mire oare că și la ora actuală (începând cu anii de după război) limba română este clasificată și studiată în SUA la Departamentul de limbi slave? Ca să conchidem asupra acestui prim clișeu denunțat de A.M. cu ajutorul lui G:F.: cei doi autori ne invită să nu mai credem că URSS a fost un stat imperialist, că nu a cucerit teritorii după teritorii în numele umanismului revoluționar bolșevic, ci s-a format natural, ca un organism economic unitar cu creierul și inima la Moscova. Părerea lor!

Al doilea clișeu demn de schimbat este, cf A.M și a altor autori americani citați, constă în faptul că Rusia postsovietică și postcomunistă ar fi un stat slab, ”o putere neglijabilă”. Dimpotrivă, ne atrage atenția A.M. ”Rusia nu mai este, precum în forma Uniunii Sovietice, avanpost (”farul călăuzitor”) al istoriei, ci o țară puternică între țările lumii, cu o tradiție culturală de referință și o forță științifico-tehnologică competitivă”. Cred că mai lipsea îndemnul de a-i iubi și respecta necondiționat pe frații ruși fără de care nu se pot lua decizii geopolitice majore în Europa Centrală. Cred că doar minți ultranaționaliste înfierbântate ar putea să nu ia în seamă vecinii puternici, să pună în balanță interesele principalilor actori cu interese în zonă, dar de aici și până la a îndemna a ne teme permanent de marele (aproape) vecin de la Răsărit este cale lungă… Cât despre sintagma ”avanpost al istoriei”, aceasta este soră bună cu sintagma ”maximum al istoriei”…, adică împreunări fără sens a câte două cuvinte.

Observând, probabil, că a dat prea mult spațiu argumentelor altora, A.M. încearcă să aibă o opinie personală, așa cum stă bine unui diagnostician geopolitic serios. Întrebându-se care sunt atuurile Rusiei care fac din ea o forță a contemporaneității, A.M. răspunde: ”Eu cred că este vorba de mai multe atuuri, de care trebuie ținut seama: unitatea Rusiei, suprafața sa enormă, resursele ei naturale, implicarea în afacerile lumii, dinamica societății ruse”. Curat original, coane Fănică! Cu alte cuvinte, A.M., în urma unei profunde analize a observat că Rusia este cea mai întinsă țară de pe glob, că este foarte bogată în resurse naturale, că exportă la greu gaz, petrol și bunuri manufacturate în lume și că în societate au loc transformări, toate acestea favorizând, evident, Rusia în comparație cu competitorii sau adversarii săi.

După ce a probat că ”Eu cred că...” provenea din aceleași surse americane, pe care le-a detaliat apoi sub formă de comentarii, spre finalul articolului se atinge și sensibila problemă a relațiilor externe ale Rusiei, România fiind direct interesată de ”năzuințele Rusiei”, drept pentru care punctul de vedere al fostului ministru de externe al României chiar este de interes. Dacă dl Marga ar fi un angajat al Ambasadei Rusiei la București sau un jurnalist la ”Vocea Rusiei”, atunci nu ar mira pe nimeni afirmația scrisă de dl Marga în acest articol: ”În Europa Centrală și de Răsărit Rusia rămâne, conform angajamentelor internaționale postbelice, un garant al frontierelor și securității”. Garant al frontierelor și securității în zona noastră? De când? Din 1945, adică de pe vremea victorioasei URSS? Deja cititorii mai în vârstă își aduc aminte de garanția sovietică pentru pacea lumii când se scanda pe la mitingurile postbelice: ”URSS – bastion al păcii e!”. De atunci și până la dispariția statului sovietic, în contextul luptei pentru pace și a garantării frontierelor (Pax Sovietica) avem destule exemple de ”garantare a frontierelor”: invazia Ungariei (1956), invazia Cehoslovaciei (1968), și nu a lipsit mult ca și România să beneficieze de aceeași preocupare pentru stabilitatea frontierelor tot în anul 1968. Nota bene: dl Marga nu vorbește despre angajamentele internaționale din perioada postsovietică (adică din 1992 încoace), ci de ”angajamentele internaționale postbelice”, adică după 1945.

Este posibil ca dl Marga să fi copiat greșit fraza de mai sus sau a scos-o din alt context, dar atunci când se vorbește despre Rusia postbelică oricine se gândește la URSS ul postbelic. Din exemplele date în continuare se vede clar că dl Marga are în vedere strict perioada postsovietică, chiar anii recenți ai acestui secol… Dar chiar și în acest context temporal, ceva mai clar conturat, cititorii articolului ar putea înțelege, de exemplu, că menținerea Armatei a 14-a pe teritoriul Republicii Moldova – țară independentă și candidată la intrarea în Uniunea Europeană – reprezentă o garanție a păcii și securității în zonă… În mod cert, dl Marga ar trebui să revină cu explicații.

Dar să mă refer strict la România: în momentele în care România a intrat în NATO, apoi când a acceptat construirea scutului antirachetă de la Deveselu, Rusia a repetat în mai multe rânduri că România va regreta aceste opțiuni… Sunt de acord cu dl Marga și cu oricare alți analiști că puterea Rusiei nu poate și nu trebuie ignorată ca și cum aceasta nu ar exista. Dar de aici și până la cântarea de osanale Rusiei în calitatea acesteia de ”garant al frontierelor și securității” este o cale foarte lungă, cale pe care dl Marga a parcurs-o cu nonșalanță în cele câteva zeci de minute care i-au trebuit pentru a oferi revistei ”Tribuna” un articol ”original” de diagnoză geopolitică… și pe care obedientul manager Mircea Arman l-a publicat fără crâcnire și fără… rectificările sau precizările ce se dovedesc a fi foarte necesare. Și ca să nu existe dubii că Rusia are în național liberalul de frunte Andrei Marga, personalitate marcantă a României și a Clujului universitar un admirator și un propagator al năzuințelor Rusiei în zonă, A.M. scrie în penultima frază, concluzivă, a articolului: ”Rusia a etalat unitate de acțiune și nu sunt motive să ne îndoim de această capacitate în viitorul imediat”. Mai urmează, probabil, propunerea PNL de introducere a studierii limbii ruse în toate școlile din România, apoi propunerea ca România să nu intre în zona euro (George Friedman, preferatul domnului Marga în materie de diagnoze geopolitice, a dat deja, recent, acest sfat României), culminând cu cererea de ieșire din UE și de intrare a României în Comunitatea Statelor Independente. În ultimă instanță, într-o democrație adevărată orice discuție și orice propunere poate fi făcută, argumentată, votată. În acest caz, ”Tribuna” ar trebui să lase deschise paginile revistei oricăror opinii politice, nu doar ciudățeniilor formulate de controversatul domn Andrei Marga.

Articole pe teme similare

http://www.observatorcultural.ro/Disparitia-revistelor-de-cultura-din-Basarabia-finantate-de-ICR*articleID_28861-articles_details.html Adăugat la 5 iulie 2013

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (adăugat la 27 iunie 2013)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/ 

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/criza-de-personalitate-a-lui-andrei-marga-criza-de-personalitati-semnalata-tot-de-andrei-marga-si-criza-de-manageri-culturali-veritabili-exemplificata-de-mircea-arman-de-la-revista-tribuna/

Liviu Drugus 26 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Criza de personalitate a lui Andrei Marga, criza de personalități semnalată tot de Andrei Marga și criza de manageri culturali veritabili, exemplificată de Mircea Arman de la revista ”Tribuna”: trei crize, adică trei nerezolvări


(vezi primele două recenzii din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la

http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013).

Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?

Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).

Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

III

Criza de personalități” semnalată de Andrei Marga în revista ”Tribuna” (nr 258/ 1-15 iunie 2013, p. 21) – probată exemplar de autorul însuși și de managerul cultural care publică personalități în criză, deopotrivă

După cum am arătat în Intro, Andrei Marga și Mircea Arman și-au legat, în ultimul timp, serios destinele pe toboganul implacabil al autodesconspirării nivelurilor lor intelectuale reale, cu iz de vetust, prost gust și cu o sete neostoită de exhibare publică a orgoliilor lor de a fi văzuți, cunoscuți, pipăiți. Nu știu cum se întâmplă, dar ori de câte ori citesc criticile margiene la adresa unor realități cât se poate de vizibile și de negative îmi aduc aminte de sintagma străveche ce restabilea adevărul: De te fabula naratur!
Dar nu numai cele două nume ce vor pleca împreună din spațiul cultural al urbei Clujului sunt vizate în aceste intervenții ale mele (văzute, probabil, de unii ca posibile refulări sau simple autobăgări în seamă), ci modelul standard al intelectualului de carton, (auto)gonflat și ridicat în aer de conjuncturi politice favorabile sau de relațiile străvechi cu structurile care creează osatura instituțională, mai mult sau mai puțin vizibilă, a unei societăți. Sper ca tinerii cititori să sesizeze că aceste modalități de lansare în viața publică/ instituțională nu au viață lungă și că oricât de tare vei striga în piață că vrei binele culturii române sau că vei promova doar valorile cele mai alese ale neamului românesc, până la urmă… ”faptele vorbește”.
Constat, cu regret că aceste gonflări intelectuale, bazate pe fluturarea unor nume și citate celebre, pe limbaj alambicat și prețios sunt practicate tot mai agresiv de studenți și doctoranzi care ard de nerăbdare să intre rapid în Academia Română, să ia și ei un Nobel acolo sau să convingă o televiziune să-i lase să prezinte știrile mondene… Modelul negativ este cel mai ușor de urmat, la fel cum știrile negative se difuzează (aproape) singure. Acest model de neurmat mă deranjează și sper să deranjeze cât mai multă lume. Vocabularul prețios face parte din acest model. Amintesc aici că dl Marga nu vorbeșete despre țeluri/ scopuri ca să înțeleagă și vânzătorul de ziare de la chioșc despre ce este vorba, ci despre ”telos”. Și asta nu într-un context filosofic, unde poate ideea de finalitate ar fi mai bine servită, ci într-un demers explicativ, care ar trebui să fie, prin definiție …explicit! Iată textul cu pricina: ”A devenit evident că Berlinul actual dorește o reorganizare a Uniunii Europene, o avansare a integrării politice a acesteia și o conducere mai energică, cu un telos clar” (vezi: Andrei Marga, Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei, în: Tribuna nr 257/ 16-31 mai 2013). Includerea în texte a unor cuvinte (mai) rare îmi aduce aminte de o situație în care o bătrână se simțea confortabil la auzirea unor cuvinte necunoscute: ”Așa maică, cu radicale maică!”. În acest mod se simțea și ea ridicată la nivelul ”intelectual” al vorbitorului… Cred că efortul de a face portretul robot al intelectualului de carton, impresionist și care se autocitează mereu din măreața sa operă, al culturnicului care ar da orce ca să devină membru al USR sau al vreunei Academii de cartier – eventual înființată de el însuși – este demn de a fi făcut de mai mulți dintre noi…

Obișnuința feudal-bolșevică de a se împopoțona cu titluri, înscrisuri, diplome, certificate, membrării și dregătorii/ ”managementuri” derulate în folos propriu, acestea fiind văzute ca o taxă de revenire raportată la peșcheșurile date și serviciile făcute exact în scopul obținerii dregătoriei, așadar această obișnuință definește în bună măsură culturnicul român, principala sa calitate fiind obediența verificată și arta de a folosi legea în avantajul grupului care l-a propulsat. Sub acest aspect, dregătorul/ managerul actual al ”Tribunei” îndeplinește toate condițiile, la fel cum le-a îndeplinit și Andrei Marga în momentul în care a fost propulsat în fruntea unor instituții. Faptul că șederea sa în aceste funcții a fost tot mai scurtă (trei ani la externe, trei luni la ICR) arată că feudalismul românesc primește lovituri repetate, ceea ce dă unele speranțe în alegerea unui model cultural european. (Tocmai când credeam că pepiniera uteciștilor harnici se cam epuizează apare nominalizarea lui Lilian Zamfiroiu, fost utecist de frunte. Dar poate vom avea și o excepție de la regulă…).

Considerațiile de mai sus au fost făcute pentru a-i da dreptate lui Andrei Marga atunci când vorbește despre o criză de personalități, chiar dacă modul în care o face sugerează că avem de-a face, în cazul de față, cu o personalitate în criză, cu o figură publică de anvergură națională care nu știe să se vadă și pe sine în oglinda pe care o așează în fața culturnicilor români. Da, postmodernitatea în general nu mai dă câștig de cauză personalităților așezate pe feude solide, ci oferă câmp mai larg de acțiune persoanelor, indivizilor de varii ranguri și competențe care pot contribui, fiecare, cu câte ceva la plusul de cunoaștere și de satisfacții estetice. Dorința de a continua să apari, cu orice preț, în ochii lumii ca o mare personalitate este semnul cel mai clar că avem de a face cu o personalitate în criză (de regulă, este vorba despre o criză de publicitate, criză la care corifeii feudalo-bolșevici nu se pot adapta). Din păcate, aducerea în continuare în spațiul public a personalităților aflate în criză, a acelor persoane care și-au construit personalitatea nu pe o operă solidă, ci pe expediente, pe făcături, pe compilații și (auto)plagiate nu este un act cultural benefic, tocmai pentru că oferă un model de neurmat, un model al trecutului apus, blocând accesul la un viitor mai suportabil.

Articolul lui Andrei MargaCriza de personalități” este alcătuit din nouă paragrafe, aproape fiecare dintre acestea invocând personalități cunoscute (evident, printre acestea figurând și autorul care se autocitează…).
Debutul articolului face apel la un nume notoriu al culturii germane, Thomas Mann, cel care a făcut predicția că o țară condusă de proști moare sigur. Exemplul poate fi aplicat și la conducătorii de instituții (universitate, ministere, institute culturale, reviste de cultură). O spune și A. M. : ”Putem contextualiza oricât această judecată, dar o putem deopotrivă extrage ca un adevăr valabil în orice situație”. Parcă referindu-se direct la conducerea actuală a revistei ”Tribuna”, A.M. punctează: ”ori de câte ori… cei mai puțin pregătiți îi controlează pe ceilalți se ajunge la catastrofă”.

Al doilea paragraf face o conexiune directă între personalitățile conducătoare și instituțiile conduse, sugerând că lipsa de performanță a instituțiile românești este consecința directă a crizei/ lipsei de personalități. Preocupat însă să execute comenzi politice, A.M. se grăbește să caracterizeze Legea educației din 2011 drept ”anacronică”, ca și cum scoaterea pe bandă de bacalaureați, licențiați, masteri și doctori nu s-ar fi întâmplat chiar pe vremea ministeriatului Marga, cu frânele de rigoare puse (e adevărat, incomplet și timid) de Legea din 2011. Fuga celor mai bune creiere în străinătate este legată direct de cee ce însuși A.M. afirmă și anume ”mediocrizarea”. Când ipocrizia și îngâmfarea își dau mâna, calea spre intrarea în criză a personalității în cauză este deschisă.
Ridicarea ipocriziei la rang de calitate demnă de a fi răsplătită cu dregătorii politice nu mai are limite atunci când toate relele educației din România sunt plasate cu suspectă exactitate, în perioada 2005 – 2012… Întrebarea (corectă în sine) ”care sunt personalitățile și ce fac ele?” rămâne, ca de altfel toate celelalte întrebări necesare plasate și în celelalte articole, fără un răspuns concret. În schimb, ni se oferă patru situații, un fel de șabloane care aplicate pe CV urile unor persoane ar da rapid răspunsul la întrebarea cine este personalitate și cine nu. Le voi aminti și eu, cu precizarea că le dezavuez din start, toate ”situațiile” descrise fiind scheme rigide care s-ar potrivi cel mai bine la CV ul lui A.M. definindu-l astfel ca mare personalitate a culturii române… Aș spune că articolul, în totalitatea sa, este menit (ca telos…) să consolideze fundația/ soclul și celelalte necesare amplasării figurii marelui cărturar român, pre numele său Andrei Marga, în panteonul marilor personalități ale neamului…
Celelalte paragrafe prezintă, profesoral, cele patru grile de evaluare a unei personalități universitare: a) modelul de universitate ales: corporativă, antreprenorială, asociație civică, instituție autonomă. Cele două de la mijloc nu sunt bune deloc, fiind agreate de Legea educației din 2011. Bănuiesc că A.M. agrează universitatea ca instituție autonomă, ca feudă absolută finanțată din bani publici și cu un senior feudal (o mare personalitate) cocoțat în vârful ierarhiei, eventual pe viață.
A doua situație este una de natură conceptuală, dar cu precizări nejustificate, urechistice, cum ar spune studenții. A.M. critică DEX ul pentru că nu face distincție între trei termeni: șef, manager și leader. Explicațiile metaforice și, probabil, cu o adresă anume, nu satisfac, ba creează confuzii. Oricum, metafora spaniolă ”mediocru harnic” este binevenită și se aplică perfect presupuselor mari personalități ale culturii române Andrei Marga și Mircea Arman. Iată cum sugerează A.M. să facem distincția între manager și lider: ”Managerul are o pregătire de specialitate ce-i permite să mobilizeze eficient mijloace pentru a atinge un scop” (Cu totul întâmplător, aceasta este definiția pe care o dau eu managementului, eticii și economicii politice de un număr bun de ani/ decenii). Deoarece Mircea Arman nu are pregătire de specialitate pentru funcția de manager cultural, iar domnul Andrei Marga nu a absolvit o facultate de Management cultural înseamnă că niciunul, nici altul nu aveau ce căuta (conform definiției margiene) în fruntea UBB, ICR sau a revistei ”Tribuna”. Dar urmează definiția leaderului: ”cel care poate elabora scopul, înăuntrul unei viziuni, și poate gândi mijloacele pentru o nouă dezvoltare”. Aha, deduc de aici că cei doi nu au fost și nu sunt manageri, ei sunt leaderi… Din păcate, în cazul Arman nici vorbă despre abilitatea de a fi lider. Liderul este cel care este urmat instinctiv și firesc de semeni. Liderul nu are subordonati și nu fixează scopuri decât dacă are o îndrituire clară în acest sens. Altfel, se cade în voluntarism și în rezultate nefaste.
A treia situație vizează ierarhia universitară. Aici sunt de acord cu A.M.: nu orice cadru didactic este și profesor. Iată care sunt motivațiile adevăraților profesori (nu vă mirați că nu există exemple din România…):

http://howtopublishinjournals.com/2013/06/24/i-am-happy-to-be-a-university-professor/.

Putem aminti motivațiile profesorului român: șpagă la examene, un mediu tânăr și stimulativ, primirea de laude de la cei care au trecut examenul și de înjurături de la ceilalți etc.
A patra situație se referă la dimensiunea internațională a personalităților. Dacă nu te invită nimeni să predai la o universitate din afară esti un nimeni. În schimb, dacă dai un titlu de Honoris Causa unor personalități din afară, te simți și tu personalitate, nu? Sper ca observația pe care o fac în continuare să fie utilă nu numai fostului rector și fostului ministru al educației, ci și rectorilor aflați în funcție: nu există titlul de ”honoris cauza” (cum scrie A.M), ci doar titlul de Honoris Causa. Desigur, A.M. nu poate pierde ocazia să se laude că a adus personalități la UBB pentru a primi titlul de Dr HC…

Închei cu deplinul acord față de concluzia lui A.M.: ”Orizonturi scurte de gândire și acțiune dau oameni mici”. Oare ce orizont temporal a vizat A.M. atunci când a acceptat, sau nu s-a opus ca articolul ”Criza de personalități”, publicat inițial în ”Ziua de Cluj” să fie republicat fără nicio mențiune în revista condusă de ”managerul” Arman. Cu alte cuvinte, cum poți să vrei să te definești drept mare personalitate a culturii române dacă practici autoplagiatul în formă continuată?

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/24/andrei-marga-isi-reactiveaza-in-tribuna-prost-gestionata-de-administratorul-de-circumstanta-mircea-arman-abilitatile-de-fost-ministru-al-educatiei-ministru-de-externe-dire/

Liviu Drugus 25 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Andrei Marga își reactivează, în ”Tribuna” – (prost) gestionată de administratorul de circumstanță Mircea Arman – abilitățile de fost (ministru al educației, ministru de externe, director al ICR) încercând să filosof(ard)eze politico-diplomatic pe marginea măreției germane actuale


(vezi prima recenzie din serialul de patru recenzii ale unor articole semnate de Andrei Marga și publicate de Mircea Arman în ”Tribuna” la: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/)

• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigioase reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) de coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”), intitulat ”Trei rezolvări”, despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română (mă refer la ”Tribuna” din perioada ianuarie – iunie 2013).
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale ”Ziarului de Cluj”, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în ”Ziua de Cluj” (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerez cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
II
”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei”, de Andrei Marga. Publicat în ”Tribuna” nr 257, 16 – 31 mai 2013, p. 28, cu continuare în pagina 31).
Tema referitoare la poziția și (re)devenirea Germaniei ca stat (re)unificat este realmente de actualitate și merită eforturile analiștilor de a descifra resorturile interne ale permanentei reînvieri a unei națiuni. Cu cât o țară devine mai puternică, cu atât ea este ținta atacurilor și a dorințelor de destrămare ale concurenților reali sau potențiali. Germania a fost și este un rival etern al multor altor culturi sau state puternice. Vecina Franța a fost mereu un motiv de trezie și de dinamism economic pentru germani. Mai îndepărtata Rusie s-a văzut a avea de-a face cu forța germană în momentul în care a crezut că poate cuceri lumea prin bolșevism. Antidodul german la bolșevism a fost nazismul, ambele ideologii promovând durități antiumane extreme și inacceptabile pentru societăți care nu au jucat totul pe o singură carte. În emergenta Uniune americană, emigrația germană a fost cam la paritatea cu emigrația britanică fondatoare. Nu știu dacă este un fapt real sau doar un reflex propagandistic, dar s-a scris că partizanilor limbii germane le-au lipsit doar patru voturi pentru ca germana să devină limba oficială a Statelor Unite ale Americii. Actualmente, cetățenii germani dau puțină importanță învățării limbilor străine devreme ce statul german promovează constant și susținut răspândirea limbii germane în lume, numărul vorbitorilor de germană crescând în spațiul european unic. În 1990, am încercat să fac o prognoză a evoluției lucrurilor în lume și am rezumat aceste viziuni personale în câteva fraze sintetice. Iată două dintre ele: a) franceza este limba Franței, germana este limba Europei, iar engleza este limba lumii; b) Uniunea Europeană este rezultatul celui de-al treilea război mondial câștigat, în sfârșit, de Germania fără să tragă un singur foc de armă. Evident, aceste considerații personale au fost făcute sub impresionantele evenimente ale anului 1989 et passim., remarcabile fiind unificarea germană și apoi prăbușirea imperiului sovietic, începută prin acordarea independenței republicilor sovietice integrate forțat în URSS. Pentru a încheia acest arc peste timp, în perioada în care am lucrat la Chișinău (iunie 1990 – dec. 1995) am simțit că problemele politice ale timpului erau puternic marcate de dinamica relațiilor germano-ruse. Parcă retrăiam atmosfera anilor în care s-a pregătit și semnat Tratatul Molotov-Ribbentrop, expresie a rivalității dintre cele două state semnatare. În zilele noastre, criza economică declanșată în 2008 (doar o umbră a celei din 1929 – 1933 care a declanșat și al doilea război mondial, pornit, inițial ca o rivalitate ruso-germană) și soluțiile de ieșire din criză au așezat, din nou, Germania în miezul lucrurilor și în fruntea Europei – ca un model de gestionare a lucrurilor atât pe timp de boom economic, cât și pe vreme de criză economică. Nu este deloc un secret că austeritatea și parcimonia nemțească sunt considerate de către conducerile unor țări (inclusiv în România guvernelor Boc și Ponta) drept soluții de urmat. Mai mult, în plan european, vocea Germaniei este una tot mai influentă și mai ascultată, chiar dacă nu întotdeauna cu plăcere…
Toate aceste lucruri, precum și anunțata vizită a premierului Victor Ponta la Berlin m-au făcut să citesc cu maxim interes și curiozitate articolul ”Reflecții geopolitice. Revenirea Germaniei” semnat în ”Tribuna” de Andrei Marga, un nume notoriu în materie de filosofie politică, de relații politice externe (fost ministru de externe) și relații culturale externe (pe atunci încă director al ICR). Deoarece administrarea revistei ”Tribuna” a revenit unui manager de influență național(ist)-liberală, iar A.M. era un partizan național-liberal, așteptam să văd, negru pe alb, transpunerea într-un articol de propagandă național(ist) – liberală, cuvintele ireverențioase ale lui Crin Antonescu și Victor Ponta la adresa doamnei Angela Merkel și a influenței germane în Europa, inclusiv în România. Desigur, toate aceste persiflări la adresa Germaniei și a Uniunii Europene, influențată vizibil de Germania, erau percepute, mai ales în campania electorală, drept declarații de dragoste față de marele vecin de la Răsărit, Rusia lui Vladimir Putin. Specialistă în ”întoarcerea armelor”, România a făcut, prin vizita lui Victor Ponta la Berlin, o reechilibrare a balanței Est-Vest, lăsând lucrurile să pară a evolua lin și firesc, fără smuncituri de cârmă într-o direcție sau alta. În acest context, punctul de vedere al germanofonului și cunoscătorului culturii, filosofiei și politicii germane, l-am numit pe Andrei Marga, îmi părea a fi de un ajutor direct în a vedea un punct de vedere nu neapărat oficial, dar unul cât mai personal și care să favorizeze dezvoltarea României. Sunt nevoit să o afirm din start: dezamăgire! Mai exact, deziluzia este direct proporțională cu mărimea iluziei. O spun din start: cauza deziluziei este că punctul de vedere personal mult așteptat este unul … extras din literatura occidentală recentă (2012, 2010) și nu provine dintr-o analiză personală, cu premise clare și rezultate concrete. Mai mult, modul de folosire a acestor surse bibliografice externe lasă de dorit. Și iată de ce:
Articolul debutează cu un citat (de 24 de rânduri!) dintr-un autor american (George Friedman, 2012) cu o referire directă la … Rusia și una indirectă la Germania, ambele văzute prin prismă americană! Chiar dacă rivalitatea ruso-germană este una deja tradițională, a începe analiza politicii germane cu un citat despre ”politica externă a Rusiei” mi se pare neprofesionist și generator de confuzii. Am presupus, apoi, că a debuta analiza unui caz (Germania) cu un citat dintr-un autor relativ neutru, cu trimitere la alte realități contextuale este un ”stil” sau o tehnică de captare a interesului pentru citirea restului articolului. Ipoteza mea a fost repede infirmată: În partea a doua a articolului ”Reflecții politice” dedicat ”Năzuințelor Rusiei” (publicat în ”Tribuna” nr 259/ 16-30 iunie 2013, și care va face obiectul unei recenzări separate), se începe chiar cu Rusia (conform titlului articolului), nu cu Germania… O altă ipoteză a mea este că cele două articole de ”Reflecții politice”, unul despre Germania și unul despre Rusia, constituie, de fapt, rezultatul unei comenzi politice național-liberale în legătură cu politica Rusiei și de prezentare a căilor pe care ar trebui să o apuce România pentru a nimeri mai repede în brațele urss ului și a se detașa de integrarea europeană, dominată de Germania. Această ipoteză este susținută de criticarea delegaților/ deputaților naționali în Parlamentul european (în concluzia articolului despre ”Revenirea Germaniei”), deputați care sunt preocupați, chipurile, de afaceri mărunte în loc să urmărească împlinirea idealurilor național-statale. Acest articol margian poate fi considerat și ca un atac al PNL la adresa PSD, de unde și, probabil, adunat la alte gafe anterioare, ordinul de debarcare a directorului Marga de la conducerea ICR.
Dincolo de debutul cu un citat (nerecomandat stilistic și analitic), articolul în ansamblul său este tributar citatelor. Cca 25% din articol (65 rânduri) sunt citate din autori americani (unul), francezi (unul) și germani (doi). Viziunea rușilor lipsește din analiză. Nu însă și viziunea românilor, reprezentați de …însuși autorul, Andrei Marga, care se autocitează (de două ori). Tot sub aspect stilistic, găsesc total inadecvată exprimarea la persoana I –a plural (”să ne amintim istoria” – p. 28), mai exact spus găsesc inadecvată lipsa asumărilor conceptuale în nume propriu. Nu am găsit nicăieri în articol expresii ca: ”opinia mea este că…”, ”din analizele mele rezultă că…” sau ”metoda pe care am folosit-o pentru a ajunge la această concluzie a fost….”. Nimic din toate acestea, adică ponderea opiniilor personale = 0% din totalul opiniilor exprimate în articol. Dimpotrivă, în loc de opinii personale profesorul Marga adoptă un ton neutru ca și cum s-ar povesti despre evoluția unor vulcani de pe Planeta Marte. Iată cum se ”neutralizează” atitudinile și pozițiile care descriu politica germană față de lume: ”este de observat că”, ”a devenit clar că”, ”analiștii caută…”, ”unii remarcă împrejurarea că…” , ”se sesizează împrejurarea că” etc.
În ultimă instanță, Andrei Marga ne face, în articol, un scurt rezumat al unor opinii ale unor analiști străini despre politica Germaniei, de fapt ne prezintă o sumă de recenzii ușor comentate, dar am bănuiala că acele mici comentarii sunt, de fapt, chiar ale autorilor străini citați. (Desigur, ideal ar fi să citesc toate lucrările referite în articol, dar las acest efort celor care chiar vor să testeze bănuiala mea că articolul semnat de A.M. este de fapt o compilație de idei din câteva cărți). Și încă un lucru: dacă traducerea citatelor din cărțile invocate aparține autorului Andrei Marga, atunci este obligatoriu ca acest lucru să fie asumat și precizat explicit în articăl (sub forma posibilă: ”traducerea îmi aparține”). Dacă traducerea aparține altor persoane, acestea trebuie citate în calitatea lor de traducători (cu toate riscurile asumate).
Oricum, de la nivelul unui fost ministru de externe cred că orice cititor aștepta o ”diagnoză” făcută prin prisma intereselor fundamentale ale României, nu doar o sumă de idei ale unora și ale altora…, mai mult sau mai puțin închegate. Personal aș fi citit cu nesaț opiniile unui fost ministru de externe (chiar dacă unul slab și conflictual) cu privire la raporturile ruso-germane văzute prin ochiul românului a cărui țară s-a aflat, mereu în ultimul secol, între ciocanul german și nicovala rusă. Poate pe viitor fostul ministru al educației, fostul ministru de externe, fostul director al ICR și fostul profesor de filosofie politică de la UBB va renunța la pastișarea ideilor unor autori străini și va emite păreri proprii (nu neapărat preluate ad infinitum din cărțile semnate Andrei Marga).
Parcă pentru a contracara o asemenea posibilă acuză de lipsă de originalitate, A.M. ia taurul de coarne în finalul reflecțiilor sale geopolitice referitoare la ”Revenirea Germaniei” și conchide, în urma prezentării opiniilor a doi analiști germani, următoarele: ”În Germania schimbul de argumente între direcțiile majore este mecanism de dezvoltare. În alte țări se îmbrățișează necritic una dintre direcții și se ajunge la reducerea dinamicii. (LD: a dinamicii cui?). Mai acut decât în alte țări, în Germania actuală se sesizează împrejurarea că Europa unită se află astăzi într-un moment de cotitură”. Curat cotitură, coane Fănică! Exprimarea eliptică și neangajantă, fals neutră și evident partizană, poate fi, în contextul actual, tradusă în cuvinte explicite cam în felul următor: ”Civilizația germană se dezvoltă prin intermediul dezbaterilor argumentate, în timp ce în România băsesciană, lucrurile stau exact invers: lipsa culturii dialogului frânează dezvoltarea țării. Văzută dinspre Germania, UE se află la un moment de răscruce”. Deși, la modul ambiguu în care sunt formulate acele rânduri concluzive, nu exclud ca săgeata diplomatică trasă de A.M. să țintească exact capul… guvernului, respectiv șeful pesediștilor români, doctorul în drept internațional Victor Ponta, doctorat obținut sub îndrumarea științifică a primului premier pușcăriaș al țării, domnul profesor universitar Adrian Năstase.
Pe lângă ambiguitățile semnalate mai sus, exprimarea în limba română lasă de dorit. Las cititorilor amatori de șarade și rebusuri complicate să înțeleagă și să transcrie în limba română ce ar fi vrut să spună filosoful politic român de renume mondial Andrei Marga în fraza următoare: ”Europa cetățenii ei au conceput-o de multă vreme patria lor mai mare” (p. 28); ”Politicienii, odată ajunși la Bruxelles, încetează să fie politicieni și devin manageri care se ocupă de detalii, în vreme ce le scapă întregul” (p. 31). Ultima propoziție este demnă de Colecția de perle de la Bac… Eu unul aș îndrăzni să înțeleg din această propoziție că, în concepția margiană politicianul adevărat este doar cel care face politică din bârlogul său național, altminteri, devenind deputat european și parte a Europei întregite, el pierde întregul… Cât despre concepția margiană (termenul de ”margian” este patent Druguș!  ) despre managerul care se ocupă de detalii și nu de ansamblul lucrurilor, aici cred că A.M. l-a avut în minte chiar pe Dl Mircea Arman, cel care stă cu cronometrul în mână, la ușa redacției, ca să măsoare timpul efectiv lucrat de pălmașii angajați pe moșia sa, așa cum se scrie în tratatele tayloriste de Scientific Management/ Management Științific… aruncate la coșul de gunoi al istoriei alături de Socialismul Științific, Creaționismul științific și alte povești ”științifice”.
Deși majoritatea ideilor din articolul recenzat nu aparțin autorului Andrei Marga, cred că cititorul merită informat care sunt opiniile analiștilor străini despre puterea (crescândă) a Germaniei în contextul global în care actorii mari sunt SUA, Rusia, China, evident fiecare cu aliații și rivalii respectivi. Pentru americanul Friedman, SUA sunt amenințate, pe termen lung de o apropiere între Rusia și Germania, respectiv de UE. Deduc de aici că întreținerea și stimularea rivalității ruso-germane (ruso – europene) este, sau ar trebui să fie, o direcție principală a politicii externe americane. Tot Friedman sugerează că punctul esențial al conflictualității ruso-americane va fi, de fapt, conflictualitatea americană cu triunghiul Polonia-Ucraina-Rusia. Dacă așa vor sta lucrurile, avansez ideea că România va continua să joace, probabil, rolul de (partid) balama care să asigure echilibrul în zonă. În acest conflict viitor ruso-american, Germania își doreștea ea însăși să fie un fel de arbitru-jucător, la fel cum au fost SUA în al doilea război mondial. Dacă ar fi să luăm în considerare recentele încercări de apropiere între Rusia și SUA, aș reitera o mai veche idee a începutului anilor 90, conform căreia se dorea – de către europeni – ca Rusia să facă parte integrantă din Casa Comună Europeană, un aranjament care urmărea stingerea rivalităților ideologice din Europa Războiului Rece. Proiectul a murit de moarte lentă, posibil cu ajutor american. Totuși, chiar dacă integrarea Rusiei în Europa nu a reușit, sau tocmai datorită acestui fapt, apropierea dintre SUA și UE (Germania) ar trebui să se facă la modul accelerat, urmare a pericolului asiatic, islamist și fundamentalist. Dacă această uniune euro-atlantică ar prinde viață atunci integrarea Rusiei ar apărea ca un fapt firesc (cu condiția ca să nu se mai pună vinul nou în burdufuri vechi).
O davadă a politicianismului mărunt, dar și a modului de gândire învechit, de care dă dovadă analistul-diagnostician pe probleme de politici globale (Andrei Marga) este oferită chiar de autorul însuși. După citatul (din George Friedman) lung și comentarea acestuia, urmează o întrebare, al cărui răspuns ar fi trebuit să ocupe conținutul întregului articol. Pertinenta și absolut necesara întrebare, formulată chiar de autor este: ”Care este politica externă previzibilă a Germaniei în anii ce vin?” (p. 28). Mă așteptam să aflu un răspuns la întrebare, dar, în continuare, pe parcursul marii majorități a articolului se face recurs la… istorie. Acest mod de a extrage linii de evoluții viitoare din derularea unor evenimente trecute este, cred eu, un procedeu depășit și inadecvat dinamicii și complexității oferite de lumea postmodernă. Este un fel de materialism istoric ușor adaptat ca limbaj, dar în esență rămânând același, adică ”hai să ne imaginăm viitorul pe seama trecutului”. Acum, când punctele de cotitură și de ruptură în evoluția evenimentelor devin regula și nu excepția, a te baza pe evoluția lineară trecut-prezent-viitor înseamnă a repeta nu doar greșeli istorice, dar și a practica și promova un mod de gândire greșit. Istoricii vor nega, probabil, acest punct de vedere al meu, dar precizez că nu ignorarea totală a trecutului este vizată, ci punerea accentului necesar pe construirea viitorului. Cantitativ vorbind, autorul dă prioritate cvasi absolută trecutului, pentru prezent rămânând câteva rânduri, și acelea foarte ambigui și neclare, iar pentru viitor … niciun rând! Aș putea spune că răspunsul diagnosticianului Marga la întrebarea de mai sus lipsește cu desăvârșire, devreme ce, după povestirea pe cca trei coloane de revistă a trecutului Germaniei, încheierea articolulului se face cu descrierea… prezentului: UE se află la o cotitură! Și unde vom afla oare la răspunsul referitor la ”politica externă a Germaniei în anii ce vin”?
Dacă politica editorială a revistei ”Tribuna” ar fi vizat cu adevărat întronarea valorilor și eliminarea imposturii, (vezi Mircea Arman descria în Editorialul-program managerial (vezi aici promisiunile deșarte: http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013) atunci o asemenea analiză bazată pe citate, pe descrierea factuală a istoriei, pe formularea de întrebări și neoferirea vreunui răspuns, nu ar fi trebuit să apară în spațiul public, sau, alternativ, opinii contrare să aibă parte de aceeași generoasă găzduire. Articolul de față (dar și celelelate trei semnate de Andrei Marga) probează că abia acum ne aflăm în plină situație descrisă de managerul revistei în Editorial. Așadar, nu ezit a spune că Andrei Marga se află într-o ”beție profundã a cuvintelor, beție comatoasã”, astfel încât filosoful clujan în tandem cu managerul Arman, au ”ajuns sã propunã și sã impunã nonvaloarea, impostura aparent doctã, atît la nivelul constructelor ideatice – a unei așa-zise filosofii degenerate în prozã cu pretenții de “filosofare”, un fel de Lebensphilosophie handicapatã, care oricum, forțeazã “uși cumplit deschise” – sau a unei proze delirante, exhibate de tot soiul de indivizi frustrați – cultural sau sexual – ori de-a dreptul sociopați”.
Renunț la a mai reda pasaje din textul articolului care probează zicerea armanian-cațavenciană din ianuarie curent (pasaje de genul ”Germania de azi se comportă conform intereselor proprii” sau ”interesele economice germane sunt mai bine servite de o politică globală decât de o concentrare asupra unui fragment el însuși unic dintr-un continent unic” etc. sunt probe de filosofare prozaică delirantă). Închei, cu regretul că intelectualitatea clujeană nu a reacționat mai rapid și mai vehement față de asemenea exhibări publice pe post de analize și diagnoze politice ”savante”.

Articole pe teme similare:

https://liviudrugus.wordpress.com/2013/02/09/mircea-arman-trompeta-proletcultista-de-serviciu-a-bolsevicilor-nationalisti-romani/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/04/24/ideologul-jurist-bujor-nedelcovici-este-intervievat-de-sfertodoctul-nelicentiat-alexandru-petria-ambii-fiind-blagosloviti-si-binecuvantati-de-comentatorul-pe-teme-de-crestinism-dan-ciachir-interviu/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/21/petru-romosan-face-in-revista-tribuna-fuziunea-ideatica-si-ideologica-intre-doi-fosti-mircea-arman-si-andrei-marga/
https://liviudrugus.wordpress.com/2013/06/23/dialogul-invizibil-dintre-revolutionarul-cultural-politico-juridico-managerial-mircea-arman-si-multirenegatulfostul-ex-ul-andrei-marga-ca-duel-surd-al-mediocritatilor-harnic/

Liviu Drugus 24 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus

Dialogul invizibil dintre ”revoluționarul” cultural-politico-juridico-managerial Mircea Arman și multi/re/negatul/fostul/ ex-ul Andrei Marga – ca duel surd al mediocrităților harnice, orgolioase și anoste


• Mircea Arman revoluționează presa culturală clujeană, transformând o onestă tribună culturală transilvană într-o stridentă tribună ideologico-partinică declarat național-liberală (Vezi Editorialul din Tribuna 249, primul produs cultural publicistic marca Arman – brand al imposturii manageriale în plan cultural și al ignoranței juridice a unui jurist cu diplomă)
• Temele alese de diagnosticianul național-liberal Marga sunt de maximă actualitate: ICR și fililalizarea internă a acestei instituții, măreția germană, mărirea rusă, criza de personalități și, desigur lista contribuțiilor analitice va continua non stop, cel puțin atât cât liberalii vor mai fi la guvernarea țării, respectiv a județului Cluj. Din păcate (pentru Cluj, pentru Ziarul de Cluj și pentru revista ”Tribuna”) două din cele patru contribuții recente ale profesorului Marga sunt autoplagiate 100%)

Intro

Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”

În plină criză de personalități național-liberale (vezi și articolul lui Andrei Marga, ”Criza de personalități” din ”Tribuna” 258, p. 21, aducerea avocatului Mircea Arman în fruntea unei prestigiose reviste de cultură din Cluj fiind o foarte bună dovadă că liberalii naționaliști sunt în mare criză de personalități) revista ”Tribuna” cunoaște o perioadă de dramatică și constantă scădere valorică. Crezul axiologic ultraambițios (și cu un pronunțat iz electoral) al noului manager cultural clujean, conform căruia ”Singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor și autorilor care urmeazã sã își facã loc în paginile publicației urmînd a fi semnificativ lãrgit”, se dovedește, număr de număr, a fi unul demagogic și pur partinic (vezi editorialul semnat de Mircea Arman, intitulat ”Noua Tribuna” la http://www.revistatribuna.ro/wp-content/uploads/2013/01/249de-net.pdf, p. 3 (Tribuna 249/ 16-31 ianuarie 2013). Acest editorial cuprinde, de fapt, programul managerial al lui Mircea Arman, program ce merită a fi mereu comparat cu rezultatele total nesatisfăcătoare (pentru orice persoană care urmărește și evaluează nepărtinitor publicistica românească actuală). ”Lărgirea semnificativă a evantaiului autorilor” s-a transformat deja în alocarea de spațiu tipografic doar prietenilor de partid/ (cel mult) coaliție… Național liberalul Andrei Marga (pentru a mă limita, deocamdată, la acest exemplu) are deja rubrică proprie și permanentă în ”Tribuna”. Citind articolele critice (la modul general) scrise de Mircea Arman, îmi apare mereu în minte, ca o exemplificare a acestor negativități demne de a fi repudiate și chiar eliminate din presupusa elită culturală românească, imagineaa lui Andrei Marga. Și reciproc, ori de câte ori publicistul Marga publică în publicația condusă de Arman și trimite săgeți veninoase împotriva oamenilor de paie, a celor care practică ”minciuna sistematică și sistematizată”, mă gândesc imediat la Arman. Între cei doi manageri culturali se instituie, voit sau nu, un dialog-duel din care ar fi de dorit să iasă învinși amândoi, întru asanarea morală a mediului cultural românesc. Și totuși, ceva îi desparte decisiv: Arman scrie cu î din i (adică antiliescian; firesc devreme ce a fost dat afară din PSD), în timp ce național liberalul Marga scrie cu î din a (adică exact cum a indicat tovarășul social democrat Ion Iliescu).

A lăuda șeful publicației în care deja publici și vrei să publici în continuare sună a
gudureală ieftină, pupincurism pe față și în public, spirit de gașcă/ de partid (național liberal). Iată ce spunea directorul ICR (pe atunci) Andrei Marga în dublu-publicatul articol (inclusiv în ”Tribuna”) intitulat ”Trei rezolvări” despre revista ”Tribuna” și despre multigafeurul Mircea Arman (încă manager al publicației), chiar în revista ”Tribuna”: ”(Tribuna) începe să-și revină, după o îndelungată prăbușire și cădere în uitare, având acum, în sfârșit, un manager dinamic și inovativ”. Cui folosește o asemenea deformare a adevărului? Eu unul cred că nici lui A.M., nici lui M.A., dar nici lui Horea Uioreanu, șeful CJ Cluj, cel de care a depins numirea lui M.A. la conducerea ”Tribunei”. Am mai scris acest lucru și pe FB: atmosfera de teroare din redacția revistei ”Tribuna” aduce puncte negre atât pe chipul Clujului ca oraș cultural de primă mărime, cât și minusuri în lupta pentru câștigarea nominalizării Clujului la titlul de capitală culturală europeană (ca să nu mai spun că pune sub semnul îndoielii seriozitatea PNL aflat acum la guvernare). ”Managerul dinamic și inovativ” s-a dovedit deja total nepotrivit pentru o revistă de cultură unde ”personalul” este format din personalități și specialiști care au făcut cinste și onoare publicației. Stahanovismul și stilul dictatorial-partinic al juristului ajuns manager cultural nu poate eficientiza activitatea unei redacții de revistă, nu poate crea un climat de creativitate și de preocupare pentru calitate. Oare nu mai are PNL ul și alte sinecuri publice care să-l satisfacă pe ambițiosul ”manager dinamic și inovativ”? Chiar este ocupat și postul de director la Ape, și cel de director la Editura Tehnică?
Mircea Arman îl gratulează, în ultimele patru numere de revistă succesive, pe național liberalul și poliexcomunicatul Andrei Marga cu o rubrică permanentă intitulată ”diagnoze”, articolele publicate la această rubrică bazându-se preponderent pe trei surse: a) cărți americane și franceze recente, din care A.M. citează copios; b) cărțile publicate chiar de Andrei Marga (autocitarea repetată nefiind un semn de mare eleganță intelectuală); c) activitatea domnului Marga în calitate de director al Institutului Cultural Român (într-adevăr, o temă ce ar merita dezbătută în continuare…). Voi încerca să fac o recenzare a celor patru articole, formulând opinii care ar putea fi utile viitorului manager al ”Tribunei”, dar și celor care au ambiția de a scrie ”la gazetă” pentru a comunica puncte personale de vedere și nu doar pentru a fi o ”prezență” vizibilă (și atât!) în viața culturală a unei comunități. Scopul efortului meu de a analiza câteva articole din revista ”Tribuna” este acela de a compara programul managerial al lui Mircea Arman cu rezultatele aplicării acestui program, ceea ce poate fi util și celor care vor evalua viața culturală a orașelor aflate în competiții de genul ”capitală culturală europeană”. Totodată, am constatat, fără surprindere, similitudini esențiale între stilurile și ”modus operandi” ale lui Andrei Marga și Mircea Arman, partea mai curioasă fiind însă aceea că scriiturile celor doi fac trimiteri aproape directe la celălat, chiar și într-o manieră critică acută… Faptul că Andrei Marga este o persoană bine cunoscută în lumea politică și culturală românească probează faptul că nu am căutat cel mai slab autor pentru a susține ceea ce vede de altfel foarte multă lume, ”prăbușirea și căderea în uitare” a unei reviste cu o îndelungată tradiție în cultura română.
Din păcate, obiceiul (feudal al) pământului românesc (lipsa respectului față de proprietate care face ca furtul să apară ca o cararcteristică a românilor) se traduce și prin preocuparea bolnăvicioasă de a fura și de a minți. De ex., dacă publici un articol într-un ziar (de ex. în ”Ziarul de Cluj”) și apoi publici același articol peste câteva zile într-o revistă (de ex. în revista ”Tribuna”) fără a indica sursa (de ex. ar trebui ca textul republicat să poarte mențiunea: ”Acest articol este preluat din ”Ziarul de Cluj”, cu amabila permisiune a conducerii ziarului” sau ceva similar) înseamnă că ți-ai furat singur căciula, apoi minți spunând că nimeni nu ți-a furat nicio căciulă, știind că, de fapt, căciula ta este obținută prin furt. Lipsa acestei referințe transformă gestul republicării într-un act reprobabil de autoplagiere (act incriminat, la fel ca și plagiatul, cu pedepse penale). Prin urmare, merită să verificăm, atunci când facem o recenzie sau o evaluare de activitate, dacă respectivul articol nu este un autoplagiat. Așa am procedat și în cazul celor patru articole ale profesorului Marga. Două dintre ele, respectiv ”Trei rezolvări” și ”Criza de personalități” au mai fost publicate, anterior, în ”Ziarul de Cluj”. Pentru verificare vezi link urile: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/trei-rezolvari–110330.html (21 aprilie 2013, ora 21.17, 369 citiri, 0 comentarii); http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/criza-de-personalitati–111261.html 12 mai 2013, Ora 23.07, 376 citiri, 2 comentarii; Nu este exclus ca celelalte două articole cu ”Reflecții geopolitice” să apară în alte ediții ale Ziarului de Cluj, sau în alte publicații, mai ”științifice”. Este de urmărit când și unde va apărea editorialul din 16 iunie apărut în Ziua de Cluj (vezi: http://ziuadecj.realitatea.net/editorial/cateva-precizari–113034.html Ora 14.58). Numărul redus de comentarii și îndeosebi al comentariilor favorabile (chiar sugerz cititorilor să lectureze și comentariile) dau deja imaginea unui autor aflat în cădere liberă de popularitate și de credibilitate. Ca o concluzie a acestei triste constatări (orice caz de autoplagiat ar trebui sancționat sau, cel puțin, ar trebui atenționate redacțiile în cauză în legătură cu riscul penal la care se expun) îmi exprim nedumerirea că procedeul autoplagierii folosit de Andrei Marga nu a fost stopat (chiar) de către managerul ”revoluționar” Mircea Arman, deși asta intră în fișa postului de manager cultural (lupta antiplagiat ca mod de promovare a valorilor autentice). Sper ca blogul http://www.plagiate.ro de la Cluj să înregistreze aceste abateri grave de la conduita jurnalistică a autorului și a conducerilor redacțiilor care tolerează asemenea autofurăciuni de căciulă.
Nota LD: acest Intro va fi reluat la fiecare dintre cele patru recenzii ale articolelor publicate de Andrei Marga (și) în revista ”Tribuna”
I
În această primă recenzie mă voi referi la articolul semnat de Andrei Marga ”Trei rezolvări” (Tribuna nr. 256, 1-15 mai 2013, p. 26. Vezi și http://www.revistatribuna.ro ). Avem de-a face cu programul managerial al fostului director al ICR care își argumentează intențiile/ planurile și își justifică viitoarele schimbări în modul de propagare a culturii române în lume (program managerial perfect similar ca ton, stil, intenție și limbaj lemnos cu editorialui lui Mircea Arman ”Noua Tribuna” la care am făcut deja referire).
În mod surprinzător pentru un universitar, profesor de filosofie și autor al (prea) multor cărți pe varii teme, sensurile cuvintelor utilizate nu sunt stăpânite de cel care le aruncă în pagină. În chiar primul rând al programului managerial pentru ICR publicat în ”Ziua de Cluj” și în ”Tribuna” sub titlul ”Trei rezolvări”, A.M. vorbește despre ”Reorganizarea într-o concepție sincronizată a Institutului Cultural român…”. Despre sincronizarea unei instituții, recunosc, nu am auzit încă, dar nici nu am auzit critici din partea lingviștilor la adresa acestei …gogomănii ”științifice”. Drept pentru care amatorul de inovații cu orice preț, profesorul Marga, a împânzit, în continuare, ziarele și revistele inducând falsa impresie că, devreme ce este publicată undeva sintagma chiar există și are sens. Inovația ”gugumănoasă” aparține filosofului Marga care scrie despre ”sincronizarea Institutului Cultural Român”… (vezi http://www.icr.ro/bucuresti/misiune-strategie-functionare/andrei-marga-sincronizarea-institutului-cultural-roman.html ). Din câte știu eu sincronizarea înseamnă a corela ceva cu (alt)ceva, respectiv se referă la coordonarea unor activități într-un orizont oarecare de timp. Sincronizarea presupune corelarea temporală (într-un interval de timp dat) a unor activități, nicidecum a unei organizații, instituții etc. (a se vedea și DEXONLINE: http://dexonline.ro/definitie/sincroniza/64284). Nu exclud ca A.M. să fi dorit relansarea unui concept românesc uitat, uitând însă să citeze sursa, sugerând cititorilor neavizați că ideea de sincronizare îi aparține. De fapt, sincronizarea, ca atitudine și politică culturală, este un concept lansat de Camil Petrescu. Conform http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu: ”Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“. Așadar, sincronizarea a ceva cu altceva are sens, dar sincronizarea ICR ului este un nonsense deplin, promovat chiar de către unul dintre cei care au primit misia să păstorească cultura română.
Presupun, deja cu destulă îndreptățire, că Andrei Marga este unul dintre mulții pigmei intelectuali români, preluat de la vechiul regim comunist cu temele despre obediență bine făcute, în schimbul unor demnități cât mai pompoase și mai bănoase (16 ani rector al UBB, trei ani ministru al educației, trei luni ministru de externe și nouă luni director al ICR). Găunoșenia morală este numitorul comun al politrucilor de carton care continuă să îngroape România în mediocritate, furăciune, goliciune, nimicnicie. Cu asemenea conducători (ca Marga, Arman și alții) nu avem nevoie de calamități naturale sau războaie de cotropire pentru a pune la pământ o țară de mărime medie, ca România.
O probă de demagogie politică crasă o reprezintă (în articolul recenzat aici) declarația emfatică și fără acoperire în realitate: ”Știm bine că orice instituție publică trebuie să fie transparentă și accesibilă argumentelor ce vin din rândurile cetățenilor”. Dacă dl Marga ar avea un simț, acela al dialogului, atunci ar răspunde acuzației mele că practică cu nonșalanță demagogia, oferindu-mi un șir lung de exemple de cum a practicat domnia sa ”transparența” la ICR și cum a ținut cont de vocea unor cetățeni (De ex. cetățeanul Drugus Liviu îl acuză pe cetățeanul Andrei Marga că practică ignobila procedură numită autoplagiere, iar intelectualul A.M., sensibil la detractorii culturofililor români ultrapatri(h)oți, va veni cu exemple și contraargumente logice și faptice). Sau, poate, din păcate pentru mine, marele intelectual român a plecat deja în Canada să-și preia postul de professor la Toronto, că tot începe acuși vacanța de vară…Probabil canadienii sunt înnebuniți să vadă un profesor de 67 de ani dat afară din ce în ce mai repede chiar de către cei care l-au numit…
Oricum, gura păcătosului adevăr grăiește, sau dacă tăcea și nu scria, Marga filosof rămânea. Dar așa…Neastâmpărul intelectual al filosofului fără sistem filosofic propriu (poate sintagma ”sincronizarea institutului” să fie miezul contribuțiilor sale novatoare la propășirea culturii române) îl determină pe marele conducător de oști culturale să-și devoaleze strategia sa ”novatoare”, ”revoluționară”. Iată ce plan managerial trăsnet (de fapt trăsnit…) în trei puncte a propus urmașul epigon al lui Lucian Blaga și al lui Camil Petrescu în postmodernitate: ”descentralizarea activităților, sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică și receptarea propunerilor alternative și a criticilor”. (Îmi închipui cu câtă satifacție va citi dl Marga aceste rânduri, convins fiind că această analiză critică se încadrează perfect în direcția a III-a a Planului managerial al ICR). Din lecturarea celor trei direcții de acțiune (numite de autor ”trei rezolvări”, ca și cum lansarea unui program managerial a și rezolvat problemele existente) eu deduc trei simptome/ tendințe ale personalității margiene (sper să intru definitiv în Istoria filosofiei române cu folosirea în premieră a adjectivului ”margian”…  ). Iată-le: 1. ”Descentralizarea activităților” este un eufemism pentru pornirea megalomanică a lui A.M. de a conduce un imperiu (în mod ”sincronizat”, desigur), respectiv de a dirija o sumă crescândă de instituții subordonate care să oferă mărire și vizibilitate celor mai național-liberali/ social-democrați oameni din cultura română din regiunile/ provinciile țării, dar care să asigure osannalizarea eternă (na, că iar am fost novator!…) a marelui om de cultură, conducătorul suprem al ICR ului. Întrebare: dacă descentralizarea înseamnă înființarea de noi structuri locale, de ce nu a propus dl Marga pe vremea când era un (slab) ministru de externe și înființarea de filiale ale ambasadelor României în provinciile statelor cu care are România reprezentanțe diplomatice? 2. ”Sprijinirea revistelor care întrețin dezbaterea publică” este un alt eufemism pentru canalizarea unor fonduri pentru sprijinirea revistelor prietene, național-liberale sau, in extremis, social-democrate. Ba mai mult, indivizi prieteni de la reviste nu prea prietene pot beneficia de ”sprijin” pentru intensificarea unor dezbateri publice. Pot sugera câteva teme interesante de dezbatere publică, ”sprijinite” financiar de ICR: ”Rolul dictatorului Traian Băsescu în distrugerea deplină și definitivă a culturii române”, ”Cum s-au infiltrat agenții imperialismului american în instituțiile culturale ale statului român”, ”Cum să fim vigilenți față de poluarea culturii române cu manelele venite din exteriorul sistemului solar”. Din păcate aceste teme nu vor putea fi abordate de revistele sprijinite de dl Marga, ci de revistele sprijinite de viitorul manager al ICR (posibil acad. Eugen Simion, că tot a trecut ICR ul la socialiști). Cât despre exemplele de reviste ce ar merita sprijinul ICR, exemple oferite de dl Marga, cred că o mai atentă examinare a componențelor redacțiilor sau a consiliilor de administrațe pot da câștig de cauză interpretării mele a ceea ce înseamnă ”sprijin pentru reviste care întrețin dezbaterea publică” înseamnă de fapt: hai să întărim coteria noastră partidică. Invit cititorii să reflecteze și singuri asupra numelor care sunt în colegiile redacționale ale revistelor amintite de dl Marga: ”Sfera Politicii”: Stelian Tănase, Dinu C. Giurăscu, Alexandru Radu; ”România literară” – nu am găsit nume care să facă politici liberal-socialiste (mai caut…); ”Apostrof” (apare la Cluj, în redacție fiind nume neprietene lui A.M.: Ovidiu Pecican, Ion Vartic, Ion Pop, dar poate este doar o includere a a cestei reviste pentru a mai mângâia pe creștet intelectuali clujeni care nu s-au lămurit încă cine este A.M.; ”Luceafărul” – cu adjunctul său de la ICR, Horia Gârbea, aflat în poziția de secretar general de redacție; ”Convorbiri literare” de la Iași condusă de decenii de Cassian Maria Spiridon (pozițiile sale aparent neutre au fost mereu de partea ”revoluționarilor” care au pregătit trecerea de la ceaușism la iliescianism); ”Economistul” (cu Teodor Brateș în poziție de Senior editor…); ”Contemporanul” condus de Nicolae Breban, ajutat de Aura Christi (ambii prezenți tot mai frecvent în paginile revistei ”Tribuna”), dar care are și membri comuni cu redacția de la ”Apostrof” ul clujean (Ștefan Borbely și Irina Patraș). Desigur, nu putea fi uitată revista ”Tribuna” (despre care A.M. s-a pronunțat în mod special, adică servil, umil, laudativ, libidinos, unsuros și scârbos, preamărindu-l pe avocatul manager ca pe un Mesia al noilor vremuri liberal-socialiste, așa cum am arătat mai sus). În fine, nu a fost uitat și revista ”Secolul XXI”, revistă a cărei conducere redacțională este un mister… (nici Mr. Google nu m-a putut ajuta să aflu) Cu alte cuvinte, un mănunchi de interese și prietenii urmau a fi irigate financiar de ICR ”pe baze de proiecte ale redacțiilor însele”, după precizările făcute de însuși A.M. în ”Trei rezolvări”.
Stoparea acestui șir de posibile dar foarte probabile ilegalități și malversațiuni s-a întâmplat pe 17 iunie 2013, prin decizia Senatului de a-i retrage sprijinul dlui Andrei Marga la conducerea ICR. O bilă albă pentru Victor Ponta, cel care pare a fi la originea inițiativei de demitere a celui care, se spune, a ”monitorizat” activitățile unor germani în România, lucru deloc plăcut nemților. În ziua în care V. Ponta se întorcea de la Berlin, unde s-a întâlnit cu Angela Merkel, am scris pe pagina de Comentarii a unui articol din ”Adevărul”: ”Germana este limba Europei, iar Germania este aliatul nostru (cel mai) natural în ecuația Est-Vest. Desigur, nemții nu pot uita că ”întoarcerea armelor” este o specialitate românească: De aceea, merită ca ei să investească în educație și în schimbarea mentalităților daco-romano-mioritico-carpatico-pontico… după care funcționează actualmente clasa politică românească. Iar noi nu putem decât să ne bucurăm de o asemenea investiție cu bataie lunga. Mentalitatea de la conducerea ICR sigur nu este pe placul nemților… Și atunci, ce mai asteaptă premierul după ce a fost, recent, la prima lectie de cultură și civilizație germană, la Berlin?” (Citeste mai mult: adev.ro/mogijq). (Am primit -2 voturi… A doua zi (17 iunie) Marga a fost demis/ a demisionat prin retragerea sprijinului Senatului. Evident, nu din cauza mea…  .
Parcă intuind iminenta sa demitere, A.M. a procedat la acordarea de sfaturi demișilor din funcții de conducere, respectiv sieși: ”Schimbările din funcție nu se aplaudă de cei schimbați. Tăierea scurgerilor nejustificate de bani, în folos privat, nu este aprobată de cei în cauză. Demontarea privilegiilor, se vede bine, răscolește cel puțin orgolii. Încetarea și limitarea mandatelor în exterior stârnește reacții unde nu te aștepți. Și altele și altele. Este normal să nu fie aplauze pentru toate acestea” (Andrei Marga, ”Trei rezolvări”, în: ”Tribuna”, 256, p. 26). Înțeleg că A.M. nu a aplaudat schimbarea sa… Având însă în vedere cele semnalate de mine mai sus (autoplagiat, ipocrizie cât încape în cele trei ”rezolvări” ale activității ICR ului, demagogie și dovezi de necunoaștere a limbii române, infatuare hiperorgolioasă, pupincurism public la adresa celor care merită critici etc. etc.) îmi permit să aplaud demiterea lui A.M. Recomand cu căldură următorului director al ICR să citească cu atenție aceste patru recenzii la articole semnate de fostul director al ICR… Dacă nu aș crede că aceste semnalări ale mele sunt/ pot fi utile, evident, nu aș mai scrie… Îmi permit să fiu de acord cu autorul A.M.. atunci când scrie, ca un fel de povață oferită urmașului său la ”tronul” ICR ului, în încheierea celor ”Trei rezolvări”: ”Nu văd de ce nu s-ar învăța că lipsa de informare, infatuarea amintită și împiedică și degradează orice discuție”. Dar, dincolo de sfaturile unora sau altora către viitorul director ICR sau către viitorul redactor șef al revistei clujene ”Tribuna”, îl las pe genialul Mihai Eminescu să deslușească ce va să însemne a fi director/ manager/ administrator într-o țară care se pregătește să iasă din feudalism, adică exact pentru faza istorică parcursă de România în aceste nefericite vremi: ”Administrația înlătură, prin puterea pe care i-o dă autoritatea statului, piedicile care se pun în dezvoltarea economică și intelectuală a unei țări. Această operă e foarte diversă. Ici piedica se prezintă sub forma lipsei de cultură și o școală bună ar înlătura-o; colo se prezintă sub forma unui rîu de munte care rupe poduri si strică drumurile; regularea în albie ar însemna înlăturarea ce se opune comunicației; dincolo piedica dezvoltării se arată sub forma decadenței morale; un preot bun și pătruns de datoria lui ar fi de trebuință. E o muncă zilnică și de secole aceasta, care încetează abia atunci cînd un popor a ajuns la o dezvoltare atît de înaltă încît să nu mai aibă nevoie de-o autoritate pronunțată a statului și să-și vadă în fiece punct de interesele lui.” (Mihai Eminescu, Pe cînd discutam…, „Timpul”, 21 februarie 1881).

Liviu Drugus 23 iunie 2013

Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus