liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Stefan Munteanu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 479. Marți 24 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 3


Motto 1:    ”Când ești celebru, ești citat; când nu, ești furat”  (Mariana Codruț)

Motto 2:    ”Poeții minori împrumută, poeții mari fură de-a dreptul” (T.S. Elliot)

Motto 3:     ”Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal este unul dintre ele” (J.-L. Henning)

Motto 4:   ”Dumnezeu însuși, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul și asemănarea sa” (Dumas)

Motto 5:    ”Istoria literaturii nu este decât inventarul reluărilor sale. Literatura nu trăiește decât din originalitatea plagiatelor sale” (J.-L. Henning)

Motto 6:    ”Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora și aparține tuturor” (Voltaire)

Motto 7:    ”Furtul unei idei ar trebui considerat o crimă în literatură” (Musset)

Motto 8:   ”A-ți recunoaște plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor” (William Burroughs)

Motto 9:  ”Jos originalitatea, eul servil și steril care pune sub zăvor ceea ce creează. Trăiască furtul, pur, nerușinat total. Nu suntem responsabili. Furați tot ce vă cade sub mână” (William Burroughs)

 

Orice realitate conceptuală (oximoroanele mă omoară!) poate fi mai bine înțeleasă dacă-i atingem puțin originea, locul nașterii cu alte cuvinte. Geneza și Botezul sunt și ele megieșe temporale, de unde și zicerea unui celebru cântec: ”Men gave names to all the animals, in the beginning, in the beginning!”. Furtul era, de la începuturi, un gen comun, dar diferențierea sa pe branșe de furi presupunea alegerea de cuvinte/ nume (bine) potrivite, ca să înțeleagă tot hoțul și tot furatul despre cine se vorbește în propoziție.

 

Plagiatorul Henning, autorul ”Apologiei...” ne deslușeșete etimologia și genealogia cuvântului care desemnează tagma furilor intelectuali (dar proști, devreme ce cineva i-a prins și ei sunt cunoscuți ca atare): ”La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire.  … termenul a fost aplicat metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv identificați cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care reușește să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adejectivul grecesc plagios – cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. … Pornind de la acest prim sens, latina a dat naștere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), și plagiarius… plagiatorul (în sensul actual al termenului)” (p. 23).

 

Furii/ hoții au întotdeauna o lene și o inteligență aparte. Inventivitatea lor este însă direcționată spre acoperirea furtului în loc să fie utilizată în producerea de ceva (relativ) ”nou”/ ”bun”. În Roma antică nu se instituise încă dreptul de proprietate intelectuală, astfel încât oricine citea ceva, putea transcrie și publica sub numele său. Pentru poetul Marțial reproducerea poeziilor sale sub alte nume nu era atât o ofensă morală, cât una financiară/ comercială. Marele plagiator Voltaire recunoștea: ”Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat” (p. 25).

 

Sar direct în secolul 17, când plagiarismul a devenit… ”știință”, o disciplină artistică menită să-i învețe pe cei fără talent să plagieze. Numitul Oudart Richesource dădea lecții de ”creative writing”, respectiv de … furat inteligent. Această ”artă” a fost numită ”plagiatorism” (Nu cumva ”plagiarism”?). ”Plagiatorismul … este arta pe care unii o întrebuințează cu multă îndemânare, de a deghiza tot felul de discursuri, compuse de ei sau sau ieșite de sub o pană străină, astfel încât autorul însuși să nu-și poată recunoaște propria lucrare, propriul său stil și fondul operei sale, arătând prin asta cât de bine a fost deghizat totul” (p. 51). Ca unul deja priceput în arta plagierii, J.-L. Henning explică (probabil și din proprie experiență) cum se procedează: ”Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos. Vom putea chiar dar nu obligatoriu, să ne cităm modelul, omagiind nivelul înalt al lucrărilor sale” (ibidem).

 

Acest modus operandi a fost deja însușit de plagiatori din România. Plagiatele lui Ștefan Munteanu de la Bacău și Traian Diaconescu de la Iași – ambii bolnavi de Eminescu – au fost depistate tocmai pentru că și-au ”citat” sursa, probabil și cu convingerea dublă că: a) oricum nimeni nu mai verifică/ compară textul articolului cu sursele citate și b) orice acuzație de plagiat va fi contracarată cu ”argumentul”: ”dar eu am citat domle!” Dar ”citarea” se reducea, de fapt, doar la includerea ”sursei” la Bibliografie, astfel că ideea de articol original era consolidată și cu aparența că ”are și aparat științific”. Cred că ar merita un studiu serios și bine documentat pe modul (specific) cum plagiază românii. Pot anticipa concluzia: inteligenții plagiază mai puțin, cu finețe și cu mult antrenament, în timp ce mai puțin inteligenții greșesc prin faptul că și-au desconsiderat cititorii și disponibilitatea lor de a citi cu atenție. Dar și contextul cultural-legislativ contează mult în conturarea acestui tablou cultural al plagiatorului român contemporan.       (va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 425. Joi 1 martie 2018. Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (6)


De Mărțișor s-ar fi cuvenit să vin și eu cu ceva suav, delicat, îmbucurător. Dar Marte este, la romani, Zeul războiului, iar lumea întreagă se află, tot mai evident, într-un război informațional fără precedent. Nu trece o zi (aparent de pace) în care să nu se trimită fake news uri (știri neadevărate), să nu se facă propagandă pentru X și împotriva lui Y, să se deruteze și mai mult populații întregi care se emoționează lăcrimos la ”știri” pentru sensibili. Cică FMI ul, prin șefa acestui fond, dna Lagarde, a ajuns la concluzia că bătrînii trebuie stîrpiți pentru raționalul motiv că ei doar consumă și nu (mai) produc. Unii chiar au crezut asta și s-au supărat deja pe (cinicul) Occident. Sancta simplicitas! Alții anunță, cu RIP urile de rigoare, că actorul Sylvester Stallone a plecat într-o lume mai bună (bine măcar că nu se precizează care). De fapt el tocmai își lansa cel mai recent film. Alte ”știri” vorbesc despre fantasticile realizări militare ale rușilor care au descoperit și produs arme cu o putere nimicitoare nemaiîntîlnită (și de care, desigur, decidenții și votanții ar trebui să țină cont, să se orienteze din timp adicătelea). Nu trece o zi și americanii anunță că ei vor face multe mini bombe nucleare care, din iubire de oameni și construcții, nu vor avea puteri atotdistrugătoare (ca macro bombele nucleare), ci vor fi clar și precis direcționate direct în capul unora care amenință pacea planetei. Ș.a.m.d.

Și totuși, (luna lui) Marte este și perioada din an în care Cupidon trimite (ca un dulce războinic ce este) săgeți muiate în miere și afrodisiace (deși zilele îndrăgostiților sunt serbate, americănește și românește, în februarie!). Eu, ca un veșnic îndrăgostit de idealurile justițiare, nu pot să nu pun și eu mâna pe tolba de săgeți antifraudă și să mai adaug un argument în favoarea sporirii onestității, a sincerității și corectitudinii în așa numita ”viață culturală” iașiotă (și nu numai).

Destinatarul săgeților din acest (sper, ultim) episod benefico-malefic este, aparent, tot (aproape) octogenarul Traian Diaconescu, dar prin criticarea faptelor sale ”culturale” sper ca mai multă lume să vadă cum roiesc muștele (de primăvară!) pe unele căciuli (prea mari pentru unele capete). Primul episod din acest miniserial dedicat unor nefăcute, prost făcute sau mai bine n-ar mai fi fost făcute a fost publicat chiar de Ziua îndrăgostiților (14 februarie) cu intenția (naivă, desigur) de a atrage atenția asupra unor aspecte discutabile de hermeneutică ideologică. Dar, pe parcursul analizei, a ieșit la iveală că, pe lângă impardonabile maltratări ale limbii române, autorul a comis un PLAGIAT evident, unul făcut în ”dulcele” stil al parțial putincioșilor care musai vor să clădească, mioritico-manolic, adică fălos și fără folos, CULTURA ROMÂNĂ.

Ipotezele mele au fost confirmate cu asupră de măsură: deși săgețile mele chiar au ajuns unde trebuie și chiar în cercuri tot mai largi, niciunul dintre personajele implicate – direct sau indirect, mult sau puțin – n-a făcut vreun gest (auto)reparatoriu sau explicativ referitor la micile și nevinovatele mele observații. Argumentez: pe acest blog au (mai) fost devoalate aspecte pe care le-am considerat incorecte (plagiatul, bată-l vina) și pe care le-am găsit în articole semnate de lume universitară cu pretenții: Bogdan Crețu, Ioan Holban (întîmplător, implicați și în proiectul Scriptor),  și alți universitari sau publiciști ieșeni, unii trecuți în lumea umbrelor, apoi  Ștefan Munteanu (din Bacău, tot eminescolog plagiator, ca și dl Traian Diaconescu  de la Iași), dar confirmarea acuzațiilor mele s-a făcut prin acord tacit (ca să nu zic mut). Acest concert de tacite acceptări ale criticilor mele este specific pentru clanul scriitorilor certați cu morala publică: dacă ei ar reacționa, probabil scandalul s-ar extinde, iar alții vor dori să vadă mai de aproape despre ce este vorba și atunci… tăcerea e de aur. Am amintit acest ”modus operandi” al veleitarilor și iubitorilor de arginți câștigați cu orice preț pentru că, vai!, povestea plagiatului lui T.D. este una mai vastă, mai dureroasă și mai greu vindecabilă decât a reieșit din episodul anterior al acestui Intermezzo. Veți vedea imediat de ce spun/ scriu asta.

Anticipez puțin și precizez că veneratul și mult prea lăudatul ”localism creator” promovat la Iași de Al. Dima (și practicat mai intens la Botoșani  și Iași) are, inevitabil, și destule părți/ consecințe neplăcute: stimularea veleitarismului, acceptarea mediocrității, mimarea obstinată și nedemnă a creativității neînțeleselor ”genii” locale care se autoprezintă, cu falsă modestie, drept modele de urmat… (vezi autopromovarea făcută de T.D. pe internet într-un videoclip intitulat ”Modele de urmat”). De aici și monstruoasele deformări ale gândirii eminesciene, împopoțonarea genialului poet cu inexistente contribuții doctrinare, ideologice sau teoretice, toate acestea probând sâcâitorul și neplăcutul complex de inferioritate pe care-l afișăm ostentativ ca pe un mare merit. Pe bună dreptate scria Alex Ștefănescu: ”S-­a ajuns la o filosofare grandilocventă pe tema eminescianismului” (în ”Eminescu, poem cu poem). Ciocli croncănitori se hrănesc insațiabil și imperturbabil din substanța lăsată posterității de Eminescu, contribuind, în numele ”localismului creator” la degradarea culturală a zonei în care publică fără rușine și fără niciun filtru din partea editorilor locali – ei înșiși contributori ”serioși” la scufundarea penibilă în ”localism plagiator”.

Reamintesc cititorilor că povestea de față a pornit de la un articolaș (despre Eminescu) din primul număr pe acest an al revistei ”Scriptor” care apare la Iași (cu precizarea editorilor că ”Revista Scriptor este proiect al Editurii Junimea și al Societății Culturale ”Junimea 90”, cu susținere de la Consiliul Local și Primăria Iași”). Articolul se numește ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” și este semnat de Traian Diaconescu, dar este de fapt o copie-rezumat-surogat a(l) articolului lui Dumitru VeleaFabula lui Menenius Agrippa și amara ei ironie” (Tribuna, febr. 2016) (pentru a citi articolele amintite aici vezi episoadele anterioare ale acestui miniserial, respectiv episoadele zilnice publicate în perioada 14 – 18 februarie). Între timp, navigînd eu liniștit pe apele infinite ale internetului, aflu despre o publicație cu un titlu care atrage: ”Studii eminescologice”. Primul gând care mi-a apărut în momentul în care am început să răsfoiesc colecția acestei publicații anuale a fost: oare îi voi găsi și pe amatorii de plagiate pe aici? Nu mică mi-a fost mirarea să citesc un ”studiu eminescologic” semnat de … nimeni altul decît același Traian Diaconescu, eminescologul care a publicat și în ”Scriptor”. Titlul articolului din ”Studii eminescologice” este ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa”. Aaa, ce lipsă de inspirație! Să scrii două articole diferite și să le publici sub același titlu! Verific conținutul celor două articole apărute unul în 2017 în ”Studii eminescologice” și celălalt în ”Scriptor” (ian-febr. 2018). Perfect identice. Deci, autoplagiat în toată regula, cu eventuale consecințe financiare în cazul în care articolul a fost publicat și plătit de două ori. Foarte probabil, eminescologii care îngrijesc rubrica ”Eminesciana” în cadrul revistei ”Scriptor” nu citesc ”Studii eminescologice”, o revistă care se editează la Botoșani și se publică la Cluj. Altfel nu se explică cum poți publica un articol deja publicat (e ca și cum ai mînca ceva deja mîncat). Dar, și reciproca e valabilă: nici cei de la ”Studii eminescologice” nu citesc ”Scriptor”; altfel ar fi obligați să reclame plagiatul și să ceară daune interese. Și mai curios lucru: păgubitul (Dumitru Velea, cel cu onoarea nereperată) nu a reacționat sub nicio formă, ca și cum și el ar fi vinovat de ceva. Mai știi?… Bref, se scrie mult, se publică și mai mult, dar de citit se citește puțin spre deloc…

Interesant mod de a sublinia ideea unității culturale a românilor. Așadar, un ieșean (născut oltean) fură un articol al unui scriitor din Petroșani, îl publică (ușor malformat) mai întîi într-o revistă construită la Botoșani și publicată la Cluj, apoi îl republică identic și la Iași. Asta da frăție întru hoție! Nu este deloc întîmplătoare insistența mea asupra acestor fapte: plagierea unui autor este un furt, iar autoplagierea unui articol furat este, desigur, alt furt (de imagine, de timp, de bani etc.). Adică, zic eu, recomandabil ar fi fost ca cei de la ”Sudii eminescologice” să sesizeze primii plagiatul. Nefăcînd-o, cei de la ”Scriptor” ar fi trebuit să fie un filtru și mai puternic. N-a fost (să fie)! Pe când publicarea aceluiași articol chiar în ”Tribuna” de la Cluj? (ca să se închidă cercul).

Cred că este firesc să nu las cititorul să se chinuie să caute/ găsească amintitele publicații care conțin articole plagiate. Adaug, așadar, azi o altă revistă care a publicat un articol plagiat: revista ”Studii eminescologice”. Iată (auto)descrierea acestei reviste: ”Studii eminescologice” apare o dată pe an şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul  Internaţional „Eminescu: Carte–Cultură–Civilizaţie”, manifestare organizată anual de Bibliotecia Judeţeană „Mihai Eminescu” Botoşani (director prof. CorneliaViziteu) în colaborare cu Catedra de Literatură Comparată de la Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi., Ed CLUSIUM, 2017, Director: Corina Mărgineanu –Taşcu (tel: 0264 596940). edituraclusium@gmail.com. Iată și descrierea (inclusiv adresa de internet a) articolului cu pricina: http://www.bcu-iasi.ro/docs/studii-eminescologice-nr19.pdf Traian Diaconescu, Tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa, în: Studii eminescologice, Volumul 19/ 2017. Pp. 39-43, Coordonatori: Viorica S. CONSTANTINESCU, Cornelia VIZITEU, Lucia CIFOR, Livia IACOB.  De reținut că revista ”Scriptor” a umblat totuși la articol, suprimând trimiterea completă la citatul din Marx. Iată așadar, și completarea bibliografică a cărei lipsă am criticat-o într-un episod anterior: Karl MarxCapitalul. Critica economiei politice, vol. I, trad. C. Agoutin, Suceava, 2009, pp.  328-383. Deci, la acest capitol (al corectitudinii citării unui autor) Botoșaniul și Clujul sunt, peste Iași. Despre Petroșani și Cluj am scris în episoade anterioare că sunt peste Iași. Mirarea cea mare este că nimeni dintre autorii și îngrijitorii de reviste amintiți în acest miniserial nu se vor simți lezați de faptul că li s-a reproșat că au publicat articole plagiate. De ce? C-așai în tenis!

Sper să fiu bine înțeles: nu sunt un detractor al lui Eminescu și nici al eminescologilor; sunt un detractor al plagiatorilor, mimilor culturali și insațiabililor veleitari de a umfla cantitatea de cultură aflată pe capul bietului locuitor român.

Propunere de reglementare legislativă: prima condiție a acceptării unui text (articol, studiu, carte) spre publicare trebuie să fie ”Declarația de non(auto)plagiere”. Printre sancțiunile posibile în caz de constatare a faptului că articolul a mai fost publicat de autor în altă parte (autoplagiere) sau că este preluarea puțin modificată a articolului unui alt autor (plagiere) ar putea fi: a) includerea autorilor plagiatori într-un registru național al plagiatorilor (există unul făcut de un clujean; se numește Asociația GRAUR și are adresa http://www.plagiate.ro/ ); b) în cazul în care redacția este sesizată despre infracțiunea numită plagiat să fie obligată să publice într-un număr următor explicații și să prezinte scuze autorilor reali; c) obligația autorului care a plagiat de a restitui banii încasați ca folos necuvenit și eventual plata unor daune interese persoanelor lezate; d) instituirea obligației fiecărei redacții/ edituri de a preciza ca, în cazul în care articolul a mai fost publicat în altă parte, să se precizeze locul și data publicării, plus acordul editorului anterior de a republica acel articol (eventual cu mulțumiri). O inițiativă legislativă mai clară, mai elaborată și mai aspră se impune. Juriștii ar trebui să fie mai expliciți în privința definirii dreptului de proprietate intelectuală și a consecințelor ce trebuie suportate de încălcătorii acestui drept fundamental.

În cazul în care, vreun cititor curios, vreun stipendiator public furios sau vreun alt antiplagiator curajos ar dori să atragă în mod clar, direct și fără putință de eschivare atenția promotorilor plagiatului pe meleaguri ieșene (iașiote, în acest caz) ofer numerele de telefon la care ar putea verifica afirmațiile mele din acest miniserial: Revista ”Tribuna”: 0264/ 591498, redactia@revistatribuna.ro ; Revista ”Scriptor”; tel 0232/ 410 427 revistascriptor@gmail.com     Revista ”Studii eminescologice” (Editura Clusium): 0264/ 596940; Biblioteca Județeană Botoșani: 0231/ 514686, Director: 0231/ 513334. De reținut că toate acestea trăiesc din bani publici (inclusiv Editura Clusium care nu publică gratuit Studii eminescologice)! Totodată, cei care vor suna ar avea și ocazia de a se implica în stoparea acestui flagel anticultural (în treacăt fie spus, plagiatori ieșeni criticați pentru (auto)plagiat au promovat ierarhic fără probleme, s-au implicat în obținerea de fonduri pentru reviste care promovează plagiatul și se insinuează ca fiind crema culturii ieșene contemporane).

 

(Sper că acest miniserial despre plagiate nu va mai continua)

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Stefan Munteanu – un model de scremere intelectuală văzută ca act de voinţă înalt spiritualizată


Articol scris de Liviu Drugus in decembrie 2006 si publicat pe pagina web: http://www.liviudrugus.ro

Mica publicitate: „Şmeker de Bacău, caut faimă şi recunoaştere. Aducătorului, faină recompensă.” 

 De unde oare dorinţa intensă (şi imensă) a neputinciosului de a putea, a infertilului de a (pro)crea, a pietrei de baltă de a străluci şi a analfabetului de a deveni parte a elitei scriitoriceşti? Oricât de criticabil aş fi, oricât de multă supărare aş produce, continui să cred că resorturile acestor porniri au cauze genetice şi educaţionale deopotrivă. Grafomania este gestul irepresibil de a scrie, de a exterioriza propria gândire, fiind, în ultimă instanţă, un început (uneori, patologic) de comunicare cu lumea largă, lume avidă de dialog continuu. Gravitatea greşelii grafomanului diminuează dacă o comparăm însă cu orgoliul de a mima excelenţa sau măcar competenţa. Acest handicap genetic (grafomania) este micuţ faţă de egolatrie, păcatul considerat de creştini ca fiind printre cele mai grave. Egolatrul grafoman cuplat cu un haiduc informaţional certificat printr-o diplomă de filosofie (nu de filosof!) defineşte/ descrie un posibil impostor. Ce fel de impostor? E vorba cumva de acel profesor de filosofie care a absolvit liceul după ce a trecut prin universitatea muncitorească? Posibil da, dar eu fac acum trimitere la un alt practicant al deghizării, respectiv la un fost caporal (sergent sau plutonier) care poartă acum haine de profesor universitar. Fiind deghizat, cu alte cuvinte lucrând sub acoperire, profesorul îşi pune (ig)nobila sa semnătură sub texte copiate/ furate de prin cărţi. De ce? Tocmai pentru a nu-şi devoala principala sa caracteristică: incapacitatea de a formula ceva nou, de a avea măcar o opinie, de a combate un punct de vedere cu argumente etc. Publicând mult – la noi, cantitatea încă bate calitatea –  dincolo de beneficiile aduse de lungirea listei cu articole şi studii (originale, nu?), domnia sa probează că este şi un român adevărat. Un român suta la sută. Adică un iubitor de Eminescu, de păşuni mioritice, de construcţii manolice şi de furăciuni şmekere. În treacăt fie spus, Eminescu fiind universal, clamarea românismului eminescian apare ca un subtil atac la universalitatea gânditorului şi poetului moldovean. Dacă sunteţi în pană de imaginaţie, vă sugerez să desenaţi mental un becalian căruia tocmai i-a plecat filosoful de serviciu, fiind, deci, în pană acută de idei… Personajul la care mă refer este un (proto)tip deja cunoscut mediului scriitoricesc băcăuan. Publică oriunde găseşte o disponibilitate la umplerea paginilor cu titluri pompoase şi conţinuturi absconse, destinate a fi (re)cunoscute doar de alţi consumatori de filosofie  sau preocupaţi de cunoaştere în general. „Tehnica” furăciunii este pe cât de simplă, pe atât de naivă şi perversă. Se citeşte o carte, se preiau ideile autorului/ autorilor şi se prezintă potenţialului lector de sinteze un ghiveci ideatic cu aparenţă de creaţie originală. Am mai semnalat folosirea acestui procedeu în numărul din iunie a revistei Ateneu. Concluzia era că în proporţie de cca 95% „articolul original” semnat SM era compus din citate puse cap la cap, contribuţia marelui exeget reducându-se la o concluzie fadă şi lipsită de obiect. După umila mea părere, un asemenea material nu numai că nu ajută la ceva, ci lasă deschisă portiţa şi a altor „scriitori” de gen copy – paste. Care ar fi finalitatea unor asemenea articole, pretins originale? Cred că aceasta este doar una iluzorie, umflând artificial lista de publicaţii „ştiinţifice” ale unui pretins autor. Păcat de timpul pierdut cu încropirea articolului, apoi de cel consumat cu tehnoredactarea şi nu în cele din urmă, de timpul pierdut de cititorul aflat în căutare de opinii, de idei noi… Deşărtăciune, cumplită deşărtăciune… Fără a-mi face din „vânarea” şi dezvăluirea dedesubturilor unor făcături „ştiinţifice” un ideal de atins, consider că oferirea de asemenea exemple amatorilor de furăciuni intelectuale poate fi de ajutor… Plagiatul se descoperă întotdeauna, fie şi după ani sau decenii, iar efemera glorie a fraudulosului copiator de texte se transformă, inevitabil, în amărăciune. Un asemenea model profesoral va fi, din păcate, repede preluat de studenţi şi practicat pe scară largă, pentru ca apoi să ne mirăm cu toţii că nu mai apar condeie tinere care să (mai) aibă ceva de spus…Voi reda în cele ce urmează un exemplu de plagiat neruşinat, o compilaţie de pasaje preluate de la mai mulţi autori (dar din aceeaşi carte) în fruntea cărora tronează semnătura proprie a profesorului SM. Pe cine păcăleşte oare plagiatorul de profesie? În primul rând pe el însuşi, iluzionându-se în posturile de scriitor, cercetător, profesor, comunicator, formator de opinie etc. Păcăleala de sine nu miroase a bine…. În al doilea rând, păcăleşte personalul de la publicaţia care îi găzduieşte „opera”, personal care trăieşte şi el iluzia că are un colaborator „de marcă”. Cu siguranţă, dacă furăciunea era sesizată, articolul nu avea cum să apară… Sub raport financiar-juridic, banii (nu mulţi…) încasaţi pe asemenea articole se încadrează la „primirea de foloase necuvenite”, iar sub raport juridico-penal  fapta se supune Legii drepturilor de autor. Cel puţin trei autori pot pretinde daune interese ca urmare a necitării numelor lor în articolul la care voi face imediat referire. Sub raport moral-profesional, probabil că profesorul SM propovăduieşte virtutea, cinstea, corectitudinea etc., dar el este în gravă culpă deontologică faţă de instituţia unde lucrează. Şi toate astea pentru ce? Pentru a raporta (fals) cât mai multe articole şi studii, pentru a pretinde la respectul colegilor şi al studenţilor, pentru a mima o serie de calităţi inexistente…Articolul în cauză este intitulat „Două orientări în cercetare”, este semnat Ştefan Munteanu şi a fost publicat la rubrica „Quo vadis?” în „Ziarul de Bacău” din data de 19 decembrie 2006. Deşi este compilat în proporţie de peste 90% NICI UN CITAT nu apare în articol, orice cititor fiind convins că se află în faţa unui articol original, ba chiar a unei savante analize a unor paradigme de mare circulaţie şi interes (epistemologia genetică a lui Jean Piaget şi gramatica generaţională/ generativă a lui Noam Chomsky). Voi pune în oglindă paragrafe din textul articolului şi pasajele corespunzătoare de unde au fost preluate (respectiv din cartea „Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky” publicată în 1988 la Editura Politică din Bucureşti, în prestigioasa colecţie „Idei contemporane”). Fapta profesorului SM are şi circumstanţe agravante, prin încercarea de a „acoperi” mizeria publicistică făcând trimitere la această lucrare, dar … numai cu titlu informativ, pentru a se apăra, eventual, de acuzaţia de plagiat. Sancta simplicitas! Modus operandi al infractorului este unul plin de emfază, de superioritate şi de atotcunoscător. Nefăcând nici o trimitere la niciuna dintre informaţiile din articol rezultă clar că acestea apar ca fiind rodul investigaţiilor sale savante, eventual chiar a prezenţei sale – discrete şi modeste  – la dezbaterile ştiinţifice ale vremii… 

Ştefan Munteanu „În urmă cu peste trei decenii, mai exact în perioada 10 -13 octombrie 1975, s-a desfăşurat o dezbatere organizată de „Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului” din Paris, între psihologul francez Jean Piaget (1896 – 1980), creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.”  

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Lucrarea cu care face acum cunoştinţă cititorul român reprezintă o deosebit de interesantă dezbatere, organizată la Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului între Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.  

p. 21 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „De la 10 până în 13 octombrie 1975, participanţii la această dezbatere s-au reunit la Abbaye de Royaunont, în jurul lui Jean Piaget şi Noam Chomsky.

 

Ştefan Munteanu: „La dezbatere au mai participat, pe lângă colaboratorii direcţi ai celor doi gânditori, un număr însemnat de savanţi din domeniile biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „…pe lângă adepţi şi colaboratori direcţi ai celor doi protagonişti, la dezbatere a participat un număr însemnat de personalităţi creatoare din domeniul biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

 

Ştefan Munteanu: „Tema dezbaterii a fost relaţia dintre înnăscut şi construit (învăţat) în gândire şi limbaj, respectiv relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman.”

p. 14: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Palierul esenţial îl reprezintă relaţia dintre înnăscut şi construit sau învăţat în gândire şi limbaj, care trimite, apoi, la relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman…”

 

Ştefan Munteanu: „În perioada pregătitoare, pentru a fi identificate aspectele esenţiale ale viitoarei dezbateri participanţii care-şi anunţaseră prezenţa au primit două texte programatice. Unul al lui Jean Piaget, intitulat „Psihogeneza cunoştinţelor şi semnificaţia sa epistemologică” şi altul, ca răspuns, al lui Noam Chomsky, intitulat „Structurile cognitive şi dezvoltarea lor”.

p. 24 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: Piaget a propus să se scrie, în vederea colocviului, un scurt text programatic de „invitare” („Psihogeneza cunoştinşelor şi semnificaţia sa epistemologică”). Chomsky i-a răspuns, trimiţându-i Structurile cognitive şi dezvoltarea lor. Distribuite participanţilor, cele două texte au ajutat la identificarea de la bun început a aspectelor esenţiale ale viitoarei dezbateri”.

 

Ştefan Munteanu: „Trebuie spus că lucrarea este mai mult decât consemnarea unei dezbateri”.

p. 22 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „Cartea a avut ca bază de pornire transcrierea dezbaterii, precum şi două texte preliminare scrise în vederea colocviului şi care au circulat la participanţi. Totuşi, aşa cum se prezintă acum, volumul este, să sperăm, mai mult decât o dare de seamă”.

Ştefan Munteanu: „Deloc întâmplător, cartea are ca „motto” o reflecţie a lui Jaques Monod (1910 – 1976), extrasă dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, unde se spune: „Punându-mi vasta întrebare: [ce face ca omul să fie om?], constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”

p. 57: „Punându-mi vasta întrebare: ce face ca omul să fie om?, constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”Jaques Monod, extras dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, în „De homine”, Rivista dell’Istituto de filosofia, Roma, nr. 53-56, sept. 1975, p. 131.

Ştefan Munteanu: „Chiar şi numai din această atenţionare rezultă, fără dubii, că lucrarea, chiar dacă pleacă de la psihologie şi lingvistică, este de mare importanţă pentru filosofia cunoaşterii ştiinţifice, ba chiar şi pentru ontologie”

p. 9: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Confruntarea teoretică a avut, aşadar, ca fundal psihologia şi lingvistica….”p. 13: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Fundalul ontologico-epistemologic al acestei dezbateri….”

Ştefan Munteanu: „Este adevărat că Piaget şi Chomsky abordează probleme de psihologie recentă, însă o fac în prelungirea unor importante tradiţii ale filosofiei clasice. Cercetările lor psihologice şi lingvistice îşi trag seva tocmai din gândirea greacă, prin intermediul eforturilor din filosofia modernă ale unor mari gânditori, precum Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniţ (sic! Nota LD), Locke, Rousseau şi Kant.

p. 44 Howard Gardner, Maturizarea cunoaşterii, Cuvânt înainte: „Piaget şi Chomsky pot fi studiaţi în cadrul unei tradiţii psihologice care îşi are rădăcinile într-un trecut recent, dar cu mult mai important este faptul că sunt moştenitorii unei venerabile tradiţii de filosofie clasică. Trăgându-şi seva din gândirea greco-romană, dar mai cu seamă din filosofia post-renascentistă, preocupările amîndorura pot fi văzute ca eforturi contemporane de a pune, a preciza şi a da răspunsuri unor probleme ce au preocupat filosofi ca Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniz, Locke, Rousseau şi Kant”.

Ştefan Munteanu: „De partea cealaltă, Chomsky, exponentul unei orientări mai noi, a adoptat o atitudine mai fermă în apărarea rigorilor cunoaşterii ştiinţifice. Refuzînd speculaţiile şi exprimătrile metaforice, el a continuat să susţină că încă de la naştere creierul omenesc este înzestrat cu capacitatea de a realuza structuri lingvistice complexe. Mai mult, consideră că maturizarea creierului se produce la fel ca n cazul altor organe precum inima ori ficatul; că aşa cum inima nu  învaţă să pulseze, nici creierul nu învaţă să construiască structuri lingvistice. Aceasta înseamnă că ideea piagetiană de dezvoltare şi de construcţie a creierului nu are sens.”

p. 15-16: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Delimitându-se de această manieră de a trata problemele, Chomsky susţine că a optat pentru o interpretare riguros ştiinţifică şi productivă, care nu acceptă metafore în locul explicaţiilor şi care nu se aventureayă spre speculaţii fără fundament verificat.   …el consideră că creierul omenesc se maturizează la fel cu alte organe, cum este inima şi ficatul, şi că prin urmare, ideea de dezvoltare şi de construcţie, cînd este vorba de limbaj, nu are sens.”

 

Am reprodus comparativ, până acum, cca 75% din textului lui SM. Dacă cineva ţine să se convingă, va descoperi că şi restul articolului „său” (?) este preluat din textele celor trei autori citaţi până acum: Călina Mare, Massimo Piatelli-Palamarini şi Howard Gardner. Cel puţin acestor trei autori SM le este dator cu scuze publice. Mai mult, SM îi este dator Ziarului de Bacău cu suma încasată pe articol, iar comunităţii academice căreia (încă) îi aparţine îi este dator cu explicaţii şi penalizări pentru prejudiciul de imagine produs.  

Articolul „Două orientări în cercetare” semnat de SM ar părea – ce ironie! –  să sugereze că, într-adevăr, există două orientări în cercetare: una, promovată de cercetătorii oneşti, cunoscători ai meseriei, dedicaţi cunoaşterii şi o alta, promovată de SM şi de alţii ca el, care trăiesc pe seama primei orientări. Cu alte cuvinte, există, şi în cercetare, furnici şi greieri, regine şi trântori, îngeri şi demoni.  

Studierea paradigmelor susţinute de Piaget şi Chomsky sugerează o temă de cercetare ce poate fi nu doar interesantă, ci şi utilă. Ar trebui studiat dacă hoţia la unii profesori este condiţionată genetic sau educaţional. Iar rezultatele ar trebui să ne ajute să decodăm mecanismele care împing oamenii cu pregătire slabă la plagiat, la mimarea efortului de cercetare şi la pretenţia de a fi stimaţi şi răsplătiţi ca şi cum hoţia ar fi o virtute şi nu un viciu. 

Liviu Drugus, Bacau, decembrie 2006

liviusdrugus@yahoo.com

http://www.liviudrugus.ro