liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Orhei

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 445. Miercuri 21 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (167).


Marți 6 septembrie 1966. Dimineața ne-am sculat la 8. Am mers la Serioja (tanti Zenovia). (Mîncat, băut). Tata s-a bărbierit pentru prima dată cu o mașină electrică. Pe la 11 ne-am pornit cu toții în oraș. Am mers cu troleibuzul pînă aproape de centru (la clădirea Sovietelor = Sfaturilor). Luat și răscolit un magazin întreg. S-a cumpărat: o căciulă (4 ruble), un ceas pentru mama (21 ruble), un inel-verighetă, o valiză (4 ruble), curele de ceas, sîrnice (chibrituri), curele (patru bucăți), ciorapi (întîlnit cu Vica), vederi din Chișinău, solnecnîi (solnițe?), aparate de ras (22 ruble buc.), aparat foto Smena 6 (13 ruble), o serie de lămpi radio, clești pentru vie, cărți de joc, bilete de loterie, 100 buc lame Niva, trei aparate de ras clasice de 63 kapici bucata. Am băut cvas.

Spre seară (după 16) ne-am întors ”acasă”. Iar mîncat și băut. Am plecat pe la 5-6 cu un taxi (Volga) și într-o oră am ajuns la Mașcăuți. Eu eram încă cald și vorbeam în dodii. Seara ne-am culcat, iar, tîrziu. A fost o seară de spus bancuri și Liolea, Valeri, Iulia au spus puține bancuri, dar bune (cu Pușkin, Lermontov)

Miercuri 7 septembrie 1966. Dimineața am rămas iar singur acasă. N-am mîncat. Mama cu tata s-au dus iar la dentist. Am umblat la difuzor și în loc să pun difuzurul în priza de difuzor l-am pus în priza de curent. S-a ars siguranța la difuzor. Pe la 11 mama a făcut o salată de vinete. Pe la 15 a venit și tanti Nina. S-a mîncat iar pe îndopate. Apoi am plecat cu toții pe jos pînă la marginea satului, lîngă o carieră de piatră. Ne-am suit într-o mașină care căra cochileți. Am stat în spate și m-a scuturat bine. Mi-a fost rău și chiar am amețit. Drumul ne-a costat o rublă pînă la Brănești la carieră. Aici am așteptat mai bine de o oră. Ne pică o ”Pobeda” și ”davai Orhei”, apoi direcția Kuizovka cu 140 km pe oră. (L.D.: așa se grafia atunci numele satului natal al tatălui meu. După 1989 se numește ca înainte: Cuizăuca).  Am ajuns la teotea Alexandra, vară dreaptă cu tata (o femeie corpolentă care a spus că are de toate și nu-i lipsește nimic). Pe unul dintre băieți îl cheamă Mircea Gagiu (născut în 1949). A terminat 10 clase, dar n-a reușit la Agronomie. Stat la masă. Cinstit zdravăn. A venit și teotea Marusia, soră cu Alexandra și vară cu tata. A venit și Dominte, un prieten din copilărie al tatei. Am mers apoi la baba Gafica – soră cu dedușca (bunicul) și cu gheghea (nenea) Mihail. Am mers apoi la teotea Marusia, soră cu tata (căsătorită Blănaru). Are cinci copii și este ”haziaikă” (gospodină/ casnică). A plîns mereu. O fire tare duiosă. Către tata: ”Oooo, frățiorul mieu!…”. Nu după mult timp a venit Mircea Gagiu și ne-a luat la kino (cinematograf). Kino-ul era într-o sală mică (fosta casă a popii din sat). Biserica este închisă și aici și în mai multe sate. Am văzut filmul ”Hokeistî” (”Hocheiștii” prod Mosfilm). Am stat, la film, lîngă o fată…. Mircea mi-a tradus ceea ce nu înțelegeam. Am ieșit la ora 23 și am mers la tanti Marusia, vara tatei.

Azi dimineață, Vitea a fost la Otak și ne-a anunțat vizita. Am mers pe la teotea Alexandra – ne-am luat rămas bun și am pornit pe jos, încet-încet, tuspatru spre Otac. Am ajuns la Otac la sora tatei Ecaterina (Katiușa). Soțul ei, Ilușa – tractorist – dormea. Imediat – la masă. S-a băut Moskovskaia și  vin și s-a dat drumul la ”radiolă” (patefon cu plăci). Au pus să cînte Valurile Dunării (Dunaiskie Volina”) și mi-a plăcut mult. Mi-am mai cunoscut doi verișori: unul în clasa I-a (Vlad) și o verișoară (Nadia) – pionieră în clasa IV-a. Chestia cu Vitea: toți o făceau pe grozavii cu bietul prost beat. Marusia s-a plîns de viața ei: ”Ehei, nu-i Fedia aici să-i tragă o uciganie tîmpitului”. Am pornit-o pe jos spre Izvoare. Șura, învățătoarea blondă cu muzică românească a plecat acasă la Mircea. Am schimbat curelele la ceas. Mi-am pus una cu busolă de o rublă + o insignă sportivă (Spartachiada). Teotea Alexandra ne-a făcut podarcă (cadou) o chestie electrică de încălzit apa (nu știa că nu avem curent electric în sat). Ne-am spălat pe picioare, am mai stat de povești pînă la miezul npții.

Joi 8 septembrie 1966.  Ne-am sculat la 8. Am mers la Marusea, dar nu era acasă. Am mers apoi pe un deal și am cules ceva poamă. Apoi am mers la baba Gafica: ne-a dat două sticluțe cu odikolon (apă de colonie/ parfum). Ne-a cîntat cîntece despre Moldova. Ne-a povestit din anii deportării familiei noastre în Altai și Siberia. (o situație oarecum asemănătoare cu cea a tatei, adică a fost rupt de familie). Am plîns și eu. Baba Gafica ne-a dat, la despărțire un țol (covoraș), o fotografie veche să facem o dublură. Vroia să-mi dea un dar ca amintire și nu știa și nu avea ce. A vrut să ne dea sandalele din piciore. Noi: Nuuuu! Am mîncat poamă pe drum. Autobuzul gol ne aștepta. Ne-am suit cu toții în afară de Vanea și am plecat la Orhei. Dedușca (bunicul) către șofer: ”da moldovinești nu știi”? Șoferul s-a tulburat, dar n-a vrut să vorbeăscă decît rusește. ”Svinița!” (porc) l-a caracterizat dedușca. Am coborît la Orhei și am cumpărat un fel de bilet de loterie (25 kopeici) și am cîștigat o carte de 14 kopeici (i-am lăsat-o lui Valeri și Liolia). Tanti Nina a plecat să cumpere un cîntăraș (eu am plecat pînă ”mai încolo”, adică am fugit și eu în piață). I-am cumpărat tatei o culegere de probleme de fizică și mie manuale de engleză pentru clasa 9-a și a 10-a. Vederi n-am găsit. M-am întîlnit în piață cu tanti Nina: s-a pornit imediat să-mi caute vederi. I-a cumpărat mamei un cîntăraș de 4 ruble care cîntărește pînă la 5kg (cică numai românii cumpără din astea). Am luat un taxi. Era același șofer care ne-a dus la Cuizăuca (Lupașcu). Ne-am luat rămas bun de la dedușca, Marusea, Katiușa și Iliușa. Toți am promis că ne vom scrie. Tanti Nina mi-a cumpărat vederi cu Kremlinul și o carte cu fotografii despre Moscova. Întors înapoi am ieșit cu Valeriu prin sat să căutăm ”pleoncă” (film pentru aparatul de fotografiat), valvă pentru bicicletă și alte nimicuri. Am mers la ” selimag” (magazin sătesc) dar n-am găsit ce căutam. Ne-am întîlnit cu Nelic (gorodskoi/ orășean). Am mai umblat prin sat și am ajuns acasă abia pe la 16. Am stat în casă. S-a tăiat un curcan și o găină și s-a făcut multă mîncare. Spre seară am mers la un fotograf să căutăm ”pleoncă”. N-are.  Ajunși acasă am primit ordin de plecare la Ivan Vasilici. Ne-am întîlnit la poartă cu Karaevici și cu Leotîv. Pentru că era destul de departe am mers tot un galop. Valeriu nu prea rezista la fugăreală. Acasă la Ivan Vasilici erau doar fetițele gemene (Vera și Liuba). Ivan Vasilici era plecat. Nadejda Nicolaevna (soția lui Ivan Vasilici) vine la noi acasă. Ne-am întors tot în galop. Pe drum ne-am întîlnit cu Sveta și Galea (au transmis o invitație pentru Nelic la o ”iminină” = ziua numelui/ onomastică). Am mers cu Valeri la el. L-am lăsat pe el să intre și eu am așteptat la poartă. Apoi ne-am întors iar la club unde ne-am întîlnit cu doi colegi de-ai lui Valeri:  mustăciosul și Serioja. S-a vorbit despre ”iminimă”. Am fost socotit și eu în rîndul invitaților. ”Da, dacă nu plec”. Eram îmbrăcat doar în bluză, am transpirat și am răcit.

Nadejda Nikolaevna era deja sosită acasă. N-a durat mult și am primit un nou ordin: să merg cu Liolia la RODOM (Casa de nașteri) după soția lui Karaevici care ne-a așteptat. Am venit înapoi în grabă, am mîncat puțin și pe la 23 m-am culcat. Musafirii au rămas să se ospăteze și să se distreze.

Vineri 9 septembrie 1966. Ziua poporului frate bulgar. Dimineața m-am trezit o dată la 5. Răcit tare. Sculat la 9. Iar masă bogată. N-am pus nimic în gură. A vedit și dedușka (bunicul) cu snoavele și cu vorba lui plăcută și înțeleaptă. Iar plînsete și cîntece. Luat ultimele pahare, în picioare. Eva i-a dat mamei o broșă de o rublă 80k și o perdea de la geam. În sfîrșit, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi și icnete în glas, toate sincere. În butcă s-au suit mama și Marusia, iar eu, tata, Vanea, dedușca, Ilușa, Marusea și Nina am pornit pe jos spre Pogribeni. Dedușca, la cei 75 de ani ai săi e tare zdravăn și merge vîrtos. Îmi place foarte mult. Am vorbit cu toții tot drumul. Ne-a prins ploaia. Am mers printr-o pădure. Cele trei surori (Nina, Katiușa și Marusia au cîntat mereu. Ilușa, tata și eu am zobovit un pic și am consumat o ploscă de vin și am halit un pui. Ne-a ajuns din urmă un tractor cu remorcă. Am mers cu toții pînă la Izvoare (deși mama nu ar mai fi vrut). Am ajuns acasă la Eva. Dedu (bunicul) nu era acasă: plecase la Cuizovka/ Cuizăuca după noi. Vania a adus 9 litri de vin de masă, înfundat. Am stat la masă, dar n-am mai băut, n-am mai mîncat. Am stat tîrziu pînă la 23. M-am culcat înaintea la toți.

Sîmbătă 10 septembrie 1966. Singur acasă (la Mașcăuți). Valeri și Liolia au mers la școală, mama și tata au plecat la pus dinți, pe la 11. A venit Ionel (soțul tantei Nina), apoi au venit și tata cu mama cu gura plină de dinți falși, îmbrăcați sau de metal. Evident, n-au mîncat. La amiază am jucat durac cu Liolia, Valeri. (Ionel și tata au pierdut de toate dățile). Ionel s-a cinstit bine. Eu am stat de povești cu Liolia. După amiază am fost cu Valeri la cules poamă (șasla). De fapt am furat de la un lot al kolhozului, departe de sat. Tata a fost foarte împotriva acestui fapt. Dedușca a plecat primul de la Mașcăuți. A lăcrimat. Am luat valiza de la Izvoare (cărți de joc, două coșuri de pernă lui Marusia și lui Katiușa). Am revenit la Mașcăuți spre seară. Am fost cu Valeri la baie. Seara – concert de muzică ușoară și populară + un balet românesc transmise de televiziunea din Sofia. Tata s-a culcat primul, apoi mama, apoi Valeri, pe urmă Nina, și la urmă am rămas eu cu Liolia. Ei nu știu de ”servus”, ci de ”privet” (salut) și ”salam aleikum” (la revedere). Am rîs spunînd în loc de ”salam aleikum” – ”cîrnaț aleikum”. La miezul nopții a venit și Ionel, beat criță. Ne-am culcat la miez de noapte.

Duminică 11 septembrie 1966. (L.D. Începînd cu această zi au reapărut în Jurnal însemnările mele zilnice, mai detaliate, mai clare și mai complete). Dimineața m-am sculat mai devreme, ca de obicei în ultimele zile. Azi am fost cu toții acasă. Pînă la amiază am mai stat de vorbă, am jucat durac și am aranjat valizele pentru plecare. Liolia speră ca eu să nu plec chiar azi și poate tot voi veni la ”iminima” colegei lui Valeri. Le-am mai povestit și eu multe întîmplări de pe la noi la școală. Înainte de a termina cu împachetatul, tanti Nina mi-a dăruit două cravate noi-nouțe, cu elastic, dar frumoase. La ora două a venit Nadejda Nikolaevna și i-a dăruit mamei două odecoloane (colonii) în cutie (de 4 ruble) și un buchet frumos de flori. După cîte am observat ne apreciază foarte mult. La ora 15  am plecat cu toții la autobuz, nu înainte însă de prînzi și a cinsti cîteva pahare. La autobuz am mai zăbovit un pic. Mi-am luat rămas bun de la Valeri și Liolia și m-am urcat în autobuz. De aici am dat mîna și cu Nadejda Nikolaevna care mi-a urat succes la școală. Liolia mi-a spus ca, atunci cînd ajungem la Chișinău, să-i dau adresa mea lui mamă-sa (adică tantei Nina) pentru a i-o da lui Sveta care, cică, vrea să corespondeze cu mine. Bucuros! La despărțire, Liolia a lăcrimat. La difuzor se transmitea o frumoasă muzică populară românească. Minunat! (L.D. Simt nevoia să precizez că în marea majoritate a stațiilor de autobuz, în piețe, gări și alte locuri aglomerate erau montate difuzoare care transmiteau emisiunile postului central de radio. Așa era și la Dornești și la Mașcăuți. Dar nu țin minte să fi avut difuzor în Grămești). În sfîrșit, am plecat! Un timp am mers în picioare pînă ce niște cetățeni s-au arătat a fi amabili cu noi cei din România și ne-au cedat locurile lor. Ziua însorită și muzica de la radioul șoferului mă făceau să mă simt fericit. Nu simțeam însă nici supărare și nici bucurie pentru că plec.

La Chișinău am oprit la capătul uliței (L.D. ulița = strada) Krutaia și am mers pînă la nr 20. Gheghea/ dedea/ nenea Ionel luase deja un litru de votcă, dar nu se îmbătase, numai cît îi era greu să meargă mai repede și avea o poftă grozavă de a vorbi și a povesti. În sfîrșit, am ajuns acasă la gheghea/ Dedea/ nenea Mișa. Aici n-am stat mult deoarece tata a aflat că unul dintre prietenii lui din copilărie și școală se află în Chișinău, nu departe. Așa că am luat-o pe jos pînă la dînsul. Numele colegului: Vasile Duca (are un ochi de sticlă, soție ruscă, două fetițe – una la grădiniță și alta la școală în clasa a II-a sau a III-a). A povestit multe cu tata. Mi-a plăcut de el pentru că era foarte înțelegător. Nu insista mult. După cca. o oră  am plecat cu toții la stația de autobuz. Eram destul de mulți (eu, mama, tata, Nina, Mișa, Vasile Duca cu soția și fetițele). După ce am așteptat cam jumătate de oră în stație și autobuzele nu mai veneau, am luat-o pe jos. Vasile i-a dat tatei doi litri de vin și un sfert de spirt de 96 de grade. Am ajuns la gheghea/ dedea/ nenea Mișa. De aici tata a luat o serie de cărți de matematică procurate pentru el de Ioachim Druguș. Mama a luat 6 furculițe și trei cuțite cu mîner alb de la Zenovia și o zakrîtcă (aparat de strîns capacele pe borcane) + 50 de capace de tablă de la Fedosia. Am stat și la masă, dar numai cu mare greu am luat vreo 6 pahare de vin; altceva nimic. Am mai vorbit cu frații mai mari ai lui Ioachim și mi-au plăcut. Înainte de a ne despărți și a pleca spre gară, am făcut schimb de adrese cu Ioachim. Eugeniei (Jenia) i-am dat adresa lui Lili Buhaianu din Grămești pentru a purta corespondență cu ea. Ne-am luat rămas bun de la toți ai casei. La poartă unul dintre frații lui Ioachim s-a postat la poartă cu o carafă cu vin și nu ne-a lăsat să plecăm pînă n-am mai luat fiecare cîte un pahar de vin. În sfîrșit, am plecat la stația de troleibuz de unde am plecat direct la gară. Aici tata a scos bilete pînă la Ungheni. Tanti Nina i-a mai dat tatei vreo 5 ruble, să aibă pe drum. În gara de la Chișinău mi-am cumpărat un ”Morning Star” și un carnețel pentru adrese. Tanti Nina mi-a cumpărat un foarfece de unghii (”să-l ai la internat”).

La aprox ora 21 am avut tren. Am mers cu trenul Moscova-București-Sofia. Controlul biletelor s-a făcut înainte de a urca în tren. Despărțirea a fost dureroasă și impresionantă. Tanti Nina a plîns, chiar și gheghea Mișa a alergat mult după tren. Rămași singuri în tren am cugetat asupra călătoriei noastre și apoi am început a ne gîndi la ce vom găsi pe-acasă. La 23 am ajuns în gara Ungheni. Am intrat într-o sală așteptînd verificarea bagajelor. Pînă una alta mi-am mai ușurat buzunarele de capici (copeici). Mi-am luat un termometru de cameră (50k) și tata a cumpărat două sticluțe cu soluție pentru recăpătarea culorii inițiale a părului. Nu erau mulți cetățeni care treceau frontierea. Am dat pașapoartele la viză, am completat foile pentru conținutul din valiză și ne-am prezentat la vameșii sovietici. Nici nu ne-au deschis măcar valizele și ne-au trecut în altă cameră rămînînd să așteptăm un timp pînă la venirea trenului. La miezul nopții am trecut în camera de așteptare. Aici ne-am plictisit binișor. Cînd ne-am urcat în tren ne-au controlat grănicerii biletele. În tot vagonul eram numai cinci persoane plus conductorul care era foarte amabil la vorbă. Am găsit un compartiment liber. Trenul era românesc. Am făcut în tren Declarația vamal valutară.

Luni 12 septembrie 1966.  În declarație am trecut mai important aparatul de ras și cel de fotografiat. Ne așteptam ca să ne facă controlul vamal la Nicolina. A sosit însă unul de la vamă și ne-a controlat declarațiile. Pentru unul dintre cel două aparate vama este 60 de lei. Ne-au restituit și banii reținuți: 1040 lei. La Nicolina am avut iar încurcătură cu mersul orelor (Între Moscova și București este o oră diferență). La 1.05 (ora României) am luat un motor care ne-a dus la Iași. Aici am stat în sala de așteptare de clasa I-a pînă la 5 cînd a venit trenul de Timișoara, care ne-a dus la Suceava. Aici tata a rămas pentru a schimba buletinele. Eu cu mama am luat bilete de tren pînă la Dornești și la 9 am plecat. Eu am vrut să merg la Rădăuți să mă înscriu la Liceu, dar mama nu m-a lăsat. Am stat în Dornești jumătate de oră să așteptăm autobuzul, dar ni s-a ivit o ocazie (un camion) și-am mers pînă acasă, în poartă. Bunița ne-a întîmpinat bucuroasă. Totul era în regulă acasă. Bunița a fost bolnavă, dar acum e bine și în casă toate erau la locul lor. Bunița a adus de la București un ”omuleț” (minuscul, de cca 3 cm) căruia îi pui un fel de țigară în gură, o aprinzi și ”el” fumeaă scoțînd rotocoale de fum. Interesant lucru. Ne-a întîmpinat și tanti Lucreția cu copiii.

La 12 a ajuns și tata de la Suceava, cu autobuzul. Pînă seara ne-am descărcat amintirile și am repartizat fiecare lucru la locul lui.

Eu am început să-mi adun de prin casă lucrurile ce-mi trebuie la internat. Anul ăsta voi lua cu mine valiza nouă dăruită de tanti Nina. Am început a-mi aranja într-însa diferite fleacuri. Seara am făcut o baie. Continui să tușesc grozav; seara cînd mă culc simt că mă înăbuș și asud. Bunița mi-a făcut un sirop din coajă de ceapă, dar în zadar.  Mîncînd mai rar și regulat încep să-mi recapăt pofta de mîncare. Seara ne-am culcat la 23.

Marți 13 septembrie 1966. Ziua pompierilor din RSR. Zi frumoasă și caldă. Dimineața tata s-a dus prin sat să mai împartă salariile și să vadă ce-i cu școala. Eu am cules o găleată de pere apoi am rămas în casă. Mi-am pregătit toată lenjeria, mama mi-a pregătit perna și pătura, pantalonii de la uniformă și altele (mi-a lungit mînecile de la haina de uniformă).

După masă am cules tot timpul pere împreună cu tata din părul de la deal și le-am așezat (cîte au încăput) pe ziare în bucătărioara de la deal. Apoi a cules tata vreo 6 coșărci din părul din față și-am așezat perele în dormitor, pe ziare. Am socotit, cu ajutorul cîntărașului de la tanti Nina, că am cules azi cca 200 – 300 kg de pere. Tata are de gînd să le vîndă și să mai scoată un ban. În total mi-a dat 525 de lei pentru plecarea mea la Rădăuți, la liceu.

Seara a fost tanti Zîna și m-a anunțat că, mîine, merge la Rădăuți șoferul Apalaghiei cu camionul și că n-are rost să mă mai scol la cursă (și-așa nu mă ia). Seara mi-am pregătit valiza și m-am culcat pe la 22.

(L.D. Aici se încheie ultima vacanță de vară din viața mea de licean prostuț. Urmează să transcriu ultima vacanță de iarnă (dec. 1966 – ian. 1967) și ultima vacanță de primăvară (21 martie 1967 – 28 martie 1967). În fine, așa cum am promis, voi încheia cu cel de-al treilea trimestru (și ultimul!) din viața de elev, trimestru care a început la 29 martie 1967).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 444. Marți 20 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (166).


30 august 1966 – 10 septembrie 1966.  La plecare. Bunița nu mai vine. O răvășeală groaznică. Lista de treburi de făcut: grăunțe orătănii.  De îmbrăcat. Valiza portocalie. Un litru de vin cu tanti. Ploaie. Cursa la poartă. Tica. Natalița c-un țigan: n-am vorbit, n-am trecut prin Grănicești. Bezrodnîi – bancurist și mare fumător. Tata – două țigări. Eu tare tăcut. La vreo zce km de Suceava – pană de motor. Ne-am suit în cursa de Tg. Neamț și am ajuns la 15.00 în oraș. M-am întîlnit pe stradă cu Gălănița. Salutat. Ajuns în Suceava. Plouă. O șosea surpată. Am urcat pe jos prin ploaie pînă-n centru cu tot cu bagaje. Ne-am adăpostit la Agenția de voiaj. Luat bilete pînă la Iași. Tata s-a dus pînă la Miliție pentru o rectificare: data expirării vizei era greșită. Serviciul suspendat. Pînă la 16 am mai căscat gura prin magazine. S-a mai cumpărat: un calendăraș, o flanea pentru mine foarte frumoasă și una pentru tata, silon, nailon, pînză, pantofi de damă. Ploaie. Purtat valiza prin ploaie. Spre seară – mama s-a dus la coafor. Noi am căutat rom. La gară m-am întîlnit cu Canta M și cu Rîșcă. Am găsit rom la 2 litri și la ¾.. Doi litri – sticlă spartă – reclamații. Aiurea. Așteptat pe mama apoi plecat la gară pe ploaie, prin glod. Am așteptat trenul. Am găsit greu compartimentul. O bătrînă povestește…; o fată ”cultă” (….). Ajuns la Iași pe la 23. Luat taxi de la Gara mare la Nicolina: 12 lei.

Ne-au luat pașapoartele. Al meu e cu bucluc. Am completat o serie de formulare. Am mers la vamă. Al meu nu merge. S-a telefonat. A vămuit mai întîi cetățenii sovietici. Ne-am plimbat, am stat în picioare. Nedormiți, obosiți, scîrbiți. Sosit trenul la ora 3. Suit fără bilet. În compartiment: doi basarabeni, noi trei români și doi bulgari. Cum la voi? Cum la noi. Limbaj internațional. Ochelari. Colhoznici. Control 300 = 10 lei. Controlul pașapoartelor. Doi milițieni + grăniceri foarte tineri. La granița de la Ungheni – fără control: ”Treci!”. În gara Ungheni schimabat numai cîte 83 lei = 10 ruble. 11.00 la Nicolina. Automatele de prețuri. Schimbat ceasul mamei. La 9 am luat ”muncitorescul” pînă la Chișinău. Mîncat. Tren lung, vagon cu scaune multe, înalte. Un vagon are cam 30-40 metri. Întrebat una alta. Vorbit cu cetățenii. Control bilete. I-a dat la un profesor mai puțin. Împarte cu controlorul. Ajuns la Chișinău în gară pe la ora 2-3. Mers la centrul de taximetre. Șofer rus. Tata își amintește cuvinte din limba rusă: ”Do Orheia v țentrom gorode”. Semi rublei (7 ruble).  Ne-am suit. Mers în centrul Chișinăului – luat benzină. Trenul ne-a costat 4 ruble + 7 pînă la Orhei = 11 ruble. La Orhei – stop. Tîrg. Frig. Întîlnit cu cîteva rude și cunoscuți de-ai tatei din Cuizăuca. Am plecat cu un taxi care a cerut preț dublu (cu încă un cetățean). Am ajuns la Pogribleni apoi la Izvoare. Glod. Am mers pe jos pînă la Poștă. Bătrînii (bunicii mei din partea tatei) erau acasă. Ne-am îmbrățișat cu toții îndelung. Au curs multe lacrimi. Multe întrebări și povestiri emoționante. Gazdele: teotea Eva, sora tatei (L.D.: teotea = tanti) și soțul Vanea ne-au invitat să mîncăm cu toții. Cuvintele rusește se amestecau cu cele românești: boliniță (spital), parahod (vapor), samaliot (avion), leotcik (aviator), zaiavlenie (cerere), pasport (pașaport). Dă-l în sfîntu mă-sii! Copiii Evei: Silvia, Șura, Ionel. Dedușka (bunicul) m-a învățat să joc durak (popa-prostu). Am mîncat poamă (struguri), nuci. Vania ne-a arătat butoaiele. Vania a lucrat în Kitai (China) și Mongolia. Băut mult Moskovskii de 40 de grade, vin roșu. Cine bea mai mult e maladeț (brava). Culcat tîrziu.

Un moldovean cu neamuri în România. Am fost la Orhei. Ne-am întîlnit cu toții. O insignă (znaciok) de octombrel (înainte de pionier erau octombrei). Învățămîntul începe aici la 1 septembrie. O lună se face practică agricolă (la noi două săptămîni). Tot una-i. Am lăsat toate lucrurile la Izvoare.

Pe 31 august (miercuri) seara am ajuns la Mașcăuți. Acasă era numai Iulia – fata din casă. Ne-au pus la masă. Televizor, difuzor, radio. Spre seară a venit vărul meu Valeriu Popușoi, elev în clasa X-a și Leolia, clasa IX-a. Valeri este născut pe 5 ianuarie 1950. Stat la masă, mîncat, băut, stat pînă tîrziu. Stiloașul roșu cumpărat de mine de la Siret i l-am făcut cadou tantei Nina (sora tatei, mama Lioliei și a lui Valeriu, verii mei), iar eu am primit un frumos stilou alb de la Valeri. Am revenit acasă (la Izvoare) și ne-am culcat. O tuse groaznică mă înăbușea și mă gîndeam la moarte, fără regret. Adormit cu greu. Dimineața – nimic. Sănătos.

A treia zi, la 12 am plecat cu toții spre Orhei. Vania, Eva și mama s-au suit într-o butcă (brișcă, caleașcă) iar eu cu tata în căruța bolniței (spitalului). Am mers pînă la Pogribeni de unde am luat autobuzul spre Orhei. Aici ne așteptau tanti Nina și soțul ei Ionel. În autobuz erau fete multe care plecau la școală. Ei fac doar 10 clase din care 8 obligatorii. La Orhei am mers la Miliție să ne pună viza pe pașapoarte. Mama, Eva și Nina au intrat la coafor. Tata a rezolvat cu pașapoartele: avem voie să stăm pînă pe data de 14 septembrie. Ne-am plimbat prin orașul Orhei (L.D.: Unul dintre frații bunicului meu a fost prefect al orașului Orhei în perioada interbelică, un bun motiv pentru deportarea în Siberia a întregii familii Druguș: doar 20 de ani deportare… Bunicul a fost primarul satului Cuizăuca, iar în casa lui este și azi sediul kolhozului din sat). Am băut o pivo (bere) de producție orheiană. Ne-am plimbat mult prin piață. La copeici ei spun kapici.

Joi 1 septembrie 1966. Copiii au mers la școală, părinții au mers la servicii (bez Nina, adică fără Nina). Noi am stat acasă, am jucat durac, iar după masă am stat cu toții împreună. Eu cu Valeri (din Mașcăuți) ne-am urcat pe un deal de piatră numit Orheii Vechi (L.D.: vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Orheiul_Vechi și https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/orheiul-vechi-muzeul-de-sub-cerul-liber-al-moldovei . De sus totul părea foarte pitoresc. Satul Mașcăuți se vedea ca-n palmă. Dar se vedeau încă urmele luptelor din război. Jos curgea rîul Răut. Am mers prin tot satul: magazine, bolniță, punct medical, baie comunală, kolhozul 1 Mai, Dom kulturî (Casa de cultură) cu o sală foarte mare. Am ajuns și la Selskii Soviet (Sfatul popular sătesc/ comunal). Ne-am întîlnit cu predsitateli kolhoza (președintele kolhozului – CAP ului). Am scris 27 de vederi în țară la profesori, colegi, neamuri, prieteni. Pentru toate am plătit echivalentul a 10 lei pe care mi i-a dat tanti Nina. Valeri mi-a făcut cunoștință cu Svetlana (colegă de clasă cu Liolia). Acasă la tanti Nina au venit în ospeție doctorul cu soția. Am jucat durac. Eu cu Valeri și cu Nina am mers în sat (pe dealurile kolhozului, cum zicea tanti Nina) să adunăm poamă. Cînd am ajuns acasă oaspeții plecau. Au spus ”La revideri” în loc de ”La revedere”. Eu am zis ”Dosvidania” și s-au bucurat (mi-a făcut din ochi). Soția doctorului este învățătoare/ profesoară. M-a invitat să vin să asist la o lecție de-a ei. Seara Ivan Vasilici a povestit că a fost prin România. Știa de Bulă. I-a plăcut foarte mult ce a vizitat. A spus că arhitectura diferă mult față de aici. Crede că satul rus e mai ridicat: au canalizare, drumuri asfaltate, dar 90% din drumuri sînt proaste și prea înguste. Seara a rulat în sat filmul românesc ”La patru pași de infinit”. Toți s-au dus la I.V. Noi trei am mîncat, am văzut un film (la televizor). Liolia a tradus. Ne-am culcat la 23. Ceilalți au venit pe la 3 dimineața.

Vineri 2 septembrie 1966. M-am sculat la 11. Eram singur singurel în toată casa (din Mașcăuți). M-a servit Iulia. Am început să-mi mai însemn cîte ceva. Vine Liolea cu o colega. ”Hai la școală” (mama vorbise cu profesoara de limba rusă Nadejada Konstantinovna că voi veni la o lecție de-a ei). Dar eu am mers cu Valeri la etaj la o oră de Chimie. O profesoară între două vîrste care făcuse liceul în România. Mi-am cerut voie să asist. Cum la voi? Mi-a făcut o impresie foarte bună. Predă foarte bine. I-a atras atenția unui elev: ”Vezi, Dodu, știi cum ai trecut clasa”. Au făcut repetare. După oră – tot chimia, jos la parter, la Liolea. M-am întîlnit cu profesoara de limba rusă, dar n-am mai stat la ora ei. Am venit acasă. Pe la 12 mama și tata au venit de la dentist cu dinți și măsele scoase și lucrate. Luni merg la pus dinți noi. Nou pentru mine: a iubi = a-ți plăcea. Unii iubesc strugurii, alții iubesc natura sau băutura. Am văzut filmul-operă Evgheni Oneghin. Mama mi-a spălat cămașa și ciorapii. Am luat o cămașă de-a lui Valeri (cam strîmtă pentru mine). Am cumpărat o curea nouă grozavă, cum îmi place mie, de 95 de kapici, din piele. (L.D. O mai am și acum…). Seara am mers la film. Pentru că operator era Valeri, n-am plătit. Am stat lîngă Svetlana (Sveta) care mi-a tradus și mi-a explicat foarte frumos. Probabil este o fată care învață bine și citește mult. Are un vocabular foarte bogat. Îmi place de ea. Ne era sete, nu era apă prin preajmă. Eu cu Valeri am mers dincolo de club și am adus apă. Seara am mers cu Valeri după pîine la o ”haziaikă” (gospodină) din sat. Avea și ea în vizită neamuri din România. Cum am ajuns, ne-a invitat înăuntru. Era ziua fetei ei. Valeri i-a dat un cadou și o felicitare (frumos obicei, cu atît mai mult cu cît este la sat…).

Seara ne-am culcat tîrziu.

Sîmbătă 3 septembrie 1966. Ne-am sculat tîrziu. Am rămas cu mama și cu tata acasă. Citit, durac, plictisit. Mama a făcut mîncare. După masă mama mi-a călcat cămașa. Eu cu Valeri am umflat mingea de volei și am plecat la stadion. Am jucat fotbal. Am tras la poartă, cu rîndul. Am cîștigat cu 7-5. Vovka: Maladeț, Liviu!. De la stadion am plecat la Dom Kulturî. Am făcut cunoștință cu Tolea – un prieten de-al lui Valeriu. A vizitat Bucureștiul și l-a caracterizat ”grozav de frumos”. A mai spus că Leningradul e mai frumos decît Moscova. A spus că învățămîntul e mai bun în România. Mi-a dat o clemă-insignă ca amintire. Seara am văzut filmul ”Cei trei mușchetari” dublat în limba rusă. S-a rîs la fel ca la Grămești. Filmul a avut două serii și s-a terminat la miezul nopții. Acasă Ivan Vasilici– doctor împreună cu frumoasa sa soție Nadejda Feodorovna – foarte cultă (s-a vorbit în limba rusă despre film). Ne-am culcat la ora 1.

Duminică 4 septembrie 1966. Ne-am sculat la 12. Toată ziua am stat acasă: durac, șeptică, trombon, Sveta, Liolia, Valeri. Spre după amiază ne propusesem să mergem să vedem biserica turcească dar Valeri n-a mai găsit o bicicletă. Am jucat fotbal cu Valeri. A fost dentistul pe aici. Sfatul lui: ”Nado uciti ruskii iazîk” (”Trebuie să înveți limba rusă”). Alte cuvinte rusești mereu folosite: vseo = gata!, spravka = adeverință, spasiba = mulțumesc. Am luat masa cu toții. Azi a fost o zi caldă. Am văzut un film pe care nu l-am înțeles. M-am culcat la 23 după ce am citit din manualul ”Geografia țărilor de peste hotare” (cu grafie kirilikă). Am aflat de aici că Viet Nam înseamnă ”Țară sudică”, iar Hanoi înseamnă ”în mijlocul rîului”. Liolea și Sveta mi-au arătat un album cu artiști străini (români!) și sovietici. De asemenea, în album am văzut vederi din România. Sveta corespondează cu români.

Luni 5 septembrie 1966. Trezirea și scularea la ora 9. N-am mîncat dimineață. Tata și cu mama erau la dentist. Rămas singur, mi-am mai completat Însemnările. La 10.20 au venit Liolea cu Sveta și m-au invitat să merg la ora de limba rusă la clasa lor (a IX-a). Sala de clasă era la podvali (subsol). Bănci puține, elevi puțini. Profesoară: Nadejda Ivanovna. Tema lecției ”Despre viața lui Pușkin” – foarte pe larg, cu multe materiale, o lecție bine documentată. Tot timpul s-a vorbit numai în limba rusă. La urmă m-a întrebat și pe mine: ”Panimaeși?” (Înțelegi?). Eu: ”Puțin”. Sveta și Liolea erau cele mai bune eleve din clasă. Eu eram ”aceala cu păru negru”. Am revenit acasă dar era încuiat. Afară s-a înseninat. Valeri mi-a arătat cum se fac gardurile de plasă din sîrmă împletită. Mama și tata au venit de la dentist cu o altă serie de dinți scoși și încă mai au de scos. Dentistul este armean și nu prea știe românește: Știe doar: ”închide ochii”, ”cască gura”, ”așă”, ”stuchești!”, ”sî cii sănătos!”, ”bunadzîua”, ”buna sara” și … ”salam aleikum”. Iulia: ”a spus teotea Nina ca la jumate la 1 să fiț la aftobus”. Ne-am pregătit, dar cînd să ieșim pe poartă, ”Nazad!” (”Înapoi!”). Mergem la ora 3! Ne-a întors din drum, am jucat durac pasionant. Mama și tata s-au culcat, iar eu am păzit casa. La ora 3 eram la ”aftobus” (autobuz). Tanti Nina a plătit biletele (mereu). Am trecut Nistrul pe șoseaua București – Poltava – Dubăsari și pînă la autobază.  Tanti Nina a cumpărat bomboane, șocolate. Ne-am întors cu autobuzul de Dubăsari – Chișinău (am vrut să luăm un taxi dar nu erau). Pînă la Chișinău autobuzul s-a golit și am mers doar noi patru în tot autobuzul.  De la autogara din Chișinău –unde ne-a lăsat autobuuzul – am suit cu toții coasta unui delușor și-am ieșit într-o stație de autobuze. Ne-am suit și am ajuns pe strada Krutaia nr 20. Am intrat în ogradă. Aici ne aștepta nenea (ghiaghia) Mișa (Mihai Druguș) și soția lui, tanti Zenovia. (Nenea Mișa, 75 ani, era un om foarte puternic, vînjos chiar. (L.D.: El avea doi copii: Eugenia (Jenia) și Ioachim – elev în clasa X-a, născut în 7 noiembrie 1949 )  De dimineață nu mîncasem nimic, așa că am acceptat bucuroși invitația la masă. Ne-am învățat cu ritualurile locului: ”ia din masă și pune-n gură” = mîncați, vă rog!. Stacanul (Sto kani = o sută de grame) era mereu umplut cu votcă. Ioachim este elev în clasa a X-a. A luat mereu locul I la concursuri de limba engleză. În toamnă va pleca la Moscova să studieze fizica. (L.D.: În realitate, a studiat matematica, a absolvit cu Medalia de aur a Universității Lomonosov din Moscova și și-a dat doctoratul în logică matematică. Actualmente specialist în programare și informatician de înaltă clasă.).  Face antrenament la lupte. Am mers cu el prin Chișinău și am vizitat orașul din viteză. Ne-am întrecut la fugă. Inevitabila întrebare: Cum la voi? Discuții despre cum s-a stricat ”limba moldovenească”. Am discutat despre Revoluția culturală din China. Am citit amîndoi texte în engleză. El are un accent mai bun, citește cursiv (face engleza din clasa I-a!). Am vorbit despre muzica ușoară românească și despre ce discuri (plăci) avem. Am mîncat afară. Era acolo un tehnician radio care mi-a vorbit despre postul de Radio ”Luceafărul”. Ne-am culcat la nenea Mișa.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Nicolae Dabija ma determina sa scriu despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul sau ”Tema pentru acasă”


Despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija

Liviu Drugus

http://www.liviudrugus.ro

Nota Liviu Drugus: O mai buna lecturare a acestei recenzii poate fi facuta la adresa: http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=48zmoHlshVc=&tabid=67&language=en-US. Folosirea paginarii si a notelor de subsol a generat dificultati de citire in noul format. Sau, cu alte cuvinte, acesta este nivelul meu de cunoastere intr-ale editarii informatizate… Adaug aici si o adresa de internet cu informatii despre recenta  activitate (iulie 2012) politica a lui Nicolae Dabija, urmat de interesante comentarii ale unor cititori din Basarabia: http://voceabasarabiei.net/stiri/presa-romaneasca/23122-nicolae-dabija-a-semnat-pentru-declanarea-loviturii-de-stat-din-romania.html

 

Motivaţia demersului analitic

Această analiză a romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, ediţia doua, 2010, are drept prim scop satisfacerea curiozităţii mele deconstructive aplicată la o carte aparte (cel puţin prin câteva date exterioare acesteia). Este primul roman al unui poet. Este primul roman al unui jurnalist de mare notorietate. Este opera unui cunoscut ideolog militant al românismului şi al unionismului moldo-român. Curiozitatea mea a fost amplificată şi de calitatea mea de coleg de breaslă jurnalistică, timp de şase ani, la Chişinău (1990 – 1995) cu Nicolae Dabija, dar tocmai aceasta îmi creează riscuri suplimentare, riscuri ce vor fi evidenţiate pe parcursul acestei prezentări.
Un alt scop, la fel de important, dacă nu chiar mai important, al implicării mele în discuţia pe o carte considerată de unii „demnă de Premiul Nobel” (Nota de subsol 1: Românii au obsesia Premiului Nobel, ca o expresie a extremismului care îi caracterizează, adesea: totul sau nimic! Dar, cum „totul” se obţine foarte greu, visul de a fi „cel mai…” rămâne mereu un vis. Interesantă observaţia Ioanei Pârvulescu pe această temă: „…am lucrat, la începutul anilor 90, la o editură care publica ‚în regie proprie’ (autorul îşi plătea singur opera), soseau tot felul de inşi care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc.” (Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 214), iar de alţii drept o scriitură tezistă, eventual produsă la ordin, sau măcar la o cerere expresă a unor instituţii, aşadar angajarea mea în acest război al laudelor, al evaluărilor corecte şi al denigrărilor provine şi din dorinţa mea de a „retrăi” (Nota de subsol 2:  Cuvântul „a retrăi” are în Basarabia o conotaţie aparte faţă de ceea ce se înţelege prin acest cuvânt dincoace de Prut. „Retrăirea” basarabeană este o emoţie intensă, o supărare chiar, o reamintire chinuitoare a unor neplăcute trăiri anterioare) o serie de imagini transmise mie de o mare parte a familiei tatălui meu care a cunoscut în mod direct şi dramatic lagărele de muncă sovietice din pădurile siberiene timp de aproape două decenii (1940 – 1958). Descrierile din taigaua siberiană din carte coincid masiv cu ceea ce ştiam din anii 60, atunci când am „citit” – de la bunicul meu (Nota de subsol 3: Bunicul meu, Alexei Druguş, a fost primarul comunei Cuizăuca, raionul Orhei, sat în care şi-a petrecut copilăria tatăl meu, Grigore Druguş, în timp ce un frate al bunicului meu a fost prefect de Orhei. Mai poate apărea drept o curiozitate faptul că am acceptat cu bucurie „deportarea” mea pentru aproape şase ani la Chişinău? (deşi începutul a fost la un ziar orheian, o bună găselniţă a manipulatorilor postdecembrişti pentru a-mi amplifica dorinţa mea de a lucra ca ziarist, visul neîmplinit al tinereţii mele). Ataşarea de ritmurile trepidante ale Chişinăului (în contrast cu evidenta lentoare ieşeană) a fost benevolă şi suportabilă, încât ordinul administraţiei Iliescu de a fi readus în ţară, în decembrie 1995, a fost greu acceptat, iar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu, abia după primele devoalări referitoare la adevărurile din decembrie 1989.) – pagini întregi din romanul Tema pentru acasă. Poate de aici şi dorinţa şi speranţa mea de a citi un roman verist, autenticist şi cu un respect mai mare faţă de adevărul general cunoscut. Intersant pentru cititorii acestei analize poate fi melanjul de expectaţii specific moderniste (verism, autenticitate etc.) în timp ce modul de analiză este unul postmodernist. Oricum, deconstruirea unui roman poate fi la fel de dureroasă ca deconstruirea de către un chirurg a unui corp omenesc: invazivă, neplăcută, uneori dureroasă, uneori dăunătoare sănătăţii şi chiar imaginii deconstructorului, alteori fatală pacientului… Asumarea unui demers critic postmodern faţă de o scriere făcută în cheie clasică, modernă comportă şi ea multe riscuri. Astfel, postmodernul din mine căuta în roman ironia, (dar am găsit mult descriptivism plat), melanj ideatic, (dar am găsit tezism îndârjit şi liniar), rupturi de ritm (dar am gasit destul de multă monotonie)… O a treia motivaţie a alocării de timp pentru scrierea şi comunicarea gândurilor mele referitoare la o carte de literatură o constituie şi faptul că Nicolae Dabija mi-a oferit, la Bacău, un exemplar de carte, iar gestul trebuie recompensat: nu cu laude fără rost, ci cu gânduri critice menite să ajute la dialog şi la creşteri calitative în viitor… Dimensiunea acestei (cvasi)analize nu este compatibilă cu publicarea în format print de către vreo publicaţie sau alta (deşi dacă doreşte are libertatea să o facă) aşa că nu-mi rămâne decât speranţa că persoanele amintite aici să afle despre culorile în care au fost zugrăvite doar deschizînd acest website.

Aspecte editoriale

Orice carte este editată, evident, de un editor, în cazul de faţă de Editura Princeps Edit din Iaşi. Proprietar de editura: Daniel Corbu, Redactor de carte: Daniel Corbu. Critic de carte (vezi Coperta IV): Daniel Corbu. Nu ştiu dacă există aici vreo incompatibilitate, dar mi se pare absolut firesc ca spiritul critic sa fie alterat, în acest context, în avantajul profitului comercial. Cineva spune, cu mult adevăr, că odată cu înlăturarea cenzurii ideologice s-a înlăturat, cu consecinţe grave, şi cenzura pe teme de profesionalism şi calitate. Cunosc reacţiile vehemente ale doritorilor de publicare cu orice preţ, pereat mundus. Un coleg de la Iaşi mi-a reproşat că atentez la libertatea (sa) de gîndire (care gândire?…), iar (mulţi) alţii au convingerea că „oricum, nu mai citeşte nimeni, nimic…”. Tehnoredactor de carte: Daniela Şaşka. Tehnoredactorul nu a observat că unele capitole sunt numerotate cu cifre romane în carte, dar nu şi la Cuprins. Oarecum ciudat, unul dintre capitole are 13 subcapitole (nenumerotate), iar un altul are trei capitole (numerotate cu cifre romane). Tipografia nu este indicată, (s-a considerat suficient ca cititorul să ştie că lucrarea este „Printed in Romania”) ca urmare nu am cui sa reproşez faptul că încă de la prima lectură a cărţii toate filele au devenit volante (economie de clei, de cheltuieli de legătorie). Ediţia a II-a are ca an de apariţie 2010, dar cred că ar fi fost un gest de respect faţă de cititori să fie menţionată şi data apariţiei primei ediţii (2009). Este de înţeles ca o carte cu implicaţii istorice, ideologice şi politice româneşti să apară în România, dar am vaga impresie că dacă ar fi apărut la Chişinău aş fi găsit mai puţine greşeli de limbă, iar reacţiile criticilor ar fi fost, chiar şi în acest caz, mult mai dure.

Despre autor

Autorul precizează în Cuvânt că povestea scrierii acestei cărţi a început în vara anului 2007, după ce autorul a suferit o moarte clinică. Autorul cărţii Tema pentru acasă (roman) este poetul, eseistul şi, de acum, prozatorul Nicolae Dabija, redactorul şef al săptămânalului Literatura şi Arta din Chişinău, publicaţie devenită, de peste două decenii, tribună de luptă pentru promovarea românismului, unionismului şi a militantismului în artă (din păcate, nu şi a calităţii articolelor publicate). Această ultimă precizare este necesară şi pentru analiza conţinutului romanului, intim legat ideologic de crezul autorului. De la bun început se simte condeiul eseistului militant, doritor de apropiere faţă de cititor, dar şi o „manipulare” a acestuia înspre pătrunderea mesajului ideatic al cărţii în conştiinţa cititorului. După pagina de Cuvânt apare explicit motivaţia principală formală a scrierii acestei cărţi care „Se dedică intelectualităţii basarabene din toate timpurile”. Nu este exlusă corelarea datei apariţiei primei ediţii a cărţii cu oarecari alegeri parlamentare la Chişinău, Bucureşti sau Strassbourg. Oricum, o carte este şi o bună carte de vizită…. Dincolo de calitatea de scriitor, jurnalist şi militant unionist Nicolae Dabija este şi parte a unui partid, a unei structuri partidice cu intenţii electorale clare, fapt care îl implică pe autor în dispute electorale, ideologice şi partidice care adesea depăşesc cu mult rezonabilul acceptabil. Disputa îndelungată dintre „Literatura şi arta”, pe de o parte şi „Moldova Suverană”, pe de altă parte este pe cât de înverşunată, pe atât de regretabilă. (Nota de subsol 4: Disputa dintre săptămânalul Literatura şi Arta şi cotidianul Moldova Suverană poate fi găsită aici: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D12h7lik83%2F**http%253A%2F%2Fbadan.wordpress.com%2F2009%2F01%2F24%2Fmoldova-suverana-despre-grigore-vieru%2F&section=biography&wrt_id=110). Voi face, în context, o scurtă referire la o „apreciere” nu foarte prietenoasă făcută de Nicolae Dabija în L&A din 11 ianuarie 2007, şi care mă priveşte: „De dincolo de Prut, dupa 1991, a ajuns în Basarabia felurită lume. Oameni excepţionali. Dar şi destulă pleavă…: Liviu Druguş, Lorena Bogza, Victor Nichituş şi Mihai Conţiu”. Asta după ce m-a publicat în L&A („Dualitatea valorii”, 30 iulie 1992) şi după ce ani l-a rând m-a gratulat cu „titulatura” de „reprezentant al românismului şi al României în Basarabia”… Abia după ce am plecat din Chişinău a observat ce şarpe plin cu pleavă a lăudat…, dar în anul de graţie 2010, la 12 noiembrie, la Bacău, la aproape patru ani de la aprecierea anterioară, Nicolae Dabija greşeşte din nou şi îmi scrie pe cartea oferită: „Lui Liviu Drugus, distinsului cărturar, acest însemn de respect, cu inima lui Nicolae Dabija”. Măi, să fie….! O explicaţie ar fi, dacă vrem neapărat una… După 11 ianuarie 2007, anul defăimării mele în L&A, a venit vara anului 2007. După cum mărturiseşte însuşi Autorul în Cuvânt, „În vara anului 2007 am murit” (p.5). Vizitat de muze salvatoare şi inspiratoare, Nicolae Dabija a devenit alt om…. Nu întâmplător fostul comunist sovietic (nu o spun vindicativ şi persiflant), posibil ateu pe atunci, începe primul capitol al cărţii cu un citat din cel mai important evanghelist, Ioan: ”Vântul suflă încotro vrea să-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge.” (Esenţializat: vânt, vuire, voinţă, venire). În „traducere” personală: Duhul sfânt, (Divinitatea) are propria voinţă şi este ubicuu, fără un început şi fără un sfârşit, fără direcţie şi sens, fiind omniprezent, omnipotent şi omniscient. Faţă de o asemenea infinită putere, ce mai poate omul să facă? După ce ai murit şi ai (re)înviat, transformarea interioară este inevitabilă…
Nicolae Dabija, scriitorul militant patriot şi prounionist s-a „bucurat” de comentarii nu prea pozitive din partea unor colegi de breaslă, şi mă refer aici la articolele din ziarul chişinăuian Flux din 31 octombrie 2008: http://www.flux.md/articole/4927/ şi http://www.flux.md/editii/2008185/articole/5001/ din 14 noiembrie 2008. Acuzaţiile din aceste articole sunt grave, dar cred că adesea am fi dorit să nu le mai auzim şi să aplicăm gândirea nerevanşardă şi plină de înţelepciune a lui Adam Michnik. După cum se vede, un autor poate fi „judecat” foarte bine după ceea ce face în prezent, nu numai după ce a făcut în trecut…

Despre arhitectura romanului

Fiecare dintre cele 64 de capitole (nenumerotate!) ale cărţii se deschide cu câte un motto din autori celebri ai culturii universale. Aşadar avem 64 de citate alegerea cărora poate vorbi şi despre orizontul cultural al autorului, dar mai mult despre o selecţie deliberată ce face trimitere chiar la modul de construcţie a romanului şi la dorinţa autorului spre universalitate. Structurarea citatelor pe zone culturale şi ţări sugerează orientarea (corect politică!) a autorului spre ideea de francofonie (autori din Franţa au 16 citate), spre creştinism (11 citate), spre românism (11 citate: 6 din România, unul din Republica Moldova şi încă patru nesemnate ce par a aparţine autorului). Acesta este plutonul fruntaş francofon, creştin şi românofon ce deţine peste 50 procente din total. Urmează Germania cu 5, Grecia (antică) cu 5, Italia (2), Spania (2), Irlanda (2) şi India (2). Alte ţări sunt reprezentate cu câte un citat: Rusia, SUA, Anglia, China, Japonia, Arabia, Olanda şi Polonia. Romanul are exact 365 de pagini, o posibilă trimitere sugestivă spre o propunere ca Tema de acasă să fie ales „romanul anului”… Sub raport temporal, autorul începe cu „prezentul” anului 1953, când dispariţia dictatorului Stalin a permis şi eliberarea deţinuţilor din lagăr, continuă cu „trecutul” anului 1940 şi culminează, tot cronologic şi crescendo, cu perioada 1940 – 1953. Sub raport caracteriologic, romanul are drept urzeală portrete de personaje urmate apoi de câteva elemente de acţiune care întregesc portretul. Dialogurile sunt menite să confere aura de autenticitate, de miez filosofic şi ideologic, dimensiuni care erau utilizate şi în perioada dictaturii sovietice sau a celei ceauşiste. Portretele sunt realmente memorabile şi constituie punctul tare al romanului, dar şi al …pictorului portretist.

Despre critică şi (falşi) critici literari

După a 365-a pagină a romanului (datat: octombrie 2007 – martie 2008, adică scrierea a durat doar şase luni) editorul a găsit de cuviinţă să adauge o prezentare a cărţii (şapte pagini) semnată de Theodor Codreanu (Nota de subsol 5:  Această prezentare este foarte probabil să fi apărut anterior în vreo revistă literară, dar necitarea sursei nu onorează editorul. De fapt, nici celelalte 61 de Aprecieri nu par a fi scrise şi trimise editorului, ci sunt, probabil, extrase din diverse articole, de asemenea fără indicarea sursei. şi alte zece pagini care reunesc 61 de Aprecieri, evident toate (excesiv de) laudative, dar despre care voi face câteva remarci la final). Cred că, în lumea nouă concepută, profesiunea de critic literar este în mare suferinţă la noi, de un număr (bun?) de ani, devreme ce Nicolae Manolescu a găsit de cuviinţă să explice scriitorimii române, în anul de graţie 2010, „De ce trebuie să fie ‘rău’ criticul” (Nota de subsol 6:  Manolescu, Nicolae; „De ce trebuie să fie <rău> criticul” (Editorial), România literară, nr. 44/ 19 noiembrie 2010, p. 3. Dar, „câteodată, fără să o ştie, răutatea poate deveni elogiu” (Milan Kundera) cu precizarea Ioanei Pârvulescu că „nu câteodată! Răutatea exercitată asupra cuiva e un elogiu” (cf. Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 223). Câteva argumente din acest editorial merită a fi reamintite, pe scurt: „...există în critică o latură pedagogică deseori ignorată: scriitorilor le cresc coarne la cea mai mică laudă, în schimb, imediat ce sunt lăudaţi, scriu mai prost decât înainte. … E vorba de eficienţa actului critic. Puţini scriitori acceptă din prima clipă observaţiile critice. Dar şi mai puţini sunt aceia care nu le acceptă, de obicei într-o versiune pe care timpul a îndulcit-o, mai târziu. Orgoliul nu e neapărat un sfetnic mai influent decât spiritul critic. Solidaritatea cu propria operă are o limită. … Critica e un duş rece necesar”. Este ceea ce încerc să fac de un număr mare de ani cu consecinţa firească şi anterior asumată, aceea de a avea puţini prieteni (Nota de subsol 7: În anul 1972 am scris în Revista economică, ce apărea atunci la Bucureşti, că este nevoie de critică şi în cazul literaturii economice. A fi critic în acea perioadă nu prea era posibil. Dar când, ulterior, am găsit nişte inadvertenţe în cîteva articole scrise de Şerban Cioculescu (referitor la expresia caeteris paribus) am scris un articol critic pentru „Cronica” (de la Iaşi), care, surpriză! a şi fost publicat (prin anii 85-86, cred, nu am la îndemână articolul cu pricina, dar el poate fi găsit şi pus la dispoziţia doritorilor). Am criticat, de atunci, multe articole, cărţi, discursuri etc., fără pretenţia că persoana mea (a criticului în general) ar reprezenta perfecţiunea întruchipată. Singurul lucru pe care îl pretind este acela de a observa cu destulă precizie inadvertenţe, erori de logică, de citare, de stil, de compoziţie etc., dar toate astea au făcut o selecţie riguroasă în rândul prietenilor mei, al colegilor sau al (ne)cunoscuţilor… În fond, şi criticii pot fi criticaţi! Mai mult chiar, ei trebuie criticaţi în cazul în care deven fie lăudători în exces, fie negativişti în exces). Înclinaţia mea spre critică este, cred, una înăscută, dar şi un rezultat al educaţiei din familie. „Răutatea” mea s-a „revărsat” – întâmplător – asupra unui coleg de breaslă cu care mi-ar fi plăcut să dialoghez. După publicarea unei recenzii de 22 pagini la o carte pe care, presupun, o preţuia mult, autorul s-a supărat (Nota de subsol 8: Vezi recenzia la cartea Fundamente filosofice ale economiei de Tiberiu Brăilean la adresa http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=D4G91bG9C2Y%3d&tabid=67&mid=417&language=en-US)
şi cred că acum este şi mai supărat, după publicarea unei replici la o Opinie a sa publicată în Ziarul de Iaşi (Nota de subsol 9: Vezi http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=%2bbG8F3JjPuU%3d&tabid=67&language=en-US). Cum să-i explic, acum, autorului Nicolae Dabija că „răutatea” mea la adresa operei sale este una bineintenţionată? Nu în ultimul rând, opinia unei preferate ale mele în materie de critică literară, Ioana Pârvulescu, merită amintită în acest context în care criticii şi recenzorii sunt puşi în situaţia de a-şi explica şi chiar justifica acţiunile: „Arta refuzului editorial este aproape la fel de dificilă ca arta romanului” (p. 216). Mai gravă este însă constatarea lui Eugen Negrici, care conchide că „După Revoluţie… agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui” (Nota de subsol 10: Negrici, Eugen, „Iluziile literaturii române”, Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 178) . Certificarea morţii criticii de întâmpinare (şi transformarea ei în critică de promovare) este făcută de avalanşa de laude deşănţate, scrise pe post de aprecieri …critice. Or, fără spirit critic nu mai există discernământ în aprecierea valorilor, în importul de idei, în preţuirea autentică a celor merituoşi. Falşii critici sunt, de regulă lăudători profesionişti, buni mânuitori/ manipulanţi ai cuvintelor dar…atât! Spiritul meu critic motivat de intenţii pozitive mi-a jucat, evident, multe feste, inclusiv în calitatea de dascăl. (Nota de subsol 11: În perioada 1990 – 1995 am predat şi la Chişinău, atât în limba română cât şi în limba engleză. Cursurile în limba engleză erau urmate majoritar de rusofoni, unii necunoscători de română, dar şi de români basarabeni. Spiritul meu critic şi chiar dorinţa de a-i ajuta pe basarabeni m-a făcut să fiu exigent cu toată lumea, cu consecinţa că la acelaşi nivel de exigenţă am avut rezultate mai bune la examene pentru rusofoni şi mai slabe la românofoni. Concluzia balcanică a apărut imediat: Druguş ţine cu ruşii şi îi „asupreşte” pe basarabeni… Or, eu chiar vroiam să atrag atenţia conetnicilor mei că au de recuperat mult şi au de pus osul la treabă…). Toate au însă o explicaţie dacă ne reamintim că trăim într-un spaţiu postsovietic şi postcomunist (bazat masiv pe minciună şi mistificare), unul oriental ortodox cu capitala la Moscova şi unul balcanic oriental ce se revendică a fi reprezentat de Oiţa (mioriţa) sacrificată de interese materiale meschine, dar şi de un master(and) Manole care nu-şi poate termina lucrul început (chestiune foarte românească, de altfel) decât prin sacrificarea aproapelui (a iubitei) şi nu prin iubirea de aproape.

Povestea
Povestea (epica/ naraţiunea) cărţii Tema pentru acasă este comprimabilă în câteva fraze. Un profesor de română (Mihai Ulmu) este arestat pe motive „politice” (asumarea schimbării portretului lui Stalin cu portretul lui Eminescu) la puţin timp după ziua „eliberării” Basarabiei (28 iunie 1940) de către ruşii sovietici şi trimis în Siberia, la muncă forţată. Arestarea s-a produs la şcoala unde preda, iar ofiţerul (tânăr cu ochi înguşti, posibil nerus) îi permite să termine lecţia, profesorul sugerându-le elevilor să pregătească acasă tema „A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!” (p. 36.), după ce, chiar în ziua invaziei, dar înainte de a lua cunoştinţă de eveniment, tema propusă era „Ce e iubirea?”  (p. 25). (Nota de subsol 12: Cele două teme sugerează diferenţele de conţinut şi de mesaj în funcţie de cele două momente fatale: invazia Armatei Roşii şi arestarea eroului romanului, românul Ulmu. În cazul celei din 28 iunie, tema sugerează atmosfera de calm şi de preocupări fireşti vârstei adolescenţei (iubirea), iar în cazul celei din ziua arestării se simte fiorul existenţial generat de o situaţie limită (destinul) . Cea de a doua temă îmi trezeşte, însă, nedumeriri lingvistice: „A fi om în viaţă” nu sună foarte româneşte, eu unul înţelegând prin expresia de mai sus „viaţa omului” sau „supravieţuirea”. După 13 ani (adică în 1953, după moartea lui Stalin) are loc revenirea profesorului împreună cu fiul său Mircea (născut în Siberia) la şcoală şi întâlnirea cu foştii elevi, mai puţin cu o elevă, Maria Răzeşu, care, îndrăgostindu-se de profesor, îl urmează în Siberia, au împreună un copil (Mircea), dar este omorâtă de gardienii lagărului. Aşadar, un presupus roman de dragoste împletit cu un roman politic şi ideologic, ambele cu puternice mesaje naţional-creştin-umaniste. Viaţa de lagăr face, de fapt, substanţa cărţii, ceea ce a sugerat unor cititori să-l compare pe Nicolae Dabija cu Soljeniţîn, Dostoievski etc.

Deconstruirea şi auditarea poveştii

Orice operă literară este o construcţie, iar deconstrucţia/ fragmentarea analitică de tip postmodern este un fel de audit extern făcut de un reprezentant al Inspectoratului pentru Construcţii în vederea stabilirii gradului respectării unor principii şi tehnici constructive (puncte de rezistenţă, încadrarea în mediu, estetica ansamblului şi existenţa căilor de acces etc.). Evident principalul material de construcţie îl reprezintă, în cazul de faţă, cuvintele, frazele şi metaforele, combinarea cărora conferă sens şi semnificaţii, plăcerea locuirii în roman şi a dialogului tăcut cu personajele care îl populează. Forma, structura şi mărimea construcţiei spun foarte multe despre proiectant, arhitect şi constructor, dar şi despre contextul care integrează construcţia. Toate acestea transmit emoţii estetice şi mesaje etice directe sau subliminale privitorului cititor în semne (grafice). Constructorul autor semiotizează şi hermeneutizează pentru sine, pentru cititor şi pentru o piaţă literară a cărei cerere va da (uneori) şi dimensiunea valorică a lucrării. O menţiune se impune: popularitatea şi valoarea nu se presupun reciproc şi nu sunt direct proporţionale. Mai clar spus, există persoane valoroase dar nepopulare, după cum pot exista personaje foarte agreate public, dar nu neapărat valoroase. Cu alte cuvinte, cântărirea valorii nu este în mod necesar un exerciţiu democratic. Forţarea dimensiunii valorice prin clamarea cantitativă a popularităţii nu aduce în mod automat şi mult aşteptata recunoaştere de către autorităţile în materie şi cu atât mai puţin pentru posteritate. Totuşi, dacă forţele pieţei produselor de artă sunt suficient de slobode în aprecieri, destul de cunoscătoare şi de rafinate în domeniu, iar suprastructurile instituţionale nu-şi interferează criteriile cu cele ale cititorului onest atunci există şi şansa nu doar a unei evaluări corecte, ci şi a unei valorizări pe areale tot mai largi. În acest caz şi autorul constructor va putea să îmbunătăţească unele structuri şi forme atât pentru propria sa încântare cât şi pentru aceea a viitorilor cititori ce vor dori să locuiască temporar în romanul unui maestru deschis spre perfecţiune şi nu în acela al unui ziditor obişnuit, acrit de dulceaţa laudelor în exces, sincere sau de complezenţă. Mai trebuie oare să spun că evaluările inspectorilor în construcţii (romaneşti şi româneşti, în cazul de faţă) nu sunt întotdeauna agreate imediat? … Poate la o citire-privire ulterioară, mai detaşată şi fără gândul blocat în direcţia inspectorilor evaluatori, constructorul autor să poată spune că nu doar vorbele dulci înfrumuseţează edificiul, ci îndeosebi dialogul sincer şi subiectiv poate crea plăcuta iluzie a obiectivităţii. Aşadar, voi lucra cu materialul constructorului, verificând nu doar rezistenţa cărămizilor luate separat, ci şi garanţia că poziţia lor conferă rezistenţă zidului construit. Cărămizile la control, vă rog! Rezultatul examinării este oferit pe loc, în cele ce urmează.

Buletin de analiză a calităţii „cărămizilor” din construcţia Tema pentru acasă
Una dintre cărămizi, pe numele său Liubov’ Herbertovna Valeva (p. 8) a venit de la „laborator” cu următoarele observaţii: mai întâi, grafia numelui are un mic adaos diacritic la numele de Liubov’, ceea ce sugerează că numele „fabricantului” rus ar putea fi mai corect pronunţat în limba română, dacă i se adaugă un semn moale în coadă, aşa cum are limba rusă. Inovaţia este interesantă pentru acei care cunosc alfabetarul rus, fiind trimisă spre brevetare celor în drept. Părerea mea este că omologarea nu va veni, din lipsă de utilitate imediată, adică de rost semantic. În schimb, patronimicul Herbertovna, urmat de numele de familie Valev(a), face trimitere la o fuziune istorică (şi, se pare, încă foarte actuală) germano (Herbert) – rusă (Valev) făcută sub semnul unei mari iubiri (Nota de subsol 13:  „Liubov’” este rusescul pentru iubire, dragoste. 14 A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv).(Liubov’) ce va dura… Putea fi şi Liebe Ribbentrop Molotova sau Liubov’ Hitlerovna Stalina… Evident, numele de Valev aduce în mintea colegilor de generaţie ai autorului Nicolae Dabija şi opera geopolitică a politrucului rus Valev, care, în anii 60, elaborase un plan de regionalizare a lagărului sovietic, României sovietizate şi Moldovei sovietice revenindu-le „plăcerea” de a fi furnizori de păpică şi băuturică pentru clasele (mai) muncitoare de pe alte meleaguri răsăritene. N-a fost să fie…
Auditorul (Nota de subsol 14: A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv) a descoperit două cărămizi („În deosebi”, p. 10) care nu aveau niciun fel de liant între ele, drept pentru care propun ca ele să fie lipite una de alta, îndeosebi din motive de ortografie.
Sub raport lingvistic lucrurile pot fi consistent îmbunătăţite. Exemple de regionalisme, rusisme şi moldo-arhaisme există pe întreg parcursul cărţii, sugerând – uneori – chiar foarte bine culoarea locală şi temporală specifică perioadei şi zonei de activitate a personajelor cărţii. Le voi evidenţia aici, încercând totodată să fiu util lectorului cărţii prin oferirea de explicaţii ajutătoare. Cuvinte ca: „ciotcă” (p. 10) (îngrămădire, grămadă – cuvânt de origine maghiară), „delaolaltă” (p. 10), „mă aburcam” (p. 12 şi 15), „cimotie” (p. 19) (neamuri, rubedenie, familie, încrengătură – origine maghiară), „gotcan” (p. 204) (însemnând cocoş de munte) deşi la p. 126 se foloseşte termenul de cocoş-de-munte, „cuşmă” (p. 28) (căciulă de oaie – slavonism ajuns la noi prin maghiară), „cojocică” (p. 28), „a răzălui” (p. 39), „ozoare” (model ornamental în broderie – din limba rusă) (p. 43), „ceşti” în loc de „aceşti”, „seminare” în loc de „seminarii”, deşi dicţionarul precizează că şi prima variantă este acceptabilă, dar este mai puţin folosită – p. 47 şi 244), „să i-o întoarcă” (în loc de să i-o restituie) (p. 54, 55, 109), „a petrece” în loc de „ a însoţi” („Kudreavţev ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă” (p. 65), „oblicit” (depistat, descoperit, manifestat – din slavonă (p. 81), a „zdohni” (a muri, a-şi da duhul, din rusă) (p. 82), „se făcură atenţi” (în loc de „deveniră atenţi”) (p. 84), „tuc-tuc” onomatopee rusă pentru „ţac-ţac” – glasul roţilor de tren, (p. 97), sau pentru „cioc-cioc” (ciocănitul unei păsări (p. 126), sau „cioc-cioc” (la uşă), dar, chiar aşa cum explică N.D., pentru „tuc-tuc-tuc” – „Era cântecul unui gotcan” (p. 204), „a preîntâmpina” (pentru a „preveni” – calc după limba rusă) (p. 104), Plato (ca în engleză. În loc de Platon aşa cum s-a instituit în română şi rusă) (p. 104), „horboţică” (pânză, faţă de masă) (p. 120), „Kudreavţev îşi are casa plină de pisici” (p. 146), „baştină” (locul naşterii) (p. 148), „pe-un cap” – „Copiii murea pe-un cap”, în loc de „pe capete” (p. 251), „treclet” (blestemat de trei ori – după limba rusă) (p. 282), „orfăurar” (negăsit în dicţionare – probabil „ofevrărie” – arta prelucrării metalelor) (p. 296), „omenime” ( pentru „omenire” – după arhaismele moldave „junime”, „tinerime”) (p.360), „cicatrice” în loc de „cicatrici” (p. 360), aşadar toată această listă de cuvinte puteau fi „şlefuite” de autor, (tehno)redactor, sau editor pentru a putea vorbi despre un roman scris în limba română de un membru al Academiei Române, şi pentru a putea accepta măcar parţial lauda unui român din Chicago care prezintă romanul lui N. Dabija drept o „capodoperă literară în faţa căreia multe premii Nobel pălesc” (p. 383). Poate premiile Nobel pentru economie să pălească în faţa acestei „capodopere” a limbii române. Cer permisiunea cititorului să fiu şi eu, evaluatorul, un pic romantic şi să inserez câteva amintiri personale ce pot avea şi ele rostul lor aici… La pagina 10 copilul Mircea îşi aminteşte că la orfelinatul condus de Valeva „Educatorii şi profesorii noştri…intrau până la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brâu, fără să ştim de ce”. La rându-mi, îmi amintesc de primii ani 90 când predam la Chişinău, la universitatea privată ULIM şi de ziua când, la un examen, un student a intrat în sală, a scos un pistol (adevărat), l-a aşezat pe masă şi … a început examinarea. De unde şi concluzia că s-au petrecut, odată cu schimbarea de regim, „schimbări profunde” şi în pedagogia sovieto-perestroikistă: de la profesori înarmaţi, la studenţi pistolari care îşi revendică nota şi diploma pe cale armată.  O empora! O mores! Acum, voi aminti acele locuri şi contexte din roman care pot prezenta interes pentru cititorul doritor să-şi confrunte propriile opinii cu acelea ale altora: La p. 8, Nicolae Dabija (N.D) scrie „Mi-am aflat…numele meu” ceea ce este o supralicitare nespecifică limbii române. Era suficientă o singură trimitere la persoana I singular: „am aflat numele meu”, sau „mi-am aflat numele”. La p. 10, construcţia „Ne adunam cu toţi” suna mai corect în variantele ”Ne adunam cu toţii” sau „Ne adunam toţi”. Pentru un membru al Academiei Române problemele de gramatică şi de limbă română ar fi trebuit rezolvate (fie şi de către editor) înainte de lansarea romanului pe piaţă.
La pagina 13, cititorul de limbă română află că expresia românească „La o zi după…” sau „După o zi…” are ca echivalent în limba scrisă şi vorbită la Chişinău: „Peste o zi” (un evident calc din limba rusă, dar acceptat, după cum se vede, de normele lingvistice oficiale actuale de la Chişinău şi de la editura ieşeană (Nota de subsol15: O fi oare Nicolae Dabija un latent şi disimulat adept al propunerii mele, din perioada apariţiei statului indepenedent Republica Moldova, aceea ca limba oficială a noului stat să fie numită moldo-româna? Moldo-româna era limba română care putea avea doar un accent specific, nicidecum alte reguli, cuvinte sau construcţii gramaticale aşa cum au dorit susţinătorii moldovenismului pur şi dur. Pentru această propunere a mea simbriaşii presupusului românism pur şi dur au avut de „rezolvat” – prin foarte activii colaboratori de la Doi şi-un sfert – cazul L. Druguş, trădătorul de neam şi ţară, delictul major fiind, evident, delictul de opinie (separată faţă de opiniile tovarăşului Iliescu şi ale Ambasadei României în noul stat independent apărut pe harta lumii şi recunoscut pe plan internaţional imediat de către alesul (de către Gorbaciov) pe care tocmai l-am amintit. Noua democraţie bolşevică de la Bucureşti (foarte originală, nu?), numită de un hâtru „regimul burghezo-moşiliesc”, a trimis pe frontul de Est tineri (securişti?) care, după incendierea apartamentului în care locuiam în Chişinău au găsit de cuviinţă să urle şi să ameninţe pe naivul deţinător de opinii separate, fapt de natură să mă determine să nu părăsesc „frontul” conform graficului elaborat în capitala patriei. Este adevărat, vina mea era una reală: am atras atenţia că folosirea metodelor agresive de cultivare a iubirii faţă de patria română mamă şi de limba română făcea cel mai bun cadou nostalgicilor sovietici care doreau transformarea CSI într-un nou imperiu după chipul şi asemănarea celui sovietic, evident cu păstrarea limbii ruse ca limbă de comunicare. Am adresat acest mesaj către preşedintele României prin intermediul profesorului Mihai Todosia, un admirator sincer al fostului prim secretar al Comitetului judeţean PCR Iaşi Ion Iliescu, ajuns „întâmpălător” în fruntea planificatei revoluţii române, declanşată spontan cu ajutorul fraţilor sovietici din Basarabia. O minimă explicaţie se impune: propunerea utilizării glotonimului „moldo-română” pentru denumirea limbii oficiale a noului stat provenea din fireasca speranţa ca româna să fie parte integrantă a noului glotonim, chiar dacă prefixul local „moldo” vroia să dea o urmă de satisfacţie şi promotorilor moldovenismului şi care aveau ca argument ca denumirea statului şi a limbii să coincidă. Mai mult, argumentam ori de câte ori aveam prilejul că nu doar denumirea limbii trebuia să facă trimitere la limba română, ci conţinutul real al acesteia. Cu alte cuvinte moldo-româna = româna. Rezultatul a fost cel estimat de mine: limba română a pierdut mult cel puţin sub două aspecte: s-a dat apă la moară moldovenismului şi ideii de limbă moldovenească cu consecinţa firească a păstrării în noua limbă oficială a regionalismelor arhaice moldoveneşti. Mai mult, pe fondul acestei dispute, limba rusă a câştigat în mod constant teren, iar moldovenismele, rusismele şi slavonismele fiind prezente în multe texte (inclusiv în Tema pentru acasă). Amintesc aici şi o altă opinie, recentă şi la fel de sinceră: Ovidiu Nahoi, de la ziarul bucureştean Adevărul a scris articolul „Vorbiţi – româno-rusa?” „Uneori ai impresia că există un amestec între cele două limbi”, spune Ovidiu Nahoi: De la „intelectualii de la Chişinău” jurnalistul a aflat că „problema Unirii nu reprezintă, totuşi, o opţiune a majorităţii şi că doar 25 – 30% din populaţie ar vrea Unirea”. Textul integral poate fi citit la: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D11julouq8%2F**http%253A%2F%2Fstelapopa.unimedia.md%2F2010%2F05%2F25%2F10634%2F&section=biography&wrt_id=110. Misiunea diplomaţiei române din vremea regimului burghezo-moşiliesc poate, astfel, să fie considerată îndeplinită în bună măsură. Oricum, „extragerea” mea din Chişinău a facilitat mult îndeplinirea acestei misiuni. Las imaginaţia cititorilor să deducă ce măsură inteligentă au luat băieţii de la doi şi-un sfert odată ajuns la Iaşi… )

La p. 19: O mostră de păşunism romanţios-greţos fals-simbolistă, demnă de clasele primare: „Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pământul negru ca păcura”. Inovaţia lingvistică cuplată cu metafore din aceeaşi categorie de zahăr ieftin apare în imediata succesivitate a paragrafului anterior citat: „…ca să simtă toată căldura prefirându-is-se printre degete”. Verbul „a prefira” vi se pare cunoscut? Mie nu… Din păcate, tot capitolul intitulat „Lanul” are sirop în exces, romantism ieftin şi o idealizare nenecesară a satului basarabean interbelic. Evident, toate aceste scene edulcorate până la refuz pregăteau contrastant năvălirea ocupantului cu stele roşii pe tancuri şi pe maşini.
Din acest moment apare o problemă pe care nu am găsit-o semnalată în nicio recenzie sau prezenatare a cărţii: problema limbii de comunicare (Nota de subsol 16: Vezi nota următoare de subsol cu referire la limba de comunicare).
Nicăieri, pe parcursul romanului, nu apare sintagma „limba rusă” (doar abia la pagina 346, unde se vorbeşte despre „câţiva uiguri, dar care vorbesc ruseşte”. OK, uigurii vorbeau ruseşte, dar românul Mihai Ulmu nu a avut nicio problemă legată de învăţarea limbii ocupantului. Era această limbă vorbită în mod curent de basarabeni? Nu a existat rusificare? Tema aceasta era minoră în comparaţie cu aceea a comunicării ţăranului cu lanul, cerul şi cu pământul străbun? Cred că aici se impun explicaţii consistente din partea autorului. Aşadar, ocupantul se adresează ţăranilor basarabeni cu aceste cuvinte româneşti: „Bună dimineaţa, tovarăşi” Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi”. Existenţa unui liceu în comuna Poiana din perioada interbelică plasează acţiunea romanului într-un ireal total. Cred că nu cer prea mult ca limitele ficţiunii să se oprească doar la dialoguri şi metafore, nu şi la realităţile bine cunoscute (lagăre, război, tătucul Stalin, nivelul educaţiei în epocă etc.). Existenţa unei străzi asfaltate într-un orăşel din Basarabia anului 1940 ridică, din nou, problema autencităţii contextului în care este plasată povestirea („Partea dinspre cârciumă era asfaltată” – vezi p. 55). Satul (baştina, ca să mă exprim în moldoromână…) unde locuia şi muncea eroul Mihai Ulmu însuşi are un nume de ….poveste: Poiana (cu un corespondent direct în Rusia, unde are loc o altă parte a acţiunii romanului: Şirokaia Poleana (p. 193), adică Poiana Mare. Sub raport grafic cred că denumirea rusă era mai corectă în forma „Poliana”, ca la tolstoiana Iasnaia Poliana). Localizarea concretă a satului Poiana rămâne un mister (cum bine stă romanelor amoroase şi militantiste), dar amintirea Răutului şi apropierea Orheiului mă duce cu gândul la satul Cuizăuca sau la satul Maşcăuţi, ambele din raionul Orhei, locuri dragi mie. Poate şi din această cauză N.D. a insistat, după ce mi-a oferit un exemplar al cărţii: „Să-l citeşti!”. Mulţumesc, Nicolae! Am citit romanul cu creionul în mână, chiar de mai multe ori, şi cred că Nicolae (Dabija) merită să afle şi o părere sinceră, nu doar laude ce ţin de o diplomaţie ieftină menită să asigure un „climat de colaborare între cele două ţări vecine şi prietene” (cu varianta de discurs politic răsuflat: „cele două state româneşti”). La p. 23 se scrie negru pe alb că „Profesorul Mihai Ulmu le preda elevilor săi anul întreg Eminescu. Şi doar la câteva ore le vorbea despre ceilalţi scriitori”. O asemenea exagerare şi discriminare depăşeşte chiar şi limitele acceptabile ale ficţiunii. Citite de către tineri, limitele ficţiune-realitate sunt greu de decelat, cu consecinţe educative exact inverse decât cele presupuse de autorul cărţii. Să predai doar Eminescu în clasa ultimă de liceu era cu mult mai mult decât s-a predat vreodată Eminescu la facultăţile de filologie din zilele noastre… La p. 24 o construcţie nefericită: „…clasa toată avea ceva din freamătul unei livezi în aprilie, care simţeai că acuşi va înflori”. Şi tot aici: „Îmbina subiectele ….cu teme care ştia că-i interesează”. La p. 26: Expresia „ca întru demonstraţie” poate fi lesne şi benefic înlocuită cu „demonstrativ”. La rându-i, expresia „se conţin” este neromânească („În această carte se conţin răspunsuri…”). Ambele sunt rostite de iubitul profesor de limba română Mihai Ulmu… La p. 28: Comisarul ocupant (cuvântul rus nu apare niciodată, probabil în speranţa că, tradusă în limba rusă, cartea va putea fi oferită şi imensei pieţe ruse) se adresează (în româneşte?, în rusă?, în esperanto?) lui Mihai Ulmu: „Aa, şi domnul …tovarăşul profesor!”. După ştiinţa mea, trecerea de la „domn” la „tovarăş” nu a avut loc decât foarte treptat, noul apelativ fiind folosit numai în raport cu cei de aceeaşi credinţă, nicidecum celor care urmau să apară în faţa tribunalului clasei muncitoare. La tribunale şi închisori, inculpaţii şi deţinuţii era apelaţi numai cu „domnule”. Chiar anchetatorul lui Ulmu subliniază acest lucru: „Vai, nu trebuie să mă asiguraţi, domnule Ulmu!”. În capitolul „Profesorul Mihai Ulmu” sunt evocate chipurile şi gândurile elevilor din clasa XII-a, dar numele alese nu sun frecvente în Basarabia. Intenţia autorului a fost de a demonstra că onomastica era, pe atunci, pur românească, şi de aceea a ales nume regăsibile mai mult în Muntenia decât în Moldova, şi mai mult în zilele noastre decât în anii 30-40. Exemplu: Oana, Liviu, Bogdan, Spiridon, Şerban, Alecu, Costin, Radu, erau puţin frecvente în acea perioadă în Basarabia. P. 35: Expresia „din cursul superior” este un alt calc rusesc, expresia românească fiind „din clasele mari/ superioare” P. 36: „Sunetul de recreaţie încă n-a fost” o altă calchiere după limba rusă. Forma românească este „Nu s-a sunat încă de/ pentru recreaţie”. P. 36. Titlul temei pentru acasă necesită un comentariu: „A fi om în viaţă e o artă sau un destin”. „Om în viaţă” înseamnă „om viu” sau pur şi simplu „om”? Cred că limba rusă şi-a pus şi aici amprenta… („Jivnîi celovek” = om viu, fiinţă umană). Abia la această pagină locotenentul spune că a predat literatura rusă la Kazani (corect Kazan, povestea cu i-ul final pe post de semn moale am discutat-o deja), dar nu rezultă de aici că ocupantul ar fi rus… De asemenea, expresia „mergând în cătuşe” nu sună româneşte, echivalentul acesteia fiind „încătuşat”. P. 37: „Măhăleancă” este specific altor zone (suburbane) decât unui sat izolat. De reţinut că „măhăleancă” înseamnă „consăteancă” şi nu locuitoare de la o periferie… P. 39: Sub raport stilistic, N.D. face o inovaţie pe care cititorul evaluator o asimilează cu dificultate (în cazul în care o face). Dialogul presupune vorbirea alternativă, marcată grafic cu linioare de dialog. A pune linioare de dialog succesive pentru discursul aceluiaşi personaj produce dificultăţi de urmărire a textului şi chiar confuzii. Iată un exemplu: „ – Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici. – Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.” Iar exemplul nu este singular. P. 40: Utilizarea lui „întru” în loc de „pentru” nu este una inspirată şi utilă economiei romanului. Ex.: „A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu”. Impresia este una de preţiozitate inutilă.
La p. 67: „Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe care se putea citi: Prin muncă ne vom ispăşi greşelile”.Sublinierea identităţii de esenţă dintre bolşevismul rus şi facismul german este evidentă, ştiind că deasupra porţilor de intrare în lagărele de la Auschwitz (Oswiecim) era scris „Arbeit machts frei” („Munca vă face liberi”). Întrebarea care apare este: de ce autorul nu a scris lozinca cu pricina (măcar în acest caz foarte specific şi sugestiv) în limba rusă, şi a preferat tot limba română? Problema utilizării în roman a limbii române de către torţionarii ruşi nu este, cred, o soluţie benefică, lipsind cititorul de culoarea locală a momentului. În schimb, se face „uz de abuz” prin inserarea unor dialoguri în limba latină între Mihai Ulmu şi evreul Mendelstam. Sub raportul construcţiei narative lucrurile nu stau prea bine, datorită inconsecvenţei utilizării unei limbi de comunicare în funcţie de contextul real (Nota de subsol 17: Problema este mai veche şi încă nu există o soluţie consensuală. Spre exemplificare, Dumitru Ţepeneag, în romanul său „Camionul bulgar. Şantier sub cerul liber”, apărut la Polirom în 2010, se tot întreabă: „în ce limbă să scrie?, cum se înţeleg între ele personajele mele care sunt români, bulgari…, cehi sau slovaci, … francezi, etc.?”. Diferenţa dintre Ţepeneag şi Dabija este că primul şi-a pus întrebarea, iar al doilea nu…). Astfel dacă la începutul capitolului „Mendelstam” (p. 69) Mihai Ulmu „a auzit cum l-a întrebat pe cineva din preajmă: – Vorbiţi latina? Nu cunoaşteţi pe cineva care vorbeşte latina?” pentru ca apoi să se adreseze evreului în limba latină. După opt schimburi de cuvinte în limba latină, dialogul continuă în limba română. Cui prodest? La p. 74: Pe măsură ce se înaintează în intriga romanului tezismul devine aproape insuportabil, ideea de a utiliza o minciună pentru demontarea altei minciuni fiind total nefericită. În dialogul dintre scriitorul rus Maxim Gorki şi conducătorul statului bolşevic, I.V. Stalin, acesta din urmă îi declară lui Gorki: „Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi scrie. Eu îmi iubesc originea mea proletară”. În antiteză, dialogul în limba latină dintre un profesor de ţară român (Ulmu) şi un profesor, poet şi filozof evreu, laureat al Premiului Stalin încearcă să demonstreze teza că analfabeţii erau la conducere, iar savanţii deveniseră sclavii acestora. Antiteza devine şi mai clară prin continuarea cu capitolul „Kudreavţev” (p. 77) autorul unei filosofii aparte, evident diferită de cea a lui Mendelstam. Mai mult, „Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi cunoscuţi pe tot mapamondul” (p. 79). La p. 77: „cu un chip rotund şi şters precum cu o radieră” o fi în limba română? p. 364 Finalul cărţii s-a dorit apoteotic, măreţ, metaforic, conectat la divinitate, profund uman şi foarte impresionant, încheindu-se cu o frază de 17 rânduri (!), respectiv cu o odă dedicată vieţii în stilul rugăciunii „Tatăl nostru”. Din păcate, imensitatea frazei (de aproape o jumătate de pagină) oferă nedorite incongruenţe (de ex.: „În toată localitatea nu mai ardea de mult nicio luminiţă. …din cer se mai vedea, ca un vârf de ac, un singur sâmbure de lumină: cel din geamurile şcolii din comuna Poiana, de parcă el, unicul, rămăsese să mai ardă la acea oră în tot universul…” şi repetiţii inutile (de ex.: „până la acel mijit de zi sau până la alt revărsat de zori”). Apelul la divinitate în trei rânduri (numit, succesiv, Dumnezeu, Creatorul şi …Dânsul) vrea să sugereze că doar Cel de Sus mai poate face ca viaţa „să nu dispară în vecii vecilor, precum în cer aşa şi pe pământ”. Romantiozitatea politico-divină în exces poate declanşa, cred, unele emoţii vibratile doar unor preadolescenţi. Despre recenzenţii evaluatori şi despre lăudători pe post de critici literari Am amânat pentru final „luarea în colimator” a celor 37 de pagini de superlaude, pigmentate de propuneri de premiul Nobel.
Consemnez aici cu plăcere o absolut necesară salvare a ideii de critică literară autentică de către Adrian Jicu de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, care în a sa cronică literară din revista Ateneu (octombrie, 2010, p. 3) atacă chiar în primul rând abdicarea de la principiile criticii constructive, maioresciene şi înhămarea la carul (şi corul) lăudătorilor de circumstanţă al academicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor, casnicelor şi a altor categorii de cititori amabili. Pentru criticul băcăuan diagnosticul final este că „tezismul bate esteticul” în sensul că partea de scop (adevărul despre gulagul sovietic) nu este foarte bine servită de gama mijloacelor estetice. Tocmai sesizarea acestei inadecvări scade dimensiunea est/etică a romanului lui Nicolae Dabija. De unde şi nemulţumirea criticilor faţă de elogiile fără număr, fără număr… A.Jicu îi mitraliază pe primii trei apreciatori-evaluatori (acad. Mihai Cimpoi, acad. Anatol Codru şi un oarecare Mihai Sultana Vicol) la care se adaugă şi editorul Daniel Corbu, fiecare păcătuind nu doar prin (simple?) exagerări, ci şi prin gafe de ortografie, de limbaj şi prin beţie de cuvinte. Analiza lui A.Jicu poate fi citită integral, plus câteva reacţii ale cititorilor săi la:  http://www.ateneu.info/2010/11/nicolae-dabija-intre-romanul-tezist-si-sentimentalismul-poetic/ Precizez că este vorba despre recenzia făcută de Adrian Jicu în săptămânalul băcăuan „Ateneu” la ediţia 2009 a romanului „Tema de acasă” a lui Nicolae Dabija: „Pentru academicianul Mihai Cimpoi, cartea este o confirmare a darului de povestitor al lui Nicolae Dabija: „… a venit cu un roman – Tema pentru acasă – despre care prietenul nostru, editorul Daniel Corbu, afirmă că este un roman de Premiu Nobel, (sic!) acesta a adunat reacţii foarte pozitive (sic!). Nicolae Dabija are şi dar epic: în articolele sale este un epic, are un dar de povestitor excepţional şi romanul vine ca o confirmare a acestui dar.” Pe lângă dezlânarea frazei şi greşelile gramaticale, fragmentul conţine o exagerare bufă, Daniel Corbu întrecându-se pe sine în a fi ridicol când afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că ne aflăm în faţa: „unui roman de Premiu Nobel”. Mai subtil în beţia sa de cuvinte se dovedeşte un alt academician, Anatol Codru, care, elogiind romanul, uită probabil ce vrea să spună, lăsându-se furat de preafrumoasele cuvinte pe care le utilizează în cascadă”. … Într-o formulare sub nivelul elevilor de liceu, Mihai Sultana Vicol îi trage de ureche pe critici, întrecându-se în greşeli de tot felul” ….. Indiferent de contextul complicat din Basarabia, asemenea confuzii grave între sentimentul naţional şi valoarea estetică, la care se adaugă schimonosirea limbii române în scrisul unora, nu fac decât să descurajeze autorii talentaţi, care se vor trezi înghiţiţi de şuvoiul veleitarilor. Părerea mea…
Pentru ca cititorii să aibă un plus de informaţii despre subsemnatul (pe lângă ceea ce afişează Google într-o ordine rigidă ce se menţine exact la fel de cîţiva ani – informaticienii ştiu de ce) redau o „opinie” a unui curajos anonim care ţine neapărat să aducă aminte cititorilor din Chişinău câteva nume despre care „nu mai ştie nimeni”. In revista Timpul, Constantin Tănase scrie pamfletul „Greierul şi Furnica”, 5 II 2011, urmat de comentarii „competente” ale unor „oameni de bine” printre care si Andrei, bun cunoscător al realităţilor politice moldave, amintindu-mă şi pe mine în lista foştilor „potentaţi ai vremii”, dar care aşteaptă un „os de ros” de la „cei mari”. Iată şi textul lui Andrei: „Toti oamenii mari au fost huliti de mediocritati. In privinta lui Tanase lucrurile sunt la fel: Tot felul de Kozeri, Konti, si alte nulitati il denigreaza pe C. Tanase pentru a-si ascunde propria nimicnicie. Cine sunt ei? Cu ce vor ramane in memoria oamenilor? Cu barfe despre Filat si Plahotniuc? Cine va mai sti de acesti doi peste 4-5 ani inurma? Cine-si mai aminteste de Ostapciuc, Motpan, Diaconu, Sangheli, Tarlev si multi alti potentati ai vremii? Nimeni! La fel nu-si mai aminteste nimeni de Liviu Drugus, Vasile Grozavu, Ion Gonta care la fel ca si Contii, Kozerii de astazi ling ouale celor mari pentru ca li se arunca un os. Constantin Tanase este si va ramine in memoria colectiva a basarabenilor ca o raza de moralitate si intelepciune de care si-au batutu joc idioti alde Filat, Rosca, Voronin si multi alti. Tine-te domnule Tanase caci avem nevoie de dumneata! Nu ceda, continua sa spui adevarul!” Semnat de De Andrei la 05.02.2011, ora 14:06 (http://www.timpul.md/articol/greierul-si-furnica-(parodie-politica-versiunea-basarabeana)-20213.html). Citirea textelor celor peste 60 de „comentarii” superelogioase şi observaţia că nimeni nu avut nimic de criticat, de reparat, de recomandat, m-a făcut să devin mai circumspect, mai rezervat faţă de calităţile nemaiîntâlnite subliniate de comentatorii incluşi la sfârşitul cărţii ca un fel de ghid de lectură… Vehemenţa antipostmodernistă a lui Theodor Codreanu nu m-a împiedicat însă să aplic o critică de tip deconstructiv şi să nu cad în „noul ethos transmodern” bazat pe elogii. Stilul cărţii este unul cvasijurnalistic, romanul având adesea aspectul unui reportaj romanţios înţesat de dialoguri scurte (uşor de citit…) şi esenţializări filosofice interesante. Din păcate, imaginile păşuniste (pastorale deja e prea pretenţios spus…), pasajele lacrimogene şi culoarea locală sugerată insistent prin apelul la regionalisme, arhaisme şi rusisme scad valoarea scriiturii, aptă de altfel să emoţioneze şi să informeze deopotrivă.
Am convingerea că sub raport teoretic esteticul, eticul şi epicul sunt identice în esenţa lor şi, totodată, inseparabile, deşi nivelul valoric al celor trei dimensiuni poate varia sensibil, ceea ce se şi întâmplă, de regulă. Ideologia politică (tezismul chiar) are mai multă nevoie de mediocritate şi simplitate decât de limbaj corect gramatical dar care nu poate aduce voturi din partea cititorului median. Trecerea de la realitatea sovietică la cea europeană înseamnă, adesea, şi trecerea de la un limbaj de lemn la alt limbaj de lemn, de la o formă de servilism la alta. Presupusul tradiţionalism la care recurge autorul este, după cum am mai spus, o posibilă opţiune electorală… Evident, realizările stilistice sau de alte naturi nu trebuie trecute cu vederea. Structura de rezistenţă a romanului o reprezintă forma circulară a naraţiunii demarată în Poiana şi încheiată în acelaşi loc, după 13 ani. Capitolul introductiv („Orfelinatul”) pare a ieşi din acest cerc, dar el are rolul de a face autoprezentarea povestitorului (copilul Mircea) care devine purtătorul de cuvânt şi de imagine al tatălui său, Mihai Ulmu. Arcul de timp istoric porneşte de la ultima zi de libertate a eroului în spaţiul cultural şi politic al României (comuna Poiana) şi se încheie, în acelaşi loc, cu întâlnirea, după 13 ani, a absolvenţilor liceului cu profesorul lor de română. Construcţia romanescă – similară unei case – are la/ ca temelie dragostea de basm dintre Mihai şi Maria, ca structuri de rezistenţă (supradimensionate) viaţa de lagăr, căsătoria simbolică a lui Mihai cu Maria, naşterea
lui Mircea, moartea Mariei, eliberarea din lagăr şi revenirea la şcoala unde Mihai predase limba română cu 13 ani în urmă. Ferestrele casei – vitralii multicolore – pun în evidenţă portrete umane (deţinuţi, gardieni, comnadanţi) iar acoperişul este dat de speranţa tonică şi protectoare că omenia va salva omenire. Din multiplele elogii am reţinut comparaţii ale autorului cu scriitori de primă mână (Dostoievski, Bulgakov, Borges, Preda, Stere, Eminescu, Soljeniţîn etc. În ce mă priveşte, citind cartea am avut mereu în minte dimensiunea ideologică din romanele lui Şolohov „Pe Donul liniştit” şi „Ei au luptat pentru patrie”, cu singura deosebire că ideologia sovietică era preamărită de Şolohov şi este, acum, dezavuată de Dabija. Probabil, peste ani, şi peste eventuale ediţii îmbunătăţite, poetul care a scris primul său roman se va amuza de gama hermeneuticilor avansate de lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, mai dispuşi spre laudă sau spre critică, dar care pot ghida un traseu literar deja bine conturat.

Bacău noiembrie 2010 – Valea Adâncă februarie 2011