liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Premiul Nobel

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 720. Miercuri 19 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (30)



Continuând stilul incisiv-provocator, autorul își intitulează ultima parte a lecției despre smerenie ”Fizică evreiască, biologie creștină”. După autocritici cu privire la trecut, profesorul Harari devine mai laudativ la adresa civilizației evreiești moderne și contemporane. ”Abia în secolele al XIX-lea și XX îi vedem pe evrei aducându-și o contribuție la progresul omenirii în ansamblul ei, prin intermediul rolului lor impresionant în știința modernă”. (p. 195). Diplomat, autorul nu îl menționează pe Marx printre contributorii la progresul omenirii, dar nici nu-l dă ca exemplu negativ. Consider această precauție inutilă. Vrând nevrând, Marx a contribuit masiv la schimbările epocale din secolul trecut. Și se pare că va mai fi invocat, chiar dacă nu va fi și citit (așa cum s-a întâmplat și în secolul trecut). Cu alte cuvinte, smerenie – smerenie, dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: ”Pe lângă nume binecunoscute precum Einstein și Freud, circa 20% dintre laureații Premiului Nobel pentru știință au fost evrei, deși evreii reprezintă mai puțin de 0,2% din populația lumii” (ibidem). Dar, nu comunitățile evreiești se pot mândri cu aceste realizări, ci acestea sunt ”mai curând o contribuție a evreilor individuali decât a iudaismului ca religie sau cultură. Majoritatea oamenilor de știință evrei importanți din ultimii 200 de ani au activat în afara sferei religioase evreiești”. (ibidem). Cu alte cuvinte, e greu să fii profet în religia ta! Mai mult, scrie smeritul Harari, ”iudaismul nu a contribuit câtuși de puțin la declanșarea Revoluției Științifice. Cu excepția lui Spinoza (excomunicat de comunitatea evreiască din cauza concepțiilor sale), cu greu puteți menționa măcar un evreu care să fi fost esențial pentru nașterea fizicii, chimiei, biologiei sau a științelor sociale moderne” (pp. 195-196). Interesant de știut (și rar de aflat din alte cărți) este faptul că rezultatele deosebite obținute de evrei în știință au început să apară îndeosebi după ce aceștia ”au adoptat stilul de viață și viziunea asupra lumii ale vecinilor lor nonevrei.” (p. 196)  Dar, și acesta este cel mai important lucru, succesul evreilor în cercetare și inovare nu se datorează vreunei gene aparte sau a unei înzestrări speciale, ci pur și simplu așezării EDUCAȚIEI la temelia pregătirii pentru viață: ”Valoarea centrală a educației în cultura evreiască era unul dintre principalele motive din spatele succesului extraordinar al oamenilor de știință evrei. Alți factori includeau dorința unei minorități persecutate de a-și dovedi meritele, precum și barierele care îi împiedicau pe evreii talentați să avanseze în instituții mai antisemite, precum armata și administrația de stat” (ibidem). De reținut, valoarea supremă acordată educației timpurii ca factor de succes. Este adevărat că educația presupune bani mai mulți investiți, dar câte țări bogate își fură singure viitorul neinvestind unde și cât trebuie! Autorul desfide orice legătură cauzală directă între etnie, religie și succes: fizica lui Einstein nu este nici evreiască, nici talmudică, după cum teoria lui Darwin nu este nici creștină, nici britanică.

Imposibil de evitat – problema antisemitismului. Cred că ar fi fost de datoria autorului să sublinieze că termenul ”antisemitism” nu înseamnă, stricto sensu, ură față de evrei, ci ură față de rasa/ limba semită din care fac parte deopotrivă evreii și arabii. (Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Semi%C8%9Bi) Într-adevăr, sensul comun dat termenului de antisemitism este acela de ură față de evrei. ”Antisemiții consideră că evreii sunt deosebit de importanți; își închipuie că evreii controlează lumea ori sistemul bancar, sau cel puțin mass-media, și că sunt de vină pentru absolut tot, de la încălzirea globală la atacurile din 11 septembrie. Această paranoia antisemită este la fel de ridicolă cu megalomania evreiască. Evreii poate că sunt un popor foarte interesant, dar, când privești imaginea de ansamblu, nu se poate să nu-ți dai seama că au avut un impact cu totul limitat asupra lumii.” (p. 197). Aici este doza de smerenie pe care autorul și-o revendică: ”personal, îmi place ideea că nu sunt urmașul unor cuceritori brutali ai lumii, ci al unor oameni neînsemnați care rareori își băgau nasul în treburile altora. Multe religii prețuiesc smerenia – după care își închipuie că sunt cel mai important lucru din univers. Îmbină îndemnurile la modestie personală cu o aroganță colectivă flagrantă. Oamenii de toate credințele din lume ar trebui să ia smerenia mai în serios” (p. 198).  Acestea fiind citite și (tran)scrise de mine, nu pot să nu reamintesc că și românii se mândresc (iar asta este chiar un motiv de mândrie) cu faptul că nu sunt ”cuceritori brutali ai lumii”, că nu au oprimat popoare de pe alte meleaguri. Cât despre antisemitismul românesc acesta s-a născut, probabil, în veacurile XVIII – XIX, când populația târgurilor și orașelor românești era preponderent alogenă, iar dintre aceștia evreii erau majoritari. (Vezi și recenta carte (pe care n-am citit-o încă) https://scontent.fotp1-2.fna.fbcdn.net/v/t1.0-9/48337181_1123903224437816_4687246003676381184_o.jpg?_nc_cat=104&_nc_ht=scontent.fotp1-2.fna&oh=7ea84417288f347c22a94f56928dd604&oe=5C98977C) Mixajul etnic a fost, de asemenea, frecvent, date și pozițiile sociale și economice deținute de bărbații evrei, astfel încât orice teorie rasistă despre puritate rasială este o inepție savantă. Moldova a excelat prin preponderența evreiască în comerțul local. Adaug acestor considerații un banc care circula pe vremea dictaturii ceaușiste. Un bărbat este arestat pe stradă pentru că înjura mereu și spunea că ”numai unu-i vinovat”. Bănuit că bărbatul îl acuza pe dictator de lipsurile din comerț acesta a declarat că: ”numai Hitler e vinovat pentru că a omorât evreii și astfel a distrus comerțul”.

Închei cu concluzia autorului despre smerenie: ”Iar dintre toate formele de smerenie, poate cea mai importantă este aceea față de Dumnezeu. Când vorbesc despre Dumnezeu, oamenii afișează deseori o modestie servilă, însă se folosesc ulterior de numele lui Dumnezeu pentru a-și privi semenii de sus” (ibidem). Aproape nici nu mai trebuie să precizez că tema lecției următoare este chiar despre ”Dumnezeu”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 524. Vineri 8 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (25)


Unul dintre apărătorii/ albitorii lui Marin Sorescu este craioveanul Tudor Nedelcea, cel care, pe lângă faptul că susține pe toate cărările că M.S. n-a colaborat cu Securitatea, este și autorul declarației de o inestimabilă valoare planetară (prin unicitatea sa mai mult decât singulară) prin care M.S. este declarat victimă a Securității și cuplul Virgil IeruncaMonica Lovinescu au fost agenți ai Securității care l-au hărțuit și turnat din greu la Securitate.  În articolul ”Marin Sorescu și Securitatea”, publicat la 13 februarie 2018 pe site ul Omniscop, Tudor Nedelcea scrie fără să clipească: ”Marin Sorescu a fost un scriitor de geniu, frecventând toate genurile literare, chiar şi pictura şi tot aşa a intrat şi în eternitate. A călătorit mult, a tradus mult, şi a fost tradus fără să fie informator sau chiar obedient faţă de securitatea antedecembristă. A fost incomod pentru regimul totalitar, dovada grăitoare fiind cenzura sau interzicerea unor piese de teatru. („Există nervi?”, de pildă), a unor poezii, strânse de Dan Zamfirescu în vol. Poezii alese de cenzură (1991). I s-a reproşat că n-a fost disident (?), deşi n-a scris nimic omagial, chiar a lăsat să se înţeleagă că, dat fiind călătoriile sale literare peste hotare, ar fi fost tolerat sau chiar a colaborat cu securitatea comunistă”. (http://www.omniscop.ro/marin-sorescu-si-securitatea/) Luând de bun ce afirmă alții, Tudor Nedelcea afirmă și el: ”Marin Sorescu nu a colaborat cu securitatea în niciun fel, dimpotrivă, era în vizorul ei, urmărit îndeaproape, cum dovedesc notele din vol. Cartea albă a securităţii (Bucureşti, Editura Presa Românească, 1996)”. Despre urmăritul îndeaproape a tuturor celor care acceptau (formal sau nu, sincer sau nu) colaborarea cu Securitatea cred că nu mai trebuie argumentat. Nefiind disident, nefiind opozant ideologic (chiar dacă cenzura i-a interzis niște piese) oare de ce să-l fi urmărit Securitatea pe amicul meu de scurtă durată Marin Sorescu? ”Dinescu susţine că Sorescu i-a spus şi lui, şi lui Pleşu, că securitatea intenţionează să-l omoare”. Oare de ce ar fi vrut Securitatea să-l omoare, devreme ce disident n-a fost? Presupunând că nu era vorba doar despre o amenințare menită să-l prevină pe M.S. să devină disident și oponent al regimului, ar mai fi o alternativă (o ipoteză a mea): după ce a fost racolat de Securitate (ca și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi), M.S. a dat dovadă de neascultare, posibil să fi mințit și să fi scris note ”călduțe” pentru a nu-și îngropa prietenii pe care a ”trebuit” să-i viziteze. Dar formala sa acceptare s-a constituit imediat în uriaș potențial de șantaj ulterior. În consecință, s-a intensificat urmărirea sa informativă și i s-a transmis, ”finuț” să-și bage mințile-n cap, căci altfel …. Alternativă la ipoteza mea (pe care o susțin în continuare) este opinia lui Dinescu (consemnată în Arhive și preluată în articolul citat mai sus: ”Dinescu a explicat că Sorescu «vrea să fie omorât de Securitate, deoarece vrea să ia premiul Nobel»”. Dimpotrivă, zic eu. Securitatea și regimul comunist aveau nevoie ca de aer de un Premiu Nobel, chiar dacă nu era unul care să fie acordat pentru poezii patriotice și omagiale…  O altă capcană a Securității Meditația Transcendentală – a fost luată de bună de naivi și unii chiar au pătimit pentru că au aderat sincer la ”valorile ei”. Andrei Pleșu pare a fi nu doar realist, ci și mai bine informat în legătură cu această capcană: ”Meditaţia transcendentală rămâne, în continuare, o nebuloasă, aflată în obiectivul securităţii statului. Andrei Pleşu, implicat în această mişcare şi sancţionat ca atare, are o opinie autorizată. „Problema Mişcării transcendentale ar fi fost organizată special pentru a fi înlăturaţi nişte intelectuali. Ar fi aflat în urmă cu trei luni că s-au întocmit liste cu intelectualii indezirabili şi se caută un pretext ca să fie înlăturaţi. În ce-l priveşte, motivul l-ar constitui unele dintre articolele sale ce au făcut vâlvă, despre care s-a vorbit şi la postul de radio Europa liberă…Apreciază că măsurile sancţionatorii s-ar lua pe baza unui ordin, care se execută dincolo de orice legalitate şi de orice cod juridic”. (cf articolului lui Tudor Nedelcea).

În finalul articolului lui Tudor Nedelcea apare deja binecunoscuta ”minută” a unui securist cu privire la propunerea de încetare a urmăririi informative a poetului Marin Sorescu (exact ca în cazul lui Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Și, exact ca în cartea Ioanei Diaconescu, și T.N. are aceeași opinie ca poeta de la CNSAS. Redau întreg citatul (inclusiv inevitabilele greșeli ortografice, echitabil partajate: una a securistului, mai multe ale lui Tudor Nedelcea”): ”Cu aceste probleme au fost informate organele de partid, la data de 20 aprilie 1980. Întrucât după această informare, până în prezent, în acrivitatea lui Marin Sorescu nu au mai apărut probleme deosebite, propunem: a se aproba închiderea dosarului „Soare” şi clasarea materialelor. Căpitan Măirean Vasile (ASRI, Fond „D”, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 326-327). A fost, în opinia noastră, doar o propunere; dosarul de urmărire informativă a continuat până la sfârşitul vieţii sale. Alţii l-ar vrea continuat şi postmortem; atât de mult sunt deranjaţi şi azi, pe unii scriitori submediocrii de perenitatea creaţiei soresciene.”.

Vechea melodie a celor care nu suportă critica sau adevărul: invocă și suprasolicită valoarea uriașă a celui ”criticat” sau cel puțin neadulat îndeajuns. Cred că nu valoarea uriașă a lui M.S. l-a făcut pe Cezar Ivănescu să se exprime atât de aspru la adresa poeziei acestuia. (vezi episodul 23). Oricum, nici Nicolae Manolescu nu-l trece pe Sorescu la capitolul ”Poeți”, ci la capitolul ”Dramaturgi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 523. Joi 7 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (24)


Pentru amatorii de istorie a evoluției personajelor auctoriale (personaje numite, ușor restrictiv, scriitori) amintesc modul în care au reacționat aceste personaje la acuzele (la început, fără argumente și documente) de colaborare cu Securitatea. Majoritatea dintre ei au negat vehement, ba au amenințat cu darea în judecată, pentru calomnie, a celor care îndrăzneau să acuze (în principal, pe bază de ”auzenii”, unele lansate chiar de foștii ofițeri care aveau legătura cu personajele în cauză). O fază ulterioară a constat în apariția verdictelor date de CNSAS, cu cele două variante: a) acceptarea verdictului și b) contestarea verdictului. Dintr-o atitudine ”prietenească” față de scriitorii-colaboratori unele dosare au fost date publicității abia post-mortem (cazul poeților Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Am mai scris despre posibilitatea ca și Marin Sorescu să fie, inițial, colaborator (fie și pentru scurtă vreme), apoi urmărit (ca urmare a notorietății câștigate și a  riscului de a fi un model negativ, contestatar), apoi – din nou – reintrat în grațiile puterii acelei vremi cu ”momeala” numită Premiul Nobel (concretizată până aproape de faza nominalizării în cazul Sorescu) și deci și în grațiile Securității. Cred că ar fi mai mult decât interesantă, chiar pasionantă, acum când majoritatea scriitorilor aflați în atenția Securității (colaboratori, urmăriți sau ambele) au trecut în lumea umbrelor, ca un cercetător/ investigator/ analist/ istoric literar să contureze un tablou general al scriitorilor români aflați în varii raporturi cu Securitatea.

Acest tablou ar trebui să cuprindă: a) lista completă a ceea ce se considera pe atunci scriitor (recunoscut sau nu ca atare de regimul comunist, membru sau nu al Uniunii Scriitorilor); b) lista completă a scriitorilor care au avut un început de colaborare cu Securitatea (scriitori securiști); c) lista completă a scriitorilor care au fost urmăriți de Securitate (cu două subdiviziuni: lista celor care erau și colaboratori și urmăriți, urmată de lista (neagră) a scriitorilor vădit/ evident antisecuriști/ anticomuniști/ anticeaușiști. În fine, s-ar mai putea adăuga două liste: a) cea a celor care au cunoscut toate variantele: au colaborat, au fost urmăriți și apoi s-au radicalizat și au devenit antisecuriști; b) a celor care, după 1982 (adică după noiembrie 1982, anul instalării lui Iuri Andropov, adică al dezghețului postbrejnevist), respectiv anii 1983 – 1989 au fost contactați, influențați, determinați, racolați, angajați de către filiala pro KGB din România, cea care a desfășurat strategia de demolare a dictaturii ceaușiste, racolații fiind din anturajul apropiat al dictatorului (nu exclud și contribuțiile occidentale la acest proces: dimpotrivă și ele trebuie evidențiate). Mulți dintre aceștia au fost ”selectați” dintre persoane/ personalități care aveau ceva de reproșat regimului în ansamblul său, sau a unor lideri locali (șefi, șefișori, șefuți) și care au dat de înțeles că vor lupta pentru ”dreptate socială”, ”reformarea socialismului”, ”instaurarea unui socialism cu față umană” etc.). Această listă va fi cel mai dificil de realizat, date fiind  modalitățile specifice de ”lucru” cu aceste persoane: fără nimic scris, fără urme și fără posibilitatea aducerii unor dovezi (în afara memoriilor unor securiști sau a celor ”lucrați” și care au devenit, în momentul schimbării de regim, ”revoluționari” cu acte în regulă și cu răsplată materială consistentă).

Referitor la legătura dintre Ceaușescu și Andropov se poate citi cu folos articolul    http://www.ziaristionline.ro/2014/02/06/capitanul-julian-chitta-despre-dubioasa-relatie-dintre-yuri-andropov-si-nicolae-ceausescu/    din care am extras doar acest pasaj: Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitv orice forme de opozitie politica, sub masca mandriei nationale si a patriotismului. Cand Nicolae Ceaușescu a organizat “Garzi Patriotice” in Romania, incepand in vara anului 1968, pentru a tempera elanul lui Brejnev de a ocupa Romania, Yurii Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova sa fie convins sa-si schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finantat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu. In urmatorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenti sovietici de toate calibrele, bine finantati, bine inarmati, gata sa intre in actiune oricand. Ceausescu a reusit sa recunoasca si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzactii comerciale”. Tot legat de semnificația anului 1983, când la Moscova conducea kgb istul Iuri Andropov, pentru lupta dintre Estul bolșevic și Vestul democrat este și următorul eveniment: ”Pe 1 septembrie 1983, un avion de lupta sovietic a doborat cursa de pasageri a liniilor sud-coreene (zborul 007) care decolase de la aeroportul Kennedy din New York si se indrepta spre Seul dupa o escala la Anchorage in Alaska. Momentul septembrie 1983 este considerat unul de varf, deci de maxima tensiune, in ultima perioada a Razboiului Rece.” (Cf Vladimir Tismăneanu în: http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/).

Consider că Ioana Diaconescu, profilată pe publicarea unor secvențe din dosarele scriitorilor este cea mai în măsură să preia o astfel de misiune extrem de dificilă, sensibilă și chiar riscantă. Dacă acest lucru nu se va face în anii imediat următori, riscul de a rămâne cu o mare pată albă în istoria culturală a României este foarte mare.

Revin la ”cazul Sorescu”: am constatat, în ultima vreme, o fervoare bizară în favoarea considerării lui Marin Sorescu ca un ostracizat, un persecutat și un luptător activ pe frontul anticomunist. Citind cu atențe aceste ”albiri”, observ că apar tot mai multe situații care pot fi citite în cheie inversă: ostracizările erau orchestrate de partea ”revoluționară” a Securității în vederea constituirii acelei mase critice de nemulțumiți care să izbucnească într-o atitudinte anticeaușistă clară. De regulă, ”ostracizații”/ ”nedreptățiții” erau selectați dintre aceia care au avut o colaborare cu Securitatea (garanția posibilității folosirii șantajului pentru executarea oricăror ordine de către cei care credeau că au fost ”lăsați în pace”), fiind trecuți apoi pe listele urmăriților de către Securitate, pentru ca apoi să apară, la ”rivoluție” ca eroi ai națiunii, ca martiri ai neamului și care urmau să devină noua elită conducătoare a României. Poetul Cezar Ivănescu s-a aflat în aceeași situație de colaborator-urmărit-reactivat ca factor antisistem pentru ca apoi să primească o dregătorie/ sinecură/ funcție care să-i aducă mai multă notorietate și mai mulți bani. Acest modus operandi este unul tras la indigo în cazurile Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi. Primul a primit conducerea Editurii Junimea de la Iași, celălalt a primit conducerea Teatrului Național din Iași. Despre catastrofala gestionare a Teatrului din Iași de către Mihai Ursachi am scris în episoade anterioare. Nu am informații despre ”succesurile” lui Cezar Ivănescu la conducerea Editurii Junimea, dar am aproape convingerea că managementul său a fost unul urechistic, bazat pe prietenii și simpatii. În aceeași perioadă postdecembristă, olteanul Marin Sorescu a primit conducerea Ministerului Culturii. Similitudinea mi se pare foarte grăitoare, iar rezultatele manageriale au fost similare ca în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni). Consider că aceste numiri (de la Centrul condus de intelectualul inginer Ion Iliescu) sunt dovezi clare că regimul se pregătea pentru o continuare a metodelor bolșevice (uz de abuz, convingere prin constrângere și alegere prin numire) în cadrul unul socialism ușor reformat, ușor altfel coafat. Abia dispariția URSS  (în decembrie 1991) a permis câștigarea partidei de către cultura și politica occidentală.

Acestea fiind spuse și expuse, voi reproduce, în episoade ulterioare, articole de albire și chiar de mitizare a celui care era gata-gata să înhațe Nobelul (desigur, cu comentariile mele).  Încerc să răspund posibilelor nedumeriri ale celor care urmăresc acest serial referitor la utilitatea acestor analize, ipoteze, comentarii și deducții. Da, acestea sunt foarte utile, în primul rând pentru că sunt extrem de rare, iar cunoașterea ADEVĂRATĂ a trecutului este condiția elementară a construirii unui prezent care să aibă un viitor (ca să readuc în lumină o zicere similară rostită de Lucian Vasiliu într-o emisiune TV menită să-l consacre ca model de urmat, alături de plagiatorul Traian Diaconescu, cel publicat asiduu de noul director al Editurii Junimea și coordonatorul revistei ”Scriptor”, tot Lucian Vasiliu, cel care a stimulat publicarea cărților Ioanei Diaconescu despre legăturile scriitorilor cu Securitatea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 522. Miercuri 6 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (23)


Ca să fac o trecere relativ lină de la episoadele care l-au avut ca personaj principal pe Cezar Ivănescu la episoadele care îl vor avea ca personaj principal pe Marin Sorescu (în principiu, toate aceste episoade au ca numitor comun relația scriitorilor din dictatura comunistă cu Securitatea ceaușistă) voi reda câteva opinii ale primului față de opera și ținuta morală a celui de-al doilea. ”Marin Sorescu: nimic din tot ce a scris el, poate doar anumite piese de teatru, care prin structura lor dramatică se țin încă în picioare, dar vorbesc de poezie că la poet mă refer, nimic nu stă în picioare. Este absolut nul. Toți acești inși, ce fac la clipa de față? Ca să nu se năruie ca valori, pentru că ei dacă ar asista la o confruntare a valorilor, ar trebui să dispară. Fac ce făceau și pe vremea lui Ceaușescu, bat Cotroceniul, au devenit artiști de curte. Cu asta vor să se țină pe picioare, dar n-o să se poată ține. Regret, dar un Adrian Păunescu are mai mari șanse să se mențină în literatura română, sau în orice caz să participe la literatura română, pentru că cel puțin el scrie ca un galerian, scrie mult, e robace, decît ăștia care sînt și leneși pe lîngă că sînt autori proști”. Cassian Maria Spiridon: ”A propos de Marin Sorescu, Laurențiu Ulici afirmă că este un viitor laureat Nobel. Cezar Ivănescu: Poate să și fie, dar ce se întîmplă, una este valoarea reală a unui autor și alta valoarea lor comercială sau valoarea lor publicitară. Marins Sorescu este din acesi autori care numai cînd mă gîndesc la el și-mi dispare cheful de a scrie literatură. Este tipul de autor vid, care toată viața și-o ocupă cu cariera lui de autor, cred că cel mai puțin timp  din viața lui l-a investit în a medita la literatură și a scrie. Cel mai mult timp la l-a investit în relații, în călătorii, în a-și face publicitate. Genul acesta de autor sigur că ajunge la o notorietate oarecare, europeană sau chiar mondială. Premiul Nobel nu-i garanție de valoare, știm atîția care au luat și care sînt autori fără valoare, dar și invers.  …. Eu sînt unul din susținătorii lui Labiș, indiferent de conjunctura în care această poezie a fost scrisă. … fac apel și acum către Securitatea din Iași să scoată la lumină poeziile antisovietice și anticomuniste ale lui Labiș pe care le țineau ei de pe vremea cînd Labiș era aici la Iași elev. Eu știu pentru că mi le-a arătat un onorabil securist pe vremuri la Securitate… Gellu Naum, care-i un mare poet, e ultimul mare poet al generației suprarealiste, n-are gloria pe care o merită”. (în: Cassian Maria Spiridon, Cezar Ivănescu, omul Nirvanei, Ed Junimea, Iași, 2016, pp 50-52) (este vorba despre o culegere de interviuri publicate în varii reviste, cel de față fiind publicat în revista ”Poesis”, anul V, 1994, nr. 2 (50), Satu Mare).

Doar câteva precizări și comentarii: 1) Cezar Ivănescu era convins că el merită Premiul Nobel; pe parcursul timpului s-a convins și el că un premiu (fie și Nobel) nu are neapărat legătură cu meritele și cu valoarea; 2) Tind să-i dau dreptate poetului Cezar Ivănescu în caracterizarea comportamentală făcută lui Marin Sorescu: în 1990, plecând din țară pe calea aerului m-am reîntâlnit cu Marin Sorescu la aeroportul de lângă București. Aeronava cu care trebuia să plecăm s-a defectat și cursa s-a amânat; brusc au mai apărut niște locuri într-o variantă cu escală. Domnul Marin Sorescu a fost invitat să plece cu acea variantă. L-am rugat să intervină și pentru mine. Nu a acceptat sub nici o formă. Inițial m-am mirat cum personalul aeroportului cunoaște poeții patriei atât de bine, dar după ce a ajuns și Ministrul Culturii am construit o explicație care nu excludea deloc o colaborare cu serviciile secrete. Poate și ca urmare a acestei întâmplări am inclus în miniserialul de față trei scriitori despre care este deja public faptul că doi dintre ei (Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi) au avut colaborare cu Securitatea (chiar dacă pentru scurt timp). În interviul din care am extras citatul de mai sus poetul Ivănescu vorbește despre ”un onorabil securist de la Securitate” cu care s-a întâlnit (și) după 1989. Despre posibila/ presupusa colaborare cu Securitatea a lui Marin Sorescu nu am găsit nimic în acest sens, dar pare foarte dubioasă insistența cu care apar articole despre suferințele dramaturgului oltean din cauza urmăririi sale de către Securitate. Ba am întâlnit și petarda lansată de craioveanul  Tudor Nedelcea conform căreia nu Sorescu ar fi avut vreo colaborare cu securitatea, ci Monica Lovinescu și Virgil Ierunca erau agenți ai Securității și l-au monitorizat pe Sorescu în străinătate (am scris despre această incredibilă ipoteză în episoade anterioare ale miniserialului). Repet: publicarea integrală a tot ce înseamnă Arhivele Securității este singurul mod în care putem cunoaște trecutul nostru relativ recent. 3) am reprodus și afirmația lui Cezar Ivănescu cu privire la Gellu Naum și ca posibil criteriu foarte subiectiv de gratulare reciprocă: ambii erau machedoni și avea strămoși comuni (ceea ce nu exclude valoarea realmente deosebită a lui Gellu Naum).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 516. Joi 31 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (17)


Pe lângă listele oficiale, a mai existat și o listă paralelă a celor care, chiar dacă nu întrunesc criteriile oficialilor români, au ferma convingere că merită premiul cu prisosință. Dintre aceștia, Cezar Ivănescu se distinge prin ardoarea cu care-și susținea cauza și prin convingerea că este singurul care merită (prea) celebrul premiu. Evident, aceste ”amănunte” erau scrupulos consemnate în evidențele Securității, instituție care și-a asumat nu doar cunoașterea vieții scriitorilor, ci și influențarea destinului (valoric) al acestora prin ”acțiuni specifice”. Informatorul Gheorghiu nota, în 1975, despre cele mai noi declarații și atitudini ale poetului Cezar Ivănescu: ,,Datorită greutăţilor pe care le întîmpină el a cerut să plece în Occident unde va demonstra valoarea sa. A promis că <peste cîţiva ani> se va întoarce cu milionul și vă va servi pe toţi numai cu ţigări americane.” (p.155). Desigur, ”milionul” era echivalentul financiar în dolari americani al Premiului Nobel. Dar, tot în 1975, sursa ”Fălticeanu” (cu siguranță un renumit scriitor, ba chiar unul cu funcții înalte în breaslă) scria o ”Notă în legătură cu o anumită situație a lui Nichita Stănescu” în care se vorbește despre o acțiune ”oarecum oficială de impunere peste hotare” a lui Nichita Stănescuînspre comisia premiului Nobel” (p. 162). În comparație cu mijloacele oficiale de impunere a unui poet simpla dorință, voință și credință a lui Cezar Ivănescu de a accede la Nobel era pură utopie. Dar veșnica concurență de breaslă scriitoricească va face ca unii scriitori să ”ajute” la nenominalizarea altor scriitori, convinși fiind că își netezesc propria cărare spre ”milion”. Informatorul nu uită să menționeze în susnumita notă că ”Marin Preda, de asemenea, visează Premiul Nobel” (p. 163). Apoi: ”Nichita Stănescu fiind prea sigur de Nobel se pare că-l privește cu condescendență pe Preda. … La restaurantul Berlin se pare că într-o zi Preda l-a înjurat grav și era gata să se producă o încăierare dacă nu interveneau ospătarii” (p. 163). Apare și Cezar Ivănescu în tablou: ”Generația de după el (L.D.: adică de după cea a lui Nichita Stănescu) dornică la rândul ei de a ajunge în planul prim, e invidiaosă pe faima lui și caută să-i opună adeversari pe măsură. Șansele maxime sunt acum ale lui Cezar Ivănescu căruia i se creează o aură de persecutat și chiar de rezistent. Generația de 30 de ani îl va susține puternic pe Ivănescu la premii, va organiza campanii de presă și dacă va fi o conferință a scriitorilor, îl va alege în Comitet. Deocamdată Cezar Ivănescu însuși se declară distant de Nichita, vorbește de el cu ironie, ca de un poet depășit…  Preda e în conflict cu Nechita. Al Paleologu îl apreciază pe Cezar Ivănescu, nu și pe Nichita. … În fapt, cauza comună a tuturor (conflictelor – nota L.D.) e un conflict literar alimentat, se pare, mereu, de Breban, foarte nemulțumit că e mereu netipărit, că scade în ochii scriitorilor și ai criticii” (p. 164). În această atmosferă conflictuală a orgoliilor nemăsurate și mereu nesatisfăcute era mai mult decît simplu pentru Securitate să intervină când de o parte, când de alta, manipulând și exploatând informativ starea de spirit a scriitorimii. Părerea mea este că tocmai aceste ”manipulări” securistice au permis selectarea de către Securitate a poeților ”disidenți” care au devenit, la câteva ore după căderea lui Ceaușescu noile conștiințe pure și imaculate (Dinescu, Blandiana, etc. etc.).  După o afirmație a lui Liviu Antonesei, a existat și așa numita „exploatare în orb”. Adică tu nu știi, dar lucrezi pentru servicii. Prin urmare, deja foarte subțirica linie de demarcație dintre urmăriți și urmăritori, dintre turnați și turnători pare că se subțiază și mai mult. Mai trebuie amintită și categoria ”limbuților”, indivizi orgolioși, cărora le plăcea să pozeze în atoateștiutori și care ”dădeau pe goarnă” vrute și nevrute, fiind surse bune (deși fără angajament) pentru Securitate. Evident, deși Nichita Stănescu era în grațiile guvernării comuniste și sprijinit din umbră pentru obținerea Nobelului avea Dosar de Urmărire Informativă (DUI). O sugestie pentru cercetătorii de la CNSAS: ar fi interesante și statisticile care, foarte probabil, se făceau în epocă: câți scriitori erau în total (în fiecare an), câți aveau DUI, ponderea celor cu DUI și a celor care aveau calitatea de colaborator, câți ofițeri de securitate (și % din total) erau repartizați să se ocupe de scriitori/ cultură. Cred că o asemenea sinteză ar arunca o lumină mai clară asupra statutului scrritorul român din anii dictaturii comuniste (chiar mult mai clară decât publicarea selectivă a câtorva Note informative sau a Rapoartelor cu referire doar la câțiva ani din activitatea unui scriitor urmărit.

În prezentarea pe care o face Dana Raluca Schipor acestei cărți a Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în Arhiva Securității
(http://convorbiri-literare.ro/?p=9597 ), sub titlul ”Cezar Ivănescu – trei decenii în atenția Securității”, publicat în: Convorbiri literare, 23 mai 2018, autoarea scrie că această carte este  ”o ediţie unică și remarcabilă, ce cuprinde aproape în integralitate dosarele referitoare la Cezar Ivănescu, ca ,,obiect al urmărilor informative”, realizate în perioada anilor 1959-1987”. Aproape în integralitate? Cu peste 20 de ani lipsă? Cu anii 1987-1990 și după aceea lipsă? Despre ce ”integralitate” vorbim?   Așadar, statistici semnificative nu avem; date complete din arhive nu avem; o evaluare calitativă a perioadelor de colaborare și a celor de urmărire nu avem. Cu alte cuvinte suntem încă abia la începutul începutului…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 515. Miercuri 30 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (16)


Înainte de a prezenta câteva cazuri concrete de nobelisabili români, cred că pot fi utile câteva informații pe tema acordării Premiului Nobel și a preocupărilor obsesive ale scriitorilor și oficialilor români de a intra în lunga listă a Premiaților Nobel.

https://booknation.ro/premiul-nobel-pentru-literatura/ (Criteriile și lista tuturor laureaților Nobel până azi! )

http://ziarullumina.ro/cati-romani-ar-fi-putut-lua-premiul-nobel–47487.html 2009 Cine ar fi meritat Nobelul?” Aşa cum ne-a spus academicianul Eugen Simion, „ghinionul nostru e şi norocul nostru: limba română“. Numele cu cele mai mari şanse de a fi nominalizate pentru celebrul premiu sunt cele ale poeţilor, care, pentru a fi înţeleşi, trebuie traduşi. Or, poezia tradusă îşi pierde sensurile profunde. „Poezia este intraductibilă în esenţă. Am încercat odată să selectez din autorii români, pentru o Antologie a literaturii europene apărută la Gallimard. Din Arghezi nu s-a putut da nimic. Este intraductibil, pentru că el se joacă mult cu cuvintele. În plus, în ultima vreme aceste premii se acordă şi pe criterii politice. Ei, românii n-au intrat până acum în nici o combinaţie şi nici nu avem o politică a valorilor“, a explicat Eugen Simion.

Poate, după Arghezi, ar fi trebuit să citez alt nume, pe Eugen Ionescu, numai că el devenise scriitor francez. Rămâne o curiozitate de ce Premiul Nobel l-a ocolit pe cel mai important dramaturg postbelic, Eugen Ionescu. Mă opresc însă la doi scriitori din generaţia mea, care şi ei ar fi meritat Nobelul şi poate, dacă n-ar fi murit atât de tineri, ar fi reuşit. Mă refer la Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Amândoi au fost într-o preselecţie a juriilor. Numele lor au circulat printre autorii candidaţi. Probabil, dintre toţi scriitorii pe care i-am citat, numele cel mai apropiat de Premiul Nobel a fost acela al lui Marin Sorescu. A murit, din păcate, la 60 de ani. Dacă ar mai fi trăit, sunt sigur că l-ar fi câştigat, pentru că a fost tradus, piesele lui au fost jucate, era un autor accesibil mediului intelectual european“, a subliniat academicianul Eugen Simion.”

http://www.carteadelaora5.ro/scriitori-romani-care-ar-merita-premiul-nobel/ 2016 Mircea Cărtărescu,  Norman Manea, Ana Blandiana. Alți scriitori români care s-au prefigurat în listele de propuneri de la noi sunt Mircea Ivănescu, Nicolae Breban sau Varujan Vosganian, dar niciunul dintre ei nu a fost pe deplin acceptat.

http://jurnalspiritual.eu/scriitorii-romanii-propusi-pentru-premiul-nobel/ Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea şi Varujan Vosganian sunt scriitorii propuşi anul acesta de către Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România (USR) pentru premiul Nobel, relatează Mediafax. Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, a declarat că principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost „valoarea lor şi traducerile (unor opere ale acestora, n.r.) în limbile străine”.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/premiul-nobel-pentru-literatura-o-istorie-controversata Niciun scriitor român nu a câștigat până acum Premiul Nobel pentru Literatură. În 1956, Lucian Blaga a fost propus pentru premiu de către Rosa del Conte și Basil Munteanu, ideea aparținând, se pare, lui Mircea Eliade. Zvonurile privind propunerea lui Blaga au ajuns repede în țară, iar autoritățile comuniste au făcut tot posibilul pentru a împiedica decernarea premiului lui Lucian Blaga, la acel moment autor interzis. Încă din 1948, toate operele lui Blaga, fie ele poetice, dramatice sau filosofice, fuseseră interzise căci viziunea „idealistă” a scriitorului nu corespundea ideologiei de partid. Autorului, foarte apreciat în Occident, nu i s-a mai permis să publice nimic în afară de traduceri;operele sale vor începe a fi reeditate abia după moartea sa din 1961. ….  Dorința lui Alfred Nobel a fost ca premiul pentru literatură să fie acordat unui autor care a produs în domeniul literaturii „cea mai remarcabilă operă într-o tendință/direcție idealistă”. Însă cuvintele sale au devenit sursa unor controverse. Accentul pus pe criteriul idealist a făcut ca, în primii ani ai decernării premiului, scriitori foarte apreciați precum James Joyce, Lev Tolstoi, Cehov, Proust sau Henry James să nu fie luați în considerare. Ulterior însă, interpretarea dorinței lui Nobel s-a făcut mult mai relaxat, premiul fiind acordat, în general, pentru merite literare extraordinare. Cu toate acestea, controversele nu au lipsit:sunt mulți scriitori nu doar foarte cunoscuți, dar și extrem de apreciați de critici care nu au primit premiul și nici măcar nu au fost nominalizați, în timp ce alți scriitori, relativ necunoscuți publicului larg, au ajuns în atenția Academiei suedeze.

https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-externe/premiul-nobel-pentru-literatura-in-2018-nu-se-acorda-anul-acesta-2240370 .  În acest an 2018 Nobelul pentru literatură nu se acordă! Academia Suedeză care decernează premiile Nobel a anunțat că Nobelul pentru Literatură 2018 va fi acordat anul viitor, odată cu cel din 2019 și că decizia de vineri este o amânare nu o anulare. (4 mai 2018).   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 514. Marți 29 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (15)


Despre rolul Securității în (ne)primirea de către vreun scriitor român a multrâvnitului, ultramediatizatului și hipermitizatului premiu Nobel s-au scris sute de articole și destule cărți care au aprins și mai tare flacăra mistuitoarei dorințe scriitoricești (și nu numai) de a-l avea. Mereu apar (acum, în mult dorita libertate) liste cu scriitorii nobelizabili, cu avantajul că publicul cititor află, direct și pe șleau, cine sunt cei aflați în grațiile celor care au primit demnitatea (?) de a transmite către Comitetul Nobel din Suedia o listă scurtă cu propuneri de nobelizabili. Într-un articol din 2006, România Liberă a publicat un material pe marginea temei primirii premiului Nobel în general și a obsesiei naționale pentru obținerea acestuia de către scriitorii români (vezi https://romanialibera.ro/cultura/arte/de-ce-n-a-luat-inca-romania-premiul-nobel-pentru-literatura–72637De ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura?”): ”o rana mai veche a orgoliului national: de ce n-a luat inca Romania Premiul Nobel pentru Literatura, desi a avut si are mari valori, in conditiile in care toate tarile europene din jurul nostru (inclusiv Albania, prin prozatorul Ismail Kadare) au obtinut marea performanta?  Nobelisabilii romani (subtitlu). De-a lungul anilor, au fost propuse mai multe valori literare romanesti pentru Premiul Nobel, dar, din pacate, nici unul dintre marii nostri scriitori nu a obtinut consacrarea mondiala oferita de Academia Suedeza: Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu. Intr-o Addenda la volumul doi al antologiei „Nobel contra Nobel”, aparuta la Cartea Romaneasca, in 1988, regretatul critic Laurentiu Ulici a nominalizat 12 mari scriitori din intreaga lume care ar fi putut lua Premiul Nobel, in urmatorii 12 ani, ultima sa propunere anticipata fiind Marin Sorescu, pentru anul 2000. Desi o buna parte dintre previziunile lui Laurentiu Ulici s-au adeverit, poetul roman s-a intors in istorie fara gloriosul premiu suedez. PEN Clubul Roman i-a propus in ultimii ani pe scriitorii Eugen Ionescu, Emil Cioran si Gellu Naum (pentru anul 2000). Din pacate, si Gellu Naum, care avea un urias potential nobelisabil, s-a intors la Domnul doar cu gloria conferita de istoria literaturii romane. Ultimele nume vehiculate in presa romana ca posibili laureati Nobel: prozatorul Nicolae Breban, poetii Emil Brumaru, Mircea Ivanescu, Ana Blandiana si Mircea Cartarescu”. Cât privește posibilele predicții pentru anul acesta lucrurile s-au simplificat prin faptul că Comitetul Nobel a decis ca în acest an Nobelul pentru literatură să nu se acorde, urmând ca în 2019 să se acorde două premii Nobel pentru literatură. (Motivul este unul de ordin… sexual: un membru al Comitetului Nobel a avut o relație de ”prietenie” cu o nobelisabilă).

În episodul următor voi extrage din cartea Ioanei Diaconescu acele informații din arhivele Securității cu referire la marea gâlceavă din scriitorimea română pe tema accederii la marele premiu mondial (și banii aferenți).         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 508. Miercuri 23 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (9)


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!


Așadar, nu știm nimic despre relația lui Cezar Ivănescu cu Securitatea în perioada 1963 – 1973 (cu excepțiile minore amintite în episodul anterior). De asemenea nu știm nimic despre această relație în perioada 1987 – 2008. În total 22 de ani lipsă! Mai mult decât asta, numărul anual al documentelor publicate în carte scade pe măsură ce urmărirea scriitorilor din România se intensifica! Anul 1987 este anul revoltelor de la Brașov care sigur au generat multe Note informative despre modul cum văd scriitorii aceste acte de ostilitate față de regimul dictatorial comunist. Ce ni se oferă în schimb? Scrisori in extenso (unele doar parțial relevante), comentarii și note bio(biblio)grafice despre personajele amintite în documentele găsite. Lipsa perioadelor importante din viața politică a țării (moartea lui Dej, venirea lui Ceaușescu, greva din 1987, venirea la putere a lui Gorbaciov, întâlnirea de la Malta, ”revoluțiile” de la Iași, Timișoara și București etc.) toate acestea ar fi avut darul să creioneze nu doar lupta unui poet cu sistemul, ci să ajute la înțelegerea mecanismelor de funcționare ale sistemului însuși).

Demersul detectivistic al cercetătoarei-poetă ne ajută să citim printre rânduri și să corelăm informații pentru a încerca să găsim verigile lipsă. După ce în ianuarie 1963 se propune urmărirea lui Cezar Ivănescu prin agentul Dorel (posibil un coleg de breaslă), abia în decembrie 1970, adică după exact opt ani se propune, de către căpitanul de securitate Nicolae Barbusă fie lucrat în mod organizat” (p. 46). Iar ne punem întrebarea: în cei opt ani Dorel a reușit să furnizeze informații complete despre poet astfel încât să nu fie necesară ”lucrarea sa în mod organizat” (montarea clasicelor microfoane în telefon sau deschiderea corespondenței).

Dintr-o notă informativă a maiorului Bojin rezultă că ”La 2 noiembrie 1972 Cezar Ivănescu a apreciat că mulți scriitori sunt dați afară din servicii fără motiv, că există o inflație de critică literară conjuncturistă. Consideră că ”România literară” publică în mod frecvent poezii agramate, sub orice nivel artistic, orientate tematic ca pe vremea celui mai de jos proletcultism”. Oare cum ar caracteriza un poet valoros din zilele noastre starea actuală a criticii literare de la noi?

Cei care vor citi cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității vor fi impresionați de Documentul nr 23 din 15 10 1973. De aici se vede cât de importantă este publicarea INTEGRALĂ a arhivei Securității, aceasta fiind și o sursă de psihoistorie literară, uneori deformată ideologic, dar adesea exactă în descrierea persoanelor urmărite. În acest document este făcută o descriere (ca de dicționar, și aș îndrăzni să spun – scrisă cu talent) a personalității și activității unor mari scriitori români, începând cu Cezar Ivănescu și continuând cu Ileana Mălăncioiu și Nicolae Breban. Din păcate, Ioana Diaconescu nu redă/ nu reproduce/ nu dezvăluie numele (de cod al) informatorului (în mintea mea acesta nu poate fi decât agentul informator Dorel, un scriitor talentat al cărui nume real îl pot bănui doar acei prieteni și colegi care i-au fost în preajmă, dar care foarte probabil este cunoscut și de autoare). Pentru că episoadele din acest miniserial îl vizează – în prezentarea acestei cărți – doar pe Cezar Ivănescu, voi reproduce doar acest psihoportret literar scris de un talentat informator al Securității: ”Cezar Ivănescu, un mare talent, foarte adesea respins de edituri, un permanent nemulțumit față de redactorii unor reviste și de cei ai editurilor, cu plăcerea de a povesti în context și în ce împrejurare i s-au respins cutare articole, cutare cărți, chiar cu un mic dosar de articole care au fost respinse de (revista) ”România literară”, luate de această revistă după ce au fost semnate, vizate de cineva din conducerea revistei, cu porniri împotriva ”spiritului îngust”, aproape fără prieteni, cercetat (L.D. aici bănuiesc o eroare de transcriere, cuvântul mai potrivit fiind aici ”certat”, nu ”cercetat”) pe rînd și cu foștii săi colegi mai apropiați, dar el fiind autentic – ca să zic așa în această stare de debusolare, avînd și antecedente de ”alienare”, poate că nu doar mimate și complexat, se pare din pricina lui însuși. Cezar Ivănescu este firea cea mai ciudată, întîlnindu-se însă cu cele mai nobile intenții în sinea lui și cu o bunătate mai întotdeauna suspicioasă. Prietenia cu Paul Goma mi se pare cel puțin ciudată, el pare în acest grup un fel de venetic, spre deosebire de Virgil Tănase care este integrat, lejer, din ”familie”…”. (p. 83).  … ”Ivănescu are și o stare materială precară și mai ales foarte puțini prieteni sau deloc. Cultivarea de către el a lui Goma este cel puțin pentru mine, interesată” (p. 84). Descrierea lui Nicolae Breban este realmente savuroasă (de parcă ar fi fost scrisă de el însuși!). Închei aici acest episod tot cu un extras din aceeași Notă de mai sus, ceea ce surprinde fiind atitudinea informatorului – una clar de partea celor nemulțumiți: ”De vreme însă ce nu se acordă împrumuturi decît pe apartenență la ”găști”, de vreme ce … Zaharia Stancu a cheltuit două milioane pentru a-și pregăti nu mai știu ce premiu Nobel, de vreme ce unii încasează de la Fondul literar mii de lei pe lună, iar alții, o mare majoritate, cerșesc cîte 4 sau 500 de lei, și asta cu înjurături, iar cei care iau mii de lei sunt departe de a fi niște autori cu opere copleșitoare, atunci este normal ca majoritatea aceasta a unei bresle care totuși există, care este o realitate socială, să cadă în lungi nemulțumiri și răbufniri deloc utile din punct de vedere social” (p. 86). Obsesia Nobelului la scriitorii români are, iată, și dimensiuni financiar-morale serioase!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 482. Vineri 27 aprilie 2018. Postum Scriptum la episodul anterior: ferice de scriitorii săraci cu duhul, căci a lor va fi Uniunea.


Zicerea că ”românul s-a născut poet” ar putea fi extinsă la un nivel mai ridicat de cuprindere literar-artistică sub forma: ”românul s-a născut scriitor”, cu precizarea că nu toți românii au aflat încă despre Uniunea Scriitorilor din România pentru a fi primiți ca membri cu datorii și drepturi depline în acest sindicat. Există însă speranțe și soluții: la absolvirea clasei a XI-a se va introduce o lecție despre USR și un model de cerere pentru a fi completat de către oricine are bani să plătească cotizația de membru (dar și ceva bănuți pentru a răsplăti pe acel scriitor cu ceva vechime care-l va învăța cum se adună niște texte între niște coperți, plus ceva bănuți pentru tipografia care va printa aceste texte). Există unii scriitori români care, deși au făcut cerere de intrare în USR, deși au fost membri cu drepturi depline ai USR au fost excluși din Uniune pentru un motiv serios: nu și-au mai plătit cotizația. Printre ei și Herta Muller, actualmente cetățean german, laureată a mult prea râvnitului Premiu Nobel. Deci, stimați aspiranți la calitatea de membru-scriitor, dacă nu aveți bani pentru plata cotizației, nu mai insistați cu scrierea de opere geniale care să fie răsplătite cu Premiul Nobel. Geaba Nobel dacă nu USR.

Recent, au avut loc alegerile președinților de filiale USR pe zone ale țării, inclusiv pe Chișinău. O binecunoscută scriitoare a relatat, de la Chișinău, un fapt foarte semnificativ pentru sindicatul scriitoricesc. Un membru USR Chișinău întrebat fiind cu cine va vota în cadrul ședinței de alegeri a șefului de filială, acesta și-a definit criteriile estetice pe care ar dori să le promoveze viitorul președinte de filială, și – de ce nu? – viitorul președinte al USR: ”să fie tânăr și să fie moldovean”.  Mai concret: contează vârsta și cetățenia. Sigur și calitatea de membru USR. Am aproape convingerea că la toate aceste ședințe de alegeri s-a discutat puțin spre deloc despre promovarea unor criterii valorice, estetice, stilistice, calitative, deontologice etc. Doar managementul financiar este ceea ce (mai) contează, cu speranța înlocuirii actualului manager financiar cu un alt manager financiar (mai tânăr și mai moldovean). Sigur, un management financiar performant ar putea aduce o brumă de fericire în viața membrilor USR: dar asta va fi de văzut abia după alegeri. Până una alta există (și) opinia că ”Unii scriitori au ajuns, pentru liderii lor închipuiți, o afacere precum aceea cu vite” (Ion Vieru, Pen International, FB, 26 aprilie 2018). Nu e clar dacă ”liderii închipuiți” sunt actualii sau viitorii, dar concluzia este simplă. Alegerile se câștigă per capita.

Mă gândeam că un bun viitor manager financiar al USR ar putea fi chiar actualul ministru al Educației, domnul inginer Valentin Popa (n. 1964), renumit deja pentru greșelile de exprimare, de gramatică, de limbă română în general. Având aceste calități, plus experiența managerială de la minister (vezi alocarea de locuri pentru admitere la marile universități de stat) oare dl ministru nu este cumva și membru USR? Îl întreb pe dl Google, și iată ce-mi răspunde: https://www.google.com/search?q=valentin+popa+cv&sa=X&ved=0ahUKEwigxMiXz9jaAhXILFAKHWqHA8QQ1QIIgAEoAA&biw=1280&bih=609 Valentin Popa CV. Cărți publicate: Manuscrisul pierdut și Papagalul și revoluția.  Din câteva click uri aflu că, de fapt, autorul celor două cărți este un alt Valentin Popa, unul mai bătrân și mai brăilean decât domnul ministru sucevean/ moldovean Popa.

Dar nu-i nimic pierdut. Aflu din articolul Adinei Popescu intitulat ”Tovarășa Poștărița și restaurația” (Dilema veche, an XV, nr 740, 26 aprilie – 2 mai 2018) că dl ministru al educației Valentin Popa este și poet. Versurile de mai jos, plus alte câteva de genul acesta, ar putea să-i asigure intrarea în USR și candidatura (în cincinalul următor) la funcția de președinte al USR. Autoarea precizează că versurile au fost scrise și declamate cu ocazia celei de a 105-a aniversări a ASE București. Iată-le: ”Se cuvine, dragi prieteni/ Ca la ceas aniversar/ Să-i cinstim pe-aceia care/ La ASE fost-au făurari./ Pe acei ce-au pus sămânța, / Și au tras din greu, cu spor. ( …) Pe toți ce-am împins ștacheta/ Spre înalturi, către zări/ Ca ASE ul să răspundă/ Miilor de provocări/ Care-au îmbinat tradiții/ C-un învățământ modern/ Ducând faima Academiei/ Și intern, dar și extern/ Lor, a noastră admirație/ Și nu știu dacă contează/ Ci că toate se-mplini-vor/ Dacă un Popă le urează”.  Când am citit versul ”Pe acei ce-au pus sămânța” am avut o tresărire: nu cumva e un plagiat din ministrul agriculturii Daea?  Se pare că nu, dar mai trebuie investigat: ambii miniștri fiind mari iubitori de limbă română, sigur au și veleități artistico-literare (adică sunt și veleitari) și, foarte probabil, vor deveni, în curând, membri cotizanți la USR. Altfel de unde pensii pentru scriitori?    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!