liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Nicolae Manolescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 617. Vineri 7 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (11)


În excursurile istorice pe tema evoluției spiritului critic la români s-au făcut analize și trimiteri la Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Manolescu etc., dar perioada 1945-1989 parcă nici n-a existat. Se poate așa cevaaa!? Sigur că nu se poate, așa încât coordonatorul Sever Voinescu l-a invitat pe Cristian Vasile să acopere acest interval istoric cu considerațiile sale despre critica și autocritica în comunism. Articolul are un titlu cam lung (parcă extras din modul de formulare al titlurilor articolelor în perioada cu pricina: autorul vroia ca titlul să spună măcar jumătate din ideile articolului): ”Spirit critic vs. Critică și autocritică în comunismul românesc: implicații pentru lumea intelectuală” (vezi articolul la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/spirit-critic-vs-critica-si-autocritica-in-comunismul-romanesc-implicatii-pentru-lumea-intelectuala ).  Parcă dorind să-i dea dreptate lui Lamartine, care pe vremea sa considera că ”Critica este puterea neputincioșilor” (adică a celor care nu pot scrie literatură adevărată) puterea comunistă invita insistent să primească critici de la ”oamenii muncii” pentru a se putea remedia rapid eventualele lipsuri și neîmpliniri. Desigur, era cel mai bun mod de a cunoaște spiritele critice, cârcotașii și nemulțumiții sistemului. Am povestit, la începutul acestui miniserial, cum am căzut și eu în capcană răspunzând pozitiv invitației de a-mi formula sincer criticile… Și totuși, sistemul comunist chiar oferea niște domenii care erau supuse criticii și la modul oficial: birocrația și stilul birocratic de conducere (desigur, nu conducerea superioară de partid și de stat trebuia criticată). Evoluția libertății de a critica în regimul comunist seamănă perfect cu Coloana infinitului a lui Brâncuși: când te strângea de gât, când te mai lăsa să-ți umpli plămânii cu aer. Am experimentat-o și eu din plin: înainte de tezele din iulie 1971, spiritul meu critic era lăudat și stimulat; imediat după, șefii mi-au dat de înțeles s-o las mai moale. La începutul anilor 80 am fost tras pe linie moartă (inclusiv blocarea tezei mele de doctorat în 1984), inclusiv imposibilitatea de a avansa câtuși de puțin ierarhic, deși îndeplineam condițiile cerute de lege. După 1985, m-am simțit foarte băgat în seamă, oferind-mi-se posibilitatea de a conferenția în întreprinderi (de regulă, pe teme de situație economică mondială), de a publica etc. Mai mult chiar, spiritul meu critic a fost considerat util pentru perioada imediat postrevoluționară: mi se dădea mereu de înțeles că va avea loc Revoluția Română și că este nevoie de oameni cu bună pregătire care să înlocuiască vechile structuri. La câteva zile după moartea lui Ceaușescu m-a sunat îndrumătorul de teză și m-a invitat să-mi susțin teza de doctorat. Mai mult, am fost invitat să candidez la parlamentare (dar am refuzat să intru în partid și nici mesagerii serviciilor ”noi” nu au avut succes, deci locul meu de deputat a fost ”vândut” unui ins de nădejde). Am preferat să ilustrez, aici, cu exemple personale cum era cu critica și autocritica în comunism și imediat după. Cristian Vasile a ales să ilustreze evoluția spiritului critic & autocritic în comunismul românesc prin modul cum se lărgea sau se îngusta/ îndesea sita cenzurii. Concluzia (tristă) a autorului face o bună sinteză a ceea ce a fost și a ceea ce avem, din păcate, astăzi: ”Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reușit să alinieze spațiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însușirea de texte etc.) au invadat și spațiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universitățile instituțiilor de forță, cazone, compromițând doctoratul și nu numai.” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 613. Luni 3 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (7)


Nicolae Manolescu afirma că ”Ne-am schimbat între timp: și Maiorescu odată cu noi”. Ca în cazul marilor personalități elogiile au alternat mereu cu demolările. Afirmația președintelui USR a devansat, premonitoriu parcă, vremurile în care Maiorescu nu mai este considerat ctitorul culturii moderne axate pe spirit critic, ci impostorul, inutilul și insignifiantul Maiorescu. Unul dintre stâlpii de rezistență ai culturii române moderne este numit bășcălios ”Titănel” de către specialistul în logică, rădăuțeanul olandez, spiritul bucovinean ultracritic. (În treacăt fie spus, dar totuși relevant, Adrian Rezuș este admiratorul PSD și al cuplului iliberal mioritic Dragnea & Tudorel, amicul meu bucovinean fiind răspânditor voluntar pentru ro-fraieri a grupului de discuții ”Tudorel Toader -presedintele romanilor!”. Recent, A.R. a făcut o precizare pe pagina sa de FB: ”eu unu’ am încredere-n pesedei ca partid – organizaţie politică –, nu musai în persoane private, de-alde dragnea, firi şi alte olguţe bătăioase!”.  Îmi recunosc puținătatea de minte în a înțelege cum poți avea încredere într-un partid de a cărei conducere te dezici. Este ca și cum ai spune: ”ce familie faină sunt Popeștii ăștia, păcat doar că dom Popescu e cam tâmpițel”. Este adevărat că dubla măsură n-a omorât pe nimeni, dar nici model de discurs coerent nu poate fi.)

Așa că zic: Nu vi se pare, stimați cititori, că distanța dintre ”ctitor” și ”titănel” este cam mare, că mie mi se cam pare…(?!). În ultima instanță, spiritul critic poate însemna și așa ceva (adică demolare fără condiții). Las cititorii să aprecieze distanța cu propriul lor canon evaluator, precum și gradele de utilitate ale demersului critic demolator, oferindu-le o mostră de evaluare antiliberală și antimodernă sub semnătura (mereu) nemulțumitului logician. Iată acest text demolator intitulat ” « Titănel » ș. a.” semnat de logicianul Adrian Rezuș, inclus fiind și un addendum semnat de Bogdan Rusu. Dacă am greșit apreciind textul de mai jos ca fiind unul emanat dintr-o adversitate față de liberalism și simpatie față de neliberali (fie ei și socialiști) nu-mi rămâne decât să-mi fac mea culpa.

ADRIAN REZUS·20 MARTIE 2018

Arheologie ro-filosofică: « Titănel » ș. a.

Addenda de Bogdan Rusu (Paris) [FB: March 19, 2017]

[1] AR: Arheologie ro-filosofică: Titu Maiorescu [FB: March 20, 2017]

O mediocritate pompoasă, Maiorescul nostru… Patrioții români, ca mai mereu, făcură din țînțar armăsar!

Nu că ar fi fost cine știe ce de capul altora, al cîte-unui… Ioan Pop-Florantin, de pildă (chit că… mai știi?!), însă Maiorescu chiar n-are treabă cu filosofia! Așa-zisul doctorat german (obținut, după doar un an de studii, la Giessen, cu „Das Verhaeltnis” 1859, nu cu „Einiges philosophisches…” 1861, cum tot zice și crede lumea) abia de i l-au echivalat francezii cu o licență în litere! – En passant, ar fi interesant de aflat și cine fură examinatorii aceia parizieni profund impresionați de „originalitatea” filosofică a junelui transilvan… – De varianta franceză („La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie” 1861 [?]) a opului doctoral chiar n-am auzit pîn-acuma. Există pe undeva textul publicat?

Omul i-a… fentat și pe nemți și pe franțuzi, echivalîndu-și studiile gimnaziale (KuK = chezaro-crăiești) cu cele vest-academice!

Detaliu amuzant: ca june „profesor universitar” în Iași (1863) – la 22 de ani –, predă… istoria Romei [!]. (La ora aceea, omul avea doar vagi studii de drept – nivel: licență pariziană – și tot așa – dacă nu chiar și mai vagi! – de filosofie.) La 23 devine… rector și la 27… academician! După care se-apucă de eseuașe național-literare și, mai ales, de… național-politicale. Etc.

Bref, impostura (academică) la români e cu… tradiție: începe de la Maiorescu!

(Ar fi de notat și faptul că, despre relația lui Maiorescu cu filosofia, lumea… bună – cu excepția lui Kanterian, poate [„Hegel’s Tale” etc.] – știe doar ce scrie la… Wikipedia!) –

În altă ordine de idei, a propos de genul acesta de preocupări – „istorice”, disons – și de „pe cine interesează?”: în ultima vreme – asta de cîteva decenii bune deja – și nemții și olandezii s-au apucat de scos de la naftalină tot soiul de micuți, „obscuri” activiști filosofici de mîna treia sau a patra etc. (cu ediții de texte, inclusiv)! Așa că n-ar fi chiar o excepție așa interes… arhivistic. Oricum, după mine, ar merita efortul. Chestie de… peisaj intelectual de epocă!

E și că, uneori, dacă e să scotocești bine, poți da de surprize: de așa-zise filiații ori influențe mai puțin vădite etc.

Pildă: de „micuții” Ka-u-Ka-li pe care i-a tot frecventat Michail Eminowicz (!), în Bukowina chezaro-crăiască – Czernowicz, KuK – și, ulterior, la Viena, nu s-a ocupat mai nimeni. – Chit că… patrioți eminescologi gîrlă, pe la români! – Printre altele, Eminescu l-a „plagiat” (!) [și] pe proful lui gimnazial de istorie, Ernst Rudolf Neubauer (1828–1890), literator și, mai cu seamă, versificator prolific de limba germană (austriacu’ era în stare să… vorbescă-n versuri, cu rimă adică, și cîte-o zi întreagă!), originar din Iglau, Maehren (Moravia), re-băștinat bucovin, la Cernăuți, după „Maerz” – revoluția aceea de operetă vieneză de la ’48, la care se pare c-a și participat! –, mai apoi, primul director al gimnaziului KuK din… Radautz, „die deutscheste Stadt der Bukowina” etc. Case in point: „Panorama deșertăciunilor” (1871–72) e de inspirație neubauer-iană („Ideonen”, 1862-82, in print: Hamburg 1882), nu o… îngînare a lui Victor Hugo („La Legende des siècles”, 1859–83) cum pretind eminescologii noștri super-docți. (Altminteri, odrasla căminarului știa bine nemțește – asta de pe la patru ani; bref : limbă ca și maternă-n context –, pe cînd franceza, chestie de bon-ton, doar precum… Coana Chirița, plus ou moins !) [v. și https://www.facebook.com/adrian.rezus/posts/10154500500834211, just in case].

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. ‘Telectualu’ ăsta ro-vestit (Maiorescu, adică) a ajuns… academician (la români), cu 6 clase de gimnaziu KuK-vienez (dintre care una la… Brașov!), plus un soi de… an pregătitor la Uni Giessen (care era un soi de școală tehnică, pe-atunci)…

[2] Bogdan Rusu: Ioan Pop-Florantin [FB: March 19, 2017]

>> Ioan Pop-Florantin, profesor de filosofie la Liceul Național din Iași, profesorul de filosofie al lui Iorga, între alții, a fost un om bizar și un literat mediocru. Ca profesor, l-a impresionat pe Iorga (om, totuși, fără vocație filosofică, fără „organ”) mai puternic decât Constantin Leonardescu, un filosof mai respectabil, profesor la Universitate.

Mulți l-au luat în zeflemea, Maiorescu în capul listei, a intrat în conflicte cu Ion Creangă, cu bruma de filosofi din „mica noastră mișcare”, cum scria Michăilescu, între alții cu Strajan, care i-a recenzat foarte prost, în Convorbiri literare, „Fundamentul de filosofie”, primul manual de filosofie pentru licee care n-a fost o traducere. „Consecutizmul universal”, lucrarea sa cea mai personală, a fost tratat cu dispreț, Maiorescu iarăși îngropând cartea, candidată la un premiu al Academiei. „Teletipia” a fost tratată similar. Omul a avut în Maiorescu un oponent puternic și disprețuitor – și n-a fost singurul.

Florantin, pe de altă parte, se lăuda că lucrările-i didactice au fost premiate la Expoziția Universală (o fi fost nimica, un asemenea premiu?) și că o lucrare din tinerețe îi fusese premiată de Academia Imperială de Științe din Viena. Poate nu doar laudele, ci și faptul în sine agasa. Într-adevăr, în epoca în care diplomații în filosofie de la noi, întorși de prin străinătate cu țidula, publicau cel mult în românește, prin reviste literare, Pop Florantin avea lucrări care se publicau în analele sus-zisei Academii: „Zur Sprachphilosophie” (1869) și „Der psychiche Moment in der Sprachlaut-Veränderung. Beispiel das romanische Lautsystem” (1868), publicat și în extras (8p). Menționat de atunci, ocazional, prin câte un op e.g. Lothar Hoffmann, „Fachsprachen / Languages for Special Purposes”, De Gruyter, 1998). Acest memoriu, redactat după obținerea doctoratului la Viena (oh, era să uit, Florantin își luase doctoratul la o universitate serioasă, cea din Viena în 1867 … mai rămăsese un an și studiase filologie; Maiorescu își echivalase studiile liceale cu o parte din facultate, se dusese de la Berlin la Giessen ca să-și dea doctoratul, o universitate care făcea ușor doctori, tot acolo luându-și titlul și Xenopol … După care ajunsese în Franța unde doctoratul i s-a echivalat cu bacalaureatul … și unde n-a putut lua doctoratul, deși mult ar fi râvnit titlul sorbonard; ci doar licența) – acest memoriu fusese REFUZAT de Convorbiri literare, fiind, chipurile, „pré pur științific”.

Tot amân să scriu despre politica culturală dusă de Maiorescu în câmpul filosofiei – căreia îi datorăm, poate, prestigiul lui Kant și al logicii tradiționale și mai nimic altceva. Distrugerea „școalei Bărnuțiu”, marginalizarea spiritualismului eclectic (școala lui Zalomit) (mare război personal, de pe vremea ratatei încercări de a lua titlul la Sorbona cu o lucrare care ataca filosofia universitară franceză), ignorarea, dacă nu chiar combaterea unora ca Suliotis (autor, între altele, al unui Compendiu de psihologie și al uni trata de filosofia dreptului (drept natural) în franceză), a krausismului promovat de Laurian – pe scurt, sufocarea oricărei aspirații spre filosofare și spre originalitate, impunerea spiritului de comentariu și de manual, adică de universitate mediocră nemțească, pe contrasensul spiritului humboldtian – astea mi se par a fi liniile de forța ale politicii culturale maioresciene în domeniul filosofiei. <<

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. Despre Ioan Pop-Florantin, v. și:

http://romanianphilosophy.blogspot.nl/2010/06/ioan-pop-florantin-metafizician.html

[3] Bogdan Rusu: Câteva notații despre filosofia românească în „celălalt secol”, cel mai puțin cunoscut, al 19-lea. [FB: March 19, 2017]

>> Este o filosofie de liceu, o filosofie pre-bacalaureat. Paradigma lucrării de filosofie este manualul și, vreme de mulți ani, chiar manualul general, manualul de introducere în filosofie: Charma (cu două traduceri!), Delavigne, Krug (două traduceri publicate), în sfârșit Pop Florantin, cu manualul lui „original” (1871) adică conceput de el însuși și nu tradus. Ceva mai târziu domină manualele disciplinare: de logică, morală, psihologie, istoria filosofiei, estetică.

Maiorescu a fixat cu multă autoritate filosofia românească în vârsta intelectuală a liceului și în paradigma manualului. Celebrul Manual de logică, un manual pentru licee, este maturarea primei sale ambiții intelectuale, din vremea … liceului când, june ambițios și cu o nespus de bună părere de sine, credea că poate face manuale de logică mai bune decât profesorii săi și decât autoritățile vremii lui.

Maiorescu n-a studiat serios decât … în liceu. După aceea s-a preocupat mai ales de adunarea diplomelor necesare pentru a face carieră. Doctoratul nemțesc, care era primul și singurul grad universitar, era echivalentul unei licențe din ziua de azi. Pentru a-l obține se cerea validarea unui „triennium”, adică a trei ani de studii. Maiorescu și-a echivalat ultimii doi ani de liceu (Academia Theresianum era un gimnaziu-liceu, un fel de „colegiu” cum se spune la noi astăzi) cu doi ani de studii universitare. N-a mai avut de validat decât un an la Universitate. Și-a obținut, deci, doctoratul cu numai un an de studii formale, cu lucrarea „Relația”, știind bine, practic, numai pe Herbart (și ceva herbartieni) și pe Feuerbach. (Hegel era practic prohibit în Imperiu, de aceea Herbart era filosoful școlar oficial; Feuerbach, anti-hegelian, era tolerat din această pricină, cu tot ateismul lui, care era și al lui Maiorescu; nu și umanismul …)

Se poate spune că Maiorescu n-a ieșit niciodată din liceu, filosoficește vorbind. Și nici din herbartianism. Ceea ce a și promovat cu îndărătnicie la noi. Culmea cuceririlor sale juvenile i s-a părut a fi, obiectiv, culmea cuceririlor filosofiei, psihologiei și pedagogiei. Limitele spiritului său, el le-a pus drept limite ale spiritului românesc. Sterilitatea lui a fost proclamată drept caracteristică a spiritului național. În loc de creativitate, „spirit critic”, adică exercițiu de silogistică în cultură. <<

[20170319-20] [rev. 20180320]

Aceste gânduri critice formulate în scris de Adrian Rezuș (Olanda) și Bogdan Rusu (Franța) au cu siguranță și sâmburi de adevăr. Spiritul de imitație (vezi sociologia lui Gabriel Tarde și sincronismul lui Eugen Lovinescu) erau mijloacele vremii (începuturile modernizării în România) pentru atingerea scopului firesc: propășirea națională prin cultură (de import, că alta nu prea era), adică prin inteligență larg și intens propagată sub forma cultivării spiritului critic. Pentru nivelul de cultură al românilor de atunci Maiorescu era un ”titan”, unul care a avut tenacitatea și temperamentul necesare să creeze și să consolideze instituții, publicații, organizații. Nu cred că a intenționat cineva să facă din Maiorescu un geniu european (măcar), pentru că nu aveam tradiții culturale solide. O spune G. Ibrăileanu în ”Spiritul critic în cultura românească”: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Cantonarea textului logicianului româno-olandez în discuția despre patalamalele deținute de ”titănel”, în cazul făcut de cărțile (ne)scrise sau presupusa sa mediocritate nu l-au împiedicat pe ambițiosul craiovean să rămână ”cel mai” în cultura română modernă. La rigoare, Eminescu n-a terminat nicio facultate, dar scrierile sale economice și politice dovedesc o înaltă înțelegere a gândirii celei mai avansate a timpurilor sale, el fiind un bun propagator și explicator de idei moderne, novatoare în acel timp. În fond, este dreptul fiecăruia de a evalua și de a publica, de a crea și/ sau de a critica, respectiv de a se lăsa criticat/ evaluat. Asta face esența și substanța dialogului civilizat. Mai mult decât atât, conform zicerii scrise a lui Fernando Pessoa ”Funcția fundamentală a criticii este aceea de a satisface nevoia naturală de a disprețui, ceea ce contribuie mult la buna igienă a spiritului”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 612. Duminică 2 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (6)


Dosarul Dilema veche cu tema ”Spiritul critic” debutează, firesc, cu … începuturile gândirii critice românești moderne, respectiv cu liberal-conservatorul Titu Maiorescu, oltean moldovenizat, școlit la Paris și adept/ admirator al culturii germane, puternic influențat de englezul Edmund Burke (https://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Burke). Maiorescu nu doar definește și esențializează acea formă de spirit critic adecvată vremurilor de construcție culturală europeană de la noi, ci îl practică, îl promovează și îi premiază pe scriitorii care îi înțeleg menirea și sensul. Ioan Stanomir, în articolul de debut al Dosarului (”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică”, p. II) vorbește chiar despre ”Pedagogia lui Maiorescu”, despre acel ”ochi victorian… capabil, chiar de la început, să sesizeze dizarmonia, notele false, ridicolul, grotescul”. Pentru că doar sesizând și evidențiind negativul, inadecvatul, dizarmonia, lipsa de măsură, grandilocvența etc. poți să vii cu propuneri de pozitivare, de adecvare, de armonizare, de echilibrare și de normalizare pe care le presupune orice act educațional-cultural, inclusiv acela numit ”critică”. Ioan Stanomir dă și el un răspuns afirmativ la întrebarea din titlul acestui miniserial despre spiritul critic și inteligență. Da, spiritul critic (autentic) este apanajul oamenilor inteligenți, al celor care înțeleg corect realitatea și pot acționa în cunoștință de cauză pentru a o îmbunătăți, gradual și echilibrat: ”Răceala olimpiană pe care i-o reproșează inamicii și detractorii este marca inteligenței ce preferă, întotdeauna, măsura în defavoarea exaltării grandilocvente”. Contrar acestui punct de vedere, doi critici ai lui Maiorescu, Adrian Rezuș și Bogdan Rusu, nu obosesc în a aduce dovezi despre cât de prost, nepregătit, incult, infatuat, nefilosof etc. a fost ctitorul culturii române moderne, Titu Maiorescu. Voi aloca episoade speciale acestor două puncte de vedere, deoarece doar comparând argumentele putem ajunge la justa măsură, la atenuarea exagerărilor și la punctul de vedere echilibrat și armonios pe care îl presupune spiritul critic autentic. Dar există și un spirit critic ne-autentic, unul mimat și practicat cu rea credință? După Sever Voinescu (vezi episodul anterior), din păcate, încăput pe mâna românilor, spiritul critic o ia razna, cade fie în omagiere deșănțată, fie în detractare fără limite, ajungându-se, vai!, tocmai la opusul a ceea ce presupune spiritul critic: inteligență, moderație, echilibru, măsură. Este ceea ce promovează și Ioan Stanomir în articolul său, punând accentul tocmai pe aceste calități pe care le-a avut Titu Maiorescu și pe care ar trebui să le aibă și criticii contemporani (unii dintre ei chiar profesioniști), indiferent de domeniul la care se referă acea critică: artă, cultură în general, literatură în special, viață socială și politică, ideologii, doctrine, curente de gândire etc. Aceasta cu atât mai mult în zilele pe care le trăim, ca o speranță ultimă ce nu vrea să moară: ”În clipele în care delirul demagogic devine copleșitor, recursul la spiritul critic ne permite regăsirea drumului drept” (Ioan Stanomir).

Dar nu doar delirul demagogic înflorește nestăvilit la noi, ci și prostituția intelectuală oferită, ostentativ desigur, sub numele de critică de întâmpinare, când ”critici” cu burta mare și sete multă nu ezită să-și pună rușinea la bătaie lăudând grețos orice tabletă de poezele ale vreunei firave și începătoare domnișoare, în drumul nestăvilit (de nimeni) înspre calitatea de membru plin al Uniunii de scriitori. Comercialismul de duzină a invadat demult uniunile de creație, spiritul creator fiind probat mai întâi de incredibila imaginație și îndrăzneală (a unora) în a-și croi drum către presupusa înaltă societate a oamenilor care scriu. Pe la mijlocul anilor 90 un ilustru poet necunoscut de nimeni mă abordează, mă laudă pentru talentul meu ”scriitoricesc” și mă roagă să-i fac o cronică la o carte de poezii. Îi spun că nu mă pricep la poezii. ”Nu contează, important este să apreciați...”. Ca să evit al doilea refuz brutal, o iau pe ocolite: ”Și unde a apărut cartea?”. ”Păi n-a apărut! După ce am aprecierea dumneavoastră mă duc la o editură...”. Sancta simplicitas! Despre comercializarea, parohializarea și bagatelizarea criticii literare la noi – în excelentul articol al lui Ioan F. Pop (aprilie 2018): http://www.contributors.ro/cultura/canoniada-canonului-literar/ .

Inevitabil, mai ales la români, spiritul critic vine și există ardent și ca o expresie a orgoliilor – deopotrivă ale creatorilor și ale cârcotașilor lor. Autorul articolului despre Maiorescu devine el însuși pedagog și critic atunci când ne atrage atenția, delicat dar ferm, asupra consecințelor nefaste spre care ne îndreaptă eliberarea necontrolată a energiilor orgolioase: ”Spiritul critic, cu a sa justă măsură, este capabil să traseze, acum, ca și în urmă cu un secol și jumătate, cărarea pe care trebuie să o urmăm, spre a evita capcanele pe care ni le întind tentațiile propriului orgoliu intelectual”. Practic, din aceste nemăsurate orgolii (doar aparent intelectuale) apar miile de scriitori membri ai Uniunii Scriitorilor din România, tonele de maculatură (ne)citită, adesea, doar de câțiva apropiați, la recomandările insistente ale autorilor grofo-maniaci.

Ioan Stanomir subliniază că Maiorescueliberează terenul pentru un alt canon și o altă sensibilitate care va veni” numind demersul său ”o autentică revoluție de gust și de perspectivă”.  (vezi despre conceptul de ”canon” articolul lui Virgil Diaconu publicat de revista Ramuri în august 2013: http://revistaramuri.ro/index.php?id=2487&editie=85&autor=de%20Virgil%20Diaconu, dar și http://teorialiteraturii.blogspot.com/2012/05/canonul-literar.html sau articolul lui Iulian Boldea: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2941/pdf , dar și articolul din 2013 al lui Nicolae Manolescu: http://www.romlit.ro/index.pl/despre_canonul_literar (cu rezerva mea asupra afirmației că Wikipedia omoară critica). Cu precizarea cvasiinutilă că Mr. Google oferă un evantai foarte larg de articole și cărți pe tema definirii și clasificării canoanelor mai adaug doar un link (autor Cosmin M.I. Borza): http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Borza_Cosmin.pdf. În esență, literatura română este marcată de două canoane literare majore: cel modernist (forme fără fond – Maiorescu; sincronism – Lovinescu) și postmodernist (melanj anticanonic, relativism – fără un lider recunoscut devreme ce canonul postmodern însuși este anticanonic și refractar la ideea de lideri recunoscuți în materie).

Parcă încercând să dea un răspuns cauzal-explicativ la actuala uriașă dezordine literară mondială postmodernă, Ioan Stanomir statuează că ”Pentru individ, ca și pentru comunitate, spiritul critic stabilește acel standard fără de care ordinea și echilibrul devin imposibile; el luminează, chiar în cele mai teribile clipe, asemeni unui far în furtună.”. Așadar, nu trebuie să ne mirăm deloc că plutim anomic, neregulat, în derivă, de mai multe decenii: lipsește acut spiritul critic ordonator, echilibrator și armonizant. În lipsa acestor minime calități intelectuale elementare nu trebuie să ne mirăm de instalarea insidioasă și perversă, în ”scumpa noastră patrie” a dictaturii mediocrității (sub forma dictaturii majorității), a cultului pentru puterea de gang și a antiintelectualismului tot mai vizibil la iliberalii noștri populiști autocrați autobotezați socialiști, cu tente asiatice tot mai vizibile. O spune, cu tristețe, în finalul articolului său și Ioan Stanomir: ”Revenirea la Maiorescu este, în România lui Liviu Dragnea, o formă de apărare a decenței noastre colective”. Articolul profesorului Stanomir merită și trebuie citit în întregime (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/maiorescu-spiritul-critic-si-luciditatea-patriotica), nu doar pentru recursul la Maiorescu, ci (și)  pentru acuratețea, inteligența și actualitatea sa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 609. Joi 30 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (3)


Interviul domnului Nicolae Manolescu acordat lui Sever Voinescu se întinde pe două pagini de revistă. Voi extrage din acest interviu doar acele pasaje care pot contribui la o mai bună înțelegere a viziunii manolesciene asupra spiritului critic și a rolului lui în sporirea calității și importanței unei culturi.

  • Spiritul critic trebuie mereu reînnoit. Nu e destul o singură manifestare de spirit critic și gata. Spiritul critic trebuie mereu exersat, mereu reinventat ca să poată produce rezultate benefice.”
  • Întrebat de VoinescuÎn contra cărei direcții de azi din cultura română v-ați așeza?”, Nicole Manolescu răspunde: ”Contra naționalismului. Și vreau să precizez clar că sînt cu totul de acord cu vorba care spune că naționalismul înseamnă să-i urăști pe cei care nu aparțin nației tale, iar patriotismul înseamnă să-i iubești pe cei care sînt de o nație cu tine. Nu-i înțeleg pe naționaliști când aceștia afirmă că noi sîntem buricul lumii. … Recunosc că în acest moment literatura română nu are un mare roman. Dar mă uit în jur și întreb: Franța are? Nu.”
  • ”Spiritul critic însuși trebuie supus criticii. În acest sens, da, spiritul critic e un pariu, presupune un risc, dar trebuie să înțelegem că altă cale mai bună nu există.”
  • ”Eu nu cred că avem o cultură mică. Eu cred că avem o cultură scurtă. Sigur că dacă ne comparăm cu alții riscăm depresia.”
  • ”Masele nu fac cultură. Elitele fac cultură și, eventual, această cultură se propagă mai mult sau mai puțin în mase. Dacă începem să credem că masele fac cultură, atunci nu de cultură vorbim, ci de divertisment” (Aici am și eu un punct de vedere, cu care sunt de acord J emoticon zâmbăreț: masele fac cultură de mase, iar elitele fac cultură de elite. Între aceste două paliere au loc mereu împrumuturi și preluări în ambele sensuri).
  • ”E un paradox, dar școala de dinainte era mai bună. După 1990 a început prăpădul. … Revin la problema profesorilor. Cînd s-au introdus manualele alternative am mers prin licee să le susțin. Și am întîlnit o abia camuflată iritare a profesorilor de literatură, mulți dintre ei fiind foști studenți de-ai mei, pe motiv că trebuie să recitească. Incredibil! Profesori de literatură care au o problemă să citească!” (Mă raliez uimirii profesorului Manolescu în sublinierea ideii că în realitatea noastră românească cei mai mari dușmani ai îmbunătățirii sistemului de educație sunt profesorii. De ce? De lene! Propunerea mea ca disciplinele de umanioare (îndeosebi așa numitele ”științe” socio-umane) să formeze o singură disciplină unitară și armonios închegată predată de actualii profesori (evident cu condiția ca fiecare să studieze disciplinele celelalte pentru a putea preda cunoștințele despre om și societate într-o viziune completă și unitară), a fost primită cu mare rezervă, cu argumentul: ”Cum adică? Profesorul de psihologie trebuie să cunoască și filosofie, și economie, și politologie, și antropologie etc.?” Răspunsul meu era: ”Da! Dacă un elev trebuie să cunoască toate aceste manuale, de ce n-ar fi în stare și profesorul să le cunoască?!”).
  • ”Spiritul critic nu este nici distructiv, nici constructiv în esența lui. Spiritul critic este, de fapt, o selecție. Adopți ceva și dai altceva la o parte, propunînd și practicînd niște criterii. Această selecție produce un canon, ceea ce înseamnă că nu se poate să termini școala fără să fi citit versuri ale lui Eminescu, Amintirile lui Creangă. În literatura română au existat mai multe canoane. Pașoptiștii nu prea au putut articula unul, pentru că nu prea aveau ce respinge, dar de la Maiorescu începând avem canon. Apoi Lovinescu a completat canonul cu perioada post-maioresciană, iar Călinescu a stabilizat acest canon care, după opinia mea, este valabil și azi. Începând însă cu generația 2000, nu numai că acest canon nu mai pare valabil, dar ideea însăși de canon nu mai funcționează. Pentru tinerii noștri contemporani nu există decît prezentul. …. Trecutul este organic înglobat în prezent, or, tocmai acestei organicități i se opune generația anului 2000. Eu cred că tocmai această uitare voită a trecutului, care presupune abolirea oricărui canon, este una din cauzele invaziei actuale de analfabeți și ignoranți care ne conduc” (sublinierea mea).
  • ”… tinerii critici influențați de Postmodernismul lui Mircea Cărtărescu, par convinși că selecția nu mai e necesară, nici canonul, că trebuie să trăim hedonic prezentul literar, că doar asta contează. … nici un tînăr critic n-a scris despre Maiorescu. Pentru ei Maiorescu nu mai e relevant.
  • ”… e un lucru interesant în povestea asta a formelor fără fond, care i-a fost reproșată lui Maiorescu, inclusiv de Lovinescu, pe motiv că nu există formă fără fond, că e un nonsens. Maiorescu n-a cerut niciodată desființarea formelor împrumutate pentru că erau inadecvate fondului autohton. Nu există la el nici o frază de acest gen. Dar Maiorescu a mai spus ceva: nu e vorba să desființăm formele occidentale împrumutate rapid și, poate, superficial; e vorba să creăm acel conținut național care să le umple. … Dar exact asta spune și Lovinescu criticîndu-l pe Maiorescu: să nu aruncăm peste bord formele occidentale pe motiv că n-au fond, ci să lăsăm formele occidentale importate să-și creeze fondul românesc!”
  • Niciodată n-am înțeles de ce Călinescu nu-l suferea pe Maiorescu. Spunea că este ”o mare minte mediocră”, iar eu zic: ”Dă, Doamne, României măcar încă o inteligență la fel de mediocră!”. Înțeleg bine deosebirile dintre ei. La Călinescu, fantezia era pe primul loc. Maiorescu era mai riguros, aproape rigid, avea școală germană” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 608. Miercuri 29 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (2)


Promiteam, în episodul anterior, că voi extrage afirmații cu iz de aforism din dialogul publicat de Dilema veche. Mai întâi de toate, titlul interviului luat de Sever Voinescu criticului literar Nicolae Manolescu este chiar un citat din criticul român aproape octogenar (https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Manolescu) : ”Dacă școală nu e, spirit critic nu e. Și dacă spirit critic nu e, cultură nu e”. Nu intenționez s-o fac pe cârcotașul cu orice preț, dar am câteva amendamente la această zicere ce vrea să surprindă esențele vieții culturale într-o societate oarecare. Desigur, este vizibilă calchierea primei părți a zicerii după apostolul Pavel:De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: “De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este.” (zicere care a fost parafrazată de Marin Preda în Cel mai iubit dintre pământeni sub forma ”Dacă dragoste nu e, nimic nu e”). Ca toate generalizările, riscul deformărilor și al mal-entendu-urilor este mare. Criticul român sugerează, în prima parte a afirmației că doar școala poate să-i înzestreze pe absolvenții săi cu spirit critic. Rezerva mea vizează crearea spiritului critic, nu dezvoltarea și șlefuirea spiritului critic. Acesta, ca și spiritul practic, spiritul poetic, spiritul de observație, spiritul de organizare etc. este un dat. Care ”dat” nu este dat oricui. Altfel, deduc eu, lipsa criticilor (literari, dar nu numai) ar putea fi suplinită prin înființarea școlilor de critici literari, așa cum s-a procedat în anii 50 cu înființarea școlilor de scriitori (din care n-au ieșit mai mulți scriitori decât au intrat…). Prin urmare, o valoare mai mare de adevăr ar fi prin afirmarea rolului pe care ar trebui să-l aibă școala în stimularea și șlefuirea spiritelor critice. (Mai trebuie oare să subliniez că există indivizi care nu au prea multă școală, dar au spirit critic din belșug?!). Și a doua parte a zicerii manolesciene (”Dacă spirit critic nu e, cultură nu e.”) suferă tot din motive de … generalizare excesivă. Sigur că spiritul critic este important în construirea unei culturi de bună calitate, durabile și agreabile, dar să anulezi existența unei culturi pe motive de lipsă de spirit critic mi se pare o exagerare fără rost. Pozitivând și amplificând afirmația manolesciană, se poate ajunge la o formulă și mai îndepărtată de adevăr: cu cât mai mult spirit critic, cu atât mai multă cultură într-o societate dată. Or, excesul de spirit critic poate duce la nihilism și la anularea spiritului critic însuși. Prin urmare, aș pleda pentru o prezență activă și echilibrată a spiritului critic într-o cultură care se dorește dinamică și solidă. Închei cu observația că o cultură lipsită total de spirit critic  poate să existe oriunde în lume: pur și simplu este o altă formă de cultură; nu-i putem acuza de incultură pe cei lipsiți de spirit critic – ei construiesc un alt tip de cultură, unul care poate plăcea sau nu, care poate dăinui sau nu. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 607. Marți 28 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (1)


Propensiunea unora către critica fără menajamente și fără parti-pris – uri nu ar fi de natură să pledeze în favoarea ideii că spiritul critic ar fi o dovadă de inteligență. Ce om cu mintea la purtător ar accepta să scoată în băț lucruri și idei neconforme sau inadecvate contextelor în care se aflau, pentru ca, imediat, un con de indiferență și de dezinteres să acopere persoana cu spirit critic în acțiune? ”Ce ai cu omul/ femeia/ fata/ individul?” este prima reacție a celor care nu doresc să ajungă să fie criticați și, în consecință, iau apărarea (dezinteresată?) a criticatului și se detașează de omul critic. Din aceste considerente se poate deduce că a acționa (acum) cu spirit critic este, în bună măsură, un act sinucigaș, autoizolator și generator de excluderi culturale. De unde și agonia spiritului critic în condiții de maximă libertate.

Trebuie să recunosc că am avut mereu critica în sânge: justițiarismul juvenil manifestat din plin în liceu și în facultate mi-au adus mai multe necazuri decât avantaje/ beneficii. O scrisoare către redacția ziarului ”Zori noi” care apărea la Suceava (realitățile de la internat și cantină) mi-au adus darea afară de la internat și ura permanentă a directorului administrativ. La 22 de ani, ca cercetător stagiar am căzut în capcana șefului de colectiv de cercetare care și-a invitat toți colegii (inclusiv eu) să facă aprecieri asupra unui text ce urma să apară într-un volum (colectiv). Aprecierile însemnau atât formă (gramatică, ortografie etc.) cât și fond (corespondența dintre titlu și conținut, gradul de noutate, plusul de cunoaștere adus etc.). Spiritul critic din mine s-a aprins intens și am prezentat, în fața colegilor, o listă lungă de greșeli de ortografie, de exprimare, de logică, de conținut etc. Colegii mai inteligenți au preferat să rămână în grațiile șefului și au avut doar laude la adresa autorului. Cam în aceeași perioadă eram încântat să citesc ”critici de întâmpinare” și cronici de carte publicate în revistele de cultură ale vremii. Imediat am compus o scrisoare către publicația ”Revista economică” căreia i-am propus înființarea unei rubrici care să se ocupe de ”critica de întâmpinare” a cărților cu profil economic și conex care apăreau atunci în număr din ce în ce mai mare. Răspunsul redacției a fost … o invitație la redacție, urmată de propunerea de a deveni membru al redacției. (Deși acceptarea a fost imediată, nu s-a mai întâmplat nimic, suflul Tezelor din iulie 1971 ajungând și acolo: două reviste economice s-au comasat cu reducerile de personal aferente. Iar eu nu eram nici membru de partid…). Am început colaborarea la unele reviste ieșene (”Cronica” îndeosebi), desigur cu articole pe teme economice, dar eu am venit mereu cu articole pe teme de lingvistică, politică externă etc. Am făcut ceva valuri cu un articol în care l-am criticat pe Șerban Cioculescu pentru interpretările fanteziste date expresiei caeteris paribus (pe care eu am găsit-o în scrierile cu caracter economic ale lui Eminescu, expresie cu sensul de ”celelalte elemente rămânând constante”). După 1990 am devenit ziarist – visul meu de tinerețe – colaborând în următorii 7-8 ani la cca 40 de publicații, la unele fiind angajat ca ziarist profesionist. În fine, culmea spiritului meu critic s-a concretizat în neprimirea mea la doctorat timp de cinci ani (nefiind membru de partid), iar odată acceptat la doctorat (la București) în anul de grație 1976 am terminat teza în 1984 (apreciată ca bună, dar amânată sine die la susținere, suținere care a avut loc în 1996!). Tema tezei mele de doctorat era ”Radicalismul economic american”, reprezentanți ai căruia erau cei mai critici la adresa capitalismului american și a comunismului de tip sovietic deopotrivă… În jurul anului 2000 aveam deja nu doar o apetență critică intens alimentată, dar și un vast câmp de acțiune: ce nu era criticabil oare în șirul lung de prostii economico-politico-morale făcute cam de noi toți (de clasa politică îndeosebi) în anii de libertate și laxitate criterială maximă?

Am făcut acest (cam lung) excurs în propriile mele înclinații spre critică după ce am citit cu atenție interviul acordat de criticul literar Nicolae Manolescu lui Sever Voinescu pentru Dilema veche. Interviul (împreună cu un consistent supliment intitulat ”Spiritul critic” (coordonator Sever Voinescu) a apărut în nr 756 din 16-22 august 2018 al publicației amintite. Deocamdată, reiau doar un citat din afirmațiile intervievatului care a(u) motivat autoprezentarea de mai sus: ”Spiritul critic înseamnă ”ciurul”, sita, dis-cernămîntul, cernerea…. În plus, spiritul critic mai presupune ceva important: existența unei autorități critice. Degeaba vin unii fără autoritate și spun ce-i bun și ce nu-i bun: de ce ar trebui să-i credem? Au dovedit în vreun fel că au capacitatea să stabilească ce e valoros și ce nu? La noi, toată lumea contestă câte ceva, dar spiritul critic presupune o autoritate dovedită, omologată public pe baza unor realizări certe” (p. 14). Criticul Manolescu are și nu are dreptate în această categorică dis-cernere între cine are și cine nu are dreptul să critice. Eu unul aș merge pe varianta ca cine are ceva de criticat să critice (indiferent dacă are sau nu certificat de critic), dar cu argumente, cu bună credință și cu dorința reală de a ajuta. Mai multe (interesante) opinii ale criticului Nicolae Manolescu despre spiritul critic de la noi (în general și în literatura română în special) – în episodul următor. Până atunci, cititorul avid de informații la tema noastră (critica și criticii) poate găsi câteva opinii ale lui Nicolae Manolescu din anul 2010 la următoarea adresă: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/despre-editori-autori-si-recenzori-analize-si-amintiri-generate-de-romanul-tema-pentru-acasa/ . În acel text nu puteam intui că Nicolae Dabija este un trădător al intereselor neamului, dar astăzi am primit dovada, iar lipsa calităților intelectuale elementare ale ”patriotului” Dabija nu puteau duce decât la prostituție intelectuală!  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 524. Vineri 8 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (25)


Unul dintre apărătorii/ albitorii lui Marin Sorescu este craioveanul Tudor Nedelcea, cel care, pe lângă faptul că susține pe toate cărările că M.S. n-a colaborat cu Securitatea, este și autorul declarației de o inestimabilă valoare planetară (prin unicitatea sa mai mult decât singulară) prin care M.S. este declarat victimă a Securității și cuplul Virgil IeruncaMonica Lovinescu au fost agenți ai Securității care l-au hărțuit și turnat din greu la Securitate.  În articolul ”Marin Sorescu și Securitatea”, publicat la 13 februarie 2018 pe site ul Omniscop, Tudor Nedelcea scrie fără să clipească: ”Marin Sorescu a fost un scriitor de geniu, frecventând toate genurile literare, chiar şi pictura şi tot aşa a intrat şi în eternitate. A călătorit mult, a tradus mult, şi a fost tradus fără să fie informator sau chiar obedient faţă de securitatea antedecembristă. A fost incomod pentru regimul totalitar, dovada grăitoare fiind cenzura sau interzicerea unor piese de teatru. („Există nervi?”, de pildă), a unor poezii, strânse de Dan Zamfirescu în vol. Poezii alese de cenzură (1991). I s-a reproşat că n-a fost disident (?), deşi n-a scris nimic omagial, chiar a lăsat să se înţeleagă că, dat fiind călătoriile sale literare peste hotare, ar fi fost tolerat sau chiar a colaborat cu securitatea comunistă”. (http://www.omniscop.ro/marin-sorescu-si-securitatea/) Luând de bun ce afirmă alții, Tudor Nedelcea afirmă și el: ”Marin Sorescu nu a colaborat cu securitatea în niciun fel, dimpotrivă, era în vizorul ei, urmărit îndeaproape, cum dovedesc notele din vol. Cartea albă a securităţii (Bucureşti, Editura Presa Românească, 1996)”. Despre urmăritul îndeaproape a tuturor celor care acceptau (formal sau nu, sincer sau nu) colaborarea cu Securitatea cred că nu mai trebuie argumentat. Nefiind disident, nefiind opozant ideologic (chiar dacă cenzura i-a interzis niște piese) oare de ce să-l fi urmărit Securitatea pe amicul meu de scurtă durată Marin Sorescu? ”Dinescu susţine că Sorescu i-a spus şi lui, şi lui Pleşu, că securitatea intenţionează să-l omoare”. Oare de ce ar fi vrut Securitatea să-l omoare, devreme ce disident n-a fost? Presupunând că nu era vorba doar despre o amenințare menită să-l prevină pe M.S. să devină disident și oponent al regimului, ar mai fi o alternativă (o ipoteză a mea): după ce a fost racolat de Securitate (ca și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi), M.S. a dat dovadă de neascultare, posibil să fi mințit și să fi scris note ”călduțe” pentru a nu-și îngropa prietenii pe care a ”trebuit” să-i viziteze. Dar formala sa acceptare s-a constituit imediat în uriaș potențial de șantaj ulterior. În consecință, s-a intensificat urmărirea sa informativă și i s-a transmis, ”finuț” să-și bage mințile-n cap, căci altfel …. Alternativă la ipoteza mea (pe care o susțin în continuare) este opinia lui Dinescu (consemnată în Arhive și preluată în articolul citat mai sus: ”Dinescu a explicat că Sorescu «vrea să fie omorât de Securitate, deoarece vrea să ia premiul Nobel»”. Dimpotrivă, zic eu. Securitatea și regimul comunist aveau nevoie ca de aer de un Premiu Nobel, chiar dacă nu era unul care să fie acordat pentru poezii patriotice și omagiale…  O altă capcană a Securității Meditația Transcendentală – a fost luată de bună de naivi și unii chiar au pătimit pentru că au aderat sincer la ”valorile ei”. Andrei Pleșu pare a fi nu doar realist, ci și mai bine informat în legătură cu această capcană: ”Meditaţia transcendentală rămâne, în continuare, o nebuloasă, aflată în obiectivul securităţii statului. Andrei Pleşu, implicat în această mişcare şi sancţionat ca atare, are o opinie autorizată. „Problema Mişcării transcendentale ar fi fost organizată special pentru a fi înlăturaţi nişte intelectuali. Ar fi aflat în urmă cu trei luni că s-au întocmit liste cu intelectualii indezirabili şi se caută un pretext ca să fie înlăturaţi. În ce-l priveşte, motivul l-ar constitui unele dintre articolele sale ce au făcut vâlvă, despre care s-a vorbit şi la postul de radio Europa liberă…Apreciază că măsurile sancţionatorii s-ar lua pe baza unui ordin, care se execută dincolo de orice legalitate şi de orice cod juridic”. (cf articolului lui Tudor Nedelcea).

În finalul articolului lui Tudor Nedelcea apare deja binecunoscuta ”minută” a unui securist cu privire la propunerea de încetare a urmăririi informative a poetului Marin Sorescu (exact ca în cazul lui Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Și, exact ca în cartea Ioanei Diaconescu, și T.N. are aceeași opinie ca poeta de la CNSAS. Redau întreg citatul (inclusiv inevitabilele greșeli ortografice, echitabil partajate: una a securistului, mai multe ale lui Tudor Nedelcea”): ”Cu aceste probleme au fost informate organele de partid, la data de 20 aprilie 1980. Întrucât după această informare, până în prezent, în acrivitatea lui Marin Sorescu nu au mai apărut probleme deosebite, propunem: a se aproba închiderea dosarului „Soare” şi clasarea materialelor. Căpitan Măirean Vasile (ASRI, Fond „D”, dosar nr. 11 119, vol. 7, f. 326-327). A fost, în opinia noastră, doar o propunere; dosarul de urmărire informativă a continuat până la sfârşitul vieţii sale. Alţii l-ar vrea continuat şi postmortem; atât de mult sunt deranjaţi şi azi, pe unii scriitori submediocrii de perenitatea creaţiei soresciene.”.

Vechea melodie a celor care nu suportă critica sau adevărul: invocă și suprasolicită valoarea uriașă a celui ”criticat” sau cel puțin neadulat îndeajuns. Cred că nu valoarea uriașă a lui M.S. l-a făcut pe Cezar Ivănescu să se exprime atât de aspru la adresa poeziei acestuia. (vezi episodul 23). Oricum, nici Nicolae Manolescu nu-l trece pe Sorescu la capitolul ”Poeți”, ci la capitolul ”Dramaturgi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 521. Marți 5 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (22)


Voi încheia prezentarea cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu, cel aflat mereu în atenția și în Arhivele Securității, cu interviul acordat de către poet lui Cassian Maria Spiridon, alt poet ieșean, insurgent și el, revoluționar decembrist și – de ceva vreme – liderul scriitorilor ieșeni membri ai Uniunii Scriitorilor. Interviul este foarte binevenit în contextul acestei culegeri de Note și Rapoarte despre ce și cum făceau scriitorii români înainte de 1990, oferind cititorului posibilitatea de a aprecia cum evoluează scriitorii în condiții de libertate de creație și de manifestare artistică.

Ioana Diaconescu îi caracterizase deja pe cei doi poeți care au trăit un timp pe meleaguri ieșene (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) ca fiind excesivi: ”Cei doi aveau temperamente excesive: unul extrem de placid și celălalt extrem de ardent”. (p. 263). Și încă un comentariu al Ioanei Diaconescu: ”Rănit sufletește, vocal pînă la disperare, cu un temperament aprins, opus diametral celui subtil-cinic al prietenului Mihai Ursachi (care, în fond, lupta pentru aceeași cauză, dar folosind cu totul alte mijloace) adesea gafeur, labil sau violent, drama poetului se derulează între apoteoză și lipsa de speranță” (p. 182). Ei bine, această labilitate nu avea cum să dispară, ea fiind o trăsătură de personalitate și nu una care ținea de societate/ context social. Poate și din curtoazie față de gazda ieșeană (CMS), poetul ”excesiv” intră direct în caracterizări extreme, greu credibile și – pentru cunoscători – nereale. Iată câteva mostre de ”extremism analitic” ivănescian produs în anul de grație 1993: ”În Moldova cred eu, începe să se reorienteze centrul cultural al culturii românești – în Iași în mod special”. (p. 267). Aș fi întrebat, moromețian: ”Pe ce te bazezi, mon cher?”. Cezar Ivănescu își devolează singur motivația și ”sursele” analizei sale: cu o seară înainte petrecuse o seară plăcută la Casa Pogor, moment în care și-a dat seama că ”în Iași există o notabilă cohortă de autori, de spirite în primul rând, de scriitori de mare viitor, de poeți, de critici literari, prozatori, traducători ș.a.m.d. care cred că vor reuși să alcătuiască o nouă generație de scriitori moldoveni și am plăcerea să fac parte – să spunem – dintre veteranii sau dintre cei care au prefigurat rotunjimea acestei generații de scriitori” (p. 267). Nu s-a oferit o explicație a acestei generații spontanee, a anilor 60, afirmată mai consistent ”prin anii 80, cînd veneam la Iași”. Amintește, totuși, principalii reprezentanți (în opinia sa) ai generației ieșene: ”generația noastră ieșeană, rezumată la niște nume: eu, Dan Laurențiu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu ș.a., în momentul în care ar fi trebuit să ne afirmăm ca atare, deci, Iașul nu exista din punct de vedere cultural.” Sigur, opiniile depre generații, clase valorice și lideri de generație pot diferi, dar, de dragul comparației amintesc aici că trei dintre poeții citați de intervievat (Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu și Mihai Ursachi) sunt clasați de Nicolae Manolescu (În ”Istoria critică a literaturii române”) în Generația 60, alături de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Brumaru și (mulți) alții, iar Cristian Simionescu nu este menționat deloc de N. Manolescu. (Amintesc aici că autorul cunoscutei ”Istorii critice...” a anunțat recent o nouă ediție, revizuită, a acestei lucrări). Spre deosebire de Manolescu care nu vede o generație 1970, Cezar Ivănescu o definește și o susține cu exemple. De ce oare? Cred că a decupat această imaginară generație pentru a-și satisface orgoliul de a fi liderul incontestabil al acesteia. Mai mult, ca să fie sigur că este liderul generației sale a inventat generația 1968! (anul debutului său). Merită cunoscută această axiologie poetică ivănesciană: ”Vine apoi ca o prelungire a ”generației Labiș”, generația lui Nichita Stănescu. … Labiș conducea și ducea mai departe marea linie a lirismului moldav, care venea de la Alecsandri, Eminescu, Bacovia – spre lirismul abisal, tragic, profund. Generația lui Nichita, preponderent muntenească ca formație stilistică, a împins poezia românească a anilor 1960 către retorică, către ludic, mai ales. Și din această generație luxuriantă au rămas, de-a lungul timpului, niște nume, alături de Nichita Stănescu: Grigore Hagiu, Cezar Baltag, Ilie Constantin (cu opere foarte inegale). Dintre ei, după Nichita, cel mai mult îmi place Grigore Hagiu, profund, sentimental, de o ținută moldavă (basarabean ca origine). Aici am putea face o subclasă poetică, pînă la generația 1970, generația noastră” (p, 274). CMS se miră la auzul acestei clasificări: ”Generația 1970!”, iar Ivănescu vine cu explicații: ”1970 zice Ulici. Eu zic 1968 – pentru că am debutat în 1968 și sînt liderul generației mele, incontestat, cred. Deci, de ce să nu spun că este generația 1968? (p. 275)”. Lesne de observat că Cezar Ivănescu se autodefinește, mereu, ca lider de generație.

Afirmația sa că, în anii 60, când s-a mutat la București, ”Iașul nu exista din punct de vedere cultural” (p. 268) pare șocantă, dar reverberațiile acestei afirmații se simt în starea actuală a culturii ieșene, tot mai puțin vizibilă pe plan național. În schimb, poetul spera în ”refacerea Moldovei în întregime, cu partea basarabeană de peste Prut și să cunoaștem cu toții o mare înflorire a acestei uriașe provincii culturale românești” (p. 268). (Soția sa era născută în Basarabia).

Mereu nemulțumit de contextele în care a evoluat, și-a definit clar ”Destinul de a fi confruntat tot timpul cu agresiunea haitei împotriva omului singur” (p. 269). Cu alte cuvinte, chiar dacă n-ar fi trăit pe vremea dictaturii comunisto-securiste, destinul său ar fi fost același: mereu singur, mereu agresat, mereu neînțeles. Sintagma înalt apreciativă a prietenului său Marin Preda despre cartea sa ”Rod III” (”O voce de mare poet”) o consideră pe deplin meritată pentru el, dar nu și pentru alții: ”S-a devalorizat, s-a demonetizat complet formula” (p. 273).  Totuși, face o excepție: ”Eu cred că Labiș a fost cel mai mare talent poetic apărut de la Eminescu până astăzi” (p. 274).

Insurgentul și mereu nemulțumitul poet (indiferent de ideologiile dominante și de faptul dacă trăia în dictatură sau democrație) s-a retras, după 1990, atât din Uniunea Scriitorilor cât și din Societatea Scriitorilor Români al cărei președinte era. Pe scurt: un mare poet nu are ce căuta într-o mare Uniune (de scriitori). Percepându-se pe sine ca genial și vârf valoric, orice apartenență administrativă este exclusă prin definiție. Interesant de reținut că poetul considera USR de dinainte de 1989 ca fiind mai acceptabilă decât cea de după schimbarea de regim politic.

În fine, nu poate fi trecută cu vederea lipsa atât din partea intervievatorului cât și din partea intervievatului a oricărei referiri, fie și tangențiale, la faptul că a fost urmărit de Securitate (de menționarea colaborării cu Securitatea nici nu putea fi vorba).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!