liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tiberiu Brăilean, Fundamente filosofice ale economiei, Grila de lectura: pre-text, text, con-text, sub-text și post-text


Recenzie
Grila de lectura: pre-text, text, con-text, sub-text și post-text
Tiberiu Brăilean, Fundamente filosofice ale economiei, Editura Junimea, Iași, 2008, 283
pagini, 25 RON, ISBN 978-973-37-1314-2


Pre-textul.
Scrierea unei cărți (ca și a unei recenzii despre acea carte) este, în primul rând, un pre-text
pentru un dialog ulterior, pentru o comunicare mai intensă și mai bună cu mediile de cercetare
și de decizie cărora li se adresează. Grila de lectură a unui text trebuie să conțină, obligatoriu,
cred, și o analiză a pre-textului, a pre-gătirilor autorului/ recenzorului pentru textul ce
urmează a fi produs, publicat și apoi perceput de către destinatarii mesajului textual. Lipsa
unui dialog prealabil recenzor-autor face necesară imaginarea de către recenzor a ceea ce a
fost înaintea scrierii textului, a motivației care a determinat autorul să ia decizia scrierii
textului. Fără această imaginare rămâne riscul de a considera scriitura autorului cărții doar ca
pe un fapt în sine, sau ca pe o operă de binefacere culturală, respectiv o sacrificare a timpului
autorului în favoarea cititorilor săi. Evident, în lista motivațiilor posibile nu trebuie uitate:
orgoliul de a fi cunoscut, dorința de dialog și evaluare externă, obligația didactică pentru
promovare sau pentru participarea la un concurs pentru un post dorit, și, last but not least,
beneficiul financiar prin vinderea produsului pe o piață oricât de largă… De regulă, orice
scriere este pre-determinată de un amestec de aceste motivații, în proporții diferite. Evident,
altele, mai greu depistabile, pot fi adăgate. Propun ca autorii de cărți să sugereze în Prefață
conștientizarea acestor posibile motivații și argumentarea apelului la acestea în procesul de
fermentare a textului. De asemenea, și autorii de recenzii ar fi bine să procedeze similar.
Scrierea pe un blog exclude motivația financiară imediată, deși vizibilitatea crescută a unui
recenzor îi poate deschide acestuia oportunități suplimentare în obținerea unui job mai bine
plătit sau chiar invitarea de către o editură serioasă să producă el însuși un text pe o temă
conexă. Lipsa oricărei motivații pretextuale, atât pentru autor cât și pentru recenzor, de a
produce un text oarecare poate ridica semne de întrebare în legătură cu motivațiile existențiale
ale celor două personaje… Evident, evaluarea externă și post-textuală va pune în balanță
intențiile motivante cu rezultatele probante, obiectivând câtuși de puțin aprecierile care sunt
subiective prin definiție.
Care cred eu că ar fi motivațiile pre-textuale ale autorului Tiberiu Brăilean (T.B.) în scrierea
lucrării Fundamente filosofice ale economiei (FFE)? În primul rând, presupun la domnia sa o
predispoziție nativă spre filosofare, spre teoretizare și lărgire a cadrelor conceptuale, fapt
realmente transparent și în lucrările anterioare. În al doilea rînd, este sesizabilă dorința
nedisimulată de a veni cu ceva nou pe piața ideilor, măcar cu un material compozit dacă
originalitatea și creativitatea nu pot fi permanent prezente. Asumarea responsabilității de a
contura la Iași o serie de ”Studii transdisciplinare” probează această propensiune spre nou și
original. În al treilea rând, bănuiesc sub masca autorului de carte un profesor orgolios și
1
doritor de vizibilitate sporită, de a fi citit și citat, de a pregăti terenul pentru inevitabilele
schimbări ce vor surveni în gândirea umană în Era informației. În aceeași ordine de idei, cred
că profesorul de economică și doctrine economice T.B. a realizat că formularea unei doctrine,
a unei învățături cu caracter de generalitate este un fapt filosofic par excelence, iar descifrarea
corectă a unei doctrine presupune, de asemenea, o pregătire și o predispoziție filosofică mult
peste media specializării în cauză.
În ce privește recenzorul (subsemnatul), trebuie să mărturisesc că am cel puțin aceleași
motivații pe care le-am presupus și la autor. In aprecierea prefațatorului Petru Bejan, Tiberiu
Brăilean (T.B.), autorul cărții Fundamente filosofice ale economiei (pe care o voi numi, în
continuare FFE), este deopotrivă sofisticat, subversiv și surprinzător, pentru a aminti doar
câteva calități atribuite profesorului ieșean de la Universitatea ”Al. I. Cuza”. Subscriu, și mai
adug: însetat de cunoaștere și insațiabil în a comunica ceea ce a citit, observat sau gândit;
elitist în dorința sa de a dialoga cu marii cărturari ai lumii, dar și preocupat de a prezenta
simplu și clar idei doldora de sensuri și subtile intenții de transformare a lumii; entuziast în a
oferi lectorilor săi studenți un material cât mai digerabil și memorabil, dar uită uneori de sine
și de studenți și se lansează în aprecieri metaforice sau insuficient argumentate; în fine,
aceeași grabă de a ieși cu informație proaspătă pe o piață continuu schimbătoare l-a
determinat pe autor să ignore reguli de citare sau să facă exces de nume care, în mod sigur, nu
spun mai nimic chiar și studenților pasionați de metafizica economicului; uneori, abandonează
ideea în care s-a angajat să aducă clarificări și se lasă furat de plăcerea de a descrie conexiuni
sau implicații colaterale, dar interesante doar pentru biografi, pentru specialiști sau pentru alte
con-texte.
Transdisciplinaritatea, pe care T.B. dorește să o promoveze, este deja un proiect demult
asumat și Universitatea George Bacovia din Bacău se înscrie ca un pol de
transdisciplinaritate, cu rezultate notabile. În plus, scrierea acestei recenzii este și pregătirea
terenului pentru posibile colaborări cu profesorul T.B., precum și pentru elaborarea unor
proiecte transdisciplinare de (mai) mare anvergură.
Recenzia de față îmi oferă prilejul de a formula o profesiune de credință pe care am formulat-
o într-un număr de Revista Economică ce apărea la București în anul 1972. Ceea ce se dorea a
fi un proiect de jurnalism economic pe care l-am adresat redacției RE a fost publicat în sinteză
doar ca o opinie concisă la Poșta redacției… Atunci am sugerat că așa cum literatura
beletristică are parte de o critică de întâmpinare, tot astfel ar trebui să se întâmple și cu cărțile
de alte specializări, generând un dialog viu și transparent între autor și cititori. Cred că
editurile ar trebui să promoveze această idee, să obțină, prin această critică de întâmpinare,
feedback-ul necesar pentru evaluarea cererii cărților publicate de acea editură. Lipsa
recenziilor din revistele românești, sau formularea unor aprecieri stereotipe la adresa cărții sau
autorului (ceva de genul ”cartea umple un gol în literatura de specialitate”…) face ca și
calitatea cercetărilor publicate să lase de dorit. Lipsa unui instrument de control atât pentru
editori cât și pentru autori face ca piața cărților nebeletristice să nu fie una cu adevărat
concurențială. Este oare întâmplător că s-a acordat premiul Nobel pentru literatură cu mult
înaintea instituirii și a unui premiu pentru economică? Ca o reverberație târzie a dorinței de a
2
face critică de întâmpinare încurajez scrierea de recenzii la revista ETC publicată de
Universitatea Bacovia, iar eu scriu cel puțin 5-6 recenzii pe an. Constat cu regret nu doar o
”lene” balcanică la scrierea de recenzii, ci și o lipsă de preocupare pentru citit…
Textul.
Lucrarea recenzată este un curs de doctrine economice, dar unul amplificat la un nivel
superior prin pășirea peste granițele disciplinelor, prin problematizare filosofică și nu numai.
Nu în ultimul rând, cartea este și o subliniere a faptului că un economist bun este numai acela
care nu este doar economist.
Voi face consemnările pe marginea acestei lucrări în ordinea în care au apărut pe parcursul
lecturii și nu pe categorii de probleme. Vor fi și note critice, dar și entuziaste aprecieri
laudative pe motive de interes personal pentru unele dintre preocupările și intențiile autorului.
1. Intr-o lucrare de întemeiere filosofică a economicului mă așteptam să se înceapă
discursul cu o clarificare conceptuală. De unde începe și unde se termină economicul
în viziunea autorului cărții? Ce este esențial/ definitoriu pentru acesta? Ce îl
deosebește de alte dimensiuni ale realității? Există o viziune comună asupra a ceea ce
este esența faptului economic? Unii înțeleg prin economic doar obținerea de profit,
vânzarea-cumpărarea la piață, activitatea industrială etc. dar varietatea definirilor este
atât de mare încât autorul trebuia să-și prezinte propria viziune. ”Activitatea
economică începe imediat după alungarea omului din Rai, economia apare încă în
vechile table ale antichității, istoria doctrinelor economice începe odată cu decalogul
dat oamenilor prin Moise (Daniel Villey), iar pilda talanților reprezintă prima teorie
economică adevărată” (p.9) începe autorul Introducerea cu un titlu neclar (pentru
mine): ”De la ființa economică la economia ființei”. Să înțelegem că Adam și Eva
efectuau activități economice, deși piața nu exista? Să înțelegem de aici că esența
economicului este (doar) munca? Să înțeleg că există o deosebire de esență între
”activitate economică” și ”economie”? Putem deduce că și creația divină este o
activitate economică? Apoi ce poate să însemne ”economia ființei”? Iată că o simplă
afirmație și un titlu generează mai multe întrebări decât lămuriri… La p. 10 ni se
spune, că ”La urma urmelor, totul este Ființă…” afirmație care iar mai mult
nedumirește decât lămurește. Poate ar fi fost util să se precizezeze că perspectiva
teologică a fost brusc inserată discursului filosofico-științific… Apoi se precizează că
”Unul din atributele Ființei este Binele.” (poate că ”dintre” era preferabil lui ”din”.)
Ceea ce – coroborat cu afirmația anterioară că totul este Ființă – ne obligă să deducem
că Binele este o permanență atotcuprinzătoare… iar răul nu mai există deloc…. Imediat
ni se sugerează opțiunea autorului pentru o definire a economicului, deși prin
intermediul unui citat din Vladimir Soloviov: ”La baza întregii sfere economice stă,
desigur, un fapt simplu și implacabil. Este vorba de necesitatea muncii pentru
supraviețuire”. Așadar, doar unde se muncește există economie… Șomerii nu fac, deci,
parte din economie, pentru că nu muncesc… De asemenea, după unii, intelectualii
”gândesc, nu muncesc”, ceea ce îi scoate automat din marea familie a clasei
3
muncitoare…. Prin muncă se înțelege orice activitate/ acțiune umană sau doar prestarea
de servicii față de un angajator pe piața muncii? După toată această introducere în
sfera de cuprindere a economicului neclaritatea este amplificată, iar studentul
începător nu are altă soluție decât să învețe pe dinafară, să copie la examene, să roage
cunoscuții să pună o vorbă bună la dom profesor și să uite cât mai repede aceste
cuvinte (ne)potrivite…. Am citit toată cartea cu intenția expresă de a găsi o definiție a
economicului ca realitate sau a economicii ca teorie1. Din păcate, am găsit doar
substituienți ai unei definiri a ceea ce numim ”știința economică”.
2. La p. 16 studentul în formare află un lucru uimitor și anume că economia (ca teorie)
este exterioară oricărei axiologii. Voi cita întregul paragraf pentru a putea să opiniez
pe marginea sa: ”Economia nu este ramura economică a metafizicii. Simplu, ea este o
disciplină care, ca multe altele (care? L.D.), se fondează pe concepția globală pe care
ne-o formăm asupra cunoașterii și lumii. La rădăcina dificultăților sale actuale se
găsește faptul că îi este necesară o teorie a valorii, dacă vrea să-și depășească
formalismul. Dar această teorie îi este interzisă. u poate exista o teorie economică a
valorii pentru că valoarea nu este, în ea însăși, un fenomen de ordin economic”.
Probabil, T.B. vrea să nege teoriile valorii formulate de Ricardo, Marx și alți
economiști de marcă, dar argumentația că valoarea nu este (și) un fenomen economic
este doar o simplă afirmație… După părerea mea valoarea este un fenomen economic
par excellence, și voi argumenta de ce. În primul rînd, am definit, începând cu
începutul anilor 80, economicul ca fiind domeniul mijloacelor combinate în funcție de
scopurile propuse, politicul ca fiind domeniul stabilirii scopurilor în funcție de
mijloacele existente, iar eticul ca fiind domeniul adecvării permanente între mijloace
și scopuri, adică între economic și politic. Mai mult, am definit și valoarea ca fiind
determinată de natura scopurilor și de nivelul de adecvare a acestora la mijloace, cu
alte cuvinte valoarea este deopotrivă esența politicului, economicului și eticului2.. Un
exemplu: un individ oarecare este puternic marcat de nevoia de artă, în timp ce un
altul este marcat de nevoia de medicamente. Pentru primul, deținerea de obiecte de
artă este un scop înalt pentru atingerea căruia va aloca mijloacele adecvate. Prin
concurența dintre iubitorii de artă se stabilește valoarea economică a unui tablou, în
timp ce pentru al doilea, nevoia de medicamente este scopul în care acesta alocă
mijloacele de care dispune. În condiții normale de concurență, nevoia reală de
medicamente stabilește valoarea și prețul medicamentelor. În ambele cazuri, valoarea
este un fenomen ce transcende politicul, economicul și eticul, adică ființa umană
definită esențial în acțiunea sa de autoîmplinire. Deci, valoarea este (și) un fenomen
1
Deși am pledat în favoarea termenului de Economică în referatele de la doctorat (început în anul 1976 și
finalizat în …. 1996) și chiar în articole de presă, am dorit să am și un feedback în condiții de libertate de
exprimare… Astfel, am publicat articolul ”Realitatea și (teoria) Economică” în ”Tribuna economică” nr. 28/1990.
Reacțiile (tardive) au constat în preluarea și însușirea acestuia de către amatori de originalitate și creativitate în
scrisul economic românesc…
2
vezi: Liviu Druguș, ”Dualitatea valorii”, în ”Literatura și Arta”, Chișinău, 30 iulie 1992
4
economic, iar lipsa unei teorii a valorii ar interzice, într-adevăr, economicii statutul de
teorie coerentă și inteligibilă. Negarea existenței teoriei valorii în câmpul economic
este una dintre dezamăgirile produse de FFE și de autorul ei.
3. La p. 17 se afirmă, brusc și neargumentat că ”Managementul economic trebuie să
integreze noi mijloace: spiritul, contextul, timpul”. În primul rând, sintagma
”management economic” este pleonastică, deoarce managementul este sinteza
politicului (scopuri), economicului (mijloace) și eticului (adecvarea scop-mijloc). Iar
mijloacele clamate de T.B. sunt demult integrate managementului pe care eu îl predau
în această manieră oarecum personală de mai multe decenii. Corect ar fi fost să se
afirme că sfera de cuprindere a economicului și implicit a managementului este în
permanentă extindere și că este de dorit ca un număr cât mai mare de autori să
realizeze că managementul ca teorie se suprapune perfect peste teoria acțiunii umane.
Astfel, când conducem mașina, când facem amor sau citim/ scriem o carte aplicăm
cunoștințele noastre personale de management, chiar dacă cineva care efectuează
aceste acțiuni nu a citit vreodată o carte de economică, de politică, de etică sau una de
management. Realizez că o asemenea afirmație creează nu doar uimire, ci și
nemulțumire: cum adică, un țăran analfabet (dacă mai există așa ceva) este la fel de
priceput în management ca și marele Drucker? Eu continui să susțin că da, ambii au
managementul care le este necesar și care este dat de cantitatea și calitatea
informațiilor deținute, de scopurile propuse și de mijloacele alese pentru atingerea lor.
Astfel, managementul savant aplicat de mafioți de talie mare a dus la apariția cazurilor
din SUA: Enron, Lothman etc. Sau cu alte cuvinte, scoaterea eticului și a bunului
simț din management este, în mod sigur, un prost management de care ne putem lipsi
și pe care prefer sa nu-l predau studenților…
Interesant este că T.B. simte nevoia să se pronunțe asupra rolului mijloacelor și
scopurilor în definirea economicului: ”Dezbaterea asupra mijloacelor nu se poate
substitui mult timp celei asupra scopurilor, printr-o reducție tehnocratică a tuturor
fenomenelor de raționalitate la cel economico-utilitarist” (p. 21). Este oare T.B.
adeptul ideii (contrar celei susținute de subsemnatul) aceea că scopurile și mijloacele
sunt clar și permanent distincte, iar discursurile despre ele ar trebui complet separate?
Ar fi regretabil dacă aceasta este poziția de principiu a autorului FFE. La pagina 60 se
adaugă, pe această temă: ”Iar economiștii nu furnizează doar date tehnice, ei
contribuie de cele mai multe ori și la determinarea scopurilor sau obiectivelor. De
fapt, se întreține o confuzie permanentă între scopuri și mijloace. Economiștii sunt de
multe ori filosofi sociali care au găsit în știința economică o cale de exprimare dacă
nu de atingere a propriilor idealuri. Scopul scuză mijloacele, nu-i așa?” Ca să fiu și
mai explicit în privința redefinirii de către subsemnatul a economicului, politicului și
eticului prin prisma trinomului scop-mijloc-raport scop/mijloc, precizez că cele trei
domenii amintite (politicul, economicul și eticul) sunt identice în esența lor, iar
elementele lor definitorii (scopul, mijlocul și raportul scop/mijloc) sunt, de asemenea,
identic egale între ele, în dinamica vieții cotidiene. Bănuiesc că T.B. nu va fi de acord
cu această afirmație devreme ce la pagina 38 scrie: ”Saltimbanci economici fac în mod
5
disimulat teorie politică, acoperindu-și încrâncenările ideologice sub faldurile unei
analize aparent obiective”. Despre ideologie și încrâncenările ideologice ar trebui să
se discute mult mai explicit și fără resentimente față de o ideologie sau alta.
Ideologiile sunt interese umane pe care nu le putem interzice unora și a le accepta pe
cele ale altora… Depinde de noi să avem puterea de argumentare necesară pentru a
arăta că interesele europene sunt mai respectabile decât cele asiatice sau americane,
sau invers… Ideologia creștină este ea superioară prin ea însăși oricărei alte ideologii
religioase, tot așa cum pretindea că este ideologia leninstă față de orice altă ideologie?
De răspuns…
4. Pentru a mai incita la dialog, atrag atenția că termenul de ”știință” este deja unul
desuet și prea golit de sens pentru a fi consumat3. Iată o încercare de definire a
conținutului disciplinei numită ”știință economică” (după cum vedeți chiar denumirea
spune că economica este știință, în timp ce fizica nu îndrăznește să se autodenumească
”știința fizicii”, probabil nefiind știință….): ”Prin urmare, știința economică nu ar fi
altceva decât redescoperirea esențelor obiective, independente de subiectul care le
observă, esențe care se relevă astfel, prin multiplicarea ideilor clare și distincte, cu
garanția divină a realității intuițiilor perceptive și a adevărurilor lumii, deorece
rațiunea umană este reflexul rațiunii divine: La început a fost Cuvântul”. Curat
”știință”, neicusorule! Iar povestea cu independența observatorului este o altă marotă a
celor care vor să demonstreze (dar nu pot) cu orice preț că economica este o știință
(aproape) la fel de exactă ca și ”științele” naturii… Oricum, pe parcursul cărții ni se
mai atrage atenția asupra ceea ce nu este economicul și ”știința economică”, dar nu
găsim un punct de vedere al autorului sau măcar o raliere la unul dintre sutele de
puncte de vedere care circulă în literatura de profil. Iar folosirea lui ”ar fi” în loc de
”este” (în definiția de mai sus) demonstraeză clar că ambiguitatea și incertitudinea
planează permanent peste FFE. Pentru a nu exista dubii în acest sens T.B. scrie la p.
45: ”În concluzie, economia este știință numai pentru că studiază ceva, chiar dacă nu
se știe exact ce anume”. Iar concluzia mea este că economia (adică realitatea
colectării, combinării și consumării mijloacelor) nu are cum să fie nici măcar teorie,
darmite ”știință”! Economia (engl. economy) este realitatea diurnă și nocturnă a vieții
umane de pretutindeni și din toate timpurile (continuumul prezent-trecut-viitor), iar
economica (engl. economics) este încercarea de a optimiza teoretic amintita
combinatorică în atingerea scopurilor umane prestabilite.
5. Frământat de nevoia (tot mai reală și mai acută) de a avea o explicație suficient de
generală și de general acceptată asupra economicului, T.B. descrie idealul său în acest
domeniu: ”Dacă trebuie să apară un nume mare în domeniul gândirii economice,
acesta va fi probabil cel al autorului care va reuși să producă o metateorie cu virtuți
holoterapeutice, un discurs cuprinzător care să asigure locul său fiecărei școli de
gândire anterioară, evidențiind fecunditățile potențiale și caracterul parțial, limitat al
3
Argumente la decizia mea de a nu mai utiliza cuvântul ”știință” pot fi găsite în prefața revistei ”Economy
Transdisciplinarity Cognition” publicată de Universitatea George Bacovia din Bacău. A se vedea
http://www.ugb.ro/etc nr. 2/ 2008 si nr 1/ 2009).
6
fiecăreia”. Îl anunț, pe această cale, pe colegul meu de breaslă T.B.că o asemenea
metateorie există deja (chiar dacă nu pretinde să fie un remediu universal….). Ea se
numește Metodologia Scop-Mijloc și are (unele) virtuți holoterapeutice… Probabil că
acel autor nu poate fi unul român, deoarece, nu-i așa?, nimeni nu este profet în țara
lui… În 1990 am participat la o sesiune de comunicări științifice la ASE București
unde am demonstrat că Smith, Marx și Keynes sunt esențialmente identici,
demonstrație care se reduce la a sublinia că toți trei au identificat niște scopuri și au
propus niște mijloace pentru atingerea lor. Desigur, toți autorii sunt identici din acest
punct de vedere, cu precizarea că diferențele care apar provin din distanța dintre
măreția scopurilor și cantitatea reală a mijloacelor, din modul de colectare, combinare
și consumare a mijloacelor și din mecanismele care reglează adecvarea scopuri-
mijloace. Separarea politicului de economic și etic este modul de gândire care a făcut
posibilă apariția a n școli de gândire în care să se repună mereu în discuție contexte
contemporane, uitându-se de preocuparea ca respectivele teorii să fie universal umane.
Precursorii mei mai importanți sunt Adam Smith, Lionel Robbins, Machiavelli și
Ludwig von Mises, chiar dacă formulările și concluziile sunt diferite, dar gândirea
greacă antică este o importantă sursă de clarificare a raportului scop-mijloc în
definirea acțiunii umane. Se pare că și T.B. dorește a se înscrie pe linia acționalistă a
definirii economicului atunci când afirmă: ”Axioma fundamentală a economiei este
cea a acțiunii (von Mises), care enunță faptul că oamenii utilizează mijloace rare
pentru a atinge scopuri incomensurabile. Ambele, și mijloacele și scopul se scuză
reciproc, pentru că sunt subiective și nu au nevoie să fie neapărat raționale.” (p.44).
Metodologia Scop Mijloc (MSM) susține cam aceleași idei, cu nuanța că ele sunt
exact invers față de ceea ce arată T.B. că susțin autorii deja citați: MSM consideră că
mijloacele nu sunt rare, ci infinite, iar scopurile nu sunt incomensurabile, ci chiar
destul de limitate … Interesant este că Lordul Lionel Robbins nu este amintit deloc de
către T.B. în această discuție despre scopuri și mijloace….ci mult mai târziu, la p. 67,
unde este defintit ca fiind reprezentantul cel mai radical al metodologiei numite
”Apriorism”. Evident, MSM promovată de subsemnatul este o formă postmodernă de
apriorism.
6. Nu pot să nu elogiez faptul că T.B. îl amintește foarte pozitiv pe Anghel Rugina
(mai 1913 – decembrie 2008) cu noua sa metodologie de sinteză (Quinta Methodica,
Tabela de orientare), fapt care ar însemna că acesta este, în viziunea lui T.B., noul
Mesia al gândirii economice. Păcat că Rugină nu este și citat și recomandat expres,
deoarece studentul român ar avea de câștigat citindu-i opera sa de natură
metodologică4. În întâlnirile la Conferințele ISINI am avut fructuoase dialoguri cu
gânditorul român de cetățenie americană Anghel . Rugină, președinte fondator (în
1988) și președinte de onoare al ISINI (din 2001). La Paris, în 1990, la Primul
4
Amintesc aici una dintre cărțile sale traduse în limba română: ”Principia Oeconomica. Fundamente noi și vechi
ale analizei economice” apărută la București în 1993 sub traducerea și îngrijirea profesorului Ghe. Dolgu, în
Editura Academiei Române. Regretabilă este, în această ediție românească, lipsa referirilor la textul original
(titlu, an, editură, oraș).
7
Congres al ISINI am prezentat Metodologia Scop Mijloc, respectiv redefinirile de care
am amintit mai sus5.
7. Un alt fapt deosebit de pozitiv pe care îl marchează FFE este sublinierea faptului că a
existat un mare gânditor numit Marx, și pe care mulți îl identifică, din păcate, cu
comunismul bolșevic, cu stalinismul dictatorial, cu leninismul revoluționar, cu
socialismul castrist, sau cu ceaușismul totalitar. ”O teorie economică ce nu trebuie
ignorată, produsă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea este cea a lui Karl Marx.
Deși puternic influențat de Ricardo, concepția lui Marx este opusă școlii clasice. ”
Descrierii marxismului îi este alocată aproape o pagină. La ora actuală, sportul
național al politrucilor de ocazie este să critice marxismul fără a fi citit vreodată vreo
carte semnată de marele gânditor german6. Punerea la index a oricărui gânditor este un
prost obicei bolșevic (îmi stăruie în minte interzicerea sau recomandarea interzicerii,
de către președintele României, Ion Iliescu, a cărții lui Adolf Hitler, Mein Kampf,
publicată la începutul anilor 90, carte la fel de interzisă și în dictatura lui Ceaușescu).
8. Capitolul 1 al cărții FFE se intitulează ”Filosofia și metodologia științei economice” de
unde se poate conchide că există o singură metodologie a științei economice și chiar o
singură ”știință” economică, nu mai multe. Cred că se poate vorbi despre metodologii
folosite în cercetarea economicului, printre care și Metodologia Scop Mijloc.
Subcapitolul 1.2 Introducere în știința economică este un mini curs de istorie a
doctrinelor… ceea ce nu este tot una cu ”știința economică”. De altfel, în carte se
folosesc alternativ termenii de ”știință economică”, ”economie”, ”Economică” (T.B.
folosește acest termen la p. 76, chiar cu majusculă, așa cum am propus eu în 1990),
economie politică, fără a se încerca o prezentare a diferențelor de conținut. Referitor la
termenul de economică, preluat și de către Paul Bran în lucrarea ”Economica
valorii”, și de profesorul Ghe Dolgu, în traducerea cărții lui Anghel Rugină,
Principia Oeconomica, țin să amintesc aici faptul că deontologia profesională ar
obliga pe toți aceeia care utilizează cuvântul ”economică” să facă trimitere la
subsemnatul și la articolele prin care am promovat acest termen pe un teren nu doar
gol, ci și destul de ostil oricăror schimbări. Tot de limbaj ține și inovația (inutilă, cred)
făcută de T.B. când folosește termenul de ”scientificitate” în loc de ”științificitate”.
Dacă ”științificitate” sună prost, atunci propun să renunțăm și la ”știință” și să utilizăm
”science”, iar în loc de ”om de știință” să folosim ”scholar”, ”savant” sau
”scientist”….O explicație a amintitei inovații vine de la autor, care scrie la p. 58:
5
Pentru amatorii de gândire marca Anghel Rugină și de idei noi anunț că în ultima săptămână a lunii August
2009 va avea loc la București cea de a X a Conferință ISINI, organizată de Universitatea George Bacovia din
Bacău, Universitatea Nihonbashi din Tokyo și Institutul Bancar Român, sub auspiciile Băncii Naționale a
României. Pentru informații vizitați http://www.ugb.ro.
6
O notă aparte face Daniel Dăianu care încearcă să iasă din această listă (în articolul: ”De ce persistă utopia
socialistă?” publicat de „Dilema veche”, An V, nr 253 din 18 – 22 decembrie 2008, p. 21), deși „corectitudinea
politică” îl obligă să facă o legătură directă între marxismul originar și deformările leninist-staliniste accentuate
și de dictaturile din întregul lagăr socialist: ”Scrierile lui Marx, dincolo de incisivitate și putere de analiză,
conțin rădăcinile sistemului comunist totalitar … dar analiza lui Marx a fost și este utilizată de nemarxiști”.
8
”Știința este, în opinia mea, o instituție prea complexă și prea complicată. Abordată
corect, ea devine și mai complicată, ca să nu mai spunem de filosofia științei, care
poate fi de-a dreptul imposibilă”. No comment!
9. Expresia ”ceteris paribus” este încă neclară și inadecvat utilizată. Iată o mostră:
”Tezele economice conțin de atât de multe ori clauza Ceteris paribus (toate celelalte
variabile sunt constante) încât ele sunt practic netestabile și lipsite de conținut
informațional” (p. 62). În primul rând, ceteris paribus (corect: caeteris paribus) nu
este o clauză, ci o metodă de analiză a evoluției unor factori, în condițiile în care unul
dintre ei ar rămâne neschimbat (constant). Oximoronicul ”variabile constante” nu va fi
agreat decît cel mult în poezie. Mai multe clarificări despre ”caeteris paribus” pot fi
găsite (și) în scrierile lui Eminescu.
10. Paragraful 1.4.1. de la p. 64 este, evident, un copy paste dintr-un alt op, publicat în
vreo altă editură și destinat explicit studenților. ”Cursul de față încearcă, asumându-și
conștiința propriilor limite, să vă prezinte evoluția (studiul) ideilor, teoriilor și
doctrinelor economice”. Expresia ”asumându-și conștiința” mi se pare dubioasă. Poate
”o asumare conștientă a propriilor limite” ar fi o exprimare mai corectă. Dar ce ajutor
cu adevărat mare ar fi fost să avem, în cartea recenzată, o lămurire clară asupra a ceea
ce este și ce nu este economicul. Aș paria că puține cursuri de Doctrine economice îl
includ în rândul doctrinarilor economici pe marele Machiavelli, deși acesta a scris
multe despre mijloace (esența economicului) și adecvarea acestora la politicul de
diverse sfere (din păcate, redus și atunci, ca și acum, la puterea partidică, a unor găști
mai mici sau mai mari de indivizi care caută și găsesc mijloacele necesare obținerii
puterii, dar și legitimării sale…).
11. Paragraful 1.4.2 intitulat ”Criterii epistemologice în economie” (p. 66) ar fi sunat,
cred, mai bine în formularea ”Criterii metodologice în economică”, pornind de la
faptul că ceea ce deosebesc mulți dintre teoreticienii amintiți sunt aspectele
metodologice și nu cele epistemologice. Aceasta cu atât mai mult cu cât T.B.
precizează că ”încearcă … o scurtă trecere în revistă a diverselor metodologii
elaborate de economiști, filosofi sau istorici ai științei…” (p. 66). La finele acestui
paragraf T.B. încearcă o sinteză a ”trăsăturilor științei economice”, sinteză care ridică
mai multe semne de întrebare. Voi prezenta cele patru categorii de trăsături sintetice
ale economicii, dimpreună cu punctele mele de vedere. Astfel, în primul rând, se
conchide că ”obiectul științei economice, domeniul său de cunoaștere este unul
istoric”. (p. 74). Dacă punem semnul egal între ”istoric” și ”trecut” deducem că
economicul este doar studiul faptelor consumate, nicidecum al celor viitoare, poziție
greu de susținut devreme ce marile doctrine și teorii economice au stat mereu cu fața
la viitor, uneori la prezent, și arareori la trecut. Doar Marx a excelat în studierea
trecutului (materialismul istoric), dar și aceasta cu scopul de a construi noi viitori
economici. A reduce discursul economic la o studiere a trecutului mi se pare o
subminare a utilității teoriilor promovate de economicieni. În al doilea rând, se susține
că ”Teoretizarea este strâns dependentă de problematica istorică la care se
raportează.” (p. 75) Probabil, T.B. vrea să sublinieze faptul că teoriile economice sunt
contextuale, că ele sunt formulări mai mult sau mai puțin exacte ale unor stări de fapt,
9
dar invocarea istoriei este nefericită. Spun acest lucru și pentru faptul că istoria, spre
deosebire de arheologie, este o sumă de ideologii și de opinii personale adesea puțin
legate de realitățile pe care le invocă… În al treilea rând, T.B. subliniază caracterul
său de știință ”morală și politică” (p. 75) lucru care mă bucură. Cu un plus de
reflecție se poate ajunge la concluzia că politicul și eticul nu sunt separabile de
economic, idee subliniată mereu de MSM. Dacă, s-ar accepta identitatea de esență
dintre politic, economic și etic, o mulțime de false/ presupuse contradicții ar dispărea
instantaneu… În fine, în al patrulea rând, T.B. îl ia în brațe pe T.W. Hutchinson cu
lucrarea sa ”Revolutions et progres dans la connaissance economique” (1978) care
crede că ”economia a devenit prea masivă prin efortul său de cercetare, prin
dimensiunile corpusului să științific, pentru ca o revoluție în termenii teoriei generale
(sau ai economiei ca tot, ca întreg) să mai fie azi posibilă.” (p. 76). Personal, cred că
tocmai această ”masivizare” a economicului, această generalizare a sa la sfera întregii
existențe umane face posibilă o teorie generalizatoare de genul MSM. Mai adaug că
globalizarea a pus deja un punct final discuțiilor despre sfera de cuprindere a
economicului: totul este economic, totul este politic, totul este etic. De unde și
identitatea de esență dintre cele trei dimensiuni umane. Cineva ar putea pune la
îndoială moralitatea FMI sau a sistemului de credit occidental, dar este vorba despre
aceleași dimensiuni etice ca și în cazul unui cămătar sau chiar al unui spărgător de
bancă. Mai mult, unii ar susține că hoțul de bani nu ține de economic, ci de juridic, de
penal chiar… Toți au, însă, nivelurile lor de moralitate, ceea ce diferă fiind doar
nivelurile de acceptabilitate a gesturilor de mai sus…Aceleași lucruri și în cazul
moralității războaielor sau a serviciilor (secrete) de informații. Se pare că T.B. este
dispus să facă unele concesii viziunii sale istoric parcelate, dar în aceeași gamă
ambiguă și retorică. Astfel, deși pare a adera la ideea unei teorii generice și generale
despre economie: ”De ce nu chiar o simfonie a economiei? Ea poate purta un titlu
simplu, ”Economica”, și poate avea drept autor pe fiecare dintre noi sau pe noi toți
împreună.” (p. 76), la pagina 77 scrie senin subcapitolul 1.4.3.1. ”Economia
normativă”, deși dacă ar fi vrut să fie de acord cu părerea de mai sus ar fi trebuit să
scrie despre ”Economica normativă”. Normativitate sau pozitivitate este, în opinia
mea o falsă problemă. Mijloacele se culeg, combină și consumă după normele etice
inculcate comportamentului uman din țara X sau timpul Y, autoasumate sau impuse de
legi juridice. Astfel, pentru unii indicațiile FMI țin de abordul normativ în economie,
în timp ce alții le consideră ca o parte a peisajului economic și atâta tot….
12. Tot la nivel de nedumerire, sau cel puțin de nelămurire, este afirmația, corectă în sine,
că ”După epoci și autori, se utilizează denumiri diferite, precum cea de economie
politică, știință economică, analiză economică sau discurs economic, toate având o
doză de relativitate și fiind, într-o anumită măsură, criticabile.” (p. 77). Interesant,
termenul ”economie” (aceasta este denumirea oficială purtată de manualele de profil
în România postdecembristă) lipsește cu desăvârșire, iar propusul termen de
”Economică”, de asemenea. De de oare? Și, mai ales, de ce nu se oferă o minimă
explicație pentru aceste opțiuni terminologice? De asemenea, într-o exegeză
referitoare la ”obiectul cunoașterii economice” nu ar fi trebuit să lipsească nici
10
varianta radicalilor americani, aceea de Economică Politică, pe care o agreez ca fiind
mai apropiata de varianta ideală care ar fi Economică Politică și Etică, (sau:
continuumul Politică-Economică-Etică) fapt care ar fi obligat la concentrarea studierii
economicului, politicului și eticului într-o unică și concertată abordare cu pretenții
holoterapeutice justificate. Ar fi fost interesant să aflăm că expresia ”economie
politică” nu apare pentru prima oară la francezul Antoine de Montchretiene (așa cum
repetă T.B. de mai multe ori pe parcursul lucrării: p. 80, p. 107, p. 109), ci că ea apare
pentru prima oară la Aristotel7, respectiv ”economia politică propriu-zisă sau
economia orașului” (Cf op. cit. mai sus, p.10), mai exact cele ale comunității numită
polis. Astfel, economia politică (forma publică a economicului) era distinctă de
economia domestică (forma privată a economicului). Pentru Aristotel, economicul se
referea la indivizi, iar politicul la comunitate. Problema e: pot fi aceste două niveluri
de existență umană complet și permanent separate?
13. La p. 79 T.B. amintește de ”faimoasa distincție a lui Aristotel între temata și hremata,
sau între bunurile în natură și cele evaluate în bani, cum am spune astăzi între
economia reală și cea monetară…”. De fapt, nu era vorba despre bunuri evaluate în
bani, ci despre bani ca mijloc de schimb… Astfel, bunurile extrase din natură erau fie
mijloace pentru producere fie mijloace pentru schimb, în timp ce banii (chremata)
erau mijloace de schimb. Cred că Aristotel a formulat perfect esența economicului,
reducând-o la totalitatea mijloacelor…. Probabil și Marx s-a inspirat de aici clasificând
mijloacele în diverse categorii, cele de producere a mijloacelor fiind cele mai
importante… Din păcate, prin astfel de categorisiri unii văd diferențierea, deosebirea,
în timp ce autorii de care am vorbit (Aristotel și Marx) subliniau unitatea lor
esențială. În ce privește MSM, ca teorie economică (politică și etică) generală, aceasta
nu face decât să sintetizeze opiniile despre economie ale marii majorități a exegeților
pe această temă. Subliniez din nou: Aristotel, Xenofon, Say, Smith, Ricardo, Marx,
Robbins, von Mises, Keynes, Galbraith, etc. nu au descris economicul decât ca
domeniu al mijloacelor de diverse tipuri și structuri, destinații sau denumiri. Practic,
tot ceea ce are de făcut un istoric al doctrinelor economice este să aplice MSM la
domeniul definițiilor date economicului de-a lungul vremurilor și să constate că esența
tuturor acestora era gama mijloacelor, gamă prezentată mai concret sau mai metaforic,
mai direct sau mai voalat, utilizînd anumite expresii/ cuvinte sau altele, unele mai
inspirate altele mai puțin inspirate… Personal am făcut acest exercițiu de imaginație în
anii 80, am formulat tot mai precis conținutul MSM în anii 90, iar în acest deceniu de
7
În opera sa apocrifă ”Economica” (Les Economiques, Paris, Librairie Philosophique J. Vrin, 1989,
ISBN 2-7116-0023-8) și ea (economia politică) desemna nu un demers teoretic sau științific, ci pur și
simplu economia publică. Referitor la contribuția aristoteliană la definirea economicului se poate
consulta cu folos pagina de internet dedicată lui Aristotel și îngrijită de Claudiu Mesaroș. Tot Mr.
Google vă stă la dispoziție cu informații relevante despre acest site. Pentru nerăbdători și doritori de
informație ”pe tavă” le sugerez să acceseze http://www.aristotel.ro/index_files/Page4304.htm
11
debut al veacului 21 m-am preocupat îndeosebi de diseminarea acestei idei
simplificatoare și generatoare de eficiență didactică și chiar economică: definirea
economicului ca domeniu al mijloacelor (colectarea, combinare/ producerea și
consumarea lor, fiind câteva momente din ceea ce înseamnă obținerea și utilizarea
mijloacelor, nu și singurele). Voi exemplifica luând ca exemple chiar descrierile
utilizate de T.B. în FFE. ”Pentru Smith, economia își propune două obiective
distincte: 1) de a procura pentru popor un venit bun sau o ”subzistență abundentă”,
sau – mai bine spus – de a-l aduce în stare să și-l producă singur și 2) de a prevedea
ca statul sau comunitatea să aibă un venit suficient pentru acoperirea sarcinilor
publice.” (pp. 8- – 81). Ce multe cuvinte pentru a descrie faptul că economicul are de-a
face cu mijloacele! Fie că le spunem ”venit bun”, ”subzistență abundentă”, ”venit
suficient” (pentru stat) sau alte sinonime, este limpede că sfera de cuprindere a
economicului o reprezintă mijloacele de diverse forme, denumiri și destinații. Mai
departe: ”Această concepție o regăsim mai târziu în prima ediție a Tratatului de
Economie Politică (1803) a lui Jean-Baptist Say. Pentru el, economia politică
presupune ”cunoașterea legilor care prezidează formarea, distribuirea și consumul
bogățiilor” (p. 81). Dacă înlocuim ”bogății” cu ”mijloace” valoarea de adevăr a
spuselor lui Say rămâne neștirbită. Deci Smith și Say consideră mijloacele ca fiind
obiectul de studiu pentru Economia Politică. Mai mult, Say lărgește gama mijloacelor
și o completează cu mijloacele intelectuale8. Say anticipează includerea serviciilor în
economie (economia terțiară și cuaternară). T.B. îl adaugă în această listă și pe Pierre
Burdieu și pe von Mises ca fiind adepții acestui mod empiric de a defini economia…
(acest paragraf 1.4.3.2. este intitulat ”Primele definiții empirice ale economiștilor
clasici”, autorul fiind preocupat mai mult de deosebirile dintre diversele școli de
gândire și mai puțin de ceea ce le unește. Recunosc, eu pun accentul pe punctele lor
8
vezi această idee preluată prin adaptarea ideilor lui Marx, de autorii best seller urilor ”Funky Business” și
”Karaoke Capitalism”, suedezii K. ordstrom și J. Riderstrale. Așa cum capitalismul industrial era definit de
mijloacele de producție aflate în proprietatea privată a investitorului capitalist, tot astfel capitalismul
postindustrial (postcapitalismul) este definit de mijloacele intelectuale de producție aflate în proprietatea privată
a oricărui individ (este adevărat, în cantități și calități diferite….). Prin această modificare de esență, capitalul
intelectual devine forma principală de capital în postcapitalism și frizează idealul marxist al contopirii
mijloacelor de producție cu proprietarul acestora. Exploatarea dispare, iar muncitorii cu capul vor fi managerii
lor înșiși, dar și ai sistemului economic mondial. Se va ajunge la demonstrarea faptică a ipotezei sărăcie =
prostie. Cunoașterea va fi cu adevărat putere, mai ales dacă forța capitalului intelectual va fi corect percepută și
respectată. La o întrebare retorică a lui Traian Ungureanu ”Cum poate fi cineva de stânga în România? (dacă
nu e Orwell)” (vezi ”Idei în Dialog”, nr 12 (51)/ decembrie 2008, pp. 3-4) răspunsul ar fi: dacă ai o dotare cu
mijloace de producție intelectuale sub medie atunci te situezi la stânga și clamezi imposibilul, adică re-
repartizarea acestor mijloace, fie și prin revolte civice (in)abil manipulate…Cei mediocri îi vor atrage în lupta
partidică pentru obținerea puterii politice pe cei mai proști pentru a doborî dominația elitelor cenușii, fatalmente
mai redusă numeric. Dar, probabil, scenariul politic al viitoarelor decenii va fi: eminențele cenușii vor manipula
inteligențele medii pentru a obține voturile inteligențelor submedii. Cu alte cuvinte, va conduce dreapta
ideologică cu sprijin masiv de stânga. ”Știința” se va contopi cu ”religia” și datorită faptului că distribuirea
inechitabilă a capitalului intelectual poate fi imputată doar Creatorului (dar și sistemului educațional construit de
submediocri…).
12
comune, fapt ce mă separă sub raport metodologic de T. B. Nu întâmplător
Metodologia Scop Mijloc este complet ignorată de confratele ieșean). În subcapitolul
următor, 1.4.4.3. intitulat ”Economia ca știință a schimbului” T.B. vede o schimbare
de statut (trecerea de la empiric la științific) și de conținut al economicii prin apariția
așa numitei Școli neoclasice, care pune accentul pe schimb, piață, valoare de schimb,
utilitate, preț etc. Eu nu văd o schimbare fundamentală, paradigmatică, ci doar una de
accent: la gama mijloacelor care definesc economicul se adugă cu mai multă insistență
piața organizată, ca mijloc de facilitare a schimbului, schimbul ca mijloc mai bun de
satisfacere a nevoilor oamenilor, prețul ca mijloc de evaluare a bunurilor schimnate,
utilitatea ca mijloc de stabilire a intensității nevoilor, etc. Deci, nimic nou sub soare…
Economia se ocupă, în continuare, de mijloace și de amplificarea acestora prin schimb.
Eliminarea, din sfera economicului, a producerii de mijloace pentru consumul
directeste explicabilă doar prin dorința de a pune schimbul în centrul atenției și nimic
mai mult. Noile concepții despre PIB includ în economic toată gama mijloacelor în
definirea surselor de creștere a acestuia. Așadar, neoclasicii consideră, deopotrivă cu
empiriștii că economicul se ocupă de colectarea, combinarea și consumarea de
mijloace pentru atingerea diverselor scopuri umane (supraviețuire, înavuțire, asuprire,
capitalizare etc.). După cum am afirmat mai sus, gama scopurilor este domeniul de
studiu al politicului, în intima îngemănare cu economicul (gama mijloacelor) și cu
eticul (gama adecvărilor dintre scopuri și mijloace). Voi continua demonstrarea
faptului că toți economiștii, toate școlile de gândire economică existente s-au ocupat
de studierea mijloacelor pentru producerea/ atingerea unor scopuri. Mă voi folosi de
aceleași clasificări pe școli făcute de T.B. în subcapitolele următoare. În 1.4.4.4.
intitulat ”Economia ca știință a alegerilor eficace”. După ce mai sus T.B. l-a inclus pe
Lionel Robbins la empiriști, acum îl include în clasa celor care pledează pentru
definirea economicului ca ”știință a alegerilor eficace”. ”Această concepție a rămas
până azi prevalentă” (p. 83) Ce bine ar fi să fie astfel, iar economica să fie mereu și
simplu definită ca teorie despre mijloace, respectiv ca teorie a comportamentului
uman, a acțiunii umane de colectare, combinare și consumare a mijloacelor! Iată
definiția lui Robbins: ”economia (de fapt economica – L.D.) este știința care studiază
comportamentul uman ca relație între scopuri și mijloace rare, de folosință
alternativă” (p. 83). Desigur, fiecare citește după propria sa grilă de lectură și după
propriile predispoziții hermeneutice. Astfel, T.B. consideră că ”Această concepție este
una analitică; ea însă nu clasifică tipuri de comportament, ci privilegiază unul dintre
aspectele sale particulare, și anume ”forma pe care o ia comportamentul sub
influența rarității” (L. Robbins). Când această concepție este împinsă la implicațiile
sale extreme, ea ajunge la a defini economia ca un demers, o formă de comportament
ce constă în a economisi mijloace. (p. 85). Opinia mea este că rostul concepției
robbinsiene NU este să nu colecteze mijloace, să nu consume mijloace și doar să
economisească mijloace. Dimpotrivă! Eu pun accentul pe combinarea mijloacelor, iar
virtuțile combinatoricii constau în cvasiinfinitudinea rezultatelor obținute (exemplul
cu boabele de grâu care să umple o tablă de șah în proporție geometrică este grăitor).
Mijloacele existente la dispoziția oamenilor frizează (cantitativ vorbind) deja infinitul,
13
prin includerea informației ca principlă componentă (mijloc) a economicului, în timp
ce scopurile urmărite de om au o paletă relativ restrânsă (hrană, adăpost, siguranță,
comunicare, valorizare socială etc.). Paul Anthony Samuelson, primul laureat Nobel
pentru economică, preia definiția lui Robbins, ceea ce ar fi trebuit să ducă la o
acceptare mai rapidă a MSM. Dacă autorul MSM era american, probabil că numărul
celor care ar fi aderat la ideea simplificării definirii economicului ar fi fost mult mai
mare. Voi reda această definiție a lui P.A.S. preluată tot din FFE (deși, din păcate nu
se indică sursa ediției din care s-a citat): ”Economia (probabil economica, deoarece în
original avem ”economics” nu ”economy” – L.D.) urmărește cum oamenii decid,
făcând sau nu uz de monedă, să efectueze resurse productive rare producerii în cursul
timpului de mărfuri și servicii variate și de a le repartiza, în scopuri de consum
prezent și viitor, între diferiții indivizi și colectivități ce constituie societatea” (p. 86).
Definiția este prolixă și cu posibilitatea de a o extinde pe mai multe pagini, fără a
aduce alt element esențial, (definitoriu!) decât că oamenii folosesc anumite mijloace
pentru atingere unor scopuri! Precizarea referitoare la consumul ”prezent sau viitor”
nu-și are locul în definiție, rostul ei ar fi acela de a elimina consumul ”trecut”… ceea
ce este, de fapt, o imposibilitate perfect naturală. Sunt de acord cu T.B. că definiția
este ”eclectică, ce reunește definiții esențiale, elaborate succesiv de către economiști
care au contribuit la fundamentarea de veritabile cadre de referință în gândirea
economică” (p. 86). Aș adăuga doar că traducerea definiției date de P.A.S. este
ciudată, făcută într-o limbă română pe care cu siguranță foarte puțini studenți o vor
numi astfel… Pentru mine, definiția samuelsoniană mă ajută să argumentez
suplimentar că între continuumul politic-economic-etic și presupusa ”știință” numită
management nu există absolut nicio deosebire de esență.
În continuarea încercărilor de definire a economicului T.B. îl citează și pe polonezul
Oskar Lange (cu trimiteri anemice la scopuri și mijloace, dar fără niciun câștig
suplimentar în atingerea scopului propus, acela de a defini esența economicului…). De
asemenea, câștigul este nul prin adăugarea unor ”definiții ale unor economiști de largă
formație științifică” (?!) cum ar fi econometricianul E. Malinvaud (pro Robbins, deci
și pro MSM…), M. Gaudelier din care extragem un adevăr impresionant, acela că
”economia este … un aspect particular al tuturor activităților non-economice” (?!
L.D.) (p. 91). Din păcate, Gaudelier reduce economicul doar la sfera mijloacelor
materiale, fiind în regres evident față de Say. Am vaga bănuială că o anumită parte a
celor care nu acceptă definirea economicului ca domeniu al mijloacelor au în minte
doar resursele materiale, eventual doar materii prime și tehnica de prelucrare
industrială. Or eu includ în gama mijloacelor și: idei, concepții, teorii, instituții, stări
de spirit, clima și mediul înconjurător, oamenii, timpul, orice fel de informații etc. etc.
Pe scurt, orice este apt să ducă la scop se numește mijloc.
14. La p. 93, T.B. renunță la a se ocupa de Fundamentele filosofice ale economiei (FFE) și
se ocupă de 2. Fundamentele filosofice ale economiei politice (FFEP), dar în primul
paragraf renunță la renunțare și ne invită să citim (din nou) ”2.1. Gândirea economică
în antichitate și evul mediu”, pentru ca la 2.4.2. să ni se vorbească despre ”Conceptele
14
economiei politice”, pentru ca în primul paragraf să ni se spună că ”Economia nu mai
este una domestică, ci se deplasează din sfera subzistenței spre cea a îmbogățirii”. (p.
120). Deduc, simplu, că pentru T.B. economie și economie politică este unul și același
lucru, deși avem destule să credem că lucrurile nu stau așa. Deși T.B. nu pare a se
revendica de la concepții de tip totalitar sau reducționist, citatul următor creează ceva
probleme în acest sens. ”Se impune raritatea, ca o nouă caracteristică a bunurilor.
Economiștii nu consideră ca bunuri economice decât pe cele care sunt rare”. (p. 121).
În acest caz, nu mă mai pot numi economist… eu considerând că miezul economiei
este opulența, cvasiinfinitatea mijloacelor din jurul nostru. A nu se confunda opulența
mijloacelor cu accesul la consum! Propun, pentru o ediție îmbunătățită, ca acele
afirmații absolutiste să fie relativizate, ca de ex.: ”Unii economiști nu consideră ca
bunuri economice decât pe acelea care sunt rare”. Iar în edițiile viitoare, cred că se
va putea adăuga: ”iar acești economiști sunt tot mai rari…”. Cred că T.B. pune
semnul egal între raritate ca ”potențial (redus) de acces la bunuri a unor indivizi” și
raritate ca ”distribuție a mijloacelor în natură/ cosmos”, de unde și multele neînțelegeri
și confuzii apărute pe parcurs. Ajung din nou la concluzia că cei care vor să scrie
despre economie și economică ar trebui să se asigure de semnificațiile cuvintelor. De
unde și nevoia de a începe orice demers/ discurs cu delimitările conceptuale (atât de)
necesare.
15. Trebuie să recunosc că pentru mine capitolul care a prezentat cel mai mare interes a
fost Cap. 3 Economie politică și ideologie (Pp 126 – 151). Pentru început, câteva
considerente personale pe tema conceptului de ideologie. Definirea ideologiei este un
motiv de contraziceri și de acuzații chiar între teoreticieni, apologeți și filosofi, deși
primul pas care ar fi de făcut este definirea acestui concept, alegerea unuia dintre
sensurile existente, iar ori de câte ori va interveni în text referirea la conceptul de
ideologie va trebui de precizat sensul în care a fost folosit. De ex. dacă unii (printre
care mă număr și eu) consideră ideologia ca discurs despre idei, sau formularea unor
interese în formă coerentă, sistematizată. Ideolog este persoana care a formulat sau
care promovează un set de interese prin descrierea acestora ca set coerent și concret de
idei/ ipoteze/ silogisme etc. De ex. ideologia creștină promovează ideea mântuirii prin
sacrificiu ca interes general al oamenilor (după modelul sacrificial și salvaționist/
soteriologic al lui Iisus Hristos). Ideologia ecumenismului promovează ideea
recunoașterii și evidențierii intereselor comune ale diverselor religii și trecerea în
subtext a elementelor de diferențiere a aspectelor formale. Ideologia fascistă avea ca
interes cucerirea puterii politice prin forța reunită a celor nemulțumiți, ceea ce o
apropie mult de ideologia marxistă, îndeosebi în varianta leninistă și maoistă. Privite
astfel, orice ideologie are drept de cetate, se poate manifesta liber ca discurs ideatic și
este liberă să intre în dialog de idei cu alte ideologii. Faptul că, uneori, unele interese
sunt mascate de un verbiaj populist, uneori democratic sau religios, face ca ideologia
să fie percepută doar ca falsă expunere a altor scopuri, sau chiar în ascunderea
mijloacelor care pot duce la atingerea acelor scopuri. Marx a excelat în acest demers
de a prezenta ideologia burgheziei ca fiind o falsă reflectare a realităților în vederea
exploatării proletarilor lipsiți de mijloace (de subzistență). Interesant este că acest sens
15
este astăzi uzitat în România de promotorii democrației autentice, a capitalismului
performant etc. în pofida faptului că arsenalul acestei noi ideologii este preluat direct
de la Marx pe care, evident, îl ridiculizează și îl acuză de crimele securității sau de
cele ale imperialismului sovietic. Să vedem care sunt punctele de vedere expuse de
T.B. pe tema ideologiei. Meritoriu pentru T.B. este aprecierea pozitivă asupra
conceptului de ideologie. ”În acest melanj filosofico-științific se dezvoltă o a treia
metaformă a discursului savant, rațional și conceptual în egală măsură și la fel de
doritoare ca și celelalte două de a produce o cunoaștere a lumii: ideologia” (p. 127).
Înainte de a perora pe această temă foarte atractivă pentru mine, T.B. imi mai face o
bucurie aliniindu-se poziției mele de desconsiderare a pretențiilor la științificitate a
unor simple opinii, puncte de vedere etc: ”Vom vorbi despre ea (gândirea economică /
L.D.) mai mult ca disciplină decât ca știință, chiar dacă pentru aceasta trebuie să
rupem obiceiurile adoptate astăzi de către comunitatea economiștilor” (p. 133).
Desigur, meritul de a nega științificitatea discursului economic este umbrită de
(re)căderea în disciplinaritate, într-un moment în care inter și trans devin șansele
ultime ale obținerii de informație nouă și utilă. Ca să nu mai amintesc de faptul că
FFE este publicată în colecția ”Studii transdisciplinare” a Editurii Junimea. Poziția
lui T.B. de a vedea discursul economic mai mult ca ideologie decât ca știință este una
care ar putea reabilita conceptul de ideologie în forma pe care am expus-o mai sus: ca
mijloc teoretic de promovare a unor interese umane. T.B. îl ignoră pe Destutt de
Tracy, părintele definirii ideologiei ca ”știință a ideilor”, preferând să-i amintească, în
context, pe gânditorii din vremea lui apoleon, și, desigur, pe Marx. De la civilizația
franceză ni se trage și sensul mereu negativ și peiorativ indus acestui concept la fel de
vinovat ca și altele de a exprima o realitatea cognitivă. Marx consfințește acest sens
negativ al ideologiei de percepere deformată, inversată a realităților înconjurătoare.
Mai mult, ideea de interes uman, este acreditată doar ca interes al clasei burgheze de a
urmări niște scopuri perverse sub drapaj … ideologic. Marx vede ideologia ca invers al
științei obiective. Acest fapt, coroborat cu faptul că îl consider pe Marx ca un gânditor
remarcabil ar putea să mă arunce direct în brațele marxiștilor dornici de a porni ”la
lupta cea mare”, și care ne vor reaminti, eminescian, ”de ce uitați că-n voi e și număr
și putere?”. Sper ca cititorul atent să facă distincție între a admira un mare gânditor și
a-i prelua, necondiționat și nedigerat, ideile. Mai mult, faptul că neg autoritatea
pretinselor ”științe” la obiectivitate și adevăr, și că doresc să reabilitez conceptul de
ideologie (deși doar în sensul său originar, nu în cel marxist) aș putea fi considerat ca
fiind un marxist vopsit în libertarian…. De reținut că pot fi găsite, în cărți și articole
din România, mii de exemple de texte care utilizează cuvântul ideologie în sensul
precis de propagandă bolșevică, mincinoasă, deformată și demnă de a fi distrusă cu
orice preț… Interesant că acești noi tribuni ai verismului antiideologic nu se referă la o
ideologie anume: ei vor dispariția ideologiei… În câteva cărți recente, publicate la
Curtea Veche, oameni onești și cu bune intenții promovau ideologia creștin-ortodoxă
atacând, furibund și din toate pozițiile, pe toți promotorii ideologiei… Hilar, de n-ar fi
trist! Știința a murit, ideologia este atacată cu furie, istoria a ajuns la sfîrșit,
16
Dumnezeu a murit, capitalismul s-a transformat în postcapitalism, se pare că ne
rămâne doar speculația filosofică și datul cu părerea în presa cotidiană…
Interesul meu de a salva ideologia provine, simplu, din faptul că ideologia este aceea
care gândește viitorul, promovează interesele/ scopurile unor oameni (indivizi izolați,
grupuri de presiune, partide politice etc.) și le explică, le justifică în ochii potențialilor
adepți, necesari în atingerea acelor scopuri sau interese. Metodologia scop-mijloc ar
putea fi redenumită ”Metodologia Interes – Mijloace de urmărire a interesului”, sau, în
altă traducere ”Metodologia Ideologie – Ecologie”, dar esența ar fi aceeași: con-
topirea mijloacelor și scopurilor umane într-un sistem teoretic unitar. T.B. atrage
atenția asupra riscului pe care îl incumbă orice ideologie: ”ideologia se pervertește
până la punctul în care va subjuga omul în loc de a-l servi. Or, ideologia autentică
trebuie, în egală măsură, să fie deschisă la critică, principiile sale au nevoie să fie
justificate. Ideologia dezvoltă o argumentație discursivă în vcare se amestecă
speculația filosofică și raționamentul științific” (p. 143). Subscriu! De asemenea, sunt
de acord cu precizarea făcută de T.B. și asumată ca aparținându-i, prin care se afirmă
că ”Agrementată de corolarul antropologic și de cel sociologic, relația esențială
dintre om și societate formează ceea ce noi (adică T. B. – nota L.D.) numim
presupoziția ontologică de care se folosește ideologia” (pp. 147 – 148). În ce mă
privește, presupoziția ontologică simplă pe care o pun la baza MSM este că oamenii
sunt și scopuri și mijloace pentru ei înșiși (spre deosebire de Kant care excludea
posibilitatea omului ca mijloc), la fel cum o serie de obiecte exterioare lor apar fie ca
scopuri fie ca mijloace. Înțelegerea presupozițiilor ontologice face posibilă sesizarea
unor puncte de contact originare ale unor ideologii care apar divergente și chiar
contradictorii. T.B. dă aici exemplul originii comune a socialismului și liberalismului.
În primul rând, ele sunt ideologii ale modernității capitaliste, fază istorică deja
depășită. Principial, socialismul și liberalismul ar trebui abandonate, în calitatea lor de
ideologii antitetice, în favoarea transideologiilor postmoderne, postcapitaliste,
postindustriale. Metodologia Scop Mijloc ar putea oferi presupoziția ontologică
necesară unei ideologii umaniste, globaliste și informaționale.
16. Capitolele 4. ”Economie normativă și filosofie morală”, precum și 5. ”Alte abordări”
conțin lucruri interesante, incitare la lectură continuă și la dialog, dar risc ca această
recenzie să se lungească în exces … Insist doar asupra paragrafului 5.5 ”Știința
economică și acțiunea umană” (observăm că economica a devenit iar știință….). Prin
faptul că se insistă asupra caracterului limitat al resurselor se continuă și ideea că
economica este o ”știință tristă”, respectiv un demers de repartizare a neputinței și
lipsurilor. Nu întâmplător numărul celor care simpatizeaza economica, economicienii
și economiștii este, parcă, tot mai redus. MSM inversează această poziție pesimistă și
afirmă, fără exagerare, că volumul mijloacelor este realmente infinit, nouă oamenilor
nerîmânându-ne decât să-și sporească inteligența și informațiilor pentru ca existența
umană să fie asigurată pe termen lung. Desigur, cu condiția ca mijloacele de
autoexterminare să nu prolifereze mult mai rapid. Pentru T.B. ”Meritul principal al
științei economice este acela că ne oferă posibilitatea în deplină cunoștință a
17
implicațiilor alegerii noastre. Ea ne dă posibilitatea să ne exercităm voința înarmați
cu cunoștințele necesare, să alegem un sistem de scopuri ce sunt reciproc consistente.
Ea … ne ajută să ne atingem scopurile în limitele necesității. ” (p. 211). Aici,
deosebirile de viziune între mine și T.B. sunt evidente: Economica nu alege scopuri, ci
combină mijloace. Politica este dimensiunea umană care se ocupă cu stabilirea și
urmărirea atingerii scopurilor, fie că este vorba despre indivizi, comunități sau
umanitate. Apoi, dacă este să ne ajute să atingem scopurile, aceasta va fi întotdeauna
în limitele posibilității, în niciun caz al necesității. Inconsecvența pare a fi constanța
demersului lui T.B. și cred că se impune de urgență o ediție mult revăzută, pentru a
face loc clarificărilor în locul inconsecvențelor.
Con-textul.
Orice scriitură se realizează într-un con-text dat. Lumea întreagă este un text, pe care tot
încercăm să-l descifrăm, iar orice operă de des-cifrare este înconjurată de textul remanent, de
con-textul creator sau nu de impulsuri favorabile. Contextul în care a scris T.B. FFE este
unul al preocupărilor de a da curs demersurilor transdisciplinare, sub influența ideilor
profesorului Basarab icolescu, inițiator și promotor al transdisciplinarității la nivel planetar.
Deși contextul este unul destul de favorabil elaboratelor inter și transdisciplinare, FFE nu este
o lucrare care să promoveze transdisciplinaritatea, ci, mai degrabă face un melanj de idei, de
discipline și de viziuni fără însă a crea necesarele punți de dialog și sudura necesară între
diversele mesaje lansate în carte.
Presupun doar că T.B. ar fi citit ceva articole sau cursuri în care prezint MSM, dar, constat cu
regret că a pățit același lucru ca și mulți politicieni care au bănuit că au descoperit piatra
filosofală și s-au apucat să aplice MSM dar fără a intra în profunzimi. Ca orice instrument, și
MSM poate fi utilizată corect sau nu. De asemenea, unii cred că fac transdisciplinaritate
amestecând două-trei discipline și conchizând că între ele există relații de apropiere… Un
context favorabil publicării grabnice a unui text ce avea încă foarte multe de finisat s-a
transformat într-o încercare semieșuată, prin multitudinea erorilor și inconsecvențelor. Înclin
să cred că redactorul de carte, Simona Modreanu, nu a văzut acest text mergând pe mâna
buneicredințe față de calitățile de tehnoredactor ale lui T.B.
Sub-textul.
Este de presupus că fiecare publicație are și un subtext, un cadru semivizibil care determină
un autor să se apuce de scris. Dincolo de determinările pretextuale, cadrul subtextual poate
sugera explicații indirecte ale demersului publicistic (în cazul de față unul nefinisat). Aici
intru în sfera simplelor speculații, dar ele trebuie formulate, fie și pentru a fi motiv de discuție
din partea altor preopinenți interesați de subiect. Subtextual vorbind, cred că această carte a
fost elaborată în grabă, cu preluări de texte din publicații anterioare și fără mulțumirile de
rigoare. Este un semn că drepturile de proprietate sunt la noi doar un petic de hârtie, alături de
alte așa zise legi care fac din România o democrație europeană… Graba autorului de a ieși în
18
public cu un text nefinisat poate fi datorată și zvonului că o lucrare pe această temă este gata-
gata să apară… Și o ultimă speculație: probabil, cartea trebuia terminată și apărută înainte de
acordarea unor premii la care ar fi fost încurajat autorul să spere. Precizez din nou că aceste
presupoziții de subtext nu au bază reală și nu au darul să influențeze opiniile mele despre
textul ca atare. Pe de altă parte, observ că am o înclinație nativă spre recenzii și critici de
întâmpinare, așa că numărul acestora crește rapid, și mă văd deja pregătind un volum de
Studii critice. Este dispus T.B. să-l găzduiască în colecția pe care o gestionează?
Post-textul.
Precizez, de la început, că am lecturat cu plăcere cartea FFE dar și cu dorința constantă de a
afla opiniile și pozițiile ideologice ale confratelui meu întru contemplări asupra economicului
și a umanului în general. Rezultatul acestei lecturi pasionate este unul cu o doză suficient de
mare de ambiguitate, respectiv am terminat de citit cartea cu speranța de a vedea duse mai
departe interogațiile și cercetările prezentate, concomitent cu dezamăgirea de a nu fi aflat
răspunsuri la întrebări fundamentale pentru o cât mai bună înțelegere a economicului.
Evident, este vina subsemnatului de a spera și aștepta prea mult, dacă nu chiar totul de la o
lucrare ce se autodirecționează spre studentul abia introdus în marea grădină a ideilor
economice.
Privită prin ochii primitorului acestei avalanșe de informații savant șlefuite, adică al
studentului de la ciclul de licență, îmi permit să mă îndoiesc că acesta ar pleca din acest ciclu
cu măcar un sfert din ideile și informațiile pe care le conține FFE. De unde și ideea ca acestea
să fie predate la un master de teorie economică sau la școala doctorală. Experiența ultimilor
ani ne arată că economistul practician este departe de idealul ”economistului de concepție” pe
care îl promovau programele analitice ale Facultății de economie cu durata de 5 ani, ideal
rămas la fel de îndepărtat și în cazul absolvenților de master…
Nu doresc a mă erija în judecător suprem al unui autor sau a multidudinii de idei risipite cu
generozitate în carte, dar dorința de a realiza un dialog cu autorul și cu temele abordate de
acesta, de a ajuta, eventual, la a da unele răspunsuri la incitantele provocari pe care ni le
adresează atât autorul cât și realitățile cotidiene, mă determină să mă pronunț, cu riscul
asumat de a fi contrazis, criticat sau …ignorat. Uneori, am avut senzația că autorul mi se
adresează personal, atât de apropiate sunt unele puncte de vedere sau teme abordate, iar
alteori am perceput unele formulări ca răspunsuri la unele luări de poziție pe care le-am avut
în cărți sau articole ale mele. Evident, sper să-mi fie iertată iluzia de a crede că profesorul
Brăilean să-mi fi citit vreodată ceva din ceea ce am scris, deși posibilitatea de a prelua idei,
de a da răspunsuri sau de a face dialog cu un autor nu se reduce doar la citirea unui articol sau
capitol de carte… Mr. Google și Mr. Yahoo! spun (aproape) tot, cu condiția să-i întrebi.
Precizez, totodată, că lucrarea a apărut în colecția ”Ananta. Studii transdisciplinare”, deși
dimensiunea transdisciplinară este puțin prezentă în carte. Ca să mă fac mai bine înțeles,
înțeleg prin transdisciplinaritate obținerea de informație nouă ce nu se găsește ca atare într-o
disciplină sau în abordul interdisciplinar, deși rădăcinile abordului transdisciplinar se află tot
în discipline, dar îndeosebi în acelea fundamentale și nu în excesele ultraspecializărilor.
19
Subscriu aici în totalitate atacului lui Petru Bejan la adresa ”arbitrarelor parcelări
academice” (p.5), respectiv la adresa ultraspecilizărilor întâlnite chiar și la purtătorii titlului
de economist. Prin acestea s-a ajuns în proximitatea unei realități sugestiv exprimate de
sintagma ”a ști totul despre nimic”, sau măcar a intenției de „a ști cât mai multe despre cât
mai puțin”, cu consecința deloc dorită de a putea defini economistul excesiv specializat drept
„o nulitate enciclopedică”… Sub acest aspect, enciclopedismul de care dă dovadă profesorul
Brăilean poate fi unul util profesorilor, cercetătorilor și filosofilor pe teme economico-
politice, dar, cred, în niciun caz studenților de la ciclul de licență. Cât despre specializări și
specialiști tot mai îngust și adânc formați, prefer să-i dau cuvântul lui Jose Ortega y Gaset:
”Specializarea maximă echivalează cu incultura maximă”. Concluzia ar fi că echilibrul dintre
enciclopedism și specializare îngustă este o problemă de dozaj, de echilibru și de bun simț.
Acel ”Est modus in rebus” al latinilor poate fi mereu un motiv de reflecție pentru fiecare
dintre noi.
O apreciere negativă apare ca inevitabilă la adresa tehnoredactorului care a ignorat nevoia de
unitate a lucrării inclusiv sub aspectul corectitudinii gramaticale, al respectării normelor
ortografice. Iată câteva exemple: la p. 6 se scrie ”o dată” (deși se impunea forma legată, cu
sens de concomitență), iar la p. 14 se scrie corect ”odată”. Studentul va fi cu siguranță derutat
și neajutorat în a cunoaște și folosi forma corectă. Pe parcursul lucrării apar supărător de
multe cuvinte greșite care, uneori, deformează sensul sau chiar îl fac de negăsit. De ex.:
”șinele” în loc de ”sinele”, cuvinte scrise cu cratimă în interiorul lor: ”decalo-gul” (p. 9),
”spiritu-lui” (p. 26), ”ra-ționale”, ”potri-vit”, ”evi-dent”, ”pre-zintă”, ”tre-buie” (p.152) etc.
Cuvântul postmodern este scris când cu cratimă, când fără. Regula general acceptată este
”postmodern”, nu ”post-modern”. La p. 16 se scrie ”Între logica abstractă, tară corespondent
în fenomenele naturale și culturale…” iar între aceste cuvinte înșirate și ceea ce urmează chiar
nu există nicio logică…
Modul de citare este, din păcate, defectuos, inconstant și incomplet. La p.6 și 10, P. Bejan
inserează în text citate dar fără nicio trimitere. Probabil este din T.B., dar indicarea sursei era
obligatorie. La p. 10 se apelează la un citat din Matei Călinescu, dar nu se spune din care
lucrare, editură, ediție etc. T.B. ne spune (pp. 6-7) că economicul reprezintă, nici mai mult
nici mai puțin decât <o manifestare a nostalgiei spiritului după perplexitate> (expresie
preluată de la Matei Călinescu).
Dincolo de incorectitudinea citării, metafora
mateicălinesciană complică lucrurile în loc să le simplifice. Adesea perplexitatea apare tocmai
din asemenea metaforice definiri… La pp. 21-22 se inserează un citat dar fără absolut nicio
trimitere la vreun autor… Marea majoritate a citatelor nu face trimitere la lucrarea din care au
fost extrase, deși, adesea, cititorul interesat ar dori să meargă țintit la respectiva lucrare
pentru a înțelege mai bine contextul în care s-a făcut afirmația. Desigur, uneori este suficientă
doar trimiterea la numele unor autori pentru a atribui corect paternitatea unei expresii, a unei
teorii etc., dar în foarte multe cazuri se impunea citarea integrală. Mai ciudat este și faptul că
multe dintre numele autorilor amintiți în lucrare nu apar la Bibliografie. Pentru un cercetător
20
profesionist nu este admisibil să nu incluzi in Bibliogarfie numele citate și să nu precizezi în
text măcar anul aparitiei cărții din care s-a preluat acea idee, afirmație etc9.
Cred că volumul impresionant de nume ar fi obligat autorul (T.B.) la un Index de nume
(despre cel tematic nu mai vorbesc, deoarece ar fi ajutat prea mult la elaborarea unui text
coerent…). Citarea incorectă, citarea incompletă sau necitarea, toate acestea vor trebui
neapărat examinate cu lupa de cître orice recenzor pentru a nu compromite intenția inițială dar
și o o idee generoasă cum este aceea a transdisciplinarității. Amintesc, în context că am făcut
o recenzie destul de largă dar și foarte critică primei cărți apărute în aceeași colecție de Studii
transdisciplinare, respectiv lucrării ”Transmodernismul”, scrisă de Theodor Codreanu.
Recenzia, scrisă imediat după apariție cărții va fi publicată pe blogul http://eblogs.ro/liv54
precum și pe pagina web http://www.liviudrugus.ro Cred tot mai mult în jurnalismul electronic și în
capacitatea acestuia de creare a dialogorilor necesare, astfel încât voi publica pe aceste noi
mijloace de comunicare aproape tot ce am scris, precum și opiniile altora despre opiniile
mele, indiferent dacă le agreez sau nu.
Insist asupra modului în care T.B. face trimiterile la alți autori, fără a nominaliza… Astfel, la
p. 14 se scrie: ”Așa cum afirmă mulți relativiști, economiștii scriu întotdeauna sub specie
temporis, iar cunoașterea contextului istoric <iluminează> teoriile trecutului”, frază repetată
integral și la pagina 25. (de ce oare?). Personal, mă consider un relativist, dar oare la cine s-a
referit T.B.? Lămurirea apare la p. 16 cînd se afirmă tranșant că ”Relativismul nostru
intelectual în materie de logică nu este nimic altceva decât recunoașterea relativității lumii”.
Iar la p. 15 se vede că netrimiterea face parte din stilul autorului: ”După unii economiști….” și
chiar eram curios să aflu câteva nume. T.B. pare a se defini și el însuși ca fiind relativist,
deorece subliniază mereu că …totul este relativ. ”Legile economice pot varia după nivelul de
analiză, sunt legi relative” (p. 15) pentru ca la cîteva rânduri mai jos să se sublinieze că
”raționalitatea fiind ea însăși relativă”. Un lucru chiar de neînțeles este repetarea integrală a
unor paragrafe la diverse pagini, fără a explica motivul preluării sau fără a se proceda la
autocitare. Astfel, la p. 26 un paragraf care ocupă aproape întreaga pagină este reluat de la
paginile 14-15. Și acest lucru se mai întâmplă în carte…
Câteva cuvinte despre limbajul economiștilor. Un economist polonez din perioada interbelică
afirma că economiștii scriu cel mai prost, deși ar trebui să scrie cel mai bine, deoarece ei scriu
despre lucrurile cele mai importante. Subscriu acestei afirmații și revin cu propunerea mea de
a se studia Politica, Economica și Etica la o facultate unică și nu la trei separate… tocmai
9
Reiterez aici o propunere pe care am făcut-o în numărul din 1996 al Analelor Universității ”Al I. Cuza”, seria
Filosofie într-o recenzie (intitulată ”Libertatea de a nu alege” la o carte (”Paradigme socio-umane”, Ed.
Ankarom, Iași, 1996 semnată de Doru Tompea), respectiv necesitatea de a se face precizarea, în cadrul
trimiterilor bibliografice, a primei apariții a lucrării citate. De asemenea, sugerez aici ca toate citatele să fie scrise
cu Italice, iar numele proprii cu Bold în speranța că și autorii vor putea observa abuzul de citate sau de trimiteri
la alți autori. Este, totodată, o încercare de standardizare și de mai ușoară urmărire a textelor.
21
pentru unificarea limbajului, simplificarea teoriilor (unele excesiv de savante și perfect inutile
oamenilor). Denumirea posibilă a noii facultăți: Facultatea de Studii Umaniste. Posibilele
masterate pot fi numite: Economică, Politică sau Etică. Cu o temelie tri(u)nitară solidă, există
șanse reale ca și economicul să fie mai clar înțeles, definit și aplicat. Probabil, scrierile
absolvenților acestei facultăți vor fi mai bune calitativ și omenirea va avea o șansă
suplimentară de a se înțelege mai bine pe sine. Astfel, unii îl critică pe J.B. Say cu a sa ”lege
a debușeelor” conform căreia orice produs își creează propria piață, propria cerere. Adică,
producția poate deveni oricât de mare pentru că se va găsi și piața care să o ceară…. Personal
cred că Say a intuit că produsele au acest potențial, dar nu ca o fatalitate, ci doar ca o
posibilitate… Astfel, pentru o exprimare incompletă sau nefericită un gânditor onest este pus
la index și ”pârât” studenților că este un …. prost gânditor. Multe dintre cărțile economiștilor
noștri păcătuiesc prin limbaj neclar, filosofard sau căutat prețios, eliptic dar elitist, lipsit de
conținuturi concrete, dar cu trimiteri insistente la nume celebre… Am afirmat adesea că
lingvistica este o parte a economicului (tot astfel cum critica ține de arta războiului…), iar
argumentul este că limba este mijloc de comunicare. Combinarea cuvintelor este identică în
esență cu combinarea materiilor prime, deci lingvistica este o formă a economicii. În
consecință, lingvistica, semiotica, hermeneutica, teoria complexității, teoria sistemelor etc. ar
putea fi obiecte de studiu sau părți ale unor obiecte de studiu predate viitorilor economiști,
administratori, politicieni profesioniști și moraliști.
Propuneri finale.
Consider că în Era Informației este perfect fezabilă și plauzibilă publicarea pe pagina de web
a editurilor a argumentelor referitoare la necesitatea, calitatea și utilitatea textului propus spre
editare, și care va lua forma unei cărți. De asemenea, trimiterile la paginile web care
găzduiesc opinii despre lucrările publicate ar putea întregi în mod avantajos imaginea editurii
și a preocupării sale nu doar de a vinde cu profit, ci și de a edita cu folos.
Liviu Drugus
Bacău – Iași
29 decembrie 2008
22

Anunțuri

2 răspunsuri la „Tiberiu Brăilean, Fundamente filosofice ale economiei, Grila de lectura: pre-text, text, con-text, sub-text și post-text

  1. Pingback:Tiberiu Brailean este convins ca exista un mod economic de gandire. Aceasta convingere tine de secolele trecute « liviudrugus

  2. Pingback:Valeriu Gherghel povestește, în stil propriu, despre scriere, citire și interpretare, de la Facere până în prezent. Adică, gherghelizează « liviudrugus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: