liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Stefan Munteanu – un model de scremere intelectuală văzută ca act de voinţă înalt spiritualizată


Articol scris de Liviu Drugus in decembrie 2006 si publicat pe pagina web: http://www.liviudrugus.ro

Mica publicitate: „Şmeker de Bacău, caut faimă şi recunoaştere. Aducătorului, faină recompensă.” 

 De unde oare dorinţa intensă (şi imensă) a neputinciosului de a putea, a infertilului de a (pro)crea, a pietrei de baltă de a străluci şi a analfabetului de a deveni parte a elitei scriitoriceşti? Oricât de criticabil aş fi, oricât de multă supărare aş produce, continui să cred că resorturile acestor porniri au cauze genetice şi educaţionale deopotrivă. Grafomania este gestul irepresibil de a scrie, de a exterioriza propria gândire, fiind, în ultimă instanţă, un început (uneori, patologic) de comunicare cu lumea largă, lume avidă de dialog continuu. Gravitatea greşelii grafomanului diminuează dacă o comparăm însă cu orgoliul de a mima excelenţa sau măcar competenţa. Acest handicap genetic (grafomania) este micuţ faţă de egolatrie, păcatul considerat de creştini ca fiind printre cele mai grave. Egolatrul grafoman cuplat cu un haiduc informaţional certificat printr-o diplomă de filosofie (nu de filosof!) defineşte/ descrie un posibil impostor. Ce fel de impostor? E vorba cumva de acel profesor de filosofie care a absolvit liceul după ce a trecut prin universitatea muncitorească? Posibil da, dar eu fac acum trimitere la un alt practicant al deghizării, respectiv la un fost caporal (sergent sau plutonier) care poartă acum haine de profesor universitar. Fiind deghizat, cu alte cuvinte lucrând sub acoperire, profesorul îşi pune (ig)nobila sa semnătură sub texte copiate/ furate de prin cărţi. De ce? Tocmai pentru a nu-şi devoala principala sa caracteristică: incapacitatea de a formula ceva nou, de a avea măcar o opinie, de a combate un punct de vedere cu argumente etc. Publicând mult – la noi, cantitatea încă bate calitatea –  dincolo de beneficiile aduse de lungirea listei cu articole şi studii (originale, nu?), domnia sa probează că este şi un român adevărat. Un român suta la sută. Adică un iubitor de Eminescu, de păşuni mioritice, de construcţii manolice şi de furăciuni şmekere. În treacăt fie spus, Eminescu fiind universal, clamarea românismului eminescian apare ca un subtil atac la universalitatea gânditorului şi poetului moldovean. Dacă sunteţi în pană de imaginaţie, vă sugerez să desenaţi mental un becalian căruia tocmai i-a plecat filosoful de serviciu, fiind, deci, în pană acută de idei… Personajul la care mă refer este un (proto)tip deja cunoscut mediului scriitoricesc băcăuan. Publică oriunde găseşte o disponibilitate la umplerea paginilor cu titluri pompoase şi conţinuturi absconse, destinate a fi (re)cunoscute doar de alţi consumatori de filosofie  sau preocupaţi de cunoaştere în general. „Tehnica” furăciunii este pe cât de simplă, pe atât de naivă şi perversă. Se citeşte o carte, se preiau ideile autorului/ autorilor şi se prezintă potenţialului lector de sinteze un ghiveci ideatic cu aparenţă de creaţie originală. Am mai semnalat folosirea acestui procedeu în numărul din iunie a revistei Ateneu. Concluzia era că în proporţie de cca 95% „articolul original” semnat SM era compus din citate puse cap la cap, contribuţia marelui exeget reducându-se la o concluzie fadă şi lipsită de obiect. După umila mea părere, un asemenea material nu numai că nu ajută la ceva, ci lasă deschisă portiţa şi a altor „scriitori” de gen copy – paste. Care ar fi finalitatea unor asemenea articole, pretins originale? Cred că aceasta este doar una iluzorie, umflând artificial lista de publicaţii „ştiinţifice” ale unui pretins autor. Păcat de timpul pierdut cu încropirea articolului, apoi de cel consumat cu tehnoredactarea şi nu în cele din urmă, de timpul pierdut de cititorul aflat în căutare de opinii, de idei noi… Deşărtăciune, cumplită deşărtăciune… Fără a-mi face din „vânarea” şi dezvăluirea dedesubturilor unor făcături „ştiinţifice” un ideal de atins, consider că oferirea de asemenea exemple amatorilor de furăciuni intelectuale poate fi de ajutor… Plagiatul se descoperă întotdeauna, fie şi după ani sau decenii, iar efemera glorie a fraudulosului copiator de texte se transformă, inevitabil, în amărăciune. Un asemenea model profesoral va fi, din păcate, repede preluat de studenţi şi practicat pe scară largă, pentru ca apoi să ne mirăm cu toţii că nu mai apar condeie tinere care să (mai) aibă ceva de spus…Voi reda în cele ce urmează un exemplu de plagiat neruşinat, o compilaţie de pasaje preluate de la mai mulţi autori (dar din aceeaşi carte) în fruntea cărora tronează semnătura proprie a profesorului SM. Pe cine păcăleşte oare plagiatorul de profesie? În primul rând pe el însuşi, iluzionându-se în posturile de scriitor, cercetător, profesor, comunicator, formator de opinie etc. Păcăleala de sine nu miroase a bine…. În al doilea rând, păcăleşte personalul de la publicaţia care îi găzduieşte „opera”, personal care trăieşte şi el iluzia că are un colaborator „de marcă”. Cu siguranţă, dacă furăciunea era sesizată, articolul nu avea cum să apară… Sub raport financiar-juridic, banii (nu mulţi…) încasaţi pe asemenea articole se încadrează la „primirea de foloase necuvenite”, iar sub raport juridico-penal  fapta se supune Legii drepturilor de autor. Cel puţin trei autori pot pretinde daune interese ca urmare a necitării numelor lor în articolul la care voi face imediat referire. Sub raport moral-profesional, probabil că profesorul SM propovăduieşte virtutea, cinstea, corectitudinea etc., dar el este în gravă culpă deontologică faţă de instituţia unde lucrează. Şi toate astea pentru ce? Pentru a raporta (fals) cât mai multe articole şi studii, pentru a pretinde la respectul colegilor şi al studenţilor, pentru a mima o serie de calităţi inexistente…Articolul în cauză este intitulat „Două orientări în cercetare”, este semnat Ştefan Munteanu şi a fost publicat la rubrica „Quo vadis?” în „Ziarul de Bacău” din data de 19 decembrie 2006. Deşi este compilat în proporţie de peste 90% NICI UN CITAT nu apare în articol, orice cititor fiind convins că se află în faţa unui articol original, ba chiar a unei savante analize a unor paradigme de mare circulaţie şi interes (epistemologia genetică a lui Jean Piaget şi gramatica generaţională/ generativă a lui Noam Chomsky). Voi pune în oglindă paragrafe din textul articolului şi pasajele corespunzătoare de unde au fost preluate (respectiv din cartea „Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky” publicată în 1988 la Editura Politică din Bucureşti, în prestigioasa colecţie „Idei contemporane”). Fapta profesorului SM are şi circumstanţe agravante, prin încercarea de a „acoperi” mizeria publicistică făcând trimitere la această lucrare, dar … numai cu titlu informativ, pentru a se apăra, eventual, de acuzaţia de plagiat. Sancta simplicitas! Modus operandi al infractorului este unul plin de emfază, de superioritate şi de atotcunoscător. Nefăcând nici o trimitere la niciuna dintre informaţiile din articol rezultă clar că acestea apar ca fiind rodul investigaţiilor sale savante, eventual chiar a prezenţei sale – discrete şi modeste  – la dezbaterile ştiinţifice ale vremii… 

Ştefan Munteanu „În urmă cu peste trei decenii, mai exact în perioada 10 -13 octombrie 1975, s-a desfăşurat o dezbatere organizată de „Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului” din Paris, între psihologul francez Jean Piaget (1896 – 1980), creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.”  

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Lucrarea cu care face acum cunoştinţă cititorul român reprezintă o deosebit de interesantă dezbatere, organizată la Centrul de Royaumont pentru o ştiinţă a omului între Jean Piaget, creatorul epistemologiei genetice, şi lingvistul american Noam Chomsky (n. 1928), creatorul teoriei gramaticilor generative.  

p. 21 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „De la 10 până în 13 octombrie 1975, participanţii la această dezbatere s-au reunit la Abbaye de Royaunont, în jurul lui Jean Piaget şi Noam Chomsky.

 

Ştefan Munteanu: „La dezbatere au mai participat, pe lângă colaboratorii direcţi ai celor doi gânditori, un număr însemnat de savanţi din domeniile biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

p. 9 „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „…pe lângă adepţi şi colaboratori direcţi ai celor doi protagonişti, la dezbatere a participat un număr însemnat de personalităţi creatoare din domeniul biologiei, neurologiei, antropologiei, matematicii, inteligenţei artificiale, filosofiei şi logicii ştiinţei”

 

Ştefan Munteanu: „Tema dezbaterii a fost relaţia dintre înnăscut şi construit (învăţat) în gândire şi limbaj, respectiv relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman.”

p. 14: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Palierul esenţial îl reprezintă relaţia dintre înnăscut şi construit sau învăţat în gândire şi limbaj, care trimite, apoi, la relaţia dintre ce este stabil şi ce este variabil în comportamentul animal şi uman…”

 

Ştefan Munteanu: „În perioada pregătitoare, pentru a fi identificate aspectele esenţiale ale viitoarei dezbateri participanţii care-şi anunţaseră prezenţa au primit două texte programatice. Unul al lui Jean Piaget, intitulat „Psihogeneza cunoştinţelor şi semnificaţia sa epistemologică” şi altul, ca răspuns, al lui Noam Chomsky, intitulat „Structurile cognitive şi dezvoltarea lor”.

p. 24 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: Piaget a propus să se scrie, în vederea colocviului, un scurt text programatic de „invitare” („Psihogeneza cunoştinşelor şi semnificaţia sa epistemologică”). Chomsky i-a răspuns, trimiţându-i Structurile cognitive şi dezvoltarea lor. Distribuite participanţilor, cele două texte au ajutat la identificarea de la bun început a aspectelor esenţiale ale viitoarei dezbateri”.

 

Ştefan Munteanu: „Trebuie spus că lucrarea este mai mult decât consemnarea unei dezbateri”.

p. 22 „Prefaţă” semnată de Massimo Piattelli-Palmarini: „Cartea a avut ca bază de pornire transcrierea dezbaterii, precum şi două texte preliminare scrise în vederea colocviului şi care au circulat la participanţi. Totuşi, aşa cum se prezintă acum, volumul este, să sperăm, mai mult decât o dare de seamă”.

Ştefan Munteanu: „Deloc întâmplător, cartea are ca „motto” o reflecţie a lui Jaques Monod (1910 – 1976), extrasă dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, unde se spune: „Punându-mi vasta întrebare: [ce face ca omul să fie om?], constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”

p. 57: „Punându-mi vasta întrebare: ce face ca omul să fie om?, constat că, de o parte se află cultura sa, iar de cealaltă, genomul său, e limpede. Dar care sunt limitele genetice ale culturii? Care este componenta ei genetică?  Nu ştim absolut nimic. Şi e păcat, pentru că aceasta e problema cea mai pasionantă, cea mai fascinantă care există.”Jaques Monod, extras dintr-un interviu înregistrat în iulie 1970, în „De homine”, Rivista dell’Istituto de filosofia, Roma, nr. 53-56, sept. 1975, p. 131.

Ştefan Munteanu: „Chiar şi numai din această atenţionare rezultă, fără dubii, că lucrarea, chiar dacă pleacă de la psihologie şi lingvistică, este de mare importanţă pentru filosofia cunoaşterii ştiinţifice, ba chiar şi pentru ontologie”

p. 9: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare:  „Confruntarea teoretică a avut, aşadar, ca fundal psihologia şi lingvistica….”p. 13: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Fundalul ontologico-epistemologic al acestei dezbateri….”

Ştefan Munteanu: „Este adevărat că Piaget şi Chomsky abordează probleme de psihologie recentă, însă o fac în prelungirea unor importante tradiţii ale filosofiei clasice. Cercetările lor psihologice şi lingvistice îşi trag seva tocmai din gândirea greacă, prin intermediul eforturilor din filosofia modernă ale unor mari gânditori, precum Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniţ (sic! Nota LD), Locke, Rousseau şi Kant.

p. 44 Howard Gardner, Maturizarea cunoaşterii, Cuvânt înainte: „Piaget şi Chomsky pot fi studiaţi în cadrul unei tradiţii psihologice care îşi are rădăcinile într-un trecut recent, dar cu mult mai important este faptul că sunt moştenitorii unei venerabile tradiţii de filosofie clasică. Trăgându-şi seva din gândirea greco-romană, dar mai cu seamă din filosofia post-renascentistă, preocupările amîndorura pot fi văzute ca eforturi contemporane de a pune, a preciza şi a da răspunsuri unor probleme ce au preocupat filosofi ca Berkeley, Descartes, Hobbes, Hume, Leibniz, Locke, Rousseau şi Kant”.

Ştefan Munteanu: „De partea cealaltă, Chomsky, exponentul unei orientări mai noi, a adoptat o atitudine mai fermă în apărarea rigorilor cunoaşterii ştiinţifice. Refuzînd speculaţiile şi exprimătrile metaforice, el a continuat să susţină că încă de la naştere creierul omenesc este înzestrat cu capacitatea de a realuza structuri lingvistice complexe. Mai mult, consideră că maturizarea creierului se produce la fel ca n cazul altor organe precum inima ori ficatul; că aşa cum inima nu  învaţă să pulseze, nici creierul nu învaţă să construiască structuri lingvistice. Aceasta înseamnă că ideea piagetiană de dezvoltare şi de construcţie a creierului nu are sens.”

p. 15-16: „Deschideri spre psihologia cunoaşterii” semnat de Călina Mare: „Delimitându-se de această manieră de a trata problemele, Chomsky susţine că a optat pentru o interpretare riguros ştiinţifică şi productivă, care nu acceptă metafore în locul explicaţiilor şi care nu se aventureayă spre speculaţii fără fundament verificat.   …el consideră că creierul omenesc se maturizează la fel cu alte organe, cum este inima şi ficatul, şi că prin urmare, ideea de dezvoltare şi de construcţie, cînd este vorba de limbaj, nu are sens.”

 

Am reprodus comparativ, până acum, cca 75% din textului lui SM. Dacă cineva ţine să se convingă, va descoperi că şi restul articolului „său” (?) este preluat din textele celor trei autori citaţi până acum: Călina Mare, Massimo Piatelli-Palamarini şi Howard Gardner. Cel puţin acestor trei autori SM le este dator cu scuze publice. Mai mult, SM îi este dator Ziarului de Bacău cu suma încasată pe articol, iar comunităţii academice căreia (încă) îi aparţine îi este dator cu explicaţii şi penalizări pentru prejudiciul de imagine produs.  

Articolul „Două orientări în cercetare” semnat de SM ar părea – ce ironie! –  să sugereze că, într-adevăr, există două orientări în cercetare: una, promovată de cercetătorii oneşti, cunoscători ai meseriei, dedicaţi cunoaşterii şi o alta, promovată de SM şi de alţii ca el, care trăiesc pe seama primei orientări. Cu alte cuvinte, există, şi în cercetare, furnici şi greieri, regine şi trântori, îngeri şi demoni.  

Studierea paradigmelor susţinute de Piaget şi Chomsky sugerează o temă de cercetare ce poate fi nu doar interesantă, ci şi utilă. Ar trebui studiat dacă hoţia la unii profesori este condiţionată genetic sau educaţional. Iar rezultatele ar trebui să ne ajute să decodăm mecanismele care împing oamenii cu pregătire slabă la plagiat, la mimarea efortului de cercetare şi la pretenţia de a fi stimaţi şi răsplătiţi ca şi cum hoţia ar fi o virtute şi nu un viciu. 

Liviu Drugus, Bacau, decembrie 2006

liviusdrugus@yahoo.com

http://www.liviudrugus.ro

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: