liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r Articole originale

Tablouri culturale post(moderne) ale prostiei & inteligenței românești (121 – 140)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 121 (CXXI) Luni, 1 mai 2017   Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (I)

 

„Niciodată în viaţă n-am învăţat ceva de la o persoană care a fost de acord cu mine.”

DudleyFieldMalone, avocat american

 

„La ce lucrez acum? Îmi pregătesc remarcile spontane.”

Winston Churchill

 

„Este mult mai uşor să te lupţi pentru nişte principii decât să trăieşti după ele.”

Alfred Adle, doctor austriac

 

„Ca să vinzi un lucru, spune-i unei femei că e un chilipir, iar unui bărbat că poate fi returnat.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

“Sunt trei căi ca să te ruinezi: femei, jocuri de noroc şi specialişti. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiştii e cel mai sigur.”

Georges Pompidou

 

„Vreau un bărbat care să fie bun şi înţelegător. Cer oare prea mult de la un milionar?”

ZsaZsa Gabor

 

„Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decât bărbaţii pentru a filuate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.”

Charlotte Whittond, primar al oraşului Ottawa

 

„Secretul unei căsnicii fericite continuă să rămână un secret.”

Henry Youngman, violonist englez

 

„Nu judeca un om după hainele sale. Judecă-l după ale soţiei sale.”

Thomas R. Dewar, om de afaceri

 

„Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este.”

Albert Camus, scriitor francez

 

„Progresul tehnologic n-a făcut decât să ne înzestreze cu mijloace mai eficiente pentru a

regresa /psihologic/.”

Aldous Huxley, scriitor englez

 

„Un studiu cuprinzător, realizat de poliţie, arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 122 (CXXII) Marți, 2 mai 2017 Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (II)

 

„Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” George Bernard Shaw, dramaturg irlandez

 

„Alături de fiecare om de succes se află o femeie care spune că nu are cu ce să se îmbr ace.”

James Stewart, actor american

 

„Visul american este să faci bani şi să reuşeşti în viaţă.Visul italian este să te naşti cu un tată

bogat.” Matteo Molinari, actor si publicist italian

 

„Banii nu aduc fericirea, dar fiecare vrea să se convingă de asta pe cont propriu.”

Zig Ziglar, publicist american

 

„Angajaţii care muncesc stând jos sunt mult mai bine plătiţi decât angajaţii care muncesc în

picioare.”   Ogden Nash, poet american

 

„În ziua de azi unii oameni au pretenţia ca uşile unor oportunităţi senzaţionale să se deschidă

cu telecomanda.”   M.CharlesWheeler, jurnalist englez

 

„Ignorant este cineva care nu ştie un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat.” Jim Backus, actor american

 

„Nu uit niciodată un chip, dar în cazul tău aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx, actor

 

„Ficţiunea este obligată să ţina seama de posibilităţile existente. Adevărul – nu.”   Mark Twain

 

„Diferenţa între ficţiune şi realitate? Ficţiunea are sens.”  Tom Clancy, scriitor

 

„Persoana care ştie va avea întotdeauna o slujba. Iar persoana care nu ştie va fi întotdeauna şeful primei.”   Diane Ravitch, profesor american

 

„E greu să accepţi o critică, mai ales atunci când ea vine din partea unui prieten, a unei rude, a unei cunoştinţe sau a unui străin.” Franklin P. Jones, identitate neclară

 

„Să stai degeaba pe faţa pământului nu costă nimic şi în plus beneficiezi gratuit, în fiecare an, de o călătorie în jurul Soarelui.” Ashleigh Brilliant, caricaturist englez

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 123 (CXXIII) Miercuri, 3 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (I)

 

Tema prostiei omenești este atractivă și distractivă, îndeosebi pentru cei cu simțul umorului. Dar și pentru cei lipsiți de simțul umorului care sesizează imediat că nu despre ei este vorba în propoziție, ci, mereu, despre ceilalți/ alții. Literații ar fi cei mai în măsură să ajute la scrierea unei ”Istorii a literaturii prostologice” – pe etape (istorice) și pe zone (geografice) ale culturii române, adică, pe scurt ”Prostia în timp și spațiu”. Cred că demersul în cauză ar putea fi realizat cel mai bine ca o operă colectivă, cu autori dincolo de existența (sau nu a) unei diplome. Scrierea unui asemenea op ar fi util și necesar pentru toată lumea, dar cu osebire pentru cei atinși de complexe (de superioritate sau de inferioritate, de vanitate, de aroganță, de fudulii locale sau de breaslă, de patriotisme locale, de etnicism, de superficialitate în gândire, de lenea gândirii etc.). Poate că un asemenea demers este deja în curs, poate există deja începuturi sau poate – cine alții să știe decât bibliotecarii? – treaba este deja făcută, dar insuficient cunoscută. Câteva doctorate serioase s-ar putea ocupa, de asemenea, de temă.

 

Fără să încerc a face clasamente (subiective, desigur) din care să rezulte primatul unei zone culturale asupra alteia (dpdv prostologic), dar – din ceea ce cunosc – se pare că moldovenii/ ieșenii au avut o preocupare mai consistentă pentru studierea prostiei în comparație cu alte zone ale culturii române. Din nou, fără a avea dovezi și argumente irefutabile, acest primat este, probabil, generat de doi factori cauzali: a) abundența materialului de studiat; b) abundența studioșilor care s-au simțit lezați de faptul că se învecinează mereu cu oameni lipsiți de simțul umorului. Este posibil și ca a) și b) să coexiste.

 

Un fapt deosebit de interesant este că limba română are un cuvânt (împrumutat din limbile slave, de acolo de unde noi am luat și cuvântul ”prost”) care definește omul inteligent/ isteț/ deștept/ ager la minte/ priceput/ iscusit/ dibaci/ descurcăreț cu același cuvânt care înseamnă lipsă de onestitate în raport cu semenii: șiret/ viclean/ șmecher. Mai mult, același cuvânt desemnează și persoana înzestrată cu simțul umorului: glumeț/ mucalit/ poznaș/ hazliu/ vesel. Este vorba despre substantivul ”hâtru” și adjectivul ”hâtrenie”. Interesant este că în Moldova de peste Prut, ”hâtru” se folosește mai mult cu primele două sensuri, în timp ce la noi am auzit (rar) mai mult sensul al treilea, cel de ”vesel/ glumeț” (poate fi și influența lui Alecsandri care, în ”Peneș Curcanul”, a folosit cvasipleonasmul ”un hâtru, bun de glume”, deși Creangă îl folosește ca antonim pentru ”prost”). În timp ce la Chișinău vei auzi acum cuvântul ”hâtru” la tot pasul, la noi apare extrem de rar în limbajul uzual.

 

Istoric vorbind, cred că printre primii preocupați programatic de cauterizarea prin ironie sarcastică, prin bășcălie și bătaie de joc la adresa mărginiților/ leneșilor în gândire sunt moldovenii/ ieșenii Costache Negruzzi (1808-1868) și Ion Creangă (1837-1889), cel de-al doilea ”inspirându-se” din temele negruzziene. Eroii lui Negruzzi, Păcală și Tândală, formează un fel de Stan și Bran avant la lettre, ei stârnind râsul și compasiunea pentru handicapul de a nu gândi corect/ bine/ repede/ la obiect. Dar, trebuie să constatăm cu amărăciune că istoria se repetă cu fiecare nouă generație și că toate încercările de trezire din lentoarea gândirii se pierd în van, noile generații scornind noi și rafinate forme de prosti(r)e. Sociologi și literați ieșeni (Nicu Gavriluță și Liviu Antonesei, cu osebire) au dedicat cel puțin un articol sau capitol de carte fenomenului în cauză. Alți ieșeni au scris și ei pe această infinită temă. Despre dificultatea temei vorbește (de la sine) și videoclipul din 2009 (făcut de un sucevean) cu titlul (prea ambițios) ”Prostia la români”: https://youtu.be/TN-PRwg_tU0

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 124 (CXXIV) Joi, 4 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (II)

 

Cred că majoritatea scriitorilor satirici și umoriști pot fi incluși în tagma prostologilor deoarece ținta ironiilor lor este, majoritar, prostia în varii faze, intensități și forme. De la bărbatul încornorat, la provincialul cu aere de personaj principal, și de la nătângul patent la tâmpul iremediabil, plus o paletă largă de moravuri și prosteli fandosite – toate astea sunt obiect de studiu și de activitate pentru prostologi și umoriști deopotrivă. Numele lui C. Negruzzi (1808-1868) ar putea fi cap de listă în galeria istorică a prostologilor moldoveni în general și a celor ieșeni în special. G. Călinescu spune despre el că ”Puțini umoriști români au o hilaritate mai optimistă deși nu lipsită de poantă critică” (ILR, Ed Minerva, București, 1982, p. 215). ”Negruțul” (poreclit astfel pentru chipul smolit/ smead/ negricios, pentru ca apoi porecla să fie.. nume) s-a bucurat de o bună recunoaștere critică, Călinescu alocându-i peste 14 pagini în ILR, în timp ce Manolescu îi acordă ”doar” 9 pagini în Istoria critică a Literaturii Române (ICLR). Călinescu îl încadrează pe Negruzzi în categoria umoriștilor, a romanticilor întemeietori de proză românească. În Albina Românească apare ”Păcală și Tândală sau Morala moldovenească”: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu). Redau un extras din această prostologico-moralizatoare lucrare a celui ce va fi nu doar prozator, traducător și poet, ci și primar de Iași, membru în Divan (parlamentar) etc.:

 

”De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sâleşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţei. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.  Bate ferul pân e cald şi fă tot lucrul la vremea lui.Nu fii bun de gură; gura bate c…. Vorba multă-i sărăcie omului, şi toată pasărea pe limba ei pere. Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului întră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă. Să n-ai a aface cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar năravul ba.”

 

Nu pot încheia acest microportret al întâiului prostolog ieșean de frunte (lată) fără a aminti că datorită unor inimoși urmași și intelectuali ieșeni memoria acestuia este onorată cum se cuvine. După ce urmașii (Dana Konya Petrișor și familia Fotiadi) au donat conacul de la Hermeziu (jud. Iași) Muzeului Literaturii Române, anual au avut loc întâlniri comemorative organizate și moderate de regretatul Liviu Rusu și de Olga Rusu. Familia Rusu s-a ocupat personal și masiv de redarea în circuitul public al Muzeului Negruzzi de la Hermeziu. Poeți, prozatori și actori de primă mână ai Iașului au înnobilat, prin prezență activă, dimensiunea cultural-istorică a evenimentelor stipendiate de Vasile Lungu, acesta fiind nu doar un antreprenor de mare succes (afacerile sale au demarat chiar pe moșia scriitorului de la Hermeziu), ci și fondatorul Premiilor Negruzzi (1996) acordate personalităților marcante ale culturii ieșene contemporane.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 125 (CXXV) Vineri, 5 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (III)

 

Nică a lui Ștefan Apetrei (Ion Creangă) este, de departe, prostologul român/ moldovean/ ieșean cu cel mai pronunțat iz profesionist, temeinic și radical. Artistice și didactico-moralizatoare deopotrivă, operele povestitorului de la Humulești au un fir roșu: prostia omenească. Nu întâmplător, una dintre cele mai cunoscute bucăți/ piese literare scrise de umorist pe această temă poartă chiar acest nume.

 

În ”Prostia omenească” sunt abordate modele de ”gândire leneșă” sau chiar de ne-gândire. Iată câteva. Prefigurând ”psihopatologia vieții cotidiene” (Freud) autorul descrie frica de ceva presupus a se întâmpla cu șanse mici de realizare, dar cu multe soluții simple de rezolvat, însă neluate în calcul (căderea drobului de sare de pe sobă asupra copilului din covată). Apoi, mitul lui Sisif este bine sugerat de cineva care vroia să vâre soarele în casă cu ajutorul unui oboroc (butoiaș). Tot la categoria ”munca-n zadar” se încadrează și cel care vroia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țepoi. În fine, modelul universal de iluzorie eficiență umană (dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed) este concretizat în încercarea unuia de a urca pe casă ditamai vaca pentru că acolo erau câteva fire de iarbă…

 

Preluând din mers teme și personaje negruzziene (plagiatul era în moda timpului și locului, și, se pare, a devenit o cutumă) Păcală devine personaj și în scrierile lui Creangă. Păcală, un Svejk avant la lettre, pare a pricepe ceva, dar nu ajunge să și înțeleagă și să se înțeleagă cu cel cu care intră în dialog. El pare a face parte din categoria celor care erau neîndemânatici din fire, dată fiind precaritatea înțelegerii. Un asemenea fapt (inabilitatea practică de a face ceva ca lumea) era povestit de un profesor de croitorie (străin), de pe vremea lui Creangă, care se supăra când vreun ucenic se dovedea total inabil și nepotrivit pentru meserie. El își întreba elevii: ”Ați înțeles?”. Toată lumea răspundea în cor: ”da, înțelegem”. Conștient că era doar un răspuns formal, profesorul se supăra spunând în româna lui nouă pentru el: ”ințelega, ințelega, da nu prițepa cum se lega nici doi capete de ața!”. Cam din această categorie se recrutează și o bună parte a personajelor prostologului ieșean.

 

Creangă poate fi numit prostolog cu acte în regulă și pentru faptul că a abordat în scris și încă ”pe șleau” ceea ce la grădiniță copilul numește ”prostie” (”Doamna educatoare, Gigel se joacă cu prostia!”), iar în limbaj ”cult” intră în categoria vorbelor ”populare”/ ”țărănești” sau ”corozive”. Poate și din pudoare, dar sigur pentru că nu le considera a face parte din literatură, Călinescu doar amintește despre poveștile sale ”corozive” (”Corozivele” rămase de la Creangă nu se cunosc în mod public”, ILR, p. 488), în timp ce Manolescu le amintește (numindu-le ”povești licențioase”: ”Povestea poveștilor” și ”Povestea lui Ionică cel prost”) și le face o mică descriere și analiză (ICLR, p. 416). Călinescu este, totuși mai profund și mai explicit când scrie: ”Așa cum Caragiale  va deveni un histrion prin ”miticisme”, Creangă va face figură nastratinească prin ”țărăniile” lui. În cap îi intră că e un om deștept, ca orice om din popor, și de aceea ironic se prostește singur. … Dacă stă pe scaun și scaunul scârțâie se scuză de necioplire cu intenție subțire: ” – Așa suntem noi proștii; numai de pozne ne ținem!” (p. 479).

 

Creangă face necesara disjuncție între prostia genetică și cea culturală (de care mă ocup în acest serial). Iată concluzia sa la ”Povestea lui Păcală”: ”Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.”

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 126 (CXXVI) Sâmbătă, 6 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 1)

 

De la C. Negruzzi și I. Creangă, la L. Antonesei și N. Gavriluță saltul este unul dinspre abordarea prostiei/ răului din societate cu mijloace estetice/ literare înspre abordarea acestui fenomen cu mijloacele analitice ale umanioarelor (fals presupus a fi științifice). Prosti(re)a mai este acum tratată (mă refer îndeosebi la zona culturală a Moldovei) cu mijloace estetice îndeosebi în epigrame și scurtissime schițe umoristice (vezi revista ”BookLook”). Mai rar prostia este atacată în romane. Înainte de a trece la prezentarea analitică a capitolului ”Despre prostie” din paginile cărții ”Semnele timpului”, semnată de Liviu Antonesei încerc o explicație a propensiunii moldovenilor pentru tratarea temei noastre. Pe lângă ipoteza (auto)ironică prezentată într-un episod anterior, adaug acum una care ține de istoria culturală a locului. Olteanul Titu Liviu Maiorescu (aromân după mamă, ardelean după tată) este fondatorul Junimii ieșene și părintele spiritului critic în cultura română. Criticarea prostiei ca fenomen cultural ține foarte strâns de spiritul critic pe care maioresciansimul l-a promovat intens (de) la Iași. Acest spirit critic (față de lucrurile/ operele rele/ proaste) explică bine faptul că prostia este mai puțin tolerată de către moldoveni. Aștept comentarii critice.

 

Capitolul de carte intitulat ”Despre prostie” are mai multe subcapitole, primul dintre acestea fiind compus doar din șase citate/ motto-uri din gânditori bine cunoscuți. Sugerez cititorilor un joc cu mai multe etape: a) citiți cu atenție fiecare citat în parte și încercați să vă poziționați (pro sau contra); b) încercați o reformulare, o rescriere cu alte cuvinte, a fiecărui citat; c) observați dacă citatele sunt congruente/ compatibile între ele sau se contrazic unele pe altele; d) alegeți citatul care credeți că vă reprezintă cel mai bine propria filosofie de viață: e) alegeți citatul care credeți că ar fi cel mai sugestiv/ potrivit/ adecvat/ bun pentru a figura ca motto la un capitol despre prostia omenească; f) nu citiți opiniile mele pe care le voi posta în continuare; faceți acest lucru doar după ce ați efectuat pașii anteriori; g) comparați rezultatele propriilor analize cu cele formulate de mine și trageți o concluzie.

 

Iată cel șase citate:

 

  1. De prin lume adunate…

„Prostia este un viol al ordinii etice“. (Socrate)

„Numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută“. (Sofocle)

„Numai cine este cuprins de prostie poate fi numit cu adevărat om“. (Erasmus)

„Cele mai mari defecte ale omului sunt cruzimea şi prostia“. (Borges)

„Prostia este o psihoză normală“. (D. I. Suchianu)

„Diferenţiindu-se de ceilalţi, prostul îşi închipuie că e un ales“. (P. Botezatu)

 

Socrate se referă strict la comportamentul uman exemplar/ general acceptat ca fiind unul util oamenilor. A nu respecta această finalitate utilă este o prostie. Sofocle, sceptic, vede în cunoaștere o sursă de nefericire. Ferice de neștiutor pentru că, neștiutor fiind, nici nu știe ce este binele/ fericirea. Erasmus, concesiv, acceptă că perfecțiunea este, poate, în altă parte, dar în niciun caz la oameni. Borges plasează cruzimea și prostia în imediata vecinătate a strămoșilor omului. Suchianu ne liniștește afirmând că de prostie nu scapă nimeni. Logicianul Botezatu ironizează prostul care se crede valoros doar prin faptul că nu procedează la fel ca ceilalți oameni. Bref, dacă prostie nu e, nici evoluție nu poate fi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 127 (CXXVII) Duminică, 7 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 2)

 

”II. Prostia – sinteză de lacune

 

Luând în calcul treimea: inteligenţă-bun simţ-prostie, se poate observa cu uşurinţă că aceasta din urmă nu înseamnă pur şi simplu absenţă a inteligenţei sau o inteligenţă insuficient elaborată. Pentru a putea exista în deplinătatea sa, prostia, pe lângă lacuna amintită, trebuie să-şi asocieze şi absenţa bunului simţ. Adesea, o inteligenţă mediocră este protejată de bunul simţ (natural, cum credea Descartes?

dobândit?) şi atunci masca plină de sine a prostiei nu se poate afişa în întreaga sa splendoare. Prostia adevărată (e un oximoron?; se poate, dar îmi place oximoronul!), uriaşă, completă, este deci şi absenţă a bunului simţ, iar proverbul „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul“ nu face

altceva decât să semnaleze această stare de lucruri. Prostia nu este, de fapt, altceva decât o fulminantă apoteoză cu sens negativ. Prostia îşi revendică, într-adevăr, ca termen de comparaţie inteligenţa şi, în consecinţă, a încerca o definire în absolut a ei este, dacă nu imposibil, măcar hazardat, oricum, o operaţie infinit dificilă. Mă voi opri deci la câteva din notele ce separă prostia de inteligenţă pentru a încerca să conturez, în limitele posibilităţilor de aici (şi de acum!), chipul său, să încerc să-l

aproximez măcar. Mai întâi, dacă inteligenţa este plurivalentă, vagabondă şi, in extremis, paradoxală, prostia este univocă, nemişcătoare, de o cvasiperfectă linearitate. Conduitele inteligent-paradoxale (să

zicem cele încarnate în marii sofişti, în Socrate, Montaigne, Kierkegaard sau Cioran) se opun, prin ce au ele propriu, prostiei, exact aşa cum viul se opune morţii, uscatul umedului sau lumina întunericului.

Apoi, inteligenţa, privitoare către paradox, se manifestă ca o formă liberă, deschisă, necanonizată de exercitare a gândului. Ea este lipsită de idoli, nu-şi ridică, nu-şi poate ridica (poate e un motiv de tristeţe acesta…) chip cioplit. Un germen de îndoială există chiar când are impresia că e cuprinsă de o credinţă de netulburat, o întrebare stă întotdeauna să se nască. Din contra, prostia este dogmatică –

uneori, chiar formalizat dogmatică, dogmatică în manieră rituală! – şi, în această ordine de idei, nu cred că este excesivă asimilarea oricărui dogmatism vastului teritoriu al prostiei. Fiind paradoxală, inteligenţa este desigur şi sceptică, ea nu crede în adevăruri definitive, ci doar în probe provizorii şi parţiale. Ar fi inexact să spunem că ea nu crede în nimic – ea crede cu măsură, verifică credinţele prin felurite tipuri de acizi: întrebarea, ironia, îndoiala… Despre prostie, ce să mai spun… În sfârşit, prostia este întotdeauna inofensivă aparent inofensivă şi conformistă, ea are un adevărat cult al stabilităţii,

în vreme ce inteligenţa se dovedeşte a fi, mai totdeauna, „subversivă“. Sfârşitul lui Socrate, episodul cu jandarmii din Bouvard et Pecuchet, izolarea accelerată a lui Kierkegaard, ciudatul destin al lui Cioran, ca şi atâtea alte exemple, nu fac  altceva decât să confirme această trăsătură a inteligenţei,

imensul pericol pe care-l prezintă pentru purtătorul ei în primul rând. Ar fi greşit să se înţeleagă că inteligenţa este subversivă faţă de o anume ordine a spiritului sau a lucrurilor – ea este subversivă în genere, inamică a definitiv-exprimatului, a totalităţii împietrite”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercând o descriere a prostiei, autorul sugerează că ”prostul cu bun simț” este o contradicție în termeni, iar ”prost nesimțit” este un pleonasm. Despre definirea prostiei, verdictul e clar: operațiune imposibilă! Consecvent cu sine însuși, L.A. încearcă să nu cadă în capcana de a confunda prostia (ca fenomen cultural uman) cu prostul (ca persoană presupusă a face prostii în permanență). Reușeșete, cu două mici excepții (proverbul cu fudulia – cu referire la omul prost și afirmația cu purtătorul de inteligență, adică omul inteligent). O opinie: ”prostie adevărată” nu este oximoron (dar și mie îmi plac oximoroanele!). Prostia nu presupune necunoașterea adevărului, ci doar indisponibilitatea/ lenea de a-l cunoaște sau de a-l aplica în unele situații cât se poate de concrete. Personalizând prostia și inteligența, L.A. încearcă să le zugrăvească ”chipul”.Inteligența este: plurivalentă, vagabondă și paradoxală, liberă, deschisă, necanonizată, nedogmatizată, neidolatizată, neidealizată, mereu dubitativă și nesigură, adică sceptică și echilibrată, deci subversivă. Prin contrast, prostia este: univocă, nemișcătoare, lineară, dogmatică, ritualică, aparent inofensivă, conformistă, mereu stabilă și consecventă cu sine, definitiv-exprimată și încremenită (în proiect, ar spune Liiceanu). L.A. nu spune că prostul nu gândește. El spune doar că gândește prost, dar nu simte asta!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 128 (CXXVIII) Luni, 8 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 3)

 

III. O observaţie

 

”Psihologii s-au străduit (şi se străduiesc) să ne convingă de faptul că inteligenţa se referă la acel ansamblu de operaţii intelectuale care permite adaptarea rapidă şi eficientă a insului la o situaţie (concretă/ abstractă) oarecare. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, omenirea n-ar fi depăşit niciodată stadiul primatelor originare. Ar trebui luată în calcul şi acţiunea inversă, adaptarea situaţiei la subiect. În plus, termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie. Inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie etc. Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea aproape completă de adaptare – uneori, de-a dreptul fatal înscrisă în destinul lor – pe care o manifestă majoritatea spiritelor excepţionale”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Dacă luăm de bună afirmația lui G.B. Shaw: „Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” și dacă acceptăm că rațional = inteligent și irațional = prost, atunci rezultă că doar proștii mai pot schimba lumea. Și, după cum se vede, chiar o fac… Afirmația lui L.A. este cât se poate de pertinentă: dacă acceptăm că adaptarea e bună, iar oamenii excepționali sunt niște neadaptați, atunci rezultă, logic, că oamenii inteligenți sunt ne-buni! Nu întâmplător se mai definește omul cu idei ca fiind…. idiot.

 

Eu înțeleg citatul din L.A. ca fiind o probă a relativității cvasiabsolute pe care o au conceptele de ”inteligent” și ”prost”, fapt care – cred – rezultă și din încercările de definire/ descriere a prostiei și inteligenței făcute de L.A. în episodul anterior. Ceea ce pentru cineva este o dovadă de inteligență, pentru altcineva este o dovadă de prostie. Concret, eu consider că retragerea lui L.A. din activitatea politico-administrativă conducerii județului Iași a fost o dovadă de inteligență din partea domniei sale. Alții au spus, probabil; ”cât de prost poți să fii ca să lași conducerea județului pe seama proștilor!”. Am și un exemplu personal: inovația mea numită ”Metodologia scop mijloc” (ca substitut a Managementului) a fost taxată de un coleg drept ”o prostie”, pentru ca după câțiva ani să o reproducă, cu cuvinte și semnătură proprii, ca fiind o contribuție originală la dezvoltarea managementului… Așadar, L.A. preferă o altă definiție pentru inteligență decât cea prezentă – de decenii – în manualele de Psihologie. Absolut de acord că ”inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie”, dar multe invenții și creativități certe sunt, în fapt, căi de distrugere a oamenilor, a umanității până la urmă. Căci, vorba aceea: ajunge o singură măciucă la un car de oale…

 

Scrie L.A.: ”termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie”. Observația mea la observația scrisă de L.A. este că, în analiza acțiunilor umane, toate conceptele sunt nebuloase, dată fiind infinita lor relativitate (raportare la fiecare individ în parte). În fond, ”sfera morală” este domeniul de adecvare/ adaptare permanentă a scopurilor (infinite) la mijloace (cvasifinite) și a mijloacelor (cvasifinite) la scopuri (infinite). Imaginați-vă o ”sferă morală” în care interacționează (adică se adaptează) peste șapte miliarde de persoane. Singura constantă este schimbarea permanentă!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 129 (CXXIX) Marți, 9 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 4)

 

”IV. Altă observaţie

 

Radu Petrescu scria într-o epistolă: „Ce se mai poate spune? Că prostia (somn, paralizie etc.) este marele personaj al lui Flaubert şi al literaturii care, până astăzi, descinde din el, şi este înţeleasă, de Flaubert şi de urmaşii lui, ca punctul de sus al vieţii, apoteoza în care se săvârşeşte uniunea mistică dintre ins şi materia universală“. Nu acesta este sensul în care discut eu, aici, prostia, dar, în acelaşi timp, accepţia de mai sus nu mă poate lăsa indiferent. În fond, prostia este aceea care,

ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii. Va trebui să revin asupra acestor aspecte.” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Ca un relativist postmodern (optzecist) ce este (prima ediție a cărții ”Semnele timpului”, publicată de Editura Junimea, poartă data 1988!), L.A. revine asupra notelor caracteristice ale fenomenului cultural numit prostie, relativizându-l și mai mult. Departe de a mai fi ceva negativ, demn de dispreț și de înlăturat grabnic, acum prostia apare ca pozitivă, fiind ”ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii.”. Nu cunosc dacă autorul a mai revenit sau nu asupra acestor aspecte, dar rețin finalul acestui capitol IV ca fiind o promisiune ce se va întrupa, cândva, într-o posibilă viitoare carte.

 

Înainte de a se îndepărta de punctul de vedere al lui Radu Petrescu, L.A. acceptă faptul că prostia poate fi un personaj literar de frunte, unul care ia varii chipuri și nume, dar care nu se identifică neapărat cu prostul, cu omul genetic iremediabil prost, ci cu omul mediu – prinț sau cerșetor, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, bun sau rău, savant renumit sau ucenic leneș – care volens nolens face gafe, se mai împiedică, se face de râs, mai calcă în străchini, uită esențialul lăsându-se vrăjit de aparențe, se entuziasmează facil și inutil, pe scurt – face, din când în când, prostii sau măcar prostioare. Relativizând astfel, L.A. face un elogiu omului complet, echidistant față de îngeri și diavoli, omului mediocru (aurea mediocritas) în cel mai bun sens (inițial) al cuvântului mediocritate.

 

Unde dacă nu în mediocritate (calea de mijloc) se află normalitatea, continuitatea, cutuma și firescul? Adică omenescul cel mai uman.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 130 (CXXX) Miercuri, 10 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 5)

 

  1. Topografia prostiei sau încercare de conografie

 

”La început, a fost prostia naturală. Cel puţin aşa suntem obişnuiţi să gândim căci, dacă vom explora, cu oricâtă asiduitate, limbajul mai înainte amintitei ştiinţe psihologice, nu vom întâlni acolo cuvântul prostie, ci doar imbecilitate, idioţie, oligofrenie, debilitate mintală, întârziere mintală etc. Întâlnim, în schimb, cuvântul în foşnetul vieţii cotidiene, pe stradă, în cafenele, în redacţii, în familii. În acest caz, prostia „naturală“ nu nelinişteşte, căci purtătorul ei, închis în propria sa lume ca într-un univers paradisiac, nu este doar complet inofensiv, dar chiar lipsit de apărare. Pericolul apare de-abia o dată cu intervenţia prostiei încununate cu un oarecare coeficient de autoritate, şi cu promovarea sa subtilă drept un fel de criteriu al infailibilităţii, pilon viguros al stabilităţii unor valori discutabile. Singura formă de prostie care stă într-adevăr în opoziţie activă faţă de inteligenţă – aşa cum a fost ea descrisă în primele pagini ale acestui text – este cea funcţionând ca idol şi ca mască a lucrului. Prostia fudulă despre care vorbeşte proverbul şi acceptarea mult prea tolerantă a acestei fudulii. Ar fi o eroare cu totul grosolană să discutăm prostia numai sub înfăţişarea ei pur intelectuală. Căci, aşa cum pe lângă stupoarea cognitivă există şi o stupoare afectivă, este probabil că poate fi conturat şi un concept al prostiei afective – nu mai puţin vătămătoare, de un entuziasm poate mai devorator. De altfel, Borges, care spunea într-un interviu că „cele mai mari defecte ale omului sunt prostia şi cruzimea“, este imposibil să nu fi presupus că, uneori, ele sunt acelaşi lucru. Să ne gândim, o clipă măcar, la fenomenele de intoleranţă agresivă care au parcurs „ca un fir roşu“ istoria umanităţii sub pretextul combaterii „ereziei“: Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, distrugerea populaţiilor indigene în teritoriile nou descoperite, lagărele de concentrare şi exterminare ale secolului nostru ş.a.m.d. Asemenea fenomene, indiferent că s-au petrecut sub pretextul rasei, al credinţei ori al economicului, nu sunt altceva decât incredibile încarnări ale prostiei intolerante, sângeroase. Pe de altă parte, atunci când Socrate afirmă că „prostia este un viol al ordinii etice“, ce face altceva decât să sugereze că prostia este, mai cu seamă, o gravă perturbare în natura etică a fiinţei umane?” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercare de traducere a titlului acestui minicapitol V: ”Unde se află prostia și cam cum ar arăta această arătare”. Cuvântul ”conografie” nu există prin dicționare (l-am asociat, totuși, cu cuvântul ”iconografie”). Minicapitolul încearcă să tranșeze între prostia naturală (boală fără leac) și prostia socială (boală vindecabilă prin autocunoaștere, educație și alte chingi cu care este format individul chiar începând cu primele zile de viață). Prostia naturală a fost ”la început” ținta tuturor ironiilor și batjocurilor semenilor cau au avut șansa de a se fi născut sănătoși la cap. Prostul nativ este incorigibil, nelecuibil/ nevindecabil/ intratabil. El este, adesea, cultivat de semeni pe post de unealtă, de animal de povară, de lider ușor de păcălit și hățuit, de țap ispășitor pentru golăniile șmecherilor (politici, de regulă).  L.A încearcă să ne avertizeze asupra pericolului mare pe care îl reprezintă pentru semeni prostul cu grade, cu diplome și funcții, uitând însă că propulsarea proștilor (oricât de naturală ar fi prostia lor) este, totuși, rodul unor inteligențe sinistre, mizantrope și ultraegoiste care – prin manipularea credulilor – profită intens de pe urma proștilor naturali cărora li s-au încredințat acele dregătorii soci(et)ale. Pentru că am fost și eu în asemenea posturi (cu accentul pe u), pentru că am cunoscut multe asemenea ”scule” înfipte în vârful unor instituții (firme, partide, organizații), pentru că cititorii au nefericirea de a cunoaște zilnic asemenea specimene (uitatul în oglindă poate fi, eventual, omis aici și acum) încerc să ofer și eu câteva note ale unui asemenea ins: nu suporta critica sub nicio formă și din nicio direcție pentru simplul motiv că este (atoate)știutor; nu are apetență pentru dialog, nu acceptă sfaturi, ideea de adevăr îi este străină, iubirea de semeni este înlocuită cu iubirea de sine.

 

”Intoleranța agresivă” despre care scrie L.A. vizează, de fapt, ideologiile militante/ fundamentaliste ce se pretind unice deținătoare de adevăr absolut (religiile, politicile dictatoriale, rasiste, xenofobe, homofobe și războinice). Pentru mine, prostia umană supremă (fatalmente antiumană) este războiul.

 

Liviu Druguș,    Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 131 (CXXXI) Joi, 11 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 6)

 

”VI. Coborâre spre Flaubert

Este măcar un act de vanitate suficientă – dacă nu de-a dreptul o prostie de neiertat – să emiţi propoziţia „prostia se află în proşti“. Cu o necesară temperare a orgoliului, trebuie să admitem că prostia locuieşte, în varii proporţii şi momente, în fiecare, că şi spiritele cele mai strălucite adorm

uneori. Cum observa Flaubert în Bouvard et Pecuchet (şi, mai ales, cum o ilustrează din plin în Dictionnaire des idées recues sau Sotissier ), ştiinţa modernă însăşi, filosofiile cele mai respectabile, literatura profundă etc., se construiesc adesea pe un eşafodaj de „prostii“ greu acceptabile la o

privire mai atentă. Sau, oricum, nu sunt lipsite de asemenea „prostii“. Probabil, nu întâmplător un Bacon, un Descartes ori un Kant simt nevoit să supună analizei critice sisteme teoretice anterioare, cum nu întâmplător spiritele radicale – de la Socrate la Kierkegaard şi la scepticii din toate timpurile

– îşi refuză până şi dreptul „de ultima instanţă“ de a elabora sisteme. Socrate şi-a refuzat, în fond, chiar şi dreptul de a scrie măcar o singură propoziţie! În fapt, nimic nu este mai uşor decât propagarea „ideii de-a gata“, a poncifului, a prostiei pure şi simple, prin integrarea lor într-o construcţie teoretică savantă şi copleşitoare care, prin nu ştiu ce miracol, asigură beneficiul credibilităţii. O prostie izolată este uşor de sesizat şi ironizat, una cuprinsă într-o întreagă armătură de argumente capătă un greu de zdruncinat prestigiu, un aer de respectabilitate şi inviolabilitate. Acelaşi Flaubert ne semnalează însă şi virtuţile contaminante ale prostiei, puterea sa de a se insinua în minţile cele mai atent prevenite. Să-l ascultăm: „Mă tem că mi s-a epuizat creierul. Poate pentru că mi-e capul plin de subiectul meu şi

prostia celor doi omuleţi ai mei mă copleşeşte“. Alături de tentativa – măsluită aceea, însă – a personajului lui Unamuno din Niebla de a-şi ucide creatorul, cuvintele lui Flaubert din această scrisoare din perioada în care redacta Bouvard et Pecuchet mi se pare una din probele indiscutabile ale

capacităţii ficţiunii de a invada şi a-şi supune realul. Mărturia lui Flaubert este însă teribilă şi în alt sens: alunecătoare şi insidioasă ca o otravă subtilă, prostia caută să invadeze totul – şi chiar Totul – şi, probabil, rezistenţa la prostie este una din cele mai îngrozitoare torturi. Ciudat e că cei atenţi, cei

bine preveniţi, cei activi sunt parcă şi cei mai vulnerabili. Ca şi cum prostia ar avea o incredibilă calitate de a-şi sesiza adversarii puternici, periculoşi. În bun tactician, prostia nu doar atacă, dar ştie şi să contraatace. Dar cum să scapi de prostie, cum să te sustragi în întregime acesteia? Consultaţi oricare din dicţionarele de idei de-a gata, răsfoiţi orice culegere de „prostii“. Numele întâlnite sub unul sau altul din exemplele extrase – adevărate „perle“, nu de puţine ori – te cutremură, dar te şi consolează. O, cum îmi amintesc, cu (ne)plăcere, numeroase locuri comune, poncife, prostii etc. inserate cu (lipsă de) abilitate în propriile mele articole, în unele din eseurile de care eram atât de mândru în vremea ce le publicam! Câte n-or fi rămas în această carte care (încă) îmi mai place! Nu e deloc inutilă puţină modestie şi, poate, chiar asta este cea mai importantă lecţie de morală

scriitoricească din toate pe care ni le-a dat meşterul Flaubert”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Acest nou minicapitol putea primi titlul de la cel anterior (Topografia prostiei) cu nuanța că aici este expusă și opinia unui cunoscut scriitor francez. Scepticul și cinicul Flaubert sugerează că prostia este ubicuă – caz în care aproape că nu mai are sens să o localizezi, să îi fixezi coordonatele și să face comparații topice. Banalitatea aserțiunii ”prostia se află în proști” coroborată cu ideea ubicuității prostiei ne duce la o concluzie simplă și rapidă: toți oamenii sunt și proști, indiferent de proporțiile luptelor cu necunoscutul, cu lipsa de noimă/ logică/ rost și cu aroganțele blindate cu cartoane academice desuete. L. A. se autoîncadrează în această topografie a stupidității umane (în ce mă privește, m-am predat chiar de la primele episoade și mi-am mărturist prostia). La acea declarație nu mai am nimic de adăugat. Pare destul de simplu să afirmi că ”prostia se află în proști”, dar complicațiile apar atunci când cineva ar încerca să se autoexcludă din această categorie a proștilor, gest necugetat deoarece asta ar însemna să demisionezi din specia Homo sapiens sapiens. Devreme ce cam toată lumea este de acord că prostia nu a ocolit pe nimeni, niciodată, oare nu ar fi un gest de (auto)reparație morală să rebotezăm specia căreia îi aparținem, numind-o Homo stupidus stupidus?

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 132 (CXXXII) Vineri, 12 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 7)

 

 

”VII. Prostie, ironie, autoironie…

Faţă de prostul propriu-zis atitudinile posibile sunt dintre cele mai felurite: de la simpla ignorare până la măsuri extrem de radicale, s-a încercat cam totul. Dar prostia, aceea care în grade variabile respiră în fiecare din noi, necesită mijloace ceva mai subtile şi, oricum, permanente pentru a o combate,

pentru a o evita, pentru a i te sustrage. Ironia, în sensul socratic al termenului sau ironia în genere – atent descifrată în cartea din 1936 a lui Jankélévitch, care a exploatat cam tot ceea ce descoperiseră Socrate, romanticii germani sau Kierkegaard – poate fi o cale. În această privinţă, adică prin opoziţia

deschisă ce o face mortificării gândului, sclerozei mentale, ironia întâlneşte desigur conduita paradoxală, ba chiar şi pe cea tragică. Să ne amintim, de pildă, că însuşi Socrate, marele

ironist, ironistul prin excelenţă, Ironistul cu majusculă, nu combătea proşti – ar fi fost sub demnitatea inteligenţei sale, cu totul speciale, să-şi aleagă adversari care să nu-i respecte măsura. Adevăratul inamic al lui Socrate nici nu este, de altfel, un ins anume, ci prostia, majusculată şi ea, Prostia

Universală, care se află pretutindeni, în ceilalţi, chiar în cei mai buni dintre ei, dar şi în el însuşi. Căci, înainte de a fi un mare orgolios, Socrate este unul dintre cei mai măsuraţi oameni, de un bun simţ aproape de necrezut. Ambivalenţă ce a fost excelent surprinsă de Maurice Clavel în Nous l’avons

tous tué … Această stranie modestie justifică, în fond, exerciţiul ironic autocentrat de care uza filosoful, autoironia ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică purificatoare. Să ne

amintim imensa plăcere cu care Socrate se introducea în mijlocul situaţiilor fără de ieşire, ca în Parmenide , ori în cele în care era silit să-şi recunoască deschis impasul, neputinţa, eşecul, cum se întâmplă în Cratylos . Ironia şi autoironia, deci. Dar mai există un excelent mijloc de subminare a prostiei – ipostaza Omului hâtru. Dacă Socrate pozează şi, poate, uneori, este neştiutor pentru a dezgoli neştiinţa lustruită în haina adevărurilor sigure şi imuabile, insul hâtru face chiar un pas mai departe: el o face pe prostul, la propriu, pentru a ataca prostia în chiar propriu ei corp, în intimitatea propriei sale fiinţe. Păcală este un splendid prototip pentru această manieră de lucru, altul ar fi

bravul soldat Svejk. De asemenea, o falnică galerie de personaje hâtre şi de proşti de-a binelea bântuie povestirile şi poveştile humuleşteanului. Modelul este însă vechi, are profunde rădăcini folclorice, iar în versiune erudită e de aflat în Laus Stultitiae. În acel loc, Erasmus, aflat în convalescenţă

la prietenul Morus, nu procedează altfel decât un ins hâtru. Dar un hâtru cărturar, căruia îi vine în minte un artificiu genial: lasă prostia însăşi să vorbească, să se preamărească, să se autoprezinte”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013). (FINALUL capitolului” Despre prostie”).

 

Cum ar trebui să te porți/ să ne purtăm cu omul care greșește, adică face o nefăcută/ comite o prostie? L.A. rezumă câteva atitudini pe care le numesc acum: ignorarea, ironia, autoironia și hâtrenia. Fiecare dintre aceste patru mijloace urmăresc un singur scop: diminuarea prostiilor pe care le fac oamenii, indiferent de nivelul lor de pregătire. Inteligența/ înțelepciunea celui care are curajul să le folosească constă în adecvarea fiecărui mijloc la contexte date, în mod adecvat. Ignorarea este bună atunci când sesizezi/ intuiești că prostia comisă de un semen va ieși, mai devreme sau mai târziu, la iveală, iar autorul ei se va corija. A face observații sâcâitoare pentru orice abatere de la normă poate avea chiar efect contrar. Mai mult, a face observații publice unui prost cu diplomă echivalează cu a-ți câștiga un ”prieten” pe viață și care nu te va uita până la moarte… Dar ignorarea prostiilor parlamentarilor actuali de a grația mult și bine este ea însăși o mare prostie. Chiar ironizarea acestora este insuficientă. Autoironia pare a fi o soluție pentru partidele care au membri cu simțul umorului și pot trage învățăminte din acest procedeu. Iată un exemplu de ironie amestecată cu autoironie și cu hâtrenie moldovenească: https://www.youtube.com/watch?v=SlFr8L2CmOQ&feature=share În fine, ridiculizarea prostiei prin oferirea unui spațiu larg de manifestare pentru ea este, într-adevăr, un bun mijloc pentru diminuarea prostiei. Erasmus dă cuvântul Prostiei, iar Prostia se dă în stambă, ca să fie văzută, ironizată, batjocorită și ocolită. Așa hâtrenie, da!

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 133 (CXXXIII) Sâmbătă, 13 mai 2017  Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 8)

 

Interesul lui Liviu Antonesei pentru definirea și analiza prostiei ca fenomen cultural, dar și pentru analiza atitudinilor posibile ale oamenilor față de manifestările lor prostești este unul peren, autorul ieșean intercalând între cele trei ediții ale cărții sale ”Semnele timpului” (Junimea, Iași, 1988; Liternet, 2006 și 2013) o altă culegere de eseuri publicată la Polirom în anul 1997, cu titlul ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica” (200 pagini). Pentru idolatri și șlefuitori lingvistici de busturi și statui, titlul cărții sună blasfemic, arogant și… prostesc. ”Cum adică? Ești tu mai deștept decât Platon și te-ai găsit tu, (un poet care nici n-a intrat în Istoria literaturii române contemporane a lui N. Manolescu, învârt și eu cuțitul în rană) să-i  subliniezi nu meritele unui celebru filosof, ci prostia lui?… Ei, hai să fim serioși!”. Tot idolatrii ar fi supărați pentru această presupusă lezmajestate, ei fiind, prin definiție, lipsiți de spirit analitic, critic, evaluator. Și dacă ei nu critică, nimeni nu are voie să critice! Și tot idolatrii cunosc rețeta de succes: dacă vrei să fii băgat în seamă, te iei de o statuie (o icoană) și îi cauți puncte negre… Nimic din toate astea în cazul lui L.A. Îi ofer credit autorului în declarația sa din Prefața la această lucrare: ”Eu rămîn la convingerea că nimeni nu este scutit de spus/ scris/ făcut prostii. Mai mult, cred că prostiile mari sunt privilegiul oamenilor cu adevărat mari. Nici Platon nu este iertat, prin urmare, de acest destin comun al omenirii. Și nu e nimic ofensator în a sesiza din cînd în cînd un asemenea exemplu major de prostie. E bine și pentru marele autor, pentru că îl ajuți să pară mai viu, mai autentic, atunci cînd îi zgîlțîi puțin statuia. Dar e bine și pentru autorii în viață, e pedagogic – devin mai atenți cu prostiile proprii, mai autocritici, mai vigilenți.” (op. cit. p. 6). Subscriu în totalitate! Am regăsit, în eseistica lui L.A., foarte multe lucruri față de care ne raportăm (el & eu) cvasiidentic.

 

Structura celor 22 de pagini de carte înseamnă 10 subcapitole, pe care le voi aborda (critic) pe fiecare în parte. Câteva cuvinte se impun despre titlul capitolului: ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”. Evident, există o legătură directă între subtitlul cărții și subtitlul acestui capitol: este vorba despre rolul intelectualilor în politica practică (legislație și administrație), autorul experimentând calitatea de președinte al CJ Iași, calitate din care a plecat prin demisie. Evident, tema implicării intelectualilor în politică/ administrație este una delicată și chiar incomodă, îndeosebi pentru oamenii de carte care se văd puși în situația să lase cititul și scrisul pe un plan secund și să se dedice studierii și aplicării legilor, relațiilor concrete cu oamenii, oamenii nefiind întotdeauna ce par a fi…  Este oare posibil să iubești simultan și cartea și puterea politică? Asemenea concubinaje au existat, dar nu pot dura prea mult. Ești obligat să alegi. Sfatul lui Platon către alegători era acesta: nu alegeți iubitori(i) de putere. Dar dacă nu iubești puterea, o poți oare sluji cu devotament și cu abnegație în numele celor care te-au ales? Sau: dacă nu iubești puterea, atunci – ca intelectual – iubești cartea. Dacă abandonezi cartea înseamnă că ți-ai trădat condiția de intelectual. Dar, cine trădează o dată, va trăda și a doua oară… Grea dilemă! Ideal ar fi ca intelectualul să fie un critic al puterii, nu un practicant al acesteia. Altfel, critica ar rămâne pe seama iubitorilor de putere care nu vor precupeți niciun mijloc ca să ajungă la butoane, ștergând pe jos cu intelectualul de la putere și, prin generalizare, cu intelectualii in corpore. Ei bine, L.A. ajunge la concluzia că sfatul lui Platon a fost o probă veritabilă de prostie omenească. Vom vedea argumentele și, de ce nu?, contraargumentele.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 134 (CXXXIV) Duminică, 14 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 9)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Prostia oamenilor mari” pp.19-21: ”Sîntem tentați să credem că oamenii mari nu fac și nu spun prostii, acestea fiind doar apanajul oamenilor obișnuiți. Nimic mai eronat: oamenii mari spun cel puțin la fel de multe prostii ca și oamenii obișnuiți, numai că – din păcate! – prostiile lor au viață mai lungă, sînt chiar menite să devină maxime și îndreptare de comportament. Bineînțeles că nu pentru prostiile spuse sau făcute sînt oamenii mari ceea ce sînt. E limpede, deci, că nici spiritele cele mai înalte nu sînt absolvite a priori de păcatul prostiei. Între altele, Platon ne îndemna să încredințăm puterea celor ce n-o doresc, să împingem în funcțiile publice, în treburile cetății pe cei care nu iubesc puterea. De mai bine de doi ani, mă tot întreb cum a putut face o carieră atît de viguroasă o asemenea aberație, o ”copilărie” atît de evidentă. A cere omului politic să nu iubească puterea este ca și cum ai cere poetului să nu iubească poezia sau agricultorului să nu fie îndrăgostit de ogorul său. M-a amuzat, în 1990, să citesc această stranie inepție pe afișul electoral al unui grup de intelectuali, care de altfel a căzut la alegerile de atunci. E și firesc – de ce-ar cîștiga cineva care nu iubește puterea? Am regăsit-o într-un articol al lui Gabriel Liiceanu și, de cîteva ori, în alte articole din revista ”22”. În ce-l privește pe Gabriel Liiceanu, mi se pare normal – filosoful la filosof trage și, chiar dacă se mai critică între ei, pînă la urmă tot fac pace. Și în cazul celorlalți intelectuali mi se pare de înțeles – cînd e de calitate, intelectualul se simte cel mai bine în opoziție cu orice putere și, din principiu, îi va suspecta pe cei care o iubesc. Cum observa și Camus, funcția intelectualului este să spună ”nu” oricărui abuz, oricărei aberații politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gîndului și obstacolelor puse libertății.   Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși. Dacă nu sînt niște naivi simpatici, rătăciți din întîmplare în politică, cu siguranță că sînt niște șarlatani. Nu este prin nimic plauzibil ca omul politic să nu dorească puterea, să nu o iubească. Dacă n-o dorește și nici n-o iubește, de ce a mai intrat în acest joc, în această junglă? De ce n-a rămas la profesia lui ”de bază”, de ce n-a continuat să scrie cărți, să predea cursuri sau să construiască locuințe? Adevărata problemă este cea a ”normalității” iubirii, pentru că în acest domeniu, ca în oricare altul, iubirea poate dfi ”normală!, sănătoasă, fie ea ”clasică” s-a ”romantică”, sau, dimpotrivă, se poate transforma în pasiune patologică sau, Doamne ferește!, în a nu știu ce ciudată perversiune   (…) Nimeni nu intră în politică numai ca să se afle în treabă, ci pentru că știe că are ceva de făcut în acest domeniu și pentru că îi place. (…). ”Prostiile” oamenilor mari au și această funcție, de a ne provoca să gîndim asupra lucrurilor evidente, deja clasate”. (încheiat citatul/ subcapitolul, ușor trunchiat).

 

Dincolo de micul pleonasm ”pasiune patologică” (echivalent cu un fel de ”maladie bolnăvicioasă”), argumentele că intelectualii trebuie să-și vadă de literatura, filosofia și teoriile lor par a sta în picioare. Contraxemplul cu președintele ceh Havel (neinvocat, aici, de L.A.) nu ar face decât să întărească regula, prin infima sa pondere în totalul președinților intelectuali (ca profesie). Și totuși, dacă intelectualii nu pun plăcerile lor livrești deoparte pentru a se dedica măcar un mandat treburilor obștii, atunci avem clasa politică românească actuală: șoferi cu facultăți făcute (vorba vine) foarte discret, care ajung senatori și lideri de opinie; medici de partid care se bucură să scape de corvoada gărzilor din spital pentru a veni o zi două în Parlament și a demonstra că profesia lor de bază a fost aceea de gargaragii șmekeri de cartier etc. Toți aceștia iubesc nespus de mult puterea și banii (mulți) aferenți pentru teatrul (prost) jucat. Oare asta vrem?           Liviu Druguș,    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 135 (CXXXV) Luni, 15 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 10)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Începe spovedania” pp. 22-24. (extrase): ” (…) …e suficient să privești la televizor o ședință a actualului Parlament ca să te amuzi – cuprins de tristețe însă – mai mult chiar decît la un spectacol cu ”Scrisoarea pierdută”. (…) Destul de tîrziu, foarte recent în fapt, mi-am dat seama că ”prostia” lui Platon  e, totuși, bună la ceva. Am revăzut întîmplător citatul amintit la începutul acestui ciclu de mărturii și, pentru început, m-a enervat ”prostia” conținută acolo. În același timp, am realizat că, de fapt, eu nu iubesc puterea și nu doresc s-o exercit – oricît de corect, de onest, de incoruptibil – asupra altora. Pur și simplu, mi-am dat seama că nu pot face asta.    (…) … cel puțin deocamdată, nu iubesc puterea și nu înțeleg să încurc numai locul, să ocup locul altuia care, sper, chiar iubește puterea de vreme ce s-a decis să intre în jocul politic. Totdeauna am încercat să fac numai ceea ce efectiv îmi plăcea. (…) Întotdeauna am un randament mai bun cînd fac ceea ce îmi place cu adevărat. De ce să nu fiu ”exploatat” unde pot da rezultate mai bune? Cer prietenilor  și cunoscuților mei – precum și necunoscuților ce m-au abordat – să aibă încredere: autoritatea,  pe care ei mă încredințează că o am, va fi mai bine folosită aici, chiar și în aceste pagini, decît pe băncile pentru mine reci și inospitaliere, ale Parlamentului viitor. A bon entendeur salut!”

 

Pentru că am afirmat deja faptul că descopăr o multitudine de similitudini cu L.A. (inclusiv faptul că am lucrat, deși în perioade diferite, la Centrul de Științe Sociale) raporturile mele cu ideea de putere au fost destul de asemănătoare. Ca proaspăt ziarist (visul tinereților mele), la 40 de ani, noua putere era pentru mine o mare necunoscută/ nebuloasă (deși, după ani am realizat că ”noii” erau, de fapt, ”vechii” care și-au desemnat succesorii). Nu am intrat în niciun partid (nici în FSN). Invitat ca ziarist (credeam eu) la o ședință a FSN Iași, mă trezesc nominalizat/ propus pentru a fi inclus pe listele FSN pentru Camera Deputaților. Uimirea mea a fost totală, dar, instinctiv, am refuzat sub motivul că este prea mult pentru un asistent de Economie Sanitară să ocupe o asemenea demnitate. Lumea din sală a luat motivația mea ca fiind un fel de moft domnișoresc. S-a supus la vot. Am fost singurul din acea lungă listă care am avut unanimitate (mulți fiind votați la limită). Am fost poziționat pe listă la nr. 7 (dar au intrat atunci cca 24 doar la Cameră). După anunțarea rezultatelor alegerilor au început un soi de verificări tacite, discrete sau mai puțin discrete. Ca și acum, îmi plăcea să spun ce gândesc (o mare prostie pentru un viitor politician, nu?). Sunt invitat la București (cică la Parlament, dar Parlamentul nu fusese înființat încă…). Un domn amabil mi-a spus că ”ei” ar dori să fac parte din Comisia Juridică și m-a întrebat dacă știu cum se fac legile… Entuziasmat de idee, am turuit tot ce știam și citisem despre legi (să aibă finalitate clară, text de maximă limpezime – ambiguitățile nefiind permise, precizarea consecințelor încălcării legii etc.). Domnul amabil, s-a uitat cu un amestec de milă și de nedumerire și mi-a explicat că utilitatea mea acolo era dată de talentul meu scriitoricesc, acela de a prezenta lucrurile ”artistic”, fără precizia necesară disciplinelor exacte, adică exact invers decât doream eu să o fac. Revenit la Iași am primit alte provocări (ex.: că de ce nu am fost și eu la sediul PCR, la Revoluție, să arunc televizoare de la etaj cum au făcut alți revoluționari care nu au onoarea de a fi aleși parlamentari). În câteva zile mi-am dat demisia, locul meu fiind luat de un securist autentic, nu de un tip care o face pe deșteptul. Apoi, am dat curs altei provocări securiste: plecarea la o redacție din RSS Moldovenească (la Orhei, baștina bunicilor și tatălui meu) pentru 6 luni. Am lucrat 6 ani la Chișinău fiind mereu pe poziții diferite/ contrare cu regimul burghezo-moșiliesc.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 136 (CXXXVI) Marți, 16 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 11)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Nu-mi place să-i conduc pe ceilalți” p. 24: ”A iubi puterea înseamnă, între altele, a putea să iei decizii în numele altora, înseamnă să-ți placă să conduci. Mie nu-mi place. (…) … nu-mi place să dau ordine, (…) prefer să rog pe cineva să facă un lucru sau altul. În afara propriei persoane – și nici măcar nu știu cît de bine! -, niciodată nu mi-a plăcut să conduc pe nimeni. Nici să fiu condus, e adevărat.   (…) … pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”.

 

Aici asemănările și deosebirile între mine și L.A. se accentuează. Nu mi-am dorit niciodată dregătorii sau posturi de decizie, dar – de la un timp – am început să le accept. De ex. la Congresul de constituire al ISINI (august 1990, Paris), Anghel N. Rugină mi-a propus să preiau trezoreria organizației (și erau ceva bani acolo…). Am refuzat ferm, dar peste ani, când am acceptat să preiau președinția ISINI am promis că niciun cent nu va fi cheltuit aiurea. Nici n-am avut ce cheltui: președintele anterior lăsase visteria organizației aproape goală!

 

L.A. are ușoare tendințe anarhiste (ca și mine) nedorind nici să conducă, nici să fie condus. (pentru cei interesați de sensul cuvintelor precizez că ”anarhie” nu înseamnă dezordine/ haos/ anomie, ci înseamnă ca instituțiile să funcționeze bine, ca de la sine, fără a fi ”impuse/ împinse” de la un centru de comandă). Am povestit despre prostia pe care am făcut-o în raport cu primul meu șef. Acum realizez că era o atitudine anti-conducere, una de afirmare a libertății personale, o irepresibilă tendință de nesupunere. Cineva l-a caracterizat pe L. A. ca fiind un ”refuznik”. Cred că așa am fost și eu. Cunosc persoane care ar da oricât să poată conduce un număr tot mai mare de oameni. Așa s-au născut (și) dictatorii și imperatorii, baronii locali și oligarhii financiari. Legăturile lor cu arta au fost minime. În cele cca patru luni de armată (nov. 1971- februarie 1972) mă uitam cu stupoare (ca stupidul, adică) la plăcerea fizică pe care o resimțeau colegii ”gradați” să se afirme ca ființe superioare, generatoare de ordine/ comenzi, completând aproape fiecare frază cu ”mă-nțelegi?”. Lupta pentru o poziție fruntașă în clasamentul pe companii m-a scârbit și mi-am propus să fiu primul… din coadă. N-am reușit. Am fost penultimul!

 

Presupun că L.A. nu are (nici măcar) carnet de conducere. Conducerea auto este un bun test pentru cei care doresc/ iubesc posturile de conducere. Motivul este cât se poate de simplu: conducând autoturismul creierul prelucrează în fiecare secundă mii (poate sute de mii) de informații, le ierarhizează și le corelează oferind, în final, decizia de a accelera/ încetini/ frâna sau de a adecva viteza la contexte mereu noi. Conducerea auto este și un sport generator de plăcerea lucrului bine făcut. Despre conducerea auto la români voi scrie un episod distict, documentat și cu concluzii care sper să fie utile. Cei care au obișnuința conducerii auto vor constata că iau decizii mai puțin bune în perioada în care nu conduc mașina un timp.

Închei, cu observația lui L.A.: ”pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”. De acord, dar există democrații și democrații: unele incipiente și fragile, altele în curs de devenire și altele deja consolidate, sănătoase în care exercițiul democratic se derulează firesc, fără abateri și …. prosteli. Din păcate, democrațiile nu sunt ireversibile: de la dictatură la democrație consolidată se ajunge extrem de greu; în schimb, de la democrație la dictatură este suficientă aplicarea celor 6P, urmată de votul popular.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 137 (CXXXVII) Miercuri, 17 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 12)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Sînt un singuratic cordial” pp. 25-26: ”Că nu sînt un om politic mi se pare evident, deși am făcut o mulțime de politică ”de amator” în ultimii trei ani. Sînt mai degrabă un singuratic cordial, care se simte bine înconjurat de cîțiva prieteni, care iubește totuși admiratorii pentru că-l reconfortează și căruia nu-i displac nici cei ce-l atacă pentru că-l mobilizează, îl pun în priză și îi dau prilejul să reacționeze. Pentru că sînt un ”reacționar” – în sensul că reacționez. E ceva din iubirea de spectacol consubstanțială, probabil, firilor cu înclinații artistice. (…) Știu bine că propria mea libertate – care e, mai ales, una interioară – mi-o  pot apăra și singur, cum am făcut-o și în cele mai negre zile ale comunismului ceaușist. Atunci însă, în mod surprinzător pentru mine, am simțit și solidaritatea, chiar și de acolo de unde nu mă așteptam. (…) Militatntismul civic – pus în practică în aceste articole – e pentru mine forma  pe care o iau iubirea de oameni, fraternitatea și solidaritatea. Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș” și aș redacta pe loc o declarație de independență. (…). În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber. (…) Poate acesta este patriotismul meu – vreau să trăiesc într-o țară în care să mă pot simți oricînd liber luptînd pentru păstrarea acestei libertăți. Restul sînt vorbe sforăitoare, propagandă demagogică pentru handicapați. Nu sînt un handicapat.”

 

Cititorii au observat că invocarea unei erori de gândire a lui Platon (”eroare” ce poate fi dezbătută prin varii grile de evaluare și interpretare) este pentru L.A. un bun prilej de spovedanie. Și aici am unele similitudini cu L.A.: pentru mine, zecile de (pseudo)recenzii publicate pe blogul meu au fost un bun mijloc pentru… spovedanie. Mulți nu au agreat acest stil de a vorbi despre tine însuți pretextând analizarea modului de gândire și de scriere al altor autori. Dar chiar fără să se facă trimitere la persoana sa, orice autor, scriind un text oarecare, se descrie, de fapt, pe sine: își spune (direct sau indirect) punctul de vedere despre posibile evoluții ale lucrurilor într-o lume imaginară, extrasă din realitățile cotidiene. A vorbi direct despre tine însuți nu este, cred, un egocentrism demn de disprețul semenilor, ci este felul de a fi al singuraticilor cordiali sinceri, deschiși și gata să-și apere ideile în nume propriu, și nu prin intermediul unor personaje. Într-una dintre acele (pseudo)recenzii am amintit și de prima mea încercare de a mă spovedi la un preot, la îndemnul (cam prea insistent…) al unui proaspăt cunoscut. Întâmplarea este savuroasă prin ridicolul ei. Fără nicio altă introducere, ”preotul” cu care m-am întâlnit într-o încăpere din cadrul unei mânăstiri din Iași mi-a adresat abrupt întrebarea: ”vă rog să-mi spuneți în ce scop ați efectuat deplasarea timp de mai mulți ani la Chișinău” (tocmai fusesem readus în țară – ordin de undeva? – în decembrie 1995). În secunda doi am și ieșit din încăpere…

 

Scrie L.A.: ”În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber”. Scriu și eu, L.D: ”În 1990, după cea de a treia mineriadă (iunie 1990), am plecat la Londra în naiva mea convingere că Economica Sănătății/ Health Economics ar fi de mare folos în reformarea sistemului de sănătate de la noi. Am ajuns la London School of Hygiene and Tropical Medicine, instituție care avea o Catedră și un Departament de cercetare de cca 60 de persoane. Mi s-a făcut propunerea de a rămâne să lucrez acolo. Dar, oficial era imposibil. Trebuia să fac ilegalități (așa cum făcuseră mulți estici în dorința de a se integra în Occident), dar am refuzat și am revenit în țară unde scrisoarea de recomandare (Visiting  Professor) dată de conducerea acelei Catedre către UMF Iași a avut doar darul să urgenteze trimiterea mea (aparent benevolă) la Chișinău…

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 138 (CXXXVIII) Joi, 18 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 13)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Cum poate fi un artist disciplinat?” pp. 26-28: ”Politica înseamnă disciplină, ea impune respectarea disciplinei de partid. Aceasta nu este o invenție a comuniștilor, ci e regula de fier a oricărei organizații politice. Este greu însă să-i ceri unui artist să fie disciplinat. Este însă greu să ceri unui artist să fie disciplinat. Probabil și din acest motiv am preferat să rămân în afara unei astfel de organizații.  (…) Orice disciplină venită din exterior este privită ca o limitare a libertății sale, dacă nu chiar ca o agresiune. (…) Există un paradox aici – artistul nu poate fi altruist decît prin apelul la un egoism propriu creației. Creația este întotdeauna egoistă și altruistă în același timp.  (….) în campania electorală pe care am condus-o și am câștigat-o…. îmi amintesc că … am spus exact ceea ce gândeam, uitînd că nu mai puteam vorbi în nume propriu. (…). Visul meu meu nu este să-i reprezint pe alții schimbîndu-mi credințele, ci să devin o conștiință, o biată conștiință individuală căreia să nu-i fie rușine de ceea ce spune sau face.”.

 

Extind puțin aria de cuprindere a (ne)libertății. Nu doar organizațiile politice sunt viabile numai în măsura în care membrii lor acceptă să-și trunchieze libertățile personale în favoarea unui presupus bine comun din care și aceia care au acceptat scurtarea libertăților lor vor avea de câștigat (nu neapărat în sens material). Orice organizație (sindicală, religioasă, științifică, civică, masonică, sportivă, artistică etc.) presupune o limitare a propriilor libertăți, drept pentru care am subliniat mereu că nu voi face parte din asemenea organizații în care libertatea mea de gândire și de decizie să fie afectată câtuși de puțin. Prima trăsătură naturală a omului este egoismul, iar altruismul nu este decât un mijloc pentru a-ți proteja sau preamări egoul. Deci, nu doar artiștii sunt egoiști și indisciplinați față de mediul soci(et)al, ci, în principiu, orice individ uman. Doar că egoismul artistului este mai viguros, iar abdicarea în favoarea unui presupus bine pentru alții (altruism) înseamnă a ceda mult din condiția de bază a artistului. Însuși L.A. s-a plâns că în cei cca trei ani de implicare a sa în politică a scris doar o poezie, câteva eseuri și câteva note de călătorie. QED.

 

Pentru că implicarea mea în viața politică din România s-a încheiat chiar înainte de a începe, la Chișinău fiind, încercările de a fi atras în politică au continuat. Îmi amintesc de invitația (la masă, în familie) primită din partea unui chișnăuian (nu i-am reținut numele: era cam cu un deceniu-două mai în vârstă decât mine și s-a declarat unionist convins). Mai mulți români de la Iași erau de față în sufrageria unui apartament din Chișinău (îmi amintesc acum doar de Cassian Maria Spiridon, ”revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989”, cf. Wicki). Presupun că era anul 1991, și se apropiau alegeri prezidențiale. Eu lucram la ziarul unionist ”Sfatul Țării” (o ciudățenie locală, parlamentele neavând cum să aibă organe de presă proprii).  Masa era bogată și binevenită, toși se declarau unioniști convinși așa încât atmosefera era destinsă și plăcută. La un moment dat gazda se ridică și rostește, plin de emoție: ”Această întrunire a noastră va rămâne în istoria neamului nostru. Este un moment istoric! Propun ca la aceste alegeri prezidențiale să-l susținem cu toții pe candidatul nostru, al unioniștilor, pe prietenul nostru Liviu Druguș”. Uimit, dar sincer, am spus: ”Păcat că nu cunoașteți legislația. Neavând cetățenia statului, nu pot candida!” Și uite-așa cariera mea prezidențială s-a năruit (urma ca apoi să candidez și la Bucureștii, devenind un fel de Cuza al II-lea).  N-a fost să fie… J

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 139 (CXXXIX) Vineri, 19 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 14)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Puneți un artist să facă un compromis” pp. 28-29: ”Politica este și o artă a compromisului, nici n-ar putea fi altfel, pentru că, întotdeauna, ea cere armonizarea unor opinii, opțiuni și interese diferite. Puneți un artist să facă un compromis major – de orice natură! – și l-ați terminat. (…) Nu mă plâng că nu am reușit să mai scriu literatură, înțeleg că a fost un sacrificiu necesar, știu foarte bine că nu l-am făcut numai eu. De altfel, fără această însumare de sacrificii societatea noastră ar fi recăzut probabil în starea de de dinainte de decembrie 1989. (…) Acum, depinde de noi toți, de inteligența, de curajul și de toleranța de care suntem în stare.  (…) … nu credeți că măcar acum, cînd e infinit mai ușor, ar fi echitabil să se ofere și alții? Dacă am fi mai mulți activi, nu ar fi ceva mai ușor pentru toată lumea, nu ar evolua lucrurile mai repede? E, oare, corect ca unii, puțini, să ”militeze”, iar ceilalți să se ocupe doar de carierele lor, de promovările lor ce ”ard etapele”, de bursele lor în străinătate și de afacerile lor? E o întrebare pentru toată lumea, nu doar pentru prietenii mei mai mult sau mai puțin apolitici, mai mult sau mai puțini activi. E chiar și pentru ”apoliticii activi”, ca să citez un prieten foarte atent cu observațiile asupra altora, dar infinit neglijent cu auto-observațiile”.

 

Nu caut nod în papură, dar, în acest pasaj/ extras de subcapitol, L.A. se contrazice (puțin). Dacă acceptăm definirea politicii ca fiind parte a artei (arta compromisului), atunci nu doar că nu-l termini pe artistul (politic) căruia îi ceri să facă un compromis, ci îi dai șansa vieții lui să-și probeze/ demonstreze arta sa. Arta compromisului, arta conversației, arta dialogului, arta cuceririi inimilor etc. nu sunt doar metafore, ci părți componente ale artei de a gândi, simți și acționa în lume. Această artă se numește management sau leadership și se definește ca fiind capacitatea de a-i influența pe alții. Oare pictura, muzica sau dansul nu sunt acțiuni de influențarea a simțurilor celorlalți? Aplauzele pentru un cântăreț echivalează cu voturile pentru un lider de partid/ sindicat/ ong etc. Azi vorbim despre ”tehnici de negociere”, dar în realitate este vorba de o altă componentă a artei (techne). Numărul cărților vândute de un autor sunt aplauzele și voturile cititorilor care s-au lăsat influențați/ vrăjiți de scriitură…

 

În continuare, L.A. se ocupă puțin de șlefuirea propriei statui, iar chemarea (ușor lozincardă) de a deveni ”participanți activi la propășirea scumpei noastre patrii” (citat dintr-un conducător care și-a dorit puterea până la moarte) sună ușor dogit și, desigur, prea cunoscut pentru seniorii de azi… Implorarea colegilor săi, intelectualii, de a deveni militanți/ activiști/ oameni politici – mai ales dacă este adresată celor care nu-și doresc puterea – sună ipocrit și antiplatonic, mai mult de dragul contrazicerii și nu de dragul unei eficiențe sporite, a unei civilizații superioare (făcute prin sacrificarea intelectualilor și atragerea acestora în sfera politicului). Aș fi curios să știu câți dintre intelectualii care au citit acest îndemn au abandonat carierele și afacerile lor și s-au dedicat binelui public. Aș înclina să cred că mulțimea acestora tinde asimptotic spre zero. Încă un argument: oare ce spirit civic de înaltă factură i-a îndemnat pe baronii locali (vrânceni sau teleormăneni, suceveni sau dâmbovițeni, constănțeni sau ilfoveni) să-și abandoneze profiturile grase și să se dedice binelui public pentru un salariu cu ceva mai mare decât media pe economie? Răspuns: niciun spirit civic, ci interesul de a-și spori propriile afaceri cu statul. Și atunci, nu este oare mai onest să lași prădătorii să se înfrupte și să susții doar acele instituții care promovează justiția, pereat mundus?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 140 (CXXXX) Sâmbătă, 20 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 15)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Spectacolul politic e fascinant”, pp. 29-30: ”Nu mi se potrivește politica, dar îmi place spectacolul politic, să-l analizez, să-l comentez. Pentru mine, acesta este un spectacol dintre cele mai fascinante, chiar cînd e jucat de troglodiți. Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial. Nu am spus obiectiv, obiectivitatea este o simplă aberație cînd înțelegem altceva decît nota Eugen Ionescu: ”să fii în acord cu propria subiectivitate; să nu minți și, mai ales, să nu TE minți”. Deci, imparțial. Dar a fi, cu adevărat, imparțial înseamnă să nu faci parte. Tocmai de aceea cea mai proastă jurnalistică este aceea de partid. Pretudindeni în lume, nu doar la noi. Ea are pre-judecăți și apriorisme, explicabile desigur, dar care o fac neinteresantă și imprevizibilă. Bineînțeles că ea este necesară. Cu siguranță că, adesea, este foarte inteligentă dar, prin asta, nu e mai puțin neinteresantă și lipsită de atractivitate. În ce mă privește, prefer să iau contact cu cîmpul politic prin intermediul teoriilor la care aderă partidele, al programelor acestora și, mai ales, al faptelor politice propriu-zise. Cît privește comentariile, le prefer pe cele ale jurnaliștilor nu doar inteligenți, ci și nepartizani. Cînd spun nepartizan nu înțeleg că ziaristul n-ar trebui să aibă opinii sau că i-ar fi interzis să adere la anumite valori, ci numasi că-i este interzis să privească lucrurile dintr-un singur unghi de vedere, care e totdeauna partizan. Acesta, partizan fiind, e și parțial, iar întregul nu e altceva decît suma părților, dar e ceva infinit mai interesant, mai palpitant. A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”.

 

După ce și-a invitat colegii să se implice, să devină militanți și implicați, L.A. se mărturisește că este preferabil, pentru el, privitul de pe margine, adică ceea ce facem cam toți. Politica privită ca artă este un spectacol (artistic, desigur) care are întotdeauna spectatori. Decât actor la un teatru fără spectatori mai bine actor politic (troglodiții fiind și ei incluși). Spectatorii sunt mereu acolo, te aplaudă, te înjură, te bagă (în seamă), te scot (basma curată), te adoră și te disprețuiesc cu egală pasiune. Adică exact ceea ce fac cam toți comentatorii politici (L.A. included).

 

Imparțialitatea (ca subiectivitate sincer asumată și liber exprimată) este mereu binevenită, dar sigur lipsește cu desăvîrșire (în presa noastră). Mă bucur să aud o critică a idiotismului/ nonsensului/ aberantului ”obiectivitate”, folosit prea adesea ca fiind un substitut pentru veridicitate/ onestitate și … imparțialitate. Pentru mine, obiective sunt doar obiectele; subiecții sunt, fatalmente, subiectivi. L.A face o pledoarie discretă întregului/ holon ului, poziționându-se, implicit, împotriva ideii de partid (care înseamnă ”o parte” a societății și nu întreaga societate). Am promovat și eu holismul, ca viziune teoretică integratoare, totalizantă, completă, dar, ulterior, am conștientizat și partea riscantă a acestei abordări: în fond, totalitarismul este o formă concretă, umană, socială de holism. Scrie L.A.: ”A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”. Dar dictatorii au și ei această preferință de a-și subordona ÎNTREG jocul politic, desigur spre binele și fericirea întregului (popor). Din acest mic dialog rezultă crunta inepție de a numi ”partid” (comunist) acea structură care se confundă și se consideră identică cu întregul. În final, o remarcă legată de episodul anterior: consider că ”apolitic” este doar ”asocialul”, izolatul, pustnicul. Toți oamenii normali/ medii sunt politici, adică parte a polisului/ cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

  1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
    2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
    3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
    4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
    5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
    6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
    7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
    8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
    9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
    10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
    11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
    12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
    13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
    14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
    15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
    16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
    17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
    18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
    19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
    20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
    21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
    22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
    23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Istoria culturală a prostiei & inteligenței românești (episoadele 81 – 100) (publicate pe Facebook)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 81 (LXXXI) Miercuri, 22 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (IV)

Motto: ”Ignorant este cineva care nu știe un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat”  Jim Backus

Pe lângă sistemele politic și educațional (care deformează grav și cu rea intenție ideile de adevăr, de utilitate, de onestitate, de solidaritate, de bine comun, de corectitudine, de împlinire personală, de stat de drept, de cunoaștere etc.), agnotologia a depistat reprezentanți de frunte ai celor 6P și în multe alte domenii. Reamintesc că cei 6P reprezintă persoanele care se ocupă cu cultivarea ignoranței. Așadar, avem harnici slujitori ai ignoranței în fosta cea de-a patra putere în stat, presa/ mass media, dar și în rețelele de comunicare (nu agreez termenul de rețele de socializare, deși entertainment-ul este esența civilizației actuale, numită de Mario Vargas Llosa civilizația spectacolului). În mod tradițional se considera că ”cine are de partea sa presa are și puterea”. Acum, s-a schimbat, oarecum, proverbul: ”puterea răsplătește presa care este de partea sa”. Idealul clasic de jurnalism este puternic estompat în zilele noastre de comercialismul agresiv (care a instaurat domnia zeului Ban în prea multe domenii de activitate). Voi încheia aici episoadele dedicate agnotologiei, preluând de pe net această excelentă sinteză a consecințelor – tot mai vizibile – ale cultivării inconștiente a ignoranței:

 

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 82 (LXXXII) Joi, 23 III 2017. Prostia ca balans bălăngănit între putere și putoare

 

Etimologic, puterea nu are nimic de-a face cu putoarea. Real-concret însă, da! Cel puțin la noi, unde lucrurile se derulează la vedere, fără jenă și fără alte restricții morale. ”Putoare” este cuvântul care face trimitere la ”cocotă, curvă, prostituată, târfă” (cf DEXonline), dar ”politica-i mare curvă” (zicere din popor), așa că nu oamenii curați, sinceri, corecți, onești etc. ajung la putere, ci exact opușii acestora. Paradoxurile lingvistice nu se opresc însă aici. ”Putoarea” este lingvistic legată de ”pudoare”, adică tocmai calitatea opusă a putorilor ajunse la putere. Pentru a reface echilibrul logic limba noastră cea română/ latină a generat și corelația între ”putor, -is” (putoare) și ”putridis” (putred). Mereu și pretudindeni va fi ceva putred și puturos în saloanele parfumate ale putorilor puterii (politice). Diferențele sunt date de nuanțe/ culori/ mirosuri/ miasme/ intensități și unghiuri de vedere.

 

”M-am ales!”, exclamă un personaj caragialesc aflat într-un maxim de sinceritate. Cum? ”Cu iaurt, cu gogoșele/ te făcuși vornic, mișele!”. Puterea (politică) trebuie să fie potentă, virilă, forțoasă. Altfel, cum ar putea legifera ea în contra voinței populare? Zicea, nu demult, un partizan înfocat al grațierii corupților care dorm, sărmanii, în pușcăriile patriei câte trei într-un pat (cu referire la protestele anti OUG 13 și antigrațiere): ”puteau să vină în Piață și un milion. Degeaba vin dacă nu aduc argumente juridice”. Clar? Adică, ”dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava?”. Traduc zicerea de mai sus (din limbajul putorii aflate la putere): ”băi impotenților, cărați-vă acasă!”. Citez una dintre definițiile date politicului de către cel mai potent și longeviv ministru al Externelor românești: ”politica este arta posibilului”. Poate că asta este valabil în raport cu parteneri externi, dar în raport cu prostimea internă politicul devine ”arta imposibilului”. Degeabă se întreabă, mirați, unii: ”cum a fost posibil?”. Răspunsul este: ”uite-așa, pentru că puterea (la noi) poate orice”. Ea este ”in potentia”. Iar opoziția este, din păcate, impotentă. Vin ai noștri, pleacă-ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

 

Vreți și voi la putere? Luați pastile de putut și apoi mai vorbim…

 

Dialogul putere – opoziție este (tot la noi) unul între surzi, la fel ca în glumița de mai jos, unde cauza se suprapune cu efectul, iar discernerea lor poate avea loc doar dacă stai pe loc și observi cum stau (de fapt) lucrurile. Dar, când cauza și efectul coincid, soluția nu poate veni decât din interior:

”Un șofer conducea încet autoturismul său cu geamul deschis. Un trecător îi strigă:

  • Băi, îți bate o roată! – Ceee? – Îți bate o roată! – Nu te aud deloc! – Băi, îți bate o roată! – Nu te-aud că îmi bate o roată!”

 

Episodul de față mi-a fost inspirat de ”Sarmalele reci”, un excelent nume pentru desemnarea balcanicului aliment pur românesc care are valoare și gust doar dacă este servit fierbinte. Dar la noi ”merge și-așa”, adică putem mânca și sarmale reci, dar doar cu mămăligă explozivă in potentia. Audiție plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=QIg4aUKrt8Y Prostia-i la putere. Puterea-i plină de putori

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 83 (LXXXIII) Vineri, 24 III 2017. Prostia și cunoașterea coincid. Păcat!

 

Păcatul biblic al cunoașterii (binelui și răului) are sens îndeosebi atunci când cunoașterea umană este destinată autodistrugerii speciei (dinamita, Cyklon B, bomba atomică, manipulările genetice etc. etc). Oscar Wilde spunea că ”Nu există păcat mai mare decât prostia”, cu referire posibilă (tot) la prostia oamenilor superinteligenți de a descoperi,  mereu-mereu, tehnici de tăiere rapidă și definitivă a crăcii de sub picioarele omenirii. Consonant cu Wilde, Nicolae Steinhardt a lăsat urmașilor și aforismul: ”Prostia este un păcat”. Peste ani, mai exact în 2008, doi clujeni (Nicolae Mazilu și Mircea Porumbreanu) publică lucrarea ”Știința ca păcat”, încercând o împăciuire logică între Credință (creștină) și Știință (modernă). Granițele dintre sublim și ridicol, dintre adevăr și fals, dintre bine și rău, dintre inteligență și prostie sunt, adesea, extrem de subțiri. Iluzia deținerii adevărului blochează accesul la adevăr.

 

Generosul internet ne pune la dispoziție (via Mihaela Miroiu) un decalog pentru dialog. Rostul acestui serial este (și acela) de a stimula dialogul, de a ne îmbunătăți argumentarea, de a ne apropia cât mai mult de adevăr, de esențe. Cred că dintotdeauna a fost acceptată ideea că omul cât trăiește învață. Educația pe parcursul întregii vieți (Long Life Learning) nu este decât o adaptare a acestei idei la noile condiții ale unei lumi tot mai complexe și rapid schimbătoare. Discuțiile (unele vădit interesate, părtinitoare; altele sincere, dar naive și în necunoștință de cauză și de context) pe tema justiției și luptei împotriva corupției de la noi sunt marcate, prea adesea, de erori logice, de sofisme de adormit copiii sau de argumente doar aparent valabile. Sper ca acest Decalog să ne fie util.

”Zece porunci ale logicii

(Cu cât le vom ști mai mulți, cu atât vom comunica mai decent și mai autentic. E bine să distribuiți)

  1. Să nu ataci o persoană, ci argumentele ei! (sofismul ad hominem)
    2. Să nu denaturezi sau exagerezi argumentele unei persoane ca să o poți ataca mai ușor! (sofismul omului de paie)
    3. Nu generaliza pe baza unui număr mic de cazuri! (sofismul generalizării pripite)
    4. Să nu îți întemeiezi concluzia pe baza simplei presupuneri că una dintre premise este adevărată! (sofismul petitio principii)
    5. Să nu susții că ceva trebuie să fie cauza a altceva fiindcă s-a petrecut mai devreme! (sofismul post hoc, ergo propter hoc)
    6. Să nu simplifici argumentul, considerând că există doar două posibilități! (argumentul falsei dihotomii)
    7. Să nu susții că ceva trebuie să fie într-un anumit fel fiindcă nu s-a demonstrat contrariul! (sofismul ad ignorantiam)
    8. Să nu arunci povara argumentării pe seama celui care se îndoiește de ceea ce susții! (sofismul aruncării poverii argumentării către celălalt)
    9. Să nu asumi că ceva decurge din altceva atunci când nu există nicio legătură logică între cele două (sofismul non sequitur)
    10. Să nu presupui că ceva este adevărat doar pentru că e admis de cei mai mulți oameni! (sofismul conformismului necritic: ad populum)”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 84 (LXXXIV) Sâmbătă, 25 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (I)

 

Motto: „Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să-l considerăm prost.” (Carl Gustav Jung)

Pledoariile mele pentru dialog, empatizare și cât mai bună reciprocă înțelegere vor fi, în continuare, tema subiacentă a multor episoade. Dar înțelegerea, este ea oare (bine) înțeleasă? Citatul din Jung, ales ca motto, vizează unul dintre sensurile prime ale conceptului: capacitatea intelectului uman de a stabili conexiuni/ corelații/ contexte, în urma cărora apar noi date/ informații/ cunoștințe. De la această capacitate a intelectului a apărut și termenul de intelectual, adică persoană cu o capacitate de înțelegere peste medie. În mod eronat se consideră că nu poți fi intelectual decât dacă ai terminat o facultate/ un masterat/ un doctorat. Einstein sublinia că înțelegerea, nu acumularea de date este scopul studiului academic: ”Este esenţial ca studentul să dobândească o înţelegere şi un sentiment viu al valorilor. El trebuie să aibă un simţ puternic al lucrurilor frumoase şi bune din punct de vedere moral, în caz contrar, şi posedând o cunoaştere specializată, el va semăna mai degrabă cu un câine bine dresat decât cu o persoană dezvoltată armonios”. În mod cert, există persoane supratitrate care nu pot fi încadrate în categoria (prea) largă a ”intelectualilor”. În schimb, inteligențe native, cu capacitate mare de absorbție și de interconectare a informațiilor, sunt mult mai demne de această apartenență formală (și adesea ipocrită). Așadar, primul sens al ”înțelegerii” este strict legat de individ, de creierul său și de abilitățile cu care este dotat acesta și el vizează capacitatea de a pătrunde la esențe, de a decela adevărul de fals sau binele de rău. Tot Jung este acela care pledează pentru autocunoaștere – primul test de inteligență dat de fiecare individ. La fel cum nu poți iubi altă persoană dacă nu te iubești (și) pe tine, la fel nu poate exista cunoaștere adecvată/ adevărată în lipsa autocunoașterii/ introspecției: ”Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi – el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om”. (Carl Gustav Jung). Înțelegerea nu este chiar la îndemâna oricui: ”Raţiunea nu lucrează instinctiv, ci cere încercări, practică şi învăţare pentru a progresa treptat de la un nivel de înţelegere la celălalt”. (I.Kant). Și tot Kant vorbește despre faptul că a filosofa asupra unui domeniu înseamnă, de fapt, să stăpânești/ înțelegi foarte bine acel domeniu: ”Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”. (I. Kant). Idealul cartezian al definirii existenței în funcție de gândire și al gândirii în funcție de îndoială (Dubito, ergo cogito; Cogito, ergo sum) pare mai ușor de înțeles din cugetarea următoare: ”Lipsa îndoielii este o formă de nebunie. Pentru mine îndoiala este ceea ce te face uman, iar fără îndoială şi cel mai drept dintre drepţi îşi pierde capacitatea de înţelegere, nu doar a realităţii, ci şi a umanităţii lor” spune/ scrie Tilda Swinton, pe urmele mai cunoscutului Arthur Schopenhauer: ”Lipsa de înţelegere este prostie, lipsa de raţiune este nebunie”. În fine, o cugetare românească aduce și sentimentul în intimitatea rațiunii: ”Puterea de înţelegere nu permite rănii să se transforme în ură! Intelectul o va face să rămână la stadiul de amintire cotidiană, insignifiantă!” (Iulia Mirancea, 14 septembrie 2013). Câteva aforisme vor întări șansa înțelegerii corecte a conceptului de ”înțelegere”: ”Fiecare om experimentează mai mult decât înţelege, şi experienţa, mai degrabă decât puterea de înţelegere, este cea care influenţează comportamentul uman” (Marshall McLuhan). ”Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite” (Michel de Montaigne). ”Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase” (Michel de Montaigne). ”Nicio înţelegere nu-i mai rea decât lipsa oricărei înţelegeri”. (Dorel Schor); ”Înţelegerea nu înseamnă a dovedi şi a găsi motivări, ci a cunoaşte şi a crede” (Thomas Carlyle); ”Universul este schimbare, viaţa este înţelegere” (Marc Aureliu); ”Nu distracţia o caut, ci înţelegerea. Înţelegere, înţelegere şi iarăşi înţelegere. Mă voi îmbiba cu ea, o voi inspira prin fiecare por, o voi înghesui în fiecare orificiu. Cândva mă va răsplăti. Fiecare lucru se va aşeza în locul potrivit, iar eu, în sfârşit, voi înţelege” (Laurel Coldman); ”Înţelepciunea este cunoaştere cu înţelegere şi perspectivă”. (Eolake Stobblehouse); ”Toţi oamenii au o dispoziţie egală pentru înţelegere” (Helvetius); ”Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor” (Aristofan); ”Oamenii care nu se înţeleg pe sine, tânjesc după înţelegere”.( Wilhelm Stekel).  Acest ultim aforism trimite deja la un alt sens al conceptului de ”înțelegere”, sens pe care îl voi aborda mâine.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 85 (LXXXV) Duminică, 26 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (II)

Ca o continuare la prima parte, dar și cu intenția de a sublinia importanța înțelegerii pentru acțiunea umană voi reproduce unul dintre motto urile mele preferate din anii mei de doctorantură (exact 20!). Am folosit acest citat din J.K. Galbraith la toate referatele și l-am reluat și în conținutul tezei precum și în cartea mea ”Managementul Sănătății” (Iași, 2002, 2003). Îl am mereu în minte (și îl aplic mereu) și în aceste zile: ”Mulți vor continua efortul meu actual ca fiind puțin folositor. El eludează funcția instrumentală a Economicii și se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradițional, mai științific, mai explicativ – acela de a încerca să înțeleg cum stau lucrurile” (”Economics and Public Purpose”,  Boston, 1973, p. 7). Desigur, efortul nu este urmat întotdeauna de efectul scontat (înțelegerea), însă exercițiul în sine este foarte folositor! Dar ”înțelegerea” are și o conotație care face trimitere și la sentiment, nu doar la rațiune/ gândire/ intelect. Oamenii trebuie să se înțeleagă în primul rând pe ei înșiși, apoi să înțeleagă contextele în care se află, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată spre relația cu Celălalt/ Ceilalți. A trata pe cineva cu înțelegere înseamnă a arăta/ dovedi/ practica atitudini ca: îngăduință, condescendență, compasiune, empatie, toleranță. Spune Kim Harrison: ”Tratează oamenii cu înţelegere atunci când poţi şi prefă-te atunci când nu poţi, până când vei înţelege”. În managementul vieții cotidiene, și cu atât mai mult în managementul profesionist efortul personal de a înțelege și efortul tău de a-i înțelege și pe ceilalți va avea drept rezultat buna înțelegere între membrii echipei. O spune Dale Carnegie, un profesionist în domeniu: ”Mai întâi ascultă, dă adversarului o şansă de a-şi exprima punctul de vedere. Lasă-l să termine. Nu opune rezistenţă, nu te apăra, nu dezbate. Asta ridică bariere. Scopul tău este să găseşti punţi de înţelegere”. Trecerea de la înțelegerea rațională la înțelegerea emoțională este excelent surprinsă de croatul Vladimir Milak:  ”Pentru neînţelegere e nevoie doar de unul, dar pentru înţelegere, de cel puţin doi”.  În relațiile interumane (nonprofesionale) gândirea mai trebuie pusă, uneori, în paranteze: ”Cea mai dificilă sarcină de prieten este să oferi înţelegere atunci când nu intelegi” (Robert Brault). Această capacitate de a-l înțelege pe celălat și de a avea o atitudine înțelegătoare față de acesta se numește empatie, atitudine superb surprinsă de Tom Rusk: ”Înţelegerea este consimţirea de a te pune în pantofii altuia de dragul aprecierii experienţei acelei persoane faţă de lume”. De ce trebuie să empatizăm? În primul rând pentru noi înșine. Ne va fi mereu mai bine într-o atmosferă relaxată, stare care chiar aduce beneficii: ”Buna înţelegere e începutul bunăstării. Buna înţelegere e începutul sănătăţii. Buna înţelegere e începutul fericirii. Căutarea şi găsirea bunei înţelegeri e începutul unui proces miraculos”. (Charles Lindbergh). Din păcate, mereu ”Oscilăm între proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a celor proşti. Sau invers” (Victor Martin). Se spune că simțul umorului este dovadă sigură a inteligenței. În schimb, ironiile răresc prieteniile: ”Umorul aduce înţelegere şi toleranţă. Ironia aduce o înţelegere mai profundă, dar mai puţin prietenoasă” (Agnes Repplier). Excelentă concentrare de sens aduce croatul Luka Tomic: ”Omul înţelegător are înţelegere şi pentru ce nu înţelege”. Și pentru că raritatea creează valoarea, iată și un aparent paradox pro bună înțelegere: ”Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere” (Publius Syrus). Rămânând în mioritica noastră grădină, amintindu-ne de legislatorii noștri postdecembriști, de stufoșenia legilor româneși, contradictorii și pline de capcane, nu-mi rămâne decât să-l invoc pe Coșbuc: ”Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”!

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 86 (LXXXVI) Luni, 27 III 2017.    De ce râdem de proști? De proști?

 

Când mi-am afirmat credința (nu sunt singur aici) că prostia este parte a normalității umane, că ea este constant prezentă, împreună cu inteligența, în mințile noastre (mai mult sau mai puțin vizibil) nu am exagerat cu nimic. Totuși, ar merita să căutăm o explicație a unui fapt mai puțin studiat: cu toții râdem când dăm nas în nas cu prostia (chiar cu prostia noastră). De ce oare?

Voi emite câteva ipoteze, așteptând, ca de obicei, opiniile cititorilor. Voi pleca de la definiția mea dată prostului: ”unul care o face pe deșteptul”. Atunci când observăm că cineva face o prostie este evident că noi (observatorii) chiar suntem mai deștepți cu câteva ”grade” decât prostul în cauză, atunci când le observăm faptele prostești. Dar când ne exteriorizăm ilaritatea, ca și cum noi n-am greșit niciodată, asta da, chiar că e de râs…

Prostologul fără diplomă care a fost Ion Creangă avea darul să ne facă să zâmbim/ râdem când citeam că există oameni mai proști decât noi: unul care căra soarele în casă cu oborocul, altul care prăvălea copacul direct peste car și boi (ca să facă economie de efort!), una care urla de mama focului de frică să nu cadă cumva drobul de sare peste copilul din covata legănătoare etc. etc. În schimb, ne cam supărăm atunci când cineva ne atrage atenția că am comis vreo greșeală (de dactilografiere, de gramatică, de logică etc.).  Și atunci nu ar fi mai firesc să râdem mai întâi de propriile noastre greșeli? Uneori o facem (hă, hă, ce prost am fost!…), dar cel mai adesea suntem tentați să remediem/ ascundem/ explicăm greșeala ca să nu fim ținta ironiilor. Și atunci căutăm, iar, explicația la ”de ce râdem de proști”? Un răspuns posibil este: de proști! Pentru că doar hârbul râde de oala spartă, iar cine râde ultimul, râde mai cu poftă! Avem instinctul de a râde de semenii noștri (uneori și de noi) pentru că, într-adevăr, este ridicol să ai cap, creier(i), minte, gândire, idei, informații, intuiții, imaginații etc. și totuși să calci în străchini… Sigur, uneori ne confruntăm cu situația (tristă) că unii au cap, dar nu au minte sau au mintea afectată. Aceștia sunt bolnavii care fac obiectul muncii psihiatrilor. Cine râde de bieții clienți ai acestei specializări medicale, are el însuși o problemă… Din păcate, unii dintre acești potențial clienți conduc țări și oameni spre dezastre care nu ar mai fi avut loc dacă domniile lor ar străluci prin lipsă… De unde și titlul unei cărți: ”Acești imbecili care ne guvernează” (Andre Santini). Și atunci chiar nu ne mai vine să râdem.

Nu fără sens și rost în explicația fenomenului descris mai sus este și sintagma ”râzi ca prostul” (cu varianta agravantă ”râzi ca proasta-n târg”). Râsul de dragul râsului sau râsul pentru o imaginară eroare este taxat imediat ca fiind o formă de prostie. Dar nu și râsul vindecător. Așa se explică succesul nebun al filmelor de/ cu gag uri, comediile, bancurile/ poantele/ glumele cu proști (unele doar cu proști aparenți). O zi în care nu râdem este o zi pierdută!

O explicație a faptului că râdem de prostiile altora este conținută în adagiul latin ”Ridendo castigat mores” (Prin râs îndreptăm lucrurile/ moravurile/ comportamentele). Râsul se declanșează automat când apare elementul surpriză/ neașteptat/ inedit/ nefiresc/ ciudat/ aberant/ prostesc. Alte opinii (așteptate) despre râsul (prostesc sau nu), despre proști (sau nu) pot întregi acest minitablou. Să nu uităm că românii au personaje-simbol bine definite pentru a fi ținta ironiilor: Păcală și Tândală, Bulă, Gigel, Dorel. Personaje feminine nu (prea) avem, din presupusă eleganță și respect pentru genul cu pricina… (Alinuța ar fi un început…).

 

http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala Râsul este, în general, o terapie care descătușează energii latente. Uneori râdem de alții bucurându-ne că nu suntem noi în locul lor.,.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 87 (LXXXVII) Marți, 28 III 2017.      Petarde politice retarde.

 

Despre lovitura militară de stat din decembrie 89, organizată, regizată și executată de partea prosovietică a conducerii (superioare) a pcr se scrie, de regulă, în ultima lună a anului, în preajma Crăciunului. Numărul uriaș de figuranți care au jucat în această piesă a făcut ca termenul impropriu, ”revoluția română”, pronunțat prin Iași cu cca doi ani înainte de evenimentul ”spontan”, să fie ușor acceptat și (prea) larg utilizat.

 

Manipularea maselor (prin cei 6P) a continuat, an după an, cu mici-mari excepții care se tot înmulțesc (mai ales după ce Dosarul ”revoluției” a reintrat, recent, în atenția procurorilor). Atent la contexte, unul dintre bunele condeie de la ”Dilema Veche”, Valeriu Nicolae, scrie în nr. 683/ 23-29 martie 2017 (p. 4) câteva amintiri din perioada stagiului său militar care s-a suprapus/ subpus peste/ sub evenimentele de circotecă proastă special aranjate pentru un public îndobitocit și prostit timp de decenii. Câteva extrase din articol sunt o bună dovadă a prostelii în masă la care suntem supuși de prea mulți ani.

 

”La Revoluție e un haos greu de imaginat (…). Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea și că în curînd or să plece TAB urile la graniță. (…) Avem un bucureștean șmecher (…) care află că e revoluție pe 20 decembrie. În aceeași zi sîntem strînși de un maior care e șef pe la partid, care ne ține o prelegere înălțătoare despre cum nu există cale de întoarcere din comunism (…). Peste două zile, maiorul este cu Revoluția și îl înjură pe Ceașcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi este un om de succes în Bistrița, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd și primul erou al Revoluției, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se lovește la cap și ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e și cu teroriștii, nu de alta, dar trei colegi sînt trimiși să păzească stația de apă din afara orașului și, plictisiți, se apucă să tragă la țintă într-un picior de pod. O parte din gloanțele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraș și așa se naște legenda teroriștilor în Bistrița. Imediat după Crăciun e o veselie totală, așa că decidem să ne luăm liber și ne cărăm acasă.  (…) În Arad sînt mai mulți eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deștepți ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sunt teroriști. Frica l-a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacție în lanț, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială, este, desigur, că au fost împușcați de teroriști.  Sînt și o mulțime de momente stupefiante, cu APV-iști care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie și de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulțime de ajutoare din Vest și avem un locotenent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piața din Arad, decide că ar fi mai ușor să ni le vîndă nouă, soldaților. Mare parte a ajutoarelor sînt ”împrumutate” și apoi vîndute de către APV-iști în piețele din oraș”. (”APV-iști, așa le spunem gradaților care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viață”).

 

Cohortele de minciuni și hoții (la liber!) au acoperit, chiar începând de atunci, adevărul acelor zile, deopotrivă pline de extaz și de tristeți. O parte din realitățile de atunci le mai găsim în cărțile lui Grigore Cartianu. Un lucru este însă clar: o societate construită pe minciună, prosteală, păcăleală, hoție și fals nu are viitor! Cuvântul ”revoluție” are, la noi, un sens aparte: lovitură militară de stat, cu sprijin moral-uman străin, organizată de cleptocrația comunistă de partid și de stat pentru propria sa propășire.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 88 (LXXXVIII) Miercuri, 29 III 2017          Jocurile (non)cooperării (I)

 

Motto:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.

Bătrânul tace:  „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. Lucian Blaga, Trei fețe, din Poemele luminii

 

Teoria jocurilor ține, în esență, de etic (adecvarea scop-mijloc), respectiv de politic (stabilirea scopurilor în funcție de mijloace) și economic (combinarea mijloacelor pentru atingerea scopurilor), fiind un demers psihologico-antropologico-probabilistic de testare și educare a comportamentelor umane în situații limită. Concentrat, toate aceste dimensiuni (mono)disciplinare (plus altele) se regăsesc, coerent și unitar, în Metodologia Scop Mijloc.

 

Soluțiile de ieșire din situații dificile se bazează, în general, pe două atitudini fundamentale, ambele având drept ax central COOPERAREA. Toată evoluția omenirii (îndeosebi lupta omului de adaptare la rigorile Naturii) este intim legată de acest concept. Astfel, rostul cooperării rezidă în ”unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Dar, exact ca în jocurile de copii sau în cele sportive, echipele se refac mereu, cu diferite/ noi structuri de persoane: astfel partenerul de ieri poate fi dușmanul/ concurentul de mâine. De aici și reticența de a coopera deschis și sincer până la capăt. Alternativa la cooperare este promisiunea de a coopera urmată de decizia de a nu coopera (adică de a trăda și a câștiga pe termen foarte scurt). Intensificarea cooperării/ încrederii stimulează și concurența/ trădarea.

 

Pragmatismul anglo-saxon s-a dovedit mereu peren și util, culminând cu zicerea cinică și mediu-prezenteistă a lui J.M. Keynes: ”Pe termen lung vom fi cu toții morți”. De aceea, el a ales ca orizont de soluționare a crizelor din economie termenul scurt spre mediu. Alternativ, ideologia comunistă marxistă a vizat doar termenul foarte lung, iar cea comunistă leninistă termenul scurt. Pragmatismul vizează, de regulă, termenul foarte scurt. Desigur, teoria jocurilor are ca ingrediente principale concepte din psihologie: încredere și neîncredere, cooperare și trădare, sinceritate și perversitate. Toate sunt atitudini la fel de real-umane și ”nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin”. Alternanța cooperare-concurență este perechea de pedale cu care bicicleta numită Viață înaintează (în limitele biologicului).

 

Alegerea atitudinilor/ tacticilor/ strategiilor bazate pe cooperare sau concurență este determinată de costuri (eforturi) și rezultate (efecte). Postmodernitatea a introdus și terțiul inclus (tertium datur) numit co-oncurență, adică coexistența celor două într-o strategie unică. Vezi, mai pe larg, despre coopetition/ cooncurență pe Google (doar în limba engleză).

 

Unul dintre jocurile logico-psihologice cele mai cunoscute, cu largi aplicații în strategie militară, diplomație, studii geostrategice, politici externe ale statelor și ale companiilor mari este jocul numit Dilema Deținuților (și nu Dilema deținutului, Dilema prizonierului sau Dilema prizonierilor cum mai găsim prin varii studii). Recomand citirea articolului semnat de Dorin Bodea: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cine-sint-eu  Dorin Bodea, Cine sunt eu, Dilema veche, pentru o analiză comparată cu viziunea propusă de mine (în episodul următor).

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 89 (LXXXIX) Joi, 30 III 2017          Jocurile (non)cooperării (II)

 

Motto: “Se fac uneori prostii ingrozitoare de teama de a nu parea prost.” Erkki Kivi

Cele mai cunoscute situații de Dilema deținuților sunt: cuplul marital, cuplul șef-subalterni, organizații concurente în luptă cu un dușman comun (cazul triumviratelor romane care au demonstrat că o conducere triunitară NU este posibilă), hoții și vardiștii, statul și cetățenii, noi și vecinii/ aliații/ prietenii/ dușmanii etc. Desigur, cazul clasic este cel al deținuților doritori de evadare și care se văd puși în situația de a alege cooperarea (cu variantele: pe termen scurt, mediu și lung) sau trădarea (fie din start, fie pe parcursul operațiunii de evadare). În toate aceste cazuri punctul de pornire în alegerea tacticii/ strategiei este autoevaluarea și evaluarea partenerului din punctul de vedere al modului de gândire, simțire și acțiune al acestuia, respectiv al beneficiilor și pierderilor inițiativelor (proprii sau ale partenerilor). Mai precis, cântărim gradele de inteligență și de prostie ale partenerului, adesea cu scopul (nemărturisit, dar văzut și expus mereu ca o virtute) de a aduna avantaje în dreptul propriei persoane, chiar cu riscul de a provoca mari daune/ supărări/ dezamăgiri crunte partenerului (ca să nu mai amintesc de firească dorință de răzbunare a celui trădat, sentiment care potențează neașteptat de mult sârgul și capacitățile organizatorice ale sale).

 

Varianta clasică a Dilemei deținuților este tehnic-probabilistă, una care evaluează cinic și tehnic șansele de câștig în urma presupunerii empatice cu privire la intențiile partenerului. Această reducere la gândirea de tip loterie este cea mai frecventă în majoritatea variantelor construite pe această schemă logică cunoscută încă din antichitate. Ea obligă la o încercare de maximizare a beneficiilor proprii pe baza presupunerilor referitoare la ce și cum gândește celălalt. Oamenii cooperează între ei nu din altruism și iubire de semeni, ci din calcul egoist, partenerul fiind doar un mijloc, printre altele, de atingere a scopurilor personale propuse de un individ. Paradoxal, deși această schemă logică este cunoscută din antichitate, ea este mereu aplicată (cu succes) inclusiv în relațiile dintre state, unul dintre ele fiind pierdant ca și cum n-ar fi auzit niciodată de acest joc… La rândul său, statul câștigător, în euforia succesului, cade și el în capcana acestui joc devenind, la rându-i, pierdant. Pe plan intern, lucrurile stau la fel: statul păcălește cetățenii pentru ca apoi cetățenii să păcălească sau să ocolească statul. Iar istoria se repetă ca și cum nimeni nu dorește să învețe nimic din lecțiile istoriei. Deoarece spațiul pe care mi l-am acordat pentru fiecare episod nu permite acum prezentarea variantei mele de Dilema deținuților, voi amâna pentru episodul următor acest lucru, dar cu precizarea în avans a celor două aplicații practice pe care le voi lua în considerare, ulterior prezentării schemei generale: a) raporturile economice dintre cetățenii români în perioada anilor 90; b) raporturile dintre cele două superputeri (SUA și URSS) care au partajat lumea/ omenirea postbelică (1945 – 1991). În cazul a) chiar nu puteam vorbi despre o cunoaștere la nivelul întregii populații a Dilemei deținuților, fapt care a dus la câștiguri și pierderi fabuloase din partea inițiatorilor jocului (firme nou create între persoane doar presupuse a fi de bună credință, jocuri piramidale în care au fost implicate, nepermis, instituții ale statului, presa ”liberă”, personalități politice etc.). Cât privește cazul b) aici s-a lucrat timp de decenii pentru obținerea rezultatului dorit (căderea comunismului și liberalizarea piețelor acestei zone pentru un capital flămând de terenuri ”virgine”). “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent” (Benito Perez Galdos)

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 90 (XC) Vineri, 31 III 2017          Jocurile (non)cooperării (III)

 

Povestea de mai jos se poate întâmpla oriunde, oricând și oricui. De aici și gradul său de maximă generalitate. Este Dilema deținuților în varianta mea.

 

Doi răufăcători (din punctul de vedere al moralei și legilor în vigoare) sunt arestați și lăsați (la păstrare/ în detenție) până a doua zi când urmau să fie judecați și pedepsiți. Să-i numim A și B. Cunoscând ce-i așteaptă, cei doi își frământă mințile pentru a căuta o cale de scăpare/ evadare. A este reticent în a sugera colegului de celulă COOPERAREA în vederea evadării. Iată raționamentul lui A: ”B este un răulean, ca și mine, un om fără cuvânt care ar fi în stare să mă denunțe pentru a-și ușura pedeapsa. Deci, nu! Nu îi voi divulga planul meu de evadare. Mai bine îl las să adoarmă și voi vedea cum pot să mă descurc singur”. Raționamentul lui B este absolut identic. Așadar, ambii refuză cooperarea, fapt care le diminuează șansele de evadare. Ambii pierd însă. Să presupunem că ei înșiși își evaluează rezultatul raționamentului și își alocă minus 30 de puncte. Timpul trece, conștientizarea consecințelor NON COOPERĂRII îi face pe amândoi să-și ”îndulcească” atitudinea reticentă inițială. Fiecare gândește cam așa: ”în fond, dacă nu cooperez înseamnă că pe lângă paznici mai am un dușman în plus. Chiar aici, în celulă, lângă mine”. Cu riscul să fie denunțat, din aproape în aproape, fiecare calculează avantajele riscului de a se deschide întru COOPERARE. Evaluativ, noua lor atitudine este un pozitivă, iar în locul pierderilor apar beneficii. Nu foarte mari, dar beneficii. Fiecare își evaluează noua atitudine cu plus 10 puncte. În loc de o pierdere substanțială, mai bine un mic câștig, nu? Gândit și făcut: apropierea are loc, se naște un plan comun: unul dintre ei se preface grav bolnav. Celălalt cheamă un gardian pentru a nu-l lăsa să moară pe coleg. Gardianul vine să vadă, este lovit de amândoi deținuții, care  îl încuie pe gardian în celulă și … ies în curtea închisorii. Aici se vede din plin avantajul cooperării: gardul foarte înalt nu putea fi escaladat de unul singur. Urcat pe umerii lui B, A ajunge pe zid și îl trage imediat și pe B după el. Ambii sunt pe gard, libertatea este extrem de aproape, dar fiecare își evaluează, instant, șansele de scăpare. A gândește: ”dacă nu-mi măresc acum șansele de evadare, riscăm amândoi să fim prinși mergând împreună și ajungem amândoi în arest. Mai bine fiecare pe drumul său, cu norocul său. Mai mult, îmi pot maximiza șansele dacă am curajul să scap de coleg chiar în acest moment. Îi voi face un brânci și îl voi prăvăli în curte. Apoi, voi striga la pază că B a vrut să fugă. În caz că vom fi prinși amândoi, eu voi brava în doritor de justiție, oprind un deținut să evadeze. Paza va veni, fiind ocupată cu B, iar eu voi fugi în liniște…”. Dar B cum gândește? Exact la fel! Și atunci cine câștigă? Evident, cine va trăda primul. Să spunem că A este ”curajosul”. Cel care trădează chiar reușeșete să fugă, evaluarea reușitei sale fiind răsplătită cu 40 de puncte. De la minus 20, la plus 10 și apoi la plus 40! Asta da ”inteligență superioară”. Scopul scuză mijloacele! ”Dacă nu o făceam eu, o făcea B”, se mângâie A… Așa e viața: unii câștigă, alții pierd!  Și totuși… Pământul e rotund, adică se învârte și odată cu el și noi oamenii. A a ajuns un om de afaceri superbogat, a devenit și parlamentar și oferă lecții de bună purtare semenilor săi. B a fost judecat și pedepsit (inclusiv pentru tentativă de evadare). Eliberat înainte de termen pentru munci suplimentare și bună purtare, B iese din închisoare cu un singur gând: răzbunarea! Își caută prieteni, se împrumută, face un ziar (mai nou, un post TV) și îl demască pe A pentru fraude vechi, dar necunoscute. A este judecat și… acum este încă în închisoare, în timp ce B a urcat pe scara bogăției și a încrederii semenilor. “Mulți simt o ușurare când văd că și alții sunt capabili de prostiile lor.” (Nicolae Iorga).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 91 (XCI) Sâmbătă,     1 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (IV)

 

Deosebirea dintre jocul Dilema deținuților din alte variante și cel din varianta mea este că eu las evaluarea la latitudinea deținuților înșiși și nu a unui evaluator extern (bancher, polițist, judecător etc.). Fiecare își asumă riscuri, își folosește mijloacele de care dispune și le consumă pentru atingerea scopului propus în deplină cunoștință de cauză. Evident, vorbim de oameni raționali, cu gândire similară și potențial cognitiv apropiat. Sigur, dacă pui la întrecere un geniu și un oligofren, lucrurile se schimbă. Contextul face și el parte din panoplia mijloacelor existente la îndemâna actanților/ actorilor/ acționarilor/ făptuitorilor. Diferența dintre A și B este dată de secunda sau fracțiunea de secundă care decide câștigătorul și pierdantul. Încă din perioada în care calculatoarele erau doar ”in potentia”, jucând șah, am afirmat mereu că, în condițiile unei capacități de stocare a TUTUROR mutărilor posibile, întotdeauna va câștiga albul (cine mută primul). Revin la dilema noastră. Evident, cazul ideal/ utopic chiar, este ca fiecare să se gândească și pe termen lung la consecințele trădării unui acord, a unei înțelegeri/ promisiuni. Câștigul pe termen scurt poate fi obținut relativ ușor de către oameni necugetați (furt, omor, trădare, corupție etc.), dar conștientizarea consecințelor obținerii acestor câștiguri va determina oamenii să coopereze, respectiv să câștige puțin, dar constant și sigur, în locul ”tunurilor” riscante și distrugătoare de vieți (inclusiv a ”tunarului”).

 

Aplicația promisă. Cazul a) se referea la dilema celor care au înțeles, imediat după 1990, că  economia este jocul liber al cererii și ofertei (chiar dacă acestea sunt induse prin varii șmecherii care vor fi, ulterior, decontate). Oameni iubitori de îmbogățire rapidă s-au lansat imediat în afaceri/ business. Unii nu aveau bani, dar aveau idei. Una dintre idei era să cauți un partener de afaceri care să aibă ”ceva cheag”, dar care nu avea timp să se dedice afacerilor și nici curaj să-și lase meseria pentru a risca business uri nesigure. Cazul clasic după 90, la noi, a fost cuplarea medicilor și economiștilor, în afaceri. Paradoxal sau nu, în timpul dictaturii, medicii făceau armata (patru luni) împreună cu economiștii. Prieteniile din armată au permis asocierea medicilor care mai aveau ceva rezerve bănești, cu economiștii (îndeosebi contabili) care știau să facă ”hârtiile pentru bancă”. Nu puține au fost cazurile în care excesul de încredere a făcut ca medici proprietari de firme să se trezească că au semnat actul de donație a întregii lor averi către partenerul de afaceri care ”aducea hârtiile la semnat”. Mediatizarea acestor cazuri a creat un sentiment de neîncredere cvasigeneralizat, ceea ce a îngreunat mult relansarea economică a României, crearea clasei de mijloc și o creștere economică sănătoasă. Din păcate, sloganele politicienilor cu interese de afaceri – de tipul ”Să relansăm încrederea!” – au compromis rapid și ideea de încredere reciprocă, în timp ce suspiciunea, reticența și neimplicarea erau mai prezente decât colaborarea reciproc avantajoasă. Comunismul ridicase colaborarea la rangul de unică atitudine pozitivă, concurența fiind considerată inumană și perversă. În realitate, permanent, concurența presupune și cooperare, iar cooperarea presupune concurență. Dacă nu ar exista cooperare în cadrul unei firme, acea firmă nu ar reuși în lupta de concurență. În altă ordine de idei, orice act de cooperare dintre salariații unei firme este, totodată, și o concurență tacită pentru păstrarea jobului, pentru avansare, pentru premii etc. Cele două atitudini fundamentale coexistă permanent, dar trădarea cooperării promise le permite unora ascensiuni fulgerătoare, urmate, nu de puține ori de prăbușiri zgomotoase. Este nevoie de mai multă cooperare în cadrul concurenței și renunțarea, pe cât posibil, la tentația trădării aproapelui, acel fruct otrăvit dar apetisant din care mușcă multă lume, ducând la tensiuni și la neîncredere: cancerul oricărei societăți.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 92 (XCII) Duminică,    2 aprilie 2017    Jocurile (non)cooperării (V)

 

”Prostia devine invizibila cand ia dimensiuni suficient de mari”     (Bertolt Brecht)

Cea de a doua aplicație (b) a Dilemei deținuților în varianta propusă de mine explică atât strategia Occidentului de prăbușire a comunismului și a URSS, cât și spiritul de revanșă/ răzbunare al fostului imperiu sovietic (Rusia imperialistă de azi) față de înfrângerea în fața Occidentului. Istoric: în WWII America a ajutat URSS să supraviețuiască atacurilor naziste germane și să întoarcă soarta războiului în favoarea Aliaților. Deoarece orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, URSS s-a declarat, imediat după 1945, dușmanul capitalismului în general și al imperialismului american în special care tocmai a ratat șansa de a desființa comunismul printr-o lovitură nucleară împotriva Moscovei. Ca răspuns, SUA au declanșat (în anii 50) mcchartismul/ vânătoarea de vrăjitoare – un război intern împotriva tuturor simpatizanților URSS creați de SUA în anii războiului antihitlerist. A început Războiul Rece, un război surd, cu mijloace nemilitare – un precursor al Războaielor Informaționale de astăzi. Pe parcursul acestui Război Rece atât SUA cât și URSS au conștientizat faptul că fiecare dintre ele este dependentă de cealaltă. Ambele erau două state care doreau să evadeze (ca în Dilema deținuților) din situația de dependență reciprocă. Să ne amintim de cei doi deținuți arestați și care au realizat că depind unul de celălalt, dar imediat cum a apărut oportunitatea aruncării partenerului peste bord, nu au ezitat să o ia în calcul, iar cel mai abil/ iute/ curajos/ cinic/ pervers/ ipocrit etc. nu a ezitat să o și aplice.

Aplicarea mai clară a ideii din acest model managerial politico-economico-etic (numit generic Dilema deținuților) a început prin lansarea de către W. W. Rostow a teoriei convergenței sistemelor social politice opuse, sugerându-se, subliminal, renunțarea la atitudinea de noncooperare (minus 20 puncte pentru ambii parteneri). Teoria lui Rostow propunea cooperarea de pe picior de egalitate a celor ”doi mari”, fiecare având de câștigat din asta (câte 10 puncte). Dar, la un moment dat unul dintre parteneri simte că ar putea câștiga 40 de puncte, trimițându-l pe ”partener” la 80 de puncte distanță, în urmă. Prilejul aplicării acestei strategii s-a numit Gorbaciov (1985). Curtat intens de Occident ca un lider providențial, demn de istoria mondială, Gorbaciov a acceptat renunțarea la atuurile militare pe care le avea (în ideea aducerii la același numitor comun a forțelor celor două superputeri). Liderii din țările lagărului comunist au acceptat schimbările propuse (mai puțin cei din România, China, Coreea de Nord și Cuba). În România, KGB ul sovietic a rezolvat rapid situația, China a acceptat reforme de tip capitalist în câțiva ani, Cuba s-a apropiat de SUA, iar Coreea de Nord se înarmează în continuare. În decembrie 1991, URSS dispare ca stat. Europa era pregătită să integreze colosul rus rămas, dar Casa Comună Europeană avea doar acoperiș, nu și temelii. În timp, dorința de revanșă a Rusiei asupra Occidentului a fost preluată și amplificată de același sistem kgb ist care a dus la ”revoluțiile” din Est. Un kgb ist rus ambițios (Putin) a fost adus (din Germania) să îndeplinească această misiune, aflată, acum, în plină desfășurare. Semnalul revanșei a fost dat în 2008 (Georgia), proces care a culminat cu anexarea Crimeiei (2014). Întreg sistemul internațional de tratate este puternic subminat. Păcălitul (Rusia) a devenit păcălitor, iar Occidentul este acum în poziția păcălitului care ar trebui să se pregătească de revanșă. Nu avansez ipoteze și pronosticuri pentru următoarele mișcări strategice, dar acestea vor urma, în continuare, modelul numit Dilema deținuților. ”Prietenia” Trump-Putin pregătește revanșa americană asupra revanșei ruse. Cum spuneam, modelul acesta este bazat pe un binom, dar realitățile actuale au mai mulți centri de putere care se vor alia în așa fel încât, probabil,  câștigătorul va lua totul.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 93 (XCIII) Luni, 3 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VI)

 

Dilema deținuților este un joc predat în lume în forme variate. O aplicație simplificată a Dilemei deținuților este jocul ”x și/ sau y”. Iată ”povestea”: Axioma de bază a jocului este că ”raritatea creează valoarea”. Deci scopul jocului este acela de a acumula mai multe puncte prin ”talentul” de a fi singur pe piață (monopol natural) sau într-o companie foarte restrânsă (oligopol). Jucătorii pot fi firme, state, echipe sportive etc. Acest joc este unul co-opetitiv/ co-oncurențial (cooperare în cadrul concurenței). Partenerii cooperează pentru a se impune pe o piață concurențială/ liberă, într-o ideologie sau într-o modă. Cazul ideal este ca fiecare dintre ei să se ferească de a face același lucru ca ceilalți (asta stimulează mult inovarea, unicitatea, valoarea maximă fiind obținută prin deținerea monopolului natural). Se formează patru echipe de câte minimum patru membri: a) un lider/ manager. Acesta preia informațiile de la analist și în caz de variante echivalente optează pentru una dintre ele, asumându-și responsabilitatea și consecințele; b) un purtător de cuvânt (negociator, comunicator). În cazul în care se stabilesc relații de cooperare cu două sau cu trei echipe, merge la negocieri și stabilește o strategie comună. Aici este vârful de tensiune al jocului, la fel ca în cazul celor doi deținuți care, aflați pe gardul închisorii, decid dacă și când trădează. Nerespectarea contractului/ înțelegerii/ convenției stabilit(e) la negocieri poate aduce pierderi ambelor echipe, dar și maximizarea câștigului pentru doar una dintre echipe, cealaltă înregistrând pierderi); c) un contabil care are obligația de a consemna CORECT câștigurile și pierderile, comunicând doar managerului și coordonatorului de joc (profesorului) situația reală a echipei; d) un analist cu calități intuitive și cognitive peste medie și care ”monitorizează piața” în sensul că încearcă să țină minte variantele jucate anterior și să intuiască opțiunile echipelor adverse. Este postul cel mai important din echipă. Conducătorul de joc stabilește numărul de runde ale jocului (concurența se întețește atunci când ne apropiem de finalul rundelor, jucătorii aflați în dificultate fiind puternic stimulați să trădeze pentru refacerea situației lor financiare. De asemenea, coordonatorul de joc stabilește/ anunță dacă jocul se face ”cu comunicare/ cooperare” între echipe, sau nu. De ex: ”Runda următoare este ”cu cooperare/ comunicare” între grupele 1 și 3”. Apoi: ”Runda următoare este fără comunicare între echipe”. Apoi: ”Runda următoare este cu comunicare/ cooperare între toate cele patru echipe” etc. Modul de desfășurare a jocului este următorul: fiecare echipă are de ales între x și y presupunând (la început totul este loterie) că ceilalți vor alege cealaltă literă.  Purtătorul de cuvânt transmite (discret) coordonatorului de joc mici bilețele pe care fiecare echipă a scris x sau y (alegerea este liberă și, la început, total aleatorie). Să presupunem că toți au scris pe bilețele litera x. În acest caz, contabilul fiecărei echipe va consemna pierderi de minus 40 de puncte. La runda următoare unii vor schimba litera, iar alții vor fi consecvenți. În mod normal coordonatorul de joc ar trebui să fie informat, la finalul fiecărei runde, despre starea financiară a fiecărei echipe. Se poate merge și pe încredere, dar, experiența  a demonstrat că… se cam fură prin înregistrări false în contabilitate. Dacă toată lumea ar alege y, atunci totalul va fi 4y, ceea ce înseamnă (din nou) pierderi de minus 40 de puncte pentru fiecare echipă. Celelalte variante sunt: 3x și 1y (cei cu x primesc minus 10, iar y ul primește plus 30 de puncte.  Similar, la 1x și 3 y  y ul este premiat cu 30, iar y ul penalizat cu minus 10. La varianta 2x și 2y se acordă, aleator, plus 20 la cei cu x și minus 20 la cei cu y. (Se poate juca și varianta premierii tuturor cu câte 20 de puncte). În final se stabilește clasamentul și se premiază echipa de pe locul 1. Dacă se acordă bonusuri (un punct la examen, o carte, o sumă de bani etc.) jocul devine pasionant și… trist pentru că trădările vor curge pe bandă rulantă….

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 94 (XCIV) Marți, 4 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VII)

Motto: ”Și nu e boală mai josnică-n lume decât trădarea” (din ”Prometeu încătușat”, de Eschil)

Dilema deținuților (Prisoners’ Dilemma) este un joc pe cât de (aparent) simplu, pe atât de complex, complicat și … contondent. Deși este doar un model ludic de comportamnent uman posibil și probabil, acesta nu încetează (după două milenii de la lansarea sa) să provoace supărări, tensiuni, drame sau chiar dușmănii iremediabile între aceia care îl joacă cu bună credință, sinceritate/ naivitate și demnitate. Jucând acest joc la universități din Iași, Chișinău, Târgu Mureș, Bacău etc., la numeroase specializări, profiluri, atât la licență cât și la master, am constatat diferențe semnificative care, totuși, nu se pot constitui în reguli și etichete asupra comportamentelor (inteligente sau proaste) ale celor care au participat la joc. Câteva concluzii, pot fi, totuși, trase cu privire la modul de gândire, simțire și acțiune al actanților.

  1. Mulți au ignorat faptul (fundamental, cred eu) că acest joc este unul care pornește de la realitatea neplăcută a vieții: existența reală a răufăcătorilor/ corupților/ infractorilor/ certaților cu legea/ ilegaliștilor/ deținuților/ pușcăriabililor/ pușcăriașilor ș.a.m.d. Dorința lor de a se bucura de libertate evadând, încălcând, DIN NOU, legea apare (din păcate) multora ca fiind una firească, umană, normală, logică, acceptabilă etc. Urme de normalitate apar, culmea, tocmai în momentul în care cei doi nu intenționează să coopereze, apreciindu-se reciproc ca fiind persoane nedemne de încredere. Cum să ai încredere într-un infractor/ corupt care ar fi tentat să încalce din nou legea?
  2. De asemenea, prea mulți actanți au găsit de cuviință să trădeze cu nonșalanță, justificând această nouă mârșăvie prin beneficiile materiale și umane imediate. Deci, accepți să te pui în papucii unor infractori, apoi accepți că fuga de judecată (evadarea) este firească, iar în final te răzbuni pe fostul partener de evadare pe care îl consideri ca fiind un tip lipsit de onestitate, în timp ce tu (alt infractor) clamezi încredere, corectitudine și bună purtare de la un semen certat cu legea…
  3. Dacă jocul ar fi avut ca actori/ actanți doi tineri care ajung în beciul poliției/ închisorii dintr-o întâmplare sau coincidență nefericită, în dorința de a evita o eroare judiciară de proporții, atunci evadarea lor avea o justificare (ei urmând să se ocupe, după evadare, cu adunarea probelor cu privire la propria lor nevinovăție), atunci DA evadarea lor avea o justificare, iar trădarea lui A putea fi explicată logic prin dorința de maximizare a șanselor lor de reușită: scapă unul, adună probele apoi îl salvează și pe B care a fost sacrificat tocmai în numele ideii de dreptate.
  4. Ipoteza de bază a acestui joc (ipoteză pe care nu o agreez) este aceea că omul este inerent rău, neiubitor de semeni, că el este tentat mereu să nu respecte legea și că – odată legea nerespectată – succesiunea infracțiunilor apărea ca firească: într-o lume plină de nedreptăți, doar comițând nedreptăți și mai mari vei reuși să supraviețuiești. Este logica lui Homo homini lupus pe care sperăm să nu o mai regăsim în omenirea care (cică) s-a detașat de mult de animalitate și primitivism.
  5. Din păcate, marea majoritate a celor care joacă acest joc cad în plasa tentantă a trădării, considerând că maximizarea beneficiilor este legea fundamentală a existenței umane (fiind, de fapt, doar un alt nume pentru lăcomie, avariție, iubire de arginți etc.). Ca și în cazul aplicației ”x și/ sau y” mereu există posibilitatea obținerii unor beneficii prin cooperare, prin onestitate și prin respectarea legii. Altfel, într-adevăr, jocul (viața însăși) este plin(ă) de tristețe și de regrete în loc să fie (doar) BUCURIE.

 

Liviu Druguș

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 95 (XCV) Miercuri, 5 aprilie 2017  Jocurile (non)cooperării (VIII)

 

Motto1:  ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” (Iulius Cezar, apud Plutarh)

Motto 2: ”În încredere zace trădarea” (anonim)

 

  1. Interesante au fost comportamentele studenților de la diferite specializări. La o secție de psihologie-sociologie (majoritatea studente) lucrurile au fost luate extrem de în serios, două foste prietene certându-se și acuzându-se de ipocrizie și necinste pentru că au trădat convenția stabilită la negocieri (au preferat să câștige echipa din care făceau parte). La polul opus au fost studenți de la matematică și politehnică, unde lucrurile au fost tratate cu detașare, cu sânge rece și cu veselie. Fără a generaliza, multe inițiative de reformare a educației de la noi au fost lansate și urmărite de profesori de matematică. Spiritul antreprenorial era la el acasă, aceștia înființând firme sau ong uri care au oferit servicii de consultanță contra-cost sau au câștigat proiecte finanțate din bani europeni. Personal am luat aceste inițiative ca forme de trădare a intereselor sistemului de educație de la noi (motivația mea: banii au fost cheltuiți, dar nimic nu s-a întâmplat/ schimbat în bine în școala românească).
  2. Sub raport geografic, cei din zona Moldovei au fost mai predispuși spre idealism și luare a jocului în serios. Un caz aparte am cunoscut la un master dedicat managerilor de spitale (master organizat de Universitatea Al. I. Cuza din Iași) unde un cursant mi s-a adresat tranșant: ”sunt interesante aceste jocuri, dar eu v-aș ruga să ne învățați niște șmecherii cu care să facem bani mulți”. I-am recomandat să studieze cu atenție Dilema deținuților. Nu cred că mi-a urmat sfatul. Peste ani am citit în presa locală despre dosarul penal deschis pe numele fostului masterand, pentru corupție L .
  3. La o primă analiză, acest joc pare a fi unul care îndeamnă la trădare, la nerespectarea legii, la minciună și compromisuri josnice/ neoneste. Eu unul îl văd ca având o menire preponderent preventivă, sugerând actanților că este preferabil un câștig modest, dar sigur și legal, decât unul mare și bazat pe trădare/ minciună/ încălcarea legilor. Faptul că, cel puțin la noi, fiecare rând de alegeri este urmat de noi serii/ promoții/ cohorte de dosare penale, de demiteri și excluderi pe motiv de corupție îmi întărește convingere că fie acest joc (de fapt, o aplicare a Metodologiei Scop Mijloc) nu este cunoscut/ studiat/ înțeles, fie că el a fost luat exact pe dos – ca model de înălțare în ierarhii pe umerii naivilor/ păcăliților/ cinstiților/ credulilor a căror sinceritate și onestitate a fost luată drept prostie, iar tupeul de a trăda a fost considerat o veritabilă probă de înțelepciune.
  4. Deși abordarea mea și a lui Dorin Bodea diferă sub unele aspecte, concluzia domniei sale (la articolul recomandat la începutul acestui miniserial despre Jocurile non/ cooperării) este și a mea: ”Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți (…)?

În încheiere, propun spre reflecție câteva aforisme despre trădare, presupusul și iluzoriul izvor al mai binelui într-o relație:  ”Cine trădează va fi trădat” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); ”Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut” (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei); ”Când eşti cu adevărat dedicat partenerului tău, îţi este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ţi trăda partenerul este acelaşi lucru cu a te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu, nu poţi să faci aşa ceva” (Paul Ferrini, Liniștea luminii)

Liviu Druguș

 

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 96 (XCVI) Joi, 6 aprilie 2017.Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (I).

După cum s-a mai subliniat în acest serial prostia nu este neapărat opusul inteligenței și nici inteligența nu este inversul prostiei. Dimpotrivă, cele două ”calități” coexistă și se manifestă discret sau continuu, după caz, persoană, context și zestre genetică. Unora dintre noi încă li se mai pare inexplicabil cum oameni taxați/ considerați/ presupuși sau testați ca fiind inteligenți fac prostii de o enormitate greu de anticipat/ imaginat. La acest sensibil domeniu al continuumului prostie-inteligență se aplică foarte bine logica terțului inclus (tertium datur) a lui Ștefan Lupașcu/ Stephane Loupasco. Este logica postmodernă a lui ”și – și”, deosebită de logica modernă de tip ”sau – sau”. Așadar la întrebarea: cum este XY: prost sau inteligent?, răspunsul este: și-și! Pentru a oferi o minimă explicație acestui adevăr destul de greu de acceptat amintesc cititorilor că nimeni nu poate fi deștept/ inteligent 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De asemenea, nimeni nu poate fi prost non-stop! Dar există în fiecare secundă a existenței noastre conștiente o anumită proporție între adecvarea acțiunilor noastre (mijloace) la intențiile nostre reale (scopuri). O persoană care să aibă capacitatea de a adecva perfect, în mod continuu și pe TOATE planurile, mijloacele la scopuri și scopurile la mijloace pur și simplu nu s-a născut încă. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre o raționalitate instrumentală  perfectă/ absolută/ infinită. Prin aceasta cred că am demonstrat că în momentele în care raționalitatea noastră instrumentală scârțâie/ șchiopătă/ suferă deja avem un coeficient de prostie pozitiv supraunitar. Cu riscul să mă repet (sau să repet spusele altor autori pe care nu i-am citit încă) starea de prostie este o stare naturală, firească, omenească. A pretinde că nu avem momente de prosteală acută (uneori, chiar cronică) înseamnă să te consideri supraom/ zeu/ înger/ titan/ genial non-stop, pretenție care – culmea! – demonstrează și mai puternic faptul că prostia este, mereu, la ea acasă.

Grecii numeau ”barbari” pe toți cei care nu împărtășeau adevărurile civilizației grecești, iar religiile (îndeosebi în varianta lor fundamentalistă) numesc pe toți aceea care au o altă religie/ credință – ”necredincioși”. Din această confruntare între credințele/ religiile lumii se poate deduce cu ușurință că ele sunt simple constructe umane, neavând de a face cu (dumne)zei, sfinți, îngeri, extratereștri sau alți potențiali  creatori de lumi pământene. În copilărie, ne amuzam de triburile africane care aveau cântece, dansuri și incantații pentru aducerea ploii, pentru victoria asupra tribului vecin sau pentru pacea eternă. Cu siguranță, acele triburi priveau/ privesc și ele cu condescendență/ îngăduință/ milă la ritualurile similare din religiile europene sau asiatice care fac ceremoniii similare. Am invocat aici sensibilul și prea delicatul subiect al credințelor religioase pentru că în ochii ateilor, agnosticilor și liber cugetătorilor toate aceste credințe sunt simple tehnici de marketing și comunicare în ideea găsirii unor forme de organizare socială și societală suportabile și acceptabile. Marxișii au propus o nouă religie (comunismul) considerând vechile religii drept iraționale, iar pe adepții acestora drept lipsiți de uzul rațiunii. Într-adevăr rațiunea și credința sunt paralele și nu opuse/ antagoniste/ contradictorii. Dacă s-ar face o medie a IQ urilor raționaliștilor și cea a religioșilor rezultatele ar putea fi (foarte probabil) apropiate sau ar putea înclina când în favoarea unei tabere, când în favoarea celeilalte, de la un an la altul. Așadar, nici raționalitatea nu este identică cu inteligența, după cum cu greu ar putea cineva să găsească o corelație (pozitivă sau negativă) între gradul de inteligență (IQ) și gradul de religiozitate al unor persoane. Grav mi se pare faptul ca cineva să-l (des)considere pe altcineva pentru simplul motiv că acel altcineva are o altă credință/ religie. O asemenea (des)considerare chiar ar merita încadrată în marele ocean al prostiilor omenești. Voltaire, conștient de nocivitatea etichetărilor pe bază de credințe/ convingeri scria că ”A ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 97 (XCVII) Vineri, 7 aprilie 2017. Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (II).

 

Dacă cineva ar întreba: cum poate știința să oprească războaiele, obiceiurile proaste și proasta creștere a unor parlamentari (români, dacă țineți neapărat) răspunsul nu este decât acesta: nu poate! Și asta nu pentru că știința nu este suficient de științifică, ci pentru simplul motiv că studiul comportamentului uman (studiu efectuat de varii discipline cum ar fi: etica, managementul, psihologia, sociologia, relații publice și comunicare etc.) nu ține de știință, de metodologia științifică, respectiv de cunoașterea științifică (riguroasă, repetabilă, predictivă), ci de un set de aproximări care se doresc a fi științifice. S-a pretins că studierea omului ar echivala cu cunoașterea omului. Fals! Nu orice studiu are ca rezultat un plus de cunoaștere. Este și cazul studiilor despre om (despre inteligența sa și despre prostia sa) care nu vor putea converge spre adevăruri etern stabilite și general aplicabile. De ce? Tocmai pentru că cei care studiază omul sunt oameni (adică subiectul studios și obiectul de studiu coincid). Oamenii (de știință) îi studiază pe oameni (în general), dar se uită că savanții sunt aproape la fel de diferiți ca și restul oamenilor pe care îi studiază. De aici și reticența (mea) față de măsurătorile nivelurilor de inteligență ale oamenilor. Departe de a fi probe de științificitate, multe studii psihometrice au degenerat în manipulări politice și propagandistice de joasă speță. Am amintit într-un episod despre un studiu relativ recent care plasa nivelul de inteligență al românilor undeva la coada Europei. Ochiometric s-ar putea afirma că devreme ce ne-au plecat aproape patru milioane de creiere, majoritatea școlite și cu inteligență peste medie, este cât se poate de logic ca media celor rămași acasă să aibă un nivel de inteligență ceva mai scăzut în comparație cu situația când și diaspora ar fi inclusă în rândul românilor din România. Circula un banc: cum își pot crește bulgarii și polonii nivelul de inteligență? Răspuns: trimițând toate blondele în vacanță în străinătate. Așadar, despre relativitatea Coeficientului de inteligență este vorba în acest episod. Mai exact, una este să vorbești despre evaluări ale inteligenței, despre factori care pot duce la creșterea inteligenței, despre creșterea vitezelor de reacție la anumiți stimuli etc., dar cu totul altceva este să invoci ”știința” în calcularea Coeficientului de inteligență (IQ) și cu totul altceva este să faci clasamente ale națiunilor/ regiunilor ca la fotbal. În condițiile în care melanjul populațional a atins niveluri greu de presupus cu un secol în urmă, nu putem vorbi despre comparații rezonabile între etnii, între zone geografice sau între rase umane. Și totuși, setea de clasamente, trenduri și prognoze nu lasă cercetătorii să doarmă liniștiți. Iată concluzia, din 2014, a unor cercetători publicată de Daily Mail: ”Oamenii devin tot mai proşti. Coeficientul de inteligenţă a scăzut cu 14 puncte în ultimul secol”, cercetătorii prezentând câteva rezultate ale studiilor dedicate evaluării inteligenței la oameni în ultimul secol. Iată și explicațiile cercetătorilor: ”Pe măsură ce tehnologia avansează şi gadgeturile devin tot mai inteligente, oamenii par să devină din ce în ce mai proşti…. este vorba de un declin intelectual genetic, tot mai multe persoane îşi ating limita maximă de inteligenţă, dar în acelaşi timp această limită scade tot mai mult.  Oamenii educaţi aleg să aibă tot mai puţini copii, astfel că noile generaţii sunt formate mai mult din oameni cu un intelect mai limitat. Totodată, reacţiile oamenilor sunt mai lente (viteza de reacţie arată şi rapiditatea procesării informaţiei, adică inteligenţă)”. Cu titlu de opinie generală, cred că aceste concluzii reflectă ceea ce bănuim cu toții: lumea se tâmpește văzând cu ochii ”în fiecare zi și în proporții de masă”. Și atunci nu ar fi firesc ca savanții să încerce să facă estimări și asupra Coeficientului de prostie?

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 98 (XCVIII) Sâmbătă, 8 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)profesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (I)

 

Profesorul Constantin Romanescu (1926 – 2016) a predat la U.M.F. ”Gr.T.Popa” din Iași și a scris un articol intitulat ”Cum se compromite psihiatria?”, publicat în ”Ziarul de Iași” din 14 mai 2007. Am fost, la sfârșitul anilor 70, colegi într-o catedră mamut condusă de profesorul Petre Brânzei (1916 – 1985). Conceptul de bio-psiho-social, ca abordare integrată a bolnavilor, m-a inspirat în abordarea holistică a cercetărilor mele ulterioare. Domeniul de activitate al colegilor de la psihiatrie mă fascina mult, considerându-i ca având puteri deosebite devreme ce umblau prin mințile oamenilor. Eram atât de naiv în a crede că toți erau (și) de bună credință încât în ianuarie 1990 i-am destăinuit unuia dintre asistenți un gând al meu pe care nu îndrăzneam să-l spun oricui: să vină cu o propunere din partea medicilor psihiatri ca toate persoanele care doresc să ocupe funcții și demnități publice să aibă un atestat de ”normalitate” de la specialiștii psihiatri. Dacă această propunere ar fi fost acceptată și chiar adoptată cu siguranță am fi simțit cu toții acest lucru. Acum simțim lipsa luării în considerare a acelei propuneri. Profesorul Romanescu era de o modestie rară și l-am perceput ca nedoritor de comunicare. Gândurile sale despre cei care gândeau că au dreptul să manipuleze gândurile oamenilor, publicate înre-un ziar local, merită să figureze alături de cele ale altor minți gânditoare asupra negândirii unor semeni.  Voi reproduce în câteva episoade acest articol.

 

Tare îmi place prostia… 

Nu știu cum se explică această slăbiciune; poate printr-o analogie spirituală, cine știe… Dar am avut totdeauna o înclinare specială pentru starea de prostie a omului. În copilărie mă simțeam bine printre repetenți. Mai târziu m-am amuzat de câteva ori de niște frumuseți adorabile care erau nițeluș cam tâmpite. O femeie proastă nu te plictisește, pentru că își pune tot timpul probleme; poate din cauza asta cădeam în plasa lor. De altfel, am observat că bărbații se sinucid, aproape întotdeauna, din cauza unor femei proaste; aceste dulci creaturi nu găsesc, în momente critice, nici o soluție echitabilă; mintea lor operează cu idei simpliste, dar solide, cu geometrie fixă. Până nu te omori, nu te lasă. Sînt toxice, ca niște droguri care duc iremediabil la soluția fatală.

M-a interesat, de asemenea, și prostia banală. Prostul ”simplu”, banal este și el un tezaur de surprize. Nici cu acesta nu te plictisești; spre deosebire de omul obișnuit, adică ”normal”, acțiunile și ideile prostului banal sînt imprevizibile. Nici unui deștept nu-i trece prin minte ce gândește un prost.

Cum să nu-mi fi plăcut prostia? Starea de prostie este cea mai agreabilă parte din activitatea unui psihiatru. Amuzantă și plină de mistere.

”O să ai o mulțime de necazuri cu interesul tău științific pentru oligofreni” repeta un mare maestru al meu, doctorul Brânzei. Pe atunci eram tânăr; soarta tînărului este să-și asculte maeștrii după ce aceștia au dispărut. Eu am respectat tradiția. Acum descopăr însă că avea dreptate Brânzei: adevărul simplu că prostia este o boală care se manifestă prin ”suferința altuia”. Asculți bunăoară, conferința unui prost; el nu simte nimic, este bine mersi, dar tu te poți contamina de la prostia lui; îți strici viața. ”

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 100 (C) Luni, 10 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)prefesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (III)

 

Aceasta este ultima parte a articolului semnat de profesorul/ psihiatrul C. Romanescu:

 

”În ultimii ani, o mulțime de amatori de psihiatrie, fie diplomați în medicină (chiar în psihiatrie), fie doar ”paramedici” (interesantă denumire; și mai interesantă conversiunea acestei denumiri), mișună de la un cabinet la altul, de la o policlinică la alta, scotocind, cu înșelător interes, doctrine demult decedate  în istoria medicinei, exercitînd, în fond, o practică medicală medievală, dar fără a avea scuza mentalității medicale medievale, care era în consens cu știința timpului și se caracteriza prin mai multă credință decît a confraților ”medici medievaliști” contemporani.

            Pînă la un punct, situația trebuia tratată cu un ”umor bine temperat”. Sînt situații de tot hazul, cînd unui ins prezentînd o inhibiție sexuală nevrotică, o babă îi scoate păsărica zvîcnind de viață, lăudîndu-se că a găsit-o pitită în cracul pantalonului. Poți rîde amuzat de o mie de alte metode numai bune de mintea proștilor, care, se știe, sînt foarte mulți.

            Nu poți continua totuși toleranța de dragul hazului. Lucrurile se modernizează, pretind recunoașteri oficiale, escrocii se organizează în societăți, asociații, ligi, uniuni, urgențe etc., toate dispunînd de generoase spații, de obicei luxoase, de multe ori cu sprijin doctrinar ocult și, în toate cazurile cu fonduri consistente.

            Și în Iași există astfel de ”locații” cu conținut fictiv. Există chiar o secție de ”urgență genetică” – bizar exemplu de grăbită acceptare a progresului științific. Ceea ce lipsește, ca factor comun, este cineva, un cadru calificat.

            În paralel cu pletora de ficțiuni, o realitate stupefiantă: aglomerația de oameni bolnavi, așteptînd cuminți (ca la Auschwitz – Doamne ferește!) să ajungă, atunci cînd le vine rîndul, la un medic, la asistentă, – și aceasta, realmente, excedate de muncă și birocrație (nu înțeleg de ce atît de stufoasă).

            Parcă lipsește ceva în Iași, îmi tot spuneam. Un sentiment vag. Ajungi într-o clipită în fața unor consilieri de tot felul: de împăcare cu propria persoană sau invers, de o necesară doză de agresivitate față de tine însuți, de cabinete psihologice care tratează efectiv boli implicînd știință medicală, de cabinet de celebre nume (vedete) în consiliere sexologică. Suntem o țară de consilieri. Totuși, ne lipsește ceva, îmi spuneam.

            Dar greșeam. Prostia generală (este o realitate, să nu o eludăm) vrea încă ceva, vrea discuții naționale, la televizor. Nu se poate trăi fără o astfel de consiliere. Nu ne putem imagina o țară în care să nu existe la două-trei posturi centrale un psihiatru combinat cu un hibrid (cînd cu școală psihologică, ori, mai bine, cu un certificat de prost, care prinde bine).

            Eram sincer îngrijorat; dar acum m-am liniștit, mă simt în stare de siguranță. Am citit că a sosit iluminatul, înțeleptul, abilul doctor (care nu știu ce este: se zice că ar fi un fel de psihiatru, dar nimeni nu-l știe), care va conferenția contra sumei de intrare de 30 de lei la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și, în plus, contra nu se știe cît, va consilia, va împărtăși, tot acolo, din incredibila lui experiență, sfaturi inteligente: ”este mai bine să dormi noaptea decît să ai insomnie, este mai bine să-ți supraveghezi nevasta decît s-o lași expusă unor pofte extrafamiliale, este mai bine să telefonezi la numărul… decît să rămîi în starea asta”.

Se știe că prostia costă. Să plătească acestui ins cît vrea el și cît le permitea prostia clienților lui. Dar trebuie să înțelegem, să fim convinși că nici un bolnav nu compromite psihiatria. O compromit psihiatrii de tipul acestui peregrin, conferențiar, vagabond de iluzii, de o mediocritate periculoasă. Acești indivizi produc epidemiile de prostie în masă.”

Liviu Druguș

Pe mâine!

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 40 – 60)


Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

Episodul 41 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea II-a. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Dl profesor Mircea Miclea (MM) arată că Era informației este un adevărat rai pentru manipulatori. Cu cât mai multă informație – cu atât mai multă manipulare. Și totuși, este acest proces cu adevărat ireversibil și incontrolabil? Rețelele de socializare (eu prefer să le numesc rețele de comunicare) contribuie și ele la domnia dulce a manipulatorilor de varii calibre, spune intervievatul. Din nou, nu creatorii rețelelor, ci utilizatorii acestora apar ca fiind ”vinovați” (în viziunea dlui M.M.). Lor li se adresează profesorul, sfătuindu-i cum să se protejeze de manipulatori. Evident, între timp manipulatorii prin/ de rețele au creat deja alte sisteme de comunicare, mai atractive și mai pline de capcane. Cursa este inegală, iar utilizatorul de informații este pierdantul/ prostitul/ manipulatul  garantat.

 

Interesantă este descrierea modului în care se fac/ construiesc listele de prieteni pe FB. Doar cei care au aceleași credințe și gusturi/ interese ideologice încap într-un/ o asemenea grup/ listă. Cum ai o părere opusă, block!/ out! Rămân doar cei care se gratulează reciproc: ”vai, ce idee pertinentă!”, ”absolut de acord!” etc. Astfel, se creează iluzia adevărului unic/ absolut pe care îl dețin doar membrii grupului. Evident, ceilalți sunt imbecili, mononeuronali, duși cu pluta, bolnavi cu capul etc. etc. (Conform butadei: ”- Doctore, nu prea sunt sigur de mine.
– Stai liniștit, siguranța absolută o au doar imbecilii. – Sunteți sigur, domnule doctor? – Absolut!). Ideal ar fi ca ”prietenii”/ ”friends” să fie de cele mai variate opțiuni și convingeri, dar asta se poate întâmpla doar în societățile foarte educate/ civilizate. Nu știu cum o fi în altă parte, dar, din experiența mea, apariția unei opinii diferite pe lista unui prieten/ friend (sau, doamne feri, contrare) este tratată cu sincere înjurături și anatemizări. Proprietarii de listă, își curăță periodic lista de persoane care gândesc altfel. De fapt, așa numitele grupuri de discuții sunt, în cea mai mare parte, forme de autogratulare, cu șanse mici de evoluție/ vindecare/ schimbare.

 

Cum spune M.M., în aceste think groups, prudența logică scade și raționamentele sunt tot mai slăbuțe…Orice idee lansată este relativ ușor acceptată  de ceilalți. Sofismele sunt, din nou, la putere. Un nou Aristotel este aștepatat, spune dl M.M., dar acesta nu poate fi decât o inteligență artificială (IA), dată fiind creșterea accelerată a cantității de informații vehiculate. O metodă ar fi, spune M.M., triangularea informației (făcută automat de către un soft), dar asta ține tot de tactica defensivă, de protecție la manipulare în timp ce manipulatorii – adevărata cauză a manipulărilor – rămân bine mersi și își perfecționează, în continuare, opera.

Opinia mea este că trebuie imaginate, în primul rând, metode de descurajare a manipulatorilor (legislative, financiare, publicistice etc.). A făcut-o, cu aproape doi ani în urmă, Umberto Eco (http://www.b1.ro/stiri/externe/umberto-eco-retelele-de-socializare-invazia-imbecililor-drama-internetului-este-ca-l-a-promovat-pe-idiotul-satului-ca-purtator-de-adevar-118531.html). Eco cade chiar în în extrema opusă: îl lasă în pace, pentru moment, pe manipulat și se ocupă doar de manipulator (pe idiotul care manipulează). Desigur, ideal este să-i avem în vedere, simultan și continuu, pe ambii ”împricinați”. Cred că ambele propuneri au și inerenta doză de risc, respectiv transformarea filtrelor de post-adevăruri (= minciuni/ fake news) în Ministerul Adevărului, condus de un manipulator și mai feroce. Interesantă concluzie: dacă manipularea este lăsată să crească netulburat, democrația se află în mare pericol. Dacă punem filtre site-urilor manipulatorii și impunem reguli rigide de comportament pe rețelele de comunicare, democrația este în foarte mare pericol! Din această dilemă, foarte greu vom ieși.

 

(va urma)                         Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 10 februarie 2017

Episodul 42 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea III-a. Interviul este atașat la episodul 39)

 

Mecanismul manipulării, susține dl M.M., este unul cognitiv bazat pe puterea emoțiilor care pot influența ușor raționalul. Televiziunile cele mai manipulatoare se recunosc ușor prin stridența cu care exagerează aproape orice frază. Totul este extraordinar, excepțional, nemaipomenit, dramatic, tragic, zguduitor, cutremurător, bombă, exploziv,exclusiv, incredibil, fantastic, unic, pentru prima dată în istorie etc. etc. Rostul acestor cuvinte (până la tocirea sensurilor lor reale și a capacității lor de a mai atrage atenția) este de a stârni emoții, de a lăsa rațiunea în off, în plan secund. Acesta este motivul pentru care mulți specialiști au afirmat că, în general, televiziunea tâmpește, iar televiziunile comerciale cu proprietari dubioși (la noi cele mai agresive televiziuni sunt RTV și A3, ambele cu proprietari penali) – tâmpesc în mod absolut. În limbajul machiavelic al Metodologiei Scop Mijloc scopul scuză mijloacele, indiferent câte victime colaterale ar apărea. Mijloacele principale: manipularea prin emoții și adjective extreme, sunet ridicat (acutele sunt la ele acasă), neinvitarea altor opiniomani etc. Minciuna repetată creează un puternic sentiment al adevărului. Pe fondul nominalizării acestor josnice mijloace, M.M. invită privitorii să procedeze la ”discriminarea informației”. Eu i-aș spune acestui proces: ”discernământ”. Dar cum să mai ai discernământ după ce ai deja convingeri ABSOLUTE? Nici faptul că emoțiile stârnite de magia cuvintelor dure produc dureri fizice (”emoție somatizată”) sau crize de isterie nu mai put întoarce ”bolnavul” de pe panta autodistrugerii. Poate capătă alt sens, acum, anunțul făcut de diverse persoane: ”am renunțat la TV!”. Este o formă de ieșire din sevraj, identică cu bucuria celor care doresc și reușesc să se lase de fumat, alcool, droguri.

 

Finis coronat opus! Psihologul terapeut Mircea Miclea, fost ministru al educației și profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, atacă, în încheiere, cauza cauzelor tuturor relelor, invocate sau nu de domnia sa în acest (lung) interviu: educația, mai exact proasta educație care generează, uneori, mai multe belele decât beneficii (individuale/ sociale). Presupun că dl Mircea Miclea ar putea scrie un tratat de ”Psihopatologia vieții universitare”, în bună tradiție freudiană. Defectele psihice ale majorității profesorilor actuali (și cred că nu doar de la noi, dar ar trebui să încheiem odată această eră a educației în cheie negativă): narcisiști, egoiști, monopoliști, sofisticați în discurs, sofiști de-a dreptul, critici (nu și autocritici), manglitori de faime nemeritate, adepți ai relațiilor de putere. Aș mai adăuga: cinici, conservatori, profitori, naivi, plagiatori, sadici J.  Serios vorbind, profesorul M.M. face ceea ce am făcut și eu în ultimele decenii: critică sistemul de educație și trage în el din toate direcțiile posibile. (e adevărat, mai mulți o fac…, dar fără rezultate vizibile).

 

Profesorul Miclea este, ca și mine, adeptul meritocrației, al recompenselor pentru cei buni și a penalizărilor pentru cei slabi. Într-adevăr, cum poți, tu stat serios L să plătești cu același salariu un ”profesor” care citește poticnit niște foi îngălbenite și unul care entuziasmează auditoriul prin discurs și atitudine?! Culmea este că se cunosc cursurile-balast (care nu ajută cu absolut nimic în formarea viitorului specialist!) dar nimeni nu îndrăznește să reducă medicina cu un an (perfect posibil) pentru că…. știți voi! Orice modificare radicală a curriculumului academic ar însemna o revoluție, cel puțin ca în 1968. Până a se intra în Era informației, profesorii aveau monopulul cunoașterii. Acum au doar monopolul diplomelor/ examenelor finale. Aici, revin cu o propunere (revoluționară, cum altfel?), pe care o tot ofer de cca un deceniu: eliminarea examenelor de an, a celor finale și a diplomelor. ”Și atunci, ce mai rămâne?”, se supără majoritatea profesorilor. Rămâne exact ce trebuie să rămână: cererea studentului de a se pregăti și oferta profesorului de a-l ajuta în acest sens. De preferat, contra cost (eventuale subvenții pot fi acordate de viitorii angajatori). Singurii examinatori serioși vor fi nu profesorii, ci angajatorii: vor vrea pregătire scăzută, asta vor alege; vor vrea pregătire de elită – asta vor alege! Sigur, râmâne nerezolvată problema șpăgilor și a cadourilor, mai exact concretizarea relației de putere despre care, prea delicat, vorbea profesorul Miclea. Deocamdată, din păcate, ”Universitatea românească este o economie a gratificărilor reciproce. Economia darului”, își încheie, trist, interviul fostul ministru al educației.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 11 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 43 din 12 februarie 2017 (în care se oferă ceva ”material” pentru reflecții psihoculturale despre ”cum e românii și ce vrea dânșii?”).

 

Un răspuns la prima parte a întrebării îl dă, săptămânal, Radu Pavel Gheo: ”Românii e deștepți”. La a doua parte a întrebării, mi se pare că ”românii nu prea știe ce vrea”. Și ar fi bine să (se) cam știe, acum, când facem un prim centenar de la cea mai mare realizare a noastră. Răspunsurile și comentariile sunt binevenite!

 

  1. Rădulescu-Motru (București, 1937): „Absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…“. „La război ne luptăm voinicește, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenți, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. Nu avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil, când este să ne rostim în grup, și ca grup. Ne aprindem ușor ca un foc de paie, dar ne și trece ușor aprinderea, cum trece și focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și o dată ele aprinse au prea puțin substrat propriu ca să nu se și stingă ușor. (…) Dacă sufletul nostru ar fi mai puțin gregar, noi am fi mai consecvenți în idealurile noastre naționaliste și, mai ales, în dușmăniile noastre.“ (Psihologia poporului român, 1937) (https://vechisirare.files.wordpress.com/2015/10/psihologia-poporului-roman.pdf)

 

Daniel David (Cluj, 2015): ”Cred că profilul psihocultural al românilor este dominat de neîncrederea în oameni, care ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții în beneficiul comun (cooperarea noastră  este mai ales una de supraviețuire, nu de succes). Lipsa de cooperare nu ne permite să ne folosim potențialul intelectual și creativ, ceea ce generează performanțe sub nivelul său. Acest lucru duce la exagerarea pozitivului – orice realizare este amplificată ca un semn că, deși nu se vede, potențialul este acolo -, pe un fond de emoționalitate crescută, cât și la exagerarea negativului – din frustarea faptului că nu reușim să ne deblocăm potențialul, pe un fond de competitivitate nedublată de disciplină/ autodisciplină, cinism și scepticisn crescute. Probabil că acest profil psihocultural s-a născut pe fondul unei nesiguranțe/ insecurități cronice de-a lungul istoriei” (Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015, p. 319)

 

Dumitru Borțun, (București, 2 februarie 2017): ”Este vorba despre o cultură învățată cu șmecherie, cu descurcăreală, cu mici furtișaguri, cu hoție mai mare sau mai mică. Sunt cei care votează un primar hoț și care spun „lasă-l să fure, dar măcar să lase ceva după el”. Dacă îi întrebi ce ar face în locul lor îți vor răspunde că ar fura și ei, dar mai puțin. Este un etos. Aici avem un conflict între două etosuri. Pe de o parte este un etos tradiționalist, care vine dinainte de comunism. Este o Românie veche, aproape feudală. Pe de altă parte, este un etos emergent care ține de o Românie modernă și postmodernă. Este o Românie civilizată. Acești oameni nu se înțeleg unul pe altul. Cel din România veche va spune că cei care ies în stradă sunt niște moftangii, că sunt manipulați, că primesc bani de la Soros, iar Uniunea Europeană are ceva cu România. Nu le poți scoate din cap acest lucru.” (Cf. http://www.rfi.ro/social-92837-expert-comunicare-politica-psd

 

Dorel Dumitru Chirițescu (Târgu Jiu, 2 februarie 2017): ”Se spune că…Țara este împărțită în două, în România și Românica. ”Deștepții” care fac asta au impresia mereu că ei fac parte din categoria românilor, adică a celor care sunt mai deosebiți și mai buni. Cealaltă categorie, a românicilor (adică locuitori ai Românicăi) este alcătuită din proști care nu știu să voteze, fiind mult involuați din toate punctele de vedere.  …. Interpretarea fenomenului social românesc nu este un exercițiu ușor, de aceea cei mai mulți se declară obosiți chiar înainte de a fi spus ceva valabil. Caracterele mici obosesc ușor și dau în patima negativismului. Îi recunoști ușor după ton. Ei se ceartă cu țara lor crezând că ei sînt deștepți, iar țara lor este proastă.    … Este o prostie a falsului intelectual român să creadă că  toți cei din jurul său sunt niște proști, numai el este deștept.   ….Dacă intervine un proces al autocunoașterii, cel puțin la nivelul elitelor, atunci poate că nu vom mai fi atât de precipitați și vom ști exact ce avem de făcut. Autocunoașterea este obligatorie, primul pas înspre rezolvarea  marilor noastre probleme. Autocunoașterea este obligatorie” (în: Dilema Veche, nr 676/ 2-8 februarie 2017, p. 23)

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 44 din 13 februarie 2017 (în care se constată că rezultatele cercetărilor serioase și sincere despre cultura românilor interesează prea puțin. În schimb, ironiile dure la adresa prostiei în general au mare audiență)

Episodul anterior a fost un turnesol, o grilă de testare a apetenței – celor care frecventează această pagină – pentru texte mai dense și care presupun chiar citiri repetate și comparate. Rezultatul a fost previzibil: în era informației ultrarapide și ultraconcentrate, un text de o pagină este enorm de lung, mai ales că se referea la noi înșine. Acest dezinteres nu poate rămâne neanalizat. Dacă textul ar fi fost scris de mine nu era nicio problemă: era un dezinteres firesc față de un autor oarecare. Dar să rămâi indiferent la cele (grave!) spuse de nume cu destulă greutate în cultura română înseamnă, în opinia mea, un dezinteres față de noi înșine. De unde și fatalismul mioritic.

”Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puțin este lipsit de existență în viitor acel ce nu se angajează în profeție, ca într-o actualitate.” În traducerea mea: cum poți pretinde că te interesează ziua de mâine, dacă cele – importante! – spuse ieri sau alaltăieri nu te interesează? Cioran, autorul rândurilor de mai sus (”Schimbarea la față a României”, Humanitas, 1990, p. 7), a subliniat că ”perspectivismul istoric definește dimensiunile conștiinței” (ibidem). Adică, ce pretenții de autorealizare conștientă pot avea românii ca popor-națiune dacă nu se situează mereu, în prezent, pe axa trecut-viitor? Rupți de trecut și de viitor, clamând un etnicism dubios și primitiv, unul strict emoțional și epidermic, șansa noastră de a nu rămâne o cultură minoră tinde, asimptotic, spre zero.

Începând cu episodul anterior am modificat puțin titlul acestui serial pentru că am intuit un reproș destul de serios al unora dintre cititori: pretinzând că ”dau în vileag” doar prostiile românilor, aș face, chipurile, operă de desconsiderare a inteligenței românești, care chiar dacă nu sperie mapamondul, totuși, există! Mai mult, unii s-au supărat (ușor) pe motiv că nu scot în evidență talentele noastre, ba chiar evidențiez tâmpeniile noastre. Dar când am schimbat registrul, (supărații) au dispărut din dialog. De unde și apelul meu la Cioran, care, conchide, în finalul apelului său disperat de a ne trezi, scriind: ”În viitor să ne fie rușine că am aparținut unei astfel de comunități și trecutul să ne fie singura noastră calomnie” (p. 107).

Un individ (ca mine, ca tine), poate greși, și chiar se întâmplă. Dar spiritul critic al celorlalți poate repara, îndrepta, stimula. În lipsa lui, nimic nu mai este de făcut. De aceea:

”În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă”

(Constantin Tudorache)

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 45 din 14 februarie 2017 (în care apar unele deosebiri între Prostologie și Antropologia prostiei)

 

Am promis că (aproape) tot ce se scrie/ spune despre prostie/ (lipsă de) inteligență ca fenomen – în măsura în care aflu despre asta – va fi menționat/ comunicat/ analizat aici în acest serial infinit. Primul doctor în prostologie, dl Andrei Pleșu (spun dr. în prostologie pentru că domnia sa a primit un titlu de Doctor Honoris Causa din partea Universității ”Ovidius” din Constanța, iar discursul său de acceptare a fost ”Despre prostie”), așadar specialistul în prostologie, dr. HC, Andrei Pleșu, va fi prezent (cu texte și cu comentarii asupra acestora) în episoade din infinitul meu/ nostru serial. Prostologul de mine are destule de învățat de la primul prostolog al țării, dar nici reciproca nu este exclusă, după cum nu sunt excluse – ba, dimpotrivă! – nici învățăturile noastre din propriile greșeli. Eu numesc demersul meu și al dlui dr. Pleșu PROSTOLOGIE. Pentru că am folosit deja termenul, iar preluarea sa ar însemna ca bietul (prostolog) de mine să fie citat de primul prostolog al patriei, acesta a găsit un termen oarecum similar/ sinonim/ echivalent: ANTROPOLOGIA PROSTIEI. O spune chiar dl Pleșu în articolul ”Despre prostie. Informații din teren”: ”O „antropologie a prostiei” nu se poate opri aici. E un proiect de-o viaţă (care nu exclude, în fond, şi evaluări cinstite asupra prostiei proprii). Mi-aş dori, totuşi, să nu mai am atîta „material” în imediata vecinătate a politicii autohtone.” (Cf. adev.ro/olar83).

 

Una dintre caracteristicile principale ale prostiei (proștilor) este că aceasta se află, strict, (doar) la alții, în tabăra cealaltă. Această caracteristică o găseam din plin la propagandiștii comuniști al căror principal argument în combaterea capitalismului era că ”ideologii burghezi nu înțeleg că… ”, adică erau neajutorați intelectual, erau duși cu capul, nu gândeau așa de bine ca ideologii comuniști etc. Credeam că această formă de prostie, adică de a considera prost pe oricine gândește altfel/ diferit de tine a dispărut demult, fiind, în fond, o formă de sofistică ieftină: mai întâi te declar prost, drept pentru care apare logic că tot ce iese (ideatic vorbind) din tine este doar …prostie. Hmm! Cine sunt proștii din articolul bloggerului Pleșu? Iată-i: 1. un deputat PSD; 2. dl Tăriceanu; 3. adepții teoriei conspirației (cu citat din Mircea Miclea); 4. Dl Octavian Hoandră de la Realitatea TV. Ați înțeles: toate aceste patru cazuri sunt exemple de PROȘTI (nu exemple de prostii). Ajuns în acest punct realizez că, totuși, cele două demersuri teoretice/ analitice (prostologia și antropologia prostiei) nu sunt chiar identice.

 

Prostologia (mea) încearcă să studieze faptele prostești ale oamenilor (recte fenomenul numit prostie), indiferent de tabără politică, de religie, gen, rasă etc., în timp ce antropologia prostiei (a dlui Pleșu) vizează oamenii cu convingeri ideologice diferite, adică proștii ”irecuperabili” (decât doar dacă ar păși, ferm, în tabăra ideologică adeversă). Pentru a demonstra că nu am dreptate, dl Pleșu ar trebui să vină și cu patru exemple (de proști) din tabăra opoziției. Cât despre ”demonstrația” că lovitura militară de stat organizată de persoane cu rang înalt din PCR, armată și securitate (dată ca exemplu de…. teoria conspirației) este bine să se numească, totuși, revoluție, ei bine această demonstrație este exact sofistica nesuferită care a dus la apariția Logicii lui Aristotel (cu cca. două mii de ani în urmă), dar și la speranța profesorului Miclea că Inteligența Artificială  ne va izbăvi de acest simulacru de gândire (numit sofistică).  Asupra acestei ”demonstrații” voi reveni.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 46 din 15 februarie 2017 (în care se vede cum ”adevărul” istoric se poate ”construi” – a la Staline – pe sofisme atent ticluite)

 

Dl Pleșu încearcă să demonteze, în blogul Adevărul (vezi episodul de ieri) ”teoria conspirației” care ar fi dus la căderea comunismului și a dictaturii ceaușiste în România. Se induce, clar, ideea că nu a existat nicio conspirație, niciun joc geopolitic care ar fi schimbat TOATE regimurile politice din Estul comunist al Europei, inclusiv la noi. Nuuuu! A fost o Revoluție. Populară. Democratică. Ca la Ploiești. Sau ca în 1848. Poporul, unit în cuget și simțiri, a hotărât ca la 22 decembrie 1989 să-l răstoarne pe Ceaușescu și să-l instaureze pe comunistul cu față umană Ion Iliescu la cârma țării, iar dl A. Pleșu să fie ministru la Cultură (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991). Evenimentele din 1989 erau astfel caracterizate de dl Pleșu în 30 sept 2010 (Evenimentul Zilei – http://www.evz.ro/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html): ”… în 1989, când s-a dat voie la revolte…”. Poftiiiiim? Cine ”a dat voie la revolte” în 1989? Misteeeerrrr. Conjurațieeeee. Conspirațieeee… Acum, după aproape șapte ani, dl Pleșu are răspunsul: a fost Revoluție adevărată, mămăliga a explodat, poporul s-a organizat și l-a răsturnat pe dictator… Rușii și americanii, cică, nu s-au implicat. Poporul bine înarmat a ieșit învingător în lupta inegală cu odiosul regim. Urât mod de a scrie istoria unor evenimente majore! Ca argumente în favoarea acreditării schimbării prin revoluție populară a evenimentelor din 89, dl Pleșu amintește că la fel s-ar fi petrecut lucrurile și la Revoluțiile din 1848. Mă mir că nu a amintit și de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (în fapt, tot o lovitură de stat) ca dovadă că doar masele largi populare creează istoria și nicidecum vreo personalitate orgolioasă (ca Lenin sau ca urmașul său Gorbaciov cu discipolul său român Iliescu). Un impuls independentist/ naționalist/ patriotist de ultimă instanță îl determină pe dl Pleșu să scrie în articolul din blogul ”Adevărul” că, deși contextele externe mai pot influența viața unei societăți, rolul determinant în evoluția socială îl au doar factorii interni. Dar, a crede că te poți sustrage influențelor externe, susține dl Pleșu, este o dovadă certă de ”prostie țanțoșă”. Cam da. Iată ce spune/ scrie dl A.P.:

 

”S-ar zice că suntem miza nesemnificativă (sau trecătoare) a unor „socoteli” externe, desfăşurate peste capul nostru. E asta gîndire patriotică? E postura victimei eterne postura unei naţii viguroase? De ce ne place să ne lamentăm, ca unii ce sunt tot timpul luaţi de fraieri, destructuraţi de ample hoarde de trădători? E evident, pe de altă parte, că, mai ales în era globalizării, dar, de fapt, în toate perioadele istoriei, lucrurile nu se petrec în izolare de restul lumii. Nicio ţară nu e o insulă opacă, ferită de consecinţele a ceea ce se întîmplă de jur împrejur. Să pretinzi asta şi, mai rău, să vrei asta nu e decît prostie ţanţoşă”. (Andrei Pleșu, Adevărul blog, 13 februarie 2017).

 

Cu alte cuvinte, este bine să fim (ca în 1989) și patriotiști români (de la patriotism!), dar și internaționaliști/ globaliști. Ca să nu fie discuții! Adică putem fi, la o adică, și cu Evropa și cu Maica Rusie. Am numit, în 1996, acest stil ”dilematico-dialectic” drept ”confuzionism academic”. Acum aș numi acest stil cu cuvintele: ”prosteală înțeleaptă” sau ”înțelepciune prostească”. Sintagma ”prostie țanțoșă” este deja folosită, așa că nu mai apelez la ea. Dar, la așa operă, apar imediat și admiratori pe măsură: ”Exersez o irepresibila incantare cu veleitati perplexe, fata de condeiul, inteligenta, discernamantul, rafinamentul, profunzimea analizei si harul acestui om!” (Daniel Uncu). Grafia este conformă cu originalul. Curat ”incantare”, coane Fănică!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 47 din 16 februarie 2017  (Alte câteva considerații personale despre prostie)

 

”Prostie” este un (supra)nume pentru tot ceea ce considerăm a fi neconform cu un normal/ firesc/ moral pe care pretindem a-l cunoaște, deși, de regulă, dovezile acestei presupuse cunoașteri nu există. Am mai spus-o: o prostie sau chiar mai multe prostii făcute de cineva nu ne permit să lipim eticheta de ”prost” pe fruntea acelui cineva. Când însă suma prostiilor/ inadecvărilor/ nefăcutelor/ trăsnăilor/ erorilor/ inepțiilor/ minciunilor inutile/ furtișagurile făcute doar pentru a-ți dovedi ție că poți/ știi/ ai curajul etc., așadar doar când această sumă are o pondere suficient de mare (majoritară per totalul acțiunilor persoanei în cauză), cineva (inclusiv persoana în cauză) poate lipi această etichetă.

 

Apoi are mare importanță ”dimensiunea” prostiilor făcute. Poți face o multitudine de prostioare (adesea greu detectabile din exterior), dar lumea să nu te considere ”prost”. În schimb, este suficient să faci câteva gugumănii colosale pentru ca lumea să te caracterizeze exact pe măsura acelei gugumănii: ”mare prost a fost X atunci când….”. Autocaracterizarea este, paradoxal, mai frecventă decât caracterizarea făcută de alții. Pentru că cine știe cel mai bine decât tu însuți exact ceea ce ai vrut să faci și raportul real dintre așteptările tale și rezultatele obținute? În fond, tocmai această autocunoaștere stă la baza evoluției. Rareori se îndreaptă cineva doar pe baza spuselor altora: ”ai greșit acolo…”, ”ai fost prost în momentul ăla când…”. În schimb, conștientizarea propriilor erori este aur curat. De aceea, nu sunt întru totul de acord că este mai bine să înveți din greșelile altora, decât din propriile greșeli. Această zicere miroase mai mult a probă de șmecherie, a istețime ieftină și de scurtă durată… Învățarea din propriile greșeli/ prostii este valoroasă dat fiind faptul că nu e om să nu fi comis o prostie, măcar o dat, măcar o dat!, în viața lui! Așa cum stă bine oricărui prostolog (sau antropolog al prostiei), prima sursă de material pentru studiul prostiei este propria noastră viață. În calitate de prostolog amator (fără doctorat în domeniu) am început acest serial chiar cu câteva episoade despre propriile mele prostii. Iar dacă aș lista acum câteva sute dintre greșelile mari/ uriașe ale vieții mele, atunci –  cu siguranță – cota de simpatie și de compasiune față de biata mea ființă ar crește …logaritmic! Dar țin neapărat să mai reduc din această cotă afirmând: nu le regret deloc din două motive: a) regretele nu ajută la nimic: b) nu există istorie contrafactuală (făcută cu ”cum aș fi acum dacă nu făceam prostia aia?) Aici misterul este deplin și definitiv!).

 

Desigur, atunci când ”prostiile”  (ieșirile din rigorile acceptabilului, expectabilului, obișnuitului) sunt și multe și mari, atunci problema devine serioasă și iese din sfera de studiu a prostologiei umane aplicabilă majorității oamenilor și intră în sfera de preocupări a psihiatriei, a psihologiei clinice, deviante sau a microbiologiei patologice. De regulă, la acest gen de prostii (multe & mari) se referă cei care emit ”maxime și cugetări despre prostie”. De exemplu, Caragiale spunea că  „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”. Sau binecunoscuta aserțiune a lui Einstein în legătură cu infinitatea prostiei. Aceste (mici) exagerări au doar rol de șoc psihic adresat celor care nu acceptă că ar putea figura, fie și pentru scurt timp, din categoria proștilor.

 

În încheierea acestor scurte considerații pe tema binomului prostie-inteligență, voi încerca să demonstrez două afirmații. Prima se referă la inevitabilitatea prostiei (nu am găsit la niciun autor această idee). A doua se referă la infinitatea prostiei (subliniată de Einstein și de alții).  Prostia este inevitabilă pentru simplul motiv că cunoașterea umană estre fatalmente limitată. Mai concret: ca și materia/ substanța, ca și energia, informația existentă în univers/ lume este infinită. Imposibilitatea de a cunoaște totul sau foarte-foarte multe, ne obligă aproape pe toți să facem prostii (mari sau mici). Deci, prostia face parte – inevitabil – din viața omului. Cât despre infinitatea prostiei, aceasta provine tot dintr-un infinit. Necunoscutul (sau ”de cunoscut – ul”) este infinit de mare, respectiv cunoașterea noastră este finită. Rezultă că prostia este infinită în raport cu probabilitatea de a prezice TOATE consecințele acțiunilor noastre. Homo sum…

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 48 din 17 februarie 2017 (Alți prostologi, adică teoreticieni ai prostiei, despre…. ați ghicit! prostie)

Valeriu Gherghel, a publicat la 12 februarie 2014, pe blogul personal, următoarele:

”Eseistul Alexandru Paleologu (1919 – 2005) a scris în mai multe rînduri (și tind să-l cred pe cuvînt, avea multă experiență!) că starea normală a lui homo erectus sapiens sapiens este prostia. Că ne place, ori că nu ne place, a fi om (înțelept) înseamnă a fi de obicei prost (rareori deștept!) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt (altfel, destul de amuzant).
Nu există om rațional (nu mă refer, desigur, la idioți și politicieni), care să nu fi spus (și să nu fi făcut) în viața lui măcar o prostioară, dacă nu o prostie adevărată, demnă de acest nume glorios. La urma urmelor, toți ne căsătorim (și toți, fără excepție, regretăm amarnic după această ispravă propria-ne stupizenie, dar ce folos?).
Pot da exemple de prostii năprasnice cu nemiluita, din oameni cît se poate de deștepți, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face, dar la domnii filosofi prostia este mult mai vizibilă decît la oameni ”obișnuiți”. Să ne gîndim bunăoară la Schopenhauer sau la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai acută decît îndemnul lor mult citat de misogini: ”Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”.
N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă aforismele lui Arthur Schopenhauer, mă grăbesc să redactez această notulă (și oricum am mai citat din ele pe blog), dar cartea lui este plină de năzdrăvănii gogonate.
Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein (București: Humanitas, 1998), că Ludwig Wittgenstein (1889 – 1951) avea o opinie similară (cu a lui Paleologu) cu privire la firea omenească. Iată ce spune el despre Sir Alfred Jules „Freddie” Ayer (1910 – 1989), un filosof englez important: „Ceea ce nelinişteşte la Ayer este că el e totdeauna deştept”. Desigur, Wittgenstein face o ironie. Prin urmare, nu este recomandabil să încerci cu tot dinadinsul să fii inteligent. Dimpotrivă :)))
Închei cu o remarcă a aceluiași Wittgenstein: ”Pentru filosof, în văile prostiei creşte totuşi mai multă iarbă decît pe înălţimile sterpe ale deşteptăciunii” (însemnare din 1949).
P. S. În imagine, o miniatură medievală din Codex Manesse, înfățișînd un magistru foarte deștept, cu nuiaua în mînă”. (Cf http://filosofiatis.blogspot.ro/2014/02/prostologhicon.html)

Reproducerea textului de mai sus are motivații multiple. Iată câteva: a) un adevăr care trebuia neapărat spus: nu sunt primul prostolog din spațiul cultural românesc; b) textul îi aparține profesorului ieșean Valeriu Gherghel, un binecunoscut sceptic, cartea căruia a primit o neașteptată și lungă pseudorecenzie din partea mea; c) expresia ”starea naturală a omului este prostia” va fi predată laboratorului de analize prostologice; rezultatele vor fi comunicate sub forma unui episod distinct; d) este prima dată când unul și același citat are doi autori: fiecare alege gânditorul preferat – Scopenhauer sau Nietzsche; e) Oare de ce doar misoginilor le-ar plăcea citatul metaforic: ”Când te duci la femeie, nu uita biciul”? Eu cred că autorul metaforei a spus un adevăr elementar, similar cu: ”Dacă vrei să cânți la vioară, nu uita arcușul”; f) Se pare că citatul aparține totuși lui Arthur Schopenhauer, singurul creditat ca spunând/ scriind ”năzdrăvănii gogonate”; g) din textul gherghelian rezultă că politicienii nu sunt raționali. OK, dar cei care îi votează cum sunt?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 49 din 18 februarie 2017 (despre posibile criterii de departajare între inteligență și prostie și, din nou, despre Metodologia Scop Mijloc. Vezi și ep. 25 și ep. 30)

 

Avem nevoie de criterii de separare a celor două stări care descriu gândurile și faptele oamenilor (proaste/ inteligente), respectiv cele două posturi/ ipostaze ale ființei umane (prost/ inteligent). Am discutat deja (critic) despre definirea inteligenței într-un manual de clasa X-a (autorul lecției: Nicolae Mitrofan). Reiau, superconcentrat, cele zece note definitorii ale inteligenței în accepțiunea acestui autor: discernământ, adaptare la nou, decizii raționale, capacitate de schimbare adaptivă, imaginație și crearea de modele practice, adecvare scop-mijloc, capacitate previzională, capacitate de abstractizare și comunicare eficientă, gândire și acțiune logice, contextualizare corectă. Conform propriei selecții, autorul reduce, în final, inteligența la capacitatea de adaptare a omului la mediul în care trăiește. Sunt de acord cu această supraconcentrare ideatică și practică de natură teleologică (conformă și cu Metodologia Scop Mijloc). Prostia apare când calitățile de mai sus lipsesc, parțial sau, Doamne feri, total…

 

Rostul acestei reveniri vizează modul concret în care școala în general și psihologia în special ar putea contribui la creșterea capacității de adaptare la mereu noile realități ( = inteligență). Decalogul criterial al inteligenței poate fi respectat doar prin adăugarea și a altor discipline, pe lângă psihologie: antropologie, filosofie/ metafizică, drept, lingvistică, logică, economică, politică, etică, praxeologie, sociologie, gnoseologie & epistemologie, semiotică și hermeneutică, teoria jocurilor, teoria probabilităților, teoria mulțimilor, statistică, futurologie, teoria informației, informatică, analiză tranzacțională, teorii ale cogniției, filosofia minții, biologie, neurologie, anatomia și fiziologia omului, tactică & strategie, istoria domeniului în care se acționează, management, leadership, psihiatrie, psihanaliză  etc. etc. Deci, un minimum de 30 de discipline care ar putea ajuta la creșterea nivelului de inteligență al copiilor/ tinerilor. Cam multe, nu? Depinde ce înseamnă mult(e) pentru fiecare, dar, cantitativ vorbind, cele peste 30 de discipline care ar putea ajuta la dezvoltarea inteligenței nu încap în și așa foarte încărcatul curriculum de pe la noi. Și atunci, ce ar trebui să facem? Opiniile și propunerile celor care citesc acest serial sunt binevenite. De asemenea, orice întrebare despre MSM va avea un răspuns concret.

 

În ce mă privește, eu am dat răspunsul în Metodologia Scop Mijloc (MSM), mai cunoscută (și foarte probabil aplicată) în afară țării, dar și în destule universități și centre de cercetare din România și din Republica Moldova pe unde am lucrat/ colaborat/ cercetat/ scris/ publicat/ comunicat. Bucăți din această Metodologie, dar îndeosebi din limbajul specific acesteia au fost și sunt preluate în mod constant de diferite Școli doctorale, Catedre sau discipline, de lideri partidici, de publiciști etc., evident în pur stil românesc (ceea ce se încadrează perfect titlului serialului). Stil românesc, adică fără precizarea sursei, concomitent cu modificări ad-hoc pentru sublinierea ”originalității” abordării ”noi”. În fond, oricui i-ar putea trece prin minte să combine niște cuvinte acolo…  L Pretenția (recunosc, obraznică) a acestei Metodologii este că aceasta reușește concentrarea/ compactizarea/ combinarea esențelor majorității tuturor disciplinelor de mai sus într-un demers unitar și esențializat, pe axul (transdisciplinar) căruia i se pot atașa, ulterior, cvasiinfinite extensii, dezvoltări, specializări etc.

 

Cu titlul de amuzament trist, amintesc faptul că înainte de 89 și (mai consistent) după, am insistat pentru o redenumire și redefinire a disciplinelor academice umaniste, tocmai din dorința de a le face compatibile și integrabile. Pentru început, am pledat ca disciplina numită Economie să se numească Economică. Am lansat/ întemeiat/ fondat o revistă a ASEM Chișinău numită ”Economica” (apare și astăzi), am făcut modificări în curriculum etc. După cca cinci ani de asemenea eforturi a apărut un articol al rectorului ASEM (1995) în care acesta se confesa cum a ”născut” el conceptul de Economică și cât de util este…

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 50 din 19 februarie 2017 (despre inteligenți, deștepți, isteți, oți și … șmecheri)

 

Pe bună dreptate se consideră că inteligența nu este neapărat opusul prostiei, dat fiind faptul că atât inteligența cât și prostia au nenumărate nuanțe, intensități și durate. Spre exemplu, o persoană foarte inteligentă, (re)cunoscută ca atare poate face o eroare monumentală, cu consecințe grave pentru acea persoană și pentru semeni. În acest caz unde plasăm acea persoană, la inteligenți sau la proști? Am mai spus-o, nu există atât inteligenți și proști cât fapte/ acțiuni/ atitudini inteligente sau proaste.

 

Manualele/ tratatele vorbesc doar despre inteligență și arareori vorbesc despre nuanțele/ gradările acestei calități umane: deșteptăciune, istețime, vioiciune mentală, gândire așezată, minte bine organizată, om calculat etc. Mai în glumă, mai în serios, se spune că deșteptul se remarcă prin faptul că iese (cu bine) din orice situație, iar inteligentul este acela care nu intră în ”situații” din care să trebuiască să iasă… (diferența este dată de gândirea anticipativă a inteligentului). În Occident, serviciile de informații se numesc ”inteligente”/ ”inteligență”, iar ”smart”/ (deșteptăciune) se numesc doar unele soluții pe termen scurt ale unor firme. Într-adevăr, inteligența este gândire cu bătaie lungă (cu rază lungă de acțiune), în timp ce deșteptăciunea este asociată cu descurcăreala pe termen scurt. Leadershipul necesită inteligență, gândire pe termen lung, în timp ce managementul vizează doar deștăptăciunea, gândirea pe termen scurt și, eventual mediu. Așa numitul Management strategic este, în realitate un management pe termen mediu. Aș plusa puțin spunând că managementul înseamnă să-ți rezolvi problemele, iar leadershipul înseamnă să pui probleme altora.

 

Invocarea moralității (în sensul comun de ”set de reguli de urmat”) în definirea termenilor de inteligență și deșteptăciune este superfluă, din punctul meu de vedere. În constructul numit Metodologia Scop Mijloc ”moralitatea” este o dimensiune strict individuală și autocentrată. Așadar, moral înseamnă comportamentul obișnuit, dictat de interese personale, de educație, de precepte religioase sau laice etc. al fiecărei ființe umane. Omul este, deopotrivă,  ființă socială (zoon politikon), ființă economică (homo oeconomicus) și ființă morală (dotată cu liber arbitru în efectuarea acțiunilor sale). Nu s-a inventat acel sistem care să poată opri oamenii să nu fure, să nu mintă sau să nu omoare. Pur și simplu nu am auzit/ citit să fi existat vreodată, în istoria omenirii, un asemenea sistem. Decizia de a fura sau de a nu fura este strict personală. De asemenea, nu accept identificarea moralității cu starea ideală, de pozitivitate, cu binele abstract (imposibil de definit). Binele este o noțiune strict individuală, concretă, iar fiecare îl definește conform puterii minții sale, asumând și suportând consecințele (pozitive sau negative pentru el, a tuturor acțiunilor sale).

 

Nu pot încheia aceste rânduri fără să-l invoc pe Niccolo Machiavelli, fondatorul politologiei moderne și a managementului general uman cu celebra sa zicere ”Scopul scuză mijloacele” și care reprezintă chintesența a trei discipline simultan și continuu coexistente: Politica, Economica și Etica. În traducerea mea acest dicton sună astfel: ”Scopurile și mijloacele se adecvează simultan și continuu”. Sau, mai pe larg, viața omului înseamnă adecvarea permanentă a scopurilor propuse și a mijloacelor induse”. Doar gradele de (in)adecvare a lor sunt diferite…

 

Revenind la tema acestui episod, afirm că ierarhizarea acțiunilor/ atitudinilor  umane se face în funcție de gradele de adecvare a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. În funcție de gradele de adecvare S – M în mintea fiecăruia dintre noi, acțiunile/ atitudinile noastre și ale altora vor putea fi descrise ca fiind inteligente, deștepte, istețe, oațe, șmecherești sau… prostești, tâmpe, idioate, imbecile etc. Conceptul de adecvare, introdus – la inspirație! – cu peste patru decenii în urmă, are deja o istorie căreia îi voi dedica un episod distinct.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  51 din 20 februarie (despre esența actelor umane inteligente sau proaste: gradul de adecvare dintre scopuri și mijloace)

 

Metodologia Scop Mijloc este o viziune concentrată asupra vieții și acțiunii umane (una ”teleologico-instrumentală”, adică axată pe binomul finalitate-instrumentalitate). În miezul acestei esențializări se află conceptul de adecvare (între scopurile propuse și mijloacele induse). Etimologic, ”adecvare” vine de la ”ad equatio” cu sensul de echilibrare, egalizare. Frecvența utilizării acestui cuvânt a crescut exponențial în cultura română după 1990 (eu îl folosesc din anii 80). Lipsa folosirii sale anterioare crea, uneori, dificultăți de memorare și de înțelegere: ”cum ziceai că este cuvântul ăla care…?”. Ulterior, am sugerat că acest cuvânt cheie poate fi asimilat cu ideea de ”bine”, ”bun”, ”acceptabil”, ”agreabil”, ”corect”, ”pozitiv” etc., dar mirarea mea a fost că cuvântul ”a prins”, dar acum are o ȘI MAI PROASTĂ folosire. Cine ascultă discursuri politice, texte de analiză socio-politică etc., va fi chiar deranjat de folosirea în exces a acestui cuvânt. Eu sunt și mai deranjat, nu pentru că cineva ”mi-a furat cuvântul”…, ci pentru că este folosit PROST  (cum altfel?). Deja cuvântul s-a tocit prin suprauz, dar și prin reducerea sa la un sens banal și general ( = bine/ bun). Mai grav, antonimul său (”inadecvat”) este și mai frecvent, dar ȘI MAI PROST folosit. În Dosarul Dilema Veche din decembrie 2015 cu tema ”Prostia – câteva repere” am verificat dacă apare. Evident că DA! Radu Paraschivescu (pe care îl simpatizez și pentru lecțiile de gramatică de la TV) scrie: ”Există cîteva situații care confirmă atît amplasamentul precar al prostului în lume, cît și inadecvarea lui în ale rîsului” (”Rîsul prostului”, pagina II). Cuvîntul ”inadecvare” suferă, cred, în această frază, de un ”amplasament precar” de tot râsul… Sorin Costreie (S.C.) scrie despre ”Prostia academică” (un articol bun!), dar ține neapărat să-și ilustreze titlul ales cu folosirea (nefericită) a cuvântului INADECVAT. Mi-ar trebui măcar un alt episod pentru a analiza cele ȘAPTE (con)texte în care S.C. folosește cuvântul ”INADECVAT”. Mare criză de sinonime, dar și cuvintele-scamă au vina lor…! Amintesc doar câteva exemple de (proastă) folosire a acestui cuvânt de către S. Costreie: !”Prostul este inadecvat…”, ”bibliografii neadecvate”, ”reviste neadecvate” și ”costum …inadecvat”! Mda… Ca să completez tabloul folosirii masive a cuvântului (in)adecvat amintesc și traducerea în limba română a titlului cărții lui Richard H. Thaler ”Misbehaving: …” prin ”Comportament inadecvat:…” (Ed Publica, 2015).  În încheiere, țin să precizez, măcar pe scurt, cum văd eu utilizarea cuvântului cheie al MSM. – adecvare. Cuvântul este golit de sens dacă nu precizezi clar ”ce este de adecvat” și ”cu ce este ceva adecvat”. De exemplu: ”mijloacele trebuie să fie adecvate scopurilor pentru care  au fost atrase/ induse/ aduse”. Adecvarea presupune existența obligatorie a doi termeni: ”adecvatorul” (cel care se adecvează/ potrivește la ceva; el are calitatea de mijloc) și ”de adecvatul” (ceva la care faci potrivirea – el are calitatea de scop). Partea mai frumoasă este că cei doi termeni își pot schimba rolurile: uneori adecvezi mijloacele la scop, alteori adecvezi scopul la mijloace, dar tot timpul adecvezi ceva la altceva. A ști să adecvezi instrumentele/ mijloacele de care dispui (obiecte, idei, sentimente, credințe, convingeri, tu însuți, alți oameni, timp, imaginație etc.) la finalități/ scopuri clar definite și dorite (să fii sănătos, să ajuți semeni, să produci bucurie, să gândești bine, să ai cele necesare traiului bun etc. etc.) înseamnă: inteligență, echilibru, armonie, eficiență etc., adică să ai un comportament demn de a fi numit uman.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  52 din 21 februarie (despre prostologie și despre prostiile prostologilor de ocazie)

 

Dacă perfecțiunea este doar la Domnul, atunci, sigur, imperfecțiunea ține de cele lumești și terestre. Nu puțini gânditori au afirmat/ scris că starea naturală a omului este aceea de a face prostii. Nu sunt de acord cu formularea că ”prostia ar fi starea naturală a omului” pentru simplul motiv că prostia nu ESTE, ci se MANIFESTĂ ACȚIONAL/ SOCIAL. Chiar dacă cineva gândește prost/ rău/ ilogic, atât timp cât nu expune lumii gândurile sale sub formă de enunțuri prostești, nimeni nu poate afirma despre el că gândește/ face prostii și cu atât mai puțin că este un prost. De unde și zicerea străveche ”dacă tăceai filosof rămâneai!. ”Tăcerea într-o conversaţie este plăcută şi lăudată atunci când se ştie că acela ce tace are destulă îndrăzneală şi pricepere să vorbească”, susținea Giacomo Leopardi, iar Moliere spunea că ”Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebește de un savant care tace”.

 

A gândi/ scrie despre prostiile oamenilor ( = a face prostologie) este atât un act temerar, cât și unul, uneori, prostesc. Cred că nu prea avem mulți contemporani care să recunoască cu ușurință faptul că proporția dintre gândurile/ acțiunile (lor) prostești și cele inteligente este net în favoarea primei categorii. M-am descoperit ca mare amator de dialog inter-uman atunci când mi-am dat seama că prin dialog îți vezi mai ușor propriile limite/ prostii. Empatizând cu interlocutorii este exact ca și cum te-ai privi în oglindă. Desigur, doar argumentele contează. Dar dialogul nu pare a fi sportul preferat al românilor. Gabriel Liiceanu, citat de Matei Pleșu în deja amintitul Dosar Dilema Veche cu tema ”Prostia – câteva repere”, spunea, oarecum lipsit de modestie, că ”problema prostiei este problema inteligentului, devreme ce prostul nu-și pune niciodată problema prostiei lui” (p. I).  Îi dau (multă) dreptate lui Matei Pleșu când afirmă că ”Lecturile despre prostie pot fi stingheritoare. Te simți adesea vizat, descris întocmai, deconspirat…” (p. I). Această sensibilitate este ea oare specific românească sau pur și simplu omenească? Aș înclina să cred că este general umană, dar cu un specific al nostru provenit dintr-un complex de inferioritate, transformat brusc, dar rar, în complex de superioritate. Oricum, proștii sunt, mereu-mereu, ceilalți…

 

Într-un recent eseu pe tema prostiei românești, Mihnea Rudoiu (http://www.ramonaursu.ro/2017/02/20/despre-un-brand-neaos-prostul-mioritic/ ).

ajunge la concluzia că TOȚI românii sunt proști. Acești TOȚI sunt alcătuiți din a) proștii irecuperabili – o minoritate; b) proștii relativ frecventabili – o majoritate – pentru că ei votează (dintre care o parte, pentru a nu fi luați de proști, protestează în stradă împotriva proștilor care ne conduc); c) proștii indezirabili (care nici nu votează, nici nu protestează). Pe scurt, românii adulți se pot împărți în trei categorii de proști: a) aleșii; b) alegătorii (care aleg prost); c) nealegătorii (care nu aleg nimic). Iată câteva ”argumente” ale autorului:

”prostul autohton a ajuns atît de omniprezent, că e suficient să arunci o privire în jur”; ”să dai de prost e și mai simplu: uită-te în oglindă!”; ”în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare”; ”prostul autohton este impermeabil la critici”; ”Prostul e mîndru că-i român când olimpicii iau aur la matematică și își reevaluează mîndria cînd confrați de-ai săi pun de-un viol ghiduș în Italia”; ”în ochii prostului, adevăratul și unicul prost este cel care NU vede lumea cum ți-o descrie el”.        Capisci?

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  53 din 22 februarie 2017 (Condiția postumană: despre inteligența artificială creată de roboți inteligenți)

 

Despre inteligență în general și despre cea românească în special se scrie mult mai puțin decât despre prostie/ prostii și oameni concreți care gândesc prost sau fac/ spun/ scriu prostii. Încercând să-mi explic ”de ce?” constat că, în general, răul domină binele (doar în povești și povestiri sci-fi binele învinge – ca un balsam aplicat realităților dureroase care ne înconjoară). Negativul bate de la mare distanță pozitivul – unul mai mult dezirabil decât real. Neghiobii se insinuează mai frecvent în ”soluționarea” crizelor decât o fac cei realmente îndrituiți să o facă. Hoții clamează întâietatea în lupta anticorupție, iar penalii se încăpățânează să facă legi pentru chipul și apucăturile lor. Și lista e mult mai lungă.

 

Se clama, pe la mijlocul secolului trecut, faptul că ființa umană are un mare defect originar: nu a fost prevăzută cu piese de schimb. Încet-încet (dar sigur) inteligența umană a îndrăznit să creadă în transplantul de organe, iar minunea s-a produs: multe vieți sunt salvate sau prelungite prin transplant. Apoi a venit și ultima provocare: se poate face și un transplant de creier? Sau măcar unul de cap… Specialiștii consideră însă că, de fapt, este vorba despre un transplant de corp atașat unui alt cap. În fine, dezvoltarea softurilor și a informaticii în general a adus o nouă provocare: ce ar fi să înlocuim omul cu totul? Zis și făcut. Poștașii care cărau scrisori au fost înlocuiți de e-mail, Messenger, Facebook etc. Poștașii care aduceau pensiile sunt demult înlocuiți cu transferuri electronice pe card/ cont. Casieriile au fost degrevate de cozile din ziua de salariu și înlocuite cu carduri bancare. Muncitorii din industria grea (metalurgie, auto etc.) sunt deja înlocuiți cu roboți industriali care preiau muncile grele, repetitive și scump plătite. Băncile și marile firme nu mai au purtători de cuvânt/ PR-iști, ci roboți care spun aceleași baliverne ca și PR iștii umani. Mai nou, șoferii de autoturisme sunt înlocuiți de piloți automați (ca la avioane), iar circulația este dirijată de sisteme ”smart”. Telefoanele și televizoarele au devenit și ele ”smart”. Calculatoare puternice bat campioni mondiali la șah și la alte sporturi care presupun memorarea unor algoritmi generatori de victorii. Diplomații nu mai au mașini ultrasecrete de codificare, ci încifratori/ descifratori electronici de mesaje. Copiii (și bonele lor) sunt supravegheați și dirijați prin sisteme audio-video de la distanță. Echipe complexe și numeroase de chirurgi fac acum operații prin intermediul unui robot condus (deocamdată) de câțiva medici. Se vorbește despre rețele inteligente, iar impactul lor va fi resimțit curând. Rezumând, prostia umană este la mare strâmtoare și există riscul/ speranța ca și justiția să devină cu adevărat imparțială prin apelul la sisteme axiomatice de luare a deciziilor. Prin asta s-ar rezolva un vechi deziderat justițiar: ”Rațiune, nu pasiune!”/ ”Ethos, nu pathos!”. În domeniul securității (cibernetice și nu numai) apar mereu sisteme din ce în ce mai inteligente. Războaiele se vor duce prin intermediul calculatoarelor de mare putere (inclusiv putere de decizie).  Într-un viitor apropiat, programatorii vor fi înlocuiți de softuri producătoare de softuri. Puțin suflet în aceste calculatoare și noi dumnezei creatori de lumi vor putea acționa liber, restricționați doar de alți dumnezei creatori de noi realități.

 

Cu un mic efort de imaginație ne putem duce cu gândul într-o lume în care nu se va mai vorbi despre prostie și inteligență umană, ci doar despre niște foști softiști care au creat mașinării creatore de înlocuitori totali ai omului. Omul, deja rușinat de propria nimicnicie, se retrage din societatea supertehnologizată. Demografia va scădea vertiginos deoarece nimeni nu va mai avea nevoie de forță de muncă proaspătă și educată. Orgoliile câtorva lideri mondiali vor definitiva scenariul  hotărând (axiomatic!) de câți oameni vii ar mai fi nevoie pe planetă… Cu toate astea în minte, oare nu este mai bună o lume condimentată cu proști/ neștiutori și gângavi?

Bibliografie: http://posthum.ro/posthum-1-postumanismul/ Ce este postumanismul?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  54 (LIV) din 23 februarie 2017 (despre frânele din cultura Iașilor. Despre frânari concreți, altă dată)

 

Cu exact un an în urmă, Călin Ciobotari organiza la Casa Pogor-Pod o interesantă dezbatere-analiză ocazionată de neputința Iașului de a se califica pentru onorantul și bănosul titlu de Capitală europeană a culturii pentru anul 2021. Nu doar ratarea titlului, ci neintrarea în finala celor patru orașe din care se va fi ales viitoarea câștigătoare (fapt cunoscut acum: Timișoara a câștigat trofeul, în competiție strânsă cu Bucureși, Cluj și Baia Mare) a fost un duș extrem de rece peste capetele ieșenilor. Fapt remarcabil și, deopotrivă, reprobabil: autorii proiectului nu au găsit de cuviință să ofere ieșenilor un raport public de închidere a proiectului, unul care să fie util îndeosebi altor temerari într-ale managementului faptelor de cultură. În lipsa acestuia, redactorul șef al revistei ”Dacia literară” i-a întrebat public pe câțiva dintre cei implicați. Cel mai grav mi s-a părut faptul că șeful de proiect, Florin Cântic, în discuția de la Casa Pogor, a subliniat – în două rânduri! – că dacă ar fi să reia acest proiect ar urma EXACT aceeași pași. Evident, cu aceleași rezultate. Până și Adrian Năstase, foarte atent cu rezultatele financiare ale actelor sale, dar mult mai puțin atent cu limba română, a atras atenția că: ”Singura greșeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greșeală de două ori”. Încăpățânarea (sau încremenire în proiect) nu este, în cultura europeană, un fapt asimilabil actelor inteligente. Culmea ironiei, nu de persoane inteligente duce lipsă Iașul, ci de persoane care să facă legătura dintre figurile culturii ieșene și consumatorii ieșeni de cultură. Avem nevoie de athanori culturali (am preluat expresia și explicația de la Simona Modreanu în dialog cu Nicu Gavriluță la un post TV), adică de intermediari, unificatori, promotori și activatori ai pieței noastre de cultură. Pe scurt, proiectul cultural european viza, de exemplu, nu măreția și celebritatea actorilor ieșeni, ci numărul de spectacole și de spectatori la teatru și operă. Ruptura între actorii/ făuritorii culturii și consumatorii culturii persistă, dacă nu cumva se adâncește. Este adevărat, profesia de ”manager cultural” a fost inclusă abia recent în COR (Codul Ocupațiilor din România), alături de interesante specializări cum ar fi aceea de ”navigator de pacienți” (!?), dar nu cred că acest lucru i-a împiedecat pe cei care s-au insinuat în calitatea de ”manager cultural” să performeze (măcar la nivelul celor din Timișoara…). Pe marginea și în întâmpinarea dezbaterii de la Casa Pogor am scris, anul trecut, pe blog ul meu câteva opinii pe seama strălucitorului eșec ieșean.
https://liviudrugus.wordpress.com/…/iasi-fosta-viitoare-c…/…

Rândurile din episodul de astăzi mi-au fost stimulate de participarea, aseară, la un eveniment de cultură autentică organizat de Filarmonica Moldova Iași în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu. Tema spectacolului: ”Poveste de dragoste”. A evoluat Corul academic Gavriil Musicescu dirijat de Doru Morariu. Au recitat poezii de dragoste (pentru seniori) actorii Mihaela Arsenescu Werner și Constantin Avădanei. A participat, ca spectator, și unul dintre autorii câtorva poezii, Dorian Obreja, acesta fiind plăcut surprins de calitatea vibrantă, incitantă și măiestrită a recitării poeziei sale ”Ce joc parșiv de zaruri este viața”, ( C. Avădanei). OK! Și ce-i cu asta?, veți spune. Ei bine (vorba vine!), este concretizarea neplăcută a ce spuneam mai sus: încăpătoarea Aulă era absolut liberă la balcon, iar la parter erau cam câte persoane erau în cor L. Deci cultură ar fi, public nu prea. Dar nu ieșenii sunt vinovați, ci tocmai managerii culturali care strălucesc prin lipsă. Să ne bucurăm, așadar, și de slavonul Dragobete, după cum ne-am bucurat de occidentalul St. Valentine și ne vom bucura, în curând, și de românescul Mărțișor.
Pe mâine!, Liviu Druguș

https://liviudrugus.wordpress.com/2016/02/22/iasi-fosta-viitoare-capitala-europeana-a-culturii-a-sad-story/?fb_action_ids=10208592102578758&fb_action_types=news.publishes  Liviu Druguș despre impostura culturală ieșeană

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  55 (LV) din 24 februarie 2017 (despre inteligenții proști sacrificați de proștii inteligenți)

 

Imaginați-vă că sunteți mezinul familiei (cel făcut din resturi…). Fratele cel mare – primum inter pares – primește TOT ce este mai bun din puținul pe care-l are familia. El este viitorul familiei, speranța ieșirii din sărăcie și mândria neamului. Lui i se iartă aproape orice (chiar atunci când fură ca să aibă bani pentru pipițe), iar mezinului aproape nimic (chiar dacă făptașul este frac-su). Dacă Prâslea mai are și-un defect fizic – un picior strâmb (handicap), atunci soarta lui este ca și pecetluită. Tatăl i se adresează cu duioșie: ”te-ai încurcat ca prostul în picioarele alea strâmbe!”, sau i se confesează primului născut: ”ratatu de frac-tu”. Vecinul îi spune fratelui mai mare că ”tâmpitu de frac-tu a făcut o nerozie”, sau i se adresează direct lui: ”spune și tu ceva, mă prostovane”. Din toate astea, mezinul (care sunteți!) își încordează simțurile și puterile spre un țel unic: să dovedească contrariul, că el nu e prost, sau, mai grav, că e prost doar când vrea el. Zis și făcut. Prâslea mănâncă cartea și nu are alt gând decât să înțeleagă lumea în care trăiește. Are accese de filosofeală acută. Cei din jur care au mai trecut prin școală se gândesc la un nume de filosof, unul care a pus voința mai presus de orice, la Nietzsche, de exemplu. De atunci toată lumea îi spune (vă spune!), simplu și scurt, Nice. El realizează că e bine să înveți nu numai din prostiile proprii, ci și dintr-ale altora. Nice se întâlnește cu Supraomul vieții sale (un fost ministru al CULTURII, adică un fel de ȘTIETOT), un șmecher care s-a înfruptat din bani publici dar, pentru că n-a fost suficient de inteligent, l-au prins și l-au dat afară. A rămas doar cu grămezile de bani. Plin de remușcări metafizice, ex-ministrul cu nume predestinat – Iuda – realizează că lumea este în pericol de moarte. Nice ajungă să-i spună lui Iuda: ”Din prostiile dumneavoastră învăț mai mult decât la școală”. Nice este primit ca viitor student eminent la Harvard… Iuda a avut și el momente de țicneală, iar acum se crede Salvatorul lumii (un fel de Președinte neales al Frontului Salvării Mondiale): ”Zilele Pământului sunt numărate și doar cei nebuni ca mine încă mai speră la o minune!”.  Iuda de ex-ministru crede că doar Nice, cu voința sa de putere, ar putea să se coboare în nucleul Pământului și să vindece Planeta cu prețul vieții sale. Nice își dă seama că ”În viață ori contezi pentru alții, ori contezi pentru tine”. Deși este îndrăgostit de Anastasia fiica lui Iuda, Nice acceptă sacrificiul suprem în folosul comunității mondiale. Anastasia, însărcinată, îi spune lui Nice ce crede despre gestul lui: ”Vorbești prostii!”, dar apoi se acomodează cu noua realitate: Nice a murit în străfundul Pământului pentru ca ea, Iuda și copilul să aibă parte de viață, în continuare. La fel și familia sa, beneficiara unui substanțial ajutor de înmormântare… Un președinte și un prim ministru (care au acordat bani pentru ca Nice să coboare în Infern) serbează victoria eroului căzut, cu multă-multă șampanie. Mai lipsea Oda bucuriei care să sublinieze ce bine este atunci când lumea formată din miliarde este salvată de un singur ins, doar unul singur. Câtă eficiență economică!

 

Acum, urmează întrebarea: în ce an s-a născut Nice? Orice răspuns va fi evaluat cu atenție și prețuire.

 

Atașez un link cu date mai complete despre cel care s-a crezut Nice marți seara în Sala (aproape plină a) Teatrului Național din Iași.    Anton Tadeusz Mincă, împreună cu ”familia” sa artistică au lăsat o amintire plăcută ieșenilor care îl/ îi așteaptă cu drag să revină!

Pe mâine!

Liviu Druguș

http://www.desteptarea.ro/eu-nu-contez-un-spectacol-marca-artfel-ca-un-lant-al-slabiciunilor-iubire-tradare-sacrificiu/ Eu nu contez! Cronicheta de la Bacău.

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  56 (LVI) din 25 februarie 2017 (addendum la povestea-problemă postată ieri)

 

O constatare legată de postarea de ieri: prostirea inteligenților proști de către proștii inteligenți nu pare că interesează prea mult cititorii acestui serial (din motive imposibil de detectat/ decelat, sau doar probabilistic induse). Un prost (devenit) inteligent (respectiv Nice) este sacrificat de trei inteligenți (dar proști, în esența lor: un ex-ministru al culturii, un actual prim ministru și președintele partidului de guvernământ). Sacrificarea idealistului Nice este simptomatică pentru o societate românească aparent civilizată și modernizată, cum este cea în care trăim cu toții. Minciuna, proasta creștere, ipocrizia, curvăsăria pe față, meschinăria politică și administrativă, cultul celui mai tare care face legea, hoția ca mijloc de procurare a plăcerilor, atotputernicia banului, sacrificarea celor slabi pentru presupuse idealuri umaniste, corupția endemică, pedepsirea corupților prin forme care nu ating fondul (adică hoțul este criticat/ admonestat, dar … rămâne cu banii la purtător) – toate aceste sunt culori și nuanțe dintr-un tablou (post)modern din care facem cu toții parte. Este vorba despre piesa de teatru ”Eu nu contez”, scrisă de Florin Coman (regia Costel Stoica, regia muzicală Adrian Petrescu, coloana sonoră live Narcisa Bălteanu), parte a unui turneu Bacău-Iași-București realizat în cadrul unui proiect privat intitulat ARTfel 2017. La Iași piesa s-a jucat pe 21 februarie.  Spectacolul s-a bucurat de un binemeritat succes și voi încerca o explicație: tema este foarte actuală, fierbinte chiar; actorii consacrați și cei aflați încă la începuturi au probat maturitate artistică, siguranță și… mult bun simț. S-au evitat scenele și cuvintele explicite, bine suplinite de decor, costumație, mimică, gesturi etc. O coloană sonoră live (voce și nai) este, pentru mine, o noutate plăcută. M-a încântat simplitatea decorurilor (obligatorie pentru turnee!), dar și ingeniozitatea jocului cu imagini proiectate pe cinci panouri de pânză: imagini ale ruralului, ale urbanului, ale anotimpurilor etc. au fost sugerate prin simple proiecții. Mai mult, aplicând relativ noua tehnică PiP (picture in picture), s-a utilizat și un filmuleț care a economisit timp, schimbări de decoruri și costume etc. Aș spune că, regizoral și scenografic, s-a adus un elogiu simplității și eficacității. Pe scurt, piesa este un joc inteligent care vizează varii aspecte ale prostiilor omenești/ românești, drept pentru care am alocat două episoade pentru un spectacol ce va mai fi posibil de văzut doar la București (TNB) pe 13 martie. Cum mai spuneam, perfecțiunea este la Domnul, oamenilor fiindu-le hărăzite varii grade de imperfecțiune. Voi aminti câteva scăderi ale spectacolului, după mintea mea, desigur: a) dicția majorității personajelor ar putea fi, cred, îmbunătățită; b) unele scene au avut o derulare prea lentă față de cea presupusă/ imaginată/ cunoscută de spectator; c) părinții lui Nice s-au dorit a fi țărani români tradiționaliști și cu o cultură țărănească clasică, dar am descoperit în îmbrăcăminte, vocabular și gesturi mai multă trimitere la Ferentari decât la un sat românesc străvechi.

 

În finalul pseudocronicii mele de ieri am adresat și o întrebare bazată pe faptul că am invitat cititorii la empatie și la un plus de imaginație: ”Imaginați-vă că sunteți…”, adică fiecare cititor era invitat să intre în pielea lui Nice. Dacă se dădea curs acestei invitații, pentru aflarea răspunsului era suficient ca fiecare să se uite în cartea sa de identitate… Dar nu vă fie cu supărare: știm că lecturile au loc în grabă, pe telefon, prin pauze sau cât ține reclama la TV… Pentru aflarea răspunsului mai era necesară, cred, încă o lectură atentă a textului, unde, pe parcurs, am mai atras de două ori atenția că era vorba despre fiecare dintre cei care citeau și empatizau… Sper să nu-mi fie luată în nume de rău această joacă… de-a atenția și empatia.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  57 (LVII) din 26 februarie 2017 (despre vulgarizarea științelor. Care ”științe”?)

Evoluția omului este un proces bazat pe cunoaștere, imaginație, intuiție, inspirațe și – foarte adesea – pe greșeală/ întâmplare/ contexte (ne)favorabile etc. Dar nu despre evoluția omului îmi propun să meditez acum, ci despre cunoaștere și forma sa (deocamdată) supremă, cunoașterea științifică, pe scurt ȘTIINȚĂ/ ”științe”. Adesea, cunoașterea este automat asociată cu inteligența, iar marile descoperiri științifice cu genialitatea, ceea ce nu este întru totul adevărat. Inteligența ține de dota nativă a fiecăruia. Câteva note/ semne/ simptome ale inteligenței: a) adaptare rapidă la nou/ mediu/ contexte; b) capacitate de a stabili rapid și credibil conexiuni între fapte, evenimente, realități; c) o disponibilitate nativă/ dobândită de asimilare a informațiilor, de corelare a acestora și de imaginare a unor soluții inedite în cazuri mai puțin obișnuite. Aș spune că așa s-au constituit ceea ce numim azi ”științe”. Deranjat de ”explozia de științe” postbelică (avem acum mii sau poate zeci de mii de ”științe”), John Horgan, (SUA) a scris ”The end of science. Facing the limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age”, în 1996. În realitate, el a relatat despe sfârșitul ÎNCREDERII în știință. (ceva similar cu sfârșitul actual al încrederii în universități și profesori universitari…). Ca și în filosofie, în artă sau în alte îndeletniciri umane, și în știință ( = cunoaștere înalt sistematizată, capabilă de predicții) apar momente de încetinire a ritmurilor sau de banalizare a unor teorii, astfel încât fosta recunoaștere și admirație necondiționată dispar. Ca redactor șef al unor reviste de ”științe economice/ sociale”, am receptat din plin bagatelizarea ”științei”. Orice persoană care scria ceva despre ceva era autor, om de știință, savant, înțelept etc. Pe scurt, m-am raliat, oarecum, ideilor lui John Horgan și am scris un editorial intitulat ”Știința a murit. Trăiască cunoașterea!”. În realitate, am scris împotriva felierii ultraînguste a cunoașterii bazate pe disciplinaritate extremă și în favoarea compactării și unificării cunoașterii, fără de care, cred și acum, zvâcniri/ izbucniri/ descoperiri consistente nu pot să apară.

Desigur, mă refeream la așa numitele ”științe sociale” și ”umanioare”, domeniu în care am lucrat. Am ajuns, ulterior, să neg caracterul de ”științe” acestor colecții de opinii și păreri mai mult sau mai puțin fondate, mai mult sau mai puțin utile oamenilor. Din primul an de studenție (1967) îmi amintesc cum profesorul de contabilite ”demonstra” că contabilitatea este ”știință” (oricum noi credeam cam orice…), pentru ca, în acest început de mileniu, să asist la o dezbatere cu tema ”Este contabilitatea știință?”, cu concluzia că nu trebuie să ne grăbim cu răspunsul… Asta în timp ce eu spuneam studenților că toată contabilitatea ( = sistemul de conturi și de decontări) va dispărea odată cu apariția calculatoarelor și softurilor specializate. Cred că acum Facultățile de contabilitate au cam dispărut. La fel, cred, se va întâmpla și cu alte ”științe”. Nu intru în amănunte. Rostul acestei sublinieri este de a aminti că în lipsa spiritului critic (”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum!”) șmecherii și șarlatanii, ”magicienii” și vânzătorii de iluzii (medicale, gastronomice, psihotronico-cuantico-terapeutice etc. etc.) vor prospera pe seama naivilor/ credulilor/ proștilor. Spre exemplu, acum au apărut profesori de scris literatură (știința literaturii!), în bună tradiție prostească a fostei Școli de literatură de la noi, din anii 50. Haruki Murakami a scris în cartea ”Meseria de romancier”, Polirom, 2016:  ”Puterea minții mele e limitată. Nu prea reușesc să leg teorii logice sau idei abstarcte. Doar când scriu încerc să-mi aranjez gândurile într-o anumită ordine”. Atât! Mare lucru modestia celor dotați nativ. În fond, mințile oamenilor sunt limitate și orice zeificare a unor descoperitori de corelații noi spune mai multe despre zeificatori decât despre descoperitori.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  58 (LVIII) din 27 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (I)

Sintagma ”dublă măsură” pare a fi clară, la prima auzire/ vedere/ citire, dar este și destul de confuză dacă nu exemplifici imediat cu cele (cel puțin) două cazuri de aplicare a două măsuri diferite pentru una și aceeași speță/ situație. Cel mai des este invocată în religie, justiție, morală, politică (inclusiv politici economice și financiare). Scopul clar al utilizării dublei măsuri de către o persoană oarecare este propriul confort și prostirea/ păcălirea/ manipularea celorlalți.

În religia creștină se spune că fățărnicia este cel mai urât păcat în ochii lui Dumnezeu. În realitate, cred că este și cel mai frecvent. ”Să nu judecăm cu două măsuri, să acuzi cu asprime neputințele altora, dar să găsești îndreptățiri pentru ale tale”. Porunca ”să nu judeci” face trimitere și la acest mod pernicios de a ”judeca” lucrurile/ oamenii.

Antonime ale sintagmei în cauză ar fi: ”corectitudine”, ”onestitate”, ”principiu unic”, ”principialitate” etc. Sinonimele sunt cu duiumul, pentru că și realitatea dublei măsuri este mai frecventă/ prezentă: curvă, om cu două fețe, minciună, compromis, ipocrizie, fățărnicie, fățoșenie, figură/ a face figuri/ figurație, fals/itate, figurant, manipulant/ manipulator, nesincer, formă fără fond, vânzător de iluzii, dreptate strâmbă (oximoron), sofism/ sofistică/ logică ad hoc, propagandist plătit, ideolog de serviciu, politicastru, diplomat, duplicitate etc.

Exemple generale de duble măsuri: soțul adulterin gelos pe soția (și ea geloasă) pentru că este adulterină; serviciile de ”intelligence” care încalcă constant regulile transparenței acționale în societate; tratativele de reducere a armamentelor (nucleare) paralel cu investiții în cercetare pentru inventare de noi arme, mai ”eficace” și mai eficiente; să participi la o ședință/ întrunire/ reuniune unde votezi pentru instituirea unei măsuri pentru ca apoi să ieși afară și să critici ”idioții” care au adoptat acea măsură etc. etc.

Dar avem cu duimul și exemple concrete de dublă măsură (unele, aparent, motivate). Am scris în acest serial despre Andrei Pleșu care, recent, a devenit apărător fervent al tezei ”Revoluției române”, după ce tot el a scris cu câțiva ani în urmă despre cum ”s-a dat voie la revolte” în 1989. Dar tot el este autorul unui eseu despre dubla măsură. (http://adevarul.ro/news/societate/dubla–masura-1_50a7b8a67c42d5a66369f141/index.html Laureata Nobel pentru literatură, Herta Muller, a condamnat din toți rărunchii securitatea și turnătorii, dar, după ce s-a comunicat că prietenul ei fusese colaborator al securității, nu s-a dezis de acesta și nu l-a condamnat. Subsemnatul, prostul dumneavoastră de serviciu, în ziua 22 dec 89 scria un articol despre necesitoatea creșterii productivității muncii, ca imperativ pentru creșterea bunăstării în societatea socialistă (nu contează că corelația productivitate – salarii este una etern valabilă). În jurnalism, exemplele abundă și ar trebui multe sute de pagini pentru a proba cum XY a criticat dur partidul sau persoana AB, după care a devenit un fervent apărător al acesteia. Mai mult, ”deontologi” de la televiziunile comerciale albesc/ înnegresc (după caz) persoane/ idei/ atitudini. Cei care au criticat OUG 13 au făcut-o în numele apărării statului de drept. Cei care au emis-o și cei care au susținut-o și apărat-o au făcut-o/ o fac tot în numele apărării statului de drept.  (va urma)

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  59 (LIX) din 28 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (II)

A folosi dubla măsură are ca prim sens intenția de a prosti/ păcăli pe cineva. Comercianții încercau să păcălească clienții folosind, la propriu!, dubla măsură: una mai mică – cu care vindeau, și una supradimensionată cu care cumpărau. Zicala ”l-am prins cu ocaua mică” de pe vremea lui Cuza (campion al luptei anticorupție și mazilit tocmai din acest motiv), se referea exact la (sur)prinderea celor care vindeau cu o măsură mai mică. Acum, lucrurile au evoluat …muuult! În loc de măsură mai mică, acum se lipește un magnet (sau un obiect magnetizat) de cântarul mecanic sau electronic și hoția-i gata! Mai nou, codurile de bare par a împiedica hoții să fure cum vor… Am spus: par… La un supermarket, punga mea de orez de 1 kg a fost ”evaluată” la zece kg! (Explicație: dar ați văzut la raft că orezul se vinde doar la bax de 10 kg!). Unii se prind de hoție, alții nu, și constată doar că salariul/ pensia de pe card s-a terminat parcă prea repede…

 

În justiție, sistemul de drept roman (valabil în Europa), acceptă ca aceleași probe/ dovezi/ documente să fie văzute diferit de avocatul apărării și de cel al acuzării. Fiecare are propriul său cântar de evaluare, plus propriul sistem de interpretare a legilor. Dar hoția tot hoție rămâne și doar un judecător corupt/ incompetent/ de rea credință ar putea ignora dovezile și să achite un inculpat.

 

Fiecare dintre avocați îi acuză pe judecători de folosirea dublei măsuri (evident, doar în cazul în care decid contrar intereselor lor): Exemplu din martie 2015: ”Avocatul Elenei Udrea, Marius Striblea, a explicat, …că vede o dublă măsură în respingerea cererii de reţinere pe numele lui Dan Şova”. Un alt exemplu, din oct. 2015: ”Tribunalul Bucureşti i-a condamnat pe cinci jurnalişti ai postului Antena 3 – Mihai Gâdea, Mugur Ciuvică, Bianca Nae, Radu Tudor şi Răzvan Savaliuc – să îi plătească, în solidar, şefei DNA, Laura Codruţa Kovesi, daune morale în valoare de 250.000 lei”. Evident, avocatul celor cinci a acuzat justiția că a aplicat dubla măsură (procedând diferit într-un caz similar). Într-o știre din feb. 2016 ”Mircea Badea a comentat (…) proiectul de lege denumit “legea defăimării” și a explicat că este foarte scârbit de dubla măsură: E o mizerie, e o prostie!”. În lumea literară, lucrurile stau cam la fel: În articolul ”Dubla măsură” Gabriel Chifu (România Literară, 2016) scrie, cu privire la acordarea premiilor literare pe la noi, că ”dubla măsură este o practică obișnuită”.  Varujan Vosganian a considerat că ”Dubla măsură este una dintre cele mai grele boli ale tranziției”. După cum se vede, în posttranziție lucrurile stau exact la fel: la 16 dec 2016, Mihai Vasilescu scria pe blogul său pe tema dublei măsuri:   http://mihaivasilescublog.ro/2016/12/16/dubla-masura-rang-virtute/  .

 

Închei acest episod cu o superbă reflecție a lui Constantin Noica (invocând dubla măsură) cu privire la capacitatea oamenilor de a-și ierta semenii (sau nu): ”Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit”. (va urma)

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  60 (LX) din 1 III 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (III)

Cred că avem o solidă tradiție în privința folosirii în exces a dublei măsuri, ceea ce mă face să fiu sceptic în privința precizării secolului în care, probabil, lucrurile se vor fi îmbunătățit câtuși de puțin sub acest aspect. Oricum, convingerea mea este că apelul la dubla măsură nu este o dovadă de inteligență. Duplicitatea și perversitatea, minciuna și hoția, oportunismul nu pot fi nicicând considerate semne ale unei culturi pozitive, avansate, demne de laudă, chiar dacă dubla măsură este un frecvent instrument al avocaților, preoților (să faci ce spune popa, nu ce face popa), politicienilor, adulterinilor, comercianților etc. După părerea mea, dubla măsură ține de încercarea (neelgantă) de prostire a proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști.

Dubla măsură nefiind un semn de inteligență, consider că aceasta (dubla măsură) ar trebui descurajată  pe cât posibil. Nu știu dacă ”dubla măsură” este o infracțiune sau doar o metaforă care cuprinde un șir lung de posibile infracțiuni, dar cred că pedeapsa pentru abaterea politicienilor și judecătorilor de la principiul măsurii unice/ unitare ar trebui să fie maximă. Anticii aplicau chiar un multiplu de pedeapsă infractorului care deținea și o demnitate publică. Ehei, la noi este exact invers (deci am involuat serios…). O culme a aberației legislative de la noi este aceea că parlamentarii care comit o abatere de la lege să nu poată fi arestați decât cu, ați ghicit, voia lor (a majorității parlamentarilor). Este un exemplu de dublă măsură ce ar trebui rapid eliminat.

S-a clamat mult faptul că evaluarea tezelor de doctorat ale lui Victor Ponta și a Laurei Kovesi s-ar fi făcut cu aplicarea unei duble măsuri: pentru unul ciumă, pentru cealaltă, mumă. În realitate, cred că s-a aplicat o măsură unitară; în schimb, diferite au fost măsurile în care s-a practicat și dovedit plagiatul: la Ponta în foarte mare măsură, iar la Kovesi în foarte mică măsură…

Duplicitară și dubioasă este dubla măsură a electoratului care a votat PSD: nominalizarea pentru postul de prim ministru a unei persoane de etnie tătară și religie musulmană  a fost acceptată de electorat, dar același electorat a protestat, recent, împotriva sasului Iohannis care, chipurile, servește interesele Germaniei. În realitate, este vorba despre doi cetățeni români care, principial, pot ocupa orice funcție în statul român.

Dubla măsură poate să apară nu doar la indivizi, fie ei și demnitari, dar ea apare, adesea, și în cadrul relațiilor dintre state sau în politica marilor companii multinaționale (CM). Acestea din urmă au păcătuit grav prin faptul că oferă pieței Europei de Est produse de o calitate inferioară produselor similare oferite țărilor din Vest. O asemenea discriminare nu este negativă doar pentru noi, cei (”proști”) din Est, ci este nocivă pentru ideea de unitate europeană, atât de necesară astăzi. Pentru mine, politicul, economicul și eticul UNA SUNT. Prin urmare, practica (economică) discriminatorie de a ne vinde nouă marfă mai proastă (asta este o dimensiune etică) nu face decât să devoaleze planul (politic) al UE de a construi o Europă cu două viteze.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Iași,  fosta viitoare capitală europeană a culturii: a sad story


La 23 februarie, orele 17.00, va avea loc, la Galeriile Pod Pogor https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10206042414399059&set=a.2520663335556.2112997.1222494999&type=3 o dezbatere pe tema eșecului Iașului de a primi titlul de capitală europeană a culturii în anul 2021. Inițiativa revistei Dacia Literară (prin vocea lui Călin Ciobotari) de a medita împreună pe tema nereușitei Iașului de a accede în finala selecției este mai mult decât salutară. Ea este benefică Iașului și iubitorilor lui, respectiv (și) celor cu responsabilități (auto)asumate în domeniul culturii. Din păcate, noțiunea de cultură este încă incert definită/ conturată/ delimitată, fapt care a perturbat mult atât proiectele celor desemnați să contribuie la obținerea onorantului titlu, dar și a celor care au reacționat imediat după aflarea deciziei juriului de a nu include Iașul pe lista scurtă din care se va desemna, în final, urbea câștigătoare. Pentru o bună majoritate a cetățenilor, dar și a intelectualității (alt termen ambiguu) ieșene, cultura înseamnă doar muzee, biserici, istorie, scriitori celebri din trecut și, eventual, câțiva profesori celebri… Pentru mine, cultura înseamnă, în primul rând, mentalitate, atitudine, mod de gândire-simțire-acțiune, educație, comportament, stil, personalitate etc.

 

Totodată, o discuție sinceră și argumentată pe tema (managementului) culturii este consonantă cu o intenție a mea de a face o analiză managerială a proiectului/ proiectelor avansate în această competiție, bazându-mă îndeosebi pe materialele făcute publice de echipa constituită ad-hoc pentru  obținerea titlului, pe comunicatul final al Juriului european și pe unele reacții din presa locală. Cele ce urmează nu sunt o asemenea analiză, ci doar un material pregătitor pentru așa ceva. Mă disociez de orice idee de a folosi orice analiză și chiar dialogul de față DOAR pe post de material electoral partizan/ partidic, deși vina nereușitei este atribuibilă – în proporții diferite – tuturor partidelor politice din Iași, prin ceea ce au făcut, dar mai ales prin ceeea ce nu au făcut în direcția obținerii succesului mult dorit.

 

Am sperat ca membrii Fundației ”Iași – capitală europeană a culturii” să prezinte un raport în care să-și prezinte activitatea prin prisma rezultatului final anunțat de Juriu. Nu așteaptă nimeni o listă de explicații și justificări, ci un model de autoanaliză responsabilă din care să rezulte că – cel puțin prin prisma acestei autoasumări – prezența lor în Fundație a fost una meritorie și efectivă. În ultimă instanță, toate discuțiile postfactum (de după anunțarea rezultatelor preselecției) au acest rol educativ și informativ pentru actualii și viitorii factori de decizie ieșeni în domeniul convențional numit cultură. Pe scurt, această invitație de a ne uita în oglindă, de a vedea cine (mai) suntem, de a evalua la rece potențialul cultural real al Iașului și șansele de a mai fi considerat oraș cultural măcar la nivel național, merită un răspuns activ și implicat, responsabil și demn de exigențele manifestate mereu de ieșeni și concretizat în sintagma (deja invalidată) că Iașul este polul cultural al României. Acest pol de iradiere culturală s-a mutat, după 1990, tretptat-treptat, la Cluj și în zona Transilvania, la modul mai general.

 

În ce calitate am făcut eu această încercare  de analiză (parțială, evident)? Sunt locuitor al Iașului de jumătate de secol, deși în perioada postdecembristă am lipsit aproape două decenii din Iași (primii 6 ani la Chișinău, apoi un an la București, apoi din nou la Iași – 1997-2004, pentru ca ultimii ani de activitate – 2004-2015 să-i petrec la Bacău). Probabil dacă aș fi rămas în Iași, m-aș fi implicat în activitățile jurnalistice și editoriale atât de mult încât posibilitatea de a avea o privire detașată, exterioară, eminamente critică și dezinteresată nu ar mai fi existat. Dar comparând Iașul cu Chișinăul am remarcat încă de atunci, de la începutul anilor 90, serioase decalaje de dinamică, de suflu creator și de dorință de afirmare. Iașul devenea, an de an, mai molcom, mai băltit, mai puțin strălucitor (cel puțin în comparație cu expectațiile mele) în timp ce Chișinăul, derobat de servituțile față de Moscova, creștea an de an (prin comparație cu baza de pornire, anul proclamării Republicii Moldova). Comercialismul și sinecurismul au lovit deopotrivă calitatea actelor de cultură, strivind și fostele standarde predecembriste (firave și ele). Editurile au făcut grave rabaturi la calitate, universitățile (indiferent de forma de proprietate) au început lupta pentru clienții aducători de venituri, abandonând și ele standardele de calitate. Teatrul Național și Opera Națională erau și ele în cădere liberă. A continuat hemoragia de personalități către București sau chiar către larga lume. Moliciunea acțională și dezinteresul față de nou mă exasperau ori de câte ori veneam la Iași, apoi chiar în perioada anilor de activitate la UMF Iași. Din această exasperare au pornit pseudorecenziile mele (unele, recunosc, cam acide) la adresa unor colegi din presa de cultură ieșeană, sau din rândul universitarilor ieșeni. Toate acestea se găsesc pe acest blog și așteaptă reacții nu doar din partea celor vizați…

 

Dau un exemplu, aparent minor, despre scăderea nivelului cultural al Iașului imediat după 1989. Deși la universitățile și redacțiile din Chișinău, unde am lucrat, precum și la mine acasă existau calculatoare, adrese de email (1993) și în general deschidere spre informatizare, la UMF Iași, în anul de grație 1996, nu exista niciun singur calculator! De la Chișinău participam la think tank uri americane și europene (pe internet) pe varii teme, având enorm de învățat și de contribuit cu idei, în timp ce la UMF Iași nu exista nici măcar în proiect achiziționare de calculatoare… Ca să închei acest episod informatic (pe axa Iași-Chișinău), un ziarist ieșean de radio a venit la apartamentul meu din Chișinău, prin 1993 sau 1994 cred, m-a rugat să-i dau voie să-i scrie un e-mail feciorului din State, m-a rugat apoi să-l las singur, dar, după plecarea sa, am constatat că calculatorul fusese virusat, adresele de email șterse…  Motive pentru care am privit mereu Iașul cu un ochi (ceva mai) critic au fost foarte multe, multe dintre acestea au fost relatate în articolele și pseudorecenziile mele la articole și cărți postate pe blogul meu de pe wordpress.com. (chiar acesta pe care este publicat articolul de față).

 

(Alte mici exemple: blocarea susținerii tezei de doctorat în Etică, cu câteva luni înainte de finalizarea și susținerea tezei de către rectorul de atunci al UAIC, pe motive pseudolegale, financiare în esență; blocarea, de către aceeași persoană, în calitatea sa de rector și de președinte al Senatului, a obținerii calității de conducător de doctorat în specialitatea management în cadrul FEEA, din UAIC și… mă opresc aici). Dar, subliniez, niciodată nu am făcut analizele critice ca pe o răzbunare față de colegii ieșeni. Dimpotrivă, mereu încheiam acele analize critice cu constatarea tristă că Iașul este pe o pantă descendentă și că am speranța că dușurile reci pe care le administram să aibă un efect pozitiv, de redeșteptare locală, măcar în plan cultural. N-a fost să fie. Reacțiile (extrem de puține) la criticile mele au fost tipic provinciale, iritate, nedumerite, ofuscate, bulevardiere, injurioase, amenințătoare, răzbunătoare sau… absente. Nici vorbă de eventuale mulțumiri pentru observațiile făcute (gramaticale inclusiv), pentru sugestiile date și pentru invitarea la dialoguri pe varii teme…Nimic. Tăcere fals superioară. Tipic bahluian. Mereu mă simțeam obligat să atrag atenția că acest nivel cultural și de mentalitate provincială țâfnoasă va afecta serios intrarea Iașului în competiția pentru obținerea titlului/ calității de capitală europeană a culturii, respectiv că demersul ieșean se va încheia cu un eșec răsunător, pe măsura iluziilor și a pretențiilor fără acoperire cu care mă întâlneam mereu. Această ”atenționare” nu o fac acum, postfactum, ci se află în aproape toate articolele în care erau vizate personalități ale Iașului. Convingerea mea era tot mai consolidată că iminentul eșec va veni din cauze profunde, nicidecum doar din vina acelor entuziaști care au dat speranțe deșarte ieșenilor că vor obține confrmarea calității lor îndrăgite, aceea de cultură superioară, de nivel european: Desigur, există și vinile – individuale și colective – ale celor implicați în proiectul ”Iași – capitală europeană a culturii”. Dar, era de așteptat ca cel puțin acest colectiv să fi probat o mentalitate net superioară mediei ieșene și naționale. Din cele citite/ audiate/ vizionate (vezi și cele 14 pagini de webografie) am dedus că mentalitatea membrilor Fundației era pe măsura mentalității dominante, nicidecum superioară mediei. Simplul fapt că nu s-a mai făcut nicio conferință de presă prin care să comenteze măcar observațiile negative făcute de Juriu probează ipoteza mea că și la nivel de Fundație/ Comitet mentalitatea este aceeași ca la nivelul ieșeanului mediu. Notele dominante ale acestei mentalități le voi detalia mai jos.

 

În plin proces de intensă activitate pentru convingerea decidenților că Iașul merită titlul (și banii!) am răspuns la un chestionar care intenționa să testeze ce apreciază cel mai mult ieșeanul din marea cultură a locului. Am pus, din start, pe ultimul loc muzeele, monumentele istorice și casele memoriale – dovezile a ceea ce au făcut alții, în alte timpuri, cu alte mijloace și chiar cu alte finalități. Mai mult, am dat valori minime faptelor culturale de natură materială (biblioteci, ziare și reviste de cultură în format print, pliante de popularizare etc.) și am dat valori maxime dimensiunilor spirituale vii, creative și formative: spectacole de teatru și operă, conferințe, dezbateri, lansări de carte, cărți scrise de autori contemporani etc. Pe scurt: trecutul și materialismul nu contează decât ca un dat existent, față de care contemporanii noștri au un singur merit: acela de a-l conserva, promova și a-l transmite urmașilor. Acest fapt de cultură este minor în raport cu CREAȚIA/ PRODUCEREA de fapte de cultură noi, originale, proaspete – singurele care aduc plus valoare culturală și care pot convinge Juriul european că comunitatea noastră este una vie, dinamică, cu capacitate de antrenare (și) a oamenilor din preajma zonei ieșene, cu forță de iradiere și de generare a unei aprecieri pozitive cvasiunanime  din partea altor comunități. Am amintit mereu caracteristicile esențiale ale mentalității dominante de la noi: paseismul, mergeșașaismul, mimarea actului cultural autentic prin invocarea personalităților din trecut (tot mai puține, pe măsură ce ne apropiem de prezent) care ne reprezintă și ne promovează orașul în lumea largă și identificarea spiritualității locale cu activitatea cultelor religioase, a serbărilor populare care au în miezul lor un sfânt/ o sfântă din trecutul îndepărtat care ne ”onorează” cu prezența. Lenea intelectuală moldavo-ieșeană se concretizează și în calitatea presei cotidiene și a celei culturale de la noi (care, cu câteva excepții, scade în ritmuri alerte, parcă peste media națională). O probă a indiferenței față de acest important eveniment care urma să culmineze la Iași în anul 2021 este marea întârziere (îndeosebi față de Cluj) cu care s-a demarat acțiunea (crearea site ului, publicarea de articole care să genereze idei originale și consonante cu criteriile anunțate, crearea structurilor formale care să se ocupe în mod concret și responsabil de managementul de proiect). Nu în ultimul rând, un alt semn de superficialitate a fost utilizarea alternativă a sintagmelor ”capitală europeană a culturii” și ”capitală culturală europeană”, ca și cum acestea ar fi perfect echivalente.

 

Comercialismul care s-a insiunat în toate structurile (inclusiv în cele politico administrative și a celor cultural-educative) bate cultura adevărată, bate calitatea înaltă și bate competitivitatea generatoare de progres și valoare. Am comentat, la anunțul Juriului referitor la neselectarea Iașului pe lista scurtă, pe internet, sugerând câteva motive serioase (de fond) pentru respingere de către acel Juriu a acceptării Iașului în faza următoare (desigur, nu a existat nici o reacție, de unde și presupunerea mea că toți aceia care au citit ”diagnosticul” meu cauzal sunt sută la sută de acord cu mine…):

 

Concluzia mea este că ”bolile” culturii ieșene s-au cronicizat și s-au agravat în ultimul sfert de secol. Chiar dacă proiectul european de acordare a titlului de capitală europeană a culturii vizează tocmai orașele fără realizări deosebite, dar care – având potențial real și dorință de a se plia pe criteriile stabilite în proiect – sunt eligibile tocmai pentru a le da un impuls suplimentar, totuși carențele grave, de fond, de percepere eronată a propriei situații și de pliere cu abilitate pe noile cerințe europene, au fost cele care au împiedicat orașul nostru să-și vadă visul cu ochii. Am sintetizat aceste carențe după cum urmează:

 

– paseismul, excesul de istorie în detrimentul viitorului care începe în fiecare zi;

– managementul șmechersc, de cartier periferic, unul bazat pe convingerea că noi scriem că vom face, dar după ce ne dau ok ul, mai vedem…

– minciuna politică ridicată la rang de mijloc de convingere a unui juriu serios și competent (povestea cu Basarabia și Bucovina face parte din aceeași ipocrizie politică românească derulată de un sfert de secol, capcană în care au căzut chiar promotorii șmecheriei cu ”dați-ne bani și facem Unirea”);

– ”interfața răsăriteană a culturii europene” s-a dovedit o formă fără fond, un festivism bolșevic păgubos, o lozincă fără pic de acoperire și fără un sens concret;

– îngîmfarea și țâfnoșenia specifice mediilor mediocre (un exemplu doar: de mulți ani scriu împotriva paseismului dezvoltat de culturnicii ieșeni, dar niciunul nu a încercat să demonteze acuzațiile mele, conform convingerii lor ”las că merge și-așa”);

– convingerea că totul merge de la sine – doar niște fandări acolo și gata!;

– ascunderea sub preș a realităților neplăcute din perioada războiului, sub impulsul tâmp că ”dacă stârnești rahatul, pute” – deci mai toarnă niște pământ peste rahat, fără să realizezi că tocmai asta te dă de gol;

– căderea economică abruptă a Iașului, scăderea populație active și scăderea finanțărilor de la bugetul republican au amplificat și mai mult dezinteresul față de cultură.

 

În mod evident, toate cele scrise de mine sunt subiective, sunt opinii formate în timp, consolidate zi de zi și an de an, dar asta nu înseamnă că sunt singurul deținător al adevărului. Din păcate, lipsa propensiunii pentru dialog va lăsa și acest mic semnal fără răspuns. (Pe lângă aceste patru pagini, am adăugat încă 14 pagini de link uri, extrase din articole, ecouri de pe facebook pe tema pregătirii proiectului și a receptării eșecului acestuia etc.).

 

 

Liviu Druguș

Iași – Miroslava,

 

22 februarie 2016

 

 

Webografie tangentă la tema scăderii nivelului de cultură în RO:

 

http://adevarul.ro/news/societate/romania-ne-resetabila-mostenirea-neamului-prost-1_56c6cc885ab6550cb8f86c35/index.html Doru Pop, Universitatea Babeș Bolyai Cluj

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii

 

Webografie pe tema Iași – capitală europeană a culturii

 

Toni Hrițac ZdIs 30 ianuarie – micro analiză comparată Iași – Cluj http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/universitatile-si-politica-la-iasi–117688.html  Comentariul meu: Chiar îmi place! Dacă nu toată analiza, atunci măcar ideea de a ne uita în oglindă. De multă vreme era necesară o analiză comparată Iași – Cluj pentru a vedea și cauzele subdezvoltării regionale și locale a Moldovei și Iașului. Lupta pentru selecția viitoarei capitale europene a culturii se va da între Cluj, Baia Mare, Timișoara și București. Șansele le văd exact în această ordine.

 

George Pleșu a tradus din motivația juriului: (de adăugat și linkul la emisiunea lui Florin Ghețău din 28 ian 2016)

 

Am tradus motivarea juriului (pg.18-19) cu privire la respingerea candidaturii Iașului. Vedeți singuri câte din punctele de mai jos le-am tot repetat aici sau la diverse emisiuni la care am fost invitat, cu același efect: o surzenie totală din partea autorităților.

„Juriul a fost însă dezamăgit că nu a putut sta de vorbă cu reprezentanți ai orașelor partenere. Cooperarea transfrontalieră bi și trilaterală este un obiectiv important, dar juriul nu a fost sigur dacă cooperarea propusă a servit în primul rând prezentării sau chiar a contribuit la dezvoltarea culturală și civică a orașelor partenere. De asemenea, juriul nu a fost informat despre aranjamentele financiare și de management pentru această cooperare.

Celelalte elemente ale programului propus a avut mai multe puncte forte și potențialul de a avea un impact local. Juriul a fost îngrijorat de faptul că 250 din 342 proiecte propuse sunt proiecte culturale existente cu programul deja fixat. Criteriul pentru Capitala Europeană a Culturii [CEaC] necesită dezvoltarea unui program special în locul unei continuări a ofertei culturale existente într-un oraș.

Proiectul transfrontalier este un element potențial pozitiv pentru criteriul dimensiunii europene, dar juriul a simțit că celelalte componente ale programului au fost mai puțin dezvoltate cu partenerii internaționali sau prin dialog inter-cultural. Programul nu a reușit să susțină modul în care intenționează să devină interfața de est a culturii vestice. A lipsit în special o viziune artistică clară care să pună sub semnul întrebării și să dezvolte această poziție de oraș aflat la răscruce de drumuri, cu multiple influențe.

Din dosarul de candidatură a reieșit că orașul a fost mai puțin deschis la arta contemporană, inovare și avangardă. Juriul apreciază că programul propus, cu un puternic accent pe istorie și patrimoniu, ar întări această percepție în loc să utilizeze CEaC pentru a transforma sectorul cultural și publicul orașului. O abordare mai echilibrată ar fi îmbunătățit oferta.

Juriul a apreciat că domenii-cheie au fost tratate doar într-o manieră destul de sumară, nu în profunzime. Exemple includ memoria traumatică a „Pogromul de la Iași” din 1941 și un proiect cu romii; acesta a fost un domeniu în care programul ar fi putut fi crescut în mod semnificativ pentru a satisface componenta dialogului inter-cultural a criteriului legat de viziunea artistică.

Orașul are o reputație puternică a industriilor sale creative și juriul a apreciat demonstrarea unuia dintre posibile proiecte. Mai multe dintre proiecte propuse includ ICC [industriile culturale și creative], deși acest domeniu ar putea fi transformat într-un element mult mai puternic al programului, în special incluzând dinamismul recunoscut în [industria] modei și hainelor, precum și în publishing și mass-media; au fost mai puține informații despre o dezvoltare ulterioară a acestora. Oferta a fost limitată în abordarea dezvoltării atât a noi segmente de public, cât și legat de consolidarea capacităților sectorului cultural.

Juriul a luat act de informațiile cu privire la consultarea cu cetățenii și operatorii culturali, dar a fost mai puțin clar cum acestea au rezultat în modificări ale conceptului și programului.

În general, juriul a apreciat că oferta a reflectat o abordare constantă a patrimoniului de bază al orașului. Multe dintre proiecte, inclusiv planuri de dezvoltare urbană, sunt deja în curs și vor contribui la o mai puternică ofertă culturală pentru localnici și turiști. Cooperarea transfrontalieră a fost mai puțin dezvoltată, după cum a fost menționat mai sus.”

ec.europa.eu

EC.EUROPA.EU

 

http://www.radiohit.ro/index.php/2016/01/27/audio-fundatia-iasi-capitala-culturala-inchisa/ Fundația Iași – capitală europeană a culturii închisă

 

MOTIVAȚIA RESPINGERII IAȘULUI DIN PROIECT   26 ianuarie 2016

http://www.jurnalvirtual.ro/2016/01/26/jurnalistul-cezar-padurariu-a-studiat-motivatia-juriului-european-de-ce-a-fost-respinsa-candidatura-iasului-pentru-capitala-europeana-a-culturii/

 

Documentul original http://ec.europa.eu/programmes/creative-europe/actions/documents/ecoc/2021/romania_en.pdf

 

 

Webografie preluată din campania de promovare a Iașului

 

https://youtu.be/Wu52-zvfFCw Iași Cartea de vizită (14 minute)

 

https://youtu.be/k4QKZOZN8cE 10 reasons to visit Iași. Iași – the cultural city

 

https://youtu.be/Wu52-zvfFCw Călătorie prin Iașul turistic (22 min)

 

https://youtu.be/ckh–2L2UR0 Iașul – orașul celor 7 coline (5 min)

 

https://youtu.be/5Yn1yTiJPiw  Iași – capitala culturală a Europeu (tur al monumentelor ieșene)

 

http://iasi2021.ro/vr  principalele monumente ale Iașului 3 D

 

http://iasitvlife.ro/index.php/emisiuni/politica-la-iasi/item/31818-politica-la-iasi-anul-politic-2015

 

Conferința de presă Iași capitală europeană a culturii: Mihai Chirica, Florin Cântic, Cristina Modreanu (critic de teatru), Iulian Boia, Adriana Zaiț, Dan Alexe, Simona Tănăsescu (artist vizual, curator artistic, coordonator de proiecte culturale), Camelia Gavrilă, lipsă. https://youtu.be/gTF9-kRuEMc

 

Cronica unei deziluzii demult anunțate   Iași – capitală europeană a culturii

 

Despre nenominalizarea Iașului pe lista scurtă pentru participarea, în continuare, la competiția pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021 am scris doar reacții la postările celor direct sau indirect implicați. (LD)

 

11 dec 2014 Ziarul de Iași – Știrea despre eșec: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/ia-ul-capitala-culturala-a-dezamagirilor-nu-a-intrat-in-finala–113649.html#.VmqoQ_EH6UA.facebook

Prima reacție după eșecul Iașului în tentativa de a intra în finala competiției pentru capitală europeană a culturii a venit de la primarul interimar Mihai Chirica: „Contextul a fost din nou nefavorabil Moldovei, niciun oraș nu a intrat în finală. Sunt trist, îmi pare rău că echipa nu a reușit să surmonteze decalajul de timp pe care l-a pierdut în perioada anterioară, cred că am avut și un prejudiciu de imagine major, de altfel, una dintre întrebările unui expert european a fost și pe această temă, cu ex-ul, ce să zic, noi am făcut tot ce a fost posibil. Am pus la dispoziție toate resursele necesare, nu pot să dau vina pe niciunul dintre ei”, a declarat primarul interimar Mihai Chirica.

(LD: În articol sunt prezentate clar criteriile de selecție, precizate de președintele juriului, Steven Green): „Ce anume face un oraş să devină Capitală europeană a culturii?”

Steve Green, preşedintele juriului de experţi care evaluează candidaturile oraşelor, a fost cel care a anunţat cele patru oraşe care au fost alese pe lista scurtă a localităţilor ce candidează pentru obţinerea titlului de Capitală europeană a culturii.

Acesta a precizat că, în 2021, vor fi trei capitale europene a culturii: una din ţările candidate la UE (Serbia şi Muntenegru), una din Grecia (unde au candidat 14 oraşe) şi una din România (unde au candidat 14 oraşe).

„Ce anume face un oraş să devină Capitală europeană a culturii? Este vorba despre programul viitor, nu ceea ce a făcut în trecut, nu ceea ce face acum. Este dorinţa de a schimba oraşul. Şi un anagajament solid de a învăţa despre alte culturi ale Uniunii Europene şi de a-şi împărtăşi propria cultură. Este un angajament puternic de dialog intercultural, de politici antidiscriminare şi de includere”, a spus Steve Green, precizând că toate oraşele din România care au candidat au avut idei culturale nemaipomenite şi le-a încurajat să continue proiectul prezentat, pentru a nu îi dezamăgi pe aceia care s-au implicat în realizarea lui.

„Felicitări şi mult noroc”, le-a transmis Steve Green oraşelor care se află pe lista scurtă.

Acesta a mai spus că toate capitalele europene a culturii şi oraşele care se află pe lista scurtă atrag atenţia atenţia Europei, nu doar prin activitatea lor culturală, dar şi prin tot ceea ce înseamnă decizii şi politici.

Steve Green a precizat şi care au fost criteriile de selecţie pentru alegerea celor patru oraşe. „Sunt şase criterii care se aplică în toate ţările ce participă la acest proiect. Primul este strategia culturală şi moştenirea pe care aceste capitale europene urmează să o lase. Al doilea este dimensiunea europeană: oraşul va reflecta la propria istorie şi cultură, dar şi la istoria şi cultura celorlalte oraşe europene. Cel de-al treilea se referă la dimensiunea programului şi implică o viziunea artistică puternică, inclusiv atragerea vizitatorilor din afara ţării. Cea de-a patra este participarea locuitorilor în dezvoltarea programului. Celelalte două sunt foarte directe: au bani şi au cu cine?”, a precizat Steve Green.

 

La postarea acestui articol din ZdIS, am comentat pe 11 dec ora 16 30: Liviu Drugus cu câțiva ani în urmă, la o evaluare a candidaturilor la acest titlu, Iașul s-a trezit surclasat de Bistrița. Reacțiile de atunci ale unor ieșeni (inclusiv ale celor care cunosc ce este proiectul în cauză) au declanșat întrebări retorice și uimiri jignite: cum noi, cu zestrea culturală lăsată de înaintași, cu patriomoniul muzeal și etc etc. Mi-am permis atunci să atrag atenția că trecutul nu prea se punctează în grilele de evaluare și că, în general, orice concepție paseistă este sortită eșecului. Am scris acest lucru și în chestionarul anonim care a circulat pe net, lansat de Echipă. Sigur, nu am nicio satisfacție pentru eșecul înregistrat de Iași, dar în zecile de cronici, recenzii și analize pe care le-am publicat pe blogul meu mă întrebam mereu: cu aceste ”valori” vrea Iașul să cucerească Europa? Atunci mi-am formulat opțiunea deschisă pentru Cluj, opțiune pe care o am și în prezent (deși surpriza ar putea veni de la minunatul Baia Mare). Mai mulți ieșeni m-au ”dojenit” pentru o asemenea opțiune, iar răspunsul meu a fost: dacă nici acum nu se trezesc din lenea apatică și managementul șmecheresc al afacerilor culturale, atunci Iașul își merită soarta.

Răspunsul/ comentariul  Dnei Adriana Zaiț: Am citit aproximativ 180 de propuneri venite dinspre comunitate si multe din idei au fost incluse, atit cit s-a putut, in proiect. Din nou, n-as vrea inca sa vorbesc despre asta, sunt prea trista pentru Iasi. Mie mi-a placut, de exemplu, dosarul Brailei, si cred in continuare ca din punct de vedere al creativitatii conceptului a fost cel mai bun, chiar daca Braila nu este pe lista. Dar sunt atat de multe alte criterii, unele la vedere si altele nu, unele posibil de indeplinit intr-un anumit interval de timp si altele nu, incit este foarte greu sa judeci, din exterior mai ales. Promit ca voi incepe anul ce vine cu o analiza a acestei experiente!

 

Pe 12 dec am intervenit din nou pe pagina dnei Adriana Zaiț  cu următorul comentariu

Iașul a fost masiv cucerit de bolșevismul cu față umană (sondaje arată că Nechita ar fi reales dacă ar rămâne în psd și ar candida). Mentalitatea feudalo-bolșevică s-a aciuat și proliferat de minune în condițiile căldicele ale mergeșașaismului moldav. Eșecul confruntării cu mentalitatea occidentală – iată cauza primă a nealegerii Iașului pe primele patru locuri dintre cele 14 candidaturi. Degeaba îl aduci pe Alexe de la BXL (un gânditor de stânga) dacă mentalitatea dominantă a zonei este cea care dă tonul realităților de la noi. Aș îndrăzni să spun că este foarte posibil ca proiectul Iașului să fi fost unul bun, credibil și de succes, dar CONTEXTUL ne-a omorât. Invocarea ex-ului de către unul dintre evaluatori sugerează că și nivelul ridicat al corupției la vârful partidelor din Iași a atârnat greu în balanță. Cu alte cuvinte, dacă ești alb, nu te amesteci cu roșii pentru că te înroșești de nu te (mai) vezi.

Îmi place · Răspunde · 12 decembrie la 09:41

 

Tot pe 12 dec apare un articol al lui Lucian Postu pe blogul său:

https://lucianpostu.wordpress.com/2015/12/12/aproxilipsa-de-bahlui-sau-despre-imbaligarea-fundacului-zis-iasi/ Iată textul:

 

Aproxilipsa de Bahlui, sau despre îmbăligarea fundacului zis ” Iaşi „

– creşterea şi împeşterea gaurei ortomanice –

 

Săvîrşitu-s-a .  .  .
Prostălanii, parşivii, naivii ori neinformaţii nu mai au acum vreun motiv să trăncăne, leorbăie, miorlăie sau pîsîie, morfolind vechea măntrişoară ruginită, descleiată şi îmbrobodită cu batic siropos: ”Iaşii, capitala culturală a Romîniei„ .
Kaput, basta, hasmokar, praleo … Mahalaua cortorală di pi Bahlui n-a intrat nici măcar în ” finala mică pe ţară ” a concursului UE ” Capitala culturală europeană ” . Adică printre cele patru oraşe romîneze care se bat mai departe pentru nişte milioane multe şi faima de a fi, peste cîţiva ani, blazonul cultural al patriei noastre scumpe.

.
Cei din Baia Mare au reuşit . Ceea ce n-a reuşit taraful de la Iaşi , plin de ostromente majistrale, care de care mai ghibaci şi mai ninunat : chimvalul sunător al pîntecelui mental din dotarea marelui ‘telectual & atîrnător Florin Cîntic ; doba gonflabilă a marelui literat & activist pesedist Dan Doboş ; cămeşa descheiată pînă la buric a marelui jurnalist & macho-uţ cultural Dan Alexe, omul trebilor complexe . Etc

.
Numai că aceşti colivari ai mortăciunii ieşene sînt doar cireaşa putredă de pe tortul din / de cacao.  Blatul e vechi şi miroase a mucegai paseist & mămăligă acră . Crema e cleioasă , din sirop de tei răsfiert, şi e tărcată cu nişte măsline de capră rîioasă, dar cu coada sus : Solcanu şi Simirad sînt doar două nume generice de mari oameni coltorali, literari & artistici care au vătăfit tîrgul şi giudeţul , ani în şir, înconjuraţi de garnitura slinoasă & majoritară a limbilor slugarnice, legitimatoare, agresive şi horpăitoare.

.
Iar tu, presupusule inocent anonim , degeaba jeleşti acum, despletit şi cu cămeşa ruptă de pe chept . Şi tu ai fost complice la în-năclăirea asta mizerabilă şi toxică . Da, domnilor & doamnelor profesori de litere, muzică, pictură , istorie ş.a.m.d . Tăcerea şi resemnarea voastră a legitimat rahatul din capul mesei, vreme de un sfert de secol . Rahatul cultural, rahatul administrativ, rahatul politic .
Toţi solcanii & simirazii, plus haita lor de limbrici, au venit dintre ieşeni . Nu de pe Marte . Şi au fost perpetuaţi, prin nichitizare , tot de ieşeni, nu de indonezieni . Aşa că, tovarăşi bahluiezi, să lăsăm imperialismul bucureştean ori băcăuan şi să ne uităm, cinstit, în colhozul nostru glodos : din rahat – harapnic, ba care să şi pocnească … asta poate doar în SF-urile tovarăşului Doboş .
Deci, dacă vreţi sită de mătase, schimbaţi măcar javrele . Şi încercaţi să nu mai depăşiţi planul la producţia de behăială, fiindcă rezultatul o să fie cel de acum : Cupa Romîniei la măsline de ovine. A, să nu uit : pentru ediţia următoare a concursului, Ţibana a început să pregătească deja dosarul . Rîdeţi voi, da’ cică au echipă din Baia Mare .

 

 

Alexandru Lăzescu, 14 dec. 2015  Ziarul de Iași: http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/radiografia-unui-esec-previzibil–113790.html#.Vm6NsnDfWkw.facebook Cât de semnificativ şi ce efect pe termen lung ar putea avea eşecul, cel puţin stânjenitor, al Iaşului în încercarea sa de a fi desemnat capitală culturală europeană în anul 2021? După anunţul de vineri, în care o comisie reunită la Ministerul Culturii, compusă în marea sa majoritate din membri veniţi din afara ţării, a anunţat o listă scurtă (Cluj, Baia Mare, Timişoara, Bucureşti) din care Iaşul lipsea, am văzut la nivel local tot felul de declaraţii contondente. S-a dat vina pe „greaua moştenire Nichita”, pe o cabală internaţională care ar dori să marginalizeze Moldova, pe administraţia locală, pe echipa de proiect.

S-au spus multe vorbe grele, iar pe forumurile de discuţii asociate unor articole apărute în presă sau pe Facebook nu s-a făcut deloc economie de înjurături. După cum nu au lipsit, se putea altfel?, schimburi de replici politice. Am avut mai întâi un comunicat agresiv lemnos al liberalilor, în care se cerea demisia lui Mihai Chirica, acuzat că „prin incompetenţă şi aroganţă, a distrus ce a avut Iaşul mai de preţ: identitatea sa culturală”,şi în replică un altul, deloc mai inspirat, venit de la PSD Iaşi care condamna „încercarea imorală a echipei din Podu Roş de a capitaliza electoral un eveniment la care au contribuit” şi „emiterea unor aberaţii de ordin raţional”. Acest gen de declaraţii, destul de predictibile, sunt cu atât mai ridicole, cu cât în mare măsură pentru principalele structuri politice locale chestiunile care ţin de spaţiul cultural, de cel universitar, ocupă un loc marginal în preocupările lor obişnuite. Mulţi dintre ei nu au de altfel nici măcar bagajul cutural care să le permită să creioneze o viziune coerentă în acest sens.

Însă, pe de altă parte, ar fi greşit să dăm vina exclusiv pe administraţia locală, pe politicieni sau chiar pe echipa de proiect. Ceea ce nu înseamnă că nu ar trebui să existe o evaluarea a acestuia, inclusiv din punct de vedere financiar. La mijloc este vorbă de o problemă mai generală de atitudine. Starea de spirit dominantă la nivelul elitelor locale, în sensul larg al noţiunii, este grevată de provincialism şi de o totală lipsă de solidaritate. De-a lungul vremii au fost enorme frustrări locale faţă de alte oraşe care, se spunea, beneficiau de o disproporţionată influenţă politică la nivel central. Precum Bacăul, mai ales în perioada în care Viorel Hrebenciuc era unul din oamenii cheie din PSD. S-au făcut comparaţii şi cu Clujul, o altă fostă capitală de provincie. Şi, într-adevăr, după ce ieşit din perioada Funar, a rămas constant al doilea pol de putere al ţării, cu o influenţă majoră în guvern. Primarul oraşului, Emil Boc, a fost trei ani şi jumătate prim ministru, după cum şi actualul premier, Dacian Cioloş, vine din acelaşi areal alături de multe alte persoane influente ca Vasile Dâncu, Ioan Rus sau Vasile Puşcaş.

Dar ar fi complet greşit să credem că la mijloc este doar rodul întâmplării sau a nu ştiu ce maşinaţiuni subterane. Acest tip de argumentaţie este excesiv de reducţionist fiind mai degrabă destinat să îi scoată din culpă pe responsabilii locali. Când stai de vorbă clujeni care fie sunt actori importanţi în zona deciziei politice, fie sunt personalităţi cu impact naţional, Lucian Boia sau Valentin Naumescu sunt doar două exemple pentru această categorie, realizezi o diferenţă esenţială de atitudine faţă de ceea ce vezi în Iaşi. De pildă clujenii rămân,de regulă, chiar şi atunci când pleacă la Bucureşti sau în afara ţării, mult mai legaţi de oraş, în care cei mai mulţi se şi întorc după o vreme, decât ieşenii care continuă să cultive doar legăturile la nivel personal. În al doilea rând, a fost vizibilă de-a lungul timpului o solidaritate, mult mai rară în Iaşi, în promovarea unor personalităţi locale, dincolo de graniţele politice. În plus, nu vezi nici pe departe atât de des ca la Iaşi tipul de atacuri mediatice suburbane, aranjate în culise, care însoţesc, de pildă, bătăliile pentru poziţiile de rectori.

Eşecul de la competiţia pentru desemnarea capitalei culturale europene în 2021a fost amplu mediatizat şi comentat provocând o mulţime de reacţii. Alte eşecuri, pe alte paliere, dar în zone poate la fel de importante ca impact, rămân în mare parte anonime. De exemplu tendinţa ca într-un număr în creştere, studenţi din oraşe ca Suceava, care veneau tradiţional la universităţile din Iaşi să prefere acum să urmeze medicina sau alte discipline la Cluj. Sau că în destule situaţii pacienţii preferă alte centre universitare, ca Tg Mureşul sau, din nou, Clujul. Sunt semnale care, toate, ar trebui să ne pună pe gânduri. Mulţi universitari sau cercetători de valoare se plâng de mediul ostil care îi face fie să părăsească oraşul, fie, pe cei stabiliţi în străinătate, să renunţe la proiecte de colaborare.

Nu e un secret că oraşele din vestul României, din Transilvania şi Banat, sunt în general mai bine administrate. O lungă perioadă de apartenenţă istorică la Imperiul Austro-Ungar îşi spune fără îndoială cuvântul. Astfel de diferenţe se văd de altfel şi mult mai aproape de noi, dacă compari Suceava, zona Bucovinei, care a avut o istorie comună cu Transilvania, şi judeţul Botoşani aflat în imediata apropiere. Dar acest deficit poate fi până la urmă compensat de alte calităţi. De atitudinea generală din comunitate. Contează mult mobilitatea, evitarea clişeelor, evitarea împăunării suficiente cu lucruri din trecut (destul de răspândită la Iaşi), capacitatea de a valoriza oameni şi idei noi. Unul dintre detaliile destul de jenante legate de eşecul proiectului capitalei culturale europene este acela că responsabilă pentru proiectul similar pentru Baia Mare, care a rămas pe lista scurtă, a fost compania Argo Media, înfiinţată în 2011 de un absolvent ieşean al Universităţii „Al.I.Cuza”, Ioan Dan Niculescu, care iniţial se oferise să gestioneze aplicaţia Iaşului.

În iulie 2015, revista „Business Magazin” scria despre el că stă timp de 5 luni pe an în Asia de Sud-Est (Thailanda, Vietnam, Bali sau Cambodgia), îşi conduce afacerea de pe Skype. Şi împreună cu alţi doi parteneri a construit o formulă de afaceri inovativă care adună într-o structură flexibilă un număr de mai multe firme şi 100 de angajaţi pe proiecte de branding orientate masiv către noile tehnologii de comunicare. Sunt detalii care merită menţionate pentru că ilustrează de fapt un lucru esenţial: câştigătoare în viitor vor fi acele comunitatăţi capabile să se debaraseze de structuri şi mentalităţi prăfuite, să părăsească logica perdantă a unor lupte meschine pentru mize secundare şi invidii profesionale mărunte. Să se deschidă generos către formule de abordare cu totul noi, pe toate planurile. La urma urmei, lumea se schimbă în jurul nostru prin oameni ca Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, care la cei 31 de ani ai săi este unul dintre cei care au revoluţionat felul în care se comunică pe planetă. Va fi Iaşul în stare să facă în viitor o astfel de schimbare radicală de comportament? Din ce am văzut până acum nu sunt prea multe motive de optimism.

 

Adriana Zaiț despre articolul lui Lăzescu: E singura analiza lucida de pana acum. Sper sa continuam in acelasi ton, cand vom fi in stare sa ascultam, pentru a nu ramane pe vecie in zona esecului previzibil.

 

Adriana Zaiț despre articolul lui Lăzescu (14 dec 2015, ora 15, Iași: E singura analiza lucida de pana acum. Sper sa continuam in acelasi ton, cand vom fi in stare sa ascultam, pentru a nu ramane pe vecie in zona esecului previzibil.

Florin Lăzărescu: 14 dec 2015 (ora 17, ora Iașului): Am aflat la Berlin că orașul nostru nu a intrat în finala pentru capitală culturală europeană, unde eram invitat pentru decernarea premiilor Academiei Europene de Film. În camera de hotel, tocmai deschisesem geanta de „bun venit” oferită de organizatori și văzusem acolo un pachet promoțional impecabil pentru Wrocław, capitală culturală europeană în 2016 (de la ochelari de soare cu ”See you in Wrocław”, cutie de bomboane cu ”Sweet Wrocław”, DVD de prezentare a orașului, până la un minunat album foto). Același pachet se afla în geanta tuturor nominalizaților și invitaților pentru premii, oameni precum Michael Caine, Charlotte Rampling, Colin Farrell, Christoph Waltz, Roy Adersson sau Paolo Sorrentino, ca să spun doar câteva dintre vedetele mondiale din lumea filmului, prezente acolo.

Am încercat să-mi imaginez cum ar fi să se organizeze în Iași un asemenea eveniment (la anul va fi în Wrocław), cum ar arăta pachetul nostru promoțional. Și m-am liniștit. Sincer, nu vreau să lovesc în nimeni, dar tot sincer vreau și să spun ce cred despre asta: suntem norocoși, să mulțumim lui Dumnezeu sau sfintei Parascheva că nu vom fi capitală europeană a culturii. Ne-ar fi ieșit un lung șir de bâlbâieli, de amatorisme, de folclorisme, de certuri interminabile – cum s-a întâmplat și cazul plănuirii și întocmirii dosarului pentru candidatură. Ar fi fost – dacă nu un dezastru de imagine pentru oraș – măcar un spectacol penibil, întins pe parcursul unui întreg an. Cu lucruri făcute după ureche. Cu politicieni incompetenți și „personalități” locale depășite de vremi, care nu înțeleg nimic din fenomenul cultural, dar fac pe dracu-n patru să și-l atribuie, să-l dispute. Cu șoferi mânioși că se blochează traficul, cu ieșeni turbați că se cheltuie bani de-aiurea pe cultură, când noi avem alte probleme mai importante. Așa, fără obligația de a mima că facem ceva, Slavă Domnului, vom rămâne în panseluțele noastre, la tăiat și replantat tei, la veșnicele cancanuri locale, comentate la nesfârșit de cetățeni ambetați.

 

 

Dan Alexe, membru al echipei de alcătuire a proiectului, Bruxxeles, 14 dec, ora 10 dimineața:

Pe pagina sa de fb:

 

Principala obiecție adusă de juriu dosarului Iașului a fost că orașul nu s-a focalizat suficient pe memoria Holocaustului. E cu atât mai ironic, cu cât 3 din cele 4 orașe care au trecut: București, Cluj și Baia Mare, erau candidaturi controversate din motive de discriminare a romilor”.

 

La acest comentariu am intervenit cu o întrebare și am primit un răspuns:

 

Liviu Drugus către Dan Alexe: se poate estima procentual dacă ”prestațiile” ex-ului au contat în evaluare? Mai precis: unde sunt postate criteriile de evaluare în această etapă de preselecție?

Dan Alexe ”Chiar dacă ar fi contat în aura actuală a orașului, experții europeni știau că până în 2021 vor mai avea loc două runde de alegeri locale. Incă nu am o explicație, însă dosarul în sine era extrem de coerent, fiind cel mai european în sens larg din toate candidaturile, prin cooptarea Moldovei și Ucrainei”.

 

Dan Alexe, 14 dec seara:  ”

Câteva precizări despre eșecul candidaturii Iașului (Iașiului pentru snobi și sclavii Academiei) la statutul de Capitală Culturală 2021…

E o întreagă isterie acum la Iași, o lume mică, unde dușmăniile sunt tenace.

Mai întâi: până când juriul internațional nu își publică în scris justificarea pre-selecției, oraș cu oraș, pe puncte, micile speculații politice locale sunt inutile și răuvoitoare.

Am făcut parte din echipa responsabilă cu dosarul de candidatură, care a fost frumos, coerent și cu foarte multe idei noi. Iașul era apoi singurul candidat, din cele 14 orașe, care aducea o dimensiune într-adevăr europeană proiectului prin cooptarea orașelor Chișinău și Cernăuți din Moldova și Ucraina.

Florin Cîntic, coordonatorul principal, este un om care a muncit cât un regiment, cu calm, imperturbabil, cu umor și răbdare. Echipa a fost compusă din specialiști de cel mai înalt nivel. Proiectul era original.

Cei care scriu în zeflemea (chiar și cutare și cutare scriitor sau gazetar local, cum am văzut, care exploatează asta politic) întrebând că ce-i trebuia asta Iașului, oraș provincial, nu înțeleg absolut deloc (și arată că nu și-au dat osteneala să priceapă) ce înseamnă proiectul de Capitală Culturală care e menit, tocmai, să stimuleze orașele mici și neglijate.

Văd mult venin pe rețelele sociale de acolo, venin politic abia stăpânit și rău formulat. Un asemenea eșec (colectiv de altfel) nu exclude calitatea proiectului. Dimpotrivă.

Hainii ar face bine să aștepte explicațiile juriului.”

 

15 dec 2015 Răzvan Chiruță: http://www.jurnalvirtual.ro/2015/12/15/comentariul-lui-razvan-chiruta-in-romania-libera-iasi-capitala-europeana-a-dezamagirii/

 

16 dec 2015 Călin Ciobotari pe FB: S-au spus lucruri grele, s-au formulat acuze grave… Florin Cântec a vorbit, printre altele, telefonic, despre primitivismul unor reacții, Dan Doboș și-a admis propriile greșeli, opinând că principala problemă a dosarului nostru a fost întocmirea bugetului, iar Cătălin Mihuleac a diagnosticat extrem de dur, cu nume și prenume, „centrele de interese financiare” ale culturii ieșene… Întrebarea e: totuși, ce punem în locul mitului spulberat?!    In editia din 16 decembrie 2015, am incercat sa analizam motivele pentru care Iasul, auto-intitulat „capitala culturala”, a ratat lamentabil intrarea pe lista scurta a oraselor candidate la titlul de Capitala Culturala Europeana. Cum va evolua cultura ieseana in continuare? Cat de mult ne afecteaza aceasta prabusire de soclu? Ce vom invata din acest exercitiu de smerenie? Sunt intrebari care inca isi asteapta un raspuns…

Înregistrarea emisiunii Raport de caz: http://stiri.telem.ro/emisiuni_difuzate/raport-de-caz-mit-spulberat-ce-punem-in-loc–3079.html

 

 

 

Miercuri 16 dec 2015, Ziarul 7Est, sub semnătura lui Iulian Mofteescu: http://7est.ro/acasa0/item/55912-ati-facut-o-de-oaie-punctajul-care-arata-de-ce-e-repetent-iasul.html  Textul articolului: ”Chirica & Co. n-au înțeles cerințele ghidului pentru candidatură, iar acum nu înțeleg nici de ce au pierdut Corina Turșie, lector la Universitatea de Vest Timișoara, a cercetat toate strategiile orașelor candidate la „Capitală Europeană a Culturii”. A prezentat concluziile cu câteva zile înainte de nominalizările juriului. A ghicit perfect rezultatul oficial – Iași, pe ultimul loc la cerințele: transparență, inteligență, cunoaștere, incluziune, durabilitate, ecologie. Primăria nici nu s-a obosit să-i răspundă la chestionar”.

 

 

ANALIZA candidaturii Iașului de către un timișorean:

 

Un lector din cadrul Universităţii de Vest Timişoara a realizat o analiză a strategiilor culturale ale oraşelor candidate la titlul de Capitală Europeană a Culturii din 2021. Concluziile sunt prinse într-un referat care a fost prezentat public înainte de a fi decise cele patru candidate ce vor merge în finală.

Pentru Iaşi, profesorul Corina Turşie a descoperit că, aparent, cei care au întocmit strategia Iaşului nu au înţeles ce tip de mesaj trebuie să emită pentru a atrage atenţia juriului. Analiza arăta, anticipând rezultatul, că Baia Mare se remarca prin transparența administrativă și cu o strategie clară până în 2030.

 

Corina Turșie, un expert care a identificat perfect slăbiciunile din strategia Iașului

Probleme de transparenţă

Lectorul universitar Corina Turşie a surprins lipsa de transparenţă a multora dintre orașele candidate. Printre cele cu probleme s-a numărat şi Iaşul, unde publicarea strategiei culturale a întârziat foarte mult. Analizând toate candidatele, a avut surpriza să constate că nu toate au site-uri dedicate evenimentului la care se racordau. „Trei orașe nu au avut site-uri dedicate candidaturii. În cazul Bacăului, pe site-ul Primăriei nu era nici o menţiune referitoare la candidatură”, spune Corina Turşie în studiul său.

Lectorul a înaintat cereri, pe Legea 544, la toate primăriile oraşelor candidate, solicitând detalii despre strategia culturală. Dintre toate, au răspuns imediat Alba Iulia, Sf. Gheorghe, Baia Mare, Bucureşti, Braşov şi Timişoara. Baia Mare şi Timişoara au fost oraşele ale căror primării au contactat-o de două ori pentru a stabili detalii despre răspunsuri.

 

 

Dintre cele patru cuvinte-cheie, Iașul a folosit doar două, într-o pondere foarte mică: sub 10 mențiuni

Iașul n-a catadicsit să răspundă

În cazul oraşului Baia Mare, Primăria a cerut câteva zile pentru a elabora răspunsul legat de strategie, apoi a postat proiectul pe site-ul oficial, punându-l în dezbatere publică, și i-au trimis un link spre document.

De la Iaşi nu a primit niciun răspuns legat de strategia oraşului sau de termenul la care aceasta va fi prezentată public.

Cele patru oraşe care au fost alese pentru marea finală aveau strategiile adoptate din timp: Timişoara – elaborată între februarie şi august 2014, Cluj – elaborată şi la dispoziţia publicului din septembrie 2013, Bucureşti – aprobată şi publicată în februarie 2015, Baia Mare – în consultare publică în noiembrie 2015. Dintre toate oraşele, documentele cu bătaie lungă erau la Braşov şi Baia Mare – până în 2030.

 

„Smart Cities”, dar la alţii

Membrii fundaţiei ieșene n-au înţeles ce mesaje să dea pentru a intra în atenția juriului, ținând cont de discursul european modern, regăsit în ghidul pus la dispoziția candidatelor. Corina Turșie a căutat cuvintele-cheie cerute de comisia de experți. A calculat ponderea acestora, iar rezultatele Iașului sunt dezastruoase.

În conceptul „smart cities”, erau indentificate patru cuvinte-cheie: „inovaţie”, „inteligenţă”, „cunoaştere” şi „digital”. În aproape toate strategiile celorlalte oraşe se vorbeşte despre cele patru concepte, la Iaşi se face referire foarte puţin la „inovaţie” şi  la „digital”, lipsind cu desăvârşire celelalte două componente: inteligență, cunoaștere.

 

Iași n-a avut nicio mențiune la acest capitol. Zero absolut

„Oraş durabil”

În cazul conceptului „oraş durabil”, unde trebuiau menționate cuvintele „competitivitate”, „durabilitate”, „ecologie/verde” şi „eficienţa resurselor”, Iaşul este singurul în strategia căruia nu apare niciunul din cei patru termeni.

Un alt concept căutat de Corina Turşie a fost cel de „incluziune comunitară”. Dacă Iaşul ar fi avut o strategie potrivită, în dosarul său trebuiau să apară „incluziune”, „coeziune”, „ocuparea forţei de muncă” şi „sărăcie”. Nici unul dintre aceşti termeni nu a fost găsit, Iaşul fiind şi de această dată singurul oraş din care au lipsit termenii aşteptaţi de juriul european.

Ca o concluzie, Corina Turşie spune că a fost surprinsă să constate că utilizarea retoricii europene a fost înţeleasă foarte bine de oraşe mici – Sfântul Gheorghe şi Baia Mare. Tot Corina Turşie spune că a fost la fel de surprinsă să constate că oraşe mari şi cu pretenţii – Timişoara şi Iaşi – nu utilizează retorica europeană actuală, Timişoara în mică măsură, Iaşul deloc.

Celelalte orașe au folosit termenii ceruți în retorica europeană. Strategii Iașului nu le-au considerat necesare

Propria analiză internă

Conducerea executivă a FICCE spune că va fi făcută publică o analiză asupra cauzelor eşecului alegerii Iaşului. “Suntem în proces de analizare a cauzelor acestui eşec şi, cât de curând, vom putea da o listă de patru sau cinci motive. Acum este totul foarte proaspăt şi circulă multe informaţii, multe dintre ele nefiind reale. Când vom prezenta cauzele eşecului, vom prezenta şi bugetul şi sumele cheltuite în cadrul acestui proiect”, a precizat Iulian Boia, directorul executiv al FICCE.

 

Jenant: Iașul a scris doar 24 de pagini

Corina Turşie mai menţionează că şi la cantitatea de informaţie Iaşul a stat prost. “Trebuie să sesizez şi discrepanţa de mărime dintre strategiile Iaşului (24 de pagini), Clujului (33 pagini) şi cele de la Braşov (231 de pagini), Sfântul Gheorghe (134 de pagini), Suceava (107 pagini) sau Baia Mare (97 de pagini).

Read 416 timesLast modified on Miercuri, 16 Decembrie 2015 09:42

– See more at: http://7est.ro/acasa0/item/55912-ati-facut-o-de-oaie-punctajul-care-arata-de-ce-e-repetent-iasul.html#sthash.MYtJzTN4.dpuf

 

Gabriel Gachi:

Gabriel Gachi

Analiza lectorului de la Universitatea de Vest este semnificativa pentru ca a intuit exact orasele castigatoare la Capitala Europeana a Culturii cu cateva zile inainte de nominalizarile oficiale. Corina Tursie a facut topuri cu criteriile respectate de fiecare oras in parte si a sesizat ca Iasul e pe ultimul loc la multe capitole. Autorii strategiei n-au inteles ce trebuie sa faca sau pur si simplu nu le-a pasat.

Important de stiut este ca Primaria Iasi nu s-a obosit sa raspunda solicitarilor lectorului universitar, conform unei minime decente cerute de ocuparea unei functii publice. Celelalte orase i-au raspuns in aceeasi zi, sau in 3-4 zile, Iasul nu i-a raspuns deloc. Poate Chirica n-a stiut, poate Buraga n-a avut timp, dar cineva din Primarie este demn de tot dispretul. Lectorul a luat in calcul inclusiv gradul de transparenta al fiecarei administratii si a apreciat, de exemplu, solicitudinea orasului Cluj. Asta pentru cei care inca mai cred ca nu e vina noastra ca Iasul sta mai prost decat Clujul.

Autosuficienta si aroganta in actul public nu sunt manifestari abstracte, care raman fara niciun efect in viata reala. E un alt lucru care nu se intelege in acest moment. Pierderea candidaturii la Capitala Europeana este dezastruoasa pentru bunastarea iesenilor. Investitiile directe de la UE si de la Guvern ar fi fost de 60-70 milioane de euro. Cu acesti bani refaceam tot centrul Iasului. Se adaugau sponsorii, investitori privati, capitalul de imagine ar fi ridicat prestigiul companiilor locale, exploda industria micilor servicii, industria creativa, artistii ar fi mancat o paine mai alba, turismul se profila la alte dimensiuni, iar avioanele ar mai fi si adus oameni la Iasi, nu doar sa-i duca in alte parti, cum se spune acum.

Pentru Sibiu, experienta de capitala a culturii a fost un moment de cotitura cu efecte pana in ziua de astazi. Dupa Colectiv s-a spus: coruptia ucide. Noi putem spune la Iasi: coruptia saraceste. E cel mai clar exemplu

 

http://www.7est.ro/exclusiv-7est/reportaje/item/56032-acasa-a-fost-refuzat-ieseanul-care-a-ajutat-baia-mare-sa-intre-in-finala-pentru-capitala-culturala-europeana-2021.html  Ieșeanul care a fost refuzat la Iași și a plecat la Baia Mare

 

http://dilemaveche.ro/sectiune/zi-cultura/articol/sfintu-gheorghe-zece  Martin, Și cu Sf Gheorghe zece!

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2016/01/29/matei-visniec-vazut-de-un-cititor-spectator-ascultator-partea-i/ Matei vișniec de LD 29 01 2016

Un About despre mine (după primele 100 de postări)


 

Motto 1:

Mulţi vor considera efortul meu actual ca fiind mai puţin folositor. El eludează funcţia instrumentală a Economicii şi se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradiţional, mai ştiinţific, mai explicativ – acela de a încerca să înţelegem cum stau lucrurile.” John Kenneth Galbraith: “Economics and the Public Purpose”, Boston, 1973, p.7

Motto 2:

The only function of economic forecasting is to make astrology look respectable” said renowned American economist John Kenneth Galbraith.

Motto 3:

Dacă vrei să duci o viață fericită leagă-te de un scop, nu de oameni sau obiecte” (Einstein)

Motto 4:

Nimeni nu a folosit puterea obținută prin mijloace banditești în scopuri nobile” (Tacitus)

Motto 5: ”Omul potrivit pentru scopul potrivit” (Liviu Druguș)

Motto 6: ”Când făurește un obiect, omul se gândește la un scop” (Max Scheller)

 

 

WordPress ne spune/ ne scrie că cei care intră (întâmplător sau nu) pe un blog oarecare ar vrea să știe și câte ceva despre nenea (în cazul de față) sau tanti (nu e cazul) care dedică timp, energii și idei scrierii unor articole/ recenzii/ scrisori deschise/ pamflete/ analize etc. fără a urmări beneficii bănești și nici chiar glorii efemere.

Evident, nicio acțiune umană nu este lipsită de finalitate și nici scrisul pe blog nu este lipsit de una. În ce mă privește, rostul publicării pe blog este unul multiplu.

În primul rând, este o formă/ o expresie a foamei de dialog, o provocare la discuții pe varii teme, o invitație la gâlceavă ideatică și la gândeală liberă și liber împărtășită. Împărtășirea (sharing ul) este cauza și efectul interdependențelor dintre ființele umane.

În al doilea rând, este un mijloc de autolămurire. Scriind, mă dumiresc, realizez aspecte pe care le ignoram la o primă și superficială analiză. Pseudorecenziile kilometrice nu sunt neapărat destinate unor lecturi cu creionul în mână din partea autorilor, editorilor, corectorilor sau chiar cititorilor, ci modalități concrete de a recupera informații, sensuri și subtilități care, fatalmente, scapă la o primă și înfrigurată citire. Deși, mărturisesc, lipsa feed back  ului din partea acestora spune ceva despre indiferentismul general în care ne complacem cotidian. Și pseudocronicile de teatru mă ajută să fac conexiuni cu alte piese vizionate, cu alte date despre regizori și actori etc. Cu alte cuvinte, scriu pentru mine, din pură plăcere, așa cum văd că o fac și mulți alți bloggeri/ blogangii/ blogaștri.

În al treilea rând – deși  putea fi în primul – , încerc să contrabalansez șuvoaiele de neadevăruri care se preling din toate părțile peste noi. A afirma adevărul în care crezi, în cel pentru care ai dovezi, ar trebui să fie o condiție obligatorie pentru orice persoană care se exprimă în scris și care are capacitatea de a roși atunci când i se face dovada că a greșit, intenționat sau nu. Cu alte cuvinte, scrie dacă ai ceva de spus în afară de faptul de a te afla în treabă sau de a urla în urechile lumii ”și eu exist!”. Dincolo de opinii, ideal ar fi ca fiecare postare să conțină ceva nou, de regulă idei noi (”Great minds discuss ideas/ Average minds discuss events/ Small minds discuss people”). Din păcate, acest ”nou” se află răspândit și amestecat printre ideile altora, în locuri în care nici nu te așteptai.  Sugerez potențialilor curioși și iubitori de noutate să citească orice articol pe care îl postez, eu fiind aproape sigur că va găsi ceva nou și, eventual, util. Stilul meu este nativ postmodern, dar mă (mai) pot corecta…

Am practicat jurnalismul profesionist cca șase ani și nu țin minte să fi făcut afirmații false în (deplină) cunoștință de cauză. Mai mult, am încurajat mereu colegii să scrie exact ce cred și să nu devină simple trompete ale unor patroni sau ale persoanelor interesate în ascunderea adevărului. Am trăit în acești ani de presă pe pâine (1990 – 1996) cu sfânta naivitate că ziaristul, fără a se substitui justiției, poate contribui masiv la actul/ actele de justiție. Fiat justitia, pereat mundus!

 Am sperat mereu că studenții mei vor citi articole/ studii/ cărți/ de pe blog dar a trebuit să accept adevărul amar că cititul este, tot mai mult, o rara avis. Mă bucur cel mai mult când foști studenți (deci dincolo de posibile și păguboase interese de moment) îmi scriu sau comentează câte o postare.

Multe dintre postările mele conțin și bucăți din viața mea, povestite ca mărturii ale unor fapte trăite și nu închipuite. Unii cititori (moderniști) vor strâmba din nas, reproșând: ce mă interesează ce făceai tu la facultate, cum ți-ai dat doctoratul sau care-ți sunt prietenii de-o viață? Alții (postmoderni) vor înțelege că textul actual nu mai respectă reguli stabilite de somitățile modernității și preluate papagalicește de epigoni. Textul postmodern este melanj, noutate, amestecul fiind format din reflecții filosofice și/ sau experiențiale, din bucăți de viață personală și opinii nu neapărat demonstrate ca fiind ”singurele valide”. Unele pseudorecenzii par a fi studii analitice, altele vor doar să semnaleze plagiate, incongruențe logice sau mizerii (orto)grafice. Scriu mereu cu diacritice (din momentul în care softurile permiteau citirea oricăror fonturi) și îmi vărs necazul în public atunci când limba română folosită de ”specialiști” este în (mare) suferință.

Îmi fac mereu publică adresa de email în speranța că cineva nu dorește să mă înjure/ laude în public, ci doar în privat… Cu foarte puține excepții, dar cu multe regrete, mult speratul dialog nu apare.

Și totuși, câte ceva despre/ din About ul meu: născut (Capricorn autentic) la începutul celei de a doua jumătăți a secolului trecut, filolog prin pasiunea primă, economist prin diplomă de licență și de doctor, filosof ca vocație, etician ca preocupare fundamentală și permanentă, autor al Metodologiei Scop Mijloc – contribuție la o posibilă teorie generală și unificată a acțiunii umane. (”Scopul scuză mijloacele” – Niccolo Machiavelli; ”Scopul poate scuza mijloacele cât timp există ceva care să scuze scopul” Lev Troțki; ”Scopurile clare atrag mijloace adecvate, iar adecvarea scop-mijloc se face în timp de către toți actorii implicați sau afectați” – Liviu Druguș)

Promovez și practic transdisciplinaritatea ca formă consecutivă și antitetică disciplinarității și interdisciplinarității. Agreez abordările holiste, postmoderne, complexe, enciclopedice, cu grad mare de noutate și cu mult umanism în ele (”Homo sum a me alienum puto”/ ”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). Metodologia Scop Mijloc este transdisciplinaritate avant la lettre, dar potențată de gândirea transdisciplinară postmodernă.

Promovez și practic individualismul ca formă adecvată de asigurare a bunei viețuiri în comunitate. Ador libertatea și adevărul, ambele condiționându-se reciproc. Am scris despre schimbarea de regim din decembrie 89 în termenii adevărurilor cunoscute de mine, cu motivația extrem de puternică – aceea că o societate construită pe minciună este ea însăși o minciună.

Desfid apartenența la (aproape) orice organizație : partid (”Un cretin e un cretin. Doi cretini sunt doi cretini. Două mii de cretini sunt un partid politic” (Franz Kafka), sindicat (”Sindicalismul este anticamera bolșevismului” Dimitrie Gusti), biserică (”Încrede-te, dar verifică!” – proverb rusesc), masonerie (”Cei care cred că știu totul ne calcă pe nervi pe noi, cei care știm totul”Harold Coffin), serviciu secret (”cine a fost odată polițist/ securist nu mai poate fi altceva”, clan (”Este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit” – Machiavelli), gașcă (http://www.bestmusic.ro/hi-q/gasca-mea-288954.html) etc.). Toate acestea sunt forme ale nelibertății. Singura organizație (și, implicit, nelibertate) pe care o accept și o respect este familia.

La fel cum a existat formația fraților ”Brothers”, așa am scris și eu, aici și acum, un About despre mine.

STATISTICI

Din 1 august 2011 până în prezent am avut 20 785 vizitatori, cu următoarea evoluție:

–          2011  (cinci luni)   78 views

–          2012 ……………..3 875 views

–          2013……………..10008 views

–          2014 (șase luni)  6 824 views

Cea mai ”citită” lună: februarie 2014    ……. 1213 views

Cea mai ”citită”  zi: …………………………………..190 views

20 iulie 2014

Postum Scriptum: O completare și o posibilă corelare între statistica citirilor și cea a postărilor pe un interval oarecare de timp (săptămână, lună, an) se poate face lecturând această primă sinteză (CUPRINS) a acestui blog care a împlinit trei ani de existență, dar doar vreo 14 luni de activitate consistentă.  Iată link ul:
 https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/
 LD/ 23 iulie 2014

liviusdrugus@yahoo.com

Liviu Drugus

Tel&Fax: 0234/516 448
Mobil: 0732 401 582
E-mail: liviusdrugus@yahoo.com

Lovitura de stat din decembrie 89 văzută de câțiva ieșeni care au cunoscut-o în fazele pregătitoare


  Interviul realizat de Florin ANTOHI (editorul lunarului miroslăvean Mesagerul) cu consilierul comunal Vasile ILIE (PDL) al comunei Miroslava, jud. Iași (cf. http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf)

  • Vasile ILIE își amintește despre Ilie DODEA, prietenul său, dar și colaboratorul apropiat al lui Ion ILIESCU (extrase din interviu sunt redate mai jos)
  • Ilie DODEA a fost un comunist nomenclaturist, gorbaciovist (perestroikist) și adept al schimbării garniturii ceaușiste de la conducere, cu o garnitură nouă – tot comunistă – dar din care să facă și el parte

 

 

Cu câteva zile în urmă am citit interviul acordat de Vasile ILIE lui Florin Antohi, editor al lunarului ”Mesagerul” care apare la Miroslava, județul Iași. Interviul mi-a trezit multe amintiri și cred că, pe lângă cele câteva extrase din interviu pe care le reproduc mai jos, pot fi utile sub raport istoric și propriile mele mărturii pe tema presupusei ”revoluții române”. Totodată, am găsit de cuviință să aduc în atenție câteva dintre adnotările diverselor instituții ieșene (Radio Iași, Cronica veche), dar și ale unor persoane cunoscute în Iași și nu numai, pe tema dată, îndeosebi cele referitoare la personalitatea ”omului de cultură” Ilie DODEA. Fără a fi ireverențios sau nerecunoscător omului Ilie DODEA pentru cooperarea pe care am avut-o la UMF (fost IMF) Iași, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o spunându-mi deschis lucruri extrem de sensibile (dar, după cum se vede și din interviu, le-a spus la multă lume), mă încăpățânez să susțin că mai important decât adevărul nu este nimic altceva care să conteze. De aceea, precizez – îndeosebi pentru aceia care l-au cunoscut îndeaproape – că ”marele om de cultură” Ilie Dodea, nu era decât un om cultivat, ceva peste medie, dar cu un aplomb mult peste medie în a afișa dimensiunea sa culturală, intelectuală, profesorală, vizionară, revoluționară etc. De asemenea, cred că este un deserviciu adus istoriografiei culturii ieșene să vorbești azi despre ”profesorul Ilie Dodea”, în timp ce el nu a trecut niciodată pragul de lector universitar. Totodată, în mod total mincinos (specific bolșevicilor) se minte prin omisiune trecându-se sub tăcere tocmai funcțiile sale pe linie de partid: director al Școlii de partid Iași și rector al Academiei Ștefan Gheorghiu, ambele fiind funcții administrative, nicidecum recunoașteri ale calităților sale de ”mare om de cultură”. Calitatea de director al Centrului de Librării Iași iarăși nu este o dovadă a faptului că Ilie Dodea era un intelectual de prim rang al Iașului, ci a faptului că era parte componentă a nomenclaturii comuniste locale și naționale. Așa cum voi sublinia și în partea de amintiri personale legate de Ilie Dodea, acesta era un om citit, bine informat, abil și – totodată – deschis larg spre comunicare. Studenții îi apreciau prelegerile, adesea presărate cu critici mai mult sau mai puțin voalate la adresa conducerii superioare de partid, critici care atrăgeau popularitate și notorietate. M-aș bucura dacă acest articol va fi citit și de alte persoane care l-au cunoscut și care pot întregi, prin comentarii, tabloul unei personalități comuniste ieșene a anilor 70-80.

 

INTERVIU: ”Așa am crezut eu că pot ajuta oamenii din postura de consilier local” (extrase)

 

Ilie Vasile (I.V): La Centrul de Librării (Iași – nota LD) am lucrat cu Ilie Dodea, om de mare cultură.

…..

I.V. Eu l-am cunoscut personal pe președintele Iliescu încă înainte de revoluție, în 1987, pe vremea când lucram la Centrul de Librării. Și nu mi-a plăcut. A venit la noi la Centru… pe atunci directorul Ilie DODEA era directorul Centrului de Librării (e și nașul unuia dintre băieții mei)…

Rep.: Și mai trăiește?

I.V. Nu mai trăiește. Ilie Dodea a fost omorât înainte de evenimentele din 1989. El trebuia de fapt să înceapă revoluția la Iași în noiembrie, organizată de dânsul… iar eu i-am dus perna cu decorații, peste 40 la număr… am fost foarte apropiați…

Rep.: Așa… și prin Dodea l-ați cunoscut pe Iliescu...

I.V.: Da, am vorbit și cu Dodea înainte de revoluție, după întâlnirea din noiembrie care s-a ținut la hotelul partidului (actualmente cămin al stdenților de la teologie, lângă Primăria Iași – n.r.) și mi-a spus atunci că Iliescu va fi următorul președinte, după alungarea lui Ceaușescu. Mi-a zis și când va avea loc revoluția, că avea mare încredere în mine.

Rep.: Deci asta a fost înainte de 89…

I.P.: În 87, cu doi ani înainte. Nu a mai apucat-o…

  1. : Cum a fost omorât?

I.V.: Printr-un vaccin.

Rep.: M-a impresionat mult povestea asta cu Dodea. Nu v-a luat la întrebări Securitatea?

I.P.: Nu, pentru că nu eram guraliv și mi-am văzut de treaba mea. Nimeni nu știa că am vreo legătură cu el până nu a murit…

Rep.: Să revenim la Iliescu. Spuneați că la început ați avut încredere în el, mai apoi ce s-a întâmplat?

I.V.: După ce ieșise lumea în stradă și am văzut cum vorbește, cum se poartă, mi-am schimbat total impresia despre el. Nu l-am mai suportat pe Iliescu și nici acum; când îl văd la televizor mi se face greață. Ăsta a pornit tot răul în țara asta! Dacă atunci la revoluție s-ar fi pus Regele înapoi lucrurile ar fi fost mult mai bine acum… dar de acum nu mai contează…

………………   A consemnat Florin Antohi

 

(Cf. ”Mesagerul” (Lunar al Comunei Miroslava, Jud. Iași), Iunie 2014, An VI, Tiraj 6000 exemplare. Vezi http://www.primariamiroslava.ro/ziar-local  respectiv http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf )

 

Despre Ilie Dodea în presa ieșeană recentă:

6 iulie 1934 S-a născut, la Dagâţa, jud. Iaşi, Ilie DODEA (m.1989), om de cultură român. Figură proeminentă a vieţii culturale ieşene. Profesor, conducător de instituţii culturale, publicist, el a fost călăuzit de aforismul care îi aparţine: „Ori scrie, ori săvârşeşte ceva despre care să se scrie”. A fost o prezenţă de marcă în publicistica ieşeană, abordând cu talent genul aforismelor şi al epigramei. (Radio Iași News)

 

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri-2/Casa%20si%20gradina/profesorul-ilie-dodea–250128.html    (2009, Profesorul Ilie Dodea – 75 de ani de la naștere, nesemnat)

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2  (2009, Radu Părpăuță)

https://liviudrugus.wordpress.com/tag/ilie-dodea/  (”Toader”, de Liviu Druguș, ian 2014)

http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr59p19-22.pdf (Nicolae Turtureanu, ”20 de priviri în urmă, Fără mînie”, în: Revista Română, 2010)

http://www.amosnews.ro/arhiva/1988-ion-iliescu-stia-ceausescu-va-pica-22-12-2003 Ion Arhip despre Dodea și Iliescu, Eduard Alexandru: ”În 1988, Iliescu știa că Ceaușescu va pica”, Amos News, 22 12. 2003

http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/11/cronica-veche-nr-22.pdf

 

 Amintirile mele despre Ilie DODEA (1934 – 1989) – comunist nomenclaturist, reformist, gorbaciovist, perestroikist, leninist – fostul posibil viitor prim-ministru al României postCeaușescu

 

Se împlineau, în anul de grație 1976, cei cinci ani ai mei de ucenicie în domeniul cercetărilor economice în cadrul Sectorului de Cercetări Economice (componentă a Centrului de Științe Sociale, subordonat Filialei Iași a Academiei Române), acesta fiind primul meu serviciu după absolvirea Facultății de Științe Economice din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1971. Rectorul de atunci al Universității, profesorul Mihai Todosia îmi propusese încă din anul trei ca la terminarea celor patru ani de studii să rămân asistentul său la Catedra de Doctrine economice. Dar, ghinion, perioada de ”liberalizare” mimată de noul conducător al României, Nicolae Ceaușescu se încheiase chiar în acel an. (Vorba bancului: ”Pauza s-a termina;.capul la fund!”). Nefiind membru de partid nu am putut opta, la absolvire, pentru un post în învățământul superior, și încă la o catedră foarte ”ideologică” așa cum era cea de Economiei politică și Doctrine economice, condusă de Mihai Todosia. Se revenise la sistemul dosarelor de cadre cu verificări la sânge, promovarea doar a elementelor cu ”origine socială sănătoasă”, acceptarea pe funcții ideologice sensibile doar a membrilor de partid, a elementelor dedicate ”cauzei” etc.  Așadar, am fost vărsat la ”cercetare”, în așteptarea unor vremuri mai bune… Sfântă iluzie! Vremurile bune sunt mereu legate de viitor…

 

Pentru mine, cei cinci ani de ucenicie au echivalat cu absolvirea mai multor facultăți, curiozitatea mea de a afla lucruri noi concretizându-se în participarea la ședințele de lucru ale colegilor de la celelalte ”sectoare”: filosofie, sociologie și psihologie, în primul rând. De aici și propensiunea mea către școlile de gândire subiectiviste, psihologiste, personaliste – adică exact ce se critica tot mai vehement în, plan ideologic, în anii colectivismului stalinist vopsit în tricolor contruit cu multă ambiție de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Librăriile și anticariatele făceau parte din programul meu ZILNIC de activitate. Apoi bibliotecile cu colecțiile de ziare și reviste vechi… Faptul că nu am acceptat, după un an de la angajare, invitația profesorului Mihai Todosia de a-mi pregăti dosarul în vederea transferului la Catedra pe care o conducea, a dus la o răcire a relațiilor cu ”protectorul” meu de rang foarte înalt. Desigur, conducerea Centrului și a Sectorului au preluat informația și au acționat în consecință: din ”preferatul/ protejatul” lui Todosia am devenit un .. paria (adică un nimeni al nimănui, un bun de … aruncat). Nu mi se mai permiteau lungile peripluri prin anticariate și librării. Am solicitat locuință (având doi copii) – dar a fost preferat portarul de la Institutul de Chimie care avea… patru copii! Logic, nu? Evident, după ce am criticat (îndeosebi din punct de vedere logic și ortografic) lucrări ale colegilor, inclusiv ale șefului, situația mea era tot mai dificilă. Mă înscrisesem la Facultatea de Matematică și îmi consumam o parte din timp mergând la cursuri la ”zi”, ceea ce împieta asupra timpului alocat … statului la serviciu.

 

În primăvara anului 1976 a venit la șeful meu (de sector), Alecsandru TACU, un domn cu un braț de cărți în engleză și franceză pe care i le-a oferit (șefului, evident) spre a le da la tradus celor din subordinea sa. Erau cărți trase la copiator (la ”xeros” cum se spunea și pe atunci). La plecare, șeful ne-a precizat – ca să se știe!: este tovarășul Ilie Dodea, noul director al Școlii de partid Iași. Era un bărbat de circa 40 de ani, mic de statură, brunet, destul de plinuț, cu priviri foarte agere, cu o dantură perfectă și cu zâmbetul mereu pe buze. Unii dintre colegi mai aveau ceva referințe despre personaj, având informații atât din zona academică (Universitatea ”Al. I. Cuza”) cât și din zona comunistă/ peceristă: ”e un tip foarte doxat, modest, omenos și comunicativ”; ”de oameni ca el ar fi nevoie la conducerea țării” etc. La următoarea vizită, cu timiditatea mea transformată subit și ad hoc în curaj plin de aroganță, l-am abordat, pe hol, pe ”amicul șefului”, omul ”de la partid” . ”Nu vă supărați, aș vrea să citesc și eu cărțile pe care le-ați adus azi….” . Reacția sa a fost peste așteptările mele: ”veniți mâine la zece, la mine la birou, la Școala de Partid din Copou”. Incredibil, dar adevărat! Paria/ urgisitul/ proscrisul care eram eu în acel an, eram invitat la directorul Școlii de Partid Iași, care era el, doxatul Ilie Dodea…. Am fost punctual și m-am trezit cu un teanc de cărți, trase la copiator, cartonate cu numele autorilor și cu titlurile gravate pe copertă: ”Sunt pentru dumneavoastră”, mi-a zis omul de 42 de ani (eu având atunci doar 26). Mi-a dat un tichet de intrare la Biblioteca Școlii de Partid, precum și ”consemnul” de a avea intrare liberă la ”Poartă”. Am simțit că se purta cu mine ca cu un coleg, ba chiar de la egal la egal… Așa a început o colaborare prietenoasă cu cel care a fost Ilie Dodea, colaborare care a durat până în anul 1989, anul morții sale subite (dar larg și divers interpretate atunci de colegii și studenții mei de la Medicină). Și pentru că discuțiile noastre erau și pe teme de teorie economică, filosofie, literatură etc. într-una din zile Ilie Dodea îmi spune: eu am o normă de lector la Economie politică la ”Medicină”. Nu ați vrea să veniți ca asistent la Catedra de Științe Sociale de la IMF?  Răspunsul meu a fost imediat, postul s-a scos la concurs, am susținut examenul de fixare pe post și din septembrie 1976 eram deja asistent la IMF (Institutul de Medicină și Farmacie) Iași. Oarecum surprinzător pentru mine, transferul meu la IMF s-a consemnat în cartea de muncă cu cea mai grea ”literă”: litera i. Aceasta însemna că eram un element periculos, fără calități și … indisciplinat! Între timp reușisem să devin și membru PCR fără de care, probabil, dosarul meu de viitor asistent universitar ar fi fost respins. Acceptarea candidaturii mele pentru a fi primit în partid s-a făcut cu ajutorul direct (ușor ”cointeresat”) oferit de un nou coleg, juristul Florin Marcel SAVA, adus de la Bârlad tot de ”liberalul” Mihai Todosia.

 

Am fost ”avertizat” că va trebui să țin și cursul de Economie Politică, din când în când… atunci când noul meu șef, Ilie Dodea, era plecat sau ocupat cu chestiuni de partid. Practic, am ținut marea majoritate a cursurilor, din 1978 fiind titularizat lector, dar cu leafa de asistent (”știți, nu sunt fonduri…”) până în decembrie 89….Așadar, 11 ani au trecut până în momentul când au ”venit fonduri”. Eu mă așteptam să mi se plătească diferența de salariu pentru acea perioadă, dar noua conducere revoluționară de la IMF (devenit UMF) a considerat că nu dă bine să plătească ”propagandiști” ceaușiști…Mai mult, deși aveam titlul de lector (obținut perfect legal) noua conducere mi-a scos postul de lector la concurs, iar dosarul meu, perfect legal, a fost respins astfel încât… mi s-a făcut favoarea de a rămâne pe postul de asistent!  Oportunitatea de a ține cursurile din norma lui Ilie Dodea (pentru care, bineînțeles, nu eram plătit…) a fost favorizată și de plecarea sa la București, pentru câțiva ani, pe poziția de Rector al Academiei ”Ștefan Gheorghiu”, apoi  de implicarea sa tot mai consistentă în opoziția anticeaușistă.

 

Într-o după amiază din anul 1987, Ilie Dodea (lector universitar, fără doctorat) mi-a spus să trec pe la el pe acasă, să discutăm câteva aspecte legate de propunerea mea de a introduce o nouă disciplină – adecvată profilului instituției noastre (medicina) – și anume ”Economie sanitară”, pe care, ulterior, am redenumit-o Economica Sănătății. Propunerea era oarecum riscantă și interpretabilă. Dar eu am interpretat-o și motivat-o în sensul că partea de Economie mondială (predată în semestrul II la anul III) nu era atât de utilă pentru mediciniști așa cum ar fi Economia sanitară. Important este că această disciplină a fost inclusă, oficial, în programă, eu fiind lector titular la Economie sanitară iar Ilie Dodea lector titular la Economie politică. Presupun că aprobarea de către Minister a unei atari propuneri riscante a fost influențată și de relațiile lui Ilie Dodea la București. Atașamentul meu față de noua disciplină a fost unul total. Am început să întreb prietenii mei prin corespondență din străinătate, unii încă din perioada liceului, despre eventuală literatură și posibilități de specializare. Nefiind ”prea” ideologică, Economia sanitară a devenit mai mult o disciplină tehnică. Prietena mea irlandeză Jane Crawford mi-a scris despre o Catedră de Healthcare Economics în Irlanda de Nord, și primisem chiar invitații de a merge acolo. (Mai trebuie oare să spun că gorbaciovismul dădude mari speranțe Occidentului că se va reuși aplicarea Convenției de la Helsinki privind libera circulație a persoanelor pentru țările socialiste?). Adaug, în context, că în 1990, am primit aprobarea Ministerului Învățământului, plus costul avionului până la Londra, dar British Council din acea vreme era condus de un ”șmecheraș” care m-a păcălit cu susținerea financiară până în preziua plecării… Am reușit doar să vizitez Londra și London School of Hygiene and Tropical Medicine (am primit și o adeverință de Visiting Professor… ce onoare!). Dar, mai important este că am adunat suficientă literatură și cunoaștere pentru a putea participa (în perioada 1994-1995) la Chișinău, la derularea proiectului de privatizare a farmaciilor, apoi la București (în perioada 1995-1996) la pregătirea reformei sanitare în cadrul unui proiect european, rezultatul căruia s-a concretizat (parțial, evident…) în Legea care a permis apoi introducerea sistemului asigurărilor sociale de sănătate în România. Și toate astea au pornit de la colaborarea mea prietenoasă cu comunistul răzvrătit Ilie Dodea.

 

În aceeași perioadă în care reușisem să înlocuiesc jumătate de Economia politică pentru anul III Medicină cu un curs nou, Economie sanitară, iar distanțele dintre mine și Ilie Dodea se reduseseră mult, generând o maximă deschidere reciprocă, am simțit că mi se acordă o atenție sporită, lucru nu prea explicabil pentru mine. Pe fondul acestui capital de încredere, într-una dintre întâlnirile noastre la Ilie Dodea acasă, șeful și colegul meu mi-a dezvăluit intențiile unor oameni din partid de a produce o schimbare…. Naivitatea mea de atunci accepta ideea de shimbare cu mare ușurință, fiind chiar încântat de schimbarea produsă în programa de învățământ prin introducerea Economiei sanitare…  În mintea mea, vedeam doar noi schimbări curriculare sau de conținut la unele discipline… În niciun caz nu vedeam schimbări de regim, de sistem politic sau de persoane din ”capul statului”… Pur și simplu nu-mi puteam imagina alternativa, deși în teza mea de doctorat (neacceptată pe atunci, mai exact în 1984 – fatidic an!,  la susținere) agreeam ideile economice radicale și libertare de stânga, dar contrare bolșevismului sovietic stalinist dictatorial și imperialist… Și totuși, din discuție în discuție, și încurajați și de un pahar de vin roșu, Ilie Dodea mi-a spus despre Ion Iliescu ca fiind în mod cert viitorul președinte al României, apoi mi-a vorbit despre posibilitatea ca el însuși să devină prim ministru, caz în care m-ar agreea ca ministru de externe… Aveam deja aproape 40 de ani și mi se repeta mereu, de către amici, colegi sau cunoștințe ”întâmplătoare” că (ne) sosise vremea noastră…  Dar chiar și în acest context în care și dorința de afirmare era firească, nu am crezut în acea propunere, considerând-o ca fiind un fel de testare a disponibilității mele de a parveni pe căi ocolite, fapt care îmi repugna și nu era în concordanță cu spirtul capricornului bucovinean care credea sincer că doar munca te poate propulsa, promova etcetera… Așa încât nu am zis nici da nici nu, luând doar act de o probabilitate care mi se părea că nu mă poate privi sub nicio formă… Ulterior, citind articole despre pregătirea schimbării eșalonului conducător al României am aflat că în mai multe orașe s-au făcut propuneri de ”guverne umbră” cu nominalizări cât se poate de concrete. Chiar dacă nu ar fi devenit prim ministru, în cazul în care ar mai fi trăit, probabil Ilie Dodea ar fi devenit, presupun, unul dintre oamenii importanți ai regimului neobolșevic Iliescu, posibil un șef pe linie economică sau ideologică. Moartea sa, în august 1989, insuccesul simulacrului de revoluție (cu voie de la stăpânire, desigur)  de la Iași, au făcut ca ponderea ieșenilor în noile structuri de conducere a țării să fie una mereu minimă sau cu indivizi de minimă valoare politică. Iașul a rămas o zonă a amintirilor, a nostalgicilor după geniile literare și politice ale începuturilor statalității românești, dar sub raport politic și cultural Iașul a re-devenit, treptat-treptat, o provincie tot mai înapoiată și mai uitată de lume…  Spuneam că voi aminti cîteva dintre zvonurile care se intensificau îndeosebi când Ilie Dodea se mai interna în Spitalul Spiridon din Iași: ”suferă de o boală incurabilă. Nu are scăpare” (îmi spunea Dan Boeru, un coleg și apropiat al Alinei Mungiu, pe atunci studentă medicinistă eminentă, dar cu preocupări culturale extrem de largi. La una dintre sesiunile de comunicări ”științifice” studențești a ales o temă despre arta medievală, împreună cu colegul Boeru, temă pe care am coordonat-o, întâmplător, oare?). ”Va fi omorât la fel ca Virgil Trofin” – emiteau alții, argumentând că ”este pe lista neagră” a lui Ceaușescu. Etc. Medicii care l-au tratat mi-au spus, pe la sfârșitul anilor 90 că Dodea suferea de pancreatită cronică și că nu era leac pentru așa ceva…  Presupunând că ar fi fost suficient de sănătos și ar fi trăit și zilele postdecembriste cred că ar fi fost și el dezamăgit de mersul lucrurilor… Poate ar fi rămas un comunist nostalgic și promotor al dictaturilor luminate sau chiar un susținător al regalității… Greu de intuit cu mai multă precizie… Dar putea fi și unul dintre fiii devorați ai ”revoluției române”, poziția sa de director la Școala de partid fiind mai slabă, în pereioada postdecembristă, decât aceea a unui director de Editură tehnică.

 

Am încercat, luni 14 iulie, să iau legătura cu Vasile ILIE, consilierul comunal din partea PDL, cel care a făcut dezvăluirile referitoare la caracterul planificat al ”revoluției române”, precizându-i că doresc să dezvolt puțin subiectul Ilie Dodea. Nu era în localitate, mi-a promis o întâlnire a doua zi, marți. Am revenit cu telefonul, dar mi-a spus că în cursul săptămânii este, întotdeauna, foarte ocupat și că întâlnirea ar putea avea loc abia duminică. Probabil duminică va fi la biserică sau va avea musafiri… Am dedus, sper eu destul de corect, că dl Vasile ILIE nu dorește să discutăm mai mul(e) despre începuturile ”revoluției române” de la Iași, astfel încât mă mulțumesc, aici, cu declarațiile domniei sale din lunarul ”Mesagerul”, despre modul cum se pregătea mult prea spontana și haotica revoltă a ieșenilor împotriva Ceaușescului.

 

Sper ca cititorii să sesizeze faptul că, inițial, complotiștii vroiau doar să înlocuiască familia Ceaușescu, și nu-și propuneau să renunțe la partidul comunist, la sistemul feudal nomenclaturist clientelar – vizibil și acum, la 25 de ani după… -,   la ideea de ”socialism cu față umană” etc. Ei, în frunte cu Ion Iliescu, nu-și imaginau nicicum dispariția URSS, a bolșevismului sovietic rus și a dictaturilor totalitare comuniste din Europa, și, în consecință, doreau doar o schimbare de fațadă, temporară și benefică în primul rând lor. Tot cititorii se vor întreba, probabil, de unde această acribie a unora (inclusiv a mea) de a sublinia că nu a existat nicio revoltă spontană și cu atât mai puțin o revoluție anticomunistă în decembrie 1989. Răspunsul meu este unul singur: tot ce este clădit pe minciună este sortit pieirii sau nimicniciei. Adevărul poate vindeca orice societate bolnavă, așa cum este – de multe decenii – și societatea românească. Poveștile cu teroriști arabi sau cu întâlnirea întâmplătoare a complotiștilor pentru lansarea FSN, după fuga lui Ceaușescu, sunt deja penibile și nici nu vreau să știu cât de cosmetizată a fost și, probabil, încă mai este lovitura de stat din decembrie 1989 în manualele de istorie de liceu și chiar în cursurile universitare.

Liviu Druguș

 

Miercuri, 16 iulie 2014, Miroslava, jud Iași

 

www.facebook.com/liviu.drugus                                  www.liviudrugus.wordpress.com

”Hieronymus” de Nic Ularu –  un elogiu adus libertății, creativității, vizionarismului și simplității umane  


Pseudocronică pe marginea spectacolului ”Hieronymus” de Nic Ularu, premiera căruia a avut loc pe data de 29 iunie 2014, la Teatrul la Cub (parte a Teatrului Național Iași), la închiderea Stagiunii teatrale 2013 – 2014.  

Motto: ”Puterea de observație exactă este numită ”cinism”. Mai ales de către cei care nu o dețin”. George Bernard Shaw  

AUTOR, SCENOGRAF, REGIZOR: NIC ULARU (https://www.facebook.com/nic.ularu). Detalii tehnice și viziunea autorului despre marele pictor flamand și condiția creatorului artist la sfârșit de Ev Mediu nord-european la: http://yorick.ro/hieronymus-bosch-in-viziunea-lui-nic-ularu/

LOCUL ACȚIUNII:  Acțiunea piesei se desfășoară în atelierul marelui pictor flamand/ neerlandez/ olandez Hieronymus Bosch (din orașul s’Hertogenbosch, capitala provinciei/ ducatului/ regiunii/ flamand(e) Brabantul de Nord, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Brabantul_de_Nord), oraș aflat aproximativ la aceeași distanță de Rotterdam (Olanda) și Antwerpen/Anvers (Belgia). Am amintit cele trei orașe deoarece ele au fost numite, alături de orașele belgiene actuale – Bruxelles și Bruges – în dialogurile personajelor.  

TIMPUL ACȚIUNII: ultimele manifestări/ zvâcniri/ răbufniri ale ciumei în Europa (sfârșitul secolului XV) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagr%C4%83), perioadă care a coincis cu o prezență masivă, dură și insidioasă a Inchiziției catolice (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie) dar îndeosebi în primul deceniu de existență a Inchiziției spaniole (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bia_spaniol%C4%83) (1478 – 1834).  

PERSONAJELE: 1) pictorul olandez/ flamand Hieronymus (Jeroen) Bosch (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch) (actor: Constantin Pușcașu); 2) Aleyd van Meervenne – soția pictorului Bosch (actor: Irina Scutariu); 3) Goosen van Aken – stafia fratelui lui Bosch, fost pictor mediocru, denunțător al lui Bosch către Inchiziție (actor: Radu Ghilaș); 4) Goyarts van Meervenne – tatăl lui Aleyd, socrul lui Bosch, burghez bogat și filantrop (actor: Emil Coșeru); 5); Alart Duhamel – șeful Confreriei Sfintei Fecioare de pe lângă Catedrala Sf Ioan (actor: Constantin Avădanei); 6) Gerrit – ucenicul lui Bosch  (actor: Cosmin Maxim); 7) Clericul – membru important al Confreriei Sfintei Fecioare (Horia Veriveș).    

 

Povestea autorului (re)povestită de povestitorul-spectator   Pictorul flamand Hieronymus Bosch deja celebru își devoalează, de la început, condiția sa de întreținut pe banii nevestei (fiica unui orășean/ burghez foarte bogat și influent, un mecena al artelor). Se stabilește clar și chiar se subliniază relația între nevoia de susținere financiară a artistului până când acesta va dobândi faima necesară autosusținerii și, implicit, gradele sale de libertate artistică și de expresie ideologică personală. Bosch – aflat la maturitatea sa biologică și artistică alege, pentru personajele pictate de el, poziții și situații pe cât de inedite pe atât de ciudate (în primul rând îi poza chiar soția, nimfomană, sectantă adamistă și, în final… sinceră). Ciudățeniile pictate de Bosch (numite de neinițiați ”bazaconii”) stârnesc nemulțumirea inchizitorilor care văd în drăcoveniile din tablouri blasfemii la adresa ”corectitudinii politice” a reprezentării artistice a credinței catolice oficiale, inchiziție care, în consecință, îl amenință cu judecata și cu pedepse grave. Judecățile Inchiziției sunt prezentate – în piesa lui Nic Ularu – sub forma unor coșmaruri trăite de marele pictor, dar realitatea lor este mereu probată prin succesiunea logică: ”fapte reale – fapte coșmarești”. Fratele lui Hieronymus, Goossen van Aken l-a ”turnat” pe pictor la Inchiziție, aceasta venind cu acuzații grave din intima realitate a familiei pictorului, bine cunoscută de fratele –  tot pictor, dar bețiv –  invidios fiind pe calitățile artistice superioare ale lui Bosch. Apariția Inchiziției în postura de acuzator al lui Bosch l-a iritat și pe tatăl socru care decide omorârea bețivului frate, fostă sursă de necazuri și pentru tatăl socru, dar și pentru familia fiicei sale. În coșmarurile trăite de Bosch au loc nu doar dialoguri cu acuzatorii inchizitoriali, ci și cu stafia fratelui ucis – prilej cu care sunt rememorate evenimente comune din tinerețea celor doi. Are loc un fel de psihanaliză fraternă reciprocă, fiecare încercând să pună succesele și ratările, supraviețuirea sau moartea pe seama unor contexte care i-au influențat pe ambii în mod decisiv, dar diferit. Astfel,  marele incendiu din oraș și supraviețuirea lor într-un ocean de nenorociri umane îl marchează profund pe Bosch căruia îi generează multiple și grave întrebări existențiale, în timp ce fratele nu este deloc impresionat, probând că este un ins oarecare, unul care vede doar fapte și realități nicidecum interpretări și simboluri. Hermeneutica (teorii despre interpretare) devine astfel axul central al dialogurilor: inchiziția interpretează faptele și picturile lui Bosch drept erezii, în conformitate cu canoane și dogme prestabilite, în timp ce Bosch însuși le vede ca fiind doar rodul dorinței sale de a pune în valoare atotputernicia și marea diversitate a creației lui Dumnezeu.

Holism” – acesta ar fi cuvântul care să descrie larga, atotcuprinzătoarea viziune a artistului Bosch, prefigurând viitoarele manifestări ale suprarealismului și postmodernismului afirmate vizibil și major începând cu mijlocul secolului trecut (holism, relativism axiologic, melanj estetic, simultaneitate și continuitate dincolo de orice limite prestabilite, lipsa respectului față de reguli, dogme, precepte, principii etc.).

Axiologia devine, astfel, hermeneutică aplicată la modul cel mai concret posibil, într-un relativism ce frizează absolutul. Însăși ideea de sănătate mintală este chestionabilă și interpretabilă, cu limite relative. Limita dintre normal și patologic este una variabilă, exact ca la reostatul cu cursor (aparat care generează efecte electrice diferite în funcție de locul de situare a cursorului). Arealul de semnificații posibile este unul larg astfel încât ”bazaconiile” lui Bosch apar mult mai sănătoase și firești decât logica nebunească a anchetatorilor ideologici creștini. Dar, însăși persuasiunea acuzațiilor/ acuzatorilor poate înnebuni un om…  Atât de mult îl marchează pe pictor acuzațiile inchizitoriale de insanitate mentală încât Bosch însuși ajunge să creadă că este victima unei sorți nefericite care i-a plantat în creier o piatră malefică generatoare de tulburări de viziune și de comportament. Presiunile exterioare excepționale (Inchiziția, ajutorul oferit de socru, ciuma etc.) se combină și se amplifică reciproc cu presiunile din interiorul familiei artistului (soția îl părăsește pentru ”un tăuraș mai tânăr” care era chiar ucenicul său într-ale picturii, iar ucenicul, cuplat ad hoc cu soția pictorului, Aleid, pleacă împreună cu aceasta în lumea superlibertină a Rotterdamului. Motivul este unul cât se poate de lumesc: ”tăurașul”, expresis verbis, ”fute mai bine”. În final, abandonat de apropiați (soție, ucenic, socru) robustețea și pragmatismul artistului înving, oarecum asemănător cu celebrul ”E pur si muove” al lui Galileo Galilei: într-un monolog către însuși Dumnezeu, dincolo de orice interpretări, metafore și simboluri, Bosch își mărturisește profesiunea sa de credință artistică: el vrea să picteze ”frica, răul și urâțenia, pentru că Dumnezeu a creat și frumosul și urâtul”. (Supra)Realist până la verism și pragmatism, Bosch își încheie astfel rugăciunea (iar Nic Ularu piesa): ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii. Amin!”.   Suntem, prin intermediul acestui credo boschian, în plin postmodernism avant la lettre, melanjul binelui și răului fiind oferit spectatorilor împreună cu melanjul frumosului și urâtului, melanjuri atât de bine amestecate încât relativismul conceptelor invocate (bine-rău, frumos-urât) este covârșitor. Nimeni nu mai poate interveni în libertatea artistului de a le folosi ca mijloace – în proporții și combinații liber alese – în scopul său creator, cvasidemiurgic. Cu cât combinatorica mijloacelor (o economică sui generis) este mai sofisticată, mai inedită și mai adecvată scopului propus (politica artistului), cu atât mai mult putem vorbi despre o valoare înaltă și larg recunoscută. (Doar pentru inițiați: Politica = Economica = Estetica = Etica = Axiologica = Antropologica = Management). Estetica este deopotrivă discurs despre frumos și urât, la fel cum etica (un alter ego al esteticii) este discurs deopotrivă despre bine și despre rău fără a impune standarde și dogme în evaluarea acestora și plasarea unora sau altora de o parte sau alta a unei baricade ideologice și conceptuale ridicată aleatoriu și niciodată motivată și argumentată. Postmodernismul, cu larghețea sa relativistă, a reușit să redea denumirilor multor discipline (antice sau mai recente) adevăratul lor conținut. Toate acestea sunt discursuri ”despre” și nu reguli de ”cum” să fie evaluate lucrurile, așa cum, din păcate, înțeleg moderniștii etica, estetica, axiologia, economica, politica, managementul, antropologica sau chiar… fizica. Piesa lui Nic Ularu este, în special în ultima parte, o bună pledoarie pentru estetica urâtului, pentru etica abaterilor de la regulile ”morale”, pentru o axiologie în care trădarea, limbajul obscen, comportamentul adulterin, mita primită (cu un ”firesc” aproape românesc….) de oficialul catolic de la mecena cel bogat etc., au (și ele) calitatea de ”valori”.   Planul supraabstarct al interpretărilor savante sau făcute cu exces de zel de către clericii catolici ai Inchiziției sunt contrabalansate de limbajul frust, bulevardier chiar, folosit de pictor și de soția acestuia. (Cu nuanța că Aleid mai înlocuiește cuvântul ”cur”, folosit cu nonșalanță de pictor, cu pudibondul ”fund”). Aceasta tehnică lingvistică de a nuanța caractere și situații prin apelul la limbajul direct, popular, obscen uneori, nesofisticat și lipsit de ipocrizie echilibrează piesa de teatru făcând imposibilă căderea în trivialitate gratuită, dar nici în filosofare ternă, ermetică, sofisticată și hiperabstractă condimentată cu ipocritele pudibonderii aferente…   După declarațiile autorului și regizorului-scenograf, româno-americanul Nic Ularu, în Caietul program al specatcolului, intenția acestuia a fost să pună în discuție ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”. Ușor tezistă și chiar cu o undă de viziune ideologică de stânga această autodescriere este compensată și completată cu dimensiunea hermeneutică proprie, formulată astfel de autor: ”Piesa încearcă să disece contextul în care imaginația lui Bosch a incorporat sacrul și profanul, simbolul și metafora, și în jurul căreia gravitează viața dramatică a creatorului”. Ca și în alte cazuri din literatură autorul insistă pe dimensiunea ficțională a textului și a scriiturii în ansamblul ei, dar – cel puțin în ce mă privește – oricât de ficțională ar fi povestea povestită de povestitor (autor), eu, în calitate de povestitor-spectator (cititor) am libertatea interpretării și chiar fac uz de această libertate: povestea vieții și operei marelui pictor flamand Hieronymus Bosch este, cred, și un bun pretext pentru a discuta nu atât ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”  (Nic Ularu), ci starea libertății de creație, de gândire și de imaginație a artiștilor (și nu numai) îndeosebi în contemporaneitatea recentă sau imediată. Inchiziția este precursorul ideologic și juridic al Gestapo ului nazist, al KGB ului bolșevic, sau al Securității ceaușiste. ”Judecățile” și pedepsele inchizitoriale au premers lagărele de concentrare naziste, gulagurile sovieto-bolșevice și închisorile de reeducare din România dejistă. Poate doar tinerii actori din spectacol (frumoși, talentați și dezinhibați) – elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția Coregrafie – care au reprezentat în piesă victime ale ciumei, creaturi din iad și din rai, sau cetățeni ai orașului flamand ar putea (datorită fragedei lor vârste) să nu conexeze inchiziția medievală cu instituțiile amintite de mine și care au ținut artificial în viață regimuri feudale cu pretenții de modernitate, numite național socialiste (naziste) sau (inter)național-comuniste (bolșevice).

Exemplific, mai jos, similitudinea dintre creștinismul inchizitorial catolic flamand și cretinismul ideologic comunist românesc cu un caz din experiența (mea) proprie, care a avut loc, cred eu acum, cu girul și cu regia semnate de Securitatea aflată pe atunci în pregătirea de posibili disidenți față de regim și care să fie rapid activați în zilele așa numitei revoluții bine organizate și regizate astfel încât caracterul spontan al acesteia să fie în afara oricăror dubii. Într-una dintre pseudorecenziile mele am inserat o astfel de întâmplare pe care am trăit-o în anul 1988 la UMF Iași (unde lucram ca lector cu leafă de asistent la disciplinele Economie politică și Economie sanitară) întâmplare care mi-a apărut în minte în timpul vizionării spectacolului ca fiind de o similitudine ce friza chiar identitatea față de o parte dintre întâmplările la care a fost supus pictorul Bosch. Păstrând proporțiile (deși consecințele puteau fi la fel de grave ca și în Evul Mediu), la inițiativa șefului meu de Colectiv de Științe Sociale, am fost acuzat de… erezie! (în termenii de atunci, acuzația suna cam așa: ”abatere de la linia ideologică a partidului și a politicii sale educaționale!”). S-a convocat o ședință extraordinară de partid (invitat special fiind și un tovarăș de la CC al PCR) cu tot UMF ul adunat pentru a vota excluderea mea din partid. Ca în coșmarurile lui Hieronymus, acuzațiile ”colegilor” curgeau, spre uimirea mea, eu nesimțindu-mă vinovat cu nimic… În final, la fel cum li se permite condamnaților o ultimă dorință sau un ultim cuvânt, mi s-a permis să mă apăr, respectiv să-mi justific ”trădarea” cauzei… Am luat cuvântul cu senzația că am, totuși, de ales: ori eu, ori ei! Am afirmat, în câteva fraze, că tot ceea ce am făcut și scris este urmarea firească a citirii cărților și articolelor scrise chiar de șeful meu, acuzatorul principal… Asemănător cu ceea ce am văzut în piesă, în scenele cu judecățile inchiziției flamande la adresa pictorului considerat eretic (”doar” patru la număr, în piesă…), la fel s-a întâmplat și în cazul meu: Bosch îl invoca mereu ca martor pe însuși Dumnezeu pentru a arăta că este un ”bun” catolic; eu l-am invocat doar pe șeful meu pentru a arăta că sunt un la fel de bun membru de partid ca și el. (Tinerii care citesc aceste rânduri trebuie să afle că excluderea din partid echivala, atunci, cu pierderea locului de muncă și cu trimiterea la muncă pe șantierele patriei socialiste ca muncitor necalificat…).  Închei imediat povestea mea spunând/ scriind că ședința inchizitorială umefistă s-a terminat în ”coadă de pește”, adică nu s-a hotărât nimic și toată lumea a plecat, târziu în noapte, pe la casele lor urmând ca ”situația” mea să fie discutată într-o ”judecată” ulterioară…  Mult mai târziu am înțeles că puterea care vrea să se perpetueze la putere apelează la puterea potențialilor oponenți, fie prin atragerea lor la putere, fie prin anihilarea lor treptată, dar sigură. Esența acestei filosofii politice este surprinsă, incredibil de bine și de exact, de socialistul Adrian Păunescu:Putere, iluzie definitivă,  de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă”.  Concluzia este că istoria se repetă, iar cauzele acestei reluări ad infinitum a unor modele comportamentale arhaice rezidă în însăși esența umană: urmărirea unor interese se face, mereu-mereu, cu sacrificarea unor oameni, pretextele variind de la epocă la epocă…

Așadar, deși autorul Nic Ularu nu pretinde a sonda profunzimile spiritului și sufletului uman la nivel de matrice generală, mesajele și învățămintele sunt de un pragmatism evident: dacă nu doriți repetarea istoriei în dimensiunile ei antiumane, faceți ce știți mai bine astfel încât amenințările și atacurile la libertatea omului să fie dacă nu imposibile, atunci măcar reduse la minim…. Și pentru că tot am amintit de semnificațiile și utilitățile posibile ale piesei în cauză, subliniez aici că piesa lui Nic Ularu face educație artistică în multiplele sensuri și forme ale acesteia: în primul rând, arta lui Bosch va fi mai larg cunoscută și mai exact evaluată și percepută. Modestia autorului piesei are limitele sale: condiția sa de creator a fost, cu siguranță, afectată de dogmaticii estetici și educaționali din România anului 1994 devreme ce domnia sa a preferat să ia calea străinătății pentru o firească și binevenită afirmare. Astfel, arta regizorală și scenaristică a dramaturgului Ularu este, ea însăși, una similară cu aceea a marelui artist flamand. Persistând în propriile convingeri artistice succesul și corecta evaluare de către public și specialiști deopotrivă vor avea loc și chiar a avut loc în ultima duminică din iunie 2014, la închiderea stagiunii teatrale a Naționalului ieșean. Pentru mine, încercând să mă pun în pielea actorilor, o premieră la închiderea stagiunii este un non sens. Nu întâmplător cronicarii de teatru cosacrați ai Iașiului (Dana Țabrea, Călin Cibotari, Ștefan Oprea et al.) nu au consemnat nimic despre această piesă, știut fiind că rolul cronicilor este (și) de a pregăti oarecum viitorii spectatori care urmează să vizioneze spectacolul. Dar, o astfel de ”pregătire” pentru următoarele spectacole din septembrie-octombrie pare chiar inutilă… Sub raportul prestației artistice o asemenea decizie managerială împietează, cred, și asupra calității actului artistic: actorii au pregătit spectacolul cu … bătaie scurtă: oricum până la reluare, în toamnă, textele se mai uită, așa că n-are rost să facem eforturi de perfecționare pe termen scurt. Este sentimentul pe care l-am trăit în timpul spectacolului în urmărirea dialogurilor: replici declamate ”teatral”, fără preocupare pentru sugerarea firescului, iar în destule cazuri s-au produs accidente de dicție. Pe fondul concentrării maxime a spectatorului (care am fost) asupra perfecționismului și genialității artistice ale marelui Hyeronymus Bosch, apariția unor cât de mici imperfecțiuni în spectacol au avut – pentru mine, cel puțin – efectul picăturii de apă pe o plită încinsă….   Dincolo de posibilele decalaje între așteptările spectatorului și întâmplările concrete de pe scenă, spectacolul celor trei Ularu (autorul, regizorul, scenograful) a fost un succes din cel puțin următoarele ”motive”: a) a readus în memoria spectatorilor existența biologică și opera artistică a marelui Hieronymus Bosch, un pictor flamand/ olandez postmodern (deși pre-modern) și suprarealist avant la lettre, un mare talent dar și o mare conștiință artistică aflată în conflict cu ordinea publică impusă de ”Securitatea” bisericii catolice de la finalul secolului XV, numită Inchiziție; b) a descris și a sugerat cu mijloace dramatice, dar și videotehnice ingenios gândite și oferite publicului, modul de viață și de gândire al semenilor noștri europeni cu o jumătate de mileniu în urmă; c) a reamintit contemporanilor noștri că estetica (respectiv teoriile despre artă)  nu este doar teoria despre frumos, ci despre aspectele mai plăcute sau mai neplăcute ale existenței cotidiene, deopotrivă; d) a demonstrat logic și exemplar faptul că eticul include și faptele considerate rele/ urâte/ dezagreabile. În consecință, nici limbajul nu trebuie cenzurat sub pretextul că așa vorbesc ”inculții”, ci el poate și trebuie lăsat liber în toată splendoarea lui coloristică firească, lăsând ipocriții, filfizonii și filozofarzii de tip inchizitorial să-și cultive un vocabular redus și redundant (despre limbajul nesofistificat folosit – în paragraful următor); e) a oferit – la modul plăcut, neschematic și nedidactic – modele, modalități și moduri de gândire și de simțire radicale, libere și creative, chiar în pofida unor prejudecăți referitoare la cine pe cine și cum trebuie să iubească și să fie iubit. Lesbianismul este tratat ca un fapt divers, fiind o formă posibilă a nimfomaniei/ erotomaniei, iar nimfomania propriu-zisă a fost și ea tratată ca o realitate și nu ca un păcat suprem; adulterul este o alternativă firească la o viață searbădă și monotonă, ”erezia” de a iubi un Dumnezeu diferit de cel oficial este nu doar posibilă, ci chiar foarte probabilă și efectiv probată de monologul final al pictorului; iubirea fraternă are și ea limite… financiare, bahice, etice etc. f) ideea de a oferi publicului amator de teatru și o felie de ”vizită la un muzeu al picturii” prin apelul la cortina suplimentară special construită pentru proiecții color, spectatorii având posibilitatea să vadă imediat și în context ”bazaconiile” lui Bosch, până să ajungă acasă și să deschidă cu înfrigurare internetul pentru a vedea și cunoaște cât mai multe din/ despre viața și opera eroului piesei… g) în fine, prin alegerea actorilor, prin prestația de calitate realizată de aceștia, regizorul Ularu a reușit să sublinieze ideile și faptele legate de viața pictorului, dându-le viața imaginată de domnia sa, una credibilă, umană, potențial reală.

 

A folosit Nic Ularu, în piesă, un limbaj frust, impudic, porcos, indecent, libertin, vulgar, popular, obscen, golănesc, suburban, grotesc, ca la țară, necuviincios, necioplit etc.? Pentru alte sinonime vezi: (http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_sinonime/obscen) Eu l-aș numi un limbaj naturalist, adecvat și conexat ideii de supranatural, limbaj care este perfect consonant cu ideea de spirit uman liber, în sensul pe care l-a conferit Nikolai Berdiaev, prezent cu câteva citate bine alese în Caietul program. Le reproduc aici pornind și de la realitatea că viitorii spectatori ai acestei piese vor obține Caietul, de regulă, abia la intrarea în sală: ”Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate. Creația este inexplicabilă… Creația este taină… Spiritul uman este liber doar în măsura în care este supranatural, iese în afara ordinii naturii, îi este transcendent… În ordinea determinată a naturii creația este imposibilă, nu este posibilă decât evoluția. Libertatea și creația vorbesc despre faptul că omul nu este numai ființă naturală, ci și ființă supranaturală. … Intenția oricărui act creator este edificarea unei alte existențe, unei alte vieți, pătrunderea prin ”astă lume” către o altă lume, trecerea de la lumea haotic-apăsătoare și desfigurată către cosmosul liber și sublim”.  Așadar, natural(ism)ul face casă bună cu transnaturalul, cu ideea de creație (divină, artistică, tehnică etc.). Aș invoca, în sprijinul ideii de holism adoptată de regizorul româno-american, dictonul antic: ”Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). A spune lucrurilor pe nume, a evita ipocrizia saloanelor cu false/ aparente pudicități – iată esența limbajului naturalist la care Nic Ularu face apel, cu – subliniez! – deplină măsură! Am făcut, mai jos, o listă cu expresiile/ cuvintele/ frazele cu iz naturalist folosite de autor în textul piesei, tocmai cu intenția de a arăta că acestea nu sunt căutate cu lumânarea sau introduse doar ca să șocheze (plăcut…) oarece urechiușe fine… ci au o pondere rezonabilă și perfect explicabilă în economia piesei, ilustrând, totodată, un specific flamand recunoscut la nivel planetar: libertinajul vieții sexuale. Iată aceste cuvinte/ expresii: ”se băsește”, ”ăsta cu bășinile”, ”să-ți bagi flautul în fund”, ”știi că-mi place acolo”, ”iar te exciți și sari pe mine”, ”un flaut în cur este mai haios”, ”am să pun flori în curul celor din Rai”, ”călugărițe care preacurvesc”, ”călugăriță scroafă, cuprinsă de furnicații”, ”Dacă unele călugărițe sunt curviștine asta este pentru că ele sunt femei”, ”scroafe în călduri”, ”călugări și preoți care fumează, practică sodomia… călugărițe care preacurvesc”, ”războinic cu o săgeată înfiptă în cur”, ”tăurașul… fute mai bine”, ”are și o codârlă verzulie între picioare”, ”mirosul de vopsele mă excită”, ”Aleid a avut o atracție pentru o slujnică”, ”dă-ți pantalonii în jos, că am mai văzut și alte umflături la viața mea”, ”adică, ți se scula”, ”ai tras de mine toată noaptea”, ”metafora curului”, ”misiunea e să fii păcătoasă și să umbli în curul gol”, ”ești curvă și nerușinată”, ”am fost în ochii tăi doar un uter sterp”, ”vulgară e curva de nevastă-sa”, ”oameni care se cacă monezi, femei care se pipăie singure, oameni cu fluiere în cur”, ”Cea mai bună soluție pentru tine, mă refer la problemele bărbătești, ar fi o călugăriță care să te viziteze din când în când. Eu așa m-am rezolvat după ce a murit nevastă-mea”, ”te-ai însurat cu o curvă bogată”, ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii”.

 

Autorul Nic Ularu reușește să aducă pe scenă specificul flamand pe cât de străvechi pe atât de contemporan nouă: unul încărcat de naturalism, de franchețe și de luptă pentru libertatea cvasiabsolută de creație, de deschidere și de nonconformism. Ferestrele fără perdele al caselor flamande din Olanda și din Belgia au iritat și nedumerit pe mulți europeni și nu numai. Explicația acestui fapt este prezentă, indirect, în piesă. Inchiziția obliga cetățenii să nu se ascundă în dosul perdelelor, respectiv să demonstreze că, nepunând perdele la geamuri, nu au nimic de ascuns. Nevasta pictorului Bosch, Aleid, care poza goală ”pentru studii”, nu putea rămâne neobservată de trecători, cu atât mai mult cu cât plăcerea de a poza și altora nu era străină nonconformistei adamiste…   Am vorbit preponderent, în această pseudocronică de teatru, despre text (autor), scenariu (scenograf) și regie (regizor), dar foarte puțin despre cele șapte personaje (actori) care și-au găsit nu numai autorul, ci și regizorul, scenograful și, fatalmente, publicul! Cu riscul (întotdeauna asumat!) de a supăra pe toată lumea, recunosc că am fost atât de ”furat” de text și de idei, încât personajele (actorii) au rămas (pentru mine) pe plan secund. Fiecare dintre actori și-a(u) respectat rolul și ponderea în piesă, în conformitate cu importanța lor relativă atribuită de autor. Cred că preocuparea pentru naturalism a autorului și-a pus amprenta și pe jocul natural, firesc al actorilor, pictorul suprarealist impresionând prin naturalism și … realism mundan elementar.

 

Concluzii   Eseul despre libertate (”Hieronymus”) este unul cu trimiteri la actualitate, la realitățile esențiale care nu se schimbă fundamental în decursul existenței speciei umane. Nic Ularu caracterizează subiectul piesei ca fiind unul ”atemporal”. Eu l-aș numi ”peren”, ”etern” chiar, deoarece atemporal face trimitere la ceva din afara timpului. Or, atemporalitatea – ca și aspațialitatea – nu există (cel puțin în raport cu percepțiile umane). Ca fan al libertății maxim posibile (nu absolute, așa ceva nu există) pentru fiecare individ (libertarian ar fi termenul dacă acest termen n-ar fi primit sute de definiții, multe atntitetice între ele) am trăit intens stările de libertate ale personajelor din piesă. Autorul însuși a cunoscut gustul nelibertății din propria țară, fiind nevoit să caute un alt mediu, mai propice exprimării libere: ”Întotdeauna au fost artiști ignorați în propria țară și care au trebuit să plece în alte părți pentru a crea liber și pentru a fi recunoscuți” (declarație consemnată în Caietul de sală). Nic Ularu se identifică (fie și parțial, sub raport strict artistic) cu Hieronymus. Un amănunt ce nu trebuie ignorat, acesta motivând intensitatea cu care autorul își construiește propriul crez artistic, unul serios-ironic, patetic-firesc, critico-apreciativ, blasfemitor-adulator la adresa divinității supreme, răzvrătit-supus față de propriile impulsuri. Viața oricărui artist adevărat este dramatică prin ea însăși, deci este perfect compatibilă cu dramatizarea scenică. Suprapunerea de situații dramatice ale răzvrătitului artistic Ularu cu cea a suprarealistului Bosch a permis transpunerea cu ușurință a autorului în pielea personajului, situație care frizează idealitatea. (Supra)realismul coșmarurilor inchizitoriale catolice medievale mi-a trezit vie amintirea coșmarului meu ideologic de la finele dictaturii inchizitoriale ceaușiste, după cum perpetuarea practicilor bolșevice în România postdecembristă l-a determinat pe Nic Ularu să aleagă alte contexte umane, mai adecvate pentru afirmarea sa artistică. Și a făcut o alegere bună! Poate de aici a venit și atașamentul meu mai pronunțat față de text în comparație cu spectacolul în sine.

 

(Precizez că nu renunț la ideea mea de a vedea una și aceeași piesă cu distribuții diferite, jucate alternativ și la mici diferențe în timp: un lux financiar și spectacular în care spectatorii vor avea un cuvânt de spus. Profit de context și aduc în mintea împătimiților de teatru că în piesa ”Cum am devenit stupid” în regia Irinei Popescu Boieru  (cu pseudocronica mea care este citibilă la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/)  au jucat alternativ doi actori, din care mie mi-a plăcut mai mult Cosmin Panaite. Prin astfel de ”experimente” se poate cunoaște mai bine gustul spectatorilor, dar și regizorii pot realiza, eventual, noi combinații regizorale. Și dacă tot sunt pus pe ”sugestii și propuneri” cred că în ”Caietul de sală”/ ”Caietul program” ar fi binevenite cât mai multe extrase din textul piesei. În cel de față (bine realizat conceptual și artistic), există (doar) un asemenea extras, din monologul fnal, din păcate cu două erori de scriere… Nu realizez acum care ar fi toate consecințele posibile pentru economia spectacolului și managementul teatrului, dar la multe spectacole am dus dorul  minunățiilor lingvistice/ stilistice/ artistice/ literare auzite/ văzute/ simțite etc. dar pe care mintea noastră nu le poate reține, fatalmente, decât doar parțial și inexact. De asemenea, spectacolele de succes ar merita filmate și oferite spre vânzare amatorilor de teatru, cu beneficii pentru multă lume… În fine, nu văd motive ca textele spectacolelor să nu fie vândute publicului sau postate pe pagina web a teatrului. Cred că o dezbatere publică pe aceste teme ar fi binevenită, mai ales că vorbim aici despre spectacole făcute pe bani publici).

ANEXA 1

Reproduc, mai jos, câteva texte care vin în sprijinul ideii că, uneori, este preferabil limbajul frust, cvasiobscen, în locul eufemismelor ipocrite și fals pudibonde:

Limbă nouă de căcat…

”Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/ scrieți, măi, de cineva că s-a „făcut de cacao” (sau „de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!… Cu „cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. „S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit. De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?… ” (Dan Alexe, Facebook, 5 noiembrie 2013)

Dan Puric (oare de ce pozează întotdeauna încruntat?) despre femei: „Nu inteleg femeia contemporana care nu mai stie sa gateasca sau nu stie sa ii calce o camasa barbatului ei. Calcatul camasii… intr-adevar admir gestul acesta la o femeie.” Iată-vă avertizate : Dan Puric are deschidere de minte cât ministrul de externe Corlățean, care, citând recent din Apostolul Pavel, promova „întrebuințarea firească a femeii”. Adica poziția misionarului si fãrã țipete de curvã. Atâta ne-ar lipsi acum, sã le vedem cã mai și aratã cã le place. (Dan Alexe, Facebook, Oct 26, 2013)

Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat în conversațiile umane. „Sublim” e unul din acestea. Tocmai a postat cineva că „ploaia asta e sublimă”. „Ploaia e sublimă” este egal cu „ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Nu inseamna nimic. E echivalent cu „pula mea, imi place ploaia”… Numai că „pula mea” e mai spontan și mai convingător. Evitați „sublim” și „mișto”.   (Liviu Mihaiu, 5 dec 2012, FB)

 

ANEXA 2   Articole pe teme similare:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/17/luna-pizda-cuib-si-alte-etimoane/ Dan Alexe

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane-2/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/lingvistica-asa-cum-nu-ati-invatat-o-in-scoala-de-unde-vine-pizda/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/curva-whore-sau-cand-lingvistica-e-reconfortanta/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/se-facu-verde-la-fata-din-nou-despre-raporturile-subterane-dintre-romana-si-albaneza/ http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/de-la-lascaux-si-pina-astazi-pula-coaie-futere-mosteniri-de-la-badica-traian/

Iată și o poziție contra:

http://www.danbadea.net/2014/07/04/obsedatul-sexual-dan-alexe-deconspirat-in-dilema-veche/

http://www.fiiconstient.ro/blog/?p=2058  Cu drag, tuturor ”curvelor” care și-au deschis brațele, inima și… picioarele (și) pentru mine (nu neapărat în ordinea asta)

http://citestecevrei.ro/2012/11/16/sexul-face-bine-la-sanatate/?fb_action_ids=4874199131568&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582 Sexul face bine la sănătate

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/povestea-vorbe-rusine-1_53ad40ac0d133766a8f0e88d/index.html Povestea unei vorbe de rușine

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Pseudorecenzia cărții lui Traian Remeș Izbituri și izbutiri”, 2014 (vezi subcapitolul din pseudorecenzie, intitulat ”Sintagme sexoase”)

 

Liviu Drugus

30 iunie 2014 – 7 iulie 2014

www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

DEX-ul actual trebuie serios reformat. Când va fi pus DEX- ul actual la Index?


 

 

Cu câteva zile în urmă, undeva între St. Valentine’s Day și Dragobete, din drag de limba română, un fost (deja!) prieten pe FB, medic, al cărui nume îl redau cu inițialele RC, a postat un textuleț prin care invita la o mai bună folosire a unor expresii, precizând/ propunând și varianta pe care domnia sa o considera corectă. Discuțiile care au urmat au fost majoritar pozitive, deducând de aici că oamenii chiar sunt interesați de exprimări corecte/ agreate care să nu (mai) stârnească zâmbete, strâmbături de nas sau ironii verbale. Voi reda cu italice, Tahoma 8, mai jos, conținutul acestor discuții, în care m-am implicat și eu, spre finalul lor. Intervențiile și comentariile mele vor fi scrise cu TNR 12. Sper ca softul WordPress să recunoască aceste formatări.

 

Rostul scrierii acestui articol este acela de a semnala urgența re-editării/ re-redactării DEX ului, care, la ora actuală, în loc să fie un îndrumar autorizat în materie de limbă română, confuzionează și stârnește dispute mai ceva ca textele legiuitorilor români, remarcabile prin ambiguitate, ambivalență, plurisemnatism și neclaritate intenționată. Propun supunerea conținutului DEX ului spre discuție publică bine mediatizată, sub îndrumarea unor filologi competenți și nedogmatici, în care să se implice în primul rând specialiștii (filologi, lingviști, semioticieni, scriitori, jurnaliști etc.) dar și iubitorii/ amatorii de limbă română, indiferent de profesie.

 

Voi povesti, pe scurt, întâmplarea de pe FB, așa cum au văzut-o ochii mei și cum au reacționat unele simțuri ale mele, dar și ale preopinenților aflați în discuție. Așadar, sine ira et studio, evenimentele s-au derulat după cum urmează: după sugestiile făcute de RC au curs, deopotrivă, felicitările prietenilor, observațiile mai caustice ale veriștilor și chiar pledoarii pentru lăsarea limbii române să devină mai bogată, mai flexibilă, mai vie. În ce mă privește, am tresărit și am recționat rapid în momentul în care am citit opinia lui RC că ”a socializa” înseamnă ”a trece ceva în proprietatea statului”. O asemenea ciudățenie nu am întâlnit până acum… Drept pentru care am scris pe FB că pentru trecerea a ceva în proprietatea statului avem verbul ”a etatiza” (nu am mai adăugat și bolșevicul ”a naționaliza”, un verb polisemic care ar fi stârnit, poate, reacțiile naționaliștilor, socialiștilor și etatiștilor…). Mai mult, am venit cu un citat recent care utiliza cuvintele ”social”, ”socializare” în sensuri care nu aveau nimic cu etatizarea, dar aveau și darul de a … nu spune mare lucru. Am îndrăznit să propun chiar neutilizarea lui ”social” și a derivatelor sale pe motiv de creare de confuzie. Buna mea intenție corectivă a fost imediat taxată, cu o trimitere directă (nu chiar la origine, deși tonul era unul imperativ și ofuscat) la DEX-ul nostru cel de toate zilele. Mai mult, încercarea de a veni cu argumente proprii (”nu folosiți logica personală”!) a fost considerată blasfemie la adresa Cărții/ Biblos (DEX). Am replicat, cu exemple. Mi s-a contestat calitatea/ autoritatea de a gândi cu logica proprie/ personală. Acest lucru mă irită mereu. Trimiterea la clasici drept soluție paseistă la problemele prezentului și viitorului mă enervează și mă nemulțumește acut. Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii!, am replicat. Ba am scris răspunsul într-o notă ceva mai apăsată… Reacția a venit cu un plus de iritare. Fiind deopotrivă necunoscător/ nespecialist într-ale limbii române și ale economiei politice, RC îmi atrage atenția că limba română nu e economie politică (sic!) și că ea (limba) nu se schimbă odată cu regimul politic. (!!!). Derapaj, deraiere, degringolanda gândului…  Discuția a coborât deja fiind comparat cu Gâgă, nea Vasile și alte personaje simbol ale prostiei sau lipsei elementare de educație… Aici am cam explodat și am făcut un rechizitoriu la adresa închistării dogmatice a standardelor făcute de proști, dar și un elogiu adus gândirii creative, rar prezentă în rândul tocilarilor de profesie, a premianților încoronați, a dogmaticilor zadarnic căutători de adevăr, dreptate și frumos… În consecință, RC a abandonat dialogul (a dat, congestionat, probabil, unfriend la subsemnatul). Apare, în schimb, întâmplător (?!) un alt nume în discuție, Lory G., care scrie – în engleză! – că DEXul este util și merită să-l consult… Îi răspund, în engleză, că DEX ul e bun îndeosebi pentru puștanii începători… noi ăștilalți având și libertatea de a gândi… Am dat ca exemplu de prostie academică oficializată sintagma ”Mijloace (mass) media”, un pleonasm vizibil și rizibil…(Am primit un like de la LG…) care iese din scenă, cu rolul jucat/ misiunea îndeplinită). Reapare RC, cu un râs îndelungat și autosatisfăcut, folosind logica personală în aprecierea dialogului care se apropia de final: ”cine nu face față la meciul de divizia A, își face meciul lui, de cartier”, trimiterea fiind adresată, probabil către LG ):   Urmează un intermezzo dialogal între RC și un domn A. S., ideologi de timpuri vechi și noi, cunoscători deplini nu doar a limbii române, ci și a termenilor din politologie: ”troțkist corporatrist (sic!)”, ”proletcultist” etc., cuvinte aruncate ca grenadele, la întâmplare, poate cineva se simte și își va face autocritica de ”troțkist proletcultist corporatrist”… iar limba română va fi eliberată de povara cârcotașilor cu logici personale și care nu respectă Cartea sfântă a limbii române, adică oribilul DEX.

 

Recunosc, până în acest stadiu al dialogului nu am avut curiozitatea să consult Cartea pentru a vedea definițiile date cuvântului ”socializare”, fiind convins că ”a socializa” nu are nicio legătură (și chiar nu are!) cu proprietatea statului (nesocialist). A doua zi, cedez tentației și zic: ia să vedem ce ne spune DEX ul. Încep cu căutarea cuvântului ”socializare”. Îmi pun mâinile în cap după ce văd, citesc și înțeleg. Redau, în Anexe, toate sensurile găsite,  dar voi comenta aici doar unul dintre ele: a patra definiție este extrasă dintr-un manual marxist de economie politică…

 

”s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social.”

 

Oare la asta se referea RC când îmi atrăgea atenția că limba română nu e economie politică? Autorii DEX ului cred că ar fi trebuit să precizeze că această definiție este concepția marxistă despre proprietate, așa încât cei care o folosesc să știe în ce tabără ideologică se află… Pentru cititorii interesați de argumente, precizez că ”mijloace de producție”, ”forțe de producție”, ”proces obiectiv”, ”proprietate socialistă”, ”proprietatea întregului popor”, ”marea industrie mecanizată”, ”concentrarea și centralizarea capitalului”, ”caracterul social al muncii”, ”caracterul social al producției” sunt filosofie și gândire economică marxistă, reluate cu ardoare de scrierile leniniste, staliniste, ceuașiste etc. Așadar, un mare reproș pe care îl fac DEX ului constă tocmai în menținerea explicațiilor din perioada ceaușistă  sau chiar dejistă, fără nicio precizare… Mai mult, definiția de mai sus dată de DEX, își depășește simplele prerogative de ordin lingvistic și oferă lecții de filosofie economică marxistă, bazată pe determinismul cauzal materialist numit și economism, poziție criticată chiar și de unii marxiști… Cel puțin din acest motiv susțin revizuirea rapidă și serioasă a DEX ului, rolul său de îndrumar de folosiere corectă a limbii române fiind grav compromis.

 

Cea de a șaptea definiție a verbului ”a socializa” îi dă dreptate lui RC, definiție acceptată pe nemestecate de fostul meu prieten de pe FB:

 

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser. Sursa: DEX ’09 (2009) ”.

 

Așadar, este vorba despre preluarea unei definiții din anul 2009, care la rândul ei a fost preluată…. cine știe de când și de unde. Cu alte cuvinte, sanctificarea ideii de standard lingvistic a permis preluarea dogmatică a unor texte din perioada dictaturii comuniste, eventual cosmetizarea de formă a acestora. Nu fac acum o cercetare, dar am convingerea că definiția de mai sus figura, inițial, sub forma ”A trece în proprietatea statului socialist”. Trebuie să accept că, în cf. cu cartea numită DEX, preopinentul meu RC a avut dreptate să definească ”socializarea” ca pe o etatizare… Gândirea dogmatică, educația rigidă față de cuvântul scris i-a jucat (și lui) festa, apelând la presupusa autoritate inexpugnabilă a unor bieți autori, mai mult sau mai puțin pregătiți, mai mult sau mai puțin bine intenționați. Oricum ar fi, și înainte de a vedea aceste oribilități semantice, m-am grăbit să-i scriu lui RC despre cum se (mai) fac dicționarele în noua eră concepută – îndeosebi de Gorbaciov – (unde, vorba lui Păstorel, ”căcații scriu în loc să pută, iar scriitorii consacrați sunt dați afară de căcați”). Am făcut trimitere, în dialogul meu de pe FB, la ideologizarea celor care au re-scris cărți/ tratate/ dicționare după 1989. Nu m-am lăudat, însă, cu faptul că am refuzat, în 1990, o sumă uriașă pe care mi-o oferiseră niște politruci la Chișinău care mi-au dat un text al unui Tratat de economie politică (tradus din limba rusă) și pe care eu ar fi urmat să-l cosmetizez, eliminând doar cuvintele ”socialist”, ”comunist”, ”marxist” etc. și să le înlocuiesc cu ”democratic”, ”economie de piață”, ”liberal”. Cu noua lor operă, politrucii urmau să intre în Academie. Cred că au și intrat… Am amintit acum acest episod pentru a sublinia că sunt în temă cu preocuparea unora de a plastografia texte și de a deveni profesori, conducători de doctorate și academicieni peste noapte. Nu am informații certe, dar cred că s-a găsit, până la urmă, cineva care să primească banii contra unui genocid cultural la care, eu unul, nu am acceptat să particip. În exact aceeași notă, refuz să accept citate din DEX ul actual, semicoafat, ideologiza(n)t și plin de inadvertențe. Las cititorii să parcurgă cu ochii proprii definițiile din DEX după care voi reveni cu povestea pățaniei mele facebook-iste (și nu feisbuciste, cum scriu unii).

 

căutare avansată

 

14 definiții pentru socializasocializare    conjugări / declinări

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: –ci-a-] — V. socializa.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: -ci-a-] – V. socializa.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre (-ci-a-) s. f., g.-d. art. socializắrii; pl. socializắri
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social. [< socializa].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s. f. 1. faptul de a (se) socializa. 2. trecere a mijloacelor de producție și a altor bunuri din proprietatea privată în proprietate socialistă. 3. proces prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție și în urma concentrării și centralizării capitalului, munca și producția capătă un caracter social. ◊ proces de devenire a unei individualități umane ca ființă socială. (< socializa)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre s. f. (sil. –ci-a-), g.-d. art. socializării; pl. socializări
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. Tranz. 1. A trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producție sau alte bunuri aflate în proprietate privată. 2. Refl. (Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá (a ~) (-ci-a-) vb., ind. prez. 3 socializeáză
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

A SOCIALIZÁ ~éz tranz. (mijloacele principale de producție) A trece din proprietate privată în proprietate comună. /<fr. socialiser
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. 1. tr. A trece, a transforma proprietatea privată asupra mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. refl.(Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social, datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pron. -ci-a-. / cf. fr. socialiser].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. tr. a trece în proprietate socialistă mijloace de producție și alte bunuri. II. refl. (despre muncă, producție) a dobândi caracter social prin socializare (2). (< fr. socialiser)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá vb. (sil. -ci-a-), ind. prez. 1 sg. socializéz, 3 sg. și pl. socializeáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*socializèz v. tr. (d. social; fr. socialiser). Fac social. Pun supt regimu asociatiuniĭ: a socializa proprietatea.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

Așadar, după ce am explicat – pe FB – opinia mea despre cosmetizarea DEX ului, RC declară că eu sunt incompetent, iar domnia sa (doar) obosit…. Dar, surpriză, peste ceva timp, apare o postare datorată unei doamne C.C. (posibil filolog, dar nu neapărat…) care face o trimitere la un articol al doamnei Rodica Zafiu, pe care o citesc (cu folos) și eu de mai mulți ani. Aproape incredibil, pentru mine (care mă vedeam singular pe tărâmul preocupărilor pentru corectitudine, pereat… DEXus, doamna Zafiu, avansează aceeași ipoteză ca și mine: DEX ul este plin de rămășițe ideologice de la vechiul regim, lăsând limba de lemn la locul ei, cu toate consecințele ce decurg de aici. Voi încheia cu exact ceea ce a încheiat, pe pagina de FB a lui RC, discuția cu referire la DEX: opinia unui domn cu bune intenții (un fel de iad terestru), opinie pe care o redau integral aici:

 

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

În ton cu această opinie, zic și eu că, pe fond, îi dau dreptate dlui TC: fără o autoritate  lingvistică legitimă e haos și e mitocănie. Dar oare nu cunoaște TC că Academia Română este plină de impostori, de oameni care au găsit acolo doar o slujbă călduță, și care scriu după ureche? M-am simțit obligat să scriu despre asta chiar în 1984 când am finalizat teza mea de doctorat, scriind despre lipsa de disponibilitate a celor de la Academie de a reacționa la propunerile mele de natură terminologică. Din anii 80 ai secolului trecut  nu s-a schimbat nimic la Academie, decât câțiva conducători și amploiați… Cum poți, acum, în 2014, să iei de bune inepțiile compilate și oferite publicului larg pe post de far călăuzitor în folosirea corectă a limbii române? Cum să nu lași logica personală să te sesizeze că te afli, chiar în cazul DEX, în fața mitocănismului savant, a țățismului țâfnos, preluat apoi ca model de către mintoși harnici cărora le lipsește doar un pic de discernământ pentru a deveni (mai) buni propagatori de cultură română autentică?

 

Mai adaug doar o ”speță” din lista mai lungă a inadvertențelor lingvistice promovate de DEX ul nostru (care ar merita pus la INDEX, până se va obține o variantă necriticabilă, neconfuzivă și trecută prin filtrul logicilor personale a mai multor minți). Mă refer la cuvintele eficient, eficiență, eficace, eficacitate, efectivitate.

 

10 definiții pentru «eficient»    declinări

EFICIÉNT, -Ă, eficienți, -te, adj. Eficace. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. efficient, lat. efficiens, -ntis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént (-ci-ent) adj. m., pl. eficiénți; f. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT adj. v. eficace.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficient ≠ ineficace, ineficient, neeficace, neeficient
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT ~tă (~ți, ~te) Care produce efect (așteptat); cu efect eficace. Remediu ~. [Sil. -ci-ent] /<fr. efficient, lat. efficiens, ~ntis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. Care-și face efectul; care produce un anumit efect (folositor); eficace. [Pron. -ci-ent. / < fr. efficient].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. eficace. ◊ pozitiv, sigur. (< fr. efficient, lat. efficiens)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént adj. m. (sil. -ci-ent), pl. eficiénți; f. sg. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficient a. care produce un efect sigur: cauză eficientă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficient, -ă adj. (lat. effíciens, -éntis, d. effícere, a face, a îndeplini. V. suficient). Care produce un efect: soarele e cauza eficientă a călduriĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

8 definiții pentru «eficiență»    declinări

EFICIÉNȚĂ, eficiențe, s. f. Eficacitate. [Pr.: -ci-en-] – Din fr. efficience.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță (-ci-en-) s. f., g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. v. eficacitate.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficiență ≠ ineficiență
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ f. Caracter eficient; eficacitate. [G.-D. eficienței; Sil. e-fi-ci-en-ță] /<fr. efficience, lat. efficiencia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s.f. Faptul de a fi eficient; eficacitate. [< fr. efficience, lat. efficientia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. f. eficacitate; randament. ♦ ~ economică = raportul dintre rezultatele obținute în activitatea economică și eforturile depuse. (< fr. efficience, lat. efficientia)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

 

Definiția cuvântului eficace:

10 definiții pentru «eficace»    declinări

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul scontat, care dă un rezultat pozitiv; eficient. – Din fr. efficace, lat. efficax, -acis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. 1. eficient, folositor, operativ, practic, productiv, util, (rar) operant, (înv.) putincios. (O metodă ~.) 2. efectiv, eficient, pozitiv. (Tratamentul a dat rezultate ~.) 3. drastic, eficient, energic, puternic. (Un medicament ~.) 4. eficient, sigur. (Un remediu ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficace ≠ ineficient, neeficace, neeficient, ineficace
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul dorit; cu acțiune pozitivă; eficient. /<fr. efficace, lat. efficax, ~acis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. Care produce efectul așteptat. [Cf. fr., it. efficace, lat. efficax].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. inv. care produce efectul așteptat; eficient. ◊ folositor, practic. ♦ valoare ~ = valoare afectivă. (< fr. efficace, lat. efficax, -acis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficace a. care produce efectul său: remediu eficace.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficáce adj. (lat. éfficax, d. efficere, a face, a îndeplini). Care face efect: remediŭ eficace. Adv. În mod eficace. – Pl. f. și n. egal cu sing.: vorbe, remediĭ eficace, deși corect ar fi fost să meargă după rece, adică vorbe eficacĭ. V. atroce, feroce, precoce, propice.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

Definiția cuvântului efectiv/ itate

13 definiții pentru «efectiv»    declinări

EFECTÍV, -Ă, efectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Adesea adverbial) Real2, adevărat. 2. S. n. Numărul indivizilor care fac parte dintr-o colectivitate, mai ales dintr-o unitate sau formație militară. – Din fr. effectif, lat. effectivus.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív1 adj. m., pl. efectívi; f. efectívă, pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív2 s. n., pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV adj., adv., s. 1. adj. adevărat, concret, real. (Plecarea lui ~ din oraș a avut loc a doua zi.) 2. adv. v. realmente3. adj. incontestabil, indiscutabil, real. (A adus servicii ~.) 4. adj. v. eficace5. s. disponibil, (înv.) putere. (A strâns tot ~ul său de oaste.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Efectiv ≠ inefectiv, neefectiv
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV1 ~ă (~i, ~e) Care are un anumit efect; care se încununează cu rezultate reale. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV2 ~e n. Număr reglementar de oameni care constituie o colectivitate, mai ales, o unitate militară. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă adj. Care are efect; real, adevărat. // s.n. Numărul real al indivizilor care alcătuiesc o unitate militară, o colectivitate organizată etc. // adv. Adevărat, real, de fapt. [Cf. fr. effectif, effectivement].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă I. adj. care are efect; real, adevărat. II. s. n. număr de indivizi care alcătuiesc o colectivitate. III. adv. adevărat, real, de fapt. (< fr. effectif, lat. effectivus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív adj. m., pl. efectívi; f. sg. efectívă, pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív s. n., pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectiv a. 1. care produce efect; 2. care există de fapt, pozitiv. ║ n. numărul real al soldaților unei trupe: efectivul armatei.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*efectív, -ă adj. (lat. effectivus). Real, pozitiv. S. n. Număr real: efectivu armateĭ. Adv. În mod efectiv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro)

 După citirea acestor definiții rezultă că eficace, eficient și efectiv este cam același lucru. Deci, sunt sinonime… După logica (mea) personală, după sensurile pe care le au aceste cuvinte în alte limbi, cele trei cuvinte nu sunt, și nu pot fi sinonime. De aici și deraierile traducătorilor bine intenționați… Dar, cei pe care i-am atenționat în legătură cu folosirea greșită a unora dintre cuvintele de mai sus mi-au reproșat imediat: DEX ul stabilește cum e corect! Iar DEX ul nostru ne spune că merge oricum, că ”merge și-așa”. După logica strâmbă a motivării acceptării unor cuvinte și sintagme pe criteriul intrării lor în uz, abia intratul în limba română pleonasm ”mijloace media” a primit din partea Academiei certificat de ne-pleonasm… În timp ce, credeam eu, tocmai era momentul taxării sintagmei în cauză ca pleonasm. Cu alte cuvinte, neregulata limbă română corespunde perfect naturii năbădăioase și neascultătoare a românului verde care iese oricând din încurcătură (șmecherește!) cu celebra scuză/ explicație: ”merge și-așa”.  Dacă într-un text literar  nuanțele unor cuvinte nu au consecințe foarte serioase, într-un text tehnic, economic, sociologic etc. consecințele pot fi derutante, dacă nu chiar dezastruoase. Pun pe seama confuzionismului academic românesc, pe care l-am criticat în zeci de articole și studii, consecințe negative grave cum ar fi: clasa politică ineptă și needucată care ne fericește de decenii, prăbușirea calității educației și a respectului față de profesori, cercetători, de textul scris în general și de intelectualitatea română în special. Dacă toate aceste consecințe vor lăsa indiferenți pe cititori, specialiști și/ sau decidenți, măcar să nu ne mirăm de descompunerea (nu doar culturală) ce ne așteaptă.

 Nu mă erijez în deținător de adevăruri absolute, nu am motive personale de a-mi face sau de a căuta publicitate; doresc doar să primeze competența în fața imposturii, logica în fața superficialității și armonia limbii în fața stricătorilor de limbă.

Liviu Drugus

Miroslava, 26 februarie 2014

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Două ANEXE:

Anexa 1:  transcrierea dialogului de pe pagina de FB a dlui RC

Anexa 2: Articolul dnei Rodica Zafiu, publicat în România Literară

Anexa 1

R.C.:  Dragii mei, în românește se spune:

– ”Bună seara!” și nu ”O seară bună!”
– ”La mulți ani!” și nu ”Mulți ani vă urez!”
– ”Ce mai faci?” și nu ”Cum ești?”
– ”Poftă bună!” și nu ”Să aveți poftă!”
– ”Iau masa cu prietenii” și nu ”Servesc masa cu prietenii”
– ”Are sens” și nu ”Face sens”.
Asta ca să nu ne lăsăm cotropiți de snobisme de la supermarket care indică absența lecturilor în adolescență.

23.02 – Addenda pentru postarea de ieri (la cererea telespectatorilor):

– „ne concentrăm” şi nu „ne focusăm”
– „avem o ţintă, un obiectiv” şi nu „avem un target”
– „tendinţă” şi nu „trend”
– „ceva de tipul ăsta sau de genul ăsta” şi nu „ceva de genul”
– „am experienţă în acest domeniu” şi nu „am expertiză în acest domeniu”
– „am făcut/depus o cerere/dosar” şi nu „am aplicat”
– „descarc” şi nu „dau jos”
– „cunosc oameni noi” şi nu „socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului)

   LD: de acord cu aproape toate (cu excepția ultimului). A socializa nu înseamnă a trece în proprietatea statului (avem pentru asta a etatiza). Cu adjectivul ”social” și verbul ”a socializa” sunt lucruri de discutat. Pentru că sunt inducătoare în eroare, respectiv fiecare înțelege ce vrea din sintagmele cu ”social” în coadă, eu nu le mai folosesc deloc și recomand, ori de câte ori am ocazia, să nu fie folosite.

LD: Un exemplu de confuzionism academic generat de utilizarea (în exces!) a ”socialului” și a derivatelor sale: ”În orice societate, educația morală şi socializarea constituie principalele procese prin care se asigură atât conformitatea tinerilor/adulților faţă de normele, regulile şi valorile sociale, cât şi prevenirea „devierii” de la acestea. Prin aceste fundamentale procese, Societate îşi menţine stabilitatea (establishment-ul) şi funcţionalitatea.

Şcoala românească transmite o diversitate complexă şi o multitudine de cunoştinţe şi informaţii, însă nu mai asigură ceea ce este esenţial: e d u c a ţ i a m o r a l ă. Educaţia morală asigură funcţionalitatea unui regim democratic autentic şi a statului de drept”.  Adrian Ibiş, Sociologie (manual), Pansofia, Bucureşti, 2013, pp.69-70

R.C.: Domnule Druguş, nu folosiţi logica personală, ci DEX-ul, vă rog.

L.D.: cu DEX ul și cu oamenii de” știință” din filologie sunt lămurit…  Dacă nu folosești logica personală, atunci ce rost are să folosești/ folosim logica altora? Nu știu la care logică să fac apel, a lui Răzvan sau a DEX ului ca să mă lămurească ce logică permite construcția următoarelor sintagme, în care ”social” ar trebui să aibă cam același sens: ”capital social”, ”ajutor social”. ”economie socială”, ”știință socială”.. etc. etc. Am câteva sute de sintagme care conțin ”social” și care conferă atributului ”social” mereu alt sens… Curat logică, curat știință a limbii…

RC: Îmi pare rău că v-au dezamăgit specialiştii în domeniu, rămâne să mă convingeţi că deţineţi o autoritate superioară. Vă consolez cu amănuntul că şi eu, în medicină, aplic standardele internaţionale în dauna logicii proprii, mai cu seamă dacă am o dispoziţie proastă sau e o zi ploioasă.

LD: Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii. Recunosc, am un defect mare: nu suport dogmatismul, indiferent dacă am diaree sau constipație, dacă plouă sau e soare afară. Desigur, m-am gândit mereu că dacă nu se acceptă opinii proprii în medicină, ce rost ar mai avea cercetarea, articolele cotate ISI sau gradele didactice… în medicină. Toți știu câte ceva, dar doar strict conform Bibliei lui X sau Y. Dar, cred că, în loc să discutăm a cui logică este mai bună, a dogmaticilor sau a cârcotașilor/ inovatorilor, mai bine să dăm voie capetelor noastre să cugete. De fapt, chiar ăsta era rostul intervenției mele: să vedem ce sens dom cuvintelor, sintagmelor etc. Adesea, lingviștii, constată, resemnați, câte o aireală lingvistică și așteaptă, resemnați, să se trezească din beție idioții de la Academie… Știți, noi știm că nu e prea corect, dar dacă Academia… Hai sictir Academie dormitor! Pe scurt, ești de acord că socializare nu e totuna cu trecere în proprietatea statului? Sper că ai glumit când mi-ai cerut să demonstrez că sunt o autoritate superioară… Cum vrei să-ți dovedesc? Cu diplome, cu titluri, cu calitatea de membru al Cacademiei, sau cu logica personală? Scuze, că m-am aprins puțin, dar cine mă cunoaște cu adevărat știe că nu tac…

RC: Păi cercetarea şi articolele ISI nu-s totuna cu părerea lui nea’ Vasile care se crede logic. Dacă nu ar exista autorităţi în diverse domenii, atunci orice Gâgă ar aplica regulile lui. Cu viaţa omului şi cu simbolurile naţionale nu ne putem juca. Cu „opiniile proprii” în medicină aţi dat-o rău în bară pentru că nu putem trata bolnavii după opiniile din articole (de obicei contradictorii) decât după ce sunt acceptate ca standard. Cu limba română nu merge precum cu economia politică, ea nu se schimbă odată cu regimul politic. Iar „socializare” înseamnă ce scrie în DEX, nu ce crede tanti Miţa după cumătrie.

LD: Bravos națiune! Te-ai deșteptat! Acum e clar că economia politică nu e cum vrea tanti Mița Baston sau nea Gogu de la farmacie. Și cu cercetarea e cam clar. Dacă standarde nu ”e”, nimic nu e… Am auzit de unul nea Vasile Einstein care a contestat mecanica newtoniană. Măi, și ce i-au făcut standardologii… Păi omul nu era deloc în standarde… Cu articolele ISI, cred că ai dreptate. Astea se cumpără la kilogram și apoi se cumpără și revista dacă e nevoie… Ne-a Vasile nu are nevoie de părerea lui DEX sau d(y) ca să-și probeze vreo descoperire. Este ca și cum ai cere parlamentarilor să voteze reducerea numărului de parlamentari. Sau să-i ceri sefuțului de departament voie să-i spui că-i prost și că a ajuns acolo cu pile sau curvăsăreală. Nu generalizez, dar nici generalizarea standardelor nu mi se pare ok… Dau și eu un exemplu: mijloace (mass) media erau un pleonasm de toată frumușața… Politrucii care au ajuns șefi de catedră la Comunicare, foloseau pleonasmul cu grație… N-am ce face (eu, Gâgă), ca un nea Vasile ce sunt, și zic (nu spun): e pleonasm bre! După care, s-au pus în mișcare logicile impersonale ale cacademicienilor, iar cacademia română a decis că pleonasmul nu e pleonasm. Logic, nu? Desigur, tanti Mița și cu nea Vasile care au scris cărți cu pleonasmul în titlu au jubilat: s-au scărpinat pe burtă și au zîcut: nooo, așeee! Deci logica după care se stabilesc pleonasmele a murit, trăiască logica de partid, de gașcă etc. Mi-a plăcut afirmația ”Cu viața omului și cu simbolurile naționale nu ne putem juca”. Așa or zîcut și plastografii de la știința (!) comunicării și a ”mijloacelor media”… Și cu exemplul că s-ar putea trata bolnavii după opiniile lui X sau Y iar nu e ok. Eu nu am zis că tot ce scrie prin articolașele ISI trebuie aplicat. Dimpotrivă…Eu zic că dacă ai o idee nouă, pe care o verifici în n+1 situații, ai certitudinea că e un lucru bun, atunci nu mai aștepți să vină Gogu de la Cacademie să spună: bravo nea Vasilea, noi suntem proști, da matale ești deștept și meriți locul meu la cacademie. Uite io mă dau deoparte și vino matale să spui cum e cu noul standard… Mai va…

L.G.:  finally, someone who still knows the correct Romanian language rather than the weird version „implemented” in the last 20 years (for those of you who don’t speak Romanian). Mind you, the English language has its fair share of new fangled words/expressions that don’t make sense to those of us who were taught in the „old days”…

LD: the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

L.G. : the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

LD: @Lory Gray: Sure, DEX is a good start for teenagers, not for creative people… U r right to say teachers r guilty for permitting such bizarre innovations. I hate them too. As I hate ”mass media means”. ”Social” is a ”good for all” word, as well… A lot of idiot phrases that contain the word ”social” may be eliminated without any loss. We may say ”capital”, instead of ”social capital”, ”help” instead of ”social help” etc. I need a clear and logical language not a sophisticated (and futile) one..

RC: )))))))))))) Cine nu face faţă la meciul din divizia A îşi face meciul lui, în cartier, sacrificând coerenţa şiragului de mondenităţi fundamentale prin strecurarea, iată, (şi) a unor aspecte teoretice.

O parte dintre cei prezenţi la lungul dialog de aici ori care doar l-au citit, fără să poată interveni, au deschis o şuetă umoristică în care, pornind de la exagerări cum ar fi că această postare îi „urecheşte”, fac mişto de conţinutul ei şi de suportul argumentativ literar pe care l-am invocat; adică nu contează cum scrie Marin Preda, contează cum comunic eu la corporaţie. Nu m-a deranjat, ba chiar consider că este benefic ca discuţia să fie purtată pe mai multe planuri şi la mai multe niveluri, în felul ăsta crescând şansa ca respectul pentru limba română să fie readus în prim-plan. M-au deranjat doar vreo două domniţe care prin faţă sunt numai miere şi pe la spate se umflă de râs la adresa spălăcitului. Am şi la Iaşi vreo două. Păi ori suntem feisbuciste, ori nu mai suntem :)))

 A.S. : Păi, Răzvan, cei care jonglează cu termeni ca „superioritate” ar trebui să ştie că oamenii nu sînt egali. Doare, dar e adevărat!  În plus, aici e vorba despre cunoaşterea limbii române sau despre necunoaşterea ei. În rest, trăiască troţkiştii corporatrişti!

R. C.  Eu nu mă simt superior ca om, mă simt superior doar la cunoştinţele în anumite domenii. Printre care şi limba română. E o idee proletcultistă aceea că poţi bate bărbunca zeci de ani şi apoi să fii capabil de a conversa de la egal la egal într-o dispută tehnică sau culturală. Păi atunci la ce-ar mai folosi învăţătura?

LD: Am înțeles că DEX ul este farul călăuzitor în materie de limba română. OK, dar în DEX nu se definește socializarea drept trecere în proprietatea statului. Nu țin neapărat să am dreptate, dar cred că există riscul ca unii cititori ai acestui dialog să ia de bună definirea socializării așa cum a fost ea explicată în chiar mesajul de plecare a acestui dialog (R.C.:”socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului). Vezi:http://dexonline.ro/definitie/socializare

R.C.:  Dmnule, căutaţi verbul „a socializa”, nu substantivul „socializare”. Devine obositor dialogul cu dumneavoastră.

L.D: Dacă verbul ”a socializa” desemnează un lucru, iar substantivul ”socializare” desemnează cu totul alt lucru, asta deja pune sub semnul întrebării seriozitatea celor care au scris DEX ul. Sensul prim (din DEX) pentru ” a socializa”, acela de ”a trece în proprietatea statului” este contrazis de toate celelalte definiții de mai jos care fac trimitere clară strict la proprietatea socialistă. Și mai există un bun motiv pentru a desfide DEX ul: pentru autorii acestui op ”socializare” și ”a socializa” se referă îndeosebi la ”mijloacele de producție” din proprietatea socialistă. Oricine citește aceste explicații înțelege că DEX ul actual este o copie ușor modificată a dicționarelor de dinainte de 89 când totul era încărcat cu ideologie și terminologie socialistă/ comunistă. S-au cosmetizat astfel nu doar dicționare ci și cărți/ cursuri care au șters doar cuvântele socialist, comunist/,al întregului popor etc. și în rest au lăsat totul neschimbat, îndeosebi logica și esența explicațiilor. Este, cred, una dintre cauzele care plasează România pe locul pe care îl știm în Europa. Îmi cer scuze pentru faptul (obositor) de a insista, dar dacă nu ducem explicațiile până la capăt nu ne onorăm crezurile pedagogice și de cercetare. (chiar dacă atât eu cât și alții am adoptat și un stil ceva mai liber, nu neapărat academic).

RC: E clar că nu vă pricepeţi, aşa zice să renunţaţi, am obosit…

LD QED!

C.C.: În afara de ” servesc masa” si ” face sens ” ( acum intilnit ), folosesc de ceva vreme toate expresiile din lista in ambele forme, deja in mod firesc. Si acum socializez putin  http://www.romlit.ro/socializare.

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

Redau conținutul integral al articolului semnat de prof Rodica Zafiu în România Literară în anul de grație 2006

 

Un cuvînt emblematic al perioadei de după 1989 este desigur verbul a socializa: mai ales pentru că sensurile şi utilizările sale curente contrastează în mod cît se poate de spectaculos cu cele care îi erau atribuite înainte, în perioada în care socialul era dominat de asocierea cu termenii politici socialist şi socialism. Definiţia din DEX 1996 păstrează de altfel reperele ideologice ale trecutului, indicînd două sensuri pentru verbul a socializa: (1) „a trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată” şi (2) „(despre muncă, producţie) a dobândi un caracter social datorită dezvoltării forţelor de producţie”. Definiţiile sînt total derutante pentru cineva care întîlneşte cuvîntul în contextele actuale tipice, de exemplu: „Socializează şi fii veselă, ca să crape el de ciudă şi vei vedea ce bine e cu prietenii alături. Invită vecini sau cunoştinţe acasă la tine la nişte clătite” (club.neogen.ro). Ca în multe alte cazuri, peste un sens vechi, în parte preluat din franceză, în parte filtrat de constrîngerile ideologice ale vremii, s-a suprapus în ultimii ani un sens împrumutat din engleză, prin calc semantic; în plus, s-au produs şi extinderi semantice prin folosirea intensă şi adesea imprecisă a termenului în registrul familiar. De fapt, dicţionarele franţuzeşti indică pentru cuvîntul socialiser sensuri predominant politice – „a trece în proprietate colectivă”, „a face să devină socialist” – dar şi unele mai largi: „a adapta la viaţa în societate, la raporturile sociale”. Acestea nu lipsesc nici între semnificaţiile pe care le are în engleză verbul to socialize; doar că li se adaugă şi altele, mai concrete: „a organiza participarea în grup la ceva”, „a face parte, în mod activ, dintr-un grup social” etc. A socializa e la origine un termen de specialitate, din limbajul sociologiei şi al psihologiei, dar a devenit, ca şi derivatul său substantival socializare, un bun general al jargonului vieţii moderne, un cuvînt la modă pentru a desemna stabilirea de contacte umane. Evident, s-a impus şi dintr-o necesitate: nu exista un singur cuvînt care să acopere ideea de „a fi împreună cu alţii”, în opoziţie cu „a fi singur”. De la generalitatea acestui concept se coboară însă, brusc şi adesea comic, la situaţiile concrete în care a socializa devine un simplu substitut pentru acţiuni care ar putea fi foarte uşor denumite şi altfel.

Verbul a socializa se foloseşte în română (cu acest sens recent) în primul rând ca verb intranzitiv (într-o construcţie mai apropiată de sursa engleză şi deci percepută ca fiind corectă): „Socializează în interes de serviciu!” (cariereonline.ro); „(târgul) este locul în care localnici sau venetici, producători, cumpărători sau simpli ”gură-cască” intră în contact, socializează ” (muzeulastra.ro). Verbul poate avea un complement introdus de prepoziţia cu: „Radu Florescu nu socializează cu preşedinţii companiilor importante sau cu persoane din guvern” (iqads.ro, interviu, 12.07.2006); „stresul la locul de muncă ridică în mod semnificativ tensiunea sângelui în rândul bărbaţilor care lucrează în corporaţii, mai ales în cazul acelora care nu socializează bine cu colegii lor” (sanatatea.com). Foarte interesantă este însă transformarea sa în verb reflexiv: care marchează o participare mai intensă (reflexiv intrinsec, cu sens „dinamic”), sau un sens reciproc, construcţie apărută după modelul altor verbe (a se duce, a se distra, a se juca, a se întâlni, a se împrieteni etc.) şi ca o tendinţă puternică a românei populare şi familiare: „Parlamentarii şi miniştrii liberali se socializează la Sinaia” (titlu, în Gândul, 31.01.2006 ; „Copiii (…) sunt asistaţi la teme de personal calificat, se socializează, se joacă” (gradinitebucuresti.ro). Varianta reflexivă are o conotaţie populară care îşi asociază eticheta „incult”: „socializează-te omule!” (forum.md); „Socializează-te acolo unde şi când poţi” (lumeapiticilor.ro).

Lărgirea semantică nu s-a produs doar în română, ci este în cea mai mare parte preluată; la noi, ca şi în alte limbi, prin folosirea termenului a socializa se vizează o anume „înnobilare” a unor realităţi banale, tratarea în cheie „ştiinţifică” a unor acţiuni cotidiene. A socializa devine astfel un fel de eufemism (adesea folosit ironic) pentru acţiuni ca: a sta de vorbă, a bârfi, a merge la petreceri, a bea cu prietenii, a stabili relaţii amoroase etc.: „Acum de bon ton nu mai e să spui ”hai să bârfim”, ci ”hai să socializăm, dragă” (Jurnalul Naţional = JN, 3.10.2005); „Până la sosirea primului tren, am socializat” (JN, 14.08.2006); „Oricum, dacă se văd mai des la şedinţele de guvern, poate că dnii Băsescu şi Tăriceanu ”socializează” mai bine şi încep să comunice mai mult” (Curentul, 23.12.2005); „prietenii şi tovarăşii săi beau şi socializează prin baruri” (foodandbar.ro); „vara, cînd oamenii socializează pe malul mării, sub clar de lună” (menshealth.ro) etc. Aceeaşi evoluţie semantică se produce şi la substantivul socializare: „Liberalii şi democraţii vor să rezolve problemele din Alianţă cu o socializare la cârciumă” (EZ 28.08.2006).

O explicaţie a succesului termenilor a socializa şi socializare stă în faptul că aceştia conferă aspectul de ocupaţii serioase, intenţionate, planificate, micilor plăceri care ar fi fost condamnate de o etică severă a muncii.

O extindere a sensului celor două cuvinte priveşte şi relaţiile stabilite de animale, între ele sau cu oamenii: limbajul tehnic – „Socializează-ţi câinele! Socializarea este foarte importantă şi se face încă din primele luni de viaţă ale căţelului” (animalutze.com) – alunecă uneori în comedie: „Normele UE se preocupă şi de modul în care se socializează porcii” (cotidianul.ro).