liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r Articole originale

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 619. Duminică 9 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (13)


Finis coronat opus! Finalul pune în valoare opera! Ultima filă a Dosarului Dilema veche dedicat ”Spiritului critic” este completată de (cum am mai amintit) sărbătoritul lunii august, Andrei Pleșu care tocmai a împlinit 70 de ani. În loc de felicitări și calde omagii, redactorii revistei l-au pus în valoare pe mentorul lor dedicând ultima pagină a dosarului sărbătoritului însuși, dar nu în mod direct, ci indirect, prin trei extrase consistente din trei articole pe tema spiritului critic publicate de sărbătorit în Dilema veche și Adevărul.ro. Cele trei extrase se pot citi integral aici (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/sursele-si-avatarurile-spiritului-critic ) eu rezervând-mi (doar) dreptul de a le comenta puțin. Parafrazându-l pe Alecu Russo care a scris Critica criticii (https://ro.wikisource.org/wiki/Critica_criticii), Sever Voinescu consideră cele trei fragmente pleșuane drept ”o irezistibilă critică la adresa spiritului critic de la noi” (p. VIII). Domnul Andrei Pleșu este doctor H.C. (în prostologie) al Universității Ovidiu din Constanța în anul de grație 2015 (iată discursul domniei sale cu acest prilej: https://www.youtube.com/watch?v=FAbNhfCwLhk ). Chiar titlul prelegerii (”Despre prostie”)  ni-l recomandă pe fondatorul dilematicei reviste ca pe un specialist în prostie. Citind cele trei fragmente deducem că dl Pleșu (nu) răspunde pozitiv la întrebarea din titlul acestui miniserial. Domnia sa critică mitul că ”spiritul critic e resimțit ca un simptom al inteligenței. Numai proștii sînt mulțumiți. … Inteligența e, prin definiție, un ”ce” nervos, o voce irepresibilă care strigă din rărunchi la tot pasul: ”Așa nu se mai poate!” Degeaba ești inteligent dacă nu ești mai inteligent decât ceilalți, decît ”dumnealor”. Degeaba ești inteligent dacă nu ești supărat și agresiv” (Dilema veche, nr 261, februarie 2009). Din acest fragment rezultă că NU, spiritul critic nu este o dovadă de inteligență. Peste aproape doi ani, însă, maestrul în prostologie conchide că spiritul critic s-a deformat, ca multe alte lucruri de pe la noi, ajungând să însemne ceva negativ: ”În baia de negativitate în care ne scăldăm zilnic, spiritul critic încetează să mai fie o virtute. Devine o boală. Aproape că e mai bună credulitatea… Prizat în supradoză, spiritul critic blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul participării la viața comunitară”. (Dilema veche, ”Spiritul critic în supradoză”, în: nr 355, decembrie 2010). De fapt, abia ultima frază din al doilea citat este una pe deplin lămuritoare: spiritul critic este ceva bun, pozitiv, semn al inteligenței unui popor și al unui… critic, dar supradozajul, criticismul cu alte cuvinte, critica de dragul criticii, plăcerea de a cârcoti și doar de a te afla în treabă și a te autobăga în seamă este … de criticat! Ca să critici, trebuie să înțelegi ceea ce critici, să cunoști domeniul și să ai argumente. Altfel, criticul cusurgiu va păți ca dl D.G. descris de Alecu Russo: ”Domnule D. G., când am avea vreme să stăm la vorbă, ți-aș spune că n-ai idee de construcția unei piese, că nu înțelegi nici autorul, nici piesa, nici lucrurile, nici noima celor care se arată pe scenă, nici știința oamenilor, a lumii și alte multe, dar sunt încredințat că nu m-ai înțelege, precum nu înțelegi nici ce citești acum. Știu că la vârsta d-tale îi greu de a învăța: îi mai lesne de a desface decât a face, a descoase decât a coase, a critica decât a scrie: de aceea te las în pace, sfătuindu-te ca pe viitorime să înțelegi ce critici, să nu dai iar peste rușine.

Răspunsul pozitiv la titlul interogativ al acestui miniserial îl dă dl Pleșu într-un text din 2015: ”E bine să n-ai spirit critic? Nu e bine. Cine nu-l are trece, în ochii lumii, drept credul, naiv, dezorientat sau, direct, prost. De câte ori trebuie să să iei o hotărîre, să-ți dai cu părerea, să fii eficient profesional, ai nevoie de spirit critic…” (Andrei Pleșu, ”Chipuri ale spiritului critic”, adevărul.ro, 19 decembrie 2015). Prin urmare, spiritul critic este, într-adevăr, un semn de inteligență, dar… atenție la doză! Sugerez cititorilor care au audiat integral discursul ”Despre prostie” să citească și comentariile (multe ultra-acide, supradozate și neargumentate). Doar astfel poți fi de acord cu Andrei Pleșu care în extrasul din textul publicat în 2015 scria: ”Românii par să stea foarte bine cu spiritul critic. Nu se lasă ”fraieriți” de te miri cine. Știu ei foarte bine cum stau lucrurile. În genere, faptul de a fi contra, de a te departaja de opinia celorlalți trece drept un simptom de ”deșteptăciune”. Numai tontul cedează impulsului de a fi ”de acord” ”. Pe FB, simpatizanți stângiști văd în domnul Pleșu un impostor, o hahaleră, unul care nu știe nimic dar se pronunță despre toate, un fals intelectual, un necunoscător al limbii române etc. etc. De unde rezultă că critica de pe poziții ideologice/ politice/ partizane este una fără frontiere, fără milă și… fără creier. Evident, majoritatea celor care îl critică pe dl Pleșu nu au citit mai nimic din ceea ce a scris dilematicul nostru scriitor. Cred că avea mare dreptate La Bruyere care afirma că ”Plăcerea de a critica suprimă adesea plăcerea întâlnirii cu multe lucruri frumoase”.  (va continua)

P.S. Pentru că mâine începe școala și pentru că spiritul critic ar trebui să fie în permanență prezent în deciziile miniștrilor, managerilor, părinților și profesorilor recomand celor care au legătură cu învățarea (lor sau a altora) să citească acest articol: http://www.contributors.ro/cultura/educatia-si-gandirea-critica-a-gandirii-critice/

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 617. Vineri 7 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (11)


În excursurile istorice pe tema evoluției spiritului critic la români s-au făcut analize și trimiteri la Maiorescu, Lovinescu, Ibrăileanu, Manolescu etc., dar perioada 1945-1989 parcă nici n-a existat. Se poate așa cevaaa!? Sigur că nu se poate, așa încât coordonatorul Sever Voinescu l-a invitat pe Cristian Vasile să acopere acest interval istoric cu considerațiile sale despre critica și autocritica în comunism. Articolul are un titlu cam lung (parcă extras din modul de formulare al titlurilor articolelor în perioada cu pricina: autorul vroia ca titlul să spună măcar jumătate din ideile articolului): ”Spirit critic vs. Critică și autocritică în comunismul românesc: implicații pentru lumea intelectuală” (vezi articolul la adresa: http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/spirit-critic-vs-critica-si-autocritica-in-comunismul-romanesc-implicatii-pentru-lumea-intelectuala ).  Parcă dorind să-i dea dreptate lui Lamartine, care pe vremea sa considera că ”Critica este puterea neputincioșilor” (adică a celor care nu pot scrie literatură adevărată) puterea comunistă invita insistent să primească critici de la ”oamenii muncii” pentru a se putea remedia rapid eventualele lipsuri și neîmpliniri. Desigur, era cel mai bun mod de a cunoaște spiritele critice, cârcotașii și nemulțumiții sistemului. Am povestit, la începutul acestui miniserial, cum am căzut și eu în capcană răspunzând pozitiv invitației de a-mi formula sincer criticile… Și totuși, sistemul comunist chiar oferea niște domenii care erau supuse criticii și la modul oficial: birocrația și stilul birocratic de conducere (desigur, nu conducerea superioară de partid și de stat trebuia criticată). Evoluția libertății de a critica în regimul comunist seamănă perfect cu Coloana infinitului a lui Brâncuși: când te strângea de gât, când te mai lăsa să-ți umpli plămânii cu aer. Am experimentat-o și eu din plin: înainte de tezele din iulie 1971, spiritul meu critic era lăudat și stimulat; imediat după, șefii mi-au dat de înțeles s-o las mai moale. La începutul anilor 80 am fost tras pe linie moartă (inclusiv blocarea tezei mele de doctorat în 1984), inclusiv imposibilitatea de a avansa câtuși de puțin ierarhic, deși îndeplineam condițiile cerute de lege. După 1985, m-am simțit foarte băgat în seamă, oferind-mi-se posibilitatea de a conferenția în întreprinderi (de regulă, pe teme de situație economică mondială), de a publica etc. Mai mult chiar, spiritul meu critic a fost considerat util pentru perioada imediat postrevoluționară: mi se dădea mereu de înțeles că va avea loc Revoluția Română și că este nevoie de oameni cu bună pregătire care să înlocuiască vechile structuri. La câteva zile după moartea lui Ceaușescu m-a sunat îndrumătorul de teză și m-a invitat să-mi susțin teza de doctorat. Mai mult, am fost invitat să candidez la parlamentare (dar am refuzat să intru în partid și nici mesagerii serviciilor ”noi” nu au avut succes, deci locul meu de deputat a fost ”vândut” unui ins de nădejde). Am preferat să ilustrez, aici, cu exemple personale cum era cu critica și autocritica în comunism și imediat după. Cristian Vasile a ales să ilustreze evoluția spiritului critic & autocritic în comunismul românesc prin modul cum se lărgea sau se îngusta/ îndesea sita cenzurii. Concluzia (tristă) a autorului face o bună sinteză a ceea ce a fost și a ceea ce avem, din păcate, astăzi: ”Previzibil, mediile intelectuale occidentalizante nu au reușit să alinieze spațiul românesc unor standarde comparabile cu lumea liberă. În plus, patologiile politice (ideologizarea, crearea unor profesori pe puncte, plagiatul, însușirea de texte etc.) au invadat și spațiul academic. După 1989, toate aceste tare s-au multiplicat constituind o adevărată plagă, vădită mai ales în universitățile instituțiilor de forță, cazone, compromițând doctoratul și nu numai.” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 616. Joi 6 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (10)


Urmând exemplele înaintașilor săi în privința implicării în viața statului: Titu Maiorescu (șef de partid și de guvern, ministru), Mihail Kogălniceanu (personaj cheie pentru mai multe guverne sub Al. I. Cuza și Carol I), Heliade Rădulescu (care a condus guvernul provizoriu în 1948), dar și exemplul lui Vladimir Streinu și Mihail Dragomirescu (deputați în perioada interbelică) sau a lui Ștefan Cazimir (Partidul Liber Schimbist, în 1990 și ulterior trecut la social-democrați), așadar pe linia unor literați cu ascuțit simț critic care au fost chemați să-și folosească inteligența în scopuri publice, Nicolae Manolescu a candidat la președinția României, rămânând singurul literat de marcă ce a încercat să intre în politică. Toate aceste exemple sunt date de Adrian Tudorachi, autorul articolului ”Vremea criticii” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/vremea-criticilor), pornind de la un articol al lui Vladimir Tismăneanu care îi elogia criticului Manolescu abilitatea neobișnuită de fi reușit să impună, într-o perioadă tulbure pentru România ”dreptul la normalitate”, sau, cum sublinia chiar Adrian Tudorachi, capacitatea acestuia de ”a înțelege subtilitățile politice și sensul istoriei contemporane” (p. V).  Iată însă că după ce au mai trecut niște decenii peste România un alt critic de notorietate, ieșeanul Bogdan Crețu se pronunță categoric împotriva acestei schimbări de registru. În interviul luat de Cristian Teodorescu (publicat în Cațavencii din 5 septembrie 2018: https://www.catavencii.ro/bogdan-cretu-se-simte-o-nevoie-acuta-de-critica-literara-azi-mai-mult-decit-ieri/) criticul literar Bogdan Crețu este cât se poate de categoric:  ”C.T.: Ce poate face un critic literar dacă se bagă în politică? B.C.: Mai nimic, din păcate. Se poate rătăci, în schimb, de meseria lui. Cazul cel mai elocvent este cel al lui Nicolae Manolescu. În anii ’90, ingenuitatea politică a intelectualului era explicabilă și poate chiar necesară. Dar am ieșit de mult din etapa romantismului politic, candoarea nu mai înseamnă, în acest domeniu, decît prostie. Politica e, la noi, un sistem închis, ticăloșit, cu reguli foarte precise, în care nu poate pătrunde nimeni decît folosind pîrghiile dubioase specifice. Așa se și explică nivelul submediocru al clasei politice, în care cîțiva intelectuali rătăciți nu pot decît să facă figură de Don Quijoți bine intenționați, dar neputincioși. Rolul intelectualului este însă să rămînă atent, să intervină public atunci cînd chiar e nevoie.”. Subscriu și eu la această opinie.

Se înțelege, din această introducere pe tema mixului spirit critic-spirit politic, intenția autorului articolului de a analiza și evidenția rolul criticului în posibila direcționare a vieții sociale a unei țări. Excursul istoric este inevitabil întru compararea a ceea ce a fost (la începuturile moderizării culturii române) cu ceea ce este (în postcomunismul tranzitoriu spre democrația europeană) pentru a întrezări ceea ce ar putea fi. Istoric vorbind, criticul nu numai că nu a stat deoparte de construcția socială a vremii, ci a încercat să-i imprime un anumit sens, în virtutea apartenenței sale la elita culturală a țării. Dacă nu criticii (aș supralicita, scriind ”inteligenții) atunci cine? Dar, criticii își pot exercita funcția lor socială criticând nu doar texte literare, ci și discursuri și acțiuni politice, contribuind astfel la asanarea morală a clasei politice (ticăloșite).

Iar argumentele referitoare la obligația morală/ socială a criticului de a se pronunța în chestiunile de viață și de moarte ale țării, de a nu se refugia în turnul de fildeș sunt exemplificate de A. Tudorachi pornind chiar de la deja discutatul și disputatul G. Ibrăileanu care statua în privința măsurii și atenției cu care trebuie importată cultura străină: ”Pentru a ști ce și cum să ne însușim din cultura străină, trebuie o mare putere de discernământ; trebuia priceperea și a culturii străine, și a împrejurărilor sociale ale țării, și a sufletului acestui popor, și concepția clară a idealului de urmărit.” (vezi Spiritul critic în cultura românească – cartea este citibilă online la adresa dată în episoade anterioare) (p. V). Prin acest citat îl putem asocia și pe Ibrăileanu la răspunsul pozitiv dat întrebării din titlul acestui miniserial: importul de cultură presupune o cultură și o înțelepciune avansate din partea decidenților care vor și au datoria să vorbească în numele țării lor. Nu pot să nu observ, în citatul de mai sus, mugurii Metodologiei Scop Mijloc (MSM), Ibrăileanu pledând pentru definirea clară a scopului (”concepția clară a idealului de urmărit”), concomitent cu alegerea în cunoștință de cauză a mijloacelor ducătoare la scop: discernământ, buna informare, cunoașterea specificului culturii străine și a celei autohtone deopotrivă, urmată de permanenta adecvare/ reglare a mijloacelor și scopurilor. În toți anii de când am început construcția teoretică numită MSM am căutat precursori. I-am găsit, pe parcurs, la antici, moderni și/ sau postmoderni. Îl adaug, astăzi, și pe Ibrăileanu!

În continuare, Tudorachi începe un consistent demers demitizator, miturile nefăcând, se știe, casă bună cu inteligența. Miturile sunt gândire pre-fabricată/ pre-judecată/ pre-concepută. Un adevăr suprauzitat și prea ușor acceptat devine mit, adică un adevăr neverificat, unul care – în condițiile evoluției/ schimbării realităților înconjurătoare/ contextelor – își pierde, treptat-treptat, valoarea de adevăr. Este și cazul adevărului privitor la corelația directă existentă între spiritul critic și inteligență. Acceptată facil, neverificată mereu și supralicitată de critici nu foarte dotați, această corelație se transformă într-un mit (păgubos pentru toată lumea). De asemenea, presupusa omnisciență a criticului în n-șpe domenii este prea ușor mitizată la noi, deși caracterul ei dubios/ dubitativ pare ușor de demonstrat. Este bine de știut: orice mit se poate dezactiva rapid având un antidot la îndemâna celor care chiar doresc și pot să-l folosească: spiritul critic/ dilematic/ sceptic. Autorul abordează și mitul (iluminist al) progresului necontenit, mitul corectitudinii politice (stabilite fără discuții și drept de apel de instanțe necunoscute), mitul corelației dintre sărăcie și creativitate (poetică îndeosebi) etc.

Las cititorilor plăcerea de a cunoaște direct din articol actele demitizatoare ale lui Adrian Tudorachi, nu înainte de a nota pertinenta observație a acestuia privitoare la epoca pe care o trăim: aceea a trecerii de la disciplinaritate la interdisciplinaritate și transdisciplinaritate (autorul nu folosește acest termen, ci pe acela de transgresare). Publicul cititor contemporan însă este mai puțin preocupat de filosofări pe marginea sensului istoriei și rolul intelectualilor în influențarea acelui sens, ci este mai curând interesat de divertisment. Iar autorii să-și vândă cât mai bine cărțile. În acest context nou, Voltaire pare depășit și greu de acceptat atât de autori cât și de cititori: ”Nimic mai bun nu poate fi făcut unei cărți rele decât o critică rea”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 615. Miercuri 5 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (9)


Răsfoind paginile dosarului Dilema veche pe tema ”Spiritul critic”, după ce am văzut, prin titluri, că Maiorescu este prezent chiar în primul articol, am rămas mirat că nu apare și G. Ibrăileanu cu lucrarea sa ”Spiritul critic în cultura românească”. Citind apoi articolele m-am liniștit: Ibrăileanu nu a fost nicidecum omis/ ocolit/ obturat din discuția despre spiritul critic. Dimpotrivă, Mircea Vasilescu îi dedică lui G. Ibrăileanu întregul articol de la pagina IV: ”O sută de ani de spirit critic?” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/o-suta-de-ani-de-spirit-critic).  (Din câte știu G. Ibrăileanu a rugat, prin testament, ca editorii operei sale să nu scrie niciodată numele de botez în întregime, ci doar inițiala G. În articolul semnat de Mircea Vasilescu, dar și în multe alte părți, cum ar fi denumirea unui liceu din Iași, scrierea numelui criticului pe bustul său din fața liceului etc., numele criticului este scris întreg. Poate ar merita ca cercetătorii profesioniști să elucideze acest aspect și instituțiile în cauză să respecte dorința testamentară a cunoscutului critic).

În loc să comentez pe larg afirmațiile lui Mircea Vasilescu  pe tema modului actual de receptare a aprecierilor lui G. Ibrăileanu, recomand cititorilor acestui miniserial despre spiritul critic să aloce timp citirii (cu folos a) cărții lui G. Ibrăileanu: https://ro.wikisource.org/wiki/Spiritul_critic_%C3%AEn_cultura_rom%C3%A2neasc%C4%83 .  Într-un episod anterior, am citat un text din Ibrăileanu despre faptul că cultura română era (la vremea sa) una eminamente de împrumut: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Același citat este menționat și de Mircea Vasilescu și utilizat pe post de exemplu de apreciere (foarte) critică, fără frica de a fi tratat drept dușman al poporului, trădător al națiunii, denigrator al statului român sau detractor al culturii române. Nimic din toate aceste frici nu trebuie să se întâmple într-o societate/ cultură bazată pe spirit critic și pe mult discernământ în aplicarea etichetelor. Altfel, citatul cu pricina, încăput pe mâna patriotarzilor politicaștri, a dogmaticilor propagandiști găunoși și a trâmbițașilor iubitori de glie strămoșească (sfântă, iubită, mult încercată etc.) ar deveni un excelent prilej pentru anatemizare publică, pentru condamnări ferme a celor care l-ar propaga, condamnări făcute în numele naționalismului/ patriotismului/ populismului local. A gândi tezele trecutului sine ira et studio prin prisma dreptului la opinie a fiecărui autor/ cercetător/ gânditor este un semn de maturitate culturală și social-politică. O sugerează și o susține Mircea Vasilescu ca o concluzie firească a eseului său: ”Or, tocmai aici s-ar cuveni să-i aducem omagiul cuvenit (sic! – L.D.) lui Ibrăileanu: studiul său este despre spiritul critic. Iar spirit critic înseamnă, pentru o cultură și pentru o societate, să discute rațional și argumentat orice temă, dincolo de emoții, spaime, ideologii și puseuri propagandistice” (p. IV). (Nu neapărat pentru a demonstra că am spirit critic, am subliniat în text cele două cuvinte care reprezintă o supărătoare repetare). Invitația autorului articolului la spirit/ gândire critic(ă) este, în esență, o aplicare a sfatului dat de Francis Bacon: ”Nu citi ca să contrazici și să refuzi, dar nici ca să crezi și să te supui și nici ca să găsești motiv de conversație sau un discurs care ți-ar plăcea. Citește ca să cântărești și să evaluezi”.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 614. Marți 4 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (8)


Un răspuns pozitiv (deși doar implicit) la întrebarea din titlul acestui miniserial îl dă și Sorin Costreie, conferențiar la Facultatea de Filozofie a Universității din București, translând discuția de la tema Dosarului Dilema veche (”Spiritul critic”) la un concept mai larg uzitat astăzi (”gândirea critică”), dar generat tot de vechiul și clasicul concept așezat de Maiorescu la baza culturii române. În fond, spirit înseamnă gândire, rațiune, atitudine logică/ corectă/ adecvată (vezi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Spirit_(filozofie)). A fi spiritual înseamnă să ai acea inteligență care se probează (și) prin simțul umorului (nu întâmplător, uneori, ”spiritual” înseamnă pur și simplu ”glumeț”). Sorin Costreie reușește să explice conceptul de ”gândire critică” prin câteva metafore și comparații bine alese. Astfel, în primul rând, gândire critică înseamnă o gândire sceptică/ socratică, o atitudine mentală rezervată, calmă, preventivă. În miliardele de decizii pe care le luăm zilnic, marea majoritate a acestora NU sunt decizii raționale, ci luate aleatoriu (la întâmplare), din instinct, din obișnuință/ rutină, dar nu în urma unei ample analize a (tuturor) cauzelor și a (tuturor) consecințelor unei acțiuni. ”Gândirea critică este acea parte rațională din noi care știe că poate cel mai irațional lucru este să ne credem ființe pur raționale. Nu există așa ceva! Este doar o rațiune care trebuie să dea seama de visceralul și iraționalul din noi.” (p. III).  Translat în planul mare al temei acestui serial (inteligență & prostie) definiția de mai sus este aplicabilă definirii prostului: prostul este acel individ irațional (sau aparent rațional) care se crede foarte deștept, respectiv crede că este o ființă pur rațională (fie că este multititrat sau nu).

Cu acest ocol conceptual în minte, articolul lui Sorin Costreie intitulat ”Gândirea critică” (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/gindirea-critica) propune un fel de ghid practic de utilizare a minții, a gândirii umane. Autorul propune ca tema gândirii critice să fie prezentă în orice ciclu educațional (de la grădi la doc și postdoc), indiferent de natura și specializarea pregătirii. În fond, școala s-ar putea reduce doar la această eternă preocupare de a nu lăsa oamenii să profite nelimitat de acest plus față de necuvântătoare, acela de a fi/ rămâne/ muri (și) proști. Dacă absolvenții noștri ar fi studiat (bine) gândirea critică nu am mai avea atâta prostire prin propaganda de partid, atâta manipulare de mase prin media mincinoase, fake news uri înghițite pe nemestecate (cu consecințe grave nu doar pentru indivizi, ci pentru societatea românească în ansamblul ei). Educarea gândirii critice, ne spune autorul, începe cu preocuparea îmbogățirii gândirii noastre prin autoanaliză permanentă: ”Gândirea critică este în primul rând un act de gândire a gândirii, de meta-gândire, în care identificăm greșelile de raționament și prejudecățile de care avem parte cu toții de-a lungul unei zile.”.

Wicki definește (non-standard) că ”Gândirea critică constă din procesul mental de analiză sau evaluare a informației, mai ales afirmații sau propoziții pretinse de unii oameni a fi adevărate. Ea duce la un proces de reflecție asupra înțelesului acestor afirmații, examinând dovezile și raționamentul oferit și judecând faptele.” Ironic, Paul & Elder (2006) au definit astfel gândirea critică: “Critical thinking is the art of thinking about thinking while thinking in order to make thinking better.” Într-adevăr, gândirea gândirii care gândește cum să îmbunătățească gândirea pare un fel de scărpinat la urechea dreaptă pe sub genunchiul stâng. Unii ar spune: important e să gândim bine, nu să gândim cum gândim și de ce nu gândim mereu cum ar trebui să gândim. Nu mai vorbesc despre cei care au studiat o viață întreagă gândirea, legile gândirii (logica) și au convingerea că dețin cheile cunoașterii universului: ei sunt cei mai expuși la căderea în iraționala atitudine de a se considera perfect raționali (și cunoscători!). La polul opus se situează aceia care consideră că devreme ce oamenii sunt (de la natură) înzestrați cu această abilitate numită gândire, nu ne mai rămâne decât să șlefuim/ perfecționăm această gândire.

Sorin Costreie atrage atenția că ”întoarcerea gândului asupra lui însuși este un proces complex și complicat în care trebuie să identificăm și să îmbunătățim acele ingrediente ale gândirii care ne-ar ajuta să avem o gândire mai clară și mai articulată”. De regulă, oamenii acceptă să gândească ceva concret, practic și cu utilitate imediată. Când le vorbești despre îmbunătățirea gândirii în general lucrurile se complică, poate și pentru faptul că ei nu sunt de acord cu unele premise sau concluzii. Cred că aici este cheia înțelegerii rostului gândirii critice, una care te învață cum să gândești nu ce să gândești sau ce fel de rezultate trebuie să obții. Aristotel sublinia că ”O minte educată este aceea care se poate gândi la o idee fără să o accepte”. Dacă înghesui gândirea în raționamente prefabricate cu rezultat cunoscut nu poți decât să ajungi la aberațiile corectitudinii politice, un tipar rezultat din Teoria critică (marxiană) asupra societății capitaliste. Adepții corectitudinii politice, dar și amanții/ iubitorii de ideologii frumos colorate și ornate cu promisiuni nu pot deveni decât analfabeți funcționali – persoane care știu citi și scrie, dar nu pot explica despre ce este vorba sau ce au înțeles dintr-un text oarecare. Analfabeții funcționali – subliniază și autorul articolului – sunt produșii unui sistem de învățământ bazat pe repetare mecanică, pe nestimularea creativității și pe memorare de dragul memorării. Trebuie însă să nu ocolim adevărul că producerea de analfabeți funcționali este visul de aur al manipulanților politico-ideologici și ai neprietenilor dialogului deschis și ai democrației participative.

În treacăt fie spus, gândirea critică este intrinsecă Metodologiei Scop Mijloc și oricăror procese decizionale înalt conștientizate. Sorin Costreie a propus ca gândirea critică să fie predată în mod continuu, la toate nivelurile. Dacă s-ar accepta asta s-ar crea un foarte favorabil context pentru predarea generalizată a Metodologiei Scop Mijloc, în mod preponderent în primele etape ele ciclului educațional, urmând ca orice specializare să fie posibilă DOAR după ce se cunoaște întregul corp de cunoștințe fundamentale despre om. Confucius atrăgea atenția asupra rolului gândirii în procesul învățării. ”Să înveți fără să gândești este muncă în zadar, dar să gândești fără să înveți este de-a dreptul periculos”. A învăța să gândești (critic) este însă primordial! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 613. Luni 3 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (7)


Nicolae Manolescu afirma că ”Ne-am schimbat între timp: și Maiorescu odată cu noi”. Ca în cazul marilor personalități elogiile au alternat mereu cu demolările. Afirmația președintelui USR a devansat, premonitoriu parcă, vremurile în care Maiorescu nu mai este considerat ctitorul culturii moderne axate pe spirit critic, ci impostorul, inutilul și insignifiantul Maiorescu. Unul dintre stâlpii de rezistență ai culturii române moderne este numit bășcălios ”Titănel” de către specialistul în logică, rădăuțeanul olandez, spiritul bucovinean ultracritic. (În treacăt fie spus, dar totuși relevant, Adrian Rezuș este admiratorul PSD și al cuplului iliberal mioritic Dragnea & Tudorel, amicul meu bucovinean fiind răspânditor voluntar pentru ro-fraieri a grupului de discuții ”Tudorel Toader -presedintele romanilor!”. Recent, A.R. a făcut o precizare pe pagina sa de FB: ”eu unu’ am încredere-n pesedei ca partid – organizaţie politică –, nu musai în persoane private, de-alde dragnea, firi şi alte olguţe bătăioase!”.  Îmi recunosc puținătatea de minte în a înțelege cum poți avea încredere într-un partid de a cărei conducere te dezici. Este ca și cum ai spune: ”ce familie faină sunt Popeștii ăștia, păcat doar că dom Popescu e cam tâmpițel”. Este adevărat că dubla măsură n-a omorât pe nimeni, dar nici model de discurs coerent nu poate fi.)

Așa că zic: Nu vi se pare, stimați cititori, că distanța dintre ”ctitor” și ”titănel” este cam mare, că mie mi se cam pare…(?!). În ultima instanță, spiritul critic poate însemna și așa ceva (adică demolare fără condiții). Las cititorii să aprecieze distanța cu propriul lor canon evaluator, precum și gradele de utilitate ale demersului critic demolator, oferindu-le o mostră de evaluare antiliberală și antimodernă sub semnătura (mereu) nemulțumitului logician. Iată acest text demolator intitulat ” « Titănel » ș. a.” semnat de logicianul Adrian Rezuș, inclus fiind și un addendum semnat de Bogdan Rusu. Dacă am greșit apreciind textul de mai jos ca fiind unul emanat dintr-o adversitate față de liberalism și simpatie față de neliberali (fie ei și socialiști) nu-mi rămâne decât să-mi fac mea culpa.

ADRIAN REZUS·20 MARTIE 2018

Arheologie ro-filosofică: « Titănel » ș. a.

Addenda de Bogdan Rusu (Paris) [FB: March 19, 2017]

[1] AR: Arheologie ro-filosofică: Titu Maiorescu [FB: March 20, 2017]

O mediocritate pompoasă, Maiorescul nostru… Patrioții români, ca mai mereu, făcură din țînțar armăsar!

Nu că ar fi fost cine știe ce de capul altora, al cîte-unui… Ioan Pop-Florantin, de pildă (chit că… mai știi?!), însă Maiorescu chiar n-are treabă cu filosofia! Așa-zisul doctorat german (obținut, după doar un an de studii, la Giessen, cu „Das Verhaeltnis” 1859, nu cu „Einiges philosophisches…” 1861, cum tot zice și crede lumea) abia de i l-au echivalat francezii cu o licență în litere! – En passant, ar fi interesant de aflat și cine fură examinatorii aceia parizieni profund impresionați de „originalitatea” filosofică a junelui transilvan… – De varianta franceză („La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie” 1861 [?]) a opului doctoral chiar n-am auzit pîn-acuma. Există pe undeva textul publicat?

Omul i-a… fentat și pe nemți și pe franțuzi, echivalîndu-și studiile gimnaziale (KuK = chezaro-crăiești) cu cele vest-academice!

Detaliu amuzant: ca june „profesor universitar” în Iași (1863) – la 22 de ani –, predă… istoria Romei [!]. (La ora aceea, omul avea doar vagi studii de drept – nivel: licență pariziană – și tot așa – dacă nu chiar și mai vagi! – de filosofie.) La 23 devine… rector și la 27… academician! După care se-apucă de eseuașe național-literare și, mai ales, de… național-politicale. Etc.

Bref, impostura (academică) la români e cu… tradiție: începe de la Maiorescu!

(Ar fi de notat și faptul că, despre relația lui Maiorescu cu filosofia, lumea… bună – cu excepția lui Kanterian, poate [„Hegel’s Tale” etc.] – știe doar ce scrie la… Wikipedia!) –

În altă ordine de idei, a propos de genul acesta de preocupări – „istorice”, disons – și de „pe cine interesează?”: în ultima vreme – asta de cîteva decenii bune deja – și nemții și olandezii s-au apucat de scos de la naftalină tot soiul de micuți, „obscuri” activiști filosofici de mîna treia sau a patra etc. (cu ediții de texte, inclusiv)! Așa că n-ar fi chiar o excepție așa interes… arhivistic. Oricum, după mine, ar merita efortul. Chestie de… peisaj intelectual de epocă!

E și că, uneori, dacă e să scotocești bine, poți da de surprize: de așa-zise filiații ori influențe mai puțin vădite etc.

Pildă: de „micuții” Ka-u-Ka-li pe care i-a tot frecventat Michail Eminowicz (!), în Bukowina chezaro-crăiască – Czernowicz, KuK – și, ulterior, la Viena, nu s-a ocupat mai nimeni. – Chit că… patrioți eminescologi gîrlă, pe la români! – Printre altele, Eminescu l-a „plagiat” (!) [și] pe proful lui gimnazial de istorie, Ernst Rudolf Neubauer (1828–1890), literator și, mai cu seamă, versificator prolific de limba germană (austriacu’ era în stare să… vorbescă-n versuri, cu rimă adică, și cîte-o zi întreagă!), originar din Iglau, Maehren (Moravia), re-băștinat bucovin, la Cernăuți, după „Maerz” – revoluția aceea de operetă vieneză de la ’48, la care se pare c-a și participat! –, mai apoi, primul director al gimnaziului KuK din… Radautz, „die deutscheste Stadt der Bukowina” etc. Case in point: „Panorama deșertăciunilor” (1871–72) e de inspirație neubauer-iană („Ideonen”, 1862-82, in print: Hamburg 1882), nu o… îngînare a lui Victor Hugo („La Legende des siècles”, 1859–83) cum pretind eminescologii noștri super-docți. (Altminteri, odrasla căminarului știa bine nemțește – asta de pe la patru ani; bref : limbă ca și maternă-n context –, pe cînd franceza, chestie de bon-ton, doar precum… Coana Chirița, plus ou moins !) [v. și https://www.facebook.com/adrian.rezus/posts/10154500500834211, just in case].

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. ‘Telectualu’ ăsta ro-vestit (Maiorescu, adică) a ajuns… academician (la români), cu 6 clase de gimnaziu KuK-vienez (dintre care una la… Brașov!), plus un soi de… an pregătitor la Uni Giessen (care era un soi de școală tehnică, pe-atunci)…

[2] Bogdan Rusu: Ioan Pop-Florantin [FB: March 19, 2017]

>> Ioan Pop-Florantin, profesor de filosofie la Liceul Național din Iași, profesorul de filosofie al lui Iorga, între alții, a fost un om bizar și un literat mediocru. Ca profesor, l-a impresionat pe Iorga (om, totuși, fără vocație filosofică, fără „organ”) mai puternic decât Constantin Leonardescu, un filosof mai respectabil, profesor la Universitate.

Mulți l-au luat în zeflemea, Maiorescu în capul listei, a intrat în conflicte cu Ion Creangă, cu bruma de filosofi din „mica noastră mișcare”, cum scria Michăilescu, între alții cu Strajan, care i-a recenzat foarte prost, în Convorbiri literare, „Fundamentul de filosofie”, primul manual de filosofie pentru licee care n-a fost o traducere. „Consecutizmul universal”, lucrarea sa cea mai personală, a fost tratat cu dispreț, Maiorescu iarăși îngropând cartea, candidată la un premiu al Academiei. „Teletipia” a fost tratată similar. Omul a avut în Maiorescu un oponent puternic și disprețuitor – și n-a fost singurul.

Florantin, pe de altă parte, se lăuda că lucrările-i didactice au fost premiate la Expoziția Universală (o fi fost nimica, un asemenea premiu?) și că o lucrare din tinerețe îi fusese premiată de Academia Imperială de Științe din Viena. Poate nu doar laudele, ci și faptul în sine agasa. Într-adevăr, în epoca în care diplomații în filosofie de la noi, întorși de prin străinătate cu țidula, publicau cel mult în românește, prin reviste literare, Pop Florantin avea lucrări care se publicau în analele sus-zisei Academii: „Zur Sprachphilosophie” (1869) și „Der psychiche Moment in der Sprachlaut-Veränderung. Beispiel das romanische Lautsystem” (1868), publicat și în extras (8p). Menționat de atunci, ocazional, prin câte un op e.g. Lothar Hoffmann, „Fachsprachen / Languages for Special Purposes”, De Gruyter, 1998). Acest memoriu, redactat după obținerea doctoratului la Viena (oh, era să uit, Florantin își luase doctoratul la o universitate serioasă, cea din Viena în 1867 … mai rămăsese un an și studiase filologie; Maiorescu își echivalase studiile liceale cu o parte din facultate, se dusese de la Berlin la Giessen ca să-și dea doctoratul, o universitate care făcea ușor doctori, tot acolo luându-și titlul și Xenopol … După care ajunsese în Franța unde doctoratul i s-a echivalat cu bacalaureatul … și unde n-a putut lua doctoratul, deși mult ar fi râvnit titlul sorbonard; ci doar licența) – acest memoriu fusese REFUZAT de Convorbiri literare, fiind, chipurile, „pré pur științific”.

Tot amân să scriu despre politica culturală dusă de Maiorescu în câmpul filosofiei – căreia îi datorăm, poate, prestigiul lui Kant și al logicii tradiționale și mai nimic altceva. Distrugerea „școalei Bărnuțiu”, marginalizarea spiritualismului eclectic (școala lui Zalomit) (mare război personal, de pe vremea ratatei încercări de a lua titlul la Sorbona cu o lucrare care ataca filosofia universitară franceză), ignorarea, dacă nu chiar combaterea unora ca Suliotis (autor, între altele, al unui Compendiu de psihologie și al uni trata de filosofia dreptului (drept natural) în franceză), a krausismului promovat de Laurian – pe scurt, sufocarea oricărei aspirații spre filosofare și spre originalitate, impunerea spiritului de comentariu și de manual, adică de universitate mediocră nemțească, pe contrasensul spiritului humboldtian – astea mi se par a fi liniile de forța ale politicii culturale maioresciene în domeniul filosofiei. <<

AR: Adaos [FB: March 20, 2017]. Despre Ioan Pop-Florantin, v. și:

http://romanianphilosophy.blogspot.nl/2010/06/ioan-pop-florantin-metafizician.html

[3] Bogdan Rusu: Câteva notații despre filosofia românească în „celălalt secol”, cel mai puțin cunoscut, al 19-lea. [FB: March 19, 2017]

>> Este o filosofie de liceu, o filosofie pre-bacalaureat. Paradigma lucrării de filosofie este manualul și, vreme de mulți ani, chiar manualul general, manualul de introducere în filosofie: Charma (cu două traduceri!), Delavigne, Krug (două traduceri publicate), în sfârșit Pop Florantin, cu manualul lui „original” (1871) adică conceput de el însuși și nu tradus. Ceva mai târziu domină manualele disciplinare: de logică, morală, psihologie, istoria filosofiei, estetică.

Maiorescu a fixat cu multă autoritate filosofia românească în vârsta intelectuală a liceului și în paradigma manualului. Celebrul Manual de logică, un manual pentru licee, este maturarea primei sale ambiții intelectuale, din vremea … liceului când, june ambițios și cu o nespus de bună părere de sine, credea că poate face manuale de logică mai bune decât profesorii săi și decât autoritățile vremii lui.

Maiorescu n-a studiat serios decât … în liceu. După aceea s-a preocupat mai ales de adunarea diplomelor necesare pentru a face carieră. Doctoratul nemțesc, care era primul și singurul grad universitar, era echivalentul unei licențe din ziua de azi. Pentru a-l obține se cerea validarea unui „triennium”, adică a trei ani de studii. Maiorescu și-a echivalat ultimii doi ani de liceu (Academia Theresianum era un gimnaziu-liceu, un fel de „colegiu” cum se spune la noi astăzi) cu doi ani de studii universitare. N-a mai avut de validat decât un an la Universitate. Și-a obținut, deci, doctoratul cu numai un an de studii formale, cu lucrarea „Relația”, știind bine, practic, numai pe Herbart (și ceva herbartieni) și pe Feuerbach. (Hegel era practic prohibit în Imperiu, de aceea Herbart era filosoful școlar oficial; Feuerbach, anti-hegelian, era tolerat din această pricină, cu tot ateismul lui, care era și al lui Maiorescu; nu și umanismul …)

Se poate spune că Maiorescu n-a ieșit niciodată din liceu, filosoficește vorbind. Și nici din herbartianism. Ceea ce a și promovat cu îndărătnicie la noi. Culmea cuceririlor sale juvenile i s-a părut a fi, obiectiv, culmea cuceririlor filosofiei, psihologiei și pedagogiei. Limitele spiritului său, el le-a pus drept limite ale spiritului românesc. Sterilitatea lui a fost proclamată drept caracteristică a spiritului național. În loc de creativitate, „spirit critic”, adică exercițiu de silogistică în cultură. <<

[20170319-20] [rev. 20180320]

Aceste gânduri critice formulate în scris de Adrian Rezuș (Olanda) și Bogdan Rusu (Franța) au cu siguranță și sâmburi de adevăr. Spiritul de imitație (vezi sociologia lui Gabriel Tarde și sincronismul lui Eugen Lovinescu) erau mijloacele vremii (începuturile modernizării în România) pentru atingerea scopului firesc: propășirea națională prin cultură (de import, că alta nu prea era), adică prin inteligență larg și intens propagată sub forma cultivării spiritului critic. Pentru nivelul de cultură al românilor de atunci Maiorescu era un ”titan”, unul care a avut tenacitatea și temperamentul necesare să creeze și să consolideze instituții, publicații, organizații. Nu cred că a intenționat cineva să facă din Maiorescu un geniu european (măcar), pentru că nu aveam tradiții culturale solide. O spune G. Ibrăileanu în ”Spiritul critic în cultura românească”: ”Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat tot. Toată istoria culturii românești, de la sfârșitul veacului de mijloc până azi, e istoria introducerii culturii străine în țările românești; și toată istoria culturii românești, din veacul al XVI-lea până azi, nu e decât istoria introducerii culturii apusene în țările române și a asimilării ei de către români – cu mici împiedicări în vremea fanariotismului și a rusismului.” Cantonarea textului logicianului româno-olandez în discuția despre patalamalele deținute de ”titănel”, în cazul făcut de cărțile (ne)scrise sau presupusa sa mediocritate nu l-au împiedicat pe ambițiosul craiovean să rămână ”cel mai” în cultura română modernă. La rigoare, Eminescu n-a terminat nicio facultate, dar scrierile sale economice și politice dovedesc o înaltă înțelegere a gândirii celei mai avansate a timpurilor sale, el fiind un bun propagator și explicator de idei moderne, novatoare în acel timp. În fond, este dreptul fiecăruia de a evalua și de a publica, de a crea și/ sau de a critica, respectiv de a se lăsa criticat/ evaluat. Asta face esența și substanța dialogului civilizat. Mai mult decât atât, conform zicerii scrise a lui Fernando Pessoa ”Funcția fundamentală a criticii este aceea de a satisface nevoia naturală de a disprețui, ceea ce contribuie mult la buna igienă a spiritului”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 612. Duminică 2 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (6)


Dosarul Dilema veche cu tema ”Spiritul critic” debutează, firesc, cu … începuturile gândirii critice românești moderne, respectiv cu liberal-conservatorul Titu Maiorescu, oltean moldovenizat, școlit la Paris și adept/ admirator al culturii germane, puternic influențat de englezul Edmund Burke (https://ro.wikipedia.org/wiki/Edmund_Burke). Maiorescu nu doar definește și esențializează acea formă de spirit critic adecvată vremurilor de construcție culturală europeană de la noi, ci îl practică, îl promovează și îi premiază pe scriitorii care îi înțeleg menirea și sensul. Ioan Stanomir, în articolul de debut al Dosarului (”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică”, p. II) vorbește chiar despre ”Pedagogia lui Maiorescu”, despre acel ”ochi victorian… capabil, chiar de la început, să sesizeze dizarmonia, notele false, ridicolul, grotescul”. Pentru că doar sesizând și evidențiind negativul, inadecvatul, dizarmonia, lipsa de măsură, grandilocvența etc. poți să vii cu propuneri de pozitivare, de adecvare, de armonizare, de echilibrare și de normalizare pe care le presupune orice act educațional-cultural, inclusiv acela numit ”critică”. Ioan Stanomir dă și el un răspuns afirmativ la întrebarea din titlul acestui miniserial despre spiritul critic și inteligență. Da, spiritul critic (autentic) este apanajul oamenilor inteligenți, al celor care înțeleg corect realitatea și pot acționa în cunoștință de cauză pentru a o îmbunătăți, gradual și echilibrat: ”Răceala olimpiană pe care i-o reproșează inamicii și detractorii este marca inteligenței ce preferă, întotdeauna, măsura în defavoarea exaltării grandilocvente”. Contrar acestui punct de vedere, doi critici ai lui Maiorescu, Adrian Rezuș și Bogdan Rusu, nu obosesc în a aduce dovezi despre cât de prost, nepregătit, incult, infatuat, nefilosof etc. a fost ctitorul culturii române moderne, Titu Maiorescu. Voi aloca episoade speciale acestor două puncte de vedere, deoarece doar comparând argumentele putem ajunge la justa măsură, la atenuarea exagerărilor și la punctul de vedere echilibrat și armonios pe care îl presupune spiritul critic autentic. Dar există și un spirit critic ne-autentic, unul mimat și practicat cu rea credință? După Sever Voinescu (vezi episodul anterior), din păcate, încăput pe mâna românilor, spiritul critic o ia razna, cade fie în omagiere deșănțată, fie în detractare fără limite, ajungându-se, vai!, tocmai la opusul a ceea ce presupune spiritul critic: inteligență, moderație, echilibru, măsură. Este ceea ce promovează și Ioan Stanomir în articolul său, punând accentul tocmai pe aceste calități pe care le-a avut Titu Maiorescu și pe care ar trebui să le aibă și criticii contemporani (unii dintre ei chiar profesioniști), indiferent de domeniul la care se referă acea critică: artă, cultură în general, literatură în special, viață socială și politică, ideologii, doctrine, curente de gândire etc. Aceasta cu atât mai mult în zilele pe care le trăim, ca o speranță ultimă ce nu vrea să moară: ”În clipele în care delirul demagogic devine copleșitor, recursul la spiritul critic ne permite regăsirea drumului drept” (Ioan Stanomir).

Dar nu doar delirul demagogic înflorește nestăvilit la noi, ci și prostituția intelectuală oferită, ostentativ desigur, sub numele de critică de întâmpinare, când ”critici” cu burta mare și sete multă nu ezită să-și pună rușinea la bătaie lăudând grețos orice tabletă de poezele ale vreunei firave și începătoare domnișoare, în drumul nestăvilit (de nimeni) înspre calitatea de membru plin al Uniunii de scriitori. Comercialismul de duzină a invadat demult uniunile de creație, spiritul creator fiind probat mai întâi de incredibila imaginație și îndrăzneală (a unora) în a-și croi drum către presupusa înaltă societate a oamenilor care scriu. Pe la mijlocul anilor 90 un ilustru poet necunoscut de nimeni mă abordează, mă laudă pentru talentul meu ”scriitoricesc” și mă roagă să-i fac o cronică la o carte de poezii. Îi spun că nu mă pricep la poezii. ”Nu contează, important este să apreciați...”. Ca să evit al doilea refuz brutal, o iau pe ocolite: ”Și unde a apărut cartea?”. ”Păi n-a apărut! După ce am aprecierea dumneavoastră mă duc la o editură...”. Sancta simplicitas! Despre comercializarea, parohializarea și bagatelizarea criticii literare la noi – în excelentul articol al lui Ioan F. Pop (aprilie 2018): http://www.contributors.ro/cultura/canoniada-canonului-literar/ .

Inevitabil, mai ales la români, spiritul critic vine și există ardent și ca o expresie a orgoliilor – deopotrivă ale creatorilor și ale cârcotașilor lor. Autorul articolului despre Maiorescu devine el însuși pedagog și critic atunci când ne atrage atenția, delicat dar ferm, asupra consecințelor nefaste spre care ne îndreaptă eliberarea necontrolată a energiilor orgolioase: ”Spiritul critic, cu a sa justă măsură, este capabil să traseze, acum, ca și în urmă cu un secol și jumătate, cărarea pe care trebuie să o urmăm, spre a evita capcanele pe care ni le întind tentațiile propriului orgoliu intelectual”. Practic, din aceste nemăsurate orgolii (doar aparent intelectuale) apar miile de scriitori membri ai Uniunii Scriitorilor din România, tonele de maculatură (ne)citită, adesea, doar de câțiva apropiați, la recomandările insistente ale autorilor grofo-maniaci.

Ioan Stanomir subliniază că Maiorescueliberează terenul pentru un alt canon și o altă sensibilitate care va veni” numind demersul său ”o autentică revoluție de gust și de perspectivă”.  (vezi despre conceptul de ”canon” articolul lui Virgil Diaconu publicat de revista Ramuri în august 2013: http://revistaramuri.ro/index.php?id=2487&editie=85&autor=de%20Virgil%20Diaconu, dar și http://teorialiteraturii.blogspot.com/2012/05/canonul-literar.html sau articolul lui Iulian Boldea: http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A2941/pdf , dar și articolul din 2013 al lui Nicolae Manolescu: http://www.romlit.ro/index.pl/despre_canonul_literar (cu rezerva mea asupra afirmației că Wikipedia omoară critica). Cu precizarea cvasiinutilă că Mr. Google oferă un evantai foarte larg de articole și cărți pe tema definirii și clasificării canoanelor mai adaug doar un link (autor Cosmin M.I. Borza): http://www.cesindcultura.acad.ro/images/fisiere/rezultate/postdoc/rapoarte%20finale%20de%20cercetare%20stiintifica%20ale%20cercetatorilor%20postdoctorat/lucrari/Borza_Cosmin.pdf. În esență, literatura română este marcată de două canoane literare majore: cel modernist (forme fără fond – Maiorescu; sincronism – Lovinescu) și postmodernist (melanj anticanonic, relativism – fără un lider recunoscut devreme ce canonul postmodern însuși este anticanonic și refractar la ideea de lideri recunoscuți în materie).

Parcă încercând să dea un răspuns cauzal-explicativ la actuala uriașă dezordine literară mondială postmodernă, Ioan Stanomir statuează că ”Pentru individ, ca și pentru comunitate, spiritul critic stabilește acel standard fără de care ordinea și echilibrul devin imposibile; el luminează, chiar în cele mai teribile clipe, asemeni unui far în furtună.”. Așadar, nu trebuie să ne mirăm deloc că plutim anomic, neregulat, în derivă, de mai multe decenii: lipsește acut spiritul critic ordonator, echilibrator și armonizant. În lipsa acestor minime calități intelectuale elementare nu trebuie să ne mirăm de instalarea insidioasă și perversă, în ”scumpa noastră patrie” a dictaturii mediocrității (sub forma dictaturii majorității), a cultului pentru puterea de gang și a antiintelectualismului tot mai vizibil la iliberalii noștri populiști autocrați autobotezați socialiști, cu tente asiatice tot mai vizibile. O spune, cu tristețe, în finalul articolului său și Ioan Stanomir: ”Revenirea la Maiorescu este, în România lui Liviu Dragnea, o formă de apărare a decenței noastre colective”. Articolul profesorului Stanomir merită și trebuie citit în întregime (http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/maiorescu-spiritul-critic-si-luciditatea-patriotica), nu doar pentru recursul la Maiorescu, ci (și)  pentru acuratețea, inteligența și actualitatea sa. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 611. Sâmbătă 1 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (5)


Spiritul critic face casă bună cu spiritul dilematic, specific intelectualilor care știu că știu destul de puțin din ceea ce ar trebui să știm cât mai mulți. Deloc întâmplător, spiritus rector al spiritului critic promovat consecvent de publicația Dilema veche, Andrei Pleșu (numit de mine, cu insuficient respect, prim-prostologul României contemporane) a primit un cadou pe măsură din partea redacției revistei cu ocazia împlinirii (la 23 august) a frumoasei vârste de 70 de ani. Pe lângă cadoul făcut de TVR1, prin Mirela Nagâț, acela de a fi invitat la televiziunea națională pentru a se confesa public, la aniversară, despre credințele și obsesiile ”bătrânului” dilematic (https://www.facebook.com/StirileTVRonline/videos/2002087923415108/)  colegii (dilematici!) de redacție nu se lasă și stabilesc drept temă pentru Dosarul Dilema din nr. 756/ 16-22 august 2018 nici mai mult nici mai puțin decât ”Spiritul critic”. Coordonatorul celor șapte articole (semnate de nume celebre) este Sever Voinescu, cel care a făcut și interviul cu Nicolae Manolescu despre care am vorbit în episoade anterioare. Este, pentru mine, o excelentă ocazie de a sintetiza câteva puncte de vedere ale unor gânditori de primă mână ai României contemporane pe tema gândirii critice și a spiritului critic de care avem atâta nevoie. Îi amintesc aici, în ordinea valorică pe care eu mi-am imaginat-o: Andrei Pleșu, Ioan Stanomir, Sorin Costreie, Mircea Vasilescu, Cristian Preda, Cristian Vasile și Adrian Tudorachi.

Argument”- ul ( = Introducere) Dosarului Dilema cu tema ”Spiritul critic” (semnat, evident, de coordonatorul dosarului Sever Voinescu) ne incită cu câteva adevăruri și dileme pentru ale căror detalieri cititorul este invitat să citească ideile și opiniile celor mai sus menționați. Amintesc aici afirmația cu tentă de teză fundamentală pentru cultura română: ”Titu Maiorescu a fondat cultura română modernă pe ideea-forță a spiritului critic”, afirmație susținută și demonstrată de Nicolae Manolescu în interviul deja menționat, dar și de Ioan Stanomir în contribuția sa la Dosar intitulată ”Maiorescu, spiritul critic și luciditatea patriotică” (p. II). Voi prezenta acest articol într-un episod distinct, urmat de câteva episoade pe care unii le vor taxa fie critică adevărată, fie răutăcisme românești reprobabile, fie un model nou de critică cultural-filosofică – unul bazat pe surse, pe documente de epocă și mai puțin pe afirmații generale, dar unul eminamente negativ. Cu alte cuvinte, întemeietorul spiritului critic în cultura română și-a găsit doi nași extrem de critici ale căror producții le voi reda cu copy-paste de pe generosul internet (în cazul de față Facebook). Eventuale comentarii și reacții vor fi incorporate într-un episod concluziv pe tema ”Maiorescu și apărătorii/ contestatarii săi”.

Revin la Argument-ul lui Sever Voinescu, reținând din acesta câteva idei cu aparente pretenții de adevăruri ultime, dar care, în spiritul dilematic binecunoscut, înseamnă tot atâtea mingi ridicate la fileu și care pot fi (sau nu) lovite dintr-o direcție sau alta. Una dintre aceste idei este cea despre realitatea tot mai larg recunoscută că școala ”atrofiază până la desființare spiritul critic din elevi”. Desigur, o asemenea generalizare este riscantă, existând, ca întotdeauna și peste tot, profesori și elevi care nu se înscriu în trendul general. Oricum îndemnul coordonatorului de Dosar Dilema către elevul român este unul la care subscriu și la care vor subscrie, probabil, mulți cititori: ”… ridică-te și spune ce gîndești, gîndește cu capul tău și nu lua nemestecat ce au gîndit alții, critică și îndreaptă lucrurile nedrepte, discerne tu ce-i bun de ce-i rău…” (p. I).  Din păcate, școala contemporană (în general vorbesc) nu reușește să facă elevul să vină cu plăcere și interes la programul de instruire. Parcă avea dreptate Michel Foucault: ”Școlile seamănă cu închisorile. Eu am ales școala vieții”.

Specificul straniu al spiritului critic la români, de la Maiorescu la Lovinescu, Călinescu și Manolescu merită studii profunde și deloc unidisciplinare. Pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și, mai ales, transdisciplinaritatea ar avea ceva șanse să (ne) lămurească cum e cu mimarea criticii la intelectualul valah. ”Văzînd cum toată lumea critică pe toată lumea, cum toți sînt nemulțumiți de ceva și, în același timp, nimic, dar nimic nu se schimbă, m-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic este o perversiune a obedienței. M-am întrebat dacă nu cumva spiritul critic însuși a ajuns un fel de formă fără fond, odată ce a început să fie practicat de români. Dar, oare își mai amintește cineva ce înseamnă spirit critic la Maiorescu? Dar, în cultura română, ce sensuri a căpătat spiritul critic?”, conchide Sever Voinescu. Urmărind opiniile formulate de cei(lalți) șapte autori vom avea șansa să ne verificăm propriile opinii și convingeri. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 610. Vineri 31 august 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (4)


Poate voi fi acuzat/ criticat că duc cititorii cu vorba și tot amân să dau răspuns la întrebarea din titlu. Probabil că mulți dintre dumneavoastră ați dat deja un răspuns afirmativ și poate ați adus și destule argumente în favoarea ideii că spiritul critic nu poate fi practicat/ aplicat/ utilizat în lipsa inteligenței, ba chiar a unei inteligențe peste medie. Nu întâmplător sublinia Nicolae Manolescu că nu chiar oricine poate critica orice (un lucru evident, de altfel). Salvador Dali era și mai dur cu acordarea dreptului la critică: ”Critica este ceva sublim. Ea nu ar trebui permisă decât geniilor”. Probabil Dali se referea la critica de ultimă instanță, atunci când se fac judecăți de valoare care vizează o întreagă cultură, o disciplină artistică sau un segment important de viață socială (cum ar fi, de exemplu, viața politică – domeniu în care, la noi, numai geniile nu se ocupă de criticarea acesteia). Am spus ”judecăți de valoare”? Cred că mai corect ar fi să vorbim despre ”judecăți de evaluare”, pentru că, în fond, asta este spiritul critic însuși: un act de evaluare, de comparare, de selectare, de încurajare sau, vai! de demolare a unor falși idoli. Toate acestea presupun funcționarea acelei activități a creierului pe care manualele de Psihologie o includ la capitolul ”Judecata”. Iar judecata, (și) în sens juridic, este un proces de (re)stabilire a adevărului, de (re)afirmare a adecvării dintre realitatea (zisă obiectivă) și percepția noastră asupra acesteia (zisă subiectivă). Dar pentru a avea o adecvare cât mai bună între realitatea înconjurătoare și perceperea acesteia trebuie să-ți meargă mintea! Asta nu înseamnă că orice persoană cu propensiuni critice este automat una care mustește de inteligență. La fel cum avem genii care fac/ spun tâmpenii savuroase, la fel cum avem profesori proști sau politicieni agramați tot așa putem avea și critici imbecili care sunt complet lipsiți de simțul umorului și văd nestemate/ noroi acolo unde orice om normal nu vede decât cenușă/ diamante. A spus-o mai bine decât mine Victor Hugo: ”Am fi stupefiați dacă am putea vedea cantitatea de critică pe care o poate conține un imbecil”. Hugo confirmă, prin zicerea de mai sus, că la fel cum hoțul vede numai hoți în jurul său, la fel și prostul se vede înconjurat doar de o mare de proști. Iar proștii trebuie criticați, nu? Dar, oricum ar fi critica și oricine ar face-o, până a ne autoanaliza și a vedea cât adevăr sau exagerare conține o critică la adresa a ceea ce am făcut (sau nu), și până a reacționa dur și distructiv la adresa celui care a ”îndrăznit” să te critice, n-ar strica să urmăm sfatul lui Andre Gide: ”Când primești laude nu deschide mai mult decât o ureche; când primești o critică deschide bine ambii ochi”. Fără pretenția de a fi (considerat) o voce critică demnă de atenție, amintesc aici că, de regulă, marea majoritate a celor criticați de mine (prin prisma a ceea ce au scris) și-au acoperit ochii (și urechile!) și au căutat să afle cine se află în spatele meu, întrebându-se retoric cum îndrăznesc să critic un mare specialist în materie sau, poate, ”cine m-a plătit să scriu ceea ce am scris?”. Deduc de aici că, la noi, orgoliile omoară și ultimele resurse de mândrie, că (mai) toți care se apucă de scris abia așteaptă să fie lăudați, elogiați, mediatizați și chiar … nobelizați. Aș îndrăzni să cred că ”scurta noastră cultură” (ca să-l citez pe Nicolae Manolescu) este pe cât de scurtă, pe atât de orgolioasă și bolnavă de ea însăși. Iar orgoliile vin, cel mai adesea, dintr-un foarte greu de stăpânit complex de inferioritate, tangent cu cel de superioritate. Dar tot cultură complexată rămânem! Privit din alt unghi (cultural) critica însăși este un simptom al orgoliilor nestăpânite și doritoare de afirmare (uneori, cu orice preț!). Maica Tereza, în infinita sa bunătate, se situează de partea celor criticați/ oprimați/ umiliți și obidiți de criticii cei răi și lipsiți de inimă: ”Critica nu este altceva decît orgoliu mascat. O inimă bună nu s-ar coborî niciodată să critice. Critica este cancerul inimii”. Așadar, ce te faci când se întâlnesc scriitorii orgolioși cu criticii care scriu din orgoliu (mascat)? Eu cred că această întâlnire a orgolioșilor este o bună șansă pentru ca ceilalți scriitori și critici (mai puțin orgolioși) să vadă ce consecințe nefaste poate avea o luptă dusă doar între firile orgolioase care, adesea, uită și pentru ce s-au angajat în acea dispută. Rezultatul ar trebui să fie o temperare a orgoliilor și reorientarea energiilor înspre scriitura de calitate, singura care poate consolida o cultură (îndeosebi una scurtă, ca a noastră).

În nr. 30/ 2018 al revistei Conta criticul târgmureșean Iulian Boldea, vine cu o serie de confirmări ale celor de mai sus, mutând însă lupta orgoliilor pe terenul unde se confruntă Centrul/ Capitala/ Bucureștiul cu Periferia/ Provincia/ Marginea (https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2348574585158693&set=a.652255531457282&type=3). Tema posibilului conflict între centru și periferie este una imaginară, mentală, închipuită. Desigur, intervievatul nu a avut spațiu la dispoziție să detalieze acest fals conflict între teritorii și centre ale puterii (politice, economice, culturale etc.). Celor interesați de temă le recomand câteva binevenite puneri la punct al acestui presupus conflict între intelectualii Centrului și ceilalți, din restul țării: Theodor Baconsky: http://www.contributors.ro/fara-categorie/centrul-%C8%99i-periferia-o-supersti%C8%9Bie-politica/ , apoi: Ciprian Mihali, https://atelier.liternet.ro/articol/2258/Ciprian-Mihali/Centru-si-periferie-complicatii-si-complicitati.html;  și nu în cele din urmă Horațiu Pepine: https://www.dw.com/ro/din-nou-despre-centru-%C8%99i-periferie/a-38418416 Esența soluției este de ordin axiologic, nicidecum administrativ. Titlul interviului / dialogului luat și consemnat de Hristina Doroftei lui Iulian Boldea este, totodată, un diagnostic pe cât de dur, pe atât de adevărat pentru viața literară românească actuală: ”E atâta grafomanie și maculatură în România de astăzi încât literatura adevărată, autentică, riscă să fie asfixiată, compromisă...”  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!