liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhivă Categorii:r Articole originale

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) (Episoadele 181 – 200)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 181. Vineri 30 iunie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (3):

 

  1. Proștii au convingeri ferme, în timp ce inteligenții au mereu mirări/ dubii. Poate de aici apare opinia că credincioșii fanatici trec adesea drept proști tocmai pentru că au convingeri/ credințe extrem de ferme, de neclintit, în timp ce savanții se îndoiesc chiar de știința lor.
  2. Inteligentul observă și trage, la sfârșit, concluzii. Prostul face observații, corectează pe toată lumea și își expune astfel limitele pe care nici nu-și propune să le depășească.
  3. Un eufemism pentru proști: oameni încremeniți în proiectele lor (Liiceanu). Încremenirea în proiect este un eufemism pentru cel cu convingeri ferme (idei fixe).
  4. Lauda de sine este caracteristica proștilor care așteaptă în zadar (sau nu mai așteaptă) să fie lăudați. Dacă vrei să prostești un prost, laudă-l!
  5. Prostul are un vocabular sărac, dar el crede că asta îl ajută să fie mai pe înțelesul proștilor.
  6. Fudulia prostului este diploma/ certificatul (de prost sadea). Prostul cu diplomă – periculos. Colecționarii de diplome – simpli colecționari. Când simplii colecționari primesc demnități publice diagnosticul este ușor de pus: impostură academică de înalt nivel!
  7. Prostul vorbește neîntrebat, dar nu răspunde la întrebări.
  8. Prostul întreabă în speranța că nu poți răspunde. În rest, el are doar afirmații.
  9. Patriotismul, ca de altfel toate ”-ismele” extremizante, este religia proștilor (cu sau fără biserică). Dar există oare și matriotism?
  10. Cea mai mare prostie pe care o poate face un om inteligent este să încerce să convingă un prost că este prost (prostul, nu inteligentul!).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 182. Sâmbătă 1 iulie 2017. Patriotismul și patriotistul – două concepte fără conținut cultural adecvat, adică o prostie și un prost sadea

 

Fac o mică întrerupere în seria de ”decaloguri” pe tema prostiei & inteligenței omenești (cu eventuale accente românești, adică de prin ogrăzile noastre) și încerc o detaliere a ”gândului” cu nr. 29 din episodul anterior: ”Patriotismul, ca de altfel toate ”-ismele” extremizante, este religia proștilor (cu sau fără biserică). Dar există oare și matriotism?”. Voi începe cu termenii folosiți. Să vedem ce informații distribuie Wickipedia (care, oricum, nu este deținătorul adevărului suprem). În https://ro.wikipedia.org/wiki/Patriotism se fac afirmații greu de acceptat (în afară de cazul că nu te interesează subiectul și te lași sedus de doi termeni latinești și de câteva expresii juridice folosite ad hoc. Iată prima afirmație: ”Patriotismul (din latină patria: tărâm părintesc, tărâm al taților, originea greacă denumea inițial linia de filiație paternă) se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei sau ca promovarea unui neam printre celelalte și nu trebuie confundat cu xenofobia: preferința exclusivă pentru un singur neam, însoțită de marginalizarea minorităților și de ostilitate față de străinătate.” Criteriile istorice invocate arată că toate argumentele sunt, la rându-le, învechite/ vetuste/ depășite. De ce doar teritoriul taților? De ce nu și al mamelor (matriotism)?. Mai exact, dacă tatăl meu este un congolez din Congo și care trăiește în Congo (iar eu sunt născut în RO) înseamnă că patria mea este Congo? (tărămul tatălui meu). Mai departe, patriotismul se definește/ se înțelege ca iubirea pentru o țară și pentru locuitorii ei (deci, dacă eu iubesc Japonia, înseamnă că sunt un patriot japonez? Nicidecum!). Tot o prostie este și afirmația că ”patriotismul este promovarea unui neam printre celelalte”. Adică dacă eu sunt agent de turism și promovez litoralul bulgăresc asta înseamnă că eu sunt patriot bulgar?

Continuă inteligenții (păcat că nu știu autorii) care au scris acest articol:

”Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică: patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi, ca de exemplu în Elveția), cu o legislație inspirată din jus soli ; naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile istorico-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică, cu o legislație inspirată din jus sanguinis[1].

Dacă acceptăm că ”patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu” asta înseamnă că moldovenii de peste Prut au tot dreptul să vorbească despre națiunea moldovenească devreme ce se revendică la aceasta prin ”apartenența la același teritoriu” (adică a statului moldovenesc artificial creat prin consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov).  Mai mult, confuzia vizibilă dintre stat, patrie. țară și națiune duce la compromiterea întregului articol pe care (probabil) mulți îl vor folosi ca argument în favoarea unuia sau altuia dintre sensurile pe care el/ ea vrea să le atribuie patriotismului. În continuare, sub titlul ”Despre patriotism” autorul/ autorii scriu și dau citate din autori care au scris despre ”patrioți”, dar absolut NIMIC despre patriotism. Evident, conceptul de ”patriot” este confundat cu cel de ”patriotist”. Patriotismul este promovat de patriotiști (de regulă politicianiști), la fel cum naționalismul este promovat de naționaliști, comunismul de comuniști și fascismul de fasciști. Așadar, în momentul în care scrii despre patrioți dar titlul subcapitolului este ”Despre patriotism” este evident că are loc o deviere majoră de sens. Pentru claritate: atunci când îți propui să descrii patriotismul, trebuie să vorbești despre patriotiști și nu despre patrioți! Pentru Dex online patriotismul este tot o discuție despre patrioți și nu face nicio trimitere la purtătorii perverși ai patriotismului, patriotiștii. ”Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și popor, statornicit în decursul istoriei” (aici, altă poznă: invocarea criteriului istoric le-ar interzice primilor americani, autori ai înființării primelor 13 state americane, să fie patriotiști sau măcar patrioți!). Susținătorii patriotismului se numesc, din păcate, tot patrioți și nu patriotiști cum cere limba română.  Autorul articolului de mai jos atenționează asupra derapajelor conceptuale pe care le poate genera conceptul de patriotism, mai ales atunci când intervin în discurs politrucii, patrihoții și patriotarzii. (vezi https://danieldavidubb.wordpress.com/2014/02/01/despre-patriotism-ce-inseamna-astazi-sa-fii-un-bun-patriot-roman/). Mai aproape de viziunea mea despre patriotism și patriotiști este cea a profesorului Ioan Stanomir care oferă o separare netă a ce nu este și nu poate fi patriotism (în sensul comun în care circulă acest cuvânt) (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/despre-patriotism-astazi/). ”Mândria de a fi român” este o lozincă electorală la fel de ineptă cu ”mândria de a fi gorbăneștean/ bucureștean/ caracalean). Prin idiotismul patent al lansatorilor și utilizatorilor acestui slogan electoral de doi bani s-a compromis și sentimentul firesc de a te mândri cu realizările tale reale, sau cele epocale, mondiale și de cert interes universal ale unor compatrioți de-ai noștri (vezi episodul în care am scris despre Sorin Pașca, un clujean devenit cetățean al planetei Pământ). Da, ne vom mândri (chiar prostește, dar ne vom mândri) când lumea va afla că și românii au produși ai școlii lor care pot uimi mapamondul…

 

Lenea gândirii (sursă și materie primă a prostelii cu ștaif și cu diplome frumos colorate) este omenească (voi arăta că leneșii au, de fapt, o gândire adesea mai bună decât a harnicilor) și cred că mulți dintre cititorii actuali și viitori ai alegației mele despre patriotism ca prostie lucie și strălucitoare mă vor taxa rapid și fals drept ”trădător de neam și țară”, de ”vândut străinilor” de ins nerecunoscător față de pământul care mă suportă, dar mai ales de ȚARA care m-a născut (nu mama, ci țara) educat (eu și profesorii mei n-avem niciun merit în asta) și crescut (adică țara m-a apărat de dușmani cu banii mei, plătiți ca impozit pe calitatea mea de cetățean român major/ contribuabil). Sigur, cei care vor să-i iubească pe cei care îi prostesc pe față, în numele patriotismului și iubirii de țară sunt liberă să o facă.

 

O precizare care, cred, se impune: sentimentul de atașament față de o colectivitate/ societate/ cultură/ limbă (numit excesiv și nedrept ”patriotism”) este unul dintre cele mai egolatre posibile. Filtrez totul prin egoul meu care ar putea suferi în cazul în care nu contribui, personal, la susținerea structurilor care ÎMI FAC viața MEA mai bună, mai sigură, mai sănătoasă. De aceea ”ubi bene, ibi patria”. De aceea unii (curajoși, demni, bine informați) au părăsit patria dictatorului Ceaușescu: pentru a le fi mai bine, pentru a se putea împlini ca personalitate, nu ca societate românească. Din aceleași motive, cca patru milioane de patrioți (unii chiar patriotiști!) au plecat în ultimii ani din patrie lăsând-și copii în seama bunicilor sau a instituțiilor statului pentru a se apăra de patria care le-a dorit atât de mult binele încât au fost nevoiți să emigreze. Da, vreau o Românie puternică și prosperă, respectată, admirată și chiar temută de alte țări, dar asta nu se poate face votând mereu patrihoți patriotarzi patriotiști care nu scapă niciun prilej pentru a afirma (ipocrit/ fals) că ei lucrează ”în interesul românilor”. Vreau un prim ministru care să afirme, onest, că a acceptat jobul de prim ministru pentru că este mai bine plătit decât un președinte de județ. Că în fișa postului său stau niște indicatori de îndeplinit, niște măsuri de luat, niște sacrificii de asumat împreună cu membrii guvernului și cu partidul care i-a propus să accepte acel job. Fără patriotisme, naționalisme și alte grețoșenii (broaște înghițite)!

Închei, acest poate prea lung dar încă insuficient de elaborat text despre patriotiștii și patriotarzii (români în cazul nostru), adică despre acei adepți ai patriotismului de tip religios/ bisericos și deloc iubitori de patria/ matria/ țara/ terra unde s-au născut. Adepții patriotismului sunt proști prin definiție, pentru că ei se cred superiori celorlalți (prostul este unul care se crede deștept), adică față de simplii cetățeni cu bun simț civic/ cetățenesc, neinflamați de lozinci găunoase și demne pentru un electorat needucat sau prost educat. Iată și o bună punere la punct a tentației de a ”rrrrromâniza” tot ce ne înconjoară. Pentru că nu am găsit accentul pentru u din cuvântul ”postură”, am scris U (cu majusculă, în semn că accentul acolo cade). Vintilă Mihăilescu este un excelent observator și promotor al culturii române, tocmai pentru că nu cade în patima/ patologia patriotismelor și naționalismelor de duzină: ”…înainte de a deveni obiect de cult, corpul a fost subiect de cultură. Să-l ascultăm…   (…) corpul și nu ”spiritul” este cel care exprimă spațiul și îl încorporează. Iar acest spațiu nu este neapărat cel ”național”, cea mai mare eroare în  acesată privință fiind naționalizarea spațiului și a postUrilor culturale aferente. Spațiul mioritic al lui Blaga nu este ”românesc”, ci, eventual, ardelenesc. Un țăran român din Bărăgan s-ar putea să aibă postUri mai apropiate de bulgarul de peste Dunăre decît de conaționalul său din Mărginimea Sibiului. Oricum însă, nu despre geografie este vorba aici, fie ea și una culturală.” (Vintilă Mihăilescu. PostUri culturale, în: Dilema veche, nr 696, 22 – 28 iunie 2017, p. 3) (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/posturi-culturale)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 183. Duminică 2 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (4):

 

 

  1. Cel mai prost dintre inteligenți este mai prost sau mai deștept decât cel mai inteligent dintre proști? Răspuns inteligent: depinde!
  2. Dacă mama proștilor este mereu gravidă, atunci cine este tatăl? Răspuns: mater certus est, pater incertus.
  3. Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată înlocui prostia umană. (Cezar Straton)
  4. Majoritatea se spală (singuri) pe cap, dar marea majoritate se lasă spălați pe creier.
  5. Spălații pe creier sunt mai mult prostiți decât proști. Prostia lor a constat în faptul că s-au lăsat spălați de alții cu doar ceva mai puțin proști ca ei.
  6. Când un prost se apucă să-l mintă pe alt prost, cel dintâi este convins că are de-a face cu unul mai prost ca el. De aici și surprizele…
  7. Sunt interesante corelațiile dintre vârstă și binomul inteligență-prostie. La vârste fragede, prostia este asociată cu ignorața (e copil, ce știe el?!), la tinerețe prostia este asociată cu impetuozitatea/ impulsivitatea, adică cu nechibzuința/ negândirea, pentru ca la senectute prostia să fie asociată cu scăpările de memorie (cum îi zice? amnezie?). Cât despre inteligență, la copiii normali nu se pune problema (supradotații ies din discuție), la tineri inteligența este o rara avis (ehei, atunci dacă eram deștept…), în timp ce la senectute inteligența este presupusă a fi suprapusă cu înțelepciunea, cu calmul gândirii profunde și contextualizate (un lucru rar). Concluzie: prostia predomină vizibil viețile tuturor oamenilor. Oare asta să fie cheia evoluției civilizației umane?
  8. ”A fi prost de bun” este un oximoron cvasigeneral acceptat (de regulă, prostia consună cu răul/ răutatea). Dar este oare corectă asocierea prostiei cu bonomia? Se pare că da, îndeosebi atunci când facerea de bine este echivalată cu incestul. Ai înțeles, motherfucker?
  9. Aveți putere și inteligență să respectați și părerea altora! Fiți indulgent! Intransigența nu înseamnă inteligență, ci prostie! Un om inteligent nu va fi niciodată rău. Răutatea se naște din prostie, inferioritate, frustrare și incultură. (Paul Agarici)
  10. Primul simț afectat de prostie este bunul simț. Restul vine de la sine.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 184. Luni 3 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (5):

 

  1. ”Orgoliu prostesc” este o tautologie devreme ce prostia și fudulia una sunt.
  2. Aparent ciudat, prostia ține de cultură. Prostia, ca și inteligența, este un fapt de cultură. Mai exact, un fapt oarecare apare ca fiind o prostie sau o dovadă de inteligență în funcție de gradul de potrivire/ adecvare dintre cultura ta și cultura mediului în care te afli. Expresia ”neam prost” nu are în ea nimic genetic/ etnic/ etnografic și nici vreo presupusă trimitere la rudele tale, ci subliniază doar nepotrivirea/ inadecvarea de mai sus.
  3. ”Vorbești/ spui prostii” este expresia dezacordului/ diferenței dintre modul tău de gândire și modul lui/ lor de gândire. (Re)facerea acordului/ armoniei se dovedește, adesea, imposibilă pe termen scurt. Amuzant este, însă, atunci când atât vorbitorul cât și auditoriul converg (explicit sau implicit, fățiș sau pe ascuns) în a aprecia că un discurs/ text/ monolog este o idioțenie cap-coadă. Ideologiile politice și cele religioase sunt cap de afiș în lista lungă a acestor reciproce argumentări fără obiect concret.
  4. Oare suspicioșii/ bănuielnicii sunt proști sau doar proștii sunt aceia care exagerează cu suspiciunile?
  5. Cine râde la urmă, gândește mai încet. (Murphy) Da, dar gândește, ceea ce nu-i puțin lucru. În caz contrar, râzi ca prostul.
  6. Cică dacă ești deștept poți s-o faci pe prostul, dar dacă eși prost nu o poți face pe deșteptul. Ba da! Poți s-o faci pe deșteptul, dar asta îi ajută pe ceilalți să vadă mai repede și mai bine cât ești de prost!
  7. Ești mai deștept doar când îți dai seama de ce ai fost prost. (culeasă de la Paul Agarici)
  8. “Prefer să fiu ultimul om dacă a fi om înseamnă să fii ca celălalți” (Emil Cioran) LD: Identitatea omoară individualitatea. Într-o turmă de oameni identici nici nu mai contează dacă ești primul sau ultimul. Cu excepția celor care sunt mai identici decât alții.
  9. “Dacă toți gândesc la fel, atunci nimeni nu gândește” (George S. Patton). LD: Egalitatea anulează individualitatea. Deci, e o prostie să fii adeptul egalității, mai ales în domeniul gândirii.
  10. Exemple de prostii colosale: a) să pornești de la exact aceleași date ale problemei dar să aștepți să obții, de fiecare dată, rezultate diferite; b) să intri în direct la o emisiune TV în reluare; c) să spui că n-ai noroc la loterie, dar să nu joci niciodată; d) să joci sume tot mai mari la jocuri de noroc și să fii convins că vei câștiga crezând că teoria probabilităților este de partea ta. Etc. Etc.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 185. Marți 4 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologilor care ar putea fi (culese de pe Facebook/ FB) (6)

 

  1. ”Prostul nu te apreciază, prostul te invidiază”. (FB)
  2. ”Primul semn al prostiei este lipsa rușinii” (FB).
  3. ”Este mai bine să fii tăcut decât să fii prost” (FB)
  4. ”Deșteptul își vede de treaba lui, prostul de treaba altuia” (FB).
  5. ”Există spital de nebuni, dar nu există spital de proști. Pentru că nu ai cum să-i vindeci, mai bine îi ocolești” (FB)
  6. ”Azi e vineri? – Nu, tâmpitule, azi e marți! – Deci abia mâine e vineri? Nu cretinule, mâine e miercuri! – Înseamnă că ieri a fost vineri? – Nu idiotule, ieri a fost luni! – Atunci, fă-mă să înțeleg: vinerea nu mai există în calendar?! (FB)
  7. „Cu cat regula e mai strictă, cu atat capul care a conceput-o e mai prost.” (Jean de la Bruyere)
  8. Bulă, la reîntâlnirea de 20 de ani, se adreseaza foștilor lui dascăli:
    – Stimații mei profesori, mă tot frământă o întrebare: chiar atât de imbecil eram, de mă tot lăsați corijent?
    – Vaaai, se poate, domnule prim-ministru? (FB)
  9. ”Din 1990 încoace, tot felul de prostovani, mîrlani, șmecheri, securiști, șobolani oportuniști, vedete de toate felurile l-au găsit pe Dumnezeu ca pe o justificare a ”succesului” lor” (Valeriu Nicolae, Dilema Veche, an XV nr 693, 1-7 iunie 2017). Subscriu!
  10. ”Mintea omenească este o slugă credincioasă, dar un stăpân groaznic.” (FB).

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 186. Miercuri 5 iulie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologilor care ar putea fi (culese de pe Facebook/ FB) (7)

 

  1. „Nimeni nu s-a născut învăţat, însă nu ai nici o scuză să mori prost.” (FB)
  2. ”Oricine are dreptul să fie prost, dar unii abuzează de acest privilegiu!” (FB)
  3. „Toți suntem genii. Dar dacă judecăm un pește după abilitatea de a se urca în copaci, el va trăi toată viața cu impresia că este prost.” (Albert Einstein )
  4. Chiar dacă un milion de oameni cred într-o prostie, tot o prostie rămâne. (Murphy)
  5. Dacă o serie de evenimente pot merge prost, vor merge prost în cea mai proastă secvență posibilă. (Edward Aloysius Murphy Jr.)
  6. „Când era bunica fata / Prostia era la fel de lata” (FB)
  7. ”Urât mi-a fost o viață-ntreagă de omul prost și de femeia bleagă” (folclor oltenesc)
  8. ”Omul inteligent observă primul prostiile pe care le face și își acordă șansa reparațiilor necesare” (apud Fl Iaru)
  9. Cică la Caracal se răsturnase o căruță cu ploști, nu cu proști. Asta vorbește despre cât de importantă poate fi o literă sau o pronunție, dar și despre cât de repede prinde ceva negativ lipit pe fruntea unei colectivități nevinovate dar amatoare de glorie.
  10. ”în timp ce înţeleptul ştie să fie prost doar cînd trebuie, prostul e deştept doar cînd nu trebuie.” (FB)

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 187. Joi 6 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea consăteanului meu din Gorbănești, Ion Pribeagu (8):Liviu                                   Druguș      Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 188. Vineri 7 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente nemțești) în viziunea lui von Moltke (9)

 

Helmuth Karl Bernhard Graf von Moltke(1800 – 1891) a fost un general prusac, Șeful Statului Major General (Großer Generalstab) al armatei prusace și un mare strateg.

Imediat după numirea în funcție, a trecut la reforme, între care și modul de instruire și promovare a ofițerilor.

În acest scop, i-a evaluat după două criterii:

* gradul de inteligență (de la proști la inteligenți) și

* atitudinea față de muncă (de la leneși la harnici).

În baza acestor criterii, au rezultat patru grupe / tipuri de ofițeri:
* A: prost și leneș
* B: inteligent și harnic
* C: prost și harnic
* D: inteligent și leneș

Ofițerilor din categoria A, proști și leneși, le-a dat sarcini simple și repetitive. Aceștia nu mai puteau înainta în cariera militară. Este posibil ca, într-o bună zi, să le vină o idee bună, dar mai important, nu creează probleme.

Moltke considera că ofițerii din categoria B, inteligenți și harnici, erau obsedați de micromanagement (se pierd în mărunțișuri) și, prin urmare, sunt lideri de slabă calitate. Era posibilă o promovare, dar nu până la nivel de ofițeri de Stat Major. Acești ofițeri dădeau certitudinea că ordinele vor fi îndeplinite la timp și întocmai, în toate detaliile.

Ofițerii din categoria C, prosti si harnici, erau considerați periculoși. Moltke afirma că aceștia ar trebui să fie supravegheați permanent, ceea ce este inacceptabil în armată. Deoarece ar fi putut crea probleme grave, greu de remediat, aceștia au fost scoși din armată.

Ofițerii din categoria D, inteligenți și leneși, erau cei pe care von Moltke îi considera cei mai potriviți pentru cele mai înalte funcții de comandă. Acești ofițeri erau suficient de inteligenți ca să știe ce trebuie făcut, dar și suficient de leneși, pentru a găsi cea mai ușoară și simplă cale de a atinge obiectivul cerut (legea maximizării eficienței acțiunii umane).
Este adevărat că lenea singură nu este productivă. Ea trebuie combinată cu inteligența. Oamenii leneși și inteligenți au un avantaj în societate și sunt cei mai nimeriți pentru rolul de lider într-o organizație.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 189. Sâmbătă 8 iulie 2017. Definirile și legile prostiei omenești (cu accente italienești) în viziunea lui Leonardo da Vinci (10)

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 190. Duminică 9 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor contemporane (1).

 

În mod cert, Traian Ungureanu (TRU) – un intelectual rătăcit printre politicienii europarlamentari (sau invers) – este un prostolog post-postmodern convertit la dreapta iliberală populară conservatoare. Pe cale de consecință, TRU este antiprogresivist și antiliberal (Pentru clarificare: H. Clinton este liberală/ progresivistă/ de stânga, iar D. Trump este iliberal/ conservator/ de dreapta). Analist de profunzimi și un excelent eseist, TRU are (și) calitatea de a fi citibil de un larg (arc de) cerc de cititori, având abilitatea de a verbaliza ceea ce alții preferă să substantivizeze. Rezultatul este un stil alert și mereu surprinzător prin oximoronimia sa originală, una în care nu atributele se contrează, ci sensurile și nuanțele sintagmelor. Un mic exemplu. Referindu-se la un interviu al dlui Cioloș (un liberal), TRU (un iliberal) îl descrie ca fiind unul ”bun de pus la rană”, cititorul fiind (in)dus rapid într-o zonă de pozitivitate maximă, pentru ca imediat continuarea să-l ducă într-una de negativitate maximă: ”pentru o mai bună infecție” (p. 172). Rezultatul este, desigur, dat de gustul de la urmă: interviul în cauză era, de fapt, (în mintea lui TRU) unul infect… Acest zig-zag pe verticala sensurilor seamănă cu imaginea monitorului unui cardiograf unde bătăile (normale) ale inimii se deduc din creșteri și scăderi ale unei linii mereu brusc frânte. Stilul ușor frust/ golănesc/ de cartier/ sportiv al lui TRU are, totuși, șarmul și atractivitatea de care ar avea nevoie cam toate analizele politice prea seci și foarte greu digerabile/ asimilabile. TRU este un critic pătimaș (adică plin de patos) fără a deveni (deocamdată) patologic el însuși. Am ales să pun accentul pe, și să încep prezentarea prostologului ad hoc (TRU) cu forma în care scrie autorul și nu cu fondul mesajelor și analizelor sale pentru că – în cazul de față – forma atrage, în timp ce fondul (cam) respinge. Desigur, depinde de fiecare cititor și de afinitățile sale doctrinar-ideologice. Îmi imaginez un potențial cititor care, căutând o altă carte într-o librărie Humanitas, dă cu ochii de cartea ”Proștii Europei”. Prima reacție a rrromânului verde și imparțial ar fi (foarte probabil): ”bine că ești tu deștept!”. Dar când vede că și românii sunt direct vizați în carte, gestul mecanic va fi acela de a pune repede cartea în raft. ”S-a mai găsit unul care să ne arate cât suntem de proști, ca și cum noi n-am ști cum și cât suntem…!”, ar zice în sinea sa refuznikul și patriotistul total care știe că toți românii sunt inteligenți, harnici, cinstiți și frumoși. Tocmai de aceea, adică pentru a fi citit și de progresiști/ stângiști TRU și-a construit acest stil aparte, acid și penetrant, incitant și ușor agresiv, presărat cu oximoroane și cuvinte ingenios combinate, pe scurt un stil atractiv.

 

Cu riscul să mă abat (și mai mult) de la descrierea acestui interesant și (recunosc) plăcut stil de scriitură (al lui TRU), redau o amintire de pe vremea ”cimitirului tinereții mele” (Bacovia), amintire stârnită tocmai de stilul Ungureanu(lui) Traian. În fiecare sâmbătă seara liceenii de la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (unde eram tolerați și noi băieții, puțini, de la Liceul nr. 2, fost Liceu de fete) ne încolonam cu direcția Baia evreiască (baie de tip saună cu aburi fierbinți și dușuri calde/ reci). La final, apărea un bătrânel (evreu), care, cu accentul specific întreba cu voce tare: ”buna baia baieți?”. La care, venea răspunsul, în două trepte: un daaaaa prelung, urmat imediat de un tot lung și șugubăț ”de undeee?”, cu rezultatul că presupusa pozitivitate inițială se transforma brusc în negativitate totală. Bătrânului îi plăcea acest joc, altfel nu se explică de ce repeta întrebarea sâmbătă de sâmbătă…

 

Dar ce nu-i place criticului acerb și prostologului care este TRU? Nu multe. Doar (deocamdată) Uniunea (Europeană), Germania (merkeliană), progresivismul (clintonian), Estul european (partea neconservatoare, deci și RO)  și România pricepiștilor nepricepuți adică proștii cu acte în regulă. Voi extrage din cartea ”Proștii Europei. Cum se sinucid civilizațiile” (Humanitas, 2017) îndeosebi acele pasaje care răspund cel mai mult titlului cărții și, concomitent, titlului serialului meu/ nostru.

 

Închei, dar nu înainte de a spune că lectura cărții este nu doar plăcută, ci chiar riscantă pentru o minte insuficient exersată în labirintul verbiajului ideologico-doctrinar și (geo)politic contemporan. Din acest motiv (al clarificărilor conceptuale, semantice) voi insista ceva mai mult decât ar cere-o o cvasirecenzie la o carte despre proști. Termenul de iliberal este unul relativ recent (are doar două decenii de la lansarea acestui termen în SUA de către Fareed Zakaria (un articol din 1997, ‘The Rise of Illiberal Democracy’, a devenit o carte în 2007, The future of freedom: illiberal democracy at home and abroad. Vezi: http://adevarul.ro/news/societate/adio-democratie-despre-nasterea-statului-iliberal-1_5912daf65ab6550cb8f657fa/index.html) dar unii (Ovidiu Nahoi) consideră că a fost creat și lansat în circuitul public de premierul ungar Viktor Orban tocmai în România (”Iliberalismul este o noțiune lansată public de premierul ungar Viktor Orbán chiar pe teritoriul României, în 2014, la Școala de vară a UDMR de la Tușnad” cf.: http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/liberali-si-iliberali-o-comparatie).  Despre războiul ideologic aflat în plină desfășurare voi fi obligat să vorbesc și în continuare, deoarece cartea lui TRU este una eminamente de polemică ideologică. De ce ne-ar interesa și pe noi aceste aparent anoste chestiuni terminologice și politologice? Simplu: ca să nu murim proști.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 191. Luni 10 iulie 2017 ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor contemporane (2)

 

Concret, geopolitic vorbind, TRU ia în vizor moartea/ sinuciderea anunțată a UE și a Europei de Vest (”Patimi europene în vid”), nervozitatea mortală a Europei de Est (”Unde e Estul?”), frământările din SUA și Canada (”Revolta atlantică”), și – last, but not least – soarta tristă a unei Românii cu busola defectă în prag de centenar (”Pricepism românesc”). Cele mai multe articole sunt acordate României (17), urmată de cele care studiază civilizația atlantică (11), apoi cele dedicate Europei Vestice (13) și, în fine, Europei Estice (7). Concentrând fronturile, autorul ia sub lupă Occidentul (UE, SUA, Canada) și Orientul (Europa de Est, România fiind inclusă). Cu alte cuvinte, dacă direcțiile din ambele zone geopolitice sunt nefaste, mai mult moarte decât vii, noi încotro ne îndreptăm și… cu cine (mai) votăm? OK, dar cine sunt proștii despre care ne vorbește autorul începând chiar cu titlul cărții? Devreme ce toată lumea vizată este criticată, evident că ”toți e proști”: conducători de țări, parlamente și (euro)parlamentari (TRU este europarlamentar pe listele PDL, începând cu 2009), partide, sisteme politice progresiste/ neomarxiste (de stânga), presa cumpărată și lipsită de independență, culturile lipsite de vigoare și… votanții/ cetățenii maturi care acceptă (încă) scenariile funeste descrise de TRU. Evident, unii sunt cei mai proști dintre toți, alții sunt doar mai proști decât alții, iar alții sunt prostiți mereu fără să realizeze asta. Voi încerca să-i numesc concret (pe parcursul analizei mele, în funcție de contextele vizate), dar oare TRU în ce categorie se (auto)include?

 

Canavaua/ urzeala pe care sunt țesute intrigile dintre forțele care amenință să ducă la sinuciderea civilizației occidentale este una preponderent ideologico-doctrinară, împărțind protagoniștii politici mondiali între ”cei buni/ deștepți” (dreapta autarhică, izolaționistă, naționalistă) și ”cei răi/ proști” (stânga integraționist-unionistă, internaționalist-globalistă). Dacă privim regimurile politice din principalii actori statali de pe scena mondială observăm un lucru surprinzător: în tabăra celor ”buni” (apud TRU) intră: SUA, China, Rusia, Marea Britanie, Turcia, Singapore, Columbia, Belarus, Ungaria, Polonia, Croația, Slovacia, Cehia etc. Date recente oferite de organizații demografice mondiale au calculat că în țările cu regimuri declarat iliberale locuiesc acum 53% din populația planetei. România este foarte aproape de a intra și ea în acest club nedemocratic sau puțin democratic, dar deocamdată suntem apropiați de liberalismul practicat de Germania și Franța. Ceaușismul fără Ceaușescu este direcția viitoare pe care o revendică o parte a celor care fac politica actuală a RO. Presupun că partidul în care va acționa Ponta va fi unul de orientare iliberală. Singurul partid parlamentar cu orientare clar iliberală este PMP condus de Traian Băsescu. O opinie interesantă avansează Cristian Pârvulescu care consideră că PSD ul este plin de intenții iliberale: http://www.observatorcultural.ro/articol/plonjonul-abis-un-abis-iliberal/

 

Ne putem aștepta la o coaliție conservatoare/ iliberală mondială? Sau va avea loc o acutizare a conflictelor dintre națiuni tot mai egoiste/ egocentrice tocmai ca urmare a aplicării doctrinei iliberale? Deloc întâmplător, analiza Estului european făcută de TRU nu ia în calcul Rusia (chiar dacă este o țară asiatico-europeană) decât tangențial, ceea ce mi se pare a fi o eschivă ideologică inabilă și prost mascată. Motivul eschivării? Majoritatea românilor nu doresc prietenie cu rușii (argumente istorice – cu duiumul!), iar a face elogiul dreptei conservatoare la modul general are ca efect și promovarea (voită sau nu) a regimului Putin din Rusia (conservator, de dreapta), ceea ce nu avantajează deloc România ca stat. Voi atrage atenția cititorilor  asupra cazurilor (puține) în care Rusia este invocată (și cum). La nivel mondial este deja notorie triada Washington-Pekin-Moscova – trei puncte forte ale iliberalismului actual.

 

Granița dintre inteligență și prostie este, adesea, (ca și) inexistentă, unul și același lucru având calitatea ambivalentă de a fi pozitiv și negativ, concomitent sau alternativ. Acest lucru este vizibil îndeosebi în disputele retorice (campaniile electorale fiind exemple elocvente de retorică ad hoc și pro causa sua). Prin adăugarea unor sufixe transformi rapid pozitivul în negativ. De ex., multiculturalitatea, cred eu, este un fapt pozitiv, dar multicultralismul este unul cât se poate de negativ (vezi și explicația mea asupra diferențelor majore dintre patriot și patriotist, la care mai adaug aici diferențele dintre ortodox și ortodoxist, elitar și elitist, național și naționalist, birocrație și birocratism, globalizare și globalism etc.). Pentru a-și atinge scopurile propagandistice mulți autori (TRU included) se prefac a nu sesiza, uneori, sensurile total opuse (pozitiv și negativ) ale unor simple atribute și ale extremizării (-ism izării) acestora.  Este vechea tehnică a mutării oalei de noapte sub fundul altuia care habar n-are că rahatul din oală nu-i aparține. TRU se autoprezintă cititorilor ca fiind un pesimist constructiv în timp ce el este, în fapt, un critic(ist) distructiv al realităților liberale actuale, un paseist romantic și un propagandist calificat pentru un viitor la fel de incert ca și cel al oponenților săi politico-ideologici.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 192. Marți 11 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (3)

 

Disputa dintre iliberalii conservatori și liberalii progresiști vizează aspecte asupra cărora ar putea fi în acord sau în dezacord partizani din ambele tabere. Conjuncturile geopolitice, mărimea și influența unui stat pot face ca o măsură iliberală să fie mai bună sau mai rea decât una progresistă/ liberală. Și invers. De ex. liberalizarea completă/ totală a vânzării terenurilor (văzută de iliberali ca act de trădare națională/ de patrie) poate chiar distruge temeliile unui stat, eliminând unul dintre elementele sale identitare. Dar blocarea la granițe a pătrunderii capitalului străin (viziune iliberală) poate fi o la fel de mare pierdere pentru o economie emergentă.

 

Cred că mulți dintre cititorii acestui serial nu sunt mari amatori de doctrine politice și economice, dar pentru a vedea cum  taxează TRU de proști pe toți aceia care au doar opinii diferite decât cere corectitudinea politică a doctrinei conservatoare (pe care TRU o adoră, doctrina, nu corectitudinea politică) voi lista o serie de cuvinte/ concepte/ idei/ valori/ scopuri pe care le promovează liberalii, urmată de o listă cu termeni specifici iliberalilor. Sper să fie o busolă în hățișul lingvistic și semantic aruncat în luptă de cele două forțe beligerante. O precizare legată de cum deosebești un iliberal de un liberal: în primul rând prin violența de limbaj folosită de iliberali. Pe FB postările iliberalilor mustesc de atribute ale limbajului de gang: X este prost-prost, dna Y este o tâmpită fără nicio valoare, cei de la partidele cu altă orientare sunt cretini, oligofreni, retardați, idioți etc. De regulă persoanele vizate sunt vârfuri ale actualei clase politice și intelectuale a României.

 

LIBERALISM = corectitudine politică, marxism cultural, păstrarea establishmentului actual, piață liberă, stat de drept, independența justiției, democrație reprezentativă, acceptarea multiculturalității ca formă de respect al altor culturi, liberatea de asociere (UE), acceptarea globalizării ca factor imposibil de eludat, capitalul trebuie să nu se oprească la nicio graniță, acceptarea LGBT, promovarea elitelor în toate domeniile, apărarea minoritarilor (pe criterii etnice, religioase, sexuale, religioase), grija pentru condițiile de viață ale generațiilor viitoare (încălzirea globală, ecologie etc.), promovarea gândirii critice, relativism postmodern, acceptarea migranților de oriunde ar veni aceștia.

ILIBERALISM = protecționism economic, naționalism economic, măsuri împotriva capitalului străini, atitudine neprietenoasă față de străini, xenofobie, rasism, susținerea familiei tradiționale, religia/ biserica are rol important în atingerea scopurilor politice, justiția trebuie să fie mai puțin independentă, Uniunea Europeană este văzută ca un pericol pentru identitatea națională a statelor membre (îndeosebi a celor mici), intoleranță etnică, antielitism (considerat o reminiscență feudală), antisistem, antiestablishment, populism (puterea aparține poporului nu reprezentanților vremelnici ai acestuia), minoritatea se supune necondiționat majorității. Oprirea oricărui flux migraționist și expulzarea străinilor (a esticilor inclusiv). Autoritarianism ce frizează dictatura personală. Intervenționism. Etatism. Dirijism. Elogierea trecutului măreț (cultul strămoșilor glorioși). Conservatorism.

 

Cititorii sunt invitați să-și definească propriile poziții, alegând valori liberale sau iliberale (eventual procente din fiecare curent doctrinar). TRU este iliberal. Liberalii sunt (în viziune iliberală) proștii lumii și ai Europei. Am preluat o comparație dintre valorile liberale și iliberale dintr-un articol semnat de Ovidiu Nahoi (http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/liberali-si-iliberali-o-comparatie) . Iată-le, față în față:

 

LIBERALI: o lume deschisă reprezintă o sursă inepuizabilă de oportunități; libertățile sunt condiții de bază pentru o societate de succes; viitorul poate fi mai bun decât prezentul; problemele pot avea explicații și, posibil, soluții; soluțiile nu sunt niciodată simple și nici efectul lor nu este garantat; liberalii își pun mereu întrebări; diversitatea este fascinantă și incitantă; statul este bun în măsura în care este neutru și deranjează cât mai puțin raporturile dintre oameni; minoritatea trebuie ascultată și protejată; importantă este funcționarea instituțiilor; negocierea este importantă; compromisurile sunt de dorit; patriotismul înseamnă promovarea valorilor împreună cu partenerii și aliații.

ILIBERALI: o lume deschisă este o sursă de inepuizabile angoase; libertățile sunt o sursă de dezordini; trecutul a fost mai bun (fiind o sursă de inspirație pentru politicile prezentului); dacă apar probleme trebuie găsiți vinovații; soluțiile sunt simple și infailibile; iliberalii oferă mereu răspunsuri; diversitatea este văzută ca o problemă, ce este diferit poate fi amenințător sau demn de dispreț; statul este bun în măsura în care intervine pentru a stabili raporturile dintre oameni potrivit convingerilor sale; majoritatea dictează; dincolo de instituții ceea ce contează este forța liderului; negocierea este sinonimă cu trădarea; forța este preferabilă negocierilor; patriotismul înseamnă revanșă istorică.

 

Iliberalii îi acuză pe liberali de marxism cultural, în timp ce unii liberali îi taxează pe iliberali drept fasciști. Iată cum se scutură iliberalii de acuza de fascism lansată în direcția lor de progresiștii liberali:

https://www.vice.com/ro/article/evdzm7/am-intrebat-conservatori-din-romania-de-ce-nu-sunt-fascisti-cum-ii-acuza-progresistii .

 

Din punctul de vedere al unui analist (relativ) neutru (adică eu), doctrina și îndeosebi practica iliberală (indiferent de numele adoptat de un partid sau altul), prin stilul său agresiv-revoluționar mă duce cu gândul mai mult la bolșevismul leninist-stalinist (cu irizări fascistoide) decât la un spațiu al libertății maxim posibile. Ca o trăsătură generală, în lume trendul este deplasarea ideologiilor partidelor dinspre democrațiile liberale înspre autocrațiile iliberale. O precizare se impune: avem în RO un Partid Național Liberal, partid care a clamat dintotdeauna liberalismul de tip occidental. Acum, PNL (împreună cu UDMR) este parte a Grupului Partidelor Populare din Parlamentul European  (adică populiștii/ iliberaliștii/ conservatorii). Totuși, PPE nu este omogen ideologic, fapt care va da în continuare bătăi de cap analiștilor și chiar votanților. (vezi https://www.europalibera.org/a/24743003.html). Va trebui să ne obișnuim să nu ne limităm la cititul etichetelor (numelor partidelor) pentru a spune: aha, ăști-as așa și pe dincolo…). Tocmai de aceea, TRU nu face trimiteri nici la partidele care iau decizii majore și pentru alte țări, ci aruncă în pagini fapte, fapte, fapte. ”Faptele vorbește!”.Singura posibilitate reală de a cunoaște esențele unor partide sunt acțiunile lor concrete între două campanii electorale și (mai rar) Statutul și, eventual, Programul de guvernare. Și cunoașterea contextului geopolitic – mișcător de la an la an – este necesară pentru a putea intui ondulările și volutele ideologice ale unui partid sau altul.  Asta ca să realizăm că dinamica ideologiilor urmează strâns dinamica intereselor economice și geostrategice concrete într-un segment temporal dat. Metaforic vorbind, sintagma ”Proștii Europei” ar putea face trimitere la toți aceea care nu adulmecă rapid schimbarea și nu se adaptează liniilor principale de forță (vectorii principali) din țările cu cea mai puternică influență în lume și în regiune. Lumea se orientează mai mult către Platon (http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-politica/platon-si-guvernarea-filosofilor/) , dar Machiavelli este mai actual ca oricând!

 

Liviu Druguș     Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 193. Miercuri 12 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (4)

 

Cu speranța că discuțiile pe teme doctrinare nu vor fi confundate cu struțocămilismul doctrinar afișat de trompetele partidelor politice din RO, cunoașterea modului de gândire alternativ ne poate ajuta să nu cădem în sau să ne ridicăm din dogmatisme și fixisme ideatice și ideologice. Merită subliniat că distincția liberal(ism) – iliberal(ism) nu este una care plasează una dintre doctrine (cu totul) în stânga și cealaltă (cu totul) în dreapta. Pur și simplu schema stânga-dreapta are o tot mai mică relevanță. De ex. identitatea de esență dintre fascism și bolșevism nu plasează niciuna dintre cele două doctrine extremiste în stânga sau în drapta eșichierului politic. Pur și simplu înțelegem că sunt două doctrine gemene. Relevante sunt doar valorile promovate prin doctrine și politicile publice aferente. Iată un exemplu de detașare de schema stânga-dreapta și de (auto)plasare în … nicăieri: ”Sa belim corectitudinea politică, sunt absolut de acord. Dar nici sa nu cădem in extrema ailalta…” (Marius Cristian, Iași, 9 iulie 2017). Adică nici cu liberalii, nici cu iliberalii. Mai exact nici să cădem în extrema ailaltă, nici să nu cădem…! Curat echidistant, coane Fănică!

 

Dar să-l citim, mai bine, pe TRU, autor care ne dă o mostră de presupusă echidistanță originală între Moscova și Berlin: ”În Est, națiuni încă apăsate de handicapul comunist au o relație nu tocmai normală cu un Vest care continuă să vadă, îndată ce întoarce capul spre Moscova, o plajă populată de națiuni-problemă” (p.8). Încerc să traduc: Vestul nu ne prea vrea, ba chiar ar fi dispus să ne lase sub ”grija” Moscovei, obișnuită deja cu aceste ”națiuni-problemă”. În limbaj doctrinar, zicerea lui TRU ar suna cam așa: liberalismul occidental este pe cale să-și dea duhul, așa că pentru RO ar fi o variantă de ales apropierea de ”viitorul de aur al omenirii”: iliberalismul autocrat (care se construiește cu succes sub conducerea înțeleaptă a kgb istului Putin, de exemplu). Sub lupa analistului TRU, RO este încă incapabilă de a lua o asemenea decizie istorică pentru simplul motiv că ”țara e blocată în incapacitatea de a gândi în folosul național” (p. 8). Așadar, în varianta patriotistului TRU, deblocarea noastră din proiectul european ”vetust” ar putea fi concretizată în următoarea poruncă: ”Români, vă ordon: treceți Prutul și sărutați mâna țarului vostru protector, Măria sa Putin!”. Aici l-aș invoca pe Karl Klaus care a spus: ”Libertate de gândire avem. Gândire ne mai trebuie”. Cu siguranță, mai mulți cititori au tradus aceste texte TRUiste în cheia filorusă pe care am oferit-o și eu, altfel nu se explică fervoarea cu care îi ia apărarea Cristian Pătrășconiu: ”TRU ar putea fi declarat vinovat pentru că pune de atât de multe ori în această carte degetul pe rănile mari ale Uniunii Europene. Dar atenție….nu merge, așadar (ca TRU) să fie plasat în zona filorusă. Vizionar, poate prevăzător, dar mai ales hiperlucid în această chestiune, Traian Ungureanu vorbește de două decenii cu competență și sistem despre răul postsovietic, despre toxinele putiniene ș.a.m.d.” (vezi: Cristian Pătrășconiu, ”TRU: vinovat. Din nou?”, în: Revista 22, nr 22, p. 13, 6-12 iunie 2017). Dar una este să pui degetul pe rănile unionale europene și alta este să critici de sus până jos întreaga construcție europeană, iar ca remediu la aceste boli să recomanzi – cu sânge rece – eutanasierea bolnavului european. De ce nu mai multă și mai bună integrare? De ce nu mai puțină birocrație și mai puține legi proaste? Răspunsul ar trebui să-l dea TRU tocmai pentru a nu mai lăsa impresia de critic distructiv (atribut pe care el îl respinge și îl înlocuiește cu calificativul de pesimism constructiv). Dar întrebarea la care ar trebui să răspundă TRU în primul rând este: după ce că ne iei de proști, de ce vrei să ne prostești și mai mult, stimabile?

Liviu Druguș  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 194. joi 13 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (5)

 

Primul eseu dintre cele 49 ale cărții ”Proștii Europei” se intitulează, ca să nu fie dubii, ”Proștii Europei” (pp. 13-16). Sunt convins că puținii mei cititori ard de nerăbdare să afle cine sunt proștii Europei. Ei bine, aveți răspunsul prim: proștii Europei suntem, în primul rând, noi românii, mai exact cei cca patru milioane de români care alcătuiesc diaspora românească, majoritatea lucrând în condiții grele, dar efectuând munci mai bine plătite decât acasă. (Aș adăuga că și ceilalți români, ”pricepiștii nepricepuți”, care au ales să rămână acasă intră, și ei, în categoria proștilor pe care vrea să-i deștepte TRU și noua ideologie politică iliberală). Soluția însă care ar fi? Gândind iliberal (ca TRU) asta ar însemna aducerea celor patru milioane de români înapoi în țară, cu oferte de tip Dan Diaconescu, urmate apoi de închiderea granițelor și alungarea capitalului străin și a tuturor străinilor din scumpa noastră patrie Republica Iliberală România. Dacă Ceaușescu n-ar fi fost ucis de patriotiștii filosovietici și n-ar fi împlinit (în cazul în care scăpa cu viață) 102 ani la alegerile din 2020, cu siguranță s-ar fi întâmplat una din două: ar fi numit prim-ministru iliberal sau ar fi surâs oltenește: ”vă zâsei io c-am avut dreptate?”. Evident, TRU nu afirmă direct, clar și răspicat că toți românii sunt proștii Europei (riscând astfel un mic linșaj nemediatic, adică la propriu, din partea altor patriotiști orgolioși și cu dragoste de tricolor: ”Cum adică noi suntem proști? Dar tu dacă lucrezi la Bruxelles nu ești la fel?”). TRU are abilitatea lingvistică (rară, e drept) de a spune adevăruri dureroase ambalate în ațe colorate care îți distrag atenția de la conținut și ți-o cantonează (atenția) doar la … ațe. Mai mult, ca un bun propagandist ce este, TRU reușește să omoare mai multe dintr-o singură pălitură. Iată pasajul cu pricina în care are loc nu doar devoalarea misterului cauzal cu privire la ”proștii Europei” (exploatare cât ține lumina zilei), ci și alte ”cauze”/ teze/ teme  iliberale: migranții în general, teroriștii în special (”exclușii cu kalașnikoave”, cei de altă religie care poluează spațiul creștin cu alte obiceiuri la fel de sacre): ”În Molenbeeck, micul cartier mare cultivator de teroriști din Bruxelles, există un bloc cu un bar la parter. Era cuibul din care plecaseră spre Paris, la găurit oameni aleși la întâmplare, exclușii cu kalașnikoave. La etajele de deasupra, muncitori români și polonezi. Răspunsul lor la întrebările gazetarilor care voiau detalii despre vecinii de la parter: nu-i cunoaștem, că ne sculăm dimineața la 5, plecăm la muncă, ne întoarcem seara, mâncăm ceva și ne culcăm. Proștii Europei.” (p. 16).  Cum am mai spus, TRU pune diagnostice corecte, dar nu merge la cauze și, fatalmente, nu oferă soluții. Doar emoționează și, eventual, motivează electoratul patriotist, dar și pe cel nostalgic după o Românie ”puternică, liberă, pe soartă stăpână – Trăiască Republica Populară Romînă” (am citat din vechiul imn al României comuniste înainte de alegerea ca imn a cântecului ”Trei culori”).

 

Un lucru cred că ar merita reținut: TRU critică/ nominalizează și persiflează idei cum ar fi ”corectitudinea politică”, ”relativismul postmodern”, ”superstițiile liberal progresive”, ”stânga reconvertită după necazul cu prăbușirea comunismului”, ”încălziștii sau ecologiștii”, ”dezastrul politicii de imigrație”, ”iluzia pieței europene a muncii”, ”marginalizarea Estului”, ”negustorul cinstit e hoț neprins” (proverb DNA), ”apoteoza globală a ordinii liberale” postbelice etc. etc., dar niciodată el nu spune numele doctrinei pe care o apără ”cu zel și cu săbii de-oțel”: iliberalismul popular conservator. Mai pervers decât atât, TRU clamează MEREU că vorbește doar în numele adevărului și doar al adevărului. Cât de tupeist poți fi ca într-o dispută ideologică (adică una bazată pe interese/ scopuri clare de apărat) să invoci adevărul, calitate care, se știe din istorie, nu se află niciodată doar de o parte a vreunei baricade?!

 

În episodul anterior am subliniat (contrar opiniei lui Cristian Pătrășconiu) că TRU se plasează, voit sau nu, în tabăra filorusă. Iată un alt pasaj care argumentează spusele mele: ”Până să aflăm dacă Trump se va îneca în borș rusesc, știm că Putin a făcut ce a vrut  din Obama, Clinton și Kerry: samovar, opincă și turbincă. Dar Putin nu e un zeflemist. Dimpotrivă, acest mare democrat rus înțelege bine ce se întâmplă pe și sub masa de joc”. E clar? Se răsucesc în mormânt ziariștii împușcți în era ”marelui democrat rus” Putin! (vezi: http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv-special/l-au-criticat-pe-vladimir-putin-si-au-fost-ucisi-lista-celor-care-au-murit-dupa-ce-l-au-atacat-pe-presedintele-rusiei.html)  După criteriile iliberale ale lui TRU progresistul Obama a fost un idiot, în timp ce iliberalii Trump și Putin sunt inteligenți și cunoscători!

 

Istoria se scrie și așa!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 195. Vineri 14 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (6)

 

Întâmplarea face ca astăzi, 14 iulie, de ziua Franței (a hexagonului adică) să public subepisodul 6 care are o legătură directă cu viziunea lui TRU despre Franța. Nu mai este nevoie să amintesc, probabil, că Franța a fost condusă în ultimii ani de socialistul/ progresistul Hollande, iar recent președinția Franței a fost câștigată de centristul Emmanuel Macron (”En fin, Macron s-a dat De Gaulle” – Ion Barbu) în defavoarea iliberalei Le Pen. Da, este Franța cea mereu atacată de terorismul islamisto-radical, cea care a fost un model pentru civilizația română modernă și o apărătoare a României. Acum, Franța este criticată aspru de TRU pentru că nu este iliberală, pentru că nu are la conducere ”un mare democrat ca Putin” și pentru că rămâne prea tolerantă față de intoleranța imigranților și a teroriștilor fără număr, fără număr. Exact în urmă cu un an a fost măcelul de la Nisa cu 10-15 victime. ”Etapa violentă va lua sfârșit și vom intra în faza pașnică: faza supunerii” (p. 17) conchide ironic-sardonic vizionarul pesimist TRU. Cum am mai precizat, TRU are capacitatea de a mitralia dintr-o singură frază un snop sănătos de dușmani ideologici care nu au avut înțelepciunea să treacă rapid la iliberalism. Iată încă o mostră de măiestrie belicoasă a acestui franctiror de cuvinte imprecante și încărcate cu ură creștinească care execută cu sânge rece președinți de state, culturi, modele de gândire politică, credințe și pattern uri sociale: ”Francois Hollande, președintele asfixiei naționale franceze, are o scuză. A fost surprins de evenimente alături de neprețuitul frizer oficial de la Elysee – slujbaș plătit cu 9895 de euro pe lună, salariu echivalent cu rangul de ministru al cabinetului. Cine mai are timp să bage în seamă mersul lumii când elitele se tund atât de pasional?” (pp. 19-20). Ticăloșia lui TRU este mai mult decât evidentă:  președintele trebuia să se tundă sau înainte, sau după atentat, nicidecum exact în timpul atentatului! Sigur, atacul lui TRU este nu doar la președinte, ci și la elita care îl înconjoară și care ”suge sângele poporului” (mesajul lui TRU este realmente unul pur caragialesc!). Pesimismul istoric al lui TRU este de nestăvilit: ”…după Nisa nu ne rămâne decât să asistăm, îngrijorați și neputincioși, la mersul istoriei. Care își caută sfârșitul în Occident.” (p. 26). Dar să nu cădem în frazeologia TRUistă. Așa-numitul său pesimism istoric, este de fapt masca sub care se ascunde optimismul istoric al nașterii noii civilizații panglobale numită iliberalism condusă (deocamdată) de trei lideri: Putin -Trump -Xi Jinping.

 

Despre Franța care și-a permis să să-i ”dea nas lui Iran” (care a cumpărat avioane Airbus de la francezi) și apoi l-a primit pe comunistul Fidel Castro la Elysee, TRU scrie cu apăsată ură și nedisimulat dispreț: ”Da, e vorba de Franța, sora noastră mai mare și mai stricată care ne ceartă prin MCV uri pentru corupție și nelegiuiri, în timp ce se ține de mână cu prieteni care spânzură disidenți de macarale la Teheran.” (p. 46). Are TRU alternativă la aceste situații din țări care nu au trecut încă la iliberalism? Sigur. Un model este patria ”vestitului teoretician” Vladimir Putin. Acolo ai să vezi o adevărată democrație populară, o libertate bine strunită și o permanentă voie bună măsurată cu paharul.

 

Un punct de vedere al Franței însăși se impunea, așa încât recomand cu plăcere interviul ambasadoarei Franței la București acordat postului de radio Radio France International (RFI): http://www.rfi.ro/politica-96489-ambasadoarea-frantei-la-bucuresti

 

Dar, în fond, ce este Franța? Nu-l întrebăm pe iliberalul băsist Traian Ungureanu, pentru că el și-a spus deja părerea (”sora noastră mai mare și mai stricată” – evident, această opinie ar fi aruncată la coș de TRU dacă Marine Le Pen ar fi câștigat alegerile. În acel caz, Franța ar fi fost țara care și-a recâștigat onoarea, demnitatea, verticalitatea etc.). Alte opinii legate de esența statului francez pot fi un bun prilej de reflecții și atitudini:

 

”Franța nu e o etnie, nu e o rasă; Franța e o comunitate de valori.” (Nicolas Sarkozy, președintele Franței între 2007 – 2012, politician neogaullist, conservator)

 

”Franța nu e un popor, nici o limbă, nici un teritoriu, nici o religie, este un conglomerat de popoare care vor să trăiască împreună. Nu există francez neaoș, există doar o Franță a metisajului” (Eric Besson, n. 1958, politician fondator al Partidului Progresivii, aliat cu Uniunea pentru Mișcarea Populară, partidul lui Sarkozy)

 

O ultimă precizare, legată de sublinierea mea făcută mai sus: ”iliberalul băsist TRU”. Reamintesc cititorilor că TRU a fost ideologul principal al PDL (de fapt al lui Traian Băsescu) partid înscris în familia popularilor europeni (PPE), alături de partidul lui Sarkozy. La ora actuală, în Grupul popularilor europeni, din partea României activează Partidul Național Liberal (PNL) și UDMR. Partidul actual al lui Traian Băsescu (PMP) nu activează în Parlamentul European. TRU a lansat, la o televiziune, conceptul de ”băsism” pe care l-a încărcat cu dimensiuni filosofice, ideologice și politice demne de un mare curent care va domina nu doar România, ci lumea întreagă. În privința faptului că iliberalismul băsist nu mai reprezintă în economia forțelor politice actuale din România mare lucru, nu același lucru se întâmplă cu iliberalismul la scară planetară care se întinde asemănător bolșevismului sovietic postbelic pe toate continentele.

 

Până când și cu ce urmări vom vedea.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 196. Sâmbătă 15 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (7)

 

Primul capitol al cărții lui TRU se numește ”Patimi europene în vid” și se constituie ca un ”faire part” (românește ”ferpar”, anunț mortuar) cu privire la – zice TRU – fosta organizare a Europei numită Uniunea Europeană. Mai mult decât simpla anunțare a dispariției UE, TRU ne oferă și un călău (încă în funcție) al acestei organizări europene postbelice (susținută, inițial, de americani ca o contrapondere la tot mai puternica URSS). Călăul se numește Jean-Claude Junkers, președintele Comisiei Europene, cel care în noiembrie 2015 ”a promis apropiere de Rusia și dezrobire de dictatele Washingtonului” (p. 39). JCK, ne explică TRU, nu a vorbit chiar aiurea. Nici vorbă de o presupusă ”așezare cuminte a UE în poala Rusiei” (p. 40), ci, pur și simplu, un îndemn către țările din Este de a proceda astfel. De fapt, aceasta este și percepția lui TRU care, în prefața scrisă ”Din partea coautorului” afirma tranșant: ”În Est, națiuni încă apăsate de handicapul comunist au o relație nu tocmai normală cu un Vest care continuă să vadă, îndată ce întoarce capul spre Moscova, o plajă populată de națiuni-problemă”. (p. 8). Ar fi vorba despre o politică a șopârlei care își abandonează coada spre a-și salva viața. Dar este oare Occidentul în postura de a face acest gest meschin, comparabil doar cu Tratatul Ribbentrop – Molotov, prin care Germania și URSS împărțeau, în secret, Estul European? După ce UE și-a declarat – chipurile – independența față de umbrela americană (în 2015), nu mai apare deloc surprinzătoare declarația dnei Merkel, de după alegerea lui Trump ca președinte al SUA, că ”Europa trebuie să-și ia soarta în propriile mâini”. Care Europă? De Vest? Sau și de Est? Estul european nu are alternativă la declarațiile de mai sus decât să se apropie tot mai mult de SUA, țară care nu mai vrea să fie concurată de tot mai puternica UE (cu vârful de lance Germania). În acest caz, Europa va fi – din nou – împărțită: Vestul (relativ) independent și Estul (inclusiv Ucraina și Moldova) – protectorat american! Adică zonă liberă de liberalism și plină de iliberalism! Mai este oare, în acest caz, de mirare comportamentul cameleonic al PSD ului care din partid socialist vrea să fie partid iliberal (și încă pentru multă vreme)? Doar câteva cuvinte și teme dragi PSD ului justifică afirmația de mai sus: Soros liberalistul trebuie judecat pentru sângele vărsat; Coaliția pentru Familie (CpF) înseamnă orientare iliberală către familia tradițională, deci jos cu libertatea sexuală; religia se va preda mai abitir în școli și invocarea lui Dumnezeu va fi presărată în toate discursurile, inclusiv de către atei; preocuparea pentru trecut (mantră iliberală) se va concretiza prin pregătirile în stil american pentru celebrarea centenarului; amenințări voalate se îndreaptă către capitalul străin (mai puțin către cel american, dar cum faci legi bune pentru unii și rele pentru alții? Ehei, știe PSD cum se face!); întărirea prieteniei și colaborării economice cu iliberalii comuniști chinezi; ecologismul și ”încălzismul” sunt tot mai mult puse între paranteze. Și uite-așa, România devine stat pesedist iliberal, cu un guvern tot mai autoritar(ist) și cu o justiție la dispoziția statului, nu a cetățeanului. În fine, toate astea nu pot și nu vor însemna (cum sugerează TRU) ca România să se retragă din UE. Dimpotrivă! Dar Germania și Franța nu vor aplauda curbiluntrismul mioritic.

 

Din toate astea, cartea cea mai proastă pare a o fi tras președintele Iohannis care – în pofida plinei de succes vizite în SUA și în țări mari din UE – a avut ”neinspirația” să declare la 6 aprilie 2017:  „O societate democratică solidă, de tip liberal – opusă aşa-zisului model «iliberal» – are nevoie ca măsurile luate de majoritate să nu afecteze statul de drept.  (…) cu cât puterea şi opoziția refuză să asculte ce doresc cetăţenii, inclusiv atunci când coboară în stradă, cu atât se adâncește ruptura dintre societate și clasa politică. Iar consecințele sunt dramatice pentru toţi, cu efecte pe termen lung”. Evident, declarația va gâdila plăcut urechile Germaniei și Franței, dar va zgâria auzul lui D. Trump, cel care implementează acum în SUA ”așa-zisul model iliberal”. O președinție liberală și un Executiv iliberal – oare asta să fie esența diplomației dâmbovițene actuale?

 

Ca un fel de colac de salvare pentru PNL (partid care l-a propulsat în funcție pe actualul președinte al statului nostru) se aruncă, la sacrificiu, entuziastul Mihail Neamțu, care, după ce a scris o carte de 350 de pagini despre Trump se înscrie în PNL și încearcă să facă din PNL campionul iliberalismului românesc. Cum spuneam, binomul dreapta-stânga nu mai contează (deși neinspiratul MN continuă să îi tragă cu ”partidul de dreapta PNL”) astfel încât putem spune că la noi s-a deschis deja competiția între toate partidele din RO cu tema: ”cine este cel mai iliberal partid din RO care să merite încrederea și prețuirea iliberalilor americani în frunte cu  Donald Trump”. Iată un mesaj video https://www.facebook.com/georgemneamtu/videos/10210943903608537/  adresat – confuz și adesea irațional – de Mihail Neamțu susținătorilor prezenți și viitori din noul său partid care l-a adoptat recent. A face dintr-un partid care se numește (statutar) ”liberal” unul care să miroase puternic a ”iliberal”, iată un tur de forță pe care l-ar putea face doar politicieni ultraversați (și versatili) cum ar fi de ex. Traian Băsescu, care pur și simplu și-a luat partidul (PDL) din tabăra socialiștilor și l-a înscris în tabăra populiștilor (popularilor europeni). Doar foștii PDLiști din actualul PNL ar avea dreptul să tragă partidul înspre orientarea iliberală. Ceilalți, nu prea…

 

Deși scopul serialului meu nu este de a face analize politice (în niciun caz partizane), excepția de astăzi și-a făcut (singură!) loc pe calea de consecință logică a impactului pe care îl poate avea o carte bine scrisă asupra celor care chiar vor să înțeleagă ceea ce citesc. Drept pentru care invit cititorii mei să-și asume curajul de a avea opinii, de a argumenta logic și faptic, de a se implica – măcar în acest mod – în viața Cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 197. Duminică 16 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (8)

 

Ajută Rusia la sinuciderea civilizației occidentale?

 

La această întrebare pare a încerca să răspundă și TRU, iar răspunsul său, difuz și distribuit pe tot parcursul cărții, pare a fi unul pozitiv: da, nu numai că ajută, dar acesta este și unul dintre scopurile supreme ale politicii externe rusești din Era Putin. (Îmi aduc aminte de un dialog pe FB cu Dan Alexe în care acesta nu s-a lăsat până nu am acceptat că Putin este un bolnav psihic irecuperabil… Dar oare nu este planeta noastră o ”corabie a nebunilor”?). Am citat deja de două ori pasajul (din Prefață) în care se sugerează cititorilor că Vestul ar fi dispus să cedeze, șopârlește, Europa de Est în zona de influență rusă, contra ceva gaz ieftin și eventuale treceri sub tăcere a criminalului rapt crimean. Se pare că chiar dacă lucrurile ar sta astfel, America lui Trump nu ar accepta asta sub niciun chip, renașterea fostei URSS anihilând, practic ”sfârșitul” istoriei imaginat și aplicat de americani timp de mai multe decenii postbelice. Acesta ar fi încă un punct discordant în relațiile americano-europene, punct care se traduce, ideologic vorbind, în conflictul dintre liberalii europeni și iliberalii americani. (Aici sunt de acord cu TRU care scrie: ”Revolta antielitară a câștigat și Statele Unite, iar asta promite o despărțire pe care Europa trebuia să o evite cu orice preț” (p. 7).

 

TRU vrea să demonstreze că Rusia lui Putin nu trebuie să miște niciun deget pentru ca Europa să se sinucidă: ”Acum zece ani, faimosul teoretician rus V. Putin declara că prăbușirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolulu XX. Copilării! Titlul a fost cucerit de altcineva. Dna Merkel și invitația ei la migrație liberă în Germania sunt cea mai mare catastrofă a secolelor ce vin.” (p. 30). Mai mult, Europa se leagănă iluzoriu în pseudoteorii care sugerează că tocmai Rusia este în declin, nu Occidentul: ”Lumea bună europeană se amăgește cu teorii pe care le ia drept probă de subtilitate analitică. Cea mai la modă spune că Rusia va fi în curând victima propriei supraexpuneri militare” (p. 42). Se face aluzie la trecutul ”război al stelelor” (competiția militară cu SUA, căreia Gorby nu i-a făcut față și a lăsat imperiul răului să se destrame cât de cât organizat. Dar, pesimistul constructiv TRU nu este de acord cu optimismul liberalilor europeni: ”Rusia nu intră în criză după criteriile de impas ale lumii occidentale. … Presa rusă e demult în buzunarul lui Putin. …. Occidentul va  afla, curând, ce e KGB ul. Putin va curăța zona de protecție din jurul bazei militare rusești din Mediterana …” (pp. 42-43). Noua Cassandră (TRU) ne amintește un lucru știut sau presupus de mulți dintre noi: ”Războiul Rece a fost al treilea (război mondial – LD). Rusia l-a pierdut și acum vrea revanșa. La cald.” (p. 70).  Concluzia pesimistului de serviciu (TRU) este brici-clară: ”… cine a deschis ușa valului musulman n-o va închide în fața Rusiei. Sub privirile absente ale UE, Rusia desface șuruburile pe linia Varșovia, Kiev, Chișinău” (p. 152). Dar cum? Iată predicția lui TRU: ”…rușii vor face foarte bine ce știu să facă foarte bine: vor trage cu toate katiușele propagandistice și vor scoate la plimbare fantoma unui bloc prorusesc în Est.” (p. 155). TRU nu uită să-l urce în căruța prorusească pe ”Trumpov, noul președinte american și, de la New York Times citire, agentul voluntar al lui Putin” (ibid). Aici se vede cum lupta ideologică dintre liberali și iliberali poate înnebuni/ prosti electorate întregi. Pentru că prost nu e cel ce prostește, ci prost e cel prostit.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 198. Luni 17 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (9)

 

Canada cea proastă și America cea deșteaptă

 

America, mai exact Nordul Americii (SUA și Canada) este divizată ideologic acum prin venirea lui Trump la conducerea SUA. Iliberalul Trump nu prea are multe în comun cu leftistul/ stângistul/ socialistul/ progresivistul/ liberalul canadian Trudeau. Invit cititorii să constate/ să verifice validitatea observației mele că iliberalii au o mare problemă: se cred deștepți (definiția prostului: unul care se crede deștept), în timp ce întreaga opoziție liberal-leftistă este proastă, idioată, cretină etc. Atent cu formulările, TRU ne asigură că ”Ca orice bun demagog, Donald Trump nu e nici prost nici nebun” (p. 73). Evident, proștii se află în partea cealaltă, la cei care au alte convingeri/ interese/ idei. America pre-Trump este ”greșeala și eșecul final al doctrinei piețelor libere lărgite global” (p. 74). Din nou, două (ba chiar trei) lovite dintr-o pălitură: liberalismul și globalismul (ecologismul fiind o formă de globalism)! ”Greșeală” este aici un eufemism pentru ”prostie”. Dar cuvântul din urmă este mereu folosit de autorul care l-a proptit chiar și în titlu. Proștii care au pierdut alegerile din noiembrie trecut au persistat în prostie și după alegeri: ”Cea mai mare prostie rostită după victoria lui Donald Trump … e povestea șocului. Șoc față de ce? Față de ce hotărâse, din timp și în unanimitate, blocul stângii? Față de rezultatul  anunțat de luni de zile în presa progresistă? Față de recomandarea fără fisură a establishmentului?  … A doua prostie suflă în ceafa celei dintâi și spune că victoria lui Trump a răsturnat politica. … Dacă e așa, atunci trebuie să admitem că politica defila prin lume citind Marx în ediții epurate de componenta proletară…” (p. 85).  Pesimistul de serviciu (TRU) nu ezită, în pofida victoriei lui Trump să anunțe ritos că ”democrația occidentală nu va supraviețui” (p. 86). Iată și vinovații: a) Uniunea Europeană (proiect liberal/ leftist/ progresist); b) ideologia corectitudinii politice (establishmentul academic în principal). Evident, salvarea Occidentului poate veni doar prin generalizarea gândirii iliberale, antielitare/ populiste, antiunioniste (anti-UE), anti stânga, anti-sistemul actual. Cine poate conduce lupta mondială pentru slavarea Occidentului? Evident, D. Trump, ”un multimilionar strident și un exhibiționist inteligent” (p. 91). Așadar, urmează războiul inteligenților iliberali împotriva proștilor liberali/ unionali. UE, după mintea lui TRU, ar trebui să dispară (culmea, tocmai acum când UE vrea să pună în practică mai vechiul proiect federalist de tip american care să genereze națiunea europeană sau, cel puțin, statul european). Ciudățenia apare în toată splendoarea ei atunci când TRU recunoaște că intrarea RO în UE a fost un lucru bun pentru noi: ”Adevărul e că fără UE România ar fi fost tinda murdară de la intrarea în bordeiul moldovenesc de la intrarea în bordelul rusesc” (p. 98). Este adevărat însă și faptul că intrarea în UE a coincis și cu depopularea țării (degradarea demografică a României, fapt de risc maxim pentru o țară cu o economie incertă, soluția oferită de Dorel Dumitru Chirițescu: aducerea în țară de străini cu pregătire superioară – vezi Dilema Veche, nr 699/ 2017, p. 20).

Fiind un admirator al lui Fidel Castro, premierul Canadei, Justin Trudeau nu putea scăpa neetichetat: ”Marele bărbat de stat canadian e prost ca noaptea polară” (p. 112). Ca să nu se simtă prost (pardon, stingher) TRU îi asociază lui Trudeau nume celebre ca: Obama (”jucăria favorită a lui Putin”, Junker (”care dă cu stânga-n dreapta până rămâne doar cu stânga”), F. Mogherini (șefa politicii externe a UE, fostă comunistă italiană) și, inevitabil, filantropul liberal american Soros.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 199. Marți 18 iulie 2017. ”Europa proștilor” lui TRU sau mic tratat de prostologie ideologico-politico-literară pe tema unei presupuse sinucideri a civilizațiilor  contemporane (10)

 

Motto 1: ”Ăștia hoți, ăia hoți, mama lor la toți!” (muzică românească folk)

Motto 2: ”Nu uitați! România nu-i a voastră, nu-i a urmașilor voștri și nici a urmașilor urmașilor voștri! E a ăstora care v-au furat-o! (Revista Kamikaze)

Motto 3: ”Unde nu-i cap, vai de popoare” (Dragoș Pătrașcu)

Motto 4: ”Momentul cel mai primejdios pentru un guvern prost este, de regulă, cel în care începe să se reformeze” (Alexis de Toqueville)

 

”Pricepismul românesc” – aceasta este sintagma sub care TRU își propune să analizeze critic starea națiunii române aflată, din nou, la o răscruce istorică. Mesajul apocalaptic (stil TRU) este transmis pe întreg parcursul cărții: lumea (și, desigur, România) va fi iliberală sau nu va fi deloc! În privința României existe multe de criticat, dar cel mai criticabil lucru i se pare lui TRU ca fiind faptul că românul nostru e cam prost. De unde se deduce asta? Din faptul că românul se pricepe la orice, făcând din pricepism filosofia sa de viață și un modus operandi original. El se descurcă oricând și oricum. Chiar dacă face prostii cu carul! (evident, e vorba despre cei din carul cu proști). Pentru că, se zice, românul e blând și prost ca oaia, un ministru năzbâtios-agrar a propus ca oaia să devină simbol național. De ce nu boul cu țâțe sau vaca nebună? Despre propunerea lui Daea se poate spună că ”n-a fost minte pricepută/ și nici minte s-o priceapă”.

 

Pe vremea când fostul dictator român dădea indicații prețioase la toată lumea apăruse un banc: Ceaușescu nu va mai semna N. Ceaușescu, ci N. Priceputul, adică nepriceputul. Urmașii nepriceputului dictator conduc de aproape trei decenii România cum se pricep ei mai bine. Cum? Iată cum: ”PSD e cel mai corupt și cel mai votat partid al țării” (p. 166). Și încă un diagnostic: ”vom aniversa o sută de ani de unire și două sute de hoție” fapt concretizat și în realitatea că ”aproape toate doctoratele sunt furate” (p. 167). Dar ce se poate întâmpla într-o asemenea țară în care hoția este mai mult invidiată decât înlăturată? Cum se poate revolta românul într-o țară în care mămăliga nu explodează? Iată cum: ”Protestul românilor a fost devastator. Revolta a scos din țară 3,5 milioane de oameni.” (p. 168). Iar ”în spatele celor plecați a rămas o țară tot mai prost pregătită pentru viitor” (p. 197). ”Oamenii nu au respins, ci s-au deprins” (p. 168). Soluția întrevăzută de TRU nu este nici miraculoasă, nici imposibilă: dezvoltarea țării și nu mimarea unei creșteri economice bazată pe consum și pe îndatorarea generațiilor viitoare. Sigur, pedepsirea corupților este necesară, dar asta nu ține de soluția salvatoare, ci are doar rol de balsam psihic pentru cei care nu vor sau nu pot să fure. Cum s-a ajuns aici? În linii mari, răspunsul e dat de votanții care au fost mai atrași de promisiunile și pomenile PSD, în timp ce PNL, presupusa opoziție era/ este ca și inexistentă. (Adaug aici și nefericita mezalianță cu PSD, amintire tristă care permite oricând cetățenilor să pună cele două partide pe același plan și… să plece din țară). TRU pune degetul pe rană și clamează inexistența unui proiect de țară. Eventual unul care să aibă un singur punct cum ar fi construirea unei șosele, oricare ar fi aceasta. ”O șosea! Am ajuns în situația disperată în care avem nevoie de un comunism inteligent. … Să-i lăsăm pe alții să facă afaceri și capitalism. Noi nu știm și nu vrem. Măcar să săpăm albia. Vom fura totul mai târziu. Dacă ne facem treaba, vom avea ce.” (p. 176) Umorul amar al lui TRU este justificat. În țara care a experimentat modernitatea prin construirea formelor fără fond, nu văd cum am putea începe acum, în postmodernitate, cu construirea prioritară a fondului. Casa regală (o altă instituție goală, lipsită de fond-uri) face înțelegeri cu PSD ul, fapt care îi dezarmează și pe promotorii regalității ca soluție la starea actuală. Da, ”Monarhia salvase România” (p. 180). În ansamblu, ”… nepriceperea a devenit normă. Ea a atacat rapid structurile cerebrale și viitorul activ al societății. Adică educația” (p. 249). ”Ne închipuim că știm tot și, din acest motiv, nu pricepem nimic” (p. 209). Viziunea apocaliptică a lui TRU ia forme concrete: ”Soiul nu va pieri. Pentru că e la el acasă. În schimb, va pieri, fără să dispară de pe hartă, România. Prostia românească a ajuns la zenit. Ieșim din lume în mod rușinos. Fără s-o știm, ne desființăm” (p. 201).

 

 

Acest ultim capitol (”Pricepism românesc”) ar putea fi editat/ tipărit separat și distribuit, la cost de producție, peste tot (și postat gratuit pe net). Chiar ar merita efortul! Cunoscând diagnosticul corect, poate va/ vor apărea și soluția/ soluțiile cu adevărat fezabile și benefice pentru nație.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Pentru iubitorii de Nichita Stănescu și de formule sacre. Zicerea sa ”Patria mea este limba română” are ca originalitate doar cuvântul ”română”, în timp ce originalul era doar scris într-o altă limbă. Uitați că Dan Alexe ne ajută să aflăm că marea zicere patriotico-literar-filosofică a marelui iubitor de votcă are, de fapt, un alt tată. Comparați: „Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu) în timp ce predecesorul său Pessoa scrisese că ”Patria mea este limba portugheză” („Minha patria e a lingua portuguesa”, scrisese Pessoa). Încă o dată se demonstrează că hoția și prostia merg mână în mână.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 200. Miercuri 19 iulie 2017.    Shakespeare – prostologul genial

 

Marii scriitori (dramaturgi, poeți sau prozatori), dar chiar și cei mai puțin mari nu aveau cum să ocolească un dat uman fundamental: prostia, și corelativul său inteligența. Cu atât mai mult pentru sarcasticul și neîndurătorul critic William Shakespeare tema era una perenă. Pe vremea dictaturilor care au fost (dar și a celora care stau să vină sau au venit deja sub varii măști) Sonetul 66 (LXVI) reprezenta/ reprezintă un mod de a atrage atenția că ”minciuna stă cu regele la masă” (Al. Vlahuță) sau că prostia se substituie subtil/ subliminal deșteptăciunii molatece și prea ades visătoare. Eradicarea fiind imposibilă, ameliorarea se impune!

 

Iată celebrul Sonet 66 (scris în 1609), urmat de un număr de traduceri alternative/ succesive în limba română. Numărul variantelor românești este de cel puțin opt. Dacă cineva cunoaște și alte variante (eventual personale) este invitat să le facă aici cunoscute. Iată sonetul în limba engleză și șase traduceri ale sale în limba română: http://www.pruteanu.ro/MeritaImag+Texte/sonetul66m.htm. Desigur, atenția mi-a fost atrasă de ultimul catren, cel care vizează inteligența alungată și înlocuită de prostie, catren pe care îl redau aici, urmat de traducerile sale în românește.

 

And art made tongue-tied by authority,

And folly doctor-like controlling skill,

And simple truth miscall’d simplicity,

And captive good attending captain ill

(W. Shakespeare, 1609)

 

Iată și versiunile românești ale catrenului de mai sus:

 

Ion Frunzetti

Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia – dascăl la cuminţi
Şi adevărul – semn al “slabei minţi”,
Şi Binele slujind ca rob la rele…

 

George Pruteanu

Frumosul – zugrumat de-un zbir mîrşav,
Cuminţii – bănuiţi de nebunie,
Curatul adevăr – numit prostie,
Şi Binele – dat Răului ca sclav…

 

Gheorghe Tomozei (1978, 1998) A artei gură trîndavu-o astupă,

nerodul, iscusinţii-i porunceşte

şi adevărul singur se smereşte

robit mişelului ce stă să-l rupă.

 

Dan Grigorescu și N. Chirică

Şi artele de pumn încăluşate,
Şi doctor raţiunii, nebunia,
Şi adevărul simplu, simplitate,
Şi binele slujind neomenia!
Petru Rezuș (1991)

iar arta la sătui netrebnici – roabă
ştiinţa – ucenică a prostiei,
spunînd minuni pe cel cu mintea slabă
şi binele slujindu-i mişeliei.

 

Nicolae Pintilie (1991)

Şi graiul artei sub căluş închis
Şi nebunia doctor pe dibaci
Şi adevărul nerozie zis
Şi bunul pe cel rău avînd cîrmaci.

 

Mihnea Gheorghiu

Si artele sun pintenul despot.
Si adevarul, “vorba de netot”,
Si strambul poruncindu-le la drepti.

 

Talentu-l văd de cenzori sufocat,

Ştiinţa uzurpată de prostie,

Dispreţuit ce e adevărat,

Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.

(http://lyricstranslate.com/ro/sonnet-66-sonetul-66.html)

 

http://managementdeidei.blogspot.ro/2011/01/shakespeare-sonetul-66.html Mihai Cuza propune alte trei variante (proprii) de traducere a sonetului 66. Totodată sunt incluse traducerile integrale ale Sonetului 66 (nu doar ultimul catren pe care l-am reprodus eu mai sus)

 

Foarte utile, lămuritoare și chiar plăcute sunt teoretizările și comentariile pe seama textului shakespearian, a traducerilor în româneștie și a unor spectacole de teatru dedicate exclusiv acestui minunat sonet. Pentru aceasta recomand câteva link uri:

http://www.tm-t.ro/ro/?page=piesa&pid=498&cronici=1&introlng=ro Actualitate lui Shakespeare. Texte despre perenitatea ideilor care exprimă natura umană imuabilă…

https://gabrieladsavitsky.wordpress.com/2009/08/22/sonet-66-william-shakespeare/ Gabriela Savițchi. Cu trimiteri la societatea româneasă a anului 2009, la exact 400 de ani de la apariția originalului englez.

Comentarii traductologice interesante și binevenite (vezi întregul articol la http://precumodata.blogspot.ro/2013/10/sonetul-lxvi-de-w-shakespeare-sase.html)

 

Sunt convins că Shakespeare nu era naiv să creadă că denunțând impostura, prostia, mimetismul, ipocrizia, minciuna, hoția și răutatea aceste trăsături umane vor dispărea. Nicidecum! Dar în lipsa devoalării lor ne putem imagina că domnia prostiei ar fi fost cu mult mai vehementă și chiar enervant de permanentă.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenței și prostiei românești (un serial infinit) (Episoadele 161 – 180)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 161 (CLXI) Sâmbătă, 10 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

„5. Prostia aristocratică. Evident, nici acest apanaj al spiritelor alese nu lipseşte. Este ilustrată cu patologiile educaţiei româneşti comparativ cu reuşitele occidentale; cu nefericita şi permanenta subfinanţare a învăţământului universitar românesc; cu evidentele carenţe ale noului sistem Bologna, dar şi cu strania reprezentare prezidenţială a filosofilor ca fiind „creaţiile de lux ale şcolii de tâmpiţi”. Campania electorală din 2009 ne-a oferit şi ea cu apreciabilă generozitate, monstre (sic! LD) de prostie aristocratică. Am reţinut în această carte doar exemplul jurământului strâmb, cu mâna pe Biblie, rostit ferm şi apăsat de Mircea Geoană şi Traian Băsescu.”

 

Sper că cititorii nu s-au suprasaturat cu aceste perle profesorale/ academice ale ieşeanului cu (doar) pretenţii de prostolog profesionist. Cuvântul „monstre” apare de mai multe ori în carte, ceea ce ne convinge că nu este vorba doar despre o eroare de dactilografiere. Mostra de prostie probată de utilizarea cuvântului „monstre” pe post de „mostre” este demnă de un Gâgă postmodern.

 

Dar să revin, din nou, la corelaţia dintre titlul paragrafului şi conţinutul acestuia, corelaţie care străluceşte prin lipsă. Că prostia este un „apanaj al spiritelor alese”, aristocratice, conducătoare şi diriguitoare în societate este un adevăr deja probat de N.G. Dacă nu ar comite prostii gramaticale, N.G. nu ar fi un ales spirit aristocratic, nu? După ce şi-a asigurat încadrarea în clasa aristocraţiei româneşti contemporane, autorul vine cu câteva exemple de prostie românească, evident, învăţământul fiind, nu numai pe prim plan, ci şi unicul domeniu vizat.

Pentru că răbdarea cititorilor are limitele ei, voi concentra în acest episod şi celelalte două „chipuri” imaginate de profesorul ieşean. Iată-le:

 

„6. Prostia ca insuficienţă mentală. Este şi ea ubicuuă. Ar putea explica bolile sistemului educativ, dar şi tragedia savuroaselor perle secretate de elevi la recentul bacalaureat”.

 

Aici nu aş adăuga decât faptul că sigur mulţi dintre bacalaureaţii care scriu „monstre” în loc de „mostre” au citit articolaşele savantului profesor publicate de un ziar local. Perla nu sare departe de scoică. Ca şi insuficienţa mentală de aristocraţia ieşeană actuală.

 

„7. Prostia ca încremenire în proiect” (Gabriel Liiceanu). Este specia de prostie care presupune blocarea în limitele unei singure perspective. Este imposibilitatea de a depăşi creativ convenţionalul şi de a gândi nonconformist. Prostul încremenit în proiect, cel despre care a scris pagini admirabile Gabriel Liiceanu, este exemplificat aici prin omul modern incapabil de a gândi metafizic şi simbolic despre pământ, poluare şi educaţie, dar şi despre noile mitologii cotidiene.”

 

Graţie lui G.L., N.G. reuşeşte, chiar la sfârşit, să descrie un chip al prostiei, o categorie care include oameni uniţi printr-un anumit mod (precar) de gândire. Mai mult, expresia autorului bucureştean are şi avantajul de a fi adecvată realităţilor româneşti prin faptul că chiar surprinde un păcat al românilor: acela de a nu termina proiectele începute, dar de a se crampona de ideea că doar acel proiect este viabil, alternativele fiind fie excluse fie extrem de greu acceptate. Pe scurt, încremenirea în proiect este mereu exemplificată de ideile fixe de care nu mai reuşim să scăpăm, de convingerile greu motivate/ justificate pe care le promovăm uneori. Sisif şi Meşterul Manole ar putea constitui embleme ale conceptului liicean. Dogmele ideologige (politice, etice, economice, sociologice, (para)psihologice, estetice etc. ar fi încă un exemplu şi lista ar putea continua. Obsesivitatea cu care N.G. îşi desfăşoară activitatea carieristică în plan academic şi mediatic ar fi, din nou, un posibil exemplu de forţare a intelectului peste limitele sale naturale, piruetele ideologice în care s-a specializat deja fiind notorii şi greu suportabile. Probez această ultimă afirmaţie cu faptul că, în carte, N.G. aduce elogii (fără număr, fără număr!) nou alesului (pe atunci) preşedinte Obama şi ideologiei corectitudinii politice, în timp ce recent, într-o emisiune tv, a acceptat cu entuziasm critica radicală şi totală a multiculturalismului, corectitudinii politice şi neomarxismului cultural american şi european. (vezi: https://youtu.be/UWDLBu0_Jg0 Manipularea. Strategii contemporane. Invitatul lui Vasile Bănescu: Nicu Gavriluţă 29 mai 2017). Cititorul/ vizionatorul atent va observa cum N.G. demolează, împreună cu moderatorul, bazele cartezianismului, ale gândirii ştiinţifice vorbind despre „viermele îndoielii” ca debut al manipulării, nu al obţinerii adevărului („dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”). Marele manipulator este, conform ideologiei creştine, diavolul care reuşeşte să inducă minciuna că el nu ar exista. Diavolul lucrează cu tehnici de manipulare subtile şi dezastruoase pentru oameni. Etc. etc. Această emisiune, respectiv noua producţie „ştiinţifică” a lui N.G. promovată de moderator, explică temeinic de ce N.G., marele specialist în manipulare, nu a fost solicitat să-şi exprime opinia în dosarul realizat de Călin Ciobotari în recentul număr de „Dacia literară”. Deoarece „manipulare” poate fi echivalat şi cu „prosteală” (fiind chiar miezul celor 6 P), voi acorda atenţie, în episoade viitoare, şi opiniilor despre „prosteală” ale unor intelectuali ieşeni publicate de revista condusă de C.C. Evident, la modul critic.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 162 (CLXII) Duminică, 11 iunie 2017  Românii sunt proşti. Conducători. Auto.

 

Despre sentimentul românesc al autosupraaprecierii (de sine) am mai scris. Despre cum au fost conduşi românii de-a lungul istoriei aţi mai citit. Despre modul cum conduc românii maşinile lor (aproape zburătoare) aţi mai văzut şi v-aţi crucit! Despre aceste aparent insignifiante lucruri ar trebui scris/ citit/ comentat mai mult, deoarece ele ne definesc şi ne scurtează vieţile.

 

Deşi inteligenţa şi prostia umană nu se opresc la graniţele ţărilor şi nicidecum la cele ale raselor, religiilor sau genurilor, totuşi „excepţionalismul românesc” continuă să facă ravagii: de la  convingerea în preexistenţa limbii dac(ic)e faţă de cea latină, la România văzută ca marea Grădină a Maicii Domnului (Mare e Grădina Ta, Doamne), dar şi de la campionul/ atletul absolut al antiotomanismului creştin (Ştefan cel Mare) şi până la genialitatea românilor în majoritatea domeniilor de activitate, iată era cât pe ce să uităm de un alt record românesc (unul real, din păcate). Suntem campionii Europei la omorât oameni pe şosele.

 

Date concrete şi triste despre odiseea şoferilor (vinovaţi), pasagerilor şi pietonilor (nevinovaţi) am adunat în cele 11 articole existente pe internet (dintre multe alte milioane) postate la finalul acestui episod, plus un extras dintr-o sinteză a unui articol scris de Vasile Dâncu. Există şi exagerări (cică şoferii bătrâni produc cele mai multe accidente!?), dar toate articolele selectate ar merita deschise, citite şi… memorate. Spun asta pentru că nu toţi autorii accidentelor grave sunt nepărat teribilişti sau agresivi. Cunoaştem cu toţii mii de exemple şi întâmplări care au ca autor real: neatenţia, oboseala, surescitarea, lipsa de experienţă pentru situaţii limită, necunoaşterea sau nereamintirea unor banale reguli de circulaţie. Totul se subsumează unui mod de (ne)gândire.

 

Conducerea auto este un fapt uman specific subscris genului proxim numit management sau manipulare/ manevrare. Cine nu manevrează bine/ corect volanul, pedalele, oglinzile, distanţele şi contextele, imaginaţia, intuiţia şi inspiraţia este un prost şofer. Mai în glumă, mai în serios am numit adesea şoferii drept manageri auto (dat fiind că denumirea de conducător auto s-a cam banalizat). Poate părea o supraestimare, dar fiecare şofer aplică – în mod conştient sau nu, în mod corect sau nu – Metodologia Scop Mijloc (MSM), respectiv managementul acţiuunii umane. Am recomandat întotdeauna viitorilo/ actualilorr manageri să nu uite să-şi analizeze comportamentul lor la volan. Acesta este copia lor, în mic, a modului în care ei gestionează activitatea unor firme. Mai mult, dacă un manager nu are carnet de conducere pe motive de „nu vreau să risc în nebunia asta rutieră”, atunci, în mod cert este şi un prost manager. De asemenea, recomand şoferilor să citească, din când în când, şi câte ceva despre management. Vor conduce, sper, mai bine şi vor salva vieţi, inclusiv vieţile lor. Conducerea vehiculelor presupune antrenarea creierului în luarea miilor de decizii pe secundă necesare bunei conduceri. Poate aceste mici sfaturi să ajute (inclusiv pe decidenţii politici) să ia măsurile/ deciziile necesare pentru a detrona România din ignobila poziţie de campioana morţilor pe şosele. Adică să avem conducători auto inteligenţi. Închei cu strămoşeasca urare: deşteaptă-te, române!

Addenda:

VASILE DÎNCU: “TESTELE ARATĂ CĂ ROMÂNII SUNT MULT MAI PROȘTI DECÎT EUROPENII”

Într-un editorial publicat recent în revista ”Sinteza” și pe blogul propriu atrage atenția asupra faptului că, potrivit testelor din ultimii ani, românii sunt mult mai proști decît restul europenilor, dar se consideră exact invers. (…) Într-o cercetare sociologică realizată în urmă cu câţiva ani, peste 80% dintre români declarau că sunt mult mai inteligenţi decât europenii, chiar dacă testele de cultură generală sau cunoştinţe ştiinţifice arată exact invers” mai punctează fostul vicepremier.

https://www.youtube.com/watch?v=nLsDT6D9Wmw Tarzan la volan

 

https://www.youtube.com/watch?v=IR4dtRefSeA La Măruţă, despre Tarzan, şoferul iadului

http://cyd.ro/masina-care-se-conduce-singura-pe-strazile-din-bucuresti-un-roman-a-platit-140-000-de-dolari-pe-singurul-suv-de-lux-100-electric-tesla-x/ Soluţia pentru şoferii indisciplinaţi: maşina care se autoconduce: http://cyd.ro/masina-care-se-conduce-singura-pe-strazile-din-bucuresti-un-roman-a-platit-140-000-de-dolari-pe-singurul-suv-de-lux-100-electric-tesla-x/

http://romanialibera.ro/stiinta-tehnologie/auto/cum-sa-conduci-defensiv-in-10-pasi-230474 Cum să conduci defensiv în 10 paşi

http://www.gandul.info/auto/bomba-cu-ceas-de-pe-strada-cati-soferi-romani-au-peste-70-de-ani-16235556 Bătrânii şi conducerea auto în Ro   Peste 95% dintre accidente sunt cauzate de soferi apti, cu varste cuprinse intre 18-69 ani. Ei reprezinta adevarata bomba cu ceas……

http://adevarul.ro/news/societate/profilul-soferului-agresiv-tanar-posesor-bolid-dependent-telefonul-mobil-1_569d1d8437115986c6a41fb1/index.html Profilul şoferului agresiv

http://www.erd.ro/invata-sa-sofezi-mai-bine Învaţă să şofezi mai bine

http://adevarul.ro/life-style/auto/Tarile-conduce-dreapta-35-populatia-globuluiconduce-cealalta-parte-drumului-1_56b0ca9b5ab6550cb862780d/index.html conducem pe dreapta sau pe stânga şoselei?

https://www.dcnews.ro/cum-devine-omul-fiara-la-volan-explica-ia-psihologilor-pentru-agresivitatea-oferilor-din-romania-sondaj-exclusiv_491080.html Cum devine omul fiară la volan?

http://www.1asig.ro/Romania-primul-loc-in-UE-dupa-numarul-de-morti-in-accidente-rutiere-articol-3-53535.htm Decese rutiere: România campioană

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 163 (CLXIII) luni, 12 iunie 2017  Românii sunt inteligenţi. Îndeosebi când îşi iau lumea-n cap.

 

Banal să afirm că inteligenţa este o problemă (legată) de cap. Capul face, capul trage (în sensul că orice prostie făcută dă mari dureri de cap). Dar nu este suficient să ai cap. Îţi mai trebuie şi minte (cap să ai, că minte-ţi vine!). Iar aceasta poate să apară sau nu, iar când apare, aceasta se poate întâmpla mai devreme sau mai târziu, în cantităţi şi calităţi mai mari sau mai mici – de la caz la caz.

 

Expresia „A-ţi lua lumea-n cap” trimite la radicala decizie de a-ţi lua soarta în propriile mâini, plecând unde crezi că ar fi mai bine pentru tine şi ai tăi. Asta înseamnă că nimeni nu pleacă de bine de-acasă. Abandonarea a tot ce ai (aproape nimic material, ci doar amintiri, prieteni, confortul de a trăi printre ai tăi etc.) în favoarea unui potenţial bine este, cred, o probă de înţelepciune. „Ubi bene, ibi patria” („Patria este acolo unde-i bine”) spuneau latinii, ca o încurajare a spiritului întreprinzător şi a libertăţii de gândire, simţire şi acţiune (management).  Desigur, patri(h)oţii vor invoca ideea de trădare de patrie, de glie strămoşească etc., uitând că, dacă nu le-ar fi bine, şi ei ar proceda la fel.

 

Despre faptul (surprinzător, la început, pentru mine) că românii se pot realiza mai bine în medii străine şi îndepărtate de ţară am cugetat în momentul în care am descoperit din ce în ce mai multe personalităţi de anvergură mondială care s-au format şi afirmat în străinătate. Unul dintre ei a fost Anghel N. Rugină (fost consilier pe probleme economice a unuia dintre şefii unui stat al SUA, influenţator din umbră al lui Gorbaciov). Apoi a fost Nicholas Georgescu-Roegen (întemeietor al bioeconomiei) – ca să amintesc doar două vârfuri ale gândirii economice româneşti care ar fi putut contribui la propăşirea economică a ţării dacă ar fi fost solicitaţi şi plasaţi în funcţii cheie. Despre o parte a elitei culturale româneşti risipită în lumea largă şi cu recunoaştere mondială nici nu mai trebuie să amintesc, faptul fiind arhicunoscut.

 

Scrierea acestui episod (o contrapondere la anteriorul) mi-a fost sugerată de un articol din „Dilema veche” semnat de Ana Dragu: „Cum să asamblezi un creier uman în laborator. Neurobiomagie” (nr. 693/ 1-7 iunie 2017, p. 23). Citind articolul mi-am adus aminte de zicerea „cap să ai că minte-ţi vine”, zicere ce pare a prinde un incredibil contur practic de interes major şi imediat. Eroul articolului este un român de geniu, unul care şi-a luat lumea în cap la momentul potrivit şi a profitat din plin de acest lucru. Este vorba despre SERGIU PAŞCA, iar aricolul despre domnia sa ar merita citit de cât mai multă lume. Voi, reda, în continuare, doar câteva idei care se subsumează temei noastre. În primul rând, inteligenţa românească există, deşi nu în proporţii de masă cum le place maforităţii românilor să o creadă. Dar… raritatea face valoarea!

 

Despre Sorin Paşca a scris acum trei ani Dorin Ţonea, în Adevărul din 20 ian 2014: „Un tânăr cercetător din Aiud, Sergiu Paşca, desemnat în 2013 cel mai bun student român din străinătate, şi-a înfiinţat propriul laborator de cercetare la Universitatea Stanford din Statele Unite ale Amercii. „Paşca Lab” cercetează mecanismele moleculare şi celulare ale tulburărilor neuropsihiatrice, inclusiv ale autismului. Sergiu Paşca a plecat din România în 2009 şi la doar 31 de ani a reuşit să deţină propriul laborator la una dintre cele mai mari şi mai importante universităţi din SUA. Începând din ianuarie 2014, dr. Sergiu Paşca conduce propriul său grup de cercetare în calitate de membru al corpului profesoral al Universităţii Stanford în California. Scopul laboratorului Paşca de la Stanford este de a descifra mecanismele moleculare şi celulare ale tulburărilor neuropsihiatrice, inclusiv ale autismului. Grupul de cercetători utilizează o abordare multidisciplinară care include elemente de genetică umană şi neurobiologia dezvoltării, modele animale şi neuroni diferenţiati din celule pluripotente reprogramate obţinute de la pacienţi. Obiectivul pe termen lung al grupului condus de Dr Sergiu Paşca la Stanford este de a identifica noi ţinte terapeutice pentru bolile neuropsihiatrice. La 30 de ani, Sergiu Paşca a primit premiul „Cel mai bun student român din străinătate“ la Gala Ligii Studenţilor Români din Străinătate. Tânărul studiază autismul de 10 ani, încă de când era student al Facultăţii de Medicină din Cluj-Napoca. De patru ani este cercetător postdoctoral la Universitatea americană Stanford din SUA, dar şi titular al mai multor articole ştiinţifice pe această temă în reviste internaţionale şi beneficiar al nu mai puţin de trei burse de studiu din străinătate. Sergiu Paşca este, de asemenea, prim autor al unuia dintre cele mai importante studii despre cauzele autismului, publicat în revista Nature Medicine în 2012. Echipa de cercetători condusă de Sergiu Paşca a reuşit să studieze neuronii pacienţilor cu autism şi să testeze o substanţă capabilă să schimbe defectele constatate utilizând o metodă nouă de abordare a patogenezei (mecanismelor) autismului prin derivarea non-invazivă în laborator de neuroni activi de la pacienţi cu autism. Pe scurt, s-au recoltat celule din piele de la pacienţi cu autism şi de la subiecţi sănătoşi şi, cu ajutorul unor factori de transcripţie (gene) purtaţi de viruşi, aceste celule din piele au fost transformate în celule care seamănă foarte mult cu celulele stem.”

 

După trei ani, Ana Dragu scrie despre eminentul cercetător: „O echipă condusă de un cercetător român de la Universitatea Stanford din Statele Unite a reuşit în premieră să genereze din celule stem şi apoi să asambleze în laborator regiuni ale creierului uman. Minicreierele astfel obţinute dezvăluie modul în care se dezvoltă reţelele minţii noastre şi cum comunică la nivel celular şi molecular, oferind oamenilor de ştiinţă o vedere fără precedent asupra celui mai fascinant organ. Cercetătorii speră să înveţe ce se întâmplă cu circuitele mentale ale persoanelor cu diferite boli sau tulburări. De asemenea, minicreierele generate în laborator pot fi folosite pentru a testa potenţialele medicamente, esenţiale pentru îmbunătăţirea mijloacelor terapeutice utilizate de psihiatri sau neurologi”. Articolul merită citit integral din cel puţin două motive: 1) se pregătesc descoperiri epocale în medicină; 2) autorul acestora este un român inteligent şi harnic care a ştiut să profite de oportunitatea şi libertatea de a-şi lua lumea-n cap şi de a-şi urma destinul!

 

Nu sper la eradicarea prostiei în lume, dar sigur inteligenţa unui român va contribui la diminuarea fenomenului. Cred că premiul Nobel pentru medicină este deja rezervat pentru cercetătorul român!

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 164 (CLXIV) Marţi, 13 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (1)

 

Scriam, nu de mult, în acest serial, că manipularea poate fi echivalată şi cu „prosteala”, cu păcăleala, mai exact (şi) cu cei 6P (Prostirea Proştilor cu Prostii Prosteşti de către Proşti Profesionişti). Şi pentru că orice este legat de „prostie”/ „prosteală” fascinează, atrage şi incită, subiectul nu putea fi nicicum ocolit de prostologul ad hoc Călin Ciobotari care a rezolvat rapid subiectul invitându-şi cunoscuţii şi prietenii (mai puţin pe specialistul manipulant Nicu Gavriluţă) să-şi dea cu părerea în legătură cu specificul românesc al prostiei şi prostirii universale. Întreaga revistă poate fi citită şi online la adresa: http://emliasi.ro/wp-content/uploads/2017/06/DaciaLiterara-1-2017-comprimat.pdf  Rezultatul (26 de autori ieşeni, plus excelentul artist conceptual Dan Perjovschi, scriu/ umplu nu mai puţin de 86 de pagini de revistă) este unul interesant şi demn de o analiză metaprostologică. Faptul că va avea loc şi o dezbatere publică pe această temă, organizată de acelaşi CC, demonstrează că material de studiu este din belşug, iar prostiţii şi prostitorii, spectatorii  şi observatorii vor fi prezenţi, cu certitudine, in corpore, la dezbatere.

 

După cum se poate observa, manipularea este văzută preponderent în sens negativ, acela de a-l prosti pe aproapele tău, aşa cum şi aproapele te prosteşte pe tine. Adică, „homo homini lupus” (în traducere liberă: cine atacă primul, ăla-i om adevărat…). Doar pentru ideea de completitudine a definirii conceptului de manipulare mai adaug aici că tot sub semnul manipulării (dar cu aură pozitivă) se află şi acţiuni umane remarcabile, fundamentale chiar pentru existenţa şi evoluţia umană: educaţia copiilor şi tinerilor, seducerea femeilor şi/ sau a bărbaţilor, conducerea organizaţiilor, managementul familiilor/ firmelor/ corporaţiilor, conducerea oricăror vehicule şi aparate, ghidarea turiştilor prin locuri necunoscute acestora etc. Toate acestea, plus acţiunile interumane cu sens negativ dau conţinut abordării teoretico-practice numite management sau Metodologia Scop Mijloc. Dar pentru că pozitivul nu vinde (nimic, inclusiv reviste), dimensiunea pozitivă a acestui concept (manipularea) este trecută în plan secund, ca să nu spun în derizoriu, cu consecinţele fireşti ale obţinerii unei imagini incomplete sau deformate.

 

Dosarul manipulării (publicat de Dacia literară de la Iaşi) intitulat „Manipularea, perspective ieşene” debutează, firesc, cu un mic preambul explicativ („Sentimentul românesc al manipulării”) semnat de redactorul şef al revistei, Călin Ciobotari (CC). Departe de a stabili un cadru rigid, de a da o (singură) definiţie sau de a sublinia îngroşat importanţa problemei în cauză, CC îşi concentrează punctul de vedere şi de plecare doar în prezentarea personajelor „piesei” (ieşeni) şi a publicului spectator (românii): „Chiar şi pentru cei mai simpli români, sentimentul că sunt manipulaţi pare a fi unul ce consolidează stima de sine. Dacă cineva îşi bate capul cu tine să te manipuleze înseamnă că nu eşti un nimeni, înseamnă că până şi tu contezi. De partea cealaltă, agenţii manipulării resimt şi ei satisfacţie, căci acţiunile lor manipulatorii le confirmă o mai veche bănuială: sunt inteligenţi! Există apoi și o a treia categorie, spectatorii manipulării, cei care înțeleg fenomenul și, fascinați de el, îl urmăresc cu interes.” (Dosar DL, primăvara 2017, p. 3). De aici rezultă că românii au o percepţie inversată a lucrurilor: manipularea (ca fapt negativ, antiuman) este percepută de majoritatea românilor ca fiind ceva pozitiv, plăcut chiar… De altfel, chiar asta este definiţia prostului: prostul este unul care se crede inteligent. (Reamintesc aici sondajul conform căruia 80% dintre români se consideră inteligenţi, în timp ce testele chiar arată contrariul). De unde şi (mica) concluzie: românilor le place nu doar să fie păcăliţi (cf. observaţiei lui CC), ci le place şi să se autopăcălească, adică să se automanipuleze, să se autosatisfacă. Cu alte cuvinte titlul dosarului ar putea fi, la fel de bine, să fie „Sentimentul pur românesc al automanipulării”. În fond, CC reuşeşte ceea ce nici eu nu speram: să adauge un subcapitol consistent la tema „Tablouri culturale (post)moderne ale inteligenţei şi prostiei româneşti”.

 

Continuumul acţional triadic sugerat de CC: manipulat (prost)-manipulator (prostitor/ inteligent)-manipulabil (adică simplul observator, mai prost sau mai inteligent, de la caz la caz) asigură simplitate şi stabilitate maximă pentru o cercetare care chiar ar merita să fie făcută. În lipsa acesteia ne vom mulţumi să citim opiniile, mai mult sau mai puţin inspirate/ avizate ale unor autori ieşeni, deoarece şi părerile prostiţilor/ proştilor/ spectatorilor (părerologilor) pot ajuta la ceva. La ce, vom încerca să vedem în episoadele viitoare.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 165 (CLXV) Miercuri, 14 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (2)

 

Dosarul „Dacia literară” despre manipularea la români este, de fapt, o însumare de răspunsuri ale unor opiniomani ieşeni (oameni care ar corespunde statutului imaginar de intelectual) la un număr de şase întrebări concepute de CC. Voi posta, în acest episod, numele „aleşilor” şi titlul contribuţiei lor (simpla lectură a acestor titluri sugerează deja un răspuns, de fapt o imagine a unor opinii relativ comune, dată fiind cvasiomogenitatea profesională a repondenţilor). Voi face micile mele comentarii după un criteriu prim (întrebarea) şi unul secund (repondentul) în ideea că se va putea contura mai uşor o concluzie axată pe răspunsul la fiecare întrebare. Ordinea aleasă de redacţie puntru publicarea răspunsurilor este una strict alfabetică, fiind exclusă bănuiala cu privire la posibile judecăţi de valoare (la adresa invitaţilor) făcută de redactorul coordonator al acestui (binevenit) dosar. Iată cele şase întrebări (marca CC):

 

  1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?
  2. În mod tradițional, în spațiul românesc, presa a fost și este identificată ca sursă principală a manipulării. Este legitimă această asociere între mass-media și manipulare?
  3. Care credeți că sunt sursele principale ale manipulării în România contemporană? Puteți identifica surse concrete sau, din contra, credeți că discuția rămâne la un nivel abstract?
  4. Sunt românii mai ușor de manipulat decât alții? Se lasă manipulați sau manipularea este mai presus decât ei?
  5. Cine ar trebui să se ocupe cu ceea ce s-ar putea numi „rezistența la manipulare”? Are intelectualul român vreun rol în această opoziție la manipulare sau este un factor activ în procesul de manipulare?
  6. Ce criterii personale aveți pentru a identifica o încercare de manipulare asupra dvs.? Puteți exemplifica astfel de situații concrete?

 

Au oferit răspunsuri (opinii/ păreri/ convingeri) următorii tovarăşi (ca să vibrez şi eu la aluzia lui iviu Antonesei la „marele” Lenin, vezi textul) dintre care doar patru tovarăşe, un tovarăş student, un tovarăş avocat, un om politic/ partidic (tovarăş par excellence) şi un tovarăş preot – ca să fac şi puţin uz de abuz. Ceilalţi sunt profesori-publicişti-ziarişti. Să nu-l uităm însă şi pe cel de-al 27-lea autor, tovarăşul Dan Perjovschi (neieşean) ale cărui excelente contribuţii grafice dau (mult) de gândit.

 

Liviu ANTONESEI, – Dau o sticlă de whisky bătrân cui îmi dă un răspuns

Alexandru BODNAR – Este imposibil să nu fim manipulaţi

George BONDOR – Împotriva manipulării. Pluralism, spirit critic, failibilism

Eduard BOZ  – Școala trebuie să genereze anticorpii împotriva manipulării

Alexandru CĂLINESCU – Spânu, Gâdea, Ciutacu…

Florin CÎNTIC – De la zvonerii comuniști, la trolii și postacii din online…

Otilia CHITIC – … Românii sunt mai ușor de manipulat

Constantin CUCOȘ – Un popor needucat devine o gloată ușor manevrabilă…

Lucian DÂRDALĂ – Votați FNI!

Alexandrina DINGA – Cea mai bună armă împotriva manipulării este educația

Aurel DOBAȘU – Reclama comercială este prima sursă de manipulare…

Dan DOBOȘ – Din bezna mansardelor noastre putem comenta, critica,

înjura absolut orice și pe oricine…

Gabriel GACHI – Supradozarea face ravagii în România

Florin GHEȚĂU – Profesioniștii manipulării și sursele răului

Bogdan-Nicolae GHIURCO – Intelectualii nu sunt o soluție…

Bogdan GUȚU – Cele mai nocive: biserica și internetul…

Marian HARIUC – Manipularea democrației, democrația manipulării…

Tudor LEAHU – Îndoiala ca apărare…

Ada LUPU – Despre automanipulare în țara verbelor impersonale…

Adrian NETEDU – „Invazia imbecililor”…

Silvian-Emanuel MAN – Raportul ontologic: ceea ce este – ceea ce pare…

Gheorghe NICHITA – Am plantat 11.000 de tei, dar nu au contat decât cei 100 de tei tăiați pe Ștefan cel Mare!

Liliana ROMANIUC – E complicat să trăiești în România…

Constantin STURZU – Recomand rugăciunea ca formă de rezistență la manipulare…

Daniel ȘANDRU – Nu mi-aș face mari iluzii în privința calității morale a intelectualilor…

Nicolae TOMESCU – Spațiul public, mașină de tocat reputația…

 

Ideal ar fi ca la toate comentariile mele cititorii să apeleze şi la textul de revistă (am dat adresa/ link ul în episodul trecut). Nu-mi fac mari iluzii că dezbaterea publică organizată în viitor de CC ar putea începe chiar prin comentariile dragilor cititori ai acestui serial infinit (unii dintre ei, speriaţi de mărimea infinitului, au tras deja pe dreapta având lucruri mai bune de făcut). Dacă nu am reuşit să trezesc (şi eu) interesul pentru subiectul manipulării/ prostirii omului de către om înseamnă că sunt un manipulator prost.

 

  1. Un amic, auzind că am scris despre acest dosar publicat de Dacia literară a căutat revista la chioşcurile şi librăriile Iaşului dar… nimic-nimic! Dacă cineva află cum se poate cumpăra un exemplar în format print, îl rog să-mi scrie pentru a ajuta un însetat de cultură… scrisă/ tipărită. Înţeleg că Iaşul cultural se mută, firesc, pe online, dar atunci înseamnă că nu mai printăm deloc, ci doar scriem pe bloguri. Şi uite-aşa depozitele bibliotecilor vor avea spaţiu suficient.

 

Liviu Druguş

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Episodul 166 (CLXVI) Joi, 15 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (3)

 

Prima întrebare adresată aleşilor ad hoc este: „1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?”. (Din motive de economie de spațiu voi folosi, în continuare, M pentru ”manipulare”)

 

Iată ce au răspuns (în sinteza făcută de mine) ”aleşii” cu privire la cauzele creșterii cantității de M în societatea românească actuală:

 

Liviu Antonesei (L.A.): explozia informațională și multiplicarea profesioniștilor manipulării.

Al. Bondor (A.B.): Este imposibil să nu fim manipulați. M este omniprezentă. M este percepută și contracarată în funcție de interese/ convingeri.

George Bondor (G.B): Avem mai multă M pentru că suntem liberi să o facem. Lumea nu crede în mesajele puterii. Lipsa spiritului critic și neprelucrarea mesajelor cu mintea proprie. O cultură politică precară. Poporul este prost educat. Pluralismul politic stimulează mistificarea/ inversarea mesajelor partidelor concurente. Convingerile/ credințele rigide. M există dintotdeauna.

Eduard Boz (E.B.): explozia informațională și goana media pentru senzațional și rating.

Al. Călinescu (A.C.): M este omniprezentă și este în primul rând politică și ideologică. S-au înmulțit profesioniștii minciunii (mass media).

Florin Cîntec (F.C.): M este omniprezentă și toxică. M este o tehnică de prostire (persuasiune sau disuasiune). M este, în plan comercial, marketingul.

Otilia Chitic (O.C.): M este funcție de gradul de manipulabilitate al indivizilor. M înseamnă promovarea unor interese. M crește ca urmare a noilor tehnologii media.

Constantin Cucoș (C.C.): Se vorbește mai mult despre M pentru că există mai multă M. Noile tehnici permit mai multă M. M este infestată de interese nedeclarate.

Lucian Dîrdală (L.D.): M există pentru că nu avem mecanisme de control social de tip coercitiv. Libertatea înseamnă și libertatea de a manipula. Totodată, M. este inamicul libertății. M este o formă soft de coerciție/ influențare mascată.

Alexandra Dinga (A.D.): M este generată de crizele social politice. Atacarea anticorupției de către puterea coruptă este însoțită de manipulări ad hoc. Se vorbește mai mult despre M pentru că există mai multă M în societate. M este omniprezentă. M este stimulată de noile tehnici media.

Aurel Dobașu (A.D.): M este omniprezentă. În societățile mai puțin dezvoltate M are un impact mai mare.

Dan Doboș (D.D.): Cauzele proliferării M: internetul, inegalitățile culturale/ educaționale între partenerii de dialog, anonimatul favorizat de noile tehnici media (rețelele de socializare), iar dezinformarea a devenit o afacere profitabilă. În consecință, meseria de ziarist s-a perimat.

Gabriel Gachi (G.G.): M crește pentru că presa a devenit anexa politicului, pierzându-și independența. Partidele și-au pregătit manipulatori profesioniști cu mai multă credibilitate și care apar mereu la posturile de TV și radio.

 

Acestea sunt răspunsurile primite din partea a 50% dintre opiniomanii solicitați să răspundă la întrebările formulate de CC în numele redacției revistei ”Dacia literară” de la Iași. Cealaltă jumătate a răspunsurilor primite, în episodul următor.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 167 (CLXVII) Vineri, 16 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (4)

 

Florin Ghețău (F.G.): M este parte Tensiunea creată după alegeri. Exemplu de manipulare prin omisiune: PSD nu a inclus în programul de guvernare tema corupției.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): M este o bâtă cu două capete. Explozia informațională prin noile tehnologii media a făcut ca și M să fie pe măsură: mult mai mare și mai prezentă. Materia primă cu care lucrează M sunt emoțiile. Oamenii aleg mai mult cu inima decât cu capul. Cei care atrag atenția că poporul este manipualt sunt tocmai așii M. Cea mai frecvent utilizată emoție în M este frica (de străini, de război, de schimbarea climatică, de sărăcie, de M etc.).

Bogdan Guțu (B.G.): Bătrânii sunt mai ușor de manipulat, iar populația țării îmbătrânește văzând cu ochii. Toate formele de manipulare de la noi au un numitor comun: neoSecuritatea.

Marian Hariuc (M.H.): Cine încearcă să devoaleze M este acuzat că practică M. Manipulatorii și manipulații sunt greu de identificat/ separat. M este generată de vehemența cu care actorii social doresc să acumuleze un capital de influență în societate.

Tudor Leahu (T.L): M este (doar) un cuvânt la modă, adesea neînțeles ce înseamnă. M este influențarea celuilalt să gândească și să acționeze într-un anumit fel. Libertatea de expresie și de acțiune a dus la explozia M. Toți manipulează, așa este în lumea civilizată.

Ada Lupu (A.L.):  Oamenii sunt atrași de absurd. Cu cât mai halucinantă este o știre cu atât atrage mai mult și uneori influențează oamenii. M se bazează pe efectele hipnotice ale cuvintelor care pot lua mințile oamenilor.

Adrian Netedu (A.N.): M este influențare a comportamentului uman. Tehnicile de M sunt în continuă diversificare. M există peste tot. Propaganda și zvonistica sunt cele mai des întâlnite forme de M. Alte forme de M: publicitatea, sondajele de opinie și moda. Imaginile manipulează mai mult decât cuvintele.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): Unii numesc M orice opinie contrară. La noi M este rezultatul unui sistem de educație viciat. Familia și biserica au rol normativ limitat în educație, lăsând loc altor forme de influențare a comportamentelor. Școala de tip clasic are rol de M invocând mereu argumentul autorității. Școala este un eșec instituțional major pentru că omoară spiritul critic, creativitatea și libertatea de gândire proprie. Autoeducația este mai bună decât ceea ce oferă acum educația.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Simțim că suntem tot mai manipulați și atunci vorbim mai mult despre M. Cauza primă: Băsescu. Poziția geopolitică a RO ne face mai expuși la M. Deci suntem controlați din exterior. M este pretudindeni. Presa, serviciile, politicieni joacă altă carte decât cea pe care o flutură în văzul lumii.

Liliana Romaniuc (L.R.): Politicul este intruziv și excesiv de prezent peste tot. Oamenii au devenit suspicioși/ neîncrezători și văd M peste tot. Toți vor să-i păcălească pe toți. Presa și educația/ școala sunt vinovate pentru că favorizează M.

Constantin Sturzu (C.S.): M este atotprezentă de la începuturile omenirii. Diabolicul șarpe i-a manipulat pe A & E să muște din mărul cunoașterii. Recomand rugăciunea ca formă de rezistență la manipulare. Satana este tatăl minciunii.

Daniel Șandru (D.Ș.): Tehnologiile de comunicare creează atât mai multă M cât și mai multă senzație de M. M ajută la deținerea controlului (politic), deci este și va fi mereu folosită. Retorica manipulatorie conține: minciuna, proiecția urii, complexele mitologice ale unității și conspirației.

Nicolae Tomescu (N.T.): M este tot mai subtilă, dar agresivă. Comunicare înseamnă și M.

În episodul următor, câteva considerații personale asupra M și a celor 26 de răspunsuri.

 

Liviu Druguș   Pe mâine!

Episodul 168 (CLXVIII) Sâmbătă, 17 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (5)

 

Prima dintre cele șase întrebări pe tema M a fost: „1. Unul dintre cele mai invocate concepte în România prezentului este cel de „manipulare”. De ce la momentul actual vorbim atât de mult despre manipulare?”.

Au dat răspunsuri punctuale 24 de repondenți, doi dintre ei, mai ”indisciplinați” (L.D. și G.B.) preferând să ofere un text compozit din care am extras idei care se potriveau, oarecum, cu întrebarea/ întrebările. Fără a fi neapărat malițios, unele răspunsuri par a fi date la alte întrebări, iar tentația de a valsa grațios peste granițele întrebărilor a fost, pentru unii, irepresivă. Ipotetic vorbind, dacă domnii repondenți ar fi invitați să ofere note celorlalți 25, cu siguranță notele nu ar fi prea mari, iar spiritul critic se va dezlănțui nemilos. Pe lângă repetatele abateri de la subiect/ întrebare, repondenții ar reproșa, probabil, celorlalți lipsa de rigoare și de pregătire a răspunsurilor (cu excepția, desigur, a răspunsurilor oferite de ei înșiși). Precizez că întrebările au fost adresate în iarnă, pe vremea manifestațiilor împotriva OUG 13 și 14, de unde și senzația că M era cuvântul cheie, la ordinea zilei. Oricum M este atotprezentă, indiferent de partidele care câștigă sau pierd alegerile, nuanțele fiind date de dozele de bunul simț ale actanților politici.

Nota comună dată de cele 26 de răspunsuri este recunoașterea atotprezenței manipulării și chiar a automanipulării. A reproșa cuiva că ”domle, nu încerca să mă manipulezi” echivalează cu o invitație la a-și ține respirația câteva minute… Cei care nu manipulează pur și simplu nu au interese/ motivații/ plăceri în a face acest lucru. Dar și ei au segmente din viață când au încercat și au reușit să manipuleze. Mă bucur că unul dintre repondenți (F.C.) a folosit cuvântul ”prostire” ca un sinonim pentru manipulare, fapt care îl include automat în lista (din ce în ce mai lungă a) prostologilor ieșeni. De asemenea, criticile unui student (S.E.M.)  la adresa sistemului de educație de la noi (și nu numai) m-au uns la suflet. Demn de semnalat aparentul paradox din binomul libertate – manipulare (G.B. și L.D.), cu nuanța că și în condiții de democrație, și în condiții de dictatură manipularea este omniprezentă. Apropos de democrație, citez o simpatică și adevărată definiție a acestui concept (al cărui autor îmi scapă): ”Democraţia este încrederea nefondată în înţelepciunea colectivă a prostiei individuale”. Dar încredere nefondată, înseamnă, în fond, manipulare. Iar lipsa spiritului critic, al discernământului, face ca încrederile nefondate să prevaleze asupra celor fondate. Trimiterea de către un repondent (F.C.) la marketing este binevenită. Din păcate, niciun repondent nu a amintit măcar de management, darmite să mai emită și ideea că managementul și M sunt sinonime (așa cum eu unul consider). La fel de oportună este și observația legată de publicitate (A.N.). Un răspuns comun (și la obiect) legat de dimensiunile sporite ale M în zilele noastre, acela că M sporește datorită noilor tehnologii media este, de asemenea binevenit. Nu în cele din urmă, criticile la adresa sistemului de educație (G.B., D.D., S.E.M., L.R.) tind să devină cvasigenerale.

 

Îmi permit și eu o opinie despre manipulare și despre creșterea percepției că M este excesiv de prezentă. Eu pun semnul egal între management și manipulare, cu numitorul comun motivare. Apariția sutelor de facultăți de management și de marketing (= managementul vânzărilor) a contribuit mult la convingerea absolvenților că ei dețin cheile tehnicilor de păcălire/ prostire, în timp ce vulgul needucat habar nu are că cineva își bate joc de el. Realitatea a devenit însă alta: lumea este tot mai reticentă la publicitate/ reclamă sau la tehnicile de vânzare care au pus (și mai primesc) o binemeritată taxă pe prostie.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 169 (CLXIX) Duminică, 18 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (6)

 

  1. În mod tradițional, în spațiul românesc, presa a fost și este identificată ca sursă principală a manipulării. Este legitimă această asociere între mass-media și manipulare?

 

Liviu Antonesei (L.A.): Presa rămâne un excelent mijloc de manipulare.

Al. Bondor (A.B.): Această asociere este dificil de contestat.

George Bondor (G.B): ar fi excelent dacă mass-media din România ar căuta să reflecteze adevărul, și nu să livreze ideologiile de serviciu ale unor grupuri sau partide.

Eduard Boz (E.B.): Acuzația de manipulare la adresa presei nu este complet lipsită de fundament

Al. Călinescu (A.C.): Este nu doar legitimă, ci și inevitabilă.

Florin Cîntec (F.C.): Presa e teritoriul prin excelență al orgiilor manipulatoare.

Otilia Chitic (O.C.): Purtăm încă deficitul/ povara transmiterii informației din timpul propagandei comuniste.

Constantin Cucoș (C.C.): Nu aș pune semnul egalității dintre manipulare și mass-media.

Lucian Dîrdală (L.D.): nu pot ignora ceea ce se scrie pe tema vechilor și noilor media, mereu

predispuse a propaga neadevăruri sau jumătăți de adevăr.

Alexandra Dinga (A.D.): s-a dovedit de multe ori legitimă asocierea dintre mass-media și manipulare

Aurel Dobașu (A.D.): Da. Opinia publică se formează în primă instanţă şi în mod covârşitor prin intermediul canalelor media.

Dan Doboș (D.D.): E absolut legitimă, iar rădăcinile sunt tare vechi.

Gabriel Gachi (G.G.): Presa din România, în proporție covârșitoare, e captiva cartelurilor

Florin Ghețău (F.G.): E legitimă asocierea, câtă vreme manipularea e vizibilă din avion.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): Pe plan politic, încă da. Însă eu aș asocia manipularea cu domenii ca publicitatea. Oamenilor le place să fie mințiți frumos.

Bogdan Guțu (B.G.): Da. Presa este un mijloc de manipulare a maselor

Marian Hariuc (M.H.): ar fi destul de nedrept să analizăm relația existentă între mass-media și manipulare, fără să luăm în considerare ușurința cu care mesajele ce conțin date îndoielnice pătrund în rândul anumitor grupuri sociale.

Tudor Leahu (T.L): Se poate spune că, la un anumit moment, presa românească devenise sinonimă cu manipularea.

Ada Lupu (A.L.): Există suspiciunea că presa oricum minte sau, dacă nu minte, măcar exagerează.

Adrian Netedu (A.N.): mass-media poate crea ceea ce putem numi un public captiv asupra căruia pot acţiona diversele scenarii manipulatorii.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): În sensul larg al termenului de sursă, presa poate fi cel mult un mijloc de manipulare, nu o sursă.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Da, întotdeauna a existat această asociere.

Liliana Romaniuc (L.R.): Presa face acest lucru pe față și asumat.

Constantin Sturzu (C.S.): Din păcate, da.

Daniel Șandru (D.Ș.): Asocierea dintre presă și manipulare este îndreptățită.

Nicolae Tomescu (N.T.): Trăim într-o lume fabricată de presă.

 

Comentariul meu: devreme ce toată lumea manipulează și manipularea este omniprezentă, este evident că (și) presa manipulează. La greu! Separarea informației de bani este imposibilă. Deci, follow the money!

Liviu Druguș    Pe mâine!

Episodul 170 (CLXX) Luni, 19 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (7)

 

  1. Care credeți că sunt sursele principale ale manipulării în România contemporană?

Puteți identifica surse concrete sau, din contra, credeți că discuția rămâne la un nivel abstract?

 

Liviu Antonesei (L.A.): sursele de manipulare s-au multiplicat: serviciile de informații, partidele

Al. Bondor (A.B.): Instituțiile de stat, religioase și cele private sunt principalii actori; fiecare actor în parte folosește tehnici specifice sau adaptate de manipulare pentru a-și îndeplini obiectivele

George Bondor (G.B): surse de manipulare: puterea politică, media, sistemul economic, cu interesele susținătorilor societății de consum, dar și societatea civilă, unele ONG-uri, la care se adaugă fanaticii de peste tot.

Eduard Boz (E.B.): orice persoană poate manipula prin articole, păreri, comentarii. Orice mediu care nu permite dezbatere reală cu informații și contrainformații în același timp, cu argumente și contraargumente simultane, este unul care manipulează.

Al. Călinescu (A.C.): Sursele sunt ușor de identificat. E vorba, mai întâi, de canalele de televiziune Antena 3 și România TV, cărora li s-a alăturat de la o vreme B1TV. Aceste posturi au devenit trompete ale actualei puteri. La acestea se adaugă site uri specializate în manipulare.

Florin Cîntec (F.C.): manipularea este concertată de pe piața mediatică și de pe internet

Otilia Chitic (O.C.): Serviciile Secrete sunt o principală sursă de manipulare. Nivelul slab al educației este o primă resursă în strategiile de manipulare.

Constantin Cucoș (C.C.): Surse ale manipulării sunt destule. Le putem identifica pornind de „sus”, de la etajele statale, guvernamentale, până la cele de „jos” – entități administrative, comunitare, prin pârghii specifice (platforme, purtători de cuvânt etc.), dar și nespecifice (interpuși, „lideri de opinie”, diversioniști etc.). Se manipulează organizat, prin presă, televiziune (vezi canale de televiziune gen Antena3, România TV), dar și prin anumiți actanți dispersați pe un areal mai larg.

Lucian Dîrdală (L.D.): în aria manipulării politice, făptașii nu riscă închisoarea

Alexandra Dinga (A.D.): manipularea, în general, are la bază un interes politic sau diverse interese economice.

Aurel Dobașu (A.D.): Reclama comercială este prima sursă de manipulare. Există însă şi manipulare politică

Dan Doboș (D.D.): Principala sursă a manipulării este dorința de a face profit în orice fel. Alte exemple de surse ale manipulării: dorința de accede la putere și de a rămâne acolo, pretenția că apartenența la elita intelectuală nu se conturează prin studiu, educație și morală, ci printr-o asociere frenetică la corul unor mugete colective de apreciere pentru unii gânditori guru, dar și interesele străine în România.

Gabriel Gachi (G.G.): sursele sunt, în principal, mass media (ex. Antena 3 și Bună Ziua Iași)

 

Comentariul meu: dacă manipularea este pretutindeni este evident că și sursele sunt pretutindeni. Ceea ce le deosebește este doar forța manipulatorie, nivelul susținerii financiare, modalitățile concrete de manifestare (ocult sau la vedere), capacitatea lor de insinuare în viața publică sau personală a oamenilor, fie aceștia oameni politici sau oameni de rând (întelectuali, funcționari și alți salariați). Nu în ultimul rând, lipsa de bun simț a unor patroni de presă a dus forța de manipulare a unor ziare sau televiziuni la cote greu de imaginat.

 

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Episodul 171 (CLXXI) Marți, 20 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (8)

 

  1. Sunt românii mai ușor de manipulat decât alții? Se lasă manipulați sau manipularea este mai presus decât ei?

 

Iată, în sinteza mea, primele 16 răspunsuri dintre cele oferite de cei 26 de repondenți:

 

Liviu Antonesei (L.A.): Cred că numărul celor manipulați sau manipulabili este în scădere semnificativă de vreo zece ani încoace, iar cei din aceste categorii sunt în bună parte auto-manipulați

Al. Bondor (A.B.): Fiecare om este susceptibil la manipulare, iar românii nu fac notă discordantă.

George Bondor (G.B): românii sunt ușor influențabili, la fel ca toate popoarele înzestrate cu

o afectivitate exacerbată.

Eduard Boz (E.B.): noi nu avem o cultură a dezbaterii. Ne este greu să ascultăm și argumentele celeilalte părți și cu atât mai mult ne este greu să recunoaștem că ne-am formulat o părere greșită, sau poate am avut idei preconcepute. Deci, da, sunt teme în privința cărora probabil că suntem mai ușor de manipulat.

Al. Călinescu (A.C.): Nu pot face comparații în absența unor elemente cât de cât relevante. Cred însă că toate țările care au cunoscut regimul comunist au o veche – și tristă – experiență a manipulărilor.

Florin Cîntec (F.C.): Românii „e dăștepți” și, din cauza asta extrem de ușor de manipulat.

Otilia Chitic (O.C.): În comparație cu cetățenii țărilor nordice, de exemplu, cred că românii sunt mai ușor de manipulat.

Constantin Cucoș (C.C.): Nu cred că românii sunt mai manipulați decât alții. Rata manipulării trebuie pusă obligatoriu în relație cu nivelul de educație. Un popor needucat devine o gloată ușor manevrabilă.

Lucian Dîrdală (L.D.): Manipularea e o temă de discuție în orice societate complexă, dar mai ales acolo unde controlul social exercitat prin forță este redus sau bate în retragere.

Alexandra Dinga (A.D.): Este greșit să afirmăm că românii sunt mai ușor de manipulat decât alții. Din păcate, în educația românească lipsește mult din ce ar trebui să formeze cultura civică și politică a oricărui cetățean care trăiește într-un sistem ce nu poate funcționa decât politic.

Aurel Dobașu (A.D.): Da, românii sunt destul de uşor de manipulat.

Dan Doboș (D.D.): Nu, nu cred. Singurul lucru care ne expune ceva mai mult este lipsa absolută a criteriilor de valoare în societate.

Gabriel Gachi (G.G.): Românii nu sunt, ca medie, mai puțin inteligenți decât restul europenilor. Diferența este că în România doza de manipulare este mult mai mare

Florin Ghețău (F.G.): Nu cred că boala asta e întâlnită doar la români, problema e în ce măsură avem un segment mai mare de oameni care pot fi manipulați decât în alte părți. Și aici e greu de dat un răspuns.

Bogdan Nicolae Ghiurco (B.N.G.): Exemplul lui Trump și Brexit-ul ne arată că nu suntem mai speciali decât alții. Dimpotrivă, de acum înainte, putem afirma cu mândrie că suntem și noi în rând cu lumea civilizată. În sfârșit, își au și ei faliții lor.

Bogdan Guțu (B.G.): Nu știu dacă un român este mai manipulabil decât un neamț. Fenomenul manipulării este întâlnit peste tot și nu este neapărat dependent de gradul de alfabetizare sau de rigurozitatea și seriozitatea unui popor. Manipularea este o găselniță prin care conducătorii conduc masele.  (partea a doua a răspunsurilor, în episodul următor).

Liviu Druguș  Pe mâine!

Episodul 172 (CLXXII) Miercuri, 21 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (9)

 

 

Marian Hariuc (M.H.): Pentru mulți români, adevărul personal, sau certitudinile, sunt suficiente. Aici, sentimentul de revoltă față de minciună se blochează.

Tudor Leahu (T.L): Probabil că românii sunt la fel de ușor sau de greu de manipulat ca și ceilalți cetățeni europeni. Mă îngrijorează însă la români ușurința cu care limbajul lor alunecă spre extreme.

Ada Lupu (A.L.): Cred că mulți au nevoie să fie manipulați, ca să se exonereze de orice eventuală vină. Nu mi se pare că suntem un popor curajos sau asumat. Posibil să fim mai ușor de manipulat decât alții, datorită adaptabilității extraordinare care ne caracterizează. Românii au ușurința de a se plia pe situație.

Adrain Netedu (A.N.): Cred că gradul de expunere la manipulare este constant în orice ţară şi în orice medii sociale. Diferenţele sunt date de modul cum este controlată informaţia, cum este intimidată presa sau cum sunt monitorizate diverse site-uri Internet.

Silviu Emanuel Man (S.E.M.): La noi rezistența la manipulare este mai mare decât în societățile progresiste. Manipularea cea mai mare este că noi suntem paria Europei, scursura continentului, un popor care are numai trăsături negative și doar câteva vârfuri prin care s-a remarcat.

Gheorghe Nichita (Gh.N.): Românii sunt un popor inteligent și, deși sunt conștienți că sunt manipulați, pur și simplu nu au ce face. Manipularea este universală, este în toată lumea. Românii sunt doar surprinși de tehnicile de manipulare, abia acum conștientizează existența acestui fenomen. Fiind numeroase interese în această zonă, manipulare există atât din interiorul, cât și din exteriorul țării

Liliana Romaniuc (L.R.): Un popor care a trăit sub comunism nu e foarte greu să fie manipulat! Am fost crescuți, educați și deformați pentru dependență! Din păcate, nu știm ce înseamnă asumarea responsabilității și trăirea cu consecințele deciziilor noastre. E mult mai ușor, dar și mult mai sigur să facem ce ni se spune și să nu răspundem pentru consecințe! Noi nu riscăm, doar supraviețuim…

Constantin Sturzu (C.S.): Nu cred că românii sunt mai ușor de manipulat decât alții. Fiind în Occident de jumătate de an, am constatat că și aici, în democrații tradiționale, opinia publică este destul de ușor de influențat. Ceea ce cred eu că ar fi specific românilor este un soi de raportare mioritică la manipulare. Știm că suntem manipulați, dar mai degrabă preferăm să nu acționăm. Dar și când „explodează mămăliga”…

Daniel Șandru (D.Ș.): România profundă a prezentului este încă dominată de obsesia controlului și de frica de autoritate. Tocmai din acest motiv recursul la manipulare accentuează asupra acestor elemente.

Nicolae Tomescu (N.T.): Nu cred în excepţionalitatea genetică a unui popor faţă de altul, nu cred nici în posibilitatea unei inferiorităţi. În general, românii au aceleaşi naivităţi şi defecte precum alte popoare ale Europei; pare a fi un fapt statistic. Ne diferențiem prin existenţa unui mecanism diabolic de manipulare, controlat de o categorie restrânsă. România este condusă de incompetenţi (clasa politică este născută din mediocritate și hoţie).

 

Liviu Druguș  Pe mâine!

 

 

 

 

Episodul 173 (CLXXIII) Joi, 22 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (10)

 

  1. Cine ar trebui să se ocupe cu ceea ce s-ar putea numi „rezistența la manipulare”?

Are intelectualul român vreun rol în această opoziție la manipulare sau este un factor activ în procesul de manipulare?

 

Liviu ANTONESEI: Intelectualul român? Cel autoporeclit public? Ce rol ar putea avea niște ipochimeni care au lins la fundul a două rânduri de președinți și își oferă deja serviciile unui al treilea. Cred însă că fiecare dintre noi trebuie să se ocupe intens de asta, așa de unul singur, fiecare după cunoștințele și puterile sale.

Alexandru BODNAR: orice educator, învățător sau profesor ar trebui să se preocupe de dezvoltarea gândirii critice, prin intermediul căreia să poată fi dezvoltată o astfel de rezistență. … orice intelectual este cel puțin la fel de implicat în manipularea audienței sale, fie și doar prin încercarea de a-și convinge interlocutorii de adevărul din spatele ideii sale.

George BONDOR: Înzestrați cu un spirit critic dezvoltat, intelectualii sunt primii care pot să demaște încercările de manipulare la care suntem supuși. Dar să nu fim naivi. De-a lungul vremii, tot intelectualii sunt cei care încearcă să manipuleze. … mă tem că „intelectualul român” încă nu există. Dar sunt semne bune că e pe cale să se nască.

Eduard BOZ: Cred că școala este cea care trebuie să genereze anticorpii împotriva manipulării. În școală copiii ar trebui să învețe să pună întrebări, să se îndoiască de orice informație, să o verifice, să o testeze și apoi să ajungă la propria concluzie.  … reacția împotriva manipulării devine o obligație civică. Este ca și cum ai fi martorul unei tâlhării și nu faci nimic.

Alexandru CĂLINESCU: Încercările unor intelectuali de a denunța manipulările sunt câteodată primite cu ostilitate. Intelectuali care manipulează? Sunt, vai, destui… Se complac să fie pe aceeași lungime de undă cu Spânu de la Cotidianul, cu Gâdea de la Antena 3 și cu Ciutacu de la RTV.

Florin CÎNTIC: Bunul simț și caracterul. Dar, vorba celor de la Radio Erevan atunci când au fost întrebați cum se pune accentul în limba română pe cuvântul caracter: carŕcter sau caractčr? „După cum știți, în România nu se pune accentul pe caracter!” (Despre intelectuali, numai de bine).

Otilia CHITIC: Implicarea intelectualilor are un impact major, indiferent de care parte se situează. Societatea românească duce lipsă de repere morale, intelectuale, de modele, de vectori vocali, vizibili,

implicați în structurile organizatorice.

Constantin CUCOȘ: Cel mai bun cenzor axiologic trebuie să fie persoana, care trebuie să ajungă să deceleze și să se orienteze în peisajul de incitări de tot felul. De asemenea, și liderii de opinie reprezentați de intelectuali, pricepuți și onești, pot deveni modele de raportare la mesajele manipulatorii sau îndoctrinatoare.

Lucian DÂRDALĂ: victimele trebuie să acționeze. Manipularea reușită nu se poate opri la nivel de atitudini, trebuie să putem observa comportamente.

Alexandrina DINGA: „Rezistența la manipulare” trebuie să fie în preocuparea școlii. Însă, paradoxal, sistemul educațional este condus de politicieni. Din păcate, astăzi observăm cum majoritatea intelectualilor sunt pasivi la multe dintre subiectele de pe agenda publică.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Episodul 174 (CLXXIV) Vineri, 23 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (11)

 

Aurel DOBAȘU: Principalul canal de transmitere a informaţiilor în societate (informaţii reale sau false) rămâne televiziunea. Acest segment media este, teoretic, reglementat de Consiliul Naţional al Audiovizualului, organism ce trebuie să păzească societatea de manipulări. Din păcate CNA nu prea îşi îndeplineşte această menire.

Dan DOBOȘ: Intelectualul român… intelectualul român e singurul din lume care nu e preocupat de o justă repartizare a plus-valorii în societate pentru maximizarea valorificării potențialului uman, ci de prezervarea și accentuarea bogăției acolo unde ea există deja. El crede în rolul conducător al elitelor. În al doilea rând, intelectualul român are standarde extrem de laxe, ba uneori chiar duble.  În al treilea rând, intelectualul român mi se pare astăzi extrem de afin de tipare.

Gabriel GACHI: Intelectualul român nu e similar cu analistul politic român, pentru că de multe ori intelectualii sunt superficiali în înțelegerea civismului, sunt lipsiți de nuanțe, cu idei puține și fixe.

Florin GHEȚĂU: școala ar trebui să facă mai mult. Și media ar trebui să lupte în direcția asta, însă interesele mari ale patronatelor din presă strică atmosfera. Intelectualii pot amenda încercările repetate de manipulare, fie din partea politicienilor, fie din partea unor televiziuni, doar că nu o prea fac. Există și intelectuali care participă ei înșiși la procesul de manipulare. Mi se pare grav asta, s-o faci conștient, fără a te gândi cât rău faci societății.

Bogdan-Nicolae GHIURCO: Manipularea nu poate fi combătută decât prin educație și accesul la un trai decent. Iar intelectualii, din păcate, nu sunt o soluție, pentru că le lipsesc nu doar credibilitatea și organizarea, dar și vocea.

Bogdan GUȚU: Intelectualul român ar trebui să iasă în prima linie Din păcate, intelectualul român se vede nevoit a se lăsa manipulat, nu neapărat pentru zahăr și ulei, ci pentru cărți, stilou și foaie de scris.

Marian HARIUC: consider că prezența instituțiilor statului ar trebuie să fie una determinantă în temperarea unor tendințe menite să provoace o atmosferă tensionată/ de revoltă în spațiul public. Intelectualul poate îndeplini un rol de analist veritabil, care să conserve o atitudine ponderată a cetățenilor față de conducătorii săi. În același timp, intelectualul poate fi un agent ideal în jocurile de interese ce utilizează manipularea ca pe o tehnică preferată în momentele decisive, cum pot fi campaniile electorale, sau derapajele de la ideile legalității.

Tudor LEAHU: Conștiința individului ar trebui să fie principalul inamic al manipulării. Omul nu ar trebui să înghită tot ce zboară. Să verifice și să citească mai mult. De asta are net pe telefon, nu doar pentru selfie și check-in. În plus intelectualul trebuie să iasă public și să urle: stați, bă, proștilor, că nu o fi chiar așa! El trebuie să ne convingă pe noi, muritorii de rând, că trebuie să ne îndoim mereu.

Ada LUPU: Depinde de intențiile intelectualului. Cu siguranță, poate influența. Suntem noi… așa cum suntem, dar respectul pentru educație încă există. Oamenii încă spun: hai să mă iau după ăla, că ăla-i deștept. În situația asta, intelectualul trebuie să decidă. Dacă vrea să manipuleze, o poate face. Dacă vrea să lupte contra manipulării, o poate face.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

Episodul 175 (CLXXV) Sâmbătă, 24 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (12)

 

Adrian NETEDU: rezistenţa la manipulare rămâne un dat relativ. … putem vorbi de o „rezistenţă la manipulare” din partea celor mereu absenţi, a celor dezabuzaţi sau a celor dezinteresaţi de propriul interes. În acest context intelectualii pot avea un rol decisiv în identificarea şi explicitarea manipulării.

Silvian-Emanuel MAN: Intelectualul are un rol doar dacă și-l asumă activ, în cetate. Dacă trăiește activ, printre „oamenii de rând” și alege o viață de jertfă pentru îndrumarea acestora. Dacă rămâne într-un turn de fildeș din care mai emite câte o idee, doar se amăgește singur că schimbă ceva. distanța dintre ceea ce este de fapt și ceea ce pare poate fi crescută infinitezimal de o ideologie. Iar intelectualul care este captat de un curent ideologic, automat va manipula masele pe curentul respectiv

Gheorghe NICHITA: De această „rezistență la manipulare” ar trebui să se ocupe, în primul rând, instituțiile statului care ar trebui să aibă ca prioritate stabilitatea și echilibrul din țară, și nu lupta pentru putere. În al doilea rând, educația contează foarte mult. dacă ești un om cultivat, care știe să discearnă între informația corectă și cea neadevărată, atunci nu vei fi o victimă a manipulării. Este foarte important ca cei care își asumă o funcție publică să aibă „rezistență la manipulare”, este o calitate foarte importantă pentru păstrarea integrității și pentru corectitudinea deciziilor luate.

Liliana ROMANIUC: Din nou, eu cred că educația este cheia și la această problemă. O populație alfabetizată funcțional va înțelege atunci când citește și când i se spun tot felul de inepții. Desigur, aceasta este soluția pe termen mediu și lung! Pe termen scurt, ar putea fi presa, doar dacă apar publicații și oameni care să reziste subordonării politice sau de grup. Nu aș neglija rolul justiției, mai ales acolo unde manipularea poate fi dovedită.

Constantin STURZU: Intelectualii ar trebui să fie vocile lucide și imparțiale ale cetății. Dar și dintre ei, mulți sunt captivi, conștient sau nu, ai unor grupuri de interese. Oamenii din presă, de asemenea, ar trebui să joace un rol important în demascarea oricărei manipulări. Am sesizat că o „rezistență” la manipulare mai hotărâtă vine mai degrabă din partea unor voci singulare, neimplicate politic, dar foarte active în zona rețelelor de socializare sau a blogurilor. Eu recomand rugăciunea ca formă de rezistență la orice fel de manipulare.

Daniel ȘANDRU: În mod evident, educația este un element esențial în procesul „rezistenței la manipulare”, și nu am în vedere atât educația formalizată – ce poate reprezenta, ea însăși, o formă de control, nu doar în societățile totalitare –, cât educația înțeleasă ca socializare democratică, ce pleacă din familie, „culege” semințele comportamentului civic responsabil și din școală, pentru a reflecta, în contextul existenței sociale pe care fiecare dintre noi o are, influența unor modele care pot fi, înainte de toate, modele intelectuale. În fapt, intelectualii pot juca ambele roluri, și o pot face fiind „determinați” de cel puțin două resorturi, care pot funcționa foarte bine în ambele sensuri, „pro-manipulare” sau „contra-manipulare”: unul de natură emoțional-afectivă, care naște „credința” că se află „de partea bună a lucrurilor” și altul de natură pragmatic-voluntaristă

Nicolae TOMESCU: revitalizarea asociațiilor profesionale sau la reglementarea printr-o lege a presei care să stabilească obligații și răspunderi de la patronat până la profesioniști, care să limiteze imixtiunea angajatorilor/ patronilor în politica editorială și să oblige la transparentizarea bugetului publicațiilor/ televiziunilor. Chiar mai importantă decât prima direcție, ar fi creșterea în valoare a conținutului jurnalistic. Până în acea clipă a fericirii, îmi propun să nu mă las prostit în public…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 176 (CLXXVI) Duminică, 25 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (13)

 

  1. Ce criterii personale aveți pentru a identifica o încercare de manipulare asupra dvs.? Puteți exemplifica astfel de situații concrete?

 

Liviu ANTONESEI: Ca tehnică minimă personală, iar asta ar putea fi de folos oricui: 1. Verificarea informației din cât mai multe surse – trei e numai un minimum!, 2. Neevitarea surselor pe care le suspectezi, cu care nu poți fi de acord în principiu, care te contrariază a priori – extrem de rar o manipulare folosește numai minciuni, cel mai adesea e „gri”, amestecă în doze variabile adevăruri, adesea banale, cu minciunile. Consultarea acestor surse îți poate semnala elemente de detaliu pe care nu le poți găsi în sursele predilecte, elemente critice valabile, care te pot ajuta să-ți verifici și nuanțezi propriile poziții. 3. Pune întotdeauna întrebarea „cui folosește?”. În sfârșit, de două ori în viața asta, am practicat tehnici de manipulare ca profesionist. Mă refer la campaniile electorale pentru locale din 1992, pentru CDR, și 1996, pentru PAC. Ambele victorioase. Să nu uităm că întotdeauna comunicarea este (și) un joc de putere, mai amplu sau mai restrâns, mai important sau mai neînsemnat, și că informația nu este doar mai mult sau mai puțin interesantă, ci mereu și interesată!

Alexandru BODNAR: Cine? Ce? Cum? În ce context? Cu ce scop? Orice informație poate fi analizată pornind de la răspunsurile acestor întrebări, pe care le pun atunci când sunt în fața unei informații relevante ori într- o situație inedită.

George BONDOR: Desigur că ar fi excelent dacă massmedia din România ar căuta să reflecteze adevărul, și nu să livreze ideologiile de serviciu ale unor grupuri sau partide. Din nefericire, pluralitatea punctelor de vedere ilustrează, cel mai adesea, o simplă bătălie pentru manipularea cetățenilor. Fiecare tabără încearcă să manipuleze mai bine, să le inoculeze oamenilor propriile ideologii, să mistifice realitatea, prezentând-o „pe dos”.

Eduard BOZ:  Nu pot să îmbrățișez un anumit punct de vedere fără a verfica sursa, fără a compara cu puncte de vedere ale unor instituții abilitate, fără a-mi pune întrebarea: care este interesul propagării unei anumite știri și fără a verifica raționamentul logic: dacă se pleacă de la premise corecte, dacă metoda de lucru, de analiză este una corectă și dacă s-a ajuns la o concluzie logică. Dacă toate acestea au fost respectate, îmi pun întrebarea dacă se putea proceda altfel.

Alexandru CĂLINESCU: E drept însă că sunt situații când e greu să discerni adevărul. În decembrie 1989 am simțit, intuitiv, că e ceva în neregulă cu „teroriștii” fără să-mi pot da seama despre ce e vorba. Mă consolez cu gândul că n-am fost singurul. Nu există rețete infailibile pentru a identifica manipulările. Tocmai de aceea fenomenul e atât de periculos.

Florin CÎNTIC: Inteligența, educația, flerul și bunul simț. Și reflexul de istoric de a verifica sursele și de a gândi cu capul meu. Au fost atât de multe încât mi-e greu să le mai enumăr. Pe scurt, nu avem nevoie de mani-pulare, ci de Mani pulite.

Otilia CHITIC: Intuiția și verificarea mai multor surse. Intuiția este bazată pe informațiile pe care le dețin deja, iar sursele noi provin atât din mediul mass-media cât și mediile de cercetare.

Constantin CUCOȘ: Apelez la mai multe strategii: judecarea unei aserțiuni sau situații manipulatorii din perspectivă strict logică; printr-o integrare și raportare contextuală, ținând cont de profilul intențional al persoanelor sau entităților, situațiile de comunicare, evoluții previzibile; printr-o cunoaștere mai pronunțată a emițătorilor unor idei, a profilului lor psiho-moral, a istoriei acțiunii lor; printr-o corelare/ confruntare a unei perspective cu altele care s-au manifestat anterior sau care se editează la un moment dat; printr-o evaluare/ procesare repetată, atentă a ceea ce primesc, ca informație sau atitudine, de la alții.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Episodul 177 (CLXXVII) Luni, 26 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (14)

 

Lucian DÂRDALĂ: Trebuie să ținem cont de faptul că, în aria manipulării politice, făptașii nu riscă închisoarea și pot rezista mult timp pe baricade. Spre deosebire de manipulatorii de pe piața investițiilor, ei pot gestiona o gamă mai vastă de sentimente umane, între care la loc de cinste se găsește ura.

Alexandrina DINGA: Criteriile pe care le am în vedere diferă de la situație la situație. Pentru unele, mă ajută pur și simplu rațiunea, logica, pentru altele cultura generală. Pentru situații mai complexe, mă ajută documentarea din mai multe surse credibile sau discuții cu persoane de încredere și cu expertiză pe anumite teme. Cred, de asemenea, că atunci când cineva încearcă prea tare să te convingă, ceva nu e în regulă la mijloc. Cea mai bună armă împotriva manipulării este educația.

Aurel DOBAȘU: Manipulările publice se trădează, de obicei, prin lipsa argumentelor credibile și prin prezenţa unor „argumente” ce ating detalii extrem de importante (naţionalism, copilărie, familia ş.a.).

Dan DOBOȘ: Îmi place să cred că principala mea armă e simțul umorului, în sensul că orice poantă bună are la bază inversarea unor premise. Sunt obișnuit să glumesc despre chestiunile de zi cu zi și, atunci când schimbarea perspectivei nu mi se pare hazoasă, e limpede că asist la o manipulare. Alteori, simt nevoia de confirmări, asta fiind o reminiscență de pe vremea când eram ziarist. De asemenea, experiențe triste m-au făcut să nu mai cred în ajutoare dezinteresate, în chilipiruri și chiar în coincidențe.

Gabriel GACHI: Aproape zilnic sunt supus manipulărilor și aproape am ajuns să nu mai suport dialogurile care nu duc nicăieri, întrerupând interlocutorul și spunându-i: „Hai, discutăm ceva sau batem câmpii?”.

Florin GHEȚĂU: Există o vorbă: nu tot ce zboară se mănâncă. Poate n-ar fi rău să aplicăm principiul ăsta și când vine vorba de declarația unui politician sau chiar de cuvintele unui jurnalist. La fel de important este ca atunci când sesizăm că unii ne iau de proști și ne manipulează grosolan să reacționăm, să spunem celor din jur ce vedem și ce credem.

Bogdan-Nicolae GHIURCO: ”Cum ochești o știre falsă? Verifică sursa; citește tot; caută autorul; ce dovezi există?; verifică datele, poate-i o glumă?; nu fi părtinitor; întreabă un expert.” (apud: Federația Internațională a Instituțiilor și Asociațiilor de Bibliotecă).

Bogdan GUȚU: În general tot ceea ce înseamnă interacțiunea cu societatea contemporană este apanajul manipulării. Ca orice cetățean al planetei, crescut și educat într-o societate democratică m-am lăsat, fără voia mea, manipulat de sistem și încerc pe cât pot să mă descotorosesc de el, asta pentru că țin la libertatea mea de a gândi și a acționa în folosul societății.

Marian HARIUC: Personal, pot încerca evitarea unei tentative de manipulare printr-o viziune din mai multe perspective asupra obiectului manipulării. Compararea mai multor surse și discursuri ar putea fi o formă prin care să devin mai circumspect în privința unor situații îndoielnice. Paradoxal, în contextul în care justiția devine unul dintre reperele centrale ce sunt grav amenințate într-o societate, tocmai discursul juristului riscă să devină un agent al manipulării.

Tudor LEAHU: Sunt asaltat cu încercări de manipulare. Persoane cu care intru în contact, din toate mediile, încearcă să-mi inducă idei și informații pentru că aș putea să le public, satisfăcându-le astfel diferite interese. Anii de experiență în domeniu mă fac să spun că le-am văzut pe toate, dar și că am „mușcat-o” de câteva ori.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Episodul 178 (CLXXVIII) Marți, 27 iunie 2017 Manipulare humanum est, dubitare diabolicum (să-ţi prosteşti aproapele este omeneşte; a te îndoi de asta este drăceşte) (15)

 

Ada LUPU: În afara profesiei, ca individ, nu cred că pot fi manipulată decât în situațiile în care nu sunt suficient de bine informată. Sau atunci când nu înțeleg niște mecanisme.  Personalitatea, vedeta, idolul constituie cel mai sigur instrument de manipulare.

Adrian NETEDU: ar trebui să privim critic orice informaţie şi apoi să o verificăm din mai multe surse.

Silvian-Emanuel MAN: În primul rând analizez sursa, izvorul informației, iar după fac critica metodologiei și a formei de prezentare (redare): dacă informația nu cuprinde aspecte false care să fie legitimate pe baza unora reale, dacă este prezentată tendențios, dacă există aspecte omise etc. Pe parcurs urmăresc dacă are vreun scop manipularea și dacă servește cuiva (direct sau indirect): dacă, cui folosește și pentru ce?

Gheorghe NICHITA: am simțit încercările de manipulare în fiecare clipă. Una spuneam sau făceam și cu totul altceva auzeam că spuneau alții despre acțiunile mele. Să luăm ca exemplu Pasajul „Mihai Eminescu” și să încercăm să ne amintim cât s-a mai spus că nu vor încăpea autobuzele pe acolo! Un alt exemplu este cel al teilor de pe Ștefan cel Mare;

Liliana ROMANIUC: încerc să văd ce este dincolo de vorbe și de fapte. Întreb mult și verific și mai mult cu cât mai mulți. Sunt interesată de cât mai multe opinii. Au fost, totuși, situații în care m-am înșelat, adică am crezut în ceea ce mi s-a spus sau am văzut!

Constantin STURZU: Ca să-mi dau seama dacă are sau nu o natură manipulatorie, mă raportez la efectele pe care le are asupra mea orice curent de opinie din societate. Dacă o acțiune civică mă face să-mi pierd cumpătul și pacea, mai bine stau deoparte. Înseamnă că ori lucrurile sunt manipulate, ori eu sunt

imatur, incapabil de a lupta pentru binele comun cu mijloace creștinești.

Daniel ȘANDRU: Încerc, înainte de toate, o cât mai bună informare, atât cât este omenește posibil, cu privire la situația respectivă. Acest lucru înseamnă o foarte atentă selecție a surselor de informare și evitarea luării deciziilor „la cald”. Fac apel, apoi, la resursele mele educaționale, adică încerc să „filtrez” situația prin prisma valorilor pe care le asum și a căror origine se regăsește nu doar în simțul meu moral, ci și în cărțile care m-au format ca intelectual. Aș adăuga o raportare mereu rezervată față de tot ceea ce aduce a neverosimilitate de tip utopic.

Nicolae TOMESCU: mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectuluişi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea preferată riscă să pregătească, să imprime rigorii, un coeficient de subiectivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia.

 

Aici se încheie încercarea mea de a prezenta sintetic răspunsurile unor potențiali/ presupuși prostologi ieșeni pe tema prostirii/ manipulării aproapelui. Desigur, citirea integrală a răspunsurilor lor poate aduce note suplimentare (nu neapărat clarificatoare).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 179. Miercuri 28 iunie 2017 Definirile/ decalogurile și legi(tăți)le prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (1):

 

  1. Definiția prostului: unul care se crede deștept. Prostul vede doar proști în jurul său. Deviza prostului: toți e proști! (strict cu referire la ceilalți).
  2. Prostul se uită în oglindă, dar nu se vede.
  3. Prostul își afirmă prostia mult mai zgomotos și mai agresiv decât își afirmă inteligentul înțelepciunea. De aici și concluzia (democratică): proștii sunt vizibil majoritari și decid (cam) tot.
  4. Prostia se află mereu la conducere în cel mai democratic mod posibil (regula majorității).
  5. Prostia nu doare, dar dă mari dureri de cap (atât prostului dar, mai ales, celorlalți).
  6. După cum hoțul se teme să nu fie furat, prostul se teme să nu fie prostit.
  7. Prostul (autoconsiderat deștept, prin definiție) încearcă să-și prostească semenii în primul rând în scop defensiv (cea mai bună apărare este atacul).
  8. Prostul care-și prostește semenii comite prostii după prostii, consolidându-și statutul de prost. Cumulând asemenea experiențe el devine prost profesionist (expert).
  9. Legea fundamentală și eternă a prostiei umane în acțiune (cei 6P): prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști.
  10. Prostul nu știe de glumă. Nu glumi cu prostul pentru că te va taxa imediat de prost!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 180.  Joi 29 iunie 2017. Definirile/ decalogurile și legile prostiei omenești (cu accente românești) în viziunea prostologului care aș putea fi (2):

 

 

  1. Prostul nu are simțul umorului. Dacă l-ar avea s-ar ironiza mereu, existând asfel șansa deșteptării.
  2. Prost să fii, noroc să ai! Nu toți proștii au același noroc în viață.
  3. Sentimentul românesc al necesității prostirii omului de către om vine din lipsa masivă a încrederii omului în aproapele său. Doar proștii au încredere, spune prostul care se teme să nu fie prostit. Lipsa încrederii este garanția stagnării.
  4. Prostia prostitorului (el însuși prost) fascinează prostitul pentru că prostia este vastă în multidimensionalitatea ei. În schimb, inteligența rece și exactă devine respingătoare sau cel puțin neatrăgătoare, făcând, prin asta, și mai mult spațiu prostirii proștilor și proștilor prostiți.
  5. Prostul cu prostia mare, parte de dragoste are.
  6. Inteligența așteaptă validarea/ verificarea socială. Prostia nu așteaptă, și ajunge mereu prima.
  7. Prostul gust ține și de prostia prostului, dar mai ales de prostia acceptării de către ceilalți proști. De unde și raritatea (valoroasă) a bunului gust.
  8. Familia de cuvinte a cuvântului prostie este cu muuuuult muuuuuult mai mare decât familia de cuvinte a cuvântului inteligență. Orice argumentare este superfluă.
  9. Prostia este, în esență, inadecvarea dintre scopuri și mijloace. Prostul este (și) persoana care nu știe asta.
  10. Prostul nu-și recunoaște niciodată prostia. El are mereu dreptate. Când nu are dreptate, vinovate sunt împrejurările și răutatea semenilor.

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei și inteligenței românești (episoadele 141 – 160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării. Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine! Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (episoadele 141-160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării. Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine! Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei și inteligenței românești (episoadele 141 – 160)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 141(CXXXXI) Duminică, 21 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 16)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Havel n-a eșuat, dar sună ceasul retragerii” pp. 30-32: ”Cred că Stelian Tănase are dreptate – vremea noastră, a scriitorilor și artiștilor angajați în politică, a început să treacă. Nu pentru că Havel ar fi eșuat, cum crede Stelian, căci Havel nu a eșuat. Misiunea lui era să asigure tranziția lină, fără convulsii majore, fără violențe inutile și fără riscul alunecării în trecut, de la comunism la democrație. Havel și-a încheiat misiunea și a lăsat locul liber fiindcă nu era un politician și, deci, nu iubea puterea. S-a întors acolo de unde a plecat – mai puțin pușcăria -, adică la masa lui de lucru și la berăriile în care-i plăcea să discute cu prietenii. (…) Aproape oricine va fi președintele unei țări, de altfel lumea e plină de președinți, însă Havel este unic. (…) Vremea noastră trece nu pentru că Havel ar fi eșuat, ci pentru că a venit ceasul profesioniștilor, al acelora care iubesc politica în sine – nu ca o activitate compensatorie pentru neîmplinirile din alte domenii, pentru că politica trebuie evitată de neterminați. Ea nu e nici pentru pentru cei care au funcționat ca ”înlocuitori”, ca surogate menite să suplinească lipsa veritabililor oameni politici. Trebuie să recunoaștem că noi am intrat în politică nu din vocație, ci pentru a nu lăsa toate locurile libere foștilor activiști sau rataților resentimentari. Politica este însă o profesie ca oricare alta și cere, prin urmare, pe lângă înclinații, și o oarecare competență în domeniu, o anumită profesionalizare. E nevoie deci de politicieni profesioniști și e regretabil că apariția lor e doar într-o fază incipientă. (…)  Nu există democrație în absența politicii. Să nu uităm că România a mai trecut printr-o astfel de criză a ”scîrbei față de politică” în anii 30 și totul a culminat cu seria celor patru dictaturi încheiată în 1989.  (…) Pînă la urmă, nici puterea noastră a ”celor fără de putere”, ca să mă întorc la Havel, nu e chiar neputincioasă. Avem la dispoziție votul, ironia și, la nevoie, nesupunerea civilă și chiar revolta. Cum s-a mai văzut, nu există tiranie care să reziste  acestor arme – folosite succesiv sau cumulate. În fond, nu există neputincioși, ci numai oameni care nu știu să-și folosească puterea. Sau nu vor. Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”.

 

L.A. îl contrazice, din nou, pe Platon, afirmând clar că o clasă politică nu poate fi formată doar din oameni care nu vor să conducă, din neprofesioniști ai politicii. Intelectualul Havel și-a făcut datoria pe care și-a asumat-o, dar a avut înțelepciunea de a se retrage la timp. În fond, clasa politică a oricărei țări este flancată de două extreme: de unii care nu vor să plece sub nicio formă din posturile deținute (deși ar trebui) și alții care anunță că se retrag (deși nu ar trebui), lăsând locul primilor sau celor ”căldicei” care intră temporar în politică din varii motive: să-și salveze o rudă de pușcăria iminentă, să se mai căpătuiască material, să-și vadă numele în mass media, să demonstreze cuiva că este ”potent” sub raport social. Per ansamblu, extremele sunt pline de proști (care nu fac ceea ce ar trebui să facă), iar miezul clasei politice este format din proști politicieni, indivizi împinși în față de varii ”organizații”/ ”confrerii”/ ”sindicate” etc., dar care sunt, de fapt păpușile vizibile, în timp ce sforarii din culise culeg grosul profiturilor și avantajelor. Un exemplu de prosteală intelectuală este, după mine, USR – o formațiune politică fără ideologie și doctrină, fără o strategie clară și larg împărtășită de chiar membrii ei. Scriitori, profesori, artiști sau alte categorii de intelectuali au declarat că s-au înscris în campania electorală sub sigla USR la ”presiunile imposibil de oprit ale unor prieteni” (?!). Adică, ei sunt tocmai platonicienii care, deși nu își doreau deloc puterea, au acceptat-o. Iar rezultatul se vede. USR iștii ieșeni (politicieni neprofesioniști) strălucesc prin lipsa totală din viața politică reală, cu gândul doar la pensiile nesimțite care îi așteaptă.

 

Liviu Druguș,   Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 142 (CXXXXII) Luni, 22 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 17)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39:”  1. (…) Este limpede, sper, că nu confund pe intelectual cu deținătorul unei diplome de studii superioare. Studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea, care relevă doar capacitatea insului de a pune întrebări, de a pune sub semnul întrebării, de a se îndoi și de a-și exprima îndoiala și opoziția. Nu va trebui deci să confundăm intelectualul nici cu tehnocratul, care-și transformă capitalul de competență în putere, nici cu intelocratul care cîștigă putere prin valorificarea prestigiului. Eu sînt un intelectual pentru că refuz să procedez la aceste metamorfoze ale capitalului sau, mai degrabă, pentru că sunt incapabil – ne-în-stare – să fac acest lucru.”. (p. 33)

 

Precizare: L.A. vine cu aceste șlefuiri finale de finețe pentru că i s-a părut că textul inițial al acestei spovedanii este insuficient de clar. Le voi trata separat, pe cele 12 puncte, tocmai pentru plusul de claritate pe care îl aduc. Desigur, le voi comenta sau le voi completa cu propriile mele spovedanii.

 

Întru totul de acord că nu se pune semnul egal între ”studii superioare” și ”intelectual”. Eu am adăugat la această afirmație și faptul că studiile oficiale însoțite de diplome pot lipsi cu desăvârșire din descrierea a ceea ce este un intelectual. Cunosc autodidacți bine instruiți, care au citit biblioteci întregi fără a avea studii (superioare), dar nu cantitatea lecturilor a contat în includerea lor în tagma intelectualilor, ci, cum spune L.A., capacitatea lor reală de a manifesta spirit critic, discernământ axiologic și puterea de a afirma ceea ce gândesc. La adfirmația lui L.A. că ”studiile n-au nici o legătură cu intelectualitatea” aș completa și aș spune/ scrie că ”studiile proaste/ prost făcute n-au nicio legătură cu intelectualitatea”. În această ultimă caracterizare a mea se încadrează aceia pe care lumea îi numește cu drăgălășenie ”proști cu diplomă” și atât. Aș mai adăuga aici (nu este pentru prima dată când scriu asta): studiile superioare nu asigură nici calitatea de ”inteligent” sau de ”înțelept”. Din mulțimea acestor absolvenți de varii facultăți se extrag submulțimi ca: proști făcuți grămadă, prostuți/ naivi, tupeiști cu ștaif, isteți, bine pregătiți/ cunoscători și atât, inteligenți și înțelepți. Relativitatea acestor categorii este aproape evidentă. Virgil Ostapovici (un cititor discret al acestui serial) mi-a atras atenția că putem vorbi despre ”cei mai inteligenți dintre proști”, la fel de bine cum putem vorbi despre ”cei mai proști dintre inteligenți”, fapt care asigură dificultatea discernerii între cele două categorii. Și pentru că am invocat deja un cititor (am scris în anii 80 despre cititorul-coautor, iar acum am exemple concrete), iată și opinii ale unor potențiali cititori ai serialului, opinii pe care le las spre comentare altor autori-cititori. Vyo RL scria pe 17 mai, pe FB: : ”Vanitatea, orgoliul, trufia, aroganta, obraznicia, indecenta, infamia, licentiozitatea, nesimtirea etc., sunt tonuri ale unei singure culori: prostia. Atentie, opusul prostiei nu este inteligenta. Nici abilitatea intelectuala. Ci INTELEPCIUNE. Asta presupune ONESTITATEA. Deoarece incumba MOTIVATIA. Iar motivatia angajeaza SINCERITATEA sau FALSITATEA.”. Închei cu o altă observație (malițioasă, recunosc) culeasă și redată circuitului public prin intermediul Facebook ului: „Înainte de facebook, doar familia ta știa că ești idiot”. Îmi asum, în continuare, riscul și voi lăsa lumea să mă cunoască așa cum sunt…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 143 (CXXXXIII) Marți, 23 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 18)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”2. ”Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită, adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși.” Așa cum unii intelectuali practică amatorismul politic, există și oameni politici cărora li se pare de bon ton să-și asume o aură intelectuală, o ”platoșă” culturală. E aceeași stranie amestecare a domeniilor. Bineînțeles că nu doresc niște oameni politici inculți sau imbecili, bineînțeles că sunt preferabili politicienii instruiți și inteligenți, dar despre altceva este vorba (…). Amuzant este să vezi că politicienii noștri, cu cît sînt mai inculți, cu atît fac mai mult caz de cultură. Această maimuțăreală culturală a și făcut ca o ședință a Parlamentului nostru să fie relatată, într-un important cotidian, sub extraordinarul titlu ”Parlamentul – între Erasm și marasm”. ” (p. 34).

 

Reamintesc cititorilor că L.A. face, în aceste note finale, un fel de comentariu asupra celor scrise anterior. Procedeul are sens dat fiind că, adesea, după ce am emis niște gânduri în spațiul public, ne vin în minte nuanțe mai clare ale acelor gânduri. Așa se explică (în cazul cărților) edițiile revăzute și adăugite. În cazul de față, L.A. își consolidează gândurile inițiale cu exemple… exemplare. La minunatul titlu ”Parlamentul între Erasm și marasm”, se mai pot adăuga sute de exemple de politicieni inculți joviali care dau lecții de filosofie, garantează cu autoritatea lor morală proiecte mărețe și neviabile etc. Becali și Vanghelie păreau unici. Pentru că prostia este ubicuă și eternă nu se putea să nu avem – în fiecare nou Parlament – bufoni de tot râsul care confirmă cele spuse de L.A.

 

Marcel Iureș, inteligentul autoironic, descrie cu umor comportamentul prostesc al celor care vor să o facă pe inteligenții/ culturalii din noua lor poziție de putere (exemplul său personal fiind imposibil de contestat): „Când sunt prost, când dau dovadă de prostie, sunt foarte trist o zi întreagă. Ca orice om şi eu cad în iluzia asta, că nu poţi să fii prost, că am citit şi eu atâtea cărţi, mi-am făcut şi eu un vocabular… Dar am momente de prostie abisală, când nu mai evoluez, când am pretenţii să mă exprim doar eu, să tacă toată lumea, să dau lecţii… Atunci se deschide uşa de la prostie. E o tristeţe fără margini…” (via Gigi Ghinea). Iluzia puterii (omnipotența) este sora geamănă a iluziei cunoașterii (omnisciența). Îmi amintesc despre primul Parlament al României de după trecerea de la ceaușism la gorbaciovism (Parlament din care am demisionat chiar înainte de a fi validat). Ca ziarist participam, la Iași, la conferințele de presă ale noilor deputați și senatori. Tema zilei era, desigur, economia: trecerea de la economia planificată, de stat la economia liberă, de piață. Întrebat de un ziarist care este propria sa viziune în legătură cu metodele de privatizare, un proaspăt deputat (cu studii serale) a încercat un răspuns chinuit, după care s-a luminat la față și a răspuns, înalt filosofic: ”nu are rost să vă explic viziunea mea. Avem specialiști, economiști bine pregătiți care vă pot oferi un răspuns competent” conchise deputatul, rostind numele meu, deși eu eram acolo în calitate de ziarist, nu de ”competent economist”. Ca să nu mai spun că ”viziunea” mea era de sorginte poloneză (terapia de șoc) și nu cea a ”temporizării” iliesciene până se adopta câte o lege care să fie pe placul și în folosul unor grupuri de interese ad hoc formate. În acest caz, s-au dovedit a fi corect formulate așa numitele legi ale informației: 1. Informația pe care o ai nu este cea pe care o dorești; 2. Informația pe care o dorești nu este cea de care ai realmente nevoie; 3. Informația de care ai realmente nevoie nu este cea pe care o poți obtine.4. Informația pe care o poți obține costă mai mult decât poți să plătești.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 144 (CXXXXIV) Miercuri, 24 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 19)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”3. ”Ca la orice om de aparat, care s-a visat decenii în șir în postura Șefului Suprem, pe post de Big Brother”. În general, sistemele totalitare promovează tipul liderului ca părinte: ”Tatăl patriei”, ”Tătucul popoarelor” etc. În sistemul comunist, acest lucru a fost pus cel mai pregnant în evidență. De aceea, în raport cu liderul suprem, ceilalți membri ai aparatului dezvoltau un complex oedipian, ei visau ”uciderea Tatălui” și propria substituire în respectiva poziție. Deosebit de alți lideri comuniști, Ion Iliescu a practicat nu doar ”uciderea simbolică” a Tatălui, ci chiar pe cea reală. De aceea, întreg comportamentul său de după ”asasinarea Tătucului” – și de înainte, de altfel – este psihanalizabil. De altfel, Domnia Sa dezvoltă și comportamentul invers. Pe Petre Roman, care l-a ”trădat”, îl urăște ca pe propriul fiu neascultător, iar în raport cu segmentul populației care îl contestă dezvoltă un comportament de ”tip Lăpușneanu” în versiunea lui Negruzzi: ”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau pe voi, și mă voi întoarce au cu voia au fără voia voastră”. Interesul popoarelor este să aibă conducători normali, nu victime ale celor mai felurite complexe.” (pp. 34-35)

 

Aparatchik ul Ion Iliescu a fost (este?) mâna lungă a lui Gorbaciov peste România. Asasinul moral al dictatorilor Ceaușescu a fost Gorby și sistemul instaurat/ consolidat de el. I.I. a fost doar executantul docil, obișnuit să fie prieten cu cei mari pentru a ajunge și el mare. După ce a intrat în grațiile cuplului prezidențial a văzut și faptul că mai mult de secretar județean nu putea ajunge. Atunci a răspuns pozitiv la propunerea lui Gorby de a ajunge șeful partidului și statului pentru ca URSS să aibă din nou RO ca aliat fidel. În 1990, se vorbea despre I.I. ca despre conducătorul RO în următorii 30 de ani (au mai rămas doar trei ani pentru ca profeția să fie împlinită). Dacă URSS nu se sufoca (cu tot cu Gorby), reinstaurarea terorii ”comuniste” era un fapt firesc. Doișiunsfertul creat de I.I. pentru propria sa victorie deplină și definitivă asupra ”reacționarilor” care veneau să ”vândă” țara Occidentului este încă un subiect de studiat (la fel de util ca și deconspirarea colaboratorilor Securității). Paternalismul de care vorbește/ scrie L.A. este, de fapt varianta soft a adevăratelor descrieri ale ”conducătorilor supremi”: dictatori, tirani, monarhi militari. Am pus ”comunism” în ghilimele. Utopia ”comunistă” a rămas doar în cărți. În realitate, a existat doar o dictatură a unor oligarhi setoși de putere care au vorbit în numele săracilor (populiști avant la lettre). Deci este preferabil să vorbim despre dictatura feroce, de tip medieval/ feudal în loc să acredităm ideea că ”comunismul” chiar a existat (sau că a fost o aplicare greșită  a socialismului/ comunismului științific, aplicare ce ar trebui, eventual, reluată cu evitarea… unor mici erori!). L.A. îngustează nepermis aplicarea psihanalizei la studiul devenirii dictatorilor. Mai mult, psihanaliza ar trebui, aici, înlocuită cu psihiatria. În rest, orice ins este psihanalizabil. Inducerea modelelor freudiene nu ajută la nimic; cel mult poate facilita găsirea unor scuze/ explicații/ justificări pentru cei doi tirani și acoliții lor: erau cu capul sărmanii… Comică mi se pare încercarea lui L.A. de a fi/ rămâne elegant până la capăt, numindu-l pe apartchik ”Domnia Sa”. Cu așa mănuși fine, dictatorii reali sau in potentia vor prolifera nestingheriți. De asemenea, compararea aparatchik ului bolșevic I.I. cu Lăpușneanu nu mi se pare utilă/ rezonabilă făcând din politicianul bolșevic un personaj literar-istoric demn de memoria poporului. Filiera Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea amintește amar de tristele vremuri.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 145 (CXXXXV) Joi, 25 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 20)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”4. Cu onestitate, a trebuit să-mi răspund că am dat suficiente probe de curaj….”. Așa cum sună fraza lucrurile par foarte simple – ele sînt însă infinit mai complexe. Nu din curaj am acționat – sau nu în primul rînd din curaj. Îmi era rușine de mine însumi, de prietenii mei care aveau încredere în mine și care-mi epuizaseră rapid tirajele – mediocre, e adevărat – la primele două cărți. În al doilea rînd, am reacționat și din frică, poate o frică specială, aceea de a nu-mi pierde mințile dacă nu rup deschis cercul minciunii. Sănătatea mintală mi s-a părut mai importantă decît viața. Poate și adevărul, libertatea și celelalte valori ”pozitive” mi s-au părut mai importante decît viața. Curajul nu e, deci, chiar cea mai ușor descifrabilă trăsătură a unui om – între componentele sale poți găsi chiar însușirea inversă, frica. Mai rămîne să răspund la întrebarea dacă mă simt vinovat. Da, mă simt vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atroce în România din momentul în care am devenit major și pînă în momentul în care am reacționat – ”curajul” tîrziu nu spală vinovăția de mai înainte. Nu am mințit și nu am făcut ”porcării”, dar mă simt vinovat pentru ceea ce ”am tăcut”. Alții au fost mult mai vinovați? E foarte adevărat, dar vinovăția lor mai mare nu o desființează pe a mea. Cred că, în primul rând, pe toți ar trebui să ne intereseze propria vinovăție. După aceea abia avem dreptul să-i judecăm pe alții. Dacă avem dreptul să-i judecăm, dacă această judecată n-ar trebui să rămînă pe seama legii, a lui Dumnezeu și a puținilor sfinți cu care ne putem mândri.” (p. 35)

 

Onestitate – acesta este cuvântul care ar trebui/ ar putea marca separarea dintre bine și rău. Când aud/ citesc despre invocarea ”lipsei de etică a lui X”, despre ”imoralitatea lui Y” sau ”amoralitatea lui Z” chiar că îmi vine să scot… tastatura și să scriu ceva foarte acid la adresa acestor eufemisme fără niciun conținut clar. Textul de mai sus al lui L.A. este/ poate fi o bună introducere la un eseu de dimensiunea unei cărți, eseu intitulat ”Despre vinovăție”. Problema majoră este că asemenea texte sunt citite doar de câțiva sensibili la temă, la aspectul ei teoretico-filosofic, în timp ce marea majoritate a destinatarilor potențiali ai unui asemenea text nu vor ști niciodată cine este L.A și ce a scris el în planul pedagogiei sociale. Alte psihoaspecte analizate introspectiv sunt: curajul și frica, sănătatea mintală și nebunia, rușinea și nesimțirea. Eu aș îndrăzni să subsumez toate aceste trăsături posibile/ reale ale comportamentului uman unui concept integrator-generalizator numit ÎNCREDERE. Despre cum se cultivă și cum se culege acest superb fruct s-ar putea scrie cu folos pedagogic și cu propuneri de schimbări de conținuturi de arii curriculare. Nu vreau să forțez nota și să dau lecții altor specialiști, dar – intuitiv vorbind – cred că studierea acestei dimensiuni interumane ar putea oferi și soluții educaționale utile momentului actual. Am reținut acest ”termen” de la o colegă din UK care mi-a spus că are ca temă de cercetare această dimensiune umană și că studenții ei sunt foarte receptivi și interesați de subiect. Firesc, pentru că este unul fundamental în relațiile interumane.

 

Finalul citatului (nota finală nr. 4) este și el demn de o analiză mal largă. Voi sublinia doar câteva aspecte. Rezum, mai întâi: L.A. consideră că 1. avem dreptul de a judeca pe alții abia după ce ne-am clarificat în legătură cu propriile noastre vinovății; 2. Ultima frază este ușor eliptică și, deci, neclară, dar sugerează că avem de ales/ decis dacă judecata poate aparține: a) fiecăruia; b) legii/ justiției; c) lui Dumnezeu și d) ”puținilor sfinți cu care ne putem mândri”. Invocarea Dumnezeului creștin ar rezolva din start problema. Porunca este ”Să nu judeci!”. Probabil L.A. nu este un fundamentalist ortodox care să ia doar literele Evangheliilor în seamă, drept pentru care el lasă loc unor intervenții parateologice: oamenilor înșiși care ar putea să se judece pe ei înșiși; judecății instituționalizate (cam coruptă pe ici pe colo, prin punctele esențiale); lui Dumnezeu însuși (ce onoare!) și, în final, unor sfinți care merită să fie numiți ca atare (cine stabilește asta?). Concluzia ar fi următarea: L.A. nu respectă porunca ”Să nu judeci!” și își invită semenii să (se) judece cu capul lor. Logic și de bun simț! Justiția cea oarbă și-a probat, din păcate, cecitatea și dă sentințe contra sume grele, de la caz la caz. A lăsa evaluarea/ judecata ”în plata Domnului” este ca și cum ai lăsa totul baltă! Iar a selecta între miile de sfinți doar pe aceia care ”merită” – asta chiar că ar fi un exercițiu greu pentru Divinitatea însăși! Drept pentru care vinovățiile vor rămâne etern nepedepsite și doar unii sensibili ca L.A. (și alții) vor considera că vinovățiile (reale sau imaginare) trebuie spovedite public. Întrebare finală: puteți numi (măcar) un politician român care s-a spovedit public și să spună cu ce a greșit în mandatul său?

Liviu Druguș

Pe mâine

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 146 (CXXXXVI) Vineri, 26 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 21)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”5. Știu foarte bine că am o anumită autoritate morală și profesională, precum și o anumită credibilitate publică (…) dar, cel puțin deocamdată, nu doresc să transform acest capitol de autoritate în putere.”. Ca să fiu sincer pînă la capăt, mă și întreb dacă această autoritate nu se bazează pe o neînțelegere, dacă nu cumva unii oameni văd în mine mai mult decît există. Nu e nici un masochism aici, e chiar propria mea curiozitate. Nu e exclus ca, luat la ”bani mărunți”, să descopăr că nu valorez mare lucru. Cel puțin în unele privințe. Poate, în general, prestigiul oamenilor și autoritatea lor se fundamentează se bazează pe asemenea malentendu uri”creatoare de personalitate”. De altfel, în ordine mai generală, în societățile mai primitive politic, cum sînt cele ce încearcă să iasă din comunism, nimic nu e mai ușor decît să transformi o autoritate sau o competență – o notorietate – în capital politic. De aceea Pralamentul nostru atît de hîtru e îmbibat de sportivi și foști sportivi, de scriitori de mîna a șaptea și universitari de-a cinsprezecea mînă, de regizori de film și regizori ”din decembrie”, de foști activiști comuniști etc., în schimb nu întîlnești decît cîțiva oameni politici în sensul adevărat al cuvîntului. Ar mai trebui observat că în alte țări post comuniste, cele în care societatea civilă n-a dispărut complet în timpul comunismului, numărul politicienilor profesionalizați este infinit mai mare. Acolo legile sînt mai bune și se votează mai repede, se aplică mai corect, iar viața politică în general e mai puțin ”extrasă” din Caragiale.” (p. 36).

 

Despre prostirea electoratului cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei șase P) am scris în mai multe rânduri. L.A. (îmi) oferă și argumente concrete. Se știe că artiștii și sportivii sunt oameni orgolioși, doritori de afirmare și de vizibilitate. A fost suficient ca un ”tovarăș de la partid” să le insufle ideea că sunt celebri, personalități reprezentative pentru poporul român pentru ca acestor corbi să le cadă cașcavalul din gură și să privească apoi, nedumeriți, cum îl mănâncă vulpile ”profesioniste” în arta manipulării. Neavând habar de ideologii, doctrine și strategii politice acești frumoși naivi ai marilor orașe ”au pus botul” la oferta de a fi parlamentari și… chiar au fost. Cineva ar putea stabili numărul acestor ”intelectuali” care, platonici fiind, nu și-au dorit puterea (dar, ce să facă?, au acceptat-o cu stoicism și nedisimilată plăcere), ”intelectuali” care au știut doar să ridice mâinile pentru a vota la comanda liderului de partid. De acord cu lista caracudelor (făcută de L.A.) care au populat ani în șir legislativul României, dar un lucru mă întristează: scriind despre ”regizorii din decembrie” L.A. a ratat o bună șansă de a spune (tot) ce știe despre măreața lovitură de stat din decembrie 89, cea care trebuia să ne plaseze în brațele deschise ale URSSului răsăritean, pentru a construi socialismul cu fațadă umană. Nu doar Nicolaescu a fost ”regizorul politic” al decembriștilor pregătiți să ia cu asalt Palatul de iarnă (în pur stil leninist-gorbaciovist), ci mulți secretari de partid și securiști care au fost ”convinși” că Gorby-ul românesc (I.I.) este mai bun decât Ceaușescu, că alianța cu URSS ul este mai bună decât politica de independență a naționalistului Ceaușescu. A nu se înțelege că l-aș fi preferat pe dictator, ci aș fi preferat o ruptură totală cu trecutul dictatorial ”comunist”. Că ”revoluția română” a fost extrasă din Caragiale, este mai mult decît clar. Dar, pentru că tot am vorbit despe arta spectacolelor politice, nu ar fi păcat să nu arătăm care a fost distribuția, regia, scenografia, montajul, coloana sonoră etc.? Unii dintre ei au fost ”devorați” de ”revoluționari”, dar avem – totuși!- o nevoie imperioasă de o istorie adevărată a României. Persistența în minciună explică retardul politic al țării.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 147(CXXXXVII) Sâmbătă, 27 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 22)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”6.Din păcate, oamenii nu au înțeles că, pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, ci funcționarea mecanismului democratic însuși. Exagerez puțin – cei mai mulți au început să înțeleagă.”.  Semnul că au început să înțeleagă este apariția simțului critic chiar în raport cu conducătorii pe care îi conduc și îi respectă. În 1990 eram foarte neliniștit de absența acestuia, aveam senzația că se nasc noi ”culte ale personalității” chiar în interiorul celor mai democratice organizații, manifestate inclusiv prin tendința de a lăsa întreaga muncă pe seama acestor lideri. Și aceasta e o formă de ”cult al personalității”. Totul era excesiv de personalizat, ca urmare a faptului că viața publică – cîtă era – din timpul comunismului era excesiv de personalizată și nu se poate trece ușor de la un model la altul. Mie nu-mi place să fiu criticat, e adevărat, dar cînd mi s-a întâmplat acest lucru în public, în propria mea organizație, îmi venea să sar în sus de bucurie. Era semnul că se depășește modelul personalizat în favoarea celui centrat pe funcționarea mecanismului democratic. Sînt persoane ce pot simboliza democrația, dar să nu ne facem iluzii – dacă mecanismul nu funcționează, riscul tiraniei e apropate imposibil de evitat. În mic, ca și în mare.” (pp. 36-37).

 

Când doi oameni au aceeași părere, dialogul este imposibil. Prin urmare, fiind de aceeași părere cu L.A., nu am ce dialoga cu el pe această temă a modelelor moștenite din dictatură. Ups! Iată că aici am o opinie diferită de cea a lui L.A. El vorbește mai mult despre ”comunism”, eu vorbesc mai mult despre dictatură. Comunism nu a fost, cu siguranță, dar dictatura nu poate fi contestată de nimeni. De altfel, lipsa mecanismelor democratice definește orice dictatură. Modelul ”tătucului” este, de asemenea, unul dictatorial, nevând de-a face cu comunismul. Într-adevăr, după moartea lui Ceaușescu s-a constatat o creștere bruscă a ”noilor Ceaușescu”, adică a unor persoane cu instincte dictatoriale vizibile. De fapt, marea bucurie a dispariției cuplului dictatorial a fost și datorită faptului că mulți indivizi cu simțul oportunității în sânge, au sesizat că e rostul să ajungă ei la putere. Așa au apărut baronii locali, cei care dăinuie și împut lumea politică de ieri și de azi. Ei sunt frânarii mecanismelor democratice, ei ar trebui izolați și eliminați din viața politică ce se dorește democratică. Altfel… parole, parole!

 

Despre simțul critic. Spiritul junimist nu a dispărut la noi și asta este un lucru bun. Fără spirit critic nu poate fi vorba despre evoluții pozitive în viața (politică) românească. La capitolul ”simț critic” îl depășesc cu siguranță pe L.A., eu fiind un Capricorn bucovinean, L.A. fiind un Taur de Bahlui. Argumentul că sunt mai critic decât L.A. este că numărul ”prietenilor” mei scade de la un episod la altul, orice aluzie la profesia sau statutul unora dintre ei fiind luată ca atac la persoană și, în consecință… adio și n-am cuvinte!

L.A. s-a spovedit (la modul general) în legătură cu o critică publică la adresa sa. Eu o să mărturisesc o critică publică la adresa mea, la modul concret. Ambele situații se referă la experiența mea chișinăuiană. Ambelor persoane inițiatoare ale acelor critici le mulțumesc acum, public. Este vorba despre profesorul Dumitru Moldovan de la ASEM și de Vasile Butnaru de la cotidianul ”Sfatul Țării”. Primul, a corijat asecte pedagogice (pe care mi le-am însușit). Al doilea, a demonstrat că textele mele conțineau, totuși, suficiente erori (gramaticale, logice etc.). Ambele ”acțiuni” au fost reacții (binevenite) la criticile mele anterioare. Deci, spiritul critic ajută! De atunci, am devenit și mai critic!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 148 (CXXXXVIII) Duminică, 28 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 23)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”7. Societatea civilă în România este, din păcate, în stare embrionară. Se naște societatea politică în absența celei civice.” În alte țări foste comuniste, societatea civilă n-a dispărut complet sau s-a reinstituit înainte de căderea oficială a comunismului. La noi, acest lucru a trebuit să se facă aproape concomitent. Să ne amintim suspiciunea din 1990 față de partidele politice, tentativele studenților și intelectualilor de a crea sau a adera mai ales la organizații ne-politice. Chiar și foarte inteligenții intelectuali de la GDS au surprins pe Michnik prin ceea ce aveau de gînd să facă. Trebuia, probabil, recuperat ceea ce nu se făcuse în timpul comunismului. Slavă Domnului, destul de repede, unii intelectuali au aderat la partide, a apărut Alianța Civică și foarte curînd partidul acesteia” (p. 37).

Într-adevăr, societatea civilă, la nivelul anului 1996 (când am fost readus, ”pe sus”, din Basarabia) era precară, tarată de fricile generate de fostul regim totalitar/ dictatorial. Practic, abia trecuseră patru anișori de la decesul oficial al URSS, iar asta s-a resimțit. Presupunând, prin absurd, că URSS ar fi supraviețuit reformismului gorbaciovist, cu siguranță, azi s-ar fi scris, oficial, despre Secretarul General al PSDR, Președintele României și Comandantul suprem al Forțelor Armate, mult stimatul și iubitul tovarășul Ion Iliescu. Frica de revenire a dictaturii nu era nemotivată. Mineriadele și înăbușirea tentativelor de revenire a partidelor istorice, a regelui etc. erau reflexe dictatoriale moștenite de la tătucul anterior. Din nou, ca și în decursul anterioarei nostre istorii moderne, România a fost un caz special, o abatere de la regula din contextul geopolitic. Cât despre GDS, trâmbițată ca expresie a spiritului civic suprem (!) din RO, am constatat pe pielea mea că nu era chair așa. Am ”îndrăznit” să solicit, într-o întrevedere de câteva minute, doamnei Sandra Pralong privilegiul de a-mi prezenta în fața ”inteligenților intelectuali” (preiau ironia lui L.A.) câteva dintre ideile mele de schimbare (indus în eroare fiind de campania de autoprezentare a celor de la GDS ca fiind deschiși la dialog, la critică, la idei noi). Răspunsul a fost, pe loc, unul negativ, similar celui primit de la tovarășul Alecu Floareș când, prin 87-88, i-am solicitat avizul de a deveni ziarist: NU! Cel puțin tov. Floareș mi-a motivat (cât de cât) refuzul: ”Dumneata știi ce dosar ai?”. Nu știam, ulterior am aflat că tatăl meu fusese, timp de câteva luni membru al organizației antisovietice (legionare, după unii) MAJANAHONDA din Basarabia. Posibil că și la asta se referea, dar și la alte proaste referințe pe care le-am acumulat în decursul anilor (pe baza cărora nu am fost admis timp de cinci ani la doctorat, apoi, în 1984, mi s-a refuzat susținerea publică a tezei de doctorat, apreciată, totuși, ca fiind bună). Mai mult, cum să te integrezi în societatea civilă și în partide politice când acestea erau dirijate/ conduse de persoane care nu prezentau întotdeauna încredere? Mai adaug, în încheiere, un episod care m-a făct, printre altele, să nu mă integrez în ”noile structuri”. Eram la Paris, în august 1990, singurul care venisem din proprie inițiativă acolo, în timp ce 99% dintre imensa delegație a RO la Congresul ISINI (Anghel N. Rugină) era formată din… viitorul guvern FSN al RO. Printre aceștia și Daniel Dăianu (ulterior, liberal), pe care-l cunoscusem într-o întrevedere de cca 3 min. la București, în 1988. O parte importantă a diasporei române era prezentă la o întrunire a ISINI. La un moment dat, un scriitor din diaspora (nu i-am reținut numele) îl trage deoparte pe D.D. și-i șoptește că ar fi bine să se țină deoparte de indivizi periculoși ca mine. Restul este cunoscut.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 149 (CXXXXIX) Luni, 29 mai 2017 Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 24)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”8. ”Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș”și aș redacta pe loc o declarație de independență”. De altfel, de două ori cel puțin, în plină campanie electorală, am fost tentat să las dracului totul și să scriu o declarație de independență. E adevărat că nu-mi place prostia – sau ceea ce mi se pare mie a fi prostie. Nu e mai puțin adevărat că e greu să faci politică cu oameni ce nu pot renunța la funcția lor de intelectuali, de persoane care spun nu, care își pun întrebări, care se îndoiesc. Din nefericire pentru politicieni, sînt o asemenea persoană. Cu calitățile și defectele sale, cu certitudinile și și himerele sale, cu reperele sale etice și cu slăbiciunile sale omenești. Uneori, ”prea omenești”. (pp. 37-38).

 

Întrebare retorică: oare cui îi place prostia? Poate politicienilor care doresc să aibă mereu votanți puțin informați și ușor manipulabili, cumpărabili și păcălibili. Nu exclud cinismul și preocuparea politicienilor (noștri) de a lăsa educația să se scufunde sub valurile uriașe de prostie intelectuală, de orgolii profesionale penibile hrănite cu ani de viață ai tinerilor nevinovați. Prin faptul că un intelectual de talia lui L.A. este sau nu în mediul academic este insignifiant pentru sistemul de educație atât timp cât politicienii au alte preocupări, priorități și interese personale. Ideal ar fi ca și puținii intelectuali autentici să rămână în sistemul de educație și de cercetare și să atragă alți oameni de calitate pentru a crea un trend reformator din interior.Doar astfel acesta ar putea să contrabalanseze ”direcțiile” imprimate de o clasă politică formată (și) din analfabeți, semiratați profesional și mari iubitori de arginți. Intelectualii cu potențial intelectual ridicat au menirea să educe, să semene semințele curiozității intelectuale, să asigure un câmp larg din care să se recruteze viitorii oameni politici de calitate, bine educați și ușor de strunit de un electorat tot mai conștient și mai cunoscător de propriile lor interese pe termen lung. În asemenea caz, nu va mai fi nevoie de intelectualii de vârf care să-și abandoneze uneltele și să se dedice administrării polisului. În ce mă privește am redactat ”declarația de independență” prin renunțarea la calitatea de deputat. Faptul că locul meu a fost ocupat de un mediocru carierist/ traseist nu înseamnă că, în cazul în care aș fi rămas în parlament aș fi reușit să schimb în vreun fel cursul politic al țării. De unde rezultă că sfatul lui Platon, acela de a forma elita politică a țării din oameni care nu-și doresc cu ardoare să conducă are rostul ei: la vremeri grele intelectualii ar trebui să lase deoparte plăcerile intelectuale și să se dedice salvarii polisului din situații grele. Dar asta nu ar trebui să devină regula: într-o societate bine educată este posibilă crearea/ selectarea unei elite de politicieni profesioniști valoroși care să conducă  pentru țară/ polis și nu pentru propria lor îmbogățire. Oare cer prea mult?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 150 (CL) Marți, 30 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 25)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”9. ”Or, mie, întotdeauna mi-a plăcut să vorbesc în propriul meu nume, indiferent de consecințe. Chiar și înainte de 22 decembrie.”. Așa e, dar, iarăși, să nu exagerez. Alții au vorbit înaintea mea și mai bine decît mine. Unii, extraordinar de mulți, chiar în timpul celui mai sîngeros stalinism și au intrat în închisori cu milioanele, au murit cu sutelede mii. Alții – foarte puțini! – în timpul dictaturii ”blînde” de după 1964. În sfârșit, alții au murit și au fost schilodiți cu miile în decembrie 1989. ”Curajul” meu a fost deci relativ și foarte tîrziu. În fapt, o ruptură propriu-zisă cu sistemul, radicală, nu s-a produs decît în vara lui 1989, cînd am spus ”un nu hotărât”. Pînă atunci a fost mai mult un joc ”de-a șoarecele și pisica”. Poate va fi însemnat ceva mai ales în sensul spălării bietei mele conștiințe, dar nu e comparabil cu ceea ce au făcut alții – de la Paul Goma la Doina Cornea, de la Dorin Tudoran și Gabriel Andreescu la Dinescu sau Dan Petrescu, de la Gheorghe Ursu la cei care au murit în anonimat și ”neidentificați”. Ei au riscat și mai mult și mai devreme – unii – decît mine. Le sînt recunoscător pentru exemplul pe care mi l-au dat” (p. 38).

 

De bun simț toate aceste spovedanii. De la distanța deceniilor care ne despart de acele vremuri apăsătoare/ sufocante, astăzi lucrurile pot fi privite, deopotrivă, cu detașare sau cu mânie, cu accentul pus pe ”rolul personalităților în istorie” sau pe ”rolul maselor în istorie”. Dacă cele scrise de L.A ar constitui conținutul unei lecții de istorie pentru clasa VIII-a, elevii ar înțelege că autorul se referă strict la România postbelică, timp în care au fost arestați milioane de oameni (două, șapte, nouă?) pentru crezul lor anticomunist. Aș zice că prea multă literatură pe post de istorie strică. Istoria trebuie să fie exactă și explicativă. A nu se înțelege că eu contest meritele/ interesele celor care aveau alte credințe decât bolșevismul impus nouă, și altor țări, cu tancurile rusești. Dimpotrivă! Dar la aceste mulțumiri/ recunoștințe pentru modelul oferit de unii înaintași ar trebui precizat CONTEXTUL în care au evoluat lucrurile. Fără acest context, din ce în ce mai favorabil schimbării lui Ceaușescu, toate ”vocile” amintite ar fi sunat în van. Eu disting între aderarea la gorbaciovism și la alianța mai puternică cu fratele sovieto-bolșevic (Iliescu & Co.) – aderare care însemna doar instalarea unui socialism/ ”comunism” cu faț(ad)ă umană, pe de o parte, și protestul intelectualilor din țară și din diaspora împotriva oricărei forme de socialism marxist, indiferent cât de coafat ar fi fost acesta cu libertăți temporare și cu deschideri spre Vest. Este evident pentru mine că L.A. a făcut parte din tabăra procapitalistă/ antisocialistă, tabără care, în final, a câștigat partida. Dar, tabăra Iliescu &Co. era pregătită să reinstaureze dictatura clasei muncitoare în varianta gorbaciovistă. Felul în care au fost falsificate alegerile din mai 90 probează faptul că ”comuniștii” se reinventau după modelul imediat postbelic, atunci când minisculul partid al comuniștilor a ”câștigat” alegerile împotriva partidelor istorice. Așadar, mulți dintre ”dizidenți” au fost fabricați de Secu și au avut acordul tacit al unor politruci prosovietici. Așa numita ”Revoluție de la Iași”  (pe bună dreptate numită de Radu Părpăuță ”revoluția de bălegar”) ”revoluție despre care L.A. însuși spune că se ținea cu mâinile de burtă când vedea monumentul ridicat în cinstea Revoluției din 17 octombrie (Marea Revoluție Socialistă din Octombrie în variantă moldavă). Sigur, lovitura militară de stat din decembrie de la București a fost – și ea – botezată ca fiin Revoluție. Din păcate, aceste părți ale spovedaniei lui L.A. nu conțin precizări de acest gen, mai utile chiar decât pomenirea unor spirite înalte care a vorbit, cu curaj, împotriva Ceaușescului.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 151 (CLI) Marți, 31 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 26)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”10. ”Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial”. Nu am fost mereu imparțial ca să nu lezez ”firava noastră opoziție”, de altfel intens atacată de presa  regimului și de cea național-comunistă, și ca să nu tulbur ”fragila noastră democrație”, pe care alții nu se sfiesc s-o submineze. Acum, nu cred că această abținere – ce n-a fost doar a mea – a făcut bine opoziției și democrației. E uimitor să vezi ce ușor au învățat unii din oamenii noștri politici politicianismul. Chiar înainte de a învăța politica! Și nu mă refer doar la dl Radu Cîmpeanu.” (pp. 38-39)

 

Imparțialitate? Echidistanță? Sete de adevăr? Onestitate? Profesionalism? Și încă unde? În fragila noastră democrație, cu o foarte fragilă opoziție ce urma a fi aneantizată imediat dacă ”fratele sovietic” nu murea la timp? Naivitățile intelectualului din turnul de fildeș (adică ale lui L.A.) n-au durat prea mult, evident. Spoveditorul recunoaște că n-a fost imparțial! Cum să fii imparțial când vezi că ”colegul tău de breaslă” – plătit sau nu mai bine – minte de îngheață apele și creează curente de opinie favorabile stăpânilor săi sau, de ce nu, propriilor lui convingeri. Comentatorii ar putea fi imparțiali doar într-o lume bine așezată pe baze democratice, cu jurnaliști onești care să nu aștepte ”oferte” oneroase și dezonorante de la îmbogățiții vremurilor tulburi.

 

În activitatea mea de jurnalist (cca 6 ani) la Chișinău, activitate care a început pe când RSS Moldovenească era parte integrantă a URSS (până la 27 august 1991, ziua declarării independenței față de Moscova) am fost un comentator cvasiimparțial al evenimentelor. Înscris clar în frontul unionist, luptele au fost pe multiple planuri. Presa rusă, de mai bună calitate, cu ziariști profesioniști școliți la instituțiile statului imperial sovietic, era greu de contracarat. Grafia latină era doar un deziderat. (Am scris atunci un articol în care am blufat, recunosc, spunând că este iminentă trecerea la grafia latină și în China…). Parlamentul a stabilit că limba oficială a statului Republica Moldova este limba moldovenească (1994). În lupta împotriva acestei decizii am scris un articol în care am propus ca statul moldovenesc (artificial, dar legal creat) ar trebui să adopte o limbă cu o denumire așijderea: limba moldo-română (după modelul presupusei limbi sârbo-croate). Consider și azi că propunerea mea era viabilă și foarte utilă procesului unionist. Serviciul secret al lui I.I. (doișiunsfertul)  s-a sesizat și m-a ”luat la întrebări” (înainte de a-mi propune colaborarea cu acte în regulă….  ). Presa de la Iași a scris (la comandă) despre trădătorul Druguș care face jocurile Moscovei. Mai înainte de asta a fost bătălia pentru introducere leului ca monedă a statului (29 XI 1993). În campania pentru obținerea votului s-a întâmplat ca corespondentul BBC pentru Moldova să devină indisponibil. M-a solicitat să-i preiau misia. Am făcut-o imediat, fără niciun contract și fără a fi plătit vreodată (posibil era o perioadă de probă). Am transmis din Hotelul Codru (evident, totul era înregistrat și… transmis unde trebuie). În prima mea transmisie am subliniat (îngroșat) că marea majoritate a populației dorește revenirea la leu. După a doua transmisie, conducerea hotelui m-a anunțat că voi locui la altă cameră… Legătura cu BBC ul s-a stins… (Eu eram contactat de BBC, nu sunam eu). Într-o asemenea luptă inegală, cum ar fi fost să fiu imparțial, să mă prefac că nu văd cum unioniști declarați erau ”recuperați” de sistemul promoscovit, pas cu pas, om cu om, chiar cu sprijin de la București?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 152 (CLII) Joi, 1 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 27)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”11. ”Și asta în ciuda porcăriilor pe care își permit să le debiteze pe seama sa un slugoi sau altul, un ”căcănar” sau altul”. E interesant de observat că atacurile împotriva foștilor opozanți sau dizidenți au fost în România cele mai murdare și cele mai rapide din tot Estul. Nu li se putea ierta celor cîțiva care au avut curaj, care nu s-au murdărit sau au reușit să se purifice în plină nebunie comunistă, tocmai acest curaj și această puritate. Nici măcar martirii Revoluției n-au scăpat de tentativa dementă de murdărire. Bineînțeles că atacurile cele mai mizerabile au venit tocmai din partea celor mai pătați, mai murdari. Cu cît a mîncat un astfel de ”căcănar” mai mult rahat, cu atît a simțit nevoia să-l împroaște mai abitir asupra celorlalți, a celor mai curați decît el.”. (p. 39).

 

Îi înțeleg supărarea lui L.A. dar nu i-o împărtășesc decât în mică măsură. Voi scrie, pe puncte, de ce: 1. L.A. coboară de pe soclul ”statuii” de intelectual și se amestecă cu cei pe care îi critică și îi disgrațiază: porcării, slugoi, căcănar, rahat, murdărie, nebunie, pătați, dementă – acesta este limbajul de cartier ales de L.A. care, chipurile ar fi justificat de nivelul intelectual scăzut al celor cărora li se adresează (dar care sigur nu i-au citit cartea). De ce nu și niște înjurături neaoșe, groase, sexoase și nervoase? Ca să fie și mai clar…: 2. Este acum cunoscut că o parte dintre presupușii ”dizidenți” față de regimul dictatorial erau ”prieteni” cu băieții cu ochi albaștri, dacă nu erau chiar ofițeri de securitate; a nu distinge între dizidenți și ”dizidenți” era mai important decât a lua în bloc apărarea acestora de criticile ”slugoilor” de tip nou. În lupta pentru ciolan, mijloacele de atingere a scopurilor nu au mai fost oneste și legale, fiecare împroșcând cu imprecații cam tot ce era presupus a fi un potențial concurent la obținerea de dregătorii publice mai mari sau mai mici. 3. ”Martirii Revoluției?” De unde Revoluție? Reamintesc despre râsul incontinent al lui L.A. la adresa ”revoluției de bălegar” de la Iași. La fel fac și eu acuma când citesc despre Revoluția Română (sintagmă care circula prin Iași cu un an-doi înainte fiind distribuită de apropiați ai ”organelor”). Despre lovitura de stat militară din decembrie 89 s-a scris și documentat mult, dar inerția gândirii, puterea imitației și lenea de a căuta adevărul au dus la includerea și în manualele școlare a sintagmei ”Revoluție”. Statutul de ”revoluționar” a fost primit de mii de oameni care nu au participat la niciun fel de lupte împotriva regimului dictatorial. Dimpotrivă, au așteptat evoluția lucrurilor și au executat niște ”sugestii” din varii locuri de comandă. La Chișinău fiind, un fost secretar de partid de raion mi-a povestit cum a plecat, împreună cu alți tovarăși, cu autoturismul Jiguli în România. Portbagajul era plin de arme, dar ”ukazul” a fost să nu fie controlați la vamă! Aș putea paria că, dacă ar scoate o nouă ediție a cărții sale, prostologul Liviu Antonesei ar veni și el cu asemenea exemple de ”revoluționari” care au făcut ”martiri” (adică chiar au omorât oameni) pentru că așa era scenariul și regia: fără victime nu era nici ”revoluție” și nici preluarea puterii de către ”revoluționarii” filosovietici în frunte cu I.I. nu ar fi fost posibilă.Am consacrat atât de multe episoade acestei părți a cărții lui L.A. pentru că toate sunt simptomatice pentru tema noastră: prostiile scrise de oameni inteligenți pot face mai mult rău decât panseurile cât de cât istețe ale unor proști cu acte în regulă.

 

  1. Din interviul de mai jos, cred că toate afirmațiile sunt adevărate sau – cel puțin – credibile. Când se aduc elogii Revoluției Române trebuie să știm cine a fost Revoluția Română: kgb ul sovietic condus de PCUS! Scopul: întărirea sferei de influență a Moscovei!http://asapteadimensiune.ro/generalul-pacepa-despre-implicarea-kgb-ului-in-evenimentele-din-decembrie-1989.html Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 153 (CLIII) Vineri, 2 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 28)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Douăsprezece note finale la ”Încercarea de spovedanie” ”, pp. 33-39: ”12. ”Iar cine iubește tirania, liber este să o suporte!”. Constatarea este valabilă și pentru indivizi, și pentru popoare. Nu poți face liber pe cineva cu forța, e dreptul fiecăruia – individ sau comunitate – să opteze. În același sens, e adevărat că popoarele își merită conducătorii pe care-i au. Dacă nu sînt impuși, cu forța, de o putere străină de ocupație. Deși– șiatunci – e de întrebat dacă nu e mai demn să mori în picioare decît să trăiești în genunchi. Prin urmare, l-am binemeritat pe Ceaușescu, cum merităm actualul Parlament și pe președintele din Oltenița. Cînd vom merita altceva, vom avea cu totul altceva. Acum nu mai avem scuza unei forțe străine de ocupație care să ne impună forma de guvernămînt, regimul politic sau conducătorii, cum s-a întâmplat după cel de-al doilea război mondial. Acum sîntem mai degrabă într-o situație foarte asemănătoare cu cea de după primul război. Numai dacă am avea puterea, curajul, înțelepciunea și norocul de atunci.”. (p. 39)

 

La final de contraobservații la propriile observații ale lui L.A. (față de unele afirmații anterioare ale sale) încerc să fiu mai tolerant, mai puțin acid ca de obicei. În fond cartea ”nu este decât o culegere de texte scrise între 1992 – 1996”, conform propriei mărturisiri din Prefața cărții. Dintre miile de articole pe care le-am scris după 1990 nu știu cu câte aș mai fi de acord (pe deplin) astăzi. Sunt aproape convins că și L.A, acum, după 20 ani, ar scrie încă multe alte note finale explicative. Dar… scripta manent! Credeam că L.A. va veni, în acest final, cu o contrazicere a zicerii sale conform căreia ”cine iubește tirania, liber este să o suporte”. Dimpotrivă, L.A. o augumentează și o argumentează. Afirmația că ”nu poți face liber pe cineva cu forța” mi se pare riscantă și… antiliberală. Completarea că afirmația este valabilă ”și pentru indivizi și pentru popoare”, deopotrivă, mă face să reacționez cât pot de clar (la nivel de afirmații/ principii, desigur). Citind pasajul de mai sus mi-a venit în minte povestea lui Vasile Porojan de Vasile Alecsandri. La eliberarea țiganilor de pe moșie, țiganii plângeau de mama focului: ”boierule, da pe noi cui ne lași?”. După afirmația lui L.A. era mai bine ca țiganii să rămână robi, pentru că așa doreau ei (sau câțiva dintre ei). M-a urmărit mult timp această situație de limită dintre obișnuința cu supunerea și curajul de a te elibera și de a acționa pe cont propriu. Forțând puțin nota, situația ar putea fi adusă în prezent: oare ”proștii” de salariați care robotesc la patron, de ce nu profită de libertatea (constituțională!) de a-și întemeia propria afacere și de a fi ei stăpâni, nu slugi? Desigur, gama răspunsurilor este foarte largă, iar multe dintre acestea contrazic afirmația lui L.A.. Forțând și mai mult nota, aducând situația în zilele foarte recente afirmația sa ar putea lua și forma: cine iubește terorismul, liber este să îl suporte” (eventual să îl și practice!). Or, libertatea indivizilor are limite clare: libertatea celorlalți indivizi. Dacă vecinii mei iubesc tirania, asta nu înseamnă că eu nu trebuie să lupt împotriva tiraniei (și, implicit, a vecinilor mei). Anarhistul L.A. se întâlnește ideatic cu revoluționarul mexican Emiliano Zapata, dar și cu comunista Dolorres Ibarruri, fosta președintă a Partidului Comunist din Spania, care aveau ca deviză a vieții lor: ”e mai demn să mori în picioare decât să trăiești în genunchi”. L.A. reproduce gândul mexicanului, fără să citeze autorul. Pe scurt, un final tezist, plin de lozinci, de note proaste date proștilor care gândesc altfel, lăsând soarta noastră, a țării, pe seama marelui noroc de după primul război mondial, și pe seama unor înțelepți care să știe să profite de acel noroc, la care să se adauge și puterea și curajul unor revoluționari români (de bălegar, sau nu, de mucava sau nu).

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 154 (CLIV) Sâmbătă, 3 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 29)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”Intelectualii și politica”

 

Intenționam să închid, în episodul de ieri, lungul periplu prin gândirea prostologului ieșean de frunte (lată), Liviu Antonesei. Am mai găsit, însă, în cuprinsul cărții, cel puțin două aspecte care ar merita amintite, fiind opinii direct legate de tema noastră: prostia și inteligența (intelectualilor). Primul aspect este cel legat de definirea politicului, mod de definire la care ader (parțial) pentru simplul motiv că l-am formulat și eu (cu unele nuanțe) în teza mea de doctorat finalizată în 1984 și susținută în 1996. Iată ce afirmă L.A. despre conceptul de acțiune politică: ”Cine crede că poți măcar respira, în sensul biologic al cuvântului, fără să faci politică, acela este un prost. Și e bine să rămînă în prostia lui, dacă altfel nu se poate. Dar el nu are căderea să dea lecții altora. Nu are dreptul să se pronunțe asupra lucrurilor care nu sînt strict personale. Din momentul în care a ieșit din sfera strictă a eului, el a început să facă politică. Și atunci trebuie să i se spună de la obraz acest lucru! Pentru că ”proștii” sau ”cei care o fac pe proștii” nu au nicio rușine. Deci politică, oricum faci. Important este cum și, mai ales, în ce direcție!” (p.54).

 

Cu toții facem politică pentru simplul motiv că suntem parte integrantă a unui polis, a unei comunități/ societăți clar definite și delimitate. Am criticat adesea sintagma contradictorie ”eu nu fac politică, eu fac doar politica educației/ culturii etc.”. În anii 80 am definit politicul ca domeniul stabilirii scopurilor în funcție de mijloace, economicul ca fiind domeniul consumării mijloacelor pentru atingerea unor scopuri și eticul ca fiind domeniul adecvării permanente a scopurilor și mijloaceleor. Asta este la fel de valabil pentru un individ, o comunitate/ polis sau pentru umanitate. De aici rezultă că ABSOLUT fiecare individ sănătos face politică (personală, familială, de colectiv, de societate). În Grecia antică, doar idiotes nu făceau politică, neavând discernământ și drept de vot.  Nu sunt însă de acord cu modul apodictic, fără drept de apel în care L.A îi caracterizează pe aceia care au opinii diferite de a sa: proști. Sper că între timp, poziția intransigentă, iacobino-revoluționară să se mai fi atenuat… Nu toți aceea care au alte opinii sunt proști! Poate au doar alte interese/ scopuri, ceea ce e cu totul altceva.

 

Al doilea aspect asupra căruia am considerat că merită să insist puțin este cel din următorul text al lui L.A.: ”În general, legăm condiția intelectualului de capacitățile sale intelectuale, de inteligență. În fond, nici nu este foarte greșit, intelectualul e capabil să opereze cu conceptele, își exersează gîndirea, poate ajunge la analize subtile și rafinate. Nu este eronată o asemenea definiție, dar este destul de restrictivă și, până la urmă, circumscrie doar genul proxim, nu și diferența specifică. Intelectualul este mai mult decît un simplu ”operator”, mai mult decît un tehnocrat hiperspecializat, ori un enciclopedist generos.  … Camus definea intelectualul ca fiind persoana capabilă să spună NU, deci să se opună, să respingă, să protesteze. Cred că am stat mai bine de 15 ani sub fascinația acestei definiții. … Nu e de mirare că am, ajuns să fiu taxat… ca fiind un non-conformist, chiar un negativist.   … acum mi se pare un act de curaj mai mare să spui DA politicii, nu s-o respingi cu ”superioritate intelectuală”. Să respingi politica în bloc pentru că e ”murdară”, ”dubioasă” etc. mi se pare un act de supremă lașitate”.   (p. 80). Asta era teoria, dar, în practică, L.A. a rămas un refuznik. Mai mult, L.A este un neoromantic Poet.   Bonus: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2017/05/23/liviu-antonesei-la-craiova-un-montaj-video/

Liviu Druguș,  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 155 (CLV) Duminică, 4 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 1)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010.

 

Ca și prostologul anterior prezentat (Liviu Antonesei), și prostologul ieșean Nicu Gavriluță abordează frontal fenomenul analizat (sacrificându-se și oferind, fiecare, exemple personale de necontestat). Mă aflu în poziția ingrată de metaprostolog, riscul fiind acela ca nesesizarea unor eventuale prostii făcute/ scrise de cei doi prostologi să mi se impute mie, neatentul și neavizatul, negânditorul și nesimțitorul care sunt. Acestea fiind spuse, purced la prostologica analiză a unui conținut publicat mai recent a unui autor mult mai tânăr (cu zece ani mai mic decât L.A.). Desigur, ne interesează atât analiza prostologică efectuată de autor (la modul direct sau indirect, cu exemple din scumpa noastră patrie) dar și eventuale inadevertențe/ inadecvări/ abordări neinspirate/ erori de logică sau de desconsiderare a cititorilor). Ca orice profesor tânăr, doritor de afirmare și de urcare pe scara ierahică academică (inclusiv administrativă, dl. N.G. concurându-l pe actualul ministru al justiției la banala demnitate de rector al Universității Al. I Cuza), N.G. a căzut în păcatul de a accepta coordonarea unei ”opere științifice” scrise de un pușcăriaș ieșean, fost profesor universitar. După mine, prevederea legislativă prin care se acceptă scrierea unor opere academice în pușcării este … o mare prostie, o prosteală pe față a electoratului care crede că statul român, prin legile sale, chiar face, prin această prevedere, justiție/ dreptate. Nu pot acuza nici pușcăriașul, nici coordonatorul pușcăriașului de vreo încălcare a vreunei legi (scrise sau nescrise), dar rămân la afirmația că legea este șchioapă și incorectă.

 

Cartea cu titlul de mai sus este, de fapt, o culegere de texte (ușor adaptate) publicate în ”Ziua de Iași” (noiembrie 2008 – ian. 2010). Într-un Cuvânt înainte de cca 6 pagini semnat de Ștefan Afloroaei sunt enunțate motivațiile scrierii și rosturile conținutului cărții. Cu riscul să stârnesc (două) supărări, am citit textul cu vocea lui N.G. și am dedus că acesta îi aparține, iar Șt. A. doar a acceptat să semneze. Sub raport etic acest lucru este blamabil și ridică semne de întrebare (alături de episodul anterior amintit) în legătură cu onestitatea autorului, dar și a ”prefațatorului” (academician la trista Academie Română). Practica scrierii prefețelor de către autorul însuși, dar semnată de un nume cu ceva rezonanță culturală este o găselniță veche, o furăcioșenie românească clasicizată (și greu de combătut: nu cunosc un text de lege care să blameze clar procedeul). Titlul (de fapt, subtitlul ”Sociologia patologiilor cotidiene” –  posibil  și ”Sociopatologia vieții cotidiene”, ca să ne apropiem mai mult de ”Psihopatologia vieții cotidiene” a lui Freud) trimite la o analiză sociologică de nivel academic și nicidecum la o culegere de articole de ziar local. Titlul propriu-zis (”Mama proștilor e mereu gravidă”) subliniază însă nivelul non-academic al analizei, trimiterea subliminală fiind la o zicere șmecherească de june de cartier, dar care titlu a asigurat buna vindere a cărții. Am mai spus/ scris în acest serial: cuvântul prost (cu famila sa: prostie, prosteală, prostire, prostesc, prostologie etc.) atrage, fascinează, înalță, înveselește, stârnește/ incită. Nu-mi fac niciun merit din asta, dar este ușor de constatat că de la lansarea acestui serial ponderea acestor cuvinte în analize, eseuri, emisiuni tv și radio, notări pe bloguri etc. a crescut semnificativ (nu omit influența, în același sens, a eseurilor difuzate de Dilema Veche și Andrei Pleșu pe această temă). Scriu asta ca argument al faptului că marketingul a sesizat potențialul de atractivitate și de vandabilitate al cuvântului în cauză. Stilul alert al prefațatorului-autor este, și el, un avantaj! Ca de obicei, cu conținuturile stăm mai prost…

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 156 (CLVI) Luni, 5 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (V – 2)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Scriam, în episodul anterior, că (și) Nicu Gavriluță se sacrifică pe altarul temei noastre și se oferă ca exemplu personal de necontestat. În acest capitol/ articol explicativ se trece în revistă bucuria autorului de a fi adept al lui Obama (multiculturalist american și președinte), apoi aceea de a fi martor al ”exorcizării patologiei roșii” (nu vă speriați, nu se referă la linia roșie Ceaușescu-Iliescu-Năstase-Ponta-Dragnea, ci la linia Voronin din Republica Moldova). Dar tot la capitolul despre bucuria succeselor se înscrie, zice N.G. și ”Noul model al științei (biologia credinței) – sensibilă la spiritualitate și în măsură să confirme (evident, în felul ei) străvechile intuiții religioase” (pp. 13-14). Postmodern (ca și mine și L.A.), N.G. cade însă în păcatul de a confunda știința (demonstrativă) cu credința (pur speculativă) fapt ce este masiv majoritar considerat drept o prostie crasă. Sigur, există ”demonstrații științifice” ale existenței Creatorului unic (prin reducere la absurd), dar a raționaliza credința este o blasfemie, iar a ”spiritualiza” știința este o nerozie. De altfel, de nerozii nu este scutit absolut nimeni, așa încât autorul poate emite/ comite în continuare fără riscul de a-și anula efortul educativ: mereu rămâne și ceva pozitiv din orice exemplu dat.

 

”Totuși, majoritatea textelor din această carte radiografiază varii ipostaze ale patologiei socialului românesc. Le-am grupat sub semnul destinal al veșnicei prostii omenești. Prostia – această constantă a naturii umane – ne surprinde oricând cu expresii proaspete, vii, de incontestabilă actualitate. Tocmai în acest sens, ”mama proștilor e mereu gravidă”. Ește și normal din moment ce prostia se naște clipă de clipă. N-are moarte. Cu toate acestea, în sine prostia nu există. Există doar prostiile. Unele sunt naturale, firești, chiar simpatice. Altele, dimpotrivă sunt patologice, și, prin urmare, absolut detestabile. De ultimele trebuie să ne eliberăm pentru a mai spera într-o necesară vindecare a mentalului social. Atunci când și cel din urmă om (”prostul satului”) se va deștepta, comunitatea își va reveni. Cartea acesata se dorește a fi (și) o lucidă incursiune în tenebrele prostiei omenești. Grație acestei inițiatice călătorii, ajungi să descoperi o parte dintre seducătoarele chipuri ale invocatei patologii. Iată doar câteva dintre ele: (…)”. (p. 14).

 

Punctele de suspensie din finalul acestui citat vor fi completate în episodul următor, autorul identificând șapte chipuri ale prostiei (care ”în sine nu există”). Până atunci, câteva precizări. Conform propriei sublinieri (ca să nu jignească prea multă lume) autorul nu folosește termenul ”patologie în sensul medical sau psihiatric al cuvântului, căci nu-și propune nimeni să identifice noile pasiuni și excese populare, cotidiene, cu abaterea psihică ce necesită neapărat o terapie clinică. Sensul termenului este mai curând cel etimologic: patologică poate să ne apară acum acea conduită ce stă sub puterea unor pasiuni sau afecte excesive, a unor impulsuri ce nu cunosc limite precise” (p. 10).  Și o sugestie personală (ce poate fi utilizată pe post de test pentru evaluarea celor cu potențial investigativ/ de cercetare/ jurnalistic/  detectivistic): citiți cu atenție ”Cuvântul înainte”(semnat Ștefan Afloroaei) și, apoi, oricare dintre articolele reunite în această carte (semnată Nicu Gavriluță) și notați diferențele de stil, limbaj și vocabular.Dacă nu găsiți nicio deosebire, atunci estimați cine este adevăratul autor al cărții. Și, în fine, considerați că scrierea prefeței cărții de către autorul însuși este o prostie?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 157 (CLVII) Marți, 6 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 3)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

Iată primul dintre cele șapte chipuri ale prostiei (care în sine nu există) în viziune gavriluțiană: ”1. Prostia ca necunoaștere și omenească ignoranță”. Pentru mine, necunoaștere și ignoranță sunt sinonime. Pentru N.G., se pare că nu sunt. Postată ca prim chip al prostiei umane, necunoașterea (care în sine nu există!) ar putea fi exemplificată prin miliarde de exemple de lucruri care fac diferența specifică dintre un știutor și un neștiutor. Dintre toate acestea, N.G. se oprește însă doar la ”desacralizarea unor mari sărbători românești (Crăciunul, Anul Nou, Paștele Blajinilor, Rusaliile, Sfântul Ilie, sărbătoarea Sfintei Cruci, Sfânta Parascheva etc.) și importul în formule laxe, total permisive, a unor sărbători străine (Sfântul Valentin, Haloween-ul etc.).” (p. 14). Logica elementară a cititorului mediu (care sunt) mă obligă să aflu, de la N.G. că Crăciunul și celelalte sărbători creștin-ortodoxe sunt, de fapt, sărbători pur românești, neaoșe, getodacice eventual, iar Anul Nou este o sărbătoare sacră (adică promovată ca fapt spiritual divin de către comunități religioase specifice, în cazul nostru de către români). Mai mult, Sfântul Valentin este scos în afara creștinismului devreme ce nu este ortodox de-al nostru străvechi, din popor dac, verde brotac. Dar autorul uită (”căci și uitarea-i scrisă-n legile-omenești”) să numească proștii care au făcut (posibilă) această mare prostie a desacralizării a ceva și a sacralizării/ introducerii în cultura noastră a altceva, străin). Pot înțelege că prostia  nu există (în sine!), că ceea ce există sunt doar prostiile (ca fenomen cultural colectiv, de masă), dar nu pot înțelege cum proștii există, dar nu (mai) au mamă, nu au origine și date / locuri de naștere. Așadar, oare cine este mama proștilor care a născut niște pui vii, și care (pui) în loc să se închine la idolii noștri se închină la idolii lor? Sau, oare nu cumva am putea vorbi și despre un tată (idiot) care procrează în neștire …proști. Dacă aș fi malițios aș afirma că exemplul suprem (dat însă indirect de autor) de prostie omenească ar fi renunțarea de către daci la cultul propriilor zei, neaoși și agreați de poporul dac, în favoarea unor idoli străini aduși de pe alte meleaguri. În fine, prostia odată făcută, cel mult poate fi recunoscută, dar nu mai poate fi combătută, ci susținută ca fiind o formă concretă a unui adevăr suprem abstract. La fel s-a întâmplat și cu ideologia marxistă, care chipurile avea chiar premergători pe aceste meleaguri, la fel se întâmplă și cu ideologia corectitudinii politice promovată agresiv de N.G., la fel se va întâmpla, probabil și cu propagarea fără limite a ideologiei conservatoare sau a altor ideologii de împrumut. Sociologul N.G. dedat la filosofare ortodoxistă, devine, poate fără să vrea, un pedagog moralizator plicticos care nu face altceva decât să transmită celorlalți propriile limite de gândire. Ce poate înțelege cititorul de ziar de mic tiraj (căruia i se adressează N.G.) din această adâncă cugetare: ”Fenomenologia iubirii (…) simbolizează nu doar desacralizarea lumii, hedonizarea vieții, dar și permanenta noastră căutare a absolutului în formule hard, inedite și neconvenționale”. Avea dreptate Trăsnea (colegul lui Ion Creangă) când spunea că ”școala este un cumplit meșteșug de tâmpenie”. Finalul pasajului explicativ al acestei prime forme de prostie încoronează… cele de mai sus: ”Tot sub semnul acestei specii de prostie omenească stă și cultul național al kitsch-ului, al VIP-urilor ultramediatizate, totul în detrimentul veritabilelor elite și al autenticelor modele morale românești” (p. 14). Care elite și modele morale, mon cher?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 158 (CLVIII) Miercuri, 7 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 4)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”2. Prostia ca handicap social. Stigmatul aplicat românilor din Italia (acela de ”specialiști în violuri”) ilustrează perfect această nefericită ipostază a prostiei. Ești prost în sensul că ți se aplică automat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare. Un zvon fals devine real în sensul că este interpretat ca fiind real. E de ajuns ca un român din Italia să fie acuzat de viol pentru ca toți românii de acolo să fie taxați drept violatori! O generalizare nepermisă și infinit păguboasă. Mai regăsesc în exemplul discriminării românilor din Italia și expresia actuală a ritualului de tip pharmakos, cel prin care o comunitate majoritară (cea italiană) își sacrifică constant alteritatea (străinul din Carpați) pentru a-și defula umorile, tensiunile, frustările și neputințele de orice fel. Oarecum la fel se întâmplă și cu musulmanii europeni, (auto)stigmatizați după interzicerea construirea noilor minarete în Elveția.” (p. 15).

 

Prostia (la N.G.) începe să prindă, tot mai mult, contururi etnice sau cel puțin etno-culturale. Deși textul argumentativ la chipul al doilea al prostiei (”Prostia ca handicap social”) ar putea fi rezumat în cuvintele ”Italienii sunt proști, fiind lipsiți de logică, generalizând nepermis”, ni se spune, chiar de la început, că exemplul de prostie se referă la… români! (”Ești prost în sensul că ți se aplică imediat eticheta, stigmatul de ”țigan”, ”hoț”, ”violator”, în virtutea mecanismului social al funcționării predicției creatoare”). Mai grav mi se pare faptul că N.G. se autoinstalează (inconștient) pe poziția italienilor criticați de generalizare nepermisă. Astfel, N.G. suține că TOȚI italienii fac generalizări nepermise, ceea ce este, evident, o generalizare nepermisă! Părerea mea este că N.G. are o tentație irepresibilă a inversiunii, a inversării lucrurilor. Dorind să fie subtil în a-i critica pe italieni pentru eroarea de logică (= prostie), N.G. termină prin a-și evidenția propriile erori de logică. Cum adică, dacă cineva i-ar aplica pe frunte lui N.G. eticheta de prost asta înseamnă chiar că el este un exemplu de prostie? Or, el pleacă de la premisa că dacă cineva te descrie negativ, atunci ești prost! Poate o sămânță de adevăr ar fi în acest silogism, în sensul că logic ar fi să nu dai ocazia să ți se aplice aceste raționamente (fie ele și eronate sub raport logic!).

Încă un semn de întrebare: la ce se referă oare autorul când pune semnul egal între prostie și un (eventual) ”handicap social”? În exemplul dat nu este vorba despre niciun handicap social, ci de un aspect cultural remanent de pe vremea constituirii națiunilor: străinul ca potențial dușman/ agresor/ violator/ terorist, aspect care (re)prinde viteză în mentalul mai multor elite conducătoare din lume (SUA, Ungaria, Turcia, Rusia etc.). Dacă etichetăm drept prostie orice altă atitudine/ credință/ ideologie/ filosofie/ convingere/ credință/ cunoaștere etc. atunci, conceptul de prostie este universal aplicabil pentru că absolut întreaga populație a planetei are diferențe specifice inevitabile. Un exemplu: cartea ”Europa proștilor”, recent apărută, semnată de T.R. Ungureanu împarte clar Europa între cei care cred în Uniunea Europeană (proștii) și cei care profită de ea (deștepții). La fel, orice ”client” se poate întreba retoric: ”de ce nu am făcut eu cârciuma asta, ca să iau eu profit și să beau pe gratis…? Vai ce prost am fost!”. Apoi se gândește că abia acuma este prost devreme ce îi bagă bani în buzunar proprietarului de cârciumă, fără să poate pretinde că a fost furat/ păcălit etc. Rezum: sub un ”chip” al prostiei descris aparent savant (”Prostia ca handicap social”), găsim, ca exemple, probe pure de prostie.

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 159 (CLIX) Joi, 8 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 5)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

  1. ”Prostia ca privare. În altă ordine de idei este cu putință ca scenariile conspiraționiste de orice fel să ilustreze tocmai acest tip de prostie. Poate fi vorba de absența unui necesar simț al firescului și al dozării rezonabile a proporțiile. (probabil: proporțiilor, LD). Arta ”de a sări calul” o stăpânesc mulți ”specialiști” ai tranziției românești. Acestora le lipsește normalitatea actului educativ. Sunt perdanții de lux ai celor 7 ani de acasă. Am exemplificat fenomenul cu scenariul demonizării FMI ului. Împrumutul acordat României este interpretat din perspectiva scenariului internațional conspiraționist, cel căruia România ar urma să-i cadă pradă sigură. Fondul Monetar Internațional ar fi un veritabil ”asasin economic” ce urmărește noua cucerire a lumii prin înrobire economică. Corporațiile internaționale devin astfel noi chipuri ale ”statului magician”, după inspirata expresie a a lui Ioan Petru Culianu. Un alt scenariu conspiraționist relatat în carte este cel al controlului și manipulării maselor prin mijlocirea pașapoartelor biometrice și prin aplicarea maleficului 666 cu ajutorul tehnologiei moderne (pp. 15-16).

 

Recunosc, umil, că nu înțeleg ce înseamnă ”prostia ca privare”. Dacă cineva a înțeles, îl rog să mă ajute. Textul de mai sus ar fi trebuit să fie unul explicativ/ lămuritor al sintagmei amintite, dar nu e.  Ce legătură ar putea fi între ”scenariile conspiraționiste” și ideea de ”privare” (a ce oare?). Din text s-ar putea deduce că cei care cred în teorii conspiraționiste sunt proști. Putem accepta asta, mai puțin conspirațiile reușite. De exemplu, ”revoluția de bălegar” de la Iași a fost o conspirație nereușită (deci a fost prost gândită), în timp ce lovitura militară de stat de la București a fost o conspirație reușită (deci a fost bine gândită).

 

Atrag atenția cititorilor că N.G. a scris această ”introducere” la cartea sa ca pe o sinteză a articolașelor publicate în cele patru secțiuni ale cărții, răspunzând, probabil, unei solicitări a editurii de a sistematiza și analiza mai concis imensa temă a prostiei umane. Ceea ce a ieșit se vede: ”chipurile” nenumite încă ale prostiei primesc un nume, o descriere, are loc o clasificare și o caracterizare a unor tipuri fundamentale de prostie. Toate acestea devin însă exemplificări ale ceea ce autorul însuși critică, probând din plin faptul că prostia este ubicuă, indiferent de gradele universitare deținute și/ sau de prezența în spațiul public/ mediatic. Pentru că N.G. este profesor la o facultate cu puțini studenți și cu puțini bani la fondul de salarii, domnia sa propune o reformă a salarizării universitare: critică și el (ca de altfel toată lumea, dar lucrurile nu s-amișcat deloc până azi) finanțarea per sputent. Da, este o cauză a scăderii calității în universitățile de stat, și – drept urmare – majoritatea au caracterizat-o ca fiind un cancer al calității în educație. Propuneri de schimbare au fost destule: eu unul am propus finanțarea (prin sistem de credite) per absolvent de facultate care este încadrat într-un loc de muncă conform diplomei. Dacă nu găsește post de sociolog undeva, atunci absolventul de sociologie a făcuta facultatea pe banii săi. Știu, e greu de corelat, de urmărit fiecare absolvent în parte, dar asta ar rezolva finanțarea aiuristică a studenților, una care să ne asigure un număr de studeți la mia de locuitori comparabilă cu media europeană. Dar ce propune N.G.? Nici mai mult nici mai puțin decât finanțarea per profesor. Profesorul ar primi o sumă de bani cu care el asigură un număr de ore, indiferent de numărul de studenți! S-ar fi confirmat, în caz de apropbare, un adevăr trist: învățământul este făcut pentru profesori nu pentru studenți!!! Adică o mare, mare aiureală prostească!

Liviu Druguș,  Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 160 (CLX) Vineri, 9 iunie 2017   Prostologi ieșeni de frunte (plată) (V – 6)

 

Nicu Gavriluță, ”Mama proștilor e mereu gravidă. Sociologia patologiilor cotidiene”, Institutul European, 2010. ”În ce sens ”mama proștilor e mereu gravidă”?” (pp. 13-18).

 

”4. Prostia ca ”seninătate a imbecililor” (Flaubert). Este ilustrată, în opinia mea, (și) de darurile ostentative de Crăciun și Anul Nou. În mod normal, ele ar trebui să fie sincere, dezinteresate și discrete. Practicate creștinește, cu alte cuvinte. Din moment ce sunt publice și ostentative, înseamnă că semnifică o nemărturisită ambiție a dăruitorului de a rămâne în memoria socială asemenea unui VIP bogat și debordând de generozitate. E ca și cum am încerca să ne compensăm ratările, ambițiile frânte și mândriile îndelung tăinuite printr-o mare cheltuială de sărbători. Este un gest psihanalizabil, săvârșit cu imperturbabila seninătate a unui ”imbecil” care nu-și pune nici măcar în vis problema banalității și chiar mediocrității vieții sale” (p. 16)

Citatul din Flaubert, folosit pe post de categorie majoră de prostie umană, se potrivește cu textul explicativ exact ca nuca-n perete. Faptul că, în general, imbecilii au o seninătate aparte, neavând de rezolvat probleme existențiale majore, poate fi exemplificat prin nenumărate exemple. Autorul este însă obligat să facă referire la propriile articolașe, fapt care poate genera cel mult un zâmbet, nicidecum un dram suplimentar de înțelegere a categoriei/ chipului descris cu ajutorul lui Flaubert. Textul de mai sus poate face parte dintr-un manual de ”maniere elegante”, de ”cum să ne comportăm?”, dintr-o prelegere televizată despre virtuțile creștinismului sau dintr-o lecție de dirigenție la clasa X-a, dar nu are nicidecum legătură cu seninătatea imbecililor.

Cât despre psihanalizabilitatea gestului de a face cadouri în mod ostenativ, eu cred că toate persoanele și toate gesturile lor sunt psihanalizabile. Cu nuanța că unele situații se pot rezolva prin simple sfaturi practice, altele pe canapeaua psihologului, iar altele, mai grave, doar pe patul de spital al psihiatrilor. Profit de context pentru a reitera propunerea ca fiecare persoană care lucrează cu publicul (politicieni, profesori, medici etc.) să aibă analizele psihologice la zi, alături de analizele medicale specifice.

Avansez aici o concluzie la cele șapte chipuri ale prostiei umane care ar dori să justifice sintagma că ”mama proștilor este mereu un pic gravidă”. Cartea de față nu are legătură cu titlul pe care îl poartă, iar această încercare de clasificare a chipurilor prostiei umane nici atât. Mă văd obligat să denunț acest tertip universitar, greu de acceptat și de suportat. Rețeta (proastă) este: scrii la gazeta locală articolașe pe teme cotidiene, împănate cu citate, cu ideologia pe care o slujești și cu povețe banale. Vine editura și îți propune să-ți aduni ”operele” într-un volum unitar. Cauți un titlu. Este bun și vandabil, dar n-are legătură cu conținutul cărții. Nu-i nimic, faci o introducere explicativă care să justifice atât titlul cărții cât și conținutul articolașelor. Evident, introducerea este făcută în grabă, nu în urma unor cercetări asidui pe tema dată (în cazul nostru, prostia omenească). Rezultatul este unul previzibil: presupusa analiză a chipurilor prostiei este nulă, iar explicația ”chipurilor” este una ad hoc, trasă de păr și cât se poate de superficială. Mai adaug la rețetă și faptul că rogi decanul facultății să scrie o prefață, dar o scrii tot tu, lăudându-te și adulându-te. Evident, decanul semnează și primește o carte cu un autograf în care se mulțumeșete pentru ”scrierea” (de fapt, semnarea) Prefeței și laudă calitățile decanului pentru că a permis/ facilitat scrierea acestei cărți. Așa se adună zeci de titluri de cărți-maculatură, urmate, firesc de Opera Omnia, premiată de Academia Română! Până la obţinerea titlului de academician nu mai este decât un pas… Repet, care elită intelectuală/ morală, mon cher?

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale post(moderne) ale prostiei & inteligenței românești (121 – 140)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 121 (CXXI) Luni, 1 mai 2017   Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (I)

 

„Niciodată în viaţă n-am învăţat ceva de la o persoană care a fost de acord cu mine.”

DudleyFieldMalone, avocat american

 

„La ce lucrez acum? Îmi pregătesc remarcile spontane.”

Winston Churchill

 

„Este mult mai uşor să te lupţi pentru nişte principii decât să trăieşti după ele.”

Alfred Adle, doctor austriac

 

„Ca să vinzi un lucru, spune-i unei femei că e un chilipir, iar unui bărbat că poate fi returnat.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

“Sunt trei căi ca să te ruinezi: femei, jocuri de noroc şi specialişti. Cu femeile e cel mai plăcut, cu jocurile de noroc e cel mai rapid, iar cu specialiştii e cel mai sigur.”

Georges Pompidou

 

„Vreau un bărbat care să fie bun şi înţelegător. Cer oare prea mult de la un milionar?”

ZsaZsa Gabor

 

„Indiferent ce lucru fac, femeile trebuie să-l facă de două ori mai bine decât bărbaţii pentru a filuate în seamă. Din fericire, asta nu e greu deloc.”

Charlotte Whittond, primar al oraşului Ottawa

 

„Secretul unei căsnicii fericite continuă să rămână un secret.”

Henry Youngman, violonist englez

 

„Nu judeca un om după hainele sale. Judecă-l după ale soţiei sale.”

Thomas R. Dewar, om de afaceri

 

„Omul este singura creatură care refuză să fie ceea ce este.”

Albert Camus, scriitor francez

 

„Progresul tehnologic n-a făcut decât să ne înzestreze cu mijloace mai eficiente pentru a

regresa /psihologic/.”

Aldous Huxley, scriitor englez

 

„Un studiu cuprinzător, realizat de poliţie, arată ca nicio femeie nu şi-a împuşcat soţul în timp ce acesta spăla vasele.”

Earl Wilson, jurnalist american

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 122 (CXXII) Marți, 2 mai 2017 Inteligențe satirice scriu cu umor la modul ironic (II)

 

„Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” George Bernard Shaw, dramaturg irlandez

 

„Alături de fiecare om de succes se află o femeie care spune că nu are cu ce să se îmbr ace.”

James Stewart, actor american

 

„Visul american este să faci bani şi să reuşeşti în viaţă.Visul italian este să te naşti cu un tată

bogat.” Matteo Molinari, actor si publicist italian

 

„Banii nu aduc fericirea, dar fiecare vrea să se convingă de asta pe cont propriu.”

Zig Ziglar, publicist american

 

„Angajaţii care muncesc stând jos sunt mult mai bine plătiţi decât angajaţii care muncesc în

picioare.”   Ogden Nash, poet american

 

„În ziua de azi unii oameni au pretenţia ca uşile unor oportunităţi senzaţionale să se deschidă

cu telecomanda.”   M.CharlesWheeler, jurnalist englez

 

„Ignorant este cineva care nu ştie un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat.” Jim Backus, actor american

 

„Nu uit niciodată un chip, dar în cazul tău aş face bucuros o excepţie.”

Groucho Marx, actor

 

„Ficţiunea este obligată să ţina seama de posibilităţile existente. Adevărul – nu.”   Mark Twain

 

„Diferenţa între ficţiune şi realitate? Ficţiunea are sens.”  Tom Clancy, scriitor

 

„Persoana care ştie va avea întotdeauna o slujba. Iar persoana care nu ştie va fi întotdeauna şeful primei.”   Diane Ravitch, profesor american

 

„E greu să accepţi o critică, mai ales atunci când ea vine din partea unui prieten, a unei rude, a unei cunoştinţe sau a unui străin.” Franklin P. Jones, identitate neclară

 

„Să stai degeaba pe faţa pământului nu costă nimic şi în plus beneficiezi gratuit, în fiecare an, de o călătorie în jurul Soarelui.” Ashleigh Brilliant, caricaturist englez

 

SURSA:  https://www.scribd.com/document/346803569/REVISTA-BOOKLOOK-Nr-22-2017-42-serie-nou%C4%83

 

Pe mâine

Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 123 (CXXIII) Miercuri, 3 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (I)

 

Tema prostiei omenești este atractivă și distractivă, îndeosebi pentru cei cu simțul umorului. Dar și pentru cei lipsiți de simțul umorului care sesizează imediat că nu despre ei este vorba în propoziție, ci, mereu, despre ceilalți/ alții. Literații ar fi cei mai în măsură să ajute la scrierea unei ”Istorii a literaturii prostologice” – pe etape (istorice) și pe zone (geografice) ale culturii române, adică, pe scurt ”Prostia în timp și spațiu”. Cred că demersul în cauză ar putea fi realizat cel mai bine ca o operă colectivă, cu autori dincolo de existența (sau nu a) unei diplome. Scrierea unui asemenea op ar fi util și necesar pentru toată lumea, dar cu osebire pentru cei atinși de complexe (de superioritate sau de inferioritate, de vanitate, de aroganță, de fudulii locale sau de breaslă, de patriotisme locale, de etnicism, de superficialitate în gândire, de lenea gândirii etc.). Poate că un asemenea demers este deja în curs, poate există deja începuturi sau poate – cine alții să știe decât bibliotecarii? – treaba este deja făcută, dar insuficient cunoscută. Câteva doctorate serioase s-ar putea ocupa, de asemenea, de temă.

 

Fără să încerc a face clasamente (subiective, desigur) din care să rezulte primatul unei zone culturale asupra alteia (dpdv prostologic), dar – din ceea ce cunosc – se pare că moldovenii/ ieșenii au avut o preocupare mai consistentă pentru studierea prostiei în comparație cu alte zone ale culturii române. Din nou, fără a avea dovezi și argumente irefutabile, acest primat este, probabil, generat de doi factori cauzali: a) abundența materialului de studiat; b) abundența studioșilor care s-au simțit lezați de faptul că se învecinează mereu cu oameni lipsiți de simțul umorului. Este posibil și ca a) și b) să coexiste.

 

Un fapt deosebit de interesant este că limba română are un cuvânt (împrumutat din limbile slave, de acolo de unde noi am luat și cuvântul ”prost”) care definește omul inteligent/ isteț/ deștept/ ager la minte/ priceput/ iscusit/ dibaci/ descurcăreț cu același cuvânt care înseamnă lipsă de onestitate în raport cu semenii: șiret/ viclean/ șmecher. Mai mult, același cuvânt desemnează și persoana înzestrată cu simțul umorului: glumeț/ mucalit/ poznaș/ hazliu/ vesel. Este vorba despre substantivul ”hâtru” și adjectivul ”hâtrenie”. Interesant este că în Moldova de peste Prut, ”hâtru” se folosește mai mult cu primele două sensuri, în timp ce la noi am auzit (rar) mai mult sensul al treilea, cel de ”vesel/ glumeț” (poate fi și influența lui Alecsandri care, în ”Peneș Curcanul”, a folosit cvasipleonasmul ”un hâtru, bun de glume”, deși Creangă îl folosește ca antonim pentru ”prost”). În timp ce la Chișinău vei auzi acum cuvântul ”hâtru” la tot pasul, la noi apare extrem de rar în limbajul uzual.

 

Istoric vorbind, cred că printre primii preocupați programatic de cauterizarea prin ironie sarcastică, prin bășcălie și bătaie de joc la adresa mărginiților/ leneșilor în gândire sunt moldovenii/ ieșenii Costache Negruzzi (1808-1868) și Ion Creangă (1837-1889), cel de-al doilea ”inspirându-se” din temele negruzziene. Eroii lui Negruzzi, Păcală și Tândală, formează un fel de Stan și Bran avant la lettre, ei stârnind râsul și compasiunea pentru handicapul de a nu gândi corect/ bine/ repede/ la obiect. Dar, trebuie să constatăm cu amărăciune că istoria se repetă cu fiecare nouă generație și că toate încercările de trezire din lentoarea gândirii se pierd în van, noile generații scornind noi și rafinate forme de prosti(r)e. Sociologi și literați ieșeni (Nicu Gavriluță și Liviu Antonesei, cu osebire) au dedicat cel puțin un articol sau capitol de carte fenomenului în cauză. Alți ieșeni au scris și ei pe această infinită temă. Despre dificultatea temei vorbește (de la sine) și videoclipul din 2009 (făcut de un sucevean) cu titlul (prea ambițios) ”Prostia la români”: https://youtu.be/TN-PRwg_tU0

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 124 (CXXIV) Joi, 4 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (II)

 

Cred că majoritatea scriitorilor satirici și umoriști pot fi incluși în tagma prostologilor deoarece ținta ironiilor lor este, majoritar, prostia în varii faze, intensități și forme. De la bărbatul încornorat, la provincialul cu aere de personaj principal, și de la nătângul patent la tâmpul iremediabil, plus o paletă largă de moravuri și prosteli fandosite – toate astea sunt obiect de studiu și de activitate pentru prostologi și umoriști deopotrivă. Numele lui C. Negruzzi (1808-1868) ar putea fi cap de listă în galeria istorică a prostologilor moldoveni în general și a celor ieșeni în special. G. Călinescu spune despre el că ”Puțini umoriști români au o hilaritate mai optimistă deși nu lipsită de poantă critică” (ILR, Ed Minerva, București, 1982, p. 215). ”Negruțul” (poreclit astfel pentru chipul smolit/ smead/ negricios, pentru ca apoi porecla să fie.. nume) s-a bucurat de o bună recunoaștere critică, Călinescu alocându-i peste 14 pagini în ILR, în timp ce Manolescu îi acordă ”doar” 9 pagini în Istoria critică a Literaturii Române (ICLR). Călinescu îl încadrează pe Negruzzi în categoria umoriștilor, a romanticilor întemeietori de proză românească. În Albina Românească apare ”Păcală și Tândală sau Morala moldovenească”: „capodopera acestei proze de hilaritate clasică este «Păcală și Tândală», deschizând drumul lui Anton Pann și a lui Ion Creangă“ (G. Călinescu). Redau un extras din această prostologico-moralizatoare lucrare a celui ce va fi nu doar prozator, traducător și poet, ci și primar de Iași, membru în Divan (parlamentar) etc.:

 

”De vrei să trăieşti bine şi să aibi ticnă, să te sâleşti a fi totdauna la mijloc de masă şi la colţ de ţară, pentru că e mai bine să fii fruntea cozii decât coada frunţei. Şezi strâmb şi grăieşte drept. Nu băga mâna unde nu-ţi fierbe oala, nici căuta cai morţi să le iei potcoavele, căci pentru behehe vei prăpădi şi pre mihoho.  Bate ferul pân e cald şi fă tot lucrul la vremea lui.Nu fii bun de gură; gura bate c…. Vorba multă-i sărăcie omului, şi toată pasărea pe limba ei pere. Nu fii zgârcit, căci banii strângătorului întră în mâna cheltuitorului, şi scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă; dar nici scump la tărâţe şi ieftin la făină. Nu te apuca de multe trebi odată. Cine goneşte doi iepuri nu prinde nici unul. Nu te întovărăşi cu omul becisnic. Mai bine este să fii c-un om vrednic la pagubă, decât c-un mişel la dobândă. Nu te vârî în judecăţi. În ţara orbilor, cel c-un ochi e împărat. Cel mai tare e şi mai mare, şi dreptul îmblă totdauna cu capul spart. La judecători, ce întră pe o ureche iase pe alta, căci sătulul nu crede celui flămând, şi mai bună e o învoială strâmbă, decât o judecată dreaptă. Să n-ai a aface cu cei mari. Corb la corb nu scoate ochii. Ce iase din mâţă, şoareci prinde, şi lupul părul schimbă, iar năravul ba.”

 

Nu pot încheia acest microportret al întâiului prostolog ieșean de frunte (lată) fără a aminti că datorită unor inimoși urmași și intelectuali ieșeni memoria acestuia este onorată cum se cuvine. După ce urmașii (Dana Konya Petrișor și familia Fotiadi) au donat conacul de la Hermeziu (jud. Iași) Muzeului Literaturii Române, anual au avut loc întâlniri comemorative organizate și moderate de regretatul Liviu Rusu și de Olga Rusu. Familia Rusu s-a ocupat personal și masiv de redarea în circuitul public al Muzeului Negruzzi de la Hermeziu. Poeți, prozatori și actori de primă mână ai Iașului au înnobilat, prin prezență activă, dimensiunea cultural-istorică a evenimentelor stipendiate de Vasile Lungu, acesta fiind nu doar un antreprenor de mare succes (afacerile sale au demarat chiar pe moșia scriitorului de la Hermeziu), ci și fondatorul Premiilor Negruzzi (1996) acordate personalităților marcante ale culturii ieșene contemporane.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 125 (CXXV) Vineri, 5 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (III)

 

Nică a lui Ștefan Apetrei (Ion Creangă) este, de departe, prostologul român/ moldovean/ ieșean cu cel mai pronunțat iz profesionist, temeinic și radical. Artistice și didactico-moralizatoare deopotrivă, operele povestitorului de la Humulești au un fir roșu: prostia omenească. Nu întâmplător, una dintre cele mai cunoscute bucăți/ piese literare scrise de umorist pe această temă poartă chiar acest nume.

 

În ”Prostia omenească” sunt abordate modele de ”gândire leneșă” sau chiar de ne-gândire. Iată câteva. Prefigurând ”psihopatologia vieții cotidiene” (Freud) autorul descrie frica de ceva presupus a se întâmpla cu șanse mici de realizare, dar cu multe soluții simple de rezolvat, însă neluate în calcul (căderea drobului de sare de pe sobă asupra copilului din covată). Apoi, mitul lui Sisif este bine sugerat de cineva care vroia să vâre soarele în casă cu ajutorul unui oboroc (butoiaș). Tot la categoria ”munca-n zadar” se încadrează și cel care vroia să urce nucile în pod cu ajutorul unui țepoi. În fine, modelul universal de iluzorie eficiență umană (dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed) este concretizat în încercarea unuia de a urca pe casă ditamai vaca pentru că acolo erau câteva fire de iarbă…

 

Preluând din mers teme și personaje negruzziene (plagiatul era în moda timpului și locului, și, se pare, a devenit o cutumă) Păcală devine personaj și în scrierile lui Creangă. Păcală, un Svejk avant la lettre, pare a pricepe ceva, dar nu ajunge să și înțeleagă și să se înțeleagă cu cel cu care intră în dialog. El pare a face parte din categoria celor care erau neîndemânatici din fire, dată fiind precaritatea înțelegerii. Un asemenea fapt (inabilitatea practică de a face ceva ca lumea) era povestit de un profesor de croitorie (străin), de pe vremea lui Creangă, care se supăra când vreun ucenic se dovedea total inabil și nepotrivit pentru meserie. El își întreba elevii: ”Ați înțeles?”. Toată lumea răspundea în cor: ”da, înțelegem”. Conștient că era doar un răspuns formal, profesorul se supăra spunând în româna lui nouă pentru el: ”ințelega, ințelega, da nu prițepa cum se lega nici doi capete de ața!”. Cam din această categorie se recrutează și o bună parte a personajelor prostologului ieșean.

 

Creangă poate fi numit prostolog cu acte în regulă și pentru faptul că a abordat în scris și încă ”pe șleau” ceea ce la grădiniță copilul numește ”prostie” (”Doamna educatoare, Gigel se joacă cu prostia!”), iar în limbaj ”cult” intră în categoria vorbelor ”populare”/ ”țărănești” sau ”corozive”. Poate și din pudoare, dar sigur pentru că nu le considera a face parte din literatură, Călinescu doar amintește despre poveștile sale ”corozive” (”Corozivele” rămase de la Creangă nu se cunosc în mod public”, ILR, p. 488), în timp ce Manolescu le amintește (numindu-le ”povești licențioase”: ”Povestea poveștilor” și ”Povestea lui Ionică cel prost”) și le face o mică descriere și analiză (ICLR, p. 416). Călinescu este, totuși mai profund și mai explicit când scrie: ”Așa cum Caragiale  va deveni un histrion prin ”miticisme”, Creangă va face figură nastratinească prin ”țărăniile” lui. În cap îi intră că e un om deștept, ca orice om din popor, și de aceea ironic se prostește singur. … Dacă stă pe scaun și scaunul scârțâie se scuză de necioplire cu intenție subțire: ” – Așa suntem noi proștii; numai de pozne ne ținem!” (p. 479).

 

Creangă face necesara disjuncție între prostia genetică și cea culturală (de care mă ocup în acest serial). Iată concluzia sa la ”Povestea lui Păcală”: ”Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o urâcioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.”

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 126 (CXXVI) Sâmbătă, 6 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 1)

 

De la C. Negruzzi și I. Creangă, la L. Antonesei și N. Gavriluță saltul este unul dinspre abordarea prostiei/ răului din societate cu mijloace estetice/ literare înspre abordarea acestui fenomen cu mijloacele analitice ale umanioarelor (fals presupus a fi științifice). Prosti(re)a mai este acum tratată (mă refer îndeosebi la zona culturală a Moldovei) cu mijloace estetice îndeosebi în epigrame și scurtissime schițe umoristice (vezi revista ”BookLook”). Mai rar prostia este atacată în romane. Înainte de a trece la prezentarea analitică a capitolului ”Despre prostie” din paginile cărții ”Semnele timpului”, semnată de Liviu Antonesei încerc o explicație a propensiunii moldovenilor pentru tratarea temei noastre. Pe lângă ipoteza (auto)ironică prezentată într-un episod anterior, adaug acum una care ține de istoria culturală a locului. Olteanul Titu Liviu Maiorescu (aromân după mamă, ardelean după tată) este fondatorul Junimii ieșene și părintele spiritului critic în cultura română. Criticarea prostiei ca fenomen cultural ține foarte strâns de spiritul critic pe care maioresciansimul l-a promovat intens (de) la Iași. Acest spirit critic (față de lucrurile/ operele rele/ proaste) explică bine faptul că prostia este mai puțin tolerată de către moldoveni. Aștept comentarii critice.

 

Capitolul de carte intitulat ”Despre prostie” are mai multe subcapitole, primul dintre acestea fiind compus doar din șase citate/ motto-uri din gânditori bine cunoscuți. Sugerez cititorilor un joc cu mai multe etape: a) citiți cu atenție fiecare citat în parte și încercați să vă poziționați (pro sau contra); b) încercați o reformulare, o rescriere cu alte cuvinte, a fiecărui citat; c) observați dacă citatele sunt congruente/ compatibile între ele sau se contrazic unele pe altele; d) alegeți citatul care credeți că vă reprezintă cel mai bine propria filosofie de viață: e) alegeți citatul care credeți că ar fi cel mai sugestiv/ potrivit/ adecvat/ bun pentru a figura ca motto la un capitol despre prostia omenească; f) nu citiți opiniile mele pe care le voi posta în continuare; faceți acest lucru doar după ce ați efectuat pașii anteriori; g) comparați rezultatele propriilor analize cu cele formulate de mine și trageți o concluzie.

 

Iată cel șase citate:

 

  1. De prin lume adunate…

„Prostia este un viol al ordinii etice“. (Socrate)

„Numai trăită în neştiinţă viaţa este plăcută“. (Sofocle)

„Numai cine este cuprins de prostie poate fi numit cu adevărat om“. (Erasmus)

„Cele mai mari defecte ale omului sunt cruzimea şi prostia“. (Borges)

„Prostia este o psihoză normală“. (D. I. Suchianu)

„Diferenţiindu-se de ceilalţi, prostul îşi închipuie că e un ales“. (P. Botezatu)

 

Socrate se referă strict la comportamentul uman exemplar/ general acceptat ca fiind unul util oamenilor. A nu respecta această finalitate utilă este o prostie. Sofocle, sceptic, vede în cunoaștere o sursă de nefericire. Ferice de neștiutor pentru că, neștiutor fiind, nici nu știe ce este binele/ fericirea. Erasmus, concesiv, acceptă că perfecțiunea este, poate, în altă parte, dar în niciun caz la oameni. Borges plasează cruzimea și prostia în imediata vecinătate a strămoșilor omului. Suchianu ne liniștește afirmând că de prostie nu scapă nimeni. Logicianul Botezatu ironizează prostul care se crede valoros doar prin faptul că nu procedează la fel ca ceilalți oameni. Bref, dacă prostie nu e, nici evoluție nu poate fi!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 127 (CXXVII) Duminică, 7 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 2)

 

”II. Prostia – sinteză de lacune

 

Luând în calcul treimea: inteligenţă-bun simţ-prostie, se poate observa cu uşurinţă că aceasta din urmă nu înseamnă pur şi simplu absenţă a inteligenţei sau o inteligenţă insuficient elaborată. Pentru a putea exista în deplinătatea sa, prostia, pe lângă lacuna amintită, trebuie să-şi asocieze şi absenţa bunului simţ. Adesea, o inteligenţă mediocră este protejată de bunul simţ (natural, cum credea Descartes?

dobândit?) şi atunci masca plină de sine a prostiei nu se poate afişa în întreaga sa splendoare. Prostia adevărată (e un oximoron?; se poate, dar îmi place oximoronul!), uriaşă, completă, este deci şi absenţă a bunului simţ, iar proverbul „prostul, dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul“ nu face

altceva decât să semnaleze această stare de lucruri. Prostia nu este, de fapt, altceva decât o fulminantă apoteoză cu sens negativ. Prostia îşi revendică, într-adevăr, ca termen de comparaţie inteligenţa şi, în consecinţă, a încerca o definire în absolut a ei este, dacă nu imposibil, măcar hazardat, oricum, o operaţie infinit dificilă. Mă voi opri deci la câteva din notele ce separă prostia de inteligenţă pentru a încerca să conturez, în limitele posibilităţilor de aici (şi de acum!), chipul său, să încerc să-l

aproximez măcar. Mai întâi, dacă inteligenţa este plurivalentă, vagabondă şi, in extremis, paradoxală, prostia este univocă, nemişcătoare, de o cvasiperfectă linearitate. Conduitele inteligent-paradoxale (să

zicem cele încarnate în marii sofişti, în Socrate, Montaigne, Kierkegaard sau Cioran) se opun, prin ce au ele propriu, prostiei, exact aşa cum viul se opune morţii, uscatul umedului sau lumina întunericului.

Apoi, inteligenţa, privitoare către paradox, se manifestă ca o formă liberă, deschisă, necanonizată de exercitare a gândului. Ea este lipsită de idoli, nu-şi ridică, nu-şi poate ridica (poate e un motiv de tristeţe acesta…) chip cioplit. Un germen de îndoială există chiar când are impresia că e cuprinsă de o credinţă de netulburat, o întrebare stă întotdeauna să se nască. Din contra, prostia este dogmatică –

uneori, chiar formalizat dogmatică, dogmatică în manieră rituală! – şi, în această ordine de idei, nu cred că este excesivă asimilarea oricărui dogmatism vastului teritoriu al prostiei. Fiind paradoxală, inteligenţa este desigur şi sceptică, ea nu crede în adevăruri definitive, ci doar în probe provizorii şi parţiale. Ar fi inexact să spunem că ea nu crede în nimic – ea crede cu măsură, verifică credinţele prin felurite tipuri de acizi: întrebarea, ironia, îndoiala… Despre prostie, ce să mai spun… În sfârşit, prostia este întotdeauna inofensivă aparent inofensivă şi conformistă, ea are un adevărat cult al stabilităţii,

în vreme ce inteligenţa se dovedeşte a fi, mai totdeauna, „subversivă“. Sfârşitul lui Socrate, episodul cu jandarmii din Bouvard et Pecuchet, izolarea accelerată a lui Kierkegaard, ciudatul destin al lui Cioran, ca şi atâtea alte exemple, nu fac  altceva decât să confirme această trăsătură a inteligenţei,

imensul pericol pe care-l prezintă pentru purtătorul ei în primul rând. Ar fi greşit să se înţeleagă că inteligenţa este subversivă faţă de o anume ordine a spiritului sau a lucrurilor – ea este subversivă în genere, inamică a definitiv-exprimatului, a totalităţii împietrite”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercând o descriere a prostiei, autorul sugerează că ”prostul cu bun simț” este o contradicție în termeni, iar ”prost nesimțit” este un pleonasm. Despre definirea prostiei, verdictul e clar: operațiune imposibilă! Consecvent cu sine însuși, L.A. încearcă să nu cadă în capcana de a confunda prostia (ca fenomen cultural uman) cu prostul (ca persoană presupusă a face prostii în permanență). Reușeșete, cu două mici excepții (proverbul cu fudulia – cu referire la omul prost și afirmația cu purtătorul de inteligență, adică omul inteligent). O opinie: ”prostie adevărată” nu este oximoron (dar și mie îmi plac oximoroanele!). Prostia nu presupune necunoașterea adevărului, ci doar indisponibilitatea/ lenea de a-l cunoaște sau de a-l aplica în unele situații cât se poate de concrete. Personalizând prostia și inteligența, L.A. încearcă să le zugrăvească ”chipul”.Inteligența este: plurivalentă, vagabondă și paradoxală, liberă, deschisă, necanonizată, nedogmatizată, neidolatizată, neidealizată, mereu dubitativă și nesigură, adică sceptică și echilibrată, deci subversivă. Prin contrast, prostia este: univocă, nemișcătoare, lineară, dogmatică, ritualică, aparent inofensivă, conformistă, mereu stabilă și consecventă cu sine, definitiv-exprimată și încremenită (în proiect, ar spune Liiceanu). L.A. nu spune că prostul nu gândește. El spune doar că gândește prost, dar nu simte asta!

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 128 (CXXVIII) Luni, 8 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 3)

 

III. O observaţie

 

”Psihologii s-au străduit (şi se străduiesc) să ne convingă de faptul că inteligenţa se referă la acel ansamblu de operaţii intelectuale care permite adaptarea rapidă şi eficientă a insului la o situaţie (concretă/ abstractă) oarecare. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, omenirea n-ar fi depăşit niciodată stadiul primatelor originare. Ar trebui luată în calcul şi acţiunea inversă, adaptarea situaţiei la subiect. În plus, termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie. Inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie etc. Ca să nu mai vorbesc despre incapacitatea aproape completă de adaptare – uneori, de-a dreptul fatal înscrisă în destinul lor – pe care o manifestă majoritatea spiritelor excepţionale”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Dacă luăm de bună afirmația lui G.B. Shaw: „Oamenii raţionali încearcă sa se adapteze lumii înconjurătoare. Oamenii iraţionali încearcă să adapteze lumea înconjurătoare la ei înşişi. Este clar, deci, că schimbarea lumii nu poate veni decât de la oamenii iraţionali.” și dacă acceptăm că rațional = inteligent și irațional = prost, atunci rezultă că doar proștii mai pot schimba lumea. Și, după cum se vede, chiar o fac… Afirmația lui L.A. este cât se poate de pertinentă: dacă acceptăm că adaptarea e bună, iar oamenii excepționali sunt niște neadaptați, atunci rezultă, logic, că oamenii inteligenți sunt ne-buni! Nu întâmplător se mai definește omul cu idei ca fiind…. idiot.

 

Eu înțeleg citatul din L.A. ca fiind o probă a relativității cvasiabsolute pe care o au conceptele de ”inteligent” și ”prost”, fapt care – cred – rezultă și din încercările de definire/ descriere a prostiei și inteligenței făcute de L.A. în episodul anterior. Ceea ce pentru cineva este o dovadă de inteligență, pentru altcineva este o dovadă de prostie. Concret, eu consider că retragerea lui L.A. din activitatea politico-administrativă conducerii județului Iași a fost o dovadă de inteligență din partea domniei sale. Alții au spus, probabil; ”cât de prost poți să fii ca să lași conducerea județului pe seama proștilor!”. Am și un exemplu personal: inovația mea numită ”Metodologia scop mijloc” (ca substitut a Managementului) a fost taxată de un coleg drept ”o prostie”, pentru ca după câțiva ani să o reproducă, cu cuvinte și semnătură proprii, ca fiind o contribuție originală la dezvoltarea managementului… Așadar, L.A. preferă o altă definiție pentru inteligență decât cea prezentă – de decenii – în manualele de Psihologie. Absolut de acord că ”inteligenţa este, mai degrabă, legată de invenţie, creativitate, gândire divergentă, imaginaţie”, dar multe invenții și creativități certe sunt, în fapt, căi de distrugere a oamenilor, a umanității până la urmă. Căci, vorba aceea: ajunge o singură măciucă la un car de oale…

 

Scrie L.A.: ”termenul adaptare este extrem de nebulos şi încărcat de conotaţii ce apasă dureros în sfera morală, aşa că prefer să las deoparte această accepţie”. Observația mea la observația scrisă de L.A. este că, în analiza acțiunilor umane, toate conceptele sunt nebuloase, dată fiind infinita lor relativitate (raportare la fiecare individ în parte). În fond, ”sfera morală” este domeniul de adecvare/ adaptare permanentă a scopurilor (infinite) la mijloace (cvasifinite) și a mijloacelor (cvasifinite) la scopuri (infinite). Imaginați-vă o ”sferă morală” în care interacționează (adică se adaptează) peste șapte miliarde de persoane. Singura constantă este schimbarea permanentă!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 129 (CXXIX) Marți, 9 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 4)

 

”IV. Altă observaţie

 

Radu Petrescu scria într-o epistolă: „Ce se mai poate spune? Că prostia (somn, paralizie etc.) este marele personaj al lui Flaubert şi al literaturii care, până astăzi, descinde din el, şi este înţeleasă, de Flaubert şi de urmaşii lui, ca punctul de sus al vieţii, apoteoza în care se săvârşeşte uniunea mistică dintre ins şi materia universală“. Nu acesta este sensul în care discut eu, aici, prostia, dar, în acelaşi timp, accepţia de mai sus nu mă poate lăsa indiferent. În fond, prostia este aceea care,

ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii. Va trebui să revin asupra acestor aspecte.” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Ca un relativist postmodern (optzecist) ce este (prima ediție a cărții ”Semnele timpului”, publicată de Editura Junimea, poartă data 1988!), L.A. revine asupra notelor caracteristice ale fenomenului cultural numit prostie, relativizându-l și mai mult. Departe de a mai fi ceva negativ, demn de dispreț și de înlăturat grabnic, acum prostia apare ca pozitivă, fiind ”ascultătoare, calmă, liniştită, aproape fără să respire, păstrează continuă linia evenimentelor, respectă norma, ipostaziază cutuma, se înscrie în marele ax al continuităţii.”. Nu cunosc dacă autorul a mai revenit sau nu asupra acestor aspecte, dar rețin finalul acestui capitol IV ca fiind o promisiune ce se va întrupa, cândva, într-o posibilă viitoare carte.

 

Înainte de a se îndepărta de punctul de vedere al lui Radu Petrescu, L.A. acceptă faptul că prostia poate fi un personaj literar de frunte, unul care ia varii chipuri și nume, dar care nu se identifică neapărat cu prostul, cu omul genetic iremediabil prost, ci cu omul mediu – prinț sau cerșetor, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, bun sau rău, savant renumit sau ucenic leneș – care volens nolens face gafe, se mai împiedică, se face de râs, mai calcă în străchini, uită esențialul lăsându-se vrăjit de aparențe, se entuziasmează facil și inutil, pe scurt – face, din când în când, prostii sau măcar prostioare. Relativizând astfel, L.A. face un elogiu omului complet, echidistant față de îngeri și diavoli, omului mediocru (aurea mediocritas) în cel mai bun sens (inițial) al cuvântului mediocritate.

 

Unde dacă nu în mediocritate (calea de mijloc) se află normalitatea, continuitatea, cutuma și firescul? Adică omenescul cel mai uman.

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 130 (CXXX) Miercuri, 10 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 5)

 

  1. Topografia prostiei sau încercare de conografie

 

”La început, a fost prostia naturală. Cel puţin aşa suntem obişnuiţi să gândim căci, dacă vom explora, cu oricâtă asiduitate, limbajul mai înainte amintitei ştiinţe psihologice, nu vom întâlni acolo cuvântul prostie, ci doar imbecilitate, idioţie, oligofrenie, debilitate mintală, întârziere mintală etc. Întâlnim, în schimb, cuvântul în foşnetul vieţii cotidiene, pe stradă, în cafenele, în redacţii, în familii. În acest caz, prostia „naturală“ nu nelinişteşte, căci purtătorul ei, închis în propria sa lume ca într-un univers paradisiac, nu este doar complet inofensiv, dar chiar lipsit de apărare. Pericolul apare de-abia o dată cu intervenţia prostiei încununate cu un oarecare coeficient de autoritate, şi cu promovarea sa subtilă drept un fel de criteriu al infailibilităţii, pilon viguros al stabilităţii unor valori discutabile. Singura formă de prostie care stă într-adevăr în opoziţie activă faţă de inteligenţă – aşa cum a fost ea descrisă în primele pagini ale acestui text – este cea funcţionând ca idol şi ca mască a lucrului. Prostia fudulă despre care vorbeşte proverbul şi acceptarea mult prea tolerantă a acestei fudulii. Ar fi o eroare cu totul grosolană să discutăm prostia numai sub înfăţişarea ei pur intelectuală. Căci, aşa cum pe lângă stupoarea cognitivă există şi o stupoare afectivă, este probabil că poate fi conturat şi un concept al prostiei afective – nu mai puţin vătămătoare, de un entuziasm poate mai devorator. De altfel, Borges, care spunea într-un interviu că „cele mai mari defecte ale omului sunt prostia şi cruzimea“, este imposibil să nu fi presupus că, uneori, ele sunt acelaşi lucru. Să ne gândim, o clipă măcar, la fenomenele de intoleranţă agresivă care au parcurs „ca un fir roşu“ istoria umanităţii sub pretextul combaterii „ereziei“: Noaptea Sfântului Bartolomeu, Inchiziţia, distrugerea populaţiilor indigene în teritoriile nou descoperite, lagărele de concentrare şi exterminare ale secolului nostru ş.a.m.d. Asemenea fenomene, indiferent că s-au petrecut sub pretextul rasei, al credinţei ori al economicului, nu sunt altceva decât incredibile încarnări ale prostiei intolerante, sângeroase. Pe de altă parte, atunci când Socrate afirmă că „prostia este un viol al ordinii etice“, ce face altceva decât să sugereze că prostia este, mai cu seamă, o gravă perturbare în natura etică a fiinţei umane?” (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Încercare de traducere a titlului acestui minicapitol V: ”Unde se află prostia și cam cum ar arăta această arătare”. Cuvântul ”conografie” nu există prin dicționare (l-am asociat, totuși, cu cuvântul ”iconografie”). Minicapitolul încearcă să tranșeze între prostia naturală (boală fără leac) și prostia socială (boală vindecabilă prin autocunoaștere, educație și alte chingi cu care este format individul chiar începând cu primele zile de viață). Prostia naturală a fost ”la început” ținta tuturor ironiilor și batjocurilor semenilor cau au avut șansa de a se fi născut sănătoși la cap. Prostul nativ este incorigibil, nelecuibil/ nevindecabil/ intratabil. El este, adesea, cultivat de semeni pe post de unealtă, de animal de povară, de lider ușor de păcălit și hățuit, de țap ispășitor pentru golăniile șmecherilor (politici, de regulă).  L.A încearcă să ne avertizeze asupra pericolului mare pe care îl reprezintă pentru semeni prostul cu grade, cu diplome și funcții, uitând însă că propulsarea proștilor (oricât de naturală ar fi prostia lor) este, totuși, rodul unor inteligențe sinistre, mizantrope și ultraegoiste care – prin manipularea credulilor – profită intens de pe urma proștilor naturali cărora li s-au încredințat acele dregătorii soci(et)ale. Pentru că am fost și eu în asemenea posturi (cu accentul pe u), pentru că am cunoscut multe asemenea ”scule” înfipte în vârful unor instituții (firme, partide, organizații), pentru că cititorii au nefericirea de a cunoaște zilnic asemenea specimene (uitatul în oglindă poate fi, eventual, omis aici și acum) încerc să ofer și eu câteva note ale unui asemenea ins: nu suporta critica sub nicio formă și din nicio direcție pentru simplul motiv că este (atoate)știutor; nu are apetență pentru dialog, nu acceptă sfaturi, ideea de adevăr îi este străină, iubirea de semeni este înlocuită cu iubirea de sine.

 

”Intoleranța agresivă” despre care scrie L.A. vizează, de fapt, ideologiile militante/ fundamentaliste ce se pretind unice deținătoare de adevăr absolut (religiile, politicile dictatoriale, rasiste, xenofobe, homofobe și războinice). Pentru mine, prostia umană supremă (fatalmente antiumană) este războiul.

 

Liviu Druguș,    Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 131 (CXXXI) Joi, 11 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 6)

 

”VI. Coborâre spre Flaubert

Este măcar un act de vanitate suficientă – dacă nu de-a dreptul o prostie de neiertat – să emiţi propoziţia „prostia se află în proşti“. Cu o necesară temperare a orgoliului, trebuie să admitem că prostia locuieşte, în varii proporţii şi momente, în fiecare, că şi spiritele cele mai strălucite adorm

uneori. Cum observa Flaubert în Bouvard et Pecuchet (şi, mai ales, cum o ilustrează din plin în Dictionnaire des idées recues sau Sotissier ), ştiinţa modernă însăşi, filosofiile cele mai respectabile, literatura profundă etc., se construiesc adesea pe un eşafodaj de „prostii“ greu acceptabile la o

privire mai atentă. Sau, oricum, nu sunt lipsite de asemenea „prostii“. Probabil, nu întâmplător un Bacon, un Descartes ori un Kant simt nevoit să supună analizei critice sisteme teoretice anterioare, cum nu întâmplător spiritele radicale – de la Socrate la Kierkegaard şi la scepticii din toate timpurile

– îşi refuză până şi dreptul „de ultima instanţă“ de a elabora sisteme. Socrate şi-a refuzat, în fond, chiar şi dreptul de a scrie măcar o singură propoziţie! În fapt, nimic nu este mai uşor decât propagarea „ideii de-a gata“, a poncifului, a prostiei pure şi simple, prin integrarea lor într-o construcţie teoretică savantă şi copleşitoare care, prin nu ştiu ce miracol, asigură beneficiul credibilităţii. O prostie izolată este uşor de sesizat şi ironizat, una cuprinsă într-o întreagă armătură de argumente capătă un greu de zdruncinat prestigiu, un aer de respectabilitate şi inviolabilitate. Acelaşi Flaubert ne semnalează însă şi virtuţile contaminante ale prostiei, puterea sa de a se insinua în minţile cele mai atent prevenite. Să-l ascultăm: „Mă tem că mi s-a epuizat creierul. Poate pentru că mi-e capul plin de subiectul meu şi

prostia celor doi omuleţi ai mei mă copleşeşte“. Alături de tentativa – măsluită aceea, însă – a personajului lui Unamuno din Niebla de a-şi ucide creatorul, cuvintele lui Flaubert din această scrisoare din perioada în care redacta Bouvard et Pecuchet mi se pare una din probele indiscutabile ale

capacităţii ficţiunii de a invada şi a-şi supune realul. Mărturia lui Flaubert este însă teribilă şi în alt sens: alunecătoare şi insidioasă ca o otravă subtilă, prostia caută să invadeze totul – şi chiar Totul – şi, probabil, rezistenţa la prostie este una din cele mai îngrozitoare torturi. Ciudat e că cei atenţi, cei

bine preveniţi, cei activi sunt parcă şi cei mai vulnerabili. Ca şi cum prostia ar avea o incredibilă calitate de a-şi sesiza adversarii puternici, periculoşi. În bun tactician, prostia nu doar atacă, dar ştie şi să contraatace. Dar cum să scapi de prostie, cum să te sustragi în întregime acesteia? Consultaţi oricare din dicţionarele de idei de-a gata, răsfoiţi orice culegere de „prostii“. Numele întâlnite sub unul sau altul din exemplele extrase – adevărate „perle“, nu de puţine ori – te cutremură, dar te şi consolează. O, cum îmi amintesc, cu (ne)plăcere, numeroase locuri comune, poncife, prostii etc. inserate cu (lipsă de) abilitate în propriile mele articole, în unele din eseurile de care eram atât de mândru în vremea ce le publicam! Câte n-or fi rămas în această carte care (încă) îmi mai place! Nu e deloc inutilă puţină modestie şi, poate, chiar asta este cea mai importantă lecţie de morală

scriitoricească din toate pe care ni le-a dat meşterul Flaubert”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013).

 

Acest nou minicapitol putea primi titlul de la cel anterior (Topografia prostiei) cu nuanța că aici este expusă și opinia unui cunoscut scriitor francez. Scepticul și cinicul Flaubert sugerează că prostia este ubicuă – caz în care aproape că nu mai are sens să o localizezi, să îi fixezi coordonatele și să face comparații topice. Banalitatea aserțiunii ”prostia se află în proști” coroborată cu ideea ubicuității prostiei ne duce la o concluzie simplă și rapidă: toți oamenii sunt și proști, indiferent de proporțiile luptelor cu necunoscutul, cu lipsa de noimă/ logică/ rost și cu aroganțele blindate cu cartoane academice desuete. L. A. se autoîncadrează în această topografie a stupidității umane (în ce mă privește, m-am predat chiar de la primele episoade și mi-am mărturist prostia). La acea declarație nu mai am nimic de adăugat. Pare destul de simplu să afirmi că ”prostia se află în proști”, dar complicațiile apar atunci când cineva ar încerca să se autoexcludă din această categorie a proștilor, gest necugetat deoarece asta ar însemna să demisionezi din specia Homo sapiens sapiens. Devreme ce cam toată lumea este de acord că prostia nu a ocolit pe nimeni, niciodată, oare nu ar fi un gest de (auto)reparație morală să rebotezăm specia căreia îi aparținem, numind-o Homo stupidus stupidus?

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 132 (CXXXII) Vineri, 12 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 7)

 

 

”VII. Prostie, ironie, autoironie…

Faţă de prostul propriu-zis atitudinile posibile sunt dintre cele mai felurite: de la simpla ignorare până la măsuri extrem de radicale, s-a încercat cam totul. Dar prostia, aceea care în grade variabile respiră în fiecare din noi, necesită mijloace ceva mai subtile şi, oricum, permanente pentru a o combate,

pentru a o evita, pentru a i te sustrage. Ironia, în sensul socratic al termenului sau ironia în genere – atent descifrată în cartea din 1936 a lui Jankélévitch, care a exploatat cam tot ceea ce descoperiseră Socrate, romanticii germani sau Kierkegaard – poate fi o cale. În această privinţă, adică prin opoziţia

deschisă ce o face mortificării gândului, sclerozei mentale, ironia întâlneşte desigur conduita paradoxală, ba chiar şi pe cea tragică. Să ne amintim, de pildă, că însuşi Socrate, marele

ironist, ironistul prin excelenţă, Ironistul cu majusculă, nu combătea proşti – ar fi fost sub demnitatea inteligenţei sale, cu totul speciale, să-şi aleagă adversari care să nu-i respecte măsura. Adevăratul inamic al lui Socrate nici nu este, de altfel, un ins anume, ci prostia, majusculată şi ea, Prostia

Universală, care se află pretutindeni, în ceilalţi, chiar în cei mai buni dintre ei, dar şi în el însuşi. Căci, înainte de a fi un mare orgolios, Socrate este unul dintre cei mai măsuraţi oameni, de un bun simţ aproape de necrezut. Ambivalenţă ce a fost excelent surprinsă de Maurice Clavel în Nous l’avons

tous tué … Această stranie modestie justifică, în fond, exerciţiul ironic autocentrat de care uza filosoful, autoironia ca soluţie terapeutică de uz personal, ca tehnică purificatoare. Să ne

amintim imensa plăcere cu care Socrate se introducea în mijlocul situaţiilor fără de ieşire, ca în Parmenide , ori în cele în care era silit să-şi recunoască deschis impasul, neputinţa, eşecul, cum se întâmplă în Cratylos . Ironia şi autoironia, deci. Dar mai există un excelent mijloc de subminare a prostiei – ipostaza Omului hâtru. Dacă Socrate pozează şi, poate, uneori, este neştiutor pentru a dezgoli neştiinţa lustruită în haina adevărurilor sigure şi imuabile, insul hâtru face chiar un pas mai departe: el o face pe prostul, la propriu, pentru a ataca prostia în chiar propriu ei corp, în intimitatea propriei sale fiinţe. Păcală este un splendid prototip pentru această manieră de lucru, altul ar fi

bravul soldat Svejk. De asemenea, o falnică galerie de personaje hâtre şi de proşti de-a binelea bântuie povestirile şi poveştile humuleşteanului. Modelul este însă vechi, are profunde rădăcini folclorice, iar în versiune erudită e de aflat în Laus Stultitiae. În acel loc, Erasmus, aflat în convalescenţă

la prietenul Morus, nu procedează altfel decât un ins hâtru. Dar un hâtru cărturar, căruia îi vine în minte un artificiu genial: lasă prostia însăşi să vorbească, să se preamărească, să se autoprezinte”. (Liviu Antonesei, Semnele timpului, Ed. Liternet, 2006, 2013). (FINALUL capitolului” Despre prostie”).

 

Cum ar trebui să te porți/ să ne purtăm cu omul care greșește, adică face o nefăcută/ comite o prostie? L.A. rezumă câteva atitudini pe care le numesc acum: ignorarea, ironia, autoironia și hâtrenia. Fiecare dintre aceste patru mijloace urmăresc un singur scop: diminuarea prostiilor pe care le fac oamenii, indiferent de nivelul lor de pregătire. Inteligența/ înțelepciunea celui care are curajul să le folosească constă în adecvarea fiecărui mijloc la contexte date, în mod adecvat. Ignorarea este bună atunci când sesizezi/ intuiești că prostia comisă de un semen va ieși, mai devreme sau mai târziu, la iveală, iar autorul ei se va corija. A face observații sâcâitoare pentru orice abatere de la normă poate avea chiar efect contrar. Mai mult, a face observații publice unui prost cu diplomă echivalează cu a-ți câștiga un ”prieten” pe viață și care nu te va uita până la moarte… Dar ignorarea prostiilor parlamentarilor actuali de a grația mult și bine este ea însăși o mare prostie. Chiar ironizarea acestora este insuficientă. Autoironia pare a fi o soluție pentru partidele care au membri cu simțul umorului și pot trage învățăminte din acest procedeu. Iată un exemplu de ironie amestecată cu autoironie și cu hâtrenie moldovenească: https://www.youtube.com/watch?v=SlFr8L2CmOQ&feature=share În fine, ridiculizarea prostiei prin oferirea unui spațiu larg de manifestare pentru ea este, într-adevăr, un bun mijloc pentru diminuarea prostiei. Erasmus dă cuvântul Prostiei, iar Prostia se dă în stambă, ca să fie văzută, ironizată, batjocorită și ocolită. Așa hâtrenie, da!

 

Liviu Druguș,   Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 133 (CXXXIII) Sâmbătă, 13 mai 2017  Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 8)

 

Interesul lui Liviu Antonesei pentru definirea și analiza prostiei ca fenomen cultural, dar și pentru analiza atitudinilor posibile ale oamenilor față de manifestările lor prostești este unul peren, autorul ieșean intercalând între cele trei ediții ale cărții sale ”Semnele timpului” (Junimea, Iași, 1988; Liternet, 2006 și 2013) o altă culegere de eseuri publicată la Polirom în anul 1997, cu titlul ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica” (200 pagini). Pentru idolatri și șlefuitori lingvistici de busturi și statui, titlul cărții sună blasfemic, arogant și… prostesc. ”Cum adică? Ești tu mai deștept decât Platon și te-ai găsit tu, (un poet care nici n-a intrat în Istoria literaturii române contemporane a lui N. Manolescu, învârt și eu cuțitul în rană) să-i  subliniezi nu meritele unui celebru filosof, ci prostia lui?… Ei, hai să fim serioși!”. Tot idolatrii ar fi supărați pentru această presupusă lezmajestate, ei fiind, prin definiție, lipsiți de spirit analitic, critic, evaluator. Și dacă ei nu critică, nimeni nu are voie să critice! Și tot idolatrii cunosc rețeta de succes: dacă vrei să fii băgat în seamă, te iei de o statuie (o icoană) și îi cauți puncte negre… Nimic din toate astea în cazul lui L.A. Îi ofer credit autorului în declarația sa din Prefața la această lucrare: ”Eu rămîn la convingerea că nimeni nu este scutit de spus/ scris/ făcut prostii. Mai mult, cred că prostiile mari sunt privilegiul oamenilor cu adevărat mari. Nici Platon nu este iertat, prin urmare, de acest destin comun al omenirii. Și nu e nimic ofensator în a sesiza din cînd în cînd un asemenea exemplu major de prostie. E bine și pentru marele autor, pentru că îl ajuți să pară mai viu, mai autentic, atunci cînd îi zgîlțîi puțin statuia. Dar e bine și pentru autorii în viață, e pedagogic – devin mai atenți cu prostiile proprii, mai autocritici, mai vigilenți.” (op. cit. p. 6). Subscriu în totalitate! Am regăsit, în eseistica lui L.A., foarte multe lucruri față de care ne raportăm (el & eu) cvasiidentic.

 

Structura celor 22 de pagini de carte înseamnă 10 subcapitole, pe care le voi aborda (critic) pe fiecare în parte. Câteva cuvinte se impun despre titlul capitolului: ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”. Evident, există o legătură directă între subtitlul cărții și subtitlul acestui capitol: este vorba despre rolul intelectualilor în politica practică (legislație și administrație), autorul experimentând calitatea de președinte al CJ Iași, calitate din care a plecat prin demisie. Evident, tema implicării intelectualilor în politică/ administrație este una delicată și chiar incomodă, îndeosebi pentru oamenii de carte care se văd puși în situația să lase cititul și scrisul pe un plan secund și să se dedice studierii și aplicării legilor, relațiilor concrete cu oamenii, oamenii nefiind întotdeauna ce par a fi…  Este oare posibil să iubești simultan și cartea și puterea politică? Asemenea concubinaje au existat, dar nu pot dura prea mult. Ești obligat să alegi. Sfatul lui Platon către alegători era acesta: nu alegeți iubitori(i) de putere. Dar dacă nu iubești puterea, o poți oare sluji cu devotament și cu abnegație în numele celor care te-au ales? Sau: dacă nu iubești puterea, atunci – ca intelectual – iubești cartea. Dacă abandonezi cartea înseamnă că ți-ai trădat condiția de intelectual. Dar, cine trădează o dată, va trăda și a doua oară… Grea dilemă! Ideal ar fi ca intelectualul să fie un critic al puterii, nu un practicant al acesteia. Altfel, critica ar rămâne pe seama iubitorilor de putere care nu vor precupeți niciun mijloc ca să ajungă la butoane, ștergând pe jos cu intelectualul de la putere și, prin generalizare, cu intelectualii in corpore. Ei bine, L.A. ajunge la concluzia că sfatul lui Platon a fost o probă veritabilă de prostie omenească. Vom vedea argumentele și, de ce nu?, contraargumentele.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 134 (CXXXIV) Duminică, 14 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 9)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Prostia oamenilor mari” pp.19-21: ”Sîntem tentați să credem că oamenii mari nu fac și nu spun prostii, acestea fiind doar apanajul oamenilor obișnuiți. Nimic mai eronat: oamenii mari spun cel puțin la fel de multe prostii ca și oamenii obișnuiți, numai că – din păcate! – prostiile lor au viață mai lungă, sînt chiar menite să devină maxime și îndreptare de comportament. Bineînțeles că nu pentru prostiile spuse sau făcute sînt oamenii mari ceea ce sînt. E limpede, deci, că nici spiritele cele mai înalte nu sînt absolvite a priori de păcatul prostiei. Între altele, Platon ne îndemna să încredințăm puterea celor ce n-o doresc, să împingem în funcțiile publice, în treburile cetății pe cei care nu iubesc puterea. De mai bine de doi ani, mă tot întreb cum a putut face o carieră atît de viguroasă o asemenea aberație, o ”copilărie” atît de evidentă. A cere omului politic să nu iubească puterea este ca și cum ai cere poetului să nu iubească poezia sau agricultorului să nu fie îndrăgostit de ogorul său. M-a amuzat, în 1990, să citesc această stranie inepție pe afișul electoral al unui grup de intelectuali, care de altfel a căzut la alegerile de atunci. E și firesc – de ce-ar cîștiga cineva care nu iubește puterea? Am regăsit-o într-un articol al lui Gabriel Liiceanu și, de cîteva ori, în alte articole din revista ”22”. În ce-l privește pe Gabriel Liiceanu, mi se pare normal – filosoful la filosof trage și, chiar dacă se mai critică între ei, pînă la urmă tot fac pace. Și în cazul celorlalți intelectuali mi se pare de înțeles – cînd e de calitate, intelectualul se simte cel mai bine în opoziție cu orice putere și, din principiu, îi va suspecta pe cei care o iubesc. Cum observa și Camus, funcția intelectualului este să spună ”nu” oricărui abuz, oricărei aberații politice sau de altă natură, să se împotrivească mortificării gîndului și obstacolelor puse libertății.   Mai comic mi s-a părut faptul că respectiva ”prostie” a lui Platon e rostită adesea, cu emfază culturală, de oameni politici ce mi se păreau serioși. Dacă nu sînt niște naivi simpatici, rătăciți din întîmplare în politică, cu siguranță că sînt niște șarlatani. Nu este prin nimic plauzibil ca omul politic să nu dorească puterea, să nu o iubească. Dacă n-o dorește și nici n-o iubește, de ce a mai intrat în acest joc, în această junglă? De ce n-a rămas la profesia lui ”de bază”, de ce n-a continuat să scrie cărți, să predea cursuri sau să construiască locuințe? Adevărata problemă este cea a ”normalității” iubirii, pentru că în acest domeniu, ca în oricare altul, iubirea poate dfi ”normală!, sănătoasă, fie ea ”clasică” s-a ”romantică”, sau, dimpotrivă, se poate transforma în pasiune patologică sau, Doamne ferește!, în a nu știu ce ciudată perversiune   (…) Nimeni nu intră în politică numai ca să se afle în treabă, ci pentru că știe că are ceva de făcut în acest domeniu și pentru că îi place. (…). ”Prostiile” oamenilor mari au și această funcție, de a ne provoca să gîndim asupra lucrurilor evidente, deja clasate”. (încheiat citatul/ subcapitolul, ușor trunchiat).

 

Dincolo de micul pleonasm ”pasiune patologică” (echivalent cu un fel de ”maladie bolnăvicioasă”), argumentele că intelectualii trebuie să-și vadă de literatura, filosofia și teoriile lor par a sta în picioare. Contraxemplul cu președintele ceh Havel (neinvocat, aici, de L.A.) nu ar face decât să întărească regula, prin infima sa pondere în totalul președinților intelectuali (ca profesie). Și totuși, dacă intelectualii nu pun plăcerile lor livrești deoparte pentru a se dedica măcar un mandat treburilor obștii, atunci avem clasa politică românească actuală: șoferi cu facultăți făcute (vorba vine) foarte discret, care ajung senatori și lideri de opinie; medici de partid care se bucură să scape de corvoada gărzilor din spital pentru a veni o zi două în Parlament și a demonstra că profesia lor de bază a fost aceea de gargaragii șmekeri de cartier etc. Toți aceștia iubesc nespus de mult puterea și banii (mulți) aferenți pentru teatrul (prost) jucat. Oare asta vrem?           Liviu Druguș,    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 135 (CXXXV) Luni, 15 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 10)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Începe spovedania” pp. 22-24. (extrase): ” (…) …e suficient să privești la televizor o ședință a actualului Parlament ca să te amuzi – cuprins de tristețe însă – mai mult chiar decît la un spectacol cu ”Scrisoarea pierdută”. (…) Destul de tîrziu, foarte recent în fapt, mi-am dat seama că ”prostia” lui Platon  e, totuși, bună la ceva. Am revăzut întîmplător citatul amintit la începutul acestui ciclu de mărturii și, pentru început, m-a enervat ”prostia” conținută acolo. În același timp, am realizat că, de fapt, eu nu iubesc puterea și nu doresc s-o exercit – oricît de corect, de onest, de incoruptibil – asupra altora. Pur și simplu, mi-am dat seama că nu pot face asta.    (…) … cel puțin deocamdată, nu iubesc puterea și nu înțeleg să încurc numai locul, să ocup locul altuia care, sper, chiar iubește puterea de vreme ce s-a decis să intre în jocul politic. Totdeauna am încercat să fac numai ceea ce efectiv îmi plăcea. (…) Întotdeauna am un randament mai bun cînd fac ceea ce îmi place cu adevărat. De ce să nu fiu ”exploatat” unde pot da rezultate mai bune? Cer prietenilor  și cunoscuților mei – precum și necunoscuților ce m-au abordat – să aibă încredere: autoritatea,  pe care ei mă încredințează că o am, va fi mai bine folosită aici, chiar și în aceste pagini, decît pe băncile pentru mine reci și inospitaliere, ale Parlamentului viitor. A bon entendeur salut!”

 

Pentru că am afirmat deja faptul că descopăr o multitudine de similitudini cu L.A. (inclusiv faptul că am lucrat, deși în perioade diferite, la Centrul de Științe Sociale) raporturile mele cu ideea de putere au fost destul de asemănătoare. Ca proaspăt ziarist (visul tinereților mele), la 40 de ani, noua putere era pentru mine o mare necunoscută/ nebuloasă (deși, după ani am realizat că ”noii” erau, de fapt, ”vechii” care și-au desemnat succesorii). Nu am intrat în niciun partid (nici în FSN). Invitat ca ziarist (credeam eu) la o ședință a FSN Iași, mă trezesc nominalizat/ propus pentru a fi inclus pe listele FSN pentru Camera Deputaților. Uimirea mea a fost totală, dar, instinctiv, am refuzat sub motivul că este prea mult pentru un asistent de Economie Sanitară să ocupe o asemenea demnitate. Lumea din sală a luat motivația mea ca fiind un fel de moft domnișoresc. S-a supus la vot. Am fost singurul din acea lungă listă care am avut unanimitate (mulți fiind votați la limită). Am fost poziționat pe listă la nr. 7 (dar au intrat atunci cca 24 doar la Cameră). După anunțarea rezultatelor alegerilor au început un soi de verificări tacite, discrete sau mai puțin discrete. Ca și acum, îmi plăcea să spun ce gândesc (o mare prostie pentru un viitor politician, nu?). Sunt invitat la București (cică la Parlament, dar Parlamentul nu fusese înființat încă…). Un domn amabil mi-a spus că ”ei” ar dori să fac parte din Comisia Juridică și m-a întrebat dacă știu cum se fac legile… Entuziasmat de idee, am turuit tot ce știam și citisem despre legi (să aibă finalitate clară, text de maximă limpezime – ambiguitățile nefiind permise, precizarea consecințelor încălcării legii etc.). Domnul amabil, s-a uitat cu un amestec de milă și de nedumerire și mi-a explicat că utilitatea mea acolo era dată de talentul meu scriitoricesc, acela de a prezenta lucrurile ”artistic”, fără precizia necesară disciplinelor exacte, adică exact invers decât doream eu să o fac. Revenit la Iași am primit alte provocări (ex.: că de ce nu am fost și eu la sediul PCR, la Revoluție, să arunc televizoare de la etaj cum au făcut alți revoluționari care nu au onoarea de a fi aleși parlamentari). În câteva zile mi-am dat demisia, locul meu fiind luat de un securist autentic, nu de un tip care o face pe deșteptul. Apoi, am dat curs altei provocări securiste: plecarea la o redacție din RSS Moldovenească (la Orhei, baștina bunicilor și tatălui meu) pentru 6 luni. Am lucrat 6 ani la Chișinău fiind mereu pe poziții diferite/ contrare cu regimul burghezo-moșiliesc.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 136 (CXXXVI) Marți, 16 mai 2017     Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 11)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Nu-mi place să-i conduc pe ceilalți” p. 24: ”A iubi puterea înseamnă, între altele, a putea să iei decizii în numele altora, înseamnă să-ți placă să conduci. Mie nu-mi place. (…) … nu-mi place să dau ordine, (…) prefer să rog pe cineva să facă un lucru sau altul. În afara propriei persoane – și nici măcar nu știu cît de bine! -, niciodată nu mi-a plăcut să conduc pe nimeni. Nici să fiu condus, e adevărat.   (…) … pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”.

 

Aici asemănările și deosebirile între mine și L.A. se accentuează. Nu mi-am dorit niciodată dregătorii sau posturi de decizie, dar – de la un timp – am început să le accept. De ex. la Congresul de constituire al ISINI (august 1990, Paris), Anghel N. Rugină mi-a propus să preiau trezoreria organizației (și erau ceva bani acolo…). Am refuzat ferm, dar peste ani, când am acceptat să preiau președinția ISINI am promis că niciun cent nu va fi cheltuit aiurea. Nici n-am avut ce cheltui: președintele anterior lăsase visteria organizației aproape goală!

 

L.A. are ușoare tendințe anarhiste (ca și mine) nedorind nici să conducă, nici să fie condus. (pentru cei interesați de sensul cuvintelor precizez că ”anarhie” nu înseamnă dezordine/ haos/ anomie, ci înseamnă ca instituțiile să funcționeze bine, ca de la sine, fără a fi ”impuse/ împinse” de la un centru de comandă). Am povestit despre prostia pe care am făcut-o în raport cu primul meu șef. Acum realizez că era o atitudine anti-conducere, una de afirmare a libertății personale, o irepresibilă tendință de nesupunere. Cineva l-a caracterizat pe L. A. ca fiind un ”refuznik”. Cred că așa am fost și eu. Cunosc persoane care ar da oricât să poată conduce un număr tot mai mare de oameni. Așa s-au născut (și) dictatorii și imperatorii, baronii locali și oligarhii financiari. Legăturile lor cu arta au fost minime. În cele cca patru luni de armată (nov. 1971- februarie 1972) mă uitam cu stupoare (ca stupidul, adică) la plăcerea fizică pe care o resimțeau colegii ”gradați” să se afirme ca ființe superioare, generatoare de ordine/ comenzi, completând aproape fiecare frază cu ”mă-nțelegi?”. Lupta pentru o poziție fruntașă în clasamentul pe companii m-a scârbit și mi-am propus să fiu primul… din coadă. N-am reușit. Am fost penultimul!

 

Presupun că L.A. nu are (nici măcar) carnet de conducere. Conducerea auto este un bun test pentru cei care doresc/ iubesc posturile de conducere. Motivul este cât se poate de simplu: conducând autoturismul creierul prelucrează în fiecare secundă mii (poate sute de mii) de informații, le ierarhizează și le corelează oferind, în final, decizia de a accelera/ încetini/ frâna sau de a adecva viteza la contexte mereu noi. Conducerea auto este și un sport generator de plăcerea lucrului bine făcut. Despre conducerea auto la români voi scrie un episod distict, documentat și cu concluzii care sper să fie utile. Cei care au obișnuința conducerii auto vor constata că iau decizii mai puțin bune în perioada în care nu conduc mașina un timp.

Închei, cu observația lui L.A.: ”pentru democrație, nu atît persoanele sînt importante, cît funcționarea mecanismului democratic însuși.”. De acord, dar există democrații și democrații: unele incipiente și fragile, altele în curs de devenire și altele deja consolidate, sănătoase în care exercițiul democratic se derulează firesc, fără abateri și …. prosteli. Din păcate, democrațiile nu sunt ireversibile: de la dictatură la democrație consolidată se ajunge extrem de greu; în schimb, de la democrație la dictatură este suficientă aplicarea celor 6P, urmată de votul popular.

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 137 (CXXXVII) Miercuri, 17 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 12)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Sînt un singuratic cordial” pp. 25-26: ”Că nu sînt un om politic mi se pare evident, deși am făcut o mulțime de politică ”de amator” în ultimii trei ani. Sînt mai degrabă un singuratic cordial, care se simte bine înconjurat de cîțiva prieteni, care iubește totuși admiratorii pentru că-l reconfortează și căruia nu-i displac nici cei ce-l atacă pentru că-l mobilizează, îl pun în priză și îi dau prilejul să reacționeze. Pentru că sînt un ”reacționar” – în sensul că reacționez. E ceva din iubirea de spectacol consubstanțială, probabil, firilor cu înclinații artistice. (…) Știu bine că propria mea libertate – care e, mai ales, una interioară – mi-o  pot apăra și singur, cum am făcut-o și în cele mai negre zile ale comunismului ceaușist. Atunci însă, în mod surprinzător pentru mine, am simțit și solidaritatea, chiar și de acolo de unde nu mă așteptam. (…) Militatntismul civic – pus în practică în aceste articole – e pentru mine forma  pe care o iau iubirea de oameni, fraternitatea și solidaritatea. Într-o lume normală, aș prefera desigur ”turnul de fildeș” și aș redacta pe loc o declarație de independență. (…). În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber. (…) Poate acesta este patriotismul meu – vreau să trăiesc într-o țară în care să mă pot simți oricînd liber luptînd pentru păstrarea acestei libertăți. Restul sînt vorbe sforăitoare, propagandă demagogică pentru handicapați. Nu sînt un handicapat.”

 

Cititorii au observat că invocarea unei erori de gândire a lui Platon (”eroare” ce poate fi dezbătută prin varii grile de evaluare și interpretare) este pentru L.A. un bun prilej de spovedanie. Și aici am unele similitudini cu L.A.: pentru mine, zecile de (pseudo)recenzii publicate pe blogul meu au fost un bun mijloc pentru… spovedanie. Mulți nu au agreat acest stil de a vorbi despre tine însuți pretextând analizarea modului de gândire și de scriere al altor autori. Dar chiar fără să se facă trimitere la persoana sa, orice autor, scriind un text oarecare, se descrie, de fapt, pe sine: își spune (direct sau indirect) punctul de vedere despre posibile evoluții ale lucrurilor într-o lume imaginară, extrasă din realitățile cotidiene. A vorbi direct despre tine însuți nu este, cred, un egocentrism demn de disprețul semenilor, ci este felul de a fi al singuraticilor cordiali sinceri, deschiși și gata să-și apere ideile în nume propriu, și nu prin intermediul unor personaje. Într-una dintre acele (pseudo)recenzii am amintit și de prima mea încercare de a mă spovedi la un preot, la îndemnul (cam prea insistent…) al unui proaspăt cunoscut. Întâmplarea este savuroasă prin ridicolul ei. Fără nicio altă introducere, ”preotul” cu care m-am întâlnit într-o încăpere din cadrul unei mânăstiri din Iași mi-a adresat abrupt întrebarea: ”vă rog să-mi spuneți în ce scop ați efectuat deplasarea timp de mai mulți ani la Chișinău” (tocmai fusesem readus în țară – ordin de undeva? – în decembrie 1995). În secunda doi am și ieșit din încăpere…

 

Scrie L.A.: ”În 1990, după mineriadă, aș fi putut rămâne în străinătate, cu o slujbă destul de convenabilă. Aș fi fost infinit mai bogat, fără îndoială, nu însă și mai liber”. Scriu și eu, L.D: ”În 1990, după cea de a treia mineriadă (iunie 1990), am plecat la Londra în naiva mea convingere că Economica Sănătății/ Health Economics ar fi de mare folos în reformarea sistemului de sănătate de la noi. Am ajuns la London School of Hygiene and Tropical Medicine, instituție care avea o Catedră și un Departament de cercetare de cca 60 de persoane. Mi s-a făcut propunerea de a rămâne să lucrez acolo. Dar, oficial era imposibil. Trebuia să fac ilegalități (așa cum făcuseră mulți estici în dorința de a se integra în Occident), dar am refuzat și am revenit în țară unde scrisoarea de recomandare (Visiting  Professor) dată de conducerea acelei Catedre către UMF Iași a avut doar darul să urgenteze trimiterea mea (aparent benevolă) la Chișinău…

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 138 (CXXXVIII) Joi, 18 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 13)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Cum poate fi un artist disciplinat?” pp. 26-28: ”Politica înseamnă disciplină, ea impune respectarea disciplinei de partid. Aceasta nu este o invenție a comuniștilor, ci e regula de fier a oricărei organizații politice. Este greu însă să-i ceri unui artist să fie disciplinat. Este însă greu să ceri unui artist să fie disciplinat. Probabil și din acest motiv am preferat să rămân în afara unei astfel de organizații.  (…) Orice disciplină venită din exterior este privită ca o limitare a libertății sale, dacă nu chiar ca o agresiune. (…) Există un paradox aici – artistul nu poate fi altruist decît prin apelul la un egoism propriu creației. Creația este întotdeauna egoistă și altruistă în același timp.  (….) în campania electorală pe care am condus-o și am câștigat-o…. îmi amintesc că … am spus exact ceea ce gândeam, uitînd că nu mai puteam vorbi în nume propriu. (…). Visul meu meu nu este să-i reprezint pe alții schimbîndu-mi credințele, ci să devin o conștiință, o biată conștiință individuală căreia să nu-i fie rușine de ceea ce spune sau face.”.

 

Extind puțin aria de cuprindere a (ne)libertății. Nu doar organizațiile politice sunt viabile numai în măsura în care membrii lor acceptă să-și trunchieze libertățile personale în favoarea unui presupus bine comun din care și aceia care au acceptat scurtarea libertăților lor vor avea de câștigat (nu neapărat în sens material). Orice organizație (sindicală, religioasă, științifică, civică, masonică, sportivă, artistică etc.) presupune o limitare a propriilor libertăți, drept pentru care am subliniat mereu că nu voi face parte din asemenea organizații în care libertatea mea de gândire și de decizie să fie afectată câtuși de puțin. Prima trăsătură naturală a omului este egoismul, iar altruismul nu este decât un mijloc pentru a-ți proteja sau preamări egoul. Deci, nu doar artiștii sunt egoiști și indisciplinați față de mediul soci(et)al, ci, în principiu, orice individ uman. Doar că egoismul artistului este mai viguros, iar abdicarea în favoarea unui presupus bine pentru alții (altruism) înseamnă a ceda mult din condiția de bază a artistului. Însuși L.A. s-a plâns că în cei cca trei ani de implicare a sa în politică a scris doar o poezie, câteva eseuri și câteva note de călătorie. QED.

 

Pentru că implicarea mea în viața politică din România s-a încheiat chiar înainte de a începe, la Chișinău fiind, încercările de a fi atras în politică au continuat. Îmi amintesc de invitația (la masă, în familie) primită din partea unui chișnăuian (nu i-am reținut numele: era cam cu un deceniu-două mai în vârstă decât mine și s-a declarat unionist convins). Mai mulți români de la Iași erau de față în sufrageria unui apartament din Chișinău (îmi amintesc acum doar de Cassian Maria Spiridon, ”revoluționar român, organizator și participant la mișcarea revoluționară conspirativă de la Iași, din 14 decembrie 1989”, cf. Wicki). Presupun că era anul 1991, și se apropiau alegeri prezidențiale. Eu lucram la ziarul unionist ”Sfatul Țării” (o ciudățenie locală, parlamentele neavând cum să aibă organe de presă proprii).  Masa era bogată și binevenită, toși se declarau unioniști convinși așa încât atmosefera era destinsă și plăcută. La un moment dat gazda se ridică și rostește, plin de emoție: ”Această întrunire a noastră va rămâne în istoria neamului nostru. Este un moment istoric! Propun ca la aceste alegeri prezidențiale să-l susținem cu toții pe candidatul nostru, al unioniștilor, pe prietenul nostru Liviu Druguș”. Uimit, dar sincer, am spus: ”Păcat că nu cunoașteți legislația. Neavând cetățenia statului, nu pot candida!” Și uite-așa cariera mea prezidențială s-a năruit (urma ca apoi să candidez și la Bucureștii, devenind un fel de Cuza al II-lea).  N-a fost să fie… J

 

Liviu Druguș, Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 139 (CXXXIX) Vineri, 19 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 14)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Puneți un artist să facă un compromis” pp. 28-29: ”Politica este și o artă a compromisului, nici n-ar putea fi altfel, pentru că, întotdeauna, ea cere armonizarea unor opinii, opțiuni și interese diferite. Puneți un artist să facă un compromis major – de orice natură! – și l-ați terminat. (…) Nu mă plâng că nu am reușit să mai scriu literatură, înțeleg că a fost un sacrificiu necesar, știu foarte bine că nu l-am făcut numai eu. De altfel, fără această însumare de sacrificii societatea noastră ar fi recăzut probabil în starea de de dinainte de decembrie 1989. (…) Acum, depinde de noi toți, de inteligența, de curajul și de toleranța de care suntem în stare.  (…) … nu credeți că măcar acum, cînd e infinit mai ușor, ar fi echitabil să se ofere și alții? Dacă am fi mai mulți activi, nu ar fi ceva mai ușor pentru toată lumea, nu ar evolua lucrurile mai repede? E, oare, corect ca unii, puțini, să ”militeze”, iar ceilalți să se ocupe doar de carierele lor, de promovările lor ce ”ard etapele”, de bursele lor în străinătate și de afacerile lor? E o întrebare pentru toată lumea, nu doar pentru prietenii mei mai mult sau mai puțin apolitici, mai mult sau mai puțini activi. E chiar și pentru ”apoliticii activi”, ca să citez un prieten foarte atent cu observațiile asupra altora, dar infinit neglijent cu auto-observațiile”.

 

Nu caut nod în papură, dar, în acest pasaj/ extras de subcapitol, L.A. se contrazice (puțin). Dacă acceptăm definirea politicii ca fiind parte a artei (arta compromisului), atunci nu doar că nu-l termini pe artistul (politic) căruia îi ceri să facă un compromis, ci îi dai șansa vieții lui să-și probeze/ demonstreze arta sa. Arta compromisului, arta conversației, arta dialogului, arta cuceririi inimilor etc. nu sunt doar metafore, ci părți componente ale artei de a gândi, simți și acționa în lume. Această artă se numește management sau leadership și se definește ca fiind capacitatea de a-i influența pe alții. Oare pictura, muzica sau dansul nu sunt acțiuni de influențarea a simțurilor celorlalți? Aplauzele pentru un cântăreț echivalează cu voturile pentru un lider de partid/ sindicat/ ong etc. Azi vorbim despre ”tehnici de negociere”, dar în realitate este vorba de o altă componentă a artei (techne). Numărul cărților vândute de un autor sunt aplauzele și voturile cititorilor care s-au lăsat influențați/ vrăjiți de scriitură…

 

În continuare, L.A. se ocupă puțin de șlefuirea propriei statui, iar chemarea (ușor lozincardă) de a deveni ”participanți activi la propășirea scumpei noastre patrii” (citat dintr-un conducător care și-a dorit puterea până la moarte) sună ușor dogit și, desigur, prea cunoscut pentru seniorii de azi… Implorarea colegilor săi, intelectualii, de a deveni militanți/ activiști/ oameni politici – mai ales dacă este adresată celor care nu-și doresc puterea – sună ipocrit și antiplatonic, mai mult de dragul contrazicerii și nu de dragul unei eficiențe sporite, a unei civilizații superioare (făcute prin sacrificarea intelectualilor și atragerea acestora în sfera politicului). Aș fi curios să știu câți dintre intelectualii care au citit acest îndemn au abandonat carierele și afacerile lor și s-au dedicat binelui public. Aș înclina să cred că mulțimea acestora tinde asimptotic spre zero. Încă un argument: oare ce spirit civic de înaltă factură i-a îndemnat pe baronii locali (vrânceni sau teleormăneni, suceveni sau dâmbovițeni, constănțeni sau ilfoveni) să-și abandoneze profiturile grase și să se dedice binelui public pentru un salariu cu ceva mai mare decât media pe economie? Răspuns: niciun spirit civic, ci interesul de a-și spori propriile afaceri cu statul. Și atunci, nu este oare mai onest să lași prădătorii să se înfrupte și să susții doar acele instituții care promovează justiția, pereat mundus?

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 140 (CXXXX) Sâmbătă, 20 mai 2017   Prostologi ieșeni de frunte (lată) (IV – 15)

 

Liviu Antonesei, ”O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica”, Polirom, 1997, Capitolul ”O prostie a lui Platon. Încercare de spovedanie”, Subcapitolul ”Spectacolul politic e fascinant”, pp. 29-30: ”Nu mi se potrivește politica, dar îmi place spectacolul politic, să-l analizez, să-l comentez. Pentru mine, acesta este un spectacol dintre cele mai fascinante, chiar cînd e jucat de troglodiți. Or, în opinia mea, comentatorul trebuie să fie imparțial. Nu am spus obiectiv, obiectivitatea este o simplă aberație cînd înțelegem altceva decît nota Eugen Ionescu: ”să fii în acord cu propria subiectivitate; să nu minți și, mai ales, să nu TE minți”. Deci, imparțial. Dar a fi, cu adevărat, imparțial înseamnă să nu faci parte. Tocmai de aceea cea mai proastă jurnalistică este aceea de partid. Pretudindeni în lume, nu doar la noi. Ea are pre-judecăți și apriorisme, explicabile desigur, dar care o fac neinteresantă și imprevizibilă. Bineînțeles că ea este necesară. Cu siguranță că, adesea, este foarte inteligentă dar, prin asta, nu e mai puțin neinteresantă și lipsită de atractivitate. În ce mă privește, prefer să iau contact cu cîmpul politic prin intermediul teoriilor la care aderă partidele, al programelor acestora și, mai ales, al faptelor politice propriu-zise. Cît privește comentariile, le prefer pe cele ale jurnaliștilor nu doar inteligenți, ci și nepartizani. Cînd spun nepartizan nu înțeleg că ziaristul n-ar trebui să aibă opinii sau că i-ar fi interzis să adere la anumite valori, ci numasi că-i este interzis să privească lucrurile dintr-un singur unghi de vedere, care e totdeauna partizan. Acesta, partizan fiind, e și parțial, iar întregul nu e altceva decît suma părților, dar e ceva infinit mai interesant, mai palpitant. A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”.

 

După ce și-a invitat colegii să se implice, să devină militanți și implicați, L.A. se mărturisește că este preferabil, pentru el, privitul de pe margine, adică ceea ce facem cam toți. Politica privită ca artă este un spectacol (artistic, desigur) care are întotdeauna spectatori. Decât actor la un teatru fără spectatori mai bine actor politic (troglodiții fiind și ei incluși). Spectatorii sunt mereu acolo, te aplaudă, te înjură, te bagă (în seamă), te scot (basma curată), te adoră și te disprețuiesc cu egală pasiune. Adică exact ceea ce fac cam toți comentatorii politici (L.A. included).

 

Imparțialitatea (ca subiectivitate sincer asumată și liber exprimată) este mereu binevenită, dar sigur lipsește cu desăvîrșire (în presa noastră). Mă bucur să aud o critică a idiotismului/ nonsensului/ aberantului ”obiectivitate”, folosit prea adesea ca fiind un substitut pentru veridicitate/ onestitate și … imparțialitate. Pentru mine, obiective sunt doar obiectele; subiecții sunt, fatalmente, subiectivi. L.A face o pledoarie discretă întregului/ holon ului, poziționându-se, implicit, împotriva ideii de partid (care înseamnă ”o parte” a societății și nu întreaga societate). Am promovat și eu holismul, ca viziune teoretică integratoare, totalizantă, completă, dar, ulterior, am conștientizat și partea riscantă a acestei abordări: în fond, totalitarismul este o formă concretă, umană, socială de holism. Scrie L.A.: ”A privi întregul înseamnă pentru comentator a privi jocul politic și nu doar unul din elementele acestuia.”. Dar dictatorii au și ei această preferință de a-și subordona ÎNTREG jocul politic, desigur spre binele și fericirea întregului (popor). Din acest mic dialog rezultă crunta inepție de a numi ”partid” (comunist) acea structură care se confundă și se consideră identică cu întregul. În final, o remarcă legată de episodul anterior: consider că ”apolitic” este doar ”asocialul”, izolatul, pustnicul. Toți oamenii normali/ medii sunt politici, adică parte a polisului/ cetății.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Istoria culturală a inteligenței & prostiei românești (episoadele 101 – 120)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 101 (CI) Marți, 11 aprilie 2017 Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate. Un elogiu adus inteligenței bărbaților: porcule!

 

Se vorbește (dihotomic) despre animale și oameni, ca și cum oamenii nu ar fi tot animale (lat. animus, a = suflet, dar și gr. Psyche = suflet). De aici și necesara precizare din titlu. În lipsă de alt cuvânt distinctiv voi utiliza (și eu) termenul generic de ”animal” (pentru animalele vorbitoare cu limbaj nearticulat) și cel de ”om”/ ”ființă umană” (pentru animalele bipede și utilizatoare de limbaj articulat). Am mai criticat definiția de manual de clasa X-a, unde unul dintre coautori (N. Mitrofan) îl citează pe M. Golu (psiholog de școală moscovită) cu definiția dată inteligenței: ”Inteligența este o calitate specifică a organizării mentale a omului, concretizată în…. (și urmează opt abilități chipurile specific umane). Pentru a confuza pe deplin bietul elev (deși definiția este ok, doar că nu precizează că se aplică în aceeași măsură și la animalele necuvântătoare) se dă și definiția americanului J. Guilford: ”Inteligența este dimensiunea personalității ce favorizează adaptarea conduitei intelectuale, practice sau sociale la situații noi”. Practic, ambele definiții excelează prin NEGAREA (prin omisiune) a realității că și animalele/  necuvântătoarele au inteligență, conferind, în mod abuziv, acest atribut doar oamenilor.

 

Poetul Mihai Beniuc a fost titularul cursului de ”Psihologie evolutivă și comparată” (1949-1957), mai exact spus a unui curs de Psihologie animală în întreaga sa dublă dimensiune: preuman și uman. Lipsa oricărei referiri la acest curs (reeditat în 1970) demonstrează cât de mult a involuat predarea psihologiei la noi. O referire la contribuțiile lui Beniuc o face Robert Șerban într-o cărțulie de nici 100 de pagini: ”Abordarea acestui gen de comportament are consistenţă în coordonatele util-inutil, stupid–eficient, instinct–inteligenţă, filogenetic–ontogenetic (ereditar–dobândit), viabil–neviabil. Profesorul Mihai Beniuc avea această viziune filosofic-globalistă, ca o eflorescenţă naturalistă pe solul mişcător al artei poetice în care a excelat”. (Robert Șerban, Psihologie animală   https://ro.scribd.com/doc/47006948/Psihologie-Animala). Atrag atenția că în viziunea lui Beniuc termenul pereche al lui ”inteligent” nu este ”prost”/ ”stupid”, ci ”instinct(iv)”, în timp ce opusul lui ”stupid” este ”eficient”. Subscriu cu entuziasm la această punere la punct, deși titlul serialului meu pare a contrapune inteligența prostiei. Subliniez, din nou, că cele două aptitudini animale/ umane coexistă, dar nu sunt antitetice, deși în limbajul obișnuit/ popular avem în minte două extreme ale capacității de raționare/ judecare a ființelor (animale/ umane): una joasă (prostia) și alta înaltă (inteligența). Avantajul punerii în pereche antitetică a prostiei cu eficiența este scoaterea în evidență  a cauzei principale a ineficienței economiei românești: prostia.

 

Am convingerea că o bună parte dintre cititorii acestui serial sunt iubitori de animale (nu mă întrebați pe ce mă bazez…). Din fragedă copilărie familia noastră avea pisică (eventual și câine). Dar una este să ai un exemplar și cu totul altceva este să ai o mulțime! Abia prin comparații și observații se creează convingerea că și pisicile/ câinii/ alte necuvântătoare au inteligență, desigur în proporții diferite de la un exemplar la altul. Astfel, doar una dintre pisici a învățat să deschidă ușile apăsând clanța, fără să o învețe nimeni! În lumea celor care nu cuvântă (era și titlul unei cărțulii de Emil Gîrleanu), inteligența supremă o deține porcul, la paritate cu câinele, urmat de pisici. Curcanul este cel mai prost din întreaga lume animală. (cf. descoperă.ro din august 2013). Așadar, clasica formulă ”toți bărbații sunt niște porci” trebuie luată (și) ca un compliment la adresa inteligenței masculine…

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 102 (CII) Miercuri, 12 aprilie 2017 Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!

 

Pe site ul perfectmedia.tv a fost publicat un articol intitulat „80% dintre oameni mor din cauza prostiei lor!”. Este vorba despre concluziile dure ale unui anatomopatolog experimentat…(nu cunosc motivele pentru care articolul nu este semnat, iar numele personajului medical este … secret, dar conținutul este nu doar destul de credibil, ci dureros de adevărat). Evident, nu este vorba despre un studiu științific, statistic documentat și derulat pe o durată suficient de mare de timp și nici în mai multe locuri din lume. Dar experiența de viață a unui ”doctor de morți” este realmente importantă, credibilă și chiar utilă nouă, celor 20% care nu am ajuns încă pe mâinile sale și/ sau ale colegilor săi. Desigur, procentul 80/ 20 ține de o anumită mitologie statistică, dar chiar dacă procentul este adus din condei, el nu este departe de adevăr. Iată declarația sa:

Vă salut. Eu sunt anatomopatolog și cred că din punctul de vedere al interacțiunii cu oamenii, profesia mea este cea mai bună. Însă, având în vedere experiența mea, pot afirma că 80% din populația mondială nu reușesc să-și dezvolte suficient potențialul intelectual. Principala cauză de deces a majorității oamenilor este prostia lor și acum voi încerca să vă demonstrez acest lucru.

Un accident rutier se poate întâmpla atunci când omul pierde controlul automobilului său pe o șosea acoperită cu gheață. Însă este stupid, dacă în acel moment el avea cauciucuri de vară și mergea cu o viteză imensă! 

Este trist, când un om moare din cauza unei toxiinfecții alimentare. Însă este o prostie, dacă decesul lui a fost determinat de faptul că el a mâncat niște produse expirate doar pentru că îi părea rău să le arunce!

Moartea prin electrocutare poate fi accidentală. Iar dacă omul încearcă „să repare” un televizor aflat în funcțiune, înseamnă că creierul lui murise cu mult timp înainte de decesul său!

Îi compătimesc pe cei care mor în incendii. Dar dacă victima se afla în stare de ebrietate și a decis să fumeze în pat — cred că ai înțeles ceea ce vreau să spun.

Coeficientul de inteligență scăzut al populației este demonstrat de faptul că în mod regulat sunt nevoit să scot volane din mâinile înțepenite ale piloților de pe șosea, să-i pun în pungi pe cei care scriau mesaje în timp ce traversau strada, să adun bucățile deștepților care luminau rezervoarele de benzină cu chibritul și cum aș putea să-i evit pe isteții care doreau să fure cablurile de înaltă tensiune.

Înțeleg că acum voi fi atacat de o mulțime de oameni și totuși voi spune: nu trebuie să ne supărăm pe proști. Și pe alții nu-i ofensa. De ce trebuie să ai treabă cu proștii? Ține minte, dacă consideri că faci parte din ceilalți 20% doar pentru că ești încă viu, nu trebuie să te minți pe tine însuți — de obicei, proștii au noroc!”

Concluzie: toți suntem proști, dar doar 20% au noroc mai mult decât ceilalți 80% …

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 103 (CIII) Joi, 13 aprilie 2017 Câteva comentarii la ”Despre inteligența (con)fraților noștri mai mici întru animalitate” și la ”Prostia nu doare, dar ucide dureros de mult!”

 

Motto: ”Omul inteligent observă, prostul face observații” (Heinrich Heine)

 

Am atins în episoadele anterioare (101 și 102) aspecte legate de necesitatea extensiei conceptului de inteligență la întreaga categorie de ”posesori de suflete” și la ”dovezile” unui anatomopatolog care consideră prostia ca forma normală de existență a speciei umane. Aș adăuga aici că dovezile de prostie la animale sunt muuult mai puține decât la oameni. Nu am putut argumenta mai larg opinia mea că Psihologia ar trebui să fie depotrivă ”animală” și ”umană”. Încerc să insist ceva mai mult aici, îndeosebi asupra cauzei acestei nefericite și inacceptabile situații. Probabil psihologii ar putea să ajute cu prezentarea motivelor pentru care autorii de manuale au exclus necuvântătoarele din sfera de cuprindere a psihismului. Oare cum s-ar reacționa la o trunchiere a Biologiei prin decretarea că aceasta sudiază doar viul oamenilor, nu viul în general? În lipsa unor explicații clare a excluderii psihismului animalelor din psihismul general al viului încerc să avansez câteva ipoteze, posibile teme de articole și studii sau teme de cercetare. Oare religiile au vreun amestec și vreun interes în a rupe ”duhul” uman de ”duhul” animalelor? Oare dimensiunea politico-economică a avut vreun cuvânt de spus în a nu permite punerea pe același nivel valoric a oamenilor și animalelor? S-ar putea să fie așa, deoarece în mintea unora acest lucru ar putea induce două situații nedorite: a) interzicerea omorului în masă a animalelor (cu consecințe asupra ordinii sociale) și b) justificarea canibalismului ca fiind o atitudine perfect logică: ce mi-e mielul, ce mi-i copilul? Desigur, acestea sunt simple ipoteze, dar minți mai cunoscătoare ar putea arunca o candelă în acest întuneric de tip medieval. Poate că invocarea poetului proletcultist Mihai Beniuc, autorul cursului de Psihologie evolutivă și comparată (așa ar trebui să se numească un manual despre psihism), i-a dus pe unii cu gândul că vreau să reabilitez un ”bolșevic odios”. La o asemenea posibilă acuză am răspuns (pe o temă similară) după 90, sugerând să se scoată din vocabular cuvântul ”mamă” pentru că acest cuvânt era folosit și de comuniști… Or, noi, postcomuniștii, suntem superiori pe toate planurile, nu?

 

Cât despre alegațiile (imaginare sau nu) ale medicului anatomopatolog cum că ”toți e proști” aici chiar ar fi foarte multe de comentat. Convingerea mea este că oamenii fac mult mai multe prostii decât animalele. Fiecare dintre noi se poate ”lăuda” cu cel puțin una-două duzini de prostii pe zi. Doar că nu ne place să o recunoaștem, trecem rapid peste prostiile făcute (le punem pe seama hazardului, a contextului, a altora etc.) și ne grăbim să facem altele, și mai și… Măcar un exemplu poate ajută. În iarna lui 2015-2016 am răcit zdravăn de două ori la rând. În timp ce-mi beam ceaiurile cu ghimbir și usturoi, mă tot întrebam: unde și cum am răcit? După recidivă am aflat cauza, dar n-aveam cum să o trâmbițez. Întâmplător, cineva m-a întrebat de ce nu am fost la nuș-ce întâlnire și răspund prompt ”am răcit!”. ”Ei, cum ai răcit?”. ”De prost!” îmi vărs năduful și explic cât de prost am putut fi să las aerul condiționat din mașină deschis, să ies încălzit din casă și să mă arunc rapid în mașină, apoi să revin acasă răcit cobză! Interlocutorul m-a privit jumătate admirativ, jumătate compătimitor și mi-a spus: ”Este prima oară în viață când aud pe cineva că recunoaște că-i prost!”. ”Ei bine, asta ne deosebește: eu recunosc!”.  Concluzie: o prostie recunoscută nu doar că este mai suportabilă, dar te ajută să nu o repeți!

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 104 (CIV) Vineri, 14 aprilie 2017 Prostologia/ Science of Stupid/ Știința prostiei, zilnic la National Geographic!

 

Pe 16 aprilie 2009, Mircea Iorgulescu publica în revista Cultura un eseu despre, ați ghicit, prostie. Intitulat ”Rugăciune împotriva prostiei”, articolul se dovedește a fi un strigăt de deznădejde față de invazia prostiei în lume. De ce rugăciune? Pentru că doar o forță supraomenească ar mai putea opri tăvălugul nemilos al prostiei umane. Autorul sesizează că lumea întreagă este oripilată de acest fenomen căruia i se dedică zilnic emisiuni radio/ tv, cărți, articole, studii, eseuri etc. în speranța că procesul ar putea fi atenuat măcar un pic. Slabe speranțe devreme ce prostia este produsă sistematic, pe bandă rulantă, în sistem industrial și în proporții planetare. Franța ar ocupa un loc fruntaș în această contraofensivă împotriva prostiei omenești. Da, și?

 

De altfel este demonstrat că, pe zi ce trece, crește conștientizarea faptului că suntem mult mai proști decât am crezut vreodată. Concret, orice avans al științei în necunoscutul de până mai ieri are drept consecință faptul că sfera cunoașterii umane crește. Evident, cu cât această sferă este mai mare, cu atât contactul acesteia cu necunoscutul este și mai mare. Pe scurt, aflăm mereu cât de puțin știm din infinitul ocean al necunoscutului (ceea ce urmează a fi cunoscut). Dar, pe lângă faptul că știm extrem de puțin din ceea ce ar putea fi cunoscut, oamenii ignoră cunoașterea adevărată și se refugiază în ignoranță facilă, în acceptarea pseudoștiinței în detrimentul științei și a poveștilor cu îngeri și sfinți făcători de minuni în detrimentul gândirii proprii.

 

Am scris, într-un comentariu la un episod anterior, că prostia poate fi definită (și) ca lenea gândirii la omul sănătos. Exact cum leneșul întreabă dacă posmagii sunt muieți, prostul-leneș vrea ceva pre-gătit, pre-judecat, pre-fabricat pentru ca el să înțeleagă fără efort. Iar ”specialiștii” în furnizarea de pre-judecăți abia așteaptă să fie solicitați. Plus că ies și bani frumoși din vânzarea prostiei în ambalaje atractive și păcălitoare.

 

Apropos de lenea gândirii. Ar fi interesant de aflat cu cât s-a prostit mintea umană prin folosirea tastaturii în locul scrisului de mână. După mine, aceasta este ca și înlocuirea cititului cărților cu privitul (în prostie, adică în exces) la televizor. Nu mai vorbesc de caligrafie ( = scris frumos) care este un prim pas spre o viitoare educație estetică solidă. Scrisul de mână are și potențiale efecte terapeutice. Cunosc cazul unui copil care s-a vindecat de enurezis nocturn doar după ce a făcut un ”tratament” cu … scriere de mână. Mai exact, copilul trebuia să scrie în fiecare seară un text care sugera că creierul său va declanșa trezirea pentru a merge la baie. Și ”minunea”/ vindecarea s-a produs.

 

În Marele Marș împotriva Prostiei s-a înscris (cu succes, sper) și cunoscutul canal TV  National Geographic cu o emisiune zilnică intitulată ”Science of Stupid”/ ”Știința prostiei”. (orele 15, 19 și 23). Acolo să vezi prostii cu carul și proști făcuți grămadă! Interesant este titlul ”Știința prostiei”, adică exact primele două cuvinte din cartea ”Istoria culturală a prostiei omenești” de Rath-Vegh Istvan, cartea care m-a determinat să scriu acest serial. ”Știința prostiei omenești – dacă mi-e îngăduit să alătur doi termeni diametral opuși – n-a prea avut mulți adepți” scria autorul, în 1938. Tocmai de aceea eu propun termenul de ”Prostologie” în loc de oximoronicul și inexactul ”Știința prostiei”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 105 (CV) Sâmbătă, 15 aprilie 2017    Despre o meserie numită inteligență

 

Pe blogul meu de recenzii am ”îndrăznit” să fac o analiză unei cărți care mă incitase prin titlu: ”Analiza de intelligence”. Pe românește, Analiza de inteligență. Autorul, fost resposabil cu analize în cadrul SRI, are acum o misiune 9. Titlul (pseudo)recenziei mele: ”De la Securitate la Intelligence, via SRI”. Am publicat doar 6 episoade ale recenziei (care, dacă ar fi fost dusă până la capăt risca să fie – ca volum – dublă față de carte). Evident, autorul, ca aproape toți autorii recenzați de mine, s-a supărat și a considerat gestul meu ca un atac la persoana domniei sale.  Dar aceasta a fost doar o scurtă introducere la o discuție despre binomul ”intelligence – inteligență” și despre câtă inteligență au cu adevărat serviciile (noastre) secrete de informații.

 

Serviciile de spionaj occidentale se numesc ”inteligențe”, denumire care vrea să sugereze că forța lor constă în inteligența celor care operează în și/ sau conduc aceste servicii. Prin antiteză, lucru simțit de mulți dintre noi, Securitatea și în general serviciile secrete comuniste/ dictatoriale au demonstrat mereu că inteligența lor constă în forță (eliminarea adversarului fiind un principiu de eficiență). Titlul recenziei mele sugera că drumul serviciilor noastre spre ”intelligence” era încă la început. Reacțiile primite au confirmat supoziția mea.

 

Vorbim astăzi despre războaie informaționale (cibernetice), dar componenta de bază a serviciilor de informații o reprezintă tot oamenii (de unde și sintagma HUMINT, cea care desemnează spionajul făcut de oameni și nu de aparate). Este mai mult decât firesc ca statele să-și încredințeze apărarea și eventualele atacuri (interne/ externe) unor oameni care strălucesc prin inteligență, prin gândire asociativă rapidă și eficace. A popula aceste servicii cu oameni mediocri aduși pe bază de cumetrii chiar ar putea fi tratată ca fiind ”trădare de patrie”. Pentru a avea o bază de recrutare cât mai largă, sistemul de educație trebuie să-și propună scopuri care țin de stimularea inteligenței, nu de stoparea nemeritocratică a acesteia. Din păcate, ca să citez un clasic în viață ”școala scoate tâmpiți”. Și atunci apare fireasca întrebare: dacă școala scoate tâmpiți pe bandă rulandă de unde bază largă de recrutare a inteligențelor care să servească sistemul democratic și, în speță, țara?

 

Aceste gânduri mi-au fost stârnite de câteva știri de pe ”frontul fără tranșee”. NATO are de cca 10-11 ani un Centru de excelență HUMINT la Oradea. În condițiile intensificării situației de conflict în zonă, NATO a găsit de cuviință ca, începând cu această lună să înființeze ”Detașamentul de Contrainformații București” pentru protecția contrainformativă a structurii NATO de comandă și control. Când spunem structură NATO înseamnă că nu este una formată doar din specialiști români. Pentru mine acest nou ”detașament” sugerează clar că structurile noastre nu pot face față unui potențial adversar de proporții mari.

 

În februarie acest an, armata Rusiei a început crearea unei unități  speciale de propagandă și contrapropagandă. Iar ministrul rus de resort a afirmat că ”trupele destinate operațiilor informaționale trebuie să fie mai eficiente și să poată servi la contrapropagandă. Propaganda trebuie să fie inteligentă, competentă și eficientă”. Înțeleg din ultima propoziție că rușii își propun ca pe lângă structurile de forță să adopte și structuri de ”intelligence”. Dacă așa stau lucrurile, atunci procesul trecerii de la Securitate la Intelligence, via SRI trebuie accelerat și susținut corespunzător.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 106 (CVI) Duminică, 16 aprilie 2017    Despre judecata judecătorilor

 

Judecător înseamnă o persoană care judecă bine, echilibrat, cu respect față de oameni respectând legea. În unele țări judecata se făcea de un conclav al înțelepților/ inteligenților comunității. Nivelul de inteligență/ prostie al societății românești actuale poate fi estimat după ponderea erorilor judiciare din total verdicte, după gradul/ nivelul de concordanță al pedepselor cu faptele și cu speranța de reabilitare a celor care au greșit, dar și prin ponderea NUP urilor, a restituirii dosarelor la parchete sau prin apelul la instanțe internaționale (CEDO etc.). O boală/ prostie a societății românești este justiția făcută la televizor, respectiv folosirea aplaudacilor/ avocaților plătiți în posturi de judecători imparțiali și echitabili. Cred că această gravă maladie se trage din presupusa și falsa judecată a dictatorilor Ceaușescu. S-a diseminat, atunci, ideea că avocatul apărării poate fi mai acuzator decât avocatul acuzării, fapt care a compromis grav ideea de justiție. Îmi face plăcere să preiau cu copy & paste textul-pildă-lecție publicat ieri, pe Facebook, de judecătoarea Dana Gârbovan pe care o respect în mod deosebit.

 

”Primul care a denuntat nedreptatea procesului lui Isus a fost un talhar.

Pe langa partea religioasa, sarbatoarea crestina a invierii lui Isus scoate in evidenta rolul legii si al judecatii in societate. Conform relatarilor biblice si extra-biblice, Isus a fost condamnat in baza unui proces nedrept, care a incalcat atat normele procesuale iudaice, cat si pe cele romane din timpul respectiv.

Pilat, procurator roman al regiunii, a lasat poporului responsabilitatea sentintei lui Isus. Iar poporul, manipulat de preoti si carturari, a strigat ca doreste sa fie eliberat un vinovat si pedepsit un nevinovat.

„Sa nu te iei dupa cei mai multi, ca sa faci rau; si la judecata sa nu urmezi celor mai multi, ca sa te abati de la dreptate”, spune una din regulile date de Dumnezeu lui Moise dupa iesirea din Egipt.

Intelepciunea acelor cuvinte e valabila si azi, caci pericolul judecatilor populare e mereu prezent. E important sa ne amintim ca judecata se face dupa lege si proceduri, nu dupa aplauzele sau strigatele multimilor.

Sentinta data in cazul lui Isus a fost ca acesta sa fie rastignit pe cruce. El si-a executat pedeapsa rastignirii intre doi talhari.

E interesanta scena si dialogul dintre cei trei.

Unul dintre talhari il persifleaza pe Isus si-i spune ca, daca intr-adevar are puterea care se spune ca ar avea-o, sa se mantaiasca El de pe cruce si sa-i mantuiasca si pe ei.

Celalalt talhar, insa, spune: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău” (Ev. Luca cap 23).

Ca judecator, m-a surprins ca nu apostolii sau cei din familia lui Isus sunt cei care reclama nedreptatea condamnarii, ci primul care da marturie despre judecata nedreapta a lui Isus este acest talhar, condamnat pe drept, asa cum el insusi recunoaste.

Nu cei considerati drepti au fost primii care sa constate o nedreptate facuta la judecata altuia, ci a fost un raufacator cel care, avand parte de o judecata dreapta, a constatat nedreptatea facuta in judecata altuia.

Reactia acestui talhar este cu atat mai importanta, daca ne gandim ca rastignirea insemna o moarte lenta si foarte dureroasa.

In agonie si in pragul mortii fiind, acest talhar are puterea nu doar sa admita propria sa greseala si sa spuna ca pe drept sufera acea condamnare, ci si sa fie atent la suferinta celui de langa el si sa denunte, tot public, ca celuilalt i s-a facut o nedreptate.

Liderii preotilor, carturarii si intelectualii vremii, stiitorii de carte – formatorii de opinie, ca sa folosesc un termen al zilelor noastre – ar fi trebuit sa fie primii care sa vorbeasca despre acea judecata nedreapta, dar au tacut.

A vorbit insa un talhar, un condamnat, un penal, al carui nume nici macar nu a ramas consemnat.

Marturia acestui anonim, insa, ar trebui sa fie prilej de reflectie pentru fiecare dintre noi, din mai multe perspective.

Oricine reclama o nedreptate, ce i se face lui sau altuia, trebuie ascultat. Uneori adevarul e ascuns de catre cei pe care ii credem buni si e relevat de cei pe care ii vedem demni doar de dispret.

Dintr-o alta perspectiva, in fiecare persoana din inchisori, ce ispaseste o pedeapsa, se poate regasi talharul de pe cruce. E datoria societatii sa faca eforturi pentru a-i da sansa reabilitarii.

Nu in ultimul rand, judecata trebuie sa se faca nu in numele poporului, in aplauzele ori strigatele sale, ci in numele legii si respectand toate procedurile, tocmai pentru a se asigura ca cel vinovat este condamnat pe masura, iar cel nevinovat nu este pedepsit pe nedrept.

Lumina Invierii sa ne lumineze mintile si sufletele, sa nu intoarcem capul in fata nedreptatii si sa invingem raul facand binele.

„Lumina lumineaza in intuneric, iar intunericul nu a cuprins-o.”

Sarbatori luminate tuturor!”

 

Mă alătur urărilor doamnei judecătoare și îmi/ vă adresez și eu o urare: să avem cât mai multe asemenea capete luminate!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 107 (CVII) Luni, 17 aprilie 2017    Psihoconstatări posibil utile

Lista de mai jos nu are darul să ne facă imediat mai înțelepți, dar sigur ne va da de gândit, iar a gândi/ judeca/ raționa/ evalua este un exercițiu util tuturor.

Listă cu 23 de curiozițăți din psihologie, realizată de dailyvibes.org.

(via Simona Miron)

  1. Oamenii sunt mai fericiți atunci când sunt ocupați. Asta îi ajută să rămână optimiști.
    2. Fericirea, supărarea, tristețea, frica, repulsia și uimirea sunt singurele șase emoții care se pot exprima universal, peste tot în lume.
    3. Consumul de ciocolată eliberează în organism aceleași substanțe chimice care se secretă atunci când suntem îndrăgostiți.
    4. Oamenii sunt mai sinceri atunci când sunt obosiți.
    5. O îmbrățișare scurtă, de numai 25 de secunde, eliberează în corp substanțe chimice care sporesc încrederea în persoana pe care o iei în brațe.
    6. Studiile arată că pierderea telefonului mobil generează o panică similară cu cea provocată de o experiență care pune viața în pericol.
    7. Atunci când gândesc în altă limbă, oamenii au tendința să fie mai logici.
    8. Nicio persoană oarbă nu a fost vreodata diagnosticată cu schizofrenie.(Adica cum, schizofrenia e o boala de ochi?!)
    9. Elevii de liceu in ziua de azi suferă același nivel de anxietate ca pacienții medicilor psihiatri din anii ’50.
    10. Creierul înregistrează respingerea drept durere.
    11. Cam 30% din timp, gândurile ne zboară aiurea.
    12. Cele mai clare amintiri pe care le avem sunt probabil greșite.
    13. Chiar și iluzia progresului îi motivează pe oameni.
    14. Dependența de Internet a fost declarată boală mintală.
    15. Nu există cu adevărat multi-tasking.
    16. Inconștientul nostru este cel care știe și decide primul.
    17. Oamenii pot lega relații apropiate, autentice cu aproximativ 150 de persoane.
    18. Când ne amintim un eveniment din trecut, ne amintim de fapt ultima oară când ne-am amintit de el. Nu ne amintim evenimentul în sine, ci amintirea lui.
    19. Oamenii cu un scăzut respect de sine sunt în general violenți.
    20. 80% din conversațiile oamenilor sunt despre nemulțumiri.
    21. Oamenii care fac voluntariat sunt mai mulțumiți de viața lor.
    22. Creierul uman este mai creativ atunci când e obosit.
    23. Relațiile interumane sunt mai benefice pentru sănătate decât sportul.

Puteți adăuga și altele?

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 108 (CVIII) Marți, 18 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (I)

 

Clasa hominidelor (genul Homo) conține(a) speciile Neanderthalienii (Homo sapiens neanderthaliensis), Homo sapiens idaltu (omul primitiv) și Homo sapiens sapiens (omul modern), aceasta din urmă fiind unica supraviețuitoare. Întrebarea este: cam până când? Postmodernitatea a lansat concepte (utile sau nu) cum ar fi postistorie, postumanism, ființe postumane și ființe transumane. Postmodernitatea va fi urmată, se pare, de o postumanitate. Deocamdată, nomenclatoarele științifice nu au consemnat o denumire pentru omul postmodern (Homo sapiens sapiens sapiens???). Desigur, Homo stupidus nu există în aceste nomenclatoare, el fiind o specie inventată de scriitori de SF, de eseiști și de cârcotași. Și totuși Homo stupidus coexistă în același Homo sapiens sapiens, de unde și zicala ”Unde-i minte-i și prostie”.

 

Dincolo de denumiri, cercetătorii și artiștii, filosofii și bioinginerii au conturat deja posibile imagini ale viitorului omului (sau ale omului viitorului). Generic vorbind, viitoarea specie din genul Homo este numită Posthuman (post-humna) sau, după caz, Transhuman. Nu am găsit echivalemntul românesc pentru englezescul ”posthuman”, dar presupun că aceste nu poate fi decât ”postuman” (în varianta adejectivală) și ”postom” în varianta substantivală. Postoamenii au apărut, deocamdată, în literatura SF, în viziunile filosofilor, ale creatorilor de sisteme sociale sau ale artiștilor postmoderni. Dar cazurile medicale care au presupus soluții tehnologice îndrăznețe au adus virtualitatea postomenească mai aproape de realitate (vezi cartea lui Francis Fukuyama, ”Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice”, 2002, apărută în traducere românească la Humanitas în 2004). Desigur, viziuni postumaniste au existat anterior: ”Noua lume mândră”/ ”Brave new world” (1932) de Aldous Huxley și ”1984” de George Orwell (1949). Majoritatea ”profețiilor” descrise în aceste două cărți s-au realizat deja și sunt de uz cvasicotidian. Dacă tot suntem la capitolul ”Bibliografie recomandată”, cei interesați de postumanitate pot citi cu folos cartea Luciei Dinescu, Corpul în imaginarul virtual, Polirom, 2007. În fine, dar nu în cele din urmă, și în directă legătură cu tematica acestui serial este de avut în atenție cartea lui Nick Bostrom ”Superintelligence. Paths. Dangers. Strategies” (2016).

 

Avansez aici o scurtă motivație a interesului pentru postoameni: nivelul general al inteligenței populației planetare este nesatisfăcător. Mai mult, oamenii ar putea fi nu numai foarte-foarte inteligenți, ci își vor putea prelungi indefinit viața în condiții de normalitate. Desigur, partea utopică constă în afirmația că ”oamenii vor avea acces la piese de schimb, memorie suplimentare, aparatură de amplificat funcțiile creierului etc.”. Formularea realistă este că, pentru început, unii oameni vor încerca să se superdoteze cu astfel de tehnologii și vor face tot posibilul ca acestea să nu fie accesibile decât la un cerc restrâns de oameni. Mai departe…. vom vedea (sau nu).

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 109 (CIX) Miercuri, 19 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (II)

 

La un curs de logică se adresa această întrebare-capcană auditoriului: este cineva atât de puternic și de inteligent încât să creeze o greutate atât de mare încât nici el să nu o poată ridica? Dacă răspundeai da, atunci te contraziceai deoarece însemna că acel cineva nu era atât de puternic devreme ce nu putea ridica greutatea. Dacă spuneai nu, atunci iar te contraziceai pentru că încălcai ipoteza că individul este superputernic.

 

Același lucru se poate aplica omului (Homo sapiens sapiens) în general și, prin extensie, întregii specii umane: este omul în general și specia umană atât de inteligentă și de puternică pentru a crea o inteligență artificială (IA) mai mare decât aceea a celor mai inteligenți oameni? Dacă am răspunde afirmativ, atunci se poate considera că specia umană este destul de stupidă pentru a crea entități care să o poată distruge ca urmare a capacităților superioare oamenilor de care aceste entități vor dispune. Dacă răspundem negativ, atunci înseamnă că specia umană este neputincioasă și limitată, adică stupidă.

 

Din dilemă în dilemă, omenirea a avansat sub aspect tehnologic atât de mult încât aceste realizări pot distruge nu doar specia umană, ci întreg viul planetar și Planeta ca atare. Armele nucleare, armele bacteriologice și armele chimice existente pot face acest lucru de mai multe ori. Cu precizarea că după prima rundă de distrugeri o a doua rundă nu va mai fi posibilă deoarece TOTUL va fi fost deja distrus. Și din acest motiv, dar și din motivele care arată că orice război este antiuman, este lesne de dedus că omenirea este eminamente stupidă devreme ce știe că focul distruge, dar ea preferă să se joace cu focul. Mi se pare evident că pe primul loc între cele mai stupide acțiuni ale lui Homo sapiens sapiens (adică a omului înțelept-înțelept) se află războiul. Să nu uităm că cele mai perfecționate arme de distrugere încorporează cea mai mare cantitate de inteligență umană și de inteligență artificială (IA).

 

Convențional, eu consider că postmodernitatea este un fenomen postbelic (deși avem forme postmoderne și în interbelic). Inteligența artificială (IA) este tot un fenomen al postmodernității, scenariile apocaliptice ale SF ului postmodern vizând adesea dispariția speciei umane ca urmare a succeselor științei. În episoade viitoare mă voi referi la câteva dintre aceste scenarii, unele cu grad de plauzibilitate ridicat. Deocamdată, voi relua de pe site ul telegraph.co.uk cele nouă trepte importante în devenirea IA. Iată-le:

 

1950: crearea mașinii Turing (cf. Wiki: Mașinile Turing sunt mecanisme extrem de elementare de dispozitive de prelucrare a simbolurilor care — în ciuda simplității lor — pot fi adaptate pentru a simula logica oricărui calculator ce poate fi construit. Modelele au fost descrise în 1936 de către Alan Turing); 1956: se lansează conceptul și disciplina academică IA (SUA); 1968:  IA își revendică originile din cultura populară; 1984: SkyNet (o formă de IA) devine o entitate conștientă de propria sa existență și valoare și, pentru a se putea apăra de dușmani, distruge umanitatea (ideea de Terminator); 1997: Computerul Deep Blue îl îninge pe Kasparov la șah; 2011: este creat un sistem (IBM) care câștigă primul milion de dolari la jocuri mecanice; 2011: IA este inclusă în iPhone4S; 2012: IA este folosită pe post de șofer de automobil (California); 2016: Computerul DeepMind îl învinge pe campionul mondial la GO.       Oare ce va urma?

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 110 (CX) Joi, 20 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (III)

 

Încercările mele de (auto)lămurire în privința consecințelor potențial apocaliptice ale realizărilor științifice și tehnologice nu provin dintr-o atitudine antiștiință și nu au ca finalitate sugerarea opririi cercetărilor de teama ca oamenii să nu sufere mai mult în comparație cu starea lor de dinaintea acelor descoperiri. Dimpotrivă!

 

Curiozitatea omenească nu poate fi oprită la fel cum nu pot fi oprite investițiile în cercetare – unele dintre ele vizând îmbunătățirea sănătății oamenilor, creșterea randamentelor de utilizare a mijloacelor oferite de Natură și evident, creșterea șanselor deținătorilor de rezultate novatoare de a se institui într-o relație de dominare a celor care nu dețin (încă) aceste rezultate. Am mai scris despre sabotorii francezi (muncitori care fixau saboții de lemn cu care erau încălțați între roțile dințate care le furau locurile de muncă, sporurile salariale și liniștea zilei de mâine). S-au înregistrat proteste masive și împotriva reactoarelor nucleare, a cercetărilor de bioinginerie medicală sau/ și a clonării animalelor/ oamenilor. Dar cercetările nu s-au oprit și nu se vor opri.

 

Un lucru devine, însă, tot mai sigur: omul pierde teren în fața postomului care tinde să se detașeze și să se situeze deasupra oamenilor. În anul 1983 revista Time a desemnat ca ”Om al anului” o mașină! Omul tinde să devină un automat, o mașinărie productivă și performativă care umbrește performanța corpului și a minții umane în sens clasic. Vechiul vis ca oamenii să-și poată cumpăra ”piese de schimb” umane de la magazin, înlocuindu-le pe cele organice/ naturale care – fatalmente! – se deteriorau grav înainte ca și celelalte organe ale omului să se deterioreze iremediabil, este pe cale de înfăptuire. Astfel au apărut proteze dentare, oculare, auditive, ale membrelor etc., urmate de transplanturile de inimă, rinichi, ficat, piele etc. etc. Când s-a ajuns la transplantul de cap s-a pus problema dacă este cu adevărat un transplant de cap sau este unul de corp. Avem triada evolutiv umană: piese de schimb – organe de schimb – oameni de schimb! Omul clasic (sapiens) devine tot mai mărunt, insignifiant, neputincios în fața postomului cablat cu minicipuri, memorii (interne și externe), organe durabile și indefinit de rezistente. Paradoxal, materia este – din nou! – la  modă! Postomul vede natura (materială) și vrea să o imite, să și-o inoculeze în organism pentru a deveni la fel de durabil ca materialele din Natură. Se subliniază mereu că nu Homo Faber este important, ci Homo Depictor – omul care își descrie/ reprezintă/ imaginează/ portretizează noile sale imagini despre sine și Natură: un melanj de organic și material.

 

Oamenii se pierd pe ei înșiși devenind simple artefacte umane, o amintire doar a ceea ce Pământul a cunoscut timp de zeci de milenii (Homo Faber). Postomul este omul postmodern care vrea mereu ”altfel”, ”altceva”, ”altcumva” (Homo Depictor).

 

O discuție mai detaliată despre postumanism (tradusă în limba română) găsiți la http://posthum.ro/…/badmington-teoretizarea-postumanismului…

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 111 (CXI)   Vineri, 21 aprilie 2017    Cât de sapiens (înțelept) mai este Homo sapiens sapiens? (IV)

 

Motto: ”Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va fi mai importantă decât relațiile umane. În lume va exista o generație de idioți.” Einstein

 

Să fii inteligent este deopotrivă costisitor și profitabil. Nu cunosc și nu am citit/ auzit despre inteligențe/ genii care să nu fi depus eforturi susținute (inclusiv financiare) pentru a-și șlefui și potența zestrea genetică. Într-o societate normală, una care își cunoaște/ conștientizează bine scopurile și știe să caute/ găsească/ folosească mijloacele adecvate acelor scopuri, inteligențele individuale pot spune că s-au născut în timpul și la locul potrivit. Marile invenții/ descoperiri sunt, de regulă, individuale, dar acestea au fost făcute pentru că inventivii au simțit utilitatea descoperirilor lor pentru un mare număr de indivizi. Unele au vizat direct profitabilitatea, altele doar celebritatea, iar altele au pornit din (auto)motivarea personală: îmi demonstrez mie că pot!

 

Așadar, nu doar prostia omenească se revarsă pe suprafața Pământului în valuri nesfârșite și descurajante (războaiele fiind formele supreme de prostie omenească înalt instituționalizată, în care se consumă cele mai mari cantități de inteligență umană), ci și inteligențele fac, din când în când, valuri (mai mult sau mai puțin prostești). Atașez, la finalul episodului, o trimitere la un articol semnat de Radu Crăciun, publicat pe 20 aprilie 2017. Îl recomand cu speranța că poate este mai digerabil și mai atractiv decât  episoadele mele, deși, în esență, și el sugerează că există riscuri pentru România aflată, acum, în calea celui de-al patrulea val de inteligență mondială, dar lipsită de capitalul financiar necesar. Motorul cu abur, producția pe bandă rulantă, informația ca resursă și digitalizarea/ robotizarea (IA) sunt tot atâtea valuri de inteligență care au provocat uriașe progrese (unele cu costuri și consecințe umane uriașe) pe mapamond. Utopia comunistă și realitatea dictatorială (care s-a instalat în numele acelei utopii) a fost (și) consecința directă a dorinței acerbe de modernizare. Țări agrare, sărace și înapoiate au introdus/ acceptat/ suportat utopia că introducând accelerat primele două valuri vor crește indefinit profitabilitatea și economia în ansamblu. Rezultatele se cunosc.

 

A scrie/ citi despre inteligență este infinit mai plictisitor decât a trata subiecte axate pe prostia omenească. Mi-am asumat riscul și o fac în continuare și în acest episod abordând câteva aspecte financiare ale folosirii pe scară largă a IA. Voi aminti o propunere care a fost abordată diferit în SUA și în UE. Concret este vorba despre atitudinea față de roboți. În SUA, Bill Gates a propus impozitarea firmelor care utilizează roboți, la fel cum se întâmplă în cazul  muncitorilor salariați. Motivul acestei propuneri este încercarea de a diminua riscul unor șomaje imense, cu consecințe deosebit de riscante asupra păcii sociale. Introducerea în industrie și servicii a roboților neimpozitați este și o amenințare la adresa bugetului SUA (format din impozite pe venituri salariale și pe profit). Contrabalansarea pierderilor bugetare prin impozitarea suplimentară a capitalului ar genera o fugă a capitalurilor în zone cu fiscalitate scăzută (principiul vaselor comunicante). O propunere de impozitare a roboților a fost deja respinsă de Parlamentul european. Și totuși, o cale de mijloc (inteligentă) va trebui găsită deoarece bugetele țărilor puternic robotizate se vor confrunta nu doar cu șomaj ridicat, ci și cu lipsa resurselor financiare pentru a ajuta șomerii și săracii să supraviețuiască.

http://www.raducraciun.ro/al-treilea-val-ne-a-purtat-al-patrulea-ne-duce-la-fund/

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 112 (CXII)   Sâmbătă, 21 aprilie 2017  Inteligențe posace vs prostie veselă și înveselitoare

 

Scriam în episodul anterior că inteligența este plictisitoare. Cum poți stârni un zâmbet măcar vorbind/ scriind despre inteligență (umană, artificială sau mixtă)? Cum poți stimula interesul pentru gravele probleme cu care ne vom confrunta (nu atât din lipsa inteligențelor umane și artificiale, ci îndeosebi din proasta gestionare a acestora) doar enunțându-le? Și încă o întrebare: oare trebuie să fii un Einstein ca să te raportezi inteligent la delicata problemă a vieții și a morții? Se spune că acesta ar fi spus următoarele, refuzând o operație care, poate, i-ar mai fi prelungit cu ceva timp viața: ”Este de prost gust să prelungești viața artificial. Mi-am făcut datoria, acum este timpul să plec și o voi face elegant”. A murit pe 18 aprilie 1955 la vârsta de 76 de ani.

 

OK, inteligențele plictisesc, iar a scrie și a citi despre inteligențe este și mai plictisitor. Dar atunci cum se explică oare faptul că inutila prostie omenească ne face zâmbăreți, dispuși la taclale pe această temă și gata de a demonstra că, da, prostia se află, mereu, la ceilalți? O explicație ar putea fi extrasă din observația pertinentă a scriitorului Ion Creangă: ”Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj”. Așa o fi: presupusa prostie a altora ne dă curaj, optimism, poftă de viață și speranță de mai bine. Ne situează deasupra semenilor și ne dă iluzia deștăptăciunii noastre (cu atât mai valoroasă, cu cât este mai rară). După părerea mea, prostia (a altora, păi ce credeați voi?) este fascinantă, atractivă, vioaie și înveselitoare pentru că ea este fantastic de reală, amarnic de dulce și extraordinar de obișnuită în viețile noastre. Ea este ubicuă și nu necesită niciun efort pentru a o găsi, oriunde, în plenitudinea forțelor sale: de la uitatul în oglindă la sondajele de tip ”Vax populi”, și de la discursurile unor politicieni aleși tocmai pentru comicul pe care îl stârnesc (daea nu dau exemple) până la comici vestiți ai ecranelor de televizor (fătuci și pițifelnici, ca să citez un clasic în viață).

 

Și totuși, am nevoie de ajutor pentru a afla răspunsul la o întrebare: de ce a dispărut umorul (bun)? Oare are asta legătură cu faptul că doar oamenii inteligenți au simțul umorului? De ce s-au rărit, până la dispariție, bancurile cu Bulă, Dorel sau Alinutza? Sau poate umorul (bun) nu s-a diminuat, ci doar s-a diluat în valurile incredibile de prostii care invadează ecranele televizoarelor, paginile unor ziare și chiar cărțile miilor de membri ai Uniunii Scriitorilor din România (dar și ai multor altor Ligi, Uniuni, Asociații etc. de scriitori, adică de oameni care știu să scrie o adeziune)? Cornel George Popa scria că „Diferența dintre un prost care știe că e prost și un altul, la fel de prost, care însă nu știe că e prost, e aceea că tipul care știe că e prost e mai deștept decât mulți oameni care se cred deștepți”. Intuitiv și preventiv, am definit, cu decenii în urmă, prostul ca fiind unul care o face pe deșteptul. Desigur, am făcut asta ca să o fac pe deșteptul. Și tot ca să o fac pe deșteptul îi atrag atenția prietenului CGP că în definiția sa a pornit de la o premisă falsă: un prost care știe că e prost nu poate fi la fel de prost ca un prost care nu știe că e prost. Din start cel care știe că e prost are un avantaj concurențial asupra celuilalt prost (care nu știe că e prost). Dar geaba avantaj, dacă el nu este valorizat/ fructificat/ practicat. De aici și posibilitatea ca cel care știe că e prost să pară la fel de prost ca cel care nu știe că e prost. Nu mă rabdă inima să nu dau, aici, un exemplu: pe rețeaua publică numită FB a apărut un anunț al unui isteț care recomanda repostarea anunuțului de către prietenii săi în ideea de a stopa posibilitatea ca postările lor pe FB să devină publice! (depă ce deja au fost făcute publice!). Oameni prea serioși, fără simțul umorului, au dat curs invitației, nesesizând ridicolul situației. Dar aprecierile mele merg, în primul rând, către aceia care au recunoscut că s-au lăsat duși de val. Errare humanum est!

Pe mâine,     Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 113 (CXIII)  Duminică, 23 aprilie 2017  O prostie a prostologului Pleșu

 

”A gândi este dificil. De aceea, marea majoritate a oamenilor judecă” C. G. Jung

Una este gândirea/ rațiunea/ logicitatea și alta este aprecierea/ evaluarea/ judecarea. În acest ultim aspect intervine emoționalitatea, empatia, intuiția și imaginația – toate acestea influențând judecarea/ judecata/ evaluarea. În creștinism circulă porunca ”Să nu judeci” cu trimitere directă la neimplicarea ta subiectivă în decizii și canoane stabilite de entități superioare. În ultimă instanță, ”judecată” face trimitere mai mult la un proces cerebral-emoțional pe care, în mod obișnuit, îl numim apreciere/ opinie/ părere. Îndemnul lui Jung sună mai clar în varianta: ”ai o părere, dar lasă rațiunea să decidă!”.

 

Nu mi-am închipuit că în acest serial (despre prostie & inteligență) voi avea ocazia să scriu despre un subiect de interes pentru mine: ideologiile. După ce în primul deceniu postbelic termenul ”ideologie” era unul foarte rău famat, intim conexat cu învățământul politico-ideologic din ceaușism, după lovitura militară de stat moscovită din decembrie 89, acest termen era identificat, pe nedrept, cu ceaușismul. M-am opus cât am putut acestei interpretări a unui concept nevinovat, abuzat, e drept, în dictatură. Am pledat, la conferințe și sesiuni de comunicări pentru reabilitarea sensului inițial al conceptului (de Tracy) și – se pare – lucrurile sunt pe un făgaș mai bun: se discută despre ideologii ca despre constructe umane bine definite, cu drept la existență și dialog. Dar, prostologul A. Pleșu m-a surprins, recent, cu o afirmație șocantă: ”Ideologiile sunt forme de prostie, forme simplificate ale realității”, afirmație pe care îmi permit să o cataloghez ca fiind o… prostie. Ideologiile (filosofice, politice, economice, religioase, morale etc.) sunt, în concepția mea, sisteme de gândire care promovează un ideal, un scop, un interes, o finalitate. Ideologii, prin măiestria lor de a ambala interese înalte/ pozitive/ utile sau meschine/ greu de acceptat de către mulțimi, sunt neapărat persoane inteligente, sau, cel puțin, talentate. Așadar ideologii nu pot fi proști, în schimb adepții orbi ai unor ideologii neonorabile/ utopice/ egoiste/ cu sensuri și finalități ascunse, nedeclarate sunt în mod necesar proști. În ultimă instanță, dacă ideologia ar fi una sinceră/ umanistă/ altruistă/ echitabilă etc. atunci ea nu ar fi îmbrăcată în cuvinte măiestrite, aluzive, atractive și puternic motivante. A te încrede fără discernământ și minime analize în propaganda diverselor ideologii, asta da, e o mare prostie. Pot da exemplul meu de votant naiv: deoarece valoarea mea supremă este libertatea, orice partid care aducea prinos libertății (începând cu numele formațiunii) era în atenția și opțiunea mea. De regulă, naivii (o categorie distinctă din masa mare a proștilor) sunt primii care cad victimă ideologiilor frumos ambalate în cuvinte care să atragă, să convingă, să … prostească. Orice apărare a unui interes este, în ultimă instanță, o  ideologie. Or, toți oamenii au propriile lor ideologii/ interese și nu toate pot fi catalogate, in corpore drept … prostii. Din păcate, această poziție personală – consemnată în articole și conferințe cam cu 5-6 ani în urmă – nu a primit o reacție de dezaprobare sau de aprobare din partea celor pe care i-am criticat (evident, critica este, pentru mulți autori, o prostie, adică ar echivala cu încercarea criticului de a o face pe deșteptul, cu rezultatul cert de a-și face mulți dușmani…). Am amintit aceste mici divergențe de percepții conceptuale tocmai din dorința de a sublinia relativitatea conceptulă care (în lipsa dialogurilor lămuritoare) creează confuzie (stare pe care am numit-o, în 1997,”confuzionism academic”). Pe scurt, ideologie = urmărirea unui scop (nobil sau diabolic, nu asta contează aici), iar a spune că urmărirea conștientă de către oameni a intereselor/ scopurilor lor ar fi o prostie este, pentru mine, inacceptabil. Aștept dialogul!

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 114 (CXIV)  Luni, 24 aprilie 2017   Ideologul dilematic Pleșu despre ideologie

 

Episodul de ieri a fost, se pare, cel mai citit și cel mai dezbătut dintre toate episoadele publicate până acum. Oarecum surprinzător pentru mine, dar toate au o explicație. Ideal este să o găsești pe cea adevărată. Încerc una. O explicație ar fi notorietatea dlui Pleșu. Faptul că am folosit la adresa afirmației domniei sale (”orice ideologie este o formă de prostie”) aceeași etichetă (”e o prostie”) a stârnit oarecare rumoare printre prieteni. Mai mult, pentru a mă fixa în insectarul personal de ființe ciudate, un prieten a dedus (nu se știe cum) că atitudinea mea față de dl Pleșu este una comunistoidă (!???) și, deci, trebuie tratată ca atare (cu dispreț maxim).  În consecință, m-am mai documentat și am căutat chiar articolul în care dl Pleșu a făcut afirmația care a declanșat această mică dispută (din păcate, în lipsa participării la dialog a ”împricinatului”). Din păcate, nu am găsit sursa la ceea ce am notat, cândva, în grabă, ca fiind poziția dlui Pleșu față de ideologie în general. Nu exclud ca notița mea să fie de la vreo emisiune televizată sau radiodifuzată. În fine, din celelalte articole studiate am dedus că afirmația este perfect consonantă cu ceea ce am citat eu. Disprețul dlui Pleșu față de ideologii este, mi se pare mie, una de ordin resentimentar, mai exact una de dispreț și de dorință de detașare față de ideologia comunistă. În realitate, poziția dlui Pleșu față de ideologia comunistă este identică cu poziția lui Marx față de ideologia burgheză/ capitalistă: una de negare totală și nu una de analiză critică comparată (așa cum m-aș fi așteptat eu). E prea facil să-l acuz pe dl Pleșu de atitudine comunistoidă sau de simpatii față de metoda practicată de Marx în războiul ideologic purtat de acesta cu ideologiile vremii. Dar asta nu înseamnă că pot fi de acord cu afirmațiile dlui Pleșu despre ideologii. El are propria sa ideologie în lupta ideologică actuală. Dacă dl Pleșu nu are o ideologie proprie (adică nu apără niciun set de valori clar definit), atunci are una de împrumut, una la care se raliază (implicit, tacit sau explicit). Doar că nu știm cum se numește ideologia la care a aderat dl Pleșu.

 

Se spune că dacă nu ai nici o poziție, atunci ai o poziție (de a nu avea o poziție). De asemenea, decizia de a nu lua nicio decizie, este, evident, o decizie. Similar, implicându-te în lupta ideologică (respectiv anti-ideologică) dl Pleșu o face de pe o anumită poziție ideologică (neutră, dilematică, împăciuitoristă, oportunistă, liberschimbistă, echilibristă etc.). Într-un interviu acordat lui Cristian Pătrășconiu dl Pleșu se arată oripilat/ alergic la orice formă de ideologie:

 

”orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simplificare. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi definitive. Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii și de revoluții. Doctrina se naşte dintr-un efort de înţelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naşte dintr-o dorinţă de putere.Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist şi articulat până la detaliul fin, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.   Eu nu pot săacţionez dacă nu ştiu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mişc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele aşa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raţionalitatea. Nu patimile, nu loialităţile oarbe, nu visceralitatea. Cu specificarea că raţiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităţilor -fiindcă „raţional“ e şi cel care analizează mai multe variante şi decide în favoarea celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese şi angajamente. Nu asta propun, ci un tip de raţiune neutră, un instrument pur, o formă superioarăde discernământ.” (Cf: https://es.scribd.com/document/100585022/Andrei-Plesu).

 

După ce se declară alergic la orice ideologie (dar a aderat la ideologia fesenistă/ iliesciană atunci când a funcționat ca ministru de externe, după cum a aderat și la ”băsism” în perioada cât a fost consilier al președintelui Băsescu) dl Pleșu se declară a fi în imposibilitate să acționeze dacă nu cunoști cu maximă claritate scopurile/ interesele/ idealurile. Or, urmărirea unor scopuri este cea mai importantă caracteristică a oricărei ideologii. Cu precizarea că scopurile pot fi mai mult sau mai puțin realiste, mai mult sau mai puțin utopice, mai mult sau mai puțin în consonanță cu propriile convingeri). Ideea de ”rațiune neutră” (ce dulce utopie! Una curat revoluționară!) se încadrează perfect în ideologia dlui Pleșu, dar și în viziunea sa asupra ideologiei (”Ideologiile sunt, prin definiţie, utopice şi revoluţionare.”). Așadar, inconsecvența ideologică face și ea parte din ideologia dilematică, neutră și relativistă a dlui Pleșu (”nici așa, nici altminteri”) a dlui Pleșu.

În încheiere, mă simt obligat să-mi precizez propria poziție ideologică (fiecare dintre noi are câte una, dar ne place să o ignorăm, sau să nu o țipăm în gura mare). Ideologia mea este concentrat inclusă în și conținută de Metodologia Scop Mijloc. Aceasta este, ideologic vorbind, un proiect cvasiutopic de compactizare și esențializare a principalelor discipline care studiază omul și colectivitățile umane: continuumul politic-economic-etic studiat de cele trei discipline: Politica (politologia), Economica (economia politică) și Etica. Apoi continuumul individualitate-colectivitate-umanitate studiat (deocamdată) de disciplinele: Psihologie, Sociologie, Drept și Relații internaționale. În fine, MSM va integra și continuumul trecut-prezent-viitor, studiat, acum, de discipline ca: Istorie, Antropologie, Futurologie, Literatură, Estetică etc. Această ideologie (preponderent educațională și academică) invită la o rediscutare a finalităților actualelor forme de organizare a sistemului de educație (în primul rând), urmată de schimbări în realitatea cotidiană în funcție de scopurile propuse (de electorat prin intermediul partidelor) pe termen scurt, mediu și lung. Așadar, ideologia mea este una holistică și transdisciplinară și vizează umanitatea în integralitatea sa. Descrierea făcută de dl Pleșu ideologiei se aplică și MSM, dar și propriei sale ideologii. Dimensiunea revoluționară a MSM există doar în măsura în care o reformă radicală s-ar dovedi imposibil de ocolit în domeniul educației. Teama de cuvinte dar și lipsa preocupării pentru (re)definirea termenilor va complica și mai mult lucrurile în viitor. Prin redefinirea conceptelor de valoare, ideologie, politic, economic, etic, management, leadership etc. am eliminat falsele dispute/ contradicții dintre acestea. Oamenii vor lăsa muncile abrutizante pe seama roboților și se vor concentra mai mult asupra propriei lor condiții umane. Știu, sună utopic, dar tot utopice au fost și marile realizări tehnologice și sociale imaginate încă din secolii trecuți, dar aflate acum în plin uz cotidian.

Pe mâine!

 

Liviu Druguș, ideolog prostolog antropolog amator

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 115 (CXV)  Marți, 25 aprilie 2017     Un alter ego: Aldous Huxley

 

Am găsit în Aldous Huxley un premergător al meu pe o temă pe care eu o consider esențială pentru înțelegerea omului, a condiției sale și a sensului existenței noastre (mă refer îndeosebi la cartea sa ”Ends and Means. An Enquiry into the Ideals and into the Methods employed for their realization” (1937)/ ”Scopuri și mijloace. Studiu despre idealuri și despre mijloacele perntru atingerea lor”). Surprinzător pentru mine, Huxley atacă cam toate temele pe care le-am abordat și eu, într-o incredibilă similitudine (sorry, pentru nemodestie). Amintesc câteva: AH descrie omul ideal folosind cuvântul ”non-attachement” (nedependența); pentru mine valoarea umană supremă este libertatea. AH a scris (la 43 de ani) cartea pe care eu intenționam să o scriu la 43 de ani (”Scopuri și mijloace”). Capitolele cărții amintite sunt teme comune de reflecție și de reformă: educația, planificarea, războiul, etica, lingvistica, sistemele politice, economia și – ați ghicit! – prostia & inteligența! Chiar la începutul cărții, AH face o intimă conexare între valoarea umană supremă/ ideală (detașarea/ eliberarea/ libertatea) și … tema acestui serial: printre altele, ”detașarea presupune cultivarea inteligenței, deoarece prostia nesimțită se află la rădăcina tuturor viciilor” (p.4 din ediția britanică publicată în 1941). Înainte de a da cuvântul eseistului britanic pentru a-și expune opinia pe tema educației și a prostiilor făcute de oameni de mare valoare în domeniile lor, evidențiez și câteva lucruri asupra cărora avem opinii diferite: AH îl critică pe Machiavelli pentru celebrul ”Scopul scuză mijloacele”, în timp ce eu îl elogiez pentru asta. Paradoxal, argumentul lui AH de respingere este argumentul meu pentru acceptare a dictonului: ”Scopurile bune pot fi atinse doar folosind mijloace adecvate. Scopul nu poate scuza mijloacele pentru simplul și evidentul motiv că mijloacele atrase determină natura scopurilor produse.” (p. 9). De asemenea, AH nu vede eticul ca discuție despre adecvarea scopuri-mijloace, ci despre bine și rău. Drept urmare eu vorbesc despre scopuri, în timp ce AH se referă la ”scopuri bune”.

 

Iată ”atacul” lui AH asupra unor celebri filosofi, cărora nu ezită să le arate și ”păcatele”, nu doar meritele. Voi cita (în traducerea mea) textul huxleyan pe această temă, aprecieri care pot fi bune argumente pentru zicerea românească ”unde-i minte-i și prostie”: ”Kant a pretins, spre sfârșitul vieții, un fel de infailibilitate, subliniind că limitele/ granițele sistemului său erau limitele/ granițele filosofiei însăși, respingând toate încercările altor gânditori de a merge mai departe. Aceeași copilărească stimă de sine se observă și la Hegel și la mulți alți gânditori de cea mai mare forță intelectuală. Astfel de oameni sunt foarte inteligenți în anumite direcții, dar profund stupizi în altele. Această stupiditate este, desigur, un produs al voinței lor. Nebunii inteligenți (intelligent fools) sunt oameni care au refuzat să aplice/ folosească inteligența lor cu privire la ei înșiși. Nebunul/ prostul înțelept (wise fool) este cineva care se autocunoaște și poate să-și gestioneze pasiunile și impulsurile, dar care este incapabil să înțeleagă problemele non-personale, mai largi, care pot fi rezolvate doar cu ajutorul unui intelect logic. Nebunul înțelept (wise fool) face mai puțin rău decât nebunul/ prostul inteligent (intelligent fool), fiind capabil de iluminare. Prostul inteligent care nu se cunoaște și nu se controlează nu poate atinge iluminarea. Un înțelept inteligent este apt nu doar de iluminare personală, ci și de a ajuta societăți întregi să-și rezolve probleme serioase de ordin practic sau legate de credințe/ convingeri (beliefs). Așa cum este el acum, sistemul (britanic – nota LD) de educație este proiectat să producă cel mai mare număr posibil de proști inteligenți (intelligent fools)” (pp. 322-323).  Cred că situația este aceeași, în întreaga lume, și în ziua de azi!  Păcat de timpul pierdut!

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 116 (CXVI)  Miercuri, 26 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (I)

 

Cuvintele care definesc/ descriu concepte abstracte sunt obiectul chinuitorului deliciu al filosofilor, scriitorilor, savanților etc. Prietenii cei mai buni ai cuvintelor sunt oamenii deoarece ei sunt părinții lor. Dușmanii cei mai aprigi ai cuvintelor sunt tot oamenii care, din lene, neglijență sau neatenție au lăsat polisemia să-și facă de cap. Dar fără polisemie o limbă este seacă și neatractivă. Când crezi că ai perceput esența unui cuvânt și scoți un ”aha!” de satisfacție, atunci observi că mai există și alte semnificații/ sensuri/ înțelesuri pentru acel cuvânt/ concept. Cei care au fost alături de aceste episoade chiar de la început vor fi exclamat: ce atâtea episoade pentru două cuvinte? Ce e așa de complicat aici? Și totuși, definirea ”prostiei” și a ”inteligenței” nu este încheiată încă. Ba, aș zice că pe măsură ce înaintăm cu explicațiile/ exemplele/ pildele cele două cuvinte parcă și mai neclare devin. Am recunoscut de multe ori: sunt un împătimit al cuvintelor (poate că cineva va da un nume/ un cuvânt acestei patimi). De aceea, episoade care să reia tentativele de definire a prostiei și inteligenței vor mai fi. Unul dintre sensurile asociate cuvântului ”prostie” este ”greșeală”/ ”eroare”. Suntem supuși greșelilor mereu mereu, ceea ce ar fi o dovadă că prostia este o stare de cvasipermanență, de cvasinormalitate. ”Numai cine nu muncește, nu greșește” se scuză, adesea, neatentul/ superficialul. Or, neatenția este chiar prima sursă de prostii omenești.

 

Îl iau martor/ mentor pe alter ego ul meu A. Huxley care sugerează că una dintre sursele greșelilor/ prostiilor nostre este folosirea incorectă/ inadecvată a cuvintelor. Desigur, cauza inadecvării poate fi chiar proasta definire a cuvintelor folosite. Iată ce scria Huxley în eseul ”Breughel” din volumul ”Pe drum”/ ”Along the Road”: ”Greșelile noastre, în marea lor majoritate, sînt de ordin lingvistic. Ne creem singuri dificultăți utilizînd un limbaj inadecvat pentru a descrie anumite fapte: Ca să luăm un exemplu: în mod constant, folosim un singur nume pentru a desemna mai multe obiecte, și, în schimb, folosim mai multe nume pentru a desemna un singur obiect. Iar rezultatele, cînd ajungem să le judecăm, sînt deplorabile. Fiindcă folosim un limbaj care nu descrie cu acuratețe lucrurile despre care discutăm” (Cf. Aldous Huxley, ”Și restul e tăcere”, Ed Univers, București, 1977, p. 77). Cum aș putea fi în dezacord cu un alter ego? Și tot o sursă de sporire a volumului prostiilor care îngreunează Planeta noastră este și acceptarea/ folosirea prejudecăților. Acestea sunt, cred, semne clare de leneveală mentală: de ce să te obosești să judeci/ apreciezi/ evaluezi cu mintea ta, când a făcut-o deja altul înaintea ta? Dar cât de prost a făcut-o, aflăm abia după ce culegem roadele lenei gândirii proprii. Îl invoc, din nou, pe AH: ”În fiecare secol, teoriile preconcepute i-au determinat pe oameni să aprecieze ceea ce e prost și să respingă ceea ce e bun” (ibidem, p. 83). Transferând temei acestui serial afirmația lui AH obținem încă o explicație a proliferării incredibile a prostiei lui Homo sapiens sapiens: din varii motive (prejudecăți, lene mentală etc.) oamenii iau de prost pe cel inteligent, și viceversa. De ce? Pentru că așa se simt ei bine…

Așadar, oare știm ce este istețimea, inteligența, deștăptăciunea, înțelepciunea? Greu de spus. Pentru a arăta că problema definițiilor nu este de ici colea amintesc că pentru definirea conceptului de informație o catedră numeroasă de la o universitate din Japonia a avut ca temă de cercetare doar acest lucru: ”Definirea informației”, pe o perioadă de un deceniu! Oare câte decenii ar trebui să studieze românii (să nu uităm: ”românii e deștepți!”) un anumit segment din istoria noastră pentru a afla/ ști cine a fost Ștefan cel Mare? Material ajutător pentru conturarea unui răspuns: https://www.facebook.com/CalinAdrianOfficial/videos/1593074444040045/

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 117 (CXVII)  Joi, 27 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (II)

Motto: ”Numai cuvintele au ființă, numai ele există, există fugind speriate de moarte, de lucruri” (Nichita Stănescu, „O, lucrurile”, din volumul „Obiectele cosmice”,1967)

A defini cuvintele cu cele mai adecvate/ inteligente cuvinte este deja o probă de înțelepciune. Dar a le descrie și la modul plăcut, armonios, grațios și artistic probează o înțelepciune aparte. Perfecțiunea unui text este atunci când niciun cuvânt din el nu poate fi extras fără a-l urâți și fără a-i scădea claritatea. Ba nu! Perfecțiunea unui text este atunci când orice cuvânt adăugat (întru presupusă superioară clarificare) îi scade claritatea și frumusețea. Evident, scăderea și adunarea de cuvinte pot strica un text-cristal ca cel al lui Nichita Stănescu despre viața/ ființa/ existența cuvintelor. Avem mare nevoie de asemenea texte definitorii pentru conceptele fundamentale care conturează condiția umană/ comportamentul uman. Printre acestea și inteligența umană. În lipsa unor asemenea definiri metaforico-poetice inteligențele umane se vor întreba mereu: cine suntem noi?

Nichita Stanescu

„Cuvintele, îmi spuse prietenul meu poetul, sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Ele seamănă întrucâtva cu plantele, ele chiar sunt plante. Au un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu vălul palatin, cu limba, cu dinţii, cu buzele. Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite. Sau aidoma plantelor, înfloresc, din timp în timp, cresc numai în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ arabil al lumii, creierul uman. Cuvintele sunt animale şi plante abstracte. Ele nu locuiesc de-a dreptul pe globul pământesc, ca animalele şi plantele, nici pe emisfera sudică, nici pe emisfera nordică, ci locuiesc pe globul creierului şi anume pe atmosfera globului creierului, în acea atmosferă abstractă, în care chiar şi stelele cerului pătrund nu prin ele însele, ci prin numele lor. Prin numele frumoase pe care le poartă de obicei razele şi lumina. Cuvintele îşi au rădăcina în creierul uman şi atunci sunt aidoma copacilor, sunt plante, dar după aceea pornesc spre sfera abstractă a auzului, în care şi locuiesc un timp. Adorm în literă scrisă ca să se trezească alergând pe limbile vorbitoare. Ele sunt asemenea vânatului, mereu gonite din urmă de-mpuşcătura privirii, de explozia timpanelor. Decapitate de ghilotina dinţilor, strivite de gura închisă a gânditorilor care le refuză iluzia sonoră, lăsându-le mereu în pura lor abstracţiune (..). Cuvintele cresc, descresc şi mor. Locuiesc pe insule şi munţi, pe şesuri, călătoresc pe ape. Există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale. Ele, cuvintele, sunt organizate în două mari neamuri, în două mari rase, în două continente ale sferei pe care o locuiesc. Sunt organizate în gandirea în imagini şi în gândirea în noţiuni. Mai înrădăcinate, mai plante, mai diverse în asociaţiile lor, cuvintele gândirii în imagini nasc subiectivitatea luxuriantă, pădurea tropicală, abundenţa. Gândirea în imagini, luându-şi cu precădere ca ideal frumosul, este gândirea caniculară a copilăriei şi adolescenţei. Gândirea în noţiuni domneşte peste maturitate, peste vârsta înţelepciunii, peste ştiinţă. Cuvintele din punctul de vedere al artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei umane.”

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 118 (CXVIII)  Vineri, 28 aprilie 2017   Proasta definire a inteligenței – formă elementară de prostie (III)

 

Faptul că descrierea/ definirea inteligenței (ca fenomen cultural fundamental) nu trezește prea mare interes în general (și chiar pentru specialiști în special) este deja simptomatic pentru Homo sapiens sapiens. Specia noastră s-a autodefinit de două ori înțeleaptă/ inteligentă, ceea ce, conform definiției mele și a altor prostologi, nu este chiar un semn de mare deșteptăciune. Înainte de a sintetiza contribuțiile în domeniul definirii acestui concept voi face o constatare de natură sociologică. Sistemul (post)modern de premiere a celor considerați a fi inteligenții unei comunități (premii I, II și III, plus coronițe pentru elevi, Premii Nobel plus cecul de un milion de dolari pentru vârfurile intelighenției mondiale) demonstrează (fără alte cercetări savante) că ponderea celor considerați (cei mai) inteligenți este infimă în totalul populației planetare. Criteriile care stau la baza acestor premieri și răsplătiri sunt la fel de relative/ laxe ca și criteriile care separă un om inteligent de un om mai puțin inteligent. În cazul elevilor, criteriul principal (fără a fi singurul) este capacitatea de memorare, în timp ce în cazul laureaților Nobel criteriul principal în decernarea premiilor este (conform testamentului lui Alfred Nobel) măsura în care laureații, în anul precedent, ”au adus cele mai mari servicii umanității”. Criteriul ”servicii aduse umanității” nu prea are legătură cu inteligența unei persoane sau instituții, multe dintre aceste premii fiind contestate/ disprețuite/ refuzate. Și totuși, orice inteligență umană peste medie, cu ceva noroc în cercetare și cu o bună potriveală între talentele sale și gusturile membrilor Comitetului Nobel, poate spera și chiar accede la medalia atât de râvnită.

 

Voi reda, sintetic, câteva note caracteristice ale ”persoanei inteligente”, lăsând curioșii de amănunte să se delecteze cu lectura integrală a articolelor selectate de mine. În primul rând, inteligenții au deopotrivă un nivel peste medie la capitolele: memorie, atenție, corelarea informațiilor, capacitatea de a sesiza reguli, capacitate de adaptare la nou, capacitate de a soluționa probleme de gândire (logică, matematică, ingeniozitate etc.), capacitate de a inova și de a inventa, capacitatea de a-și gestiona propriile emoții/ comportamente, capacitatea de a pune/ crea probleme altora, creativitate etc. Etimologic, inteligență vine de la inter-legere, respectiv capacitatea de a inter-conexa date și informații pentru a extrage sensuri și a oferi soluții la probleme. Un celebru matematician a afirmat că orice problemă poate fi rezolvată dacă este bine formulată/ definită/ descrisă.  Iată câteva încercări de definire a inteligenței umane:

 

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te/ce-este-inteligenta-1367914 Ce este inteligența?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Inteligen%C8%9B%C4%83 Ce este inteligența Wickipedia

http://www.inteligenta-emotionala.ro/inteligenta-emotionala/prezentare/ Ce este inteligența emoțională?

https://dexonline.ro/definitie/inteligenta Definirea inteligenței

 

Mulțumesc anticipat celor care vor veni cu observații, comentarii și sugestii de definire a inteligenței pentru ca, odată bine definită inteligența, să ne putem ocupa mai pe îndelete de prostie, proști, prosteală, prostire și alte prostioare vesele pe tema care privește (în antiteză cu înțelepciunea, deșteptăciunea și inteligența) imensa majoritate a populației Terrei.

 

 

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 119 (CXIX)  Sâmbătă, 29 aprilie 2017   Un precursor chinez al lui Ion Creangă

 

Disprețul prostimii (citește: al oamenilor simpli) față de prostia conducătorilor inculți, aroganți și îngâmfați este nu doar unul firesc, ci și generos răspândit în întreaga existență omenească. Din păcate, istoria confirmă că, de regulă, nu inteligența calmă, ci prostia agresivă are mai mare câștig de cauză în desemnarea (mai mult sau mai puțin democratică) a conducătorilor comunităților umane. Printre puținele ”atacuri” la adresa prostiei umane (din școala elementară) povestirile lui Creangă rămân pe cât de reprezentative, pe atât de singulare. Profit de context pentru a propune diriguitorilor de la ministerul de resort să ceară autorilor de manuale să dedice o lecție/ un capitol sau mai multe descrierilor sugestive care să ajute la identificarea proștilor (fie ei elevi, profesori sau ministeriabili). Cer prea mult, nu-i așa?

 

Citind ”Povestiri cu haz, povestiri cu tîlc din China antică” (Ed Univers, București, 1986) am găsit o povestire care aduce destul de mult cu cele ale lui Ion Creangă care vizau veștejirea și diminuarea prostiei la români. Povestirea chinezească se numește ”Nătărăul” și voi încerca să o concentrez în spațiul autoalocat fiecărui episod (max. o pagină A4).

 

La cârma unui ținut a fost odată un diriguitor prost nevoie mare. La judecarea plângereilor, încurca mereu adevărul cu neadevărul, iar din alb negru făcea! Locuitorii, cătrăniți îl numeau ”nătărăul”. Niște poezii critice la adresa ”nătărului” au fost lipite chiar pe poarta dregătoriei. Dregătorul află și le spuse slujbașilor săi: ”Lumea din oraș vorbește de un mare nătăru! Vă dau trei zile să mi-l prindeți. Dar nu doar unul, ci trei!”. Slujbașii, sub amenințarea pedepsei s-au pus la pândă să prindă trei oameni mărginiți la minte. Au văzut venind un călăreț care, în loc să stea în șea, ca tot omul, stătea șoldiu pe partea de dinapoi a calului și cu teamă să nu cadă. La întrebarea slujbașilor de ce călărea așa, călărețul zise: ”Căpăstrul ăsta afurisit e așa de lung, că numai dacă stau pe noada calului îl pot ține ca lumea!”. Auzind nerozia, slujbașii l-au arestat imediat pe nătărău. Nu trecu mult timp și slujbașii văzură un  om care venea pe jos cu o prăjină foarte lungă de bambus în mâini. Când vru să intre pe poarta orașului s-a dovedit că poarta era fie prea îngustă fie prea scundă, oricum manevra omul prăjina. Văzând așa neghiobie, slujbașii l-au arestat, dar oricât au mai căutat un al treilea nătărău nu au mai găsit. Atunci s-au prezentat în fața dregăturului cel mare cu ceea cea au reușit să găsească. Măria sa diriguitorul îi aștepta, tolănit într-un jilț, și după ce află cum se petrecuseră faptele, începu a-i mustra pe cei aduși: – Tu, călărețule, eși un mare nătărău! Auzi vorbă că-i lung căpăstrul și d-aia stăteai pe coapsa calului. Dar dacă ar fi fost și mai lung, ce făceai? Alergai pe jos în urma calului? Trebuia să încaleci un al doilea cal și atunci căpăstrul ar fi fost tocmai pe măsură. Iar tu ăla cu prăjina de bambus, ești și mai netot. Ce dacă prăjina de bambus nu-ți intra pe poarta orașului? N-o puteai tăia în două?  Auzind lămuritoarele cuvinte ale dregătorului, slujbașii s-au luminat la față și au strigat: l-am găsit și pe al treilea nătărău! Arestați-l! Dar, tot ei s-au răzgândit, uitându-se, încurcați, unul la altul: ”L-om aresta noi, dar mai întâi să ne vină alt dregător!”.

 

Morala poveștii chinezești ar fi: e rău cu prostul la conducere, dar nu-l schimbi până nu ești sigur că ai un altul, mai bun, care să-i ia locul. Pe românește: rău cu rău, dar mai rău fără rău. Și aveau dreptate: dacă se procopseau cu unul mai prost? (Observație personală: Ceaușescu trebuia schimbat, dar oare Iliescu era sigur mai bun ca el? Era, pentru că așa a spus Gorby!).

https://youtu.be/cAPOEu0ebwI https://www.youtube.com/watch?v=cAPOEu0ebwI

Pe mâine

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 120 (CXX) Duminică, 30 aprilie 2017  Inteligența se câștigă sau doar luptăm să nu o pierdem?

 

Motto: ”Toți oamenii se nasc inteligenți și rămân așa până intră în sistemul de educație” (apud Mark Twain)

 

Nu cred că spun o noutate afirmând că inteligența este o consecință a cunoașterii: a celei personal dobândite prin experiență și asimilare de informații, dar și a celei transmise/ moștenite genetic. Mari gânditori (Platon, Descartes, Leibniz) au susținut ”teoria ideilor înnăscute”, teorie respinsă însă vehement de John Locke. Un sinonim pentru ”cunoaștere” este ”știință” (cu referire la faptul de a ști și de a putea ști mai mult prin cercetare empirică). Cunoașterea este putere, iar obținerea/ deținerea puterii este dorința oricărui om iubitor de libertate și care nu vrea să se lase dominat de alții (mai puternici, mai cunoscători). De aici a rezultat întreaga evoluție (tot mai accelerată) a omenirii. Enciclopediștii și-au propus să adune întreaga cunoaștere în tomuri groase, bine sistematizate și care putea fi însușită doar prin eforturi asiduui (adesea, de o viață întreagă). Era informațională (care corespunde cu lumea postbelică, postmodernă) a concentrat informația în memorii mecanice și electronice, enciclopedismul fiind acum posibil pentru aproape oricine dorește să depună un efort de sistematizare și de interconexare la niveluri superioare. Astfel, inteligența artificială (IA) înlocuiește tot mai mult inteligența umană, îndeosebi la capitolele memorie, atenție, căutare și găsire de informații etc. Și totuși, IA poate fi nu doar pozitivă pentru oameni, ci chiar foarte negativă. Stimularea interesului pentru spectaculos, facil și rapid face ca inteligențele umane să cunoască și regrese, nu doar progrese. Televiziunile (cu accentul lor pus pe loisir, seriale amoroase siropoase și ușor de înțeles pentru oricine) tâmpesc mai mult decât educă. Trebuie discernământ și putere se selecție pentru a nu cădea în capcanele oferite de TV, internet, rețele de comunicare. Școala nu ține pasul cu aceste cerințe, astfel încât indivizii sunt sfătuiți să-și ia soarta în propriile mâini, să devină mai atenți la indigesta informațională care dă nu doar dureri de cap, ci și adicție/ dependență. Pe scurt, inteligența este o redută tot mai greu de cucerit, primul pas fiind acela de a nu ne lăsa păcăliți de capcanele oferite la tot pasul de noile gadget uri. Despre sursele cunoașterii/ științei se poate citi cu folos sinteza din acest referat: Sursele cunoașterii http://referat-referate.blogspot.ro/2014/02/sursele-cunoasterii.html .

 

Cum să evităm capcanele, cum să ne dozăm eforturile și cum să facem ca viețile noastre să nu fie dependente de alții ar trebui să fie o preocupare importantă a școlii. Din păcate, școala nu ține pasul cu noile evoluții tehnologice și își perfecționează finalitățile învechite cu mijloace de ultimă oră, cu un dublu rezultat: în primul rând, câștigă conservatorismul scolastic; în al doilea rând creează falsa impresie că școala este în pas cu noile cerințe și cu tehnologii didactice (post)moderne. Sugerez cititorilor mei să acorde atenție sintezei făcute de un tânăr preocupat de problema inteligenței umane și de evitarea capcanelor noilor tehnologii.

http://crististefan.com/15/ (15 lucruri care te vor face mai inteligent. Sfaturi practice). Cu siguranță, există și alte articole de interes în domeniu. Provocarea cea mai mare a vremurilor actuale este să rezistăm tentației de a citi în fugă, superficial și incomplet. Adesea este preferabil să nu citești astfel, decât să o faci și să rămâi cu iluzia cunoașterii, crezând, fals, că ai o inteligență superioară. Prostia de a crede că știi foarte mult(e), atunci când, de fapt, nu știi, se adaugă altor forme de prostie: ignoranța, aroganța, impostura, diletantismul, semidoctismul, iluzia deținerii adevărului etc.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Istoria culturală a prostiei & inteligenței românești (episoadele 81 – 100) (publicate pe Facebook)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 81 (LXXXI) Miercuri, 22 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (IV)

Motto: ”Ignorant este cineva care nu știe un lucru pe care tu tocmai l-ai aflat”  Jim Backus

Pe lângă sistemele politic și educațional (care deformează grav și cu rea intenție ideile de adevăr, de utilitate, de onestitate, de solidaritate, de bine comun, de corectitudine, de împlinire personală, de stat de drept, de cunoaștere etc.), agnotologia a depistat reprezentanți de frunte ai celor 6P și în multe alte domenii. Reamintesc că cei 6P reprezintă persoanele care se ocupă cu cultivarea ignoranței. Așadar, avem harnici slujitori ai ignoranței în fosta cea de-a patra putere în stat, presa/ mass media, dar și în rețelele de comunicare (nu agreez termenul de rețele de socializare, deși entertainment-ul este esența civilizației actuale, numită de Mario Vargas Llosa civilizația spectacolului). În mod tradițional se considera că ”cine are de partea sa presa are și puterea”. Acum, s-a schimbat, oarecum, proverbul: ”puterea răsplătește presa care este de partea sa”. Idealul clasic de jurnalism este puternic estompat în zilele noastre de comercialismul agresiv (care a instaurat domnia zeului Ban în prea multe domenii de activitate). Voi încheia aici episoadele dedicate agnotologiei, preluând de pe net această excelentă sinteză a consecințelor – tot mai vizibile – ale cultivării inconștiente a ignoranței:

 

 

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 82 (LXXXII) Joi, 23 III 2017. Prostia ca balans bălăngănit între putere și putoare

 

Etimologic, puterea nu are nimic de-a face cu putoarea. Real-concret însă, da! Cel puțin la noi, unde lucrurile se derulează la vedere, fără jenă și fără alte restricții morale. ”Putoare” este cuvântul care face trimitere la ”cocotă, curvă, prostituată, târfă” (cf DEXonline), dar ”politica-i mare curvă” (zicere din popor), așa că nu oamenii curați, sinceri, corecți, onești etc. ajung la putere, ci exact opușii acestora. Paradoxurile lingvistice nu se opresc însă aici. ”Putoarea” este lingvistic legată de ”pudoare”, adică tocmai calitatea opusă a putorilor ajunse la putere. Pentru a reface echilibrul logic limba noastră cea română/ latină a generat și corelația între ”putor, -is” (putoare) și ”putridis” (putred). Mereu și pretudindeni va fi ceva putred și puturos în saloanele parfumate ale putorilor puterii (politice). Diferențele sunt date de nuanțe/ culori/ mirosuri/ miasme/ intensități și unghiuri de vedere.

 

”M-am ales!”, exclamă un personaj caragialesc aflat într-un maxim de sinceritate. Cum? ”Cu iaurt, cu gogoșele/ te făcuși vornic, mișele!”. Puterea (politică) trebuie să fie potentă, virilă, forțoasă. Altfel, cum ar putea legifera ea în contra voinței populare? Zicea, nu demult, un partizan înfocat al grațierii corupților care dorm, sărmanii, în pușcăriile patriei câte trei într-un pat (cu referire la protestele anti OUG 13 și antigrațiere): ”puteau să vină în Piață și un milion. Degeaba vin dacă nu aduc argumente juridice”. Clar? Adică, ”dacă nema putirință, ce mai chichirez gâlceava?”. Traduc zicerea de mai sus (din limbajul putorii aflate la putere): ”băi impotenților, cărați-vă acasă!”. Citez una dintre definițiile date politicului de către cel mai potent și longeviv ministru al Externelor românești: ”politica este arta posibilului”. Poate că asta este valabil în raport cu parteneri externi, dar în raport cu prostimea internă politicul devine ”arta imposibilului”. Degeabă se întreabă, mirați, unii: ”cum a fost posibil?”. Răspunsul este: ”uite-așa, pentru că puterea (la noi) poate orice”. Ea este ”in potentia”. Iar opoziția este, din păcate, impotentă. Vin ai noștri, pleacă-ai noștri, noi rămânem tot ca proștii!

 

Vreți și voi la putere? Luați pastile de putut și apoi mai vorbim…

 

Dialogul putere – opoziție este (tot la noi) unul între surzi, la fel ca în glumița de mai jos, unde cauza se suprapune cu efectul, iar discernerea lor poate avea loc doar dacă stai pe loc și observi cum stau (de fapt) lucrurile. Dar, când cauza și efectul coincid, soluția nu poate veni decât din interior:

”Un șofer conducea încet autoturismul său cu geamul deschis. Un trecător îi strigă:

  • Băi, îți bate o roată! – Ceee? – Îți bate o roată! – Nu te aud deloc! – Băi, îți bate o roată! – Nu te-aud că îmi bate o roată!”

 

Episodul de față mi-a fost inspirat de ”Sarmalele reci”, un excelent nume pentru desemnarea balcanicului aliment pur românesc care are valoare și gust doar dacă este servit fierbinte. Dar la noi ”merge și-așa”, adică putem mânca și sarmale reci, dar doar cu mămăligă explozivă in potentia. Audiție plăcută!

 

https://www.youtube.com/watch?v=QIg4aUKrt8Y Prostia-i la putere. Puterea-i plină de putori

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 83 (LXXXIII) Vineri, 24 III 2017. Prostia și cunoașterea coincid. Păcat!

 

Păcatul biblic al cunoașterii (binelui și răului) are sens îndeosebi atunci când cunoașterea umană este destinată autodistrugerii speciei (dinamita, Cyklon B, bomba atomică, manipulările genetice etc. etc). Oscar Wilde spunea că ”Nu există păcat mai mare decât prostia”, cu referire posibilă (tot) la prostia oamenilor superinteligenți de a descoperi,  mereu-mereu, tehnici de tăiere rapidă și definitivă a crăcii de sub picioarele omenirii. Consonant cu Wilde, Nicolae Steinhardt a lăsat urmașilor și aforismul: ”Prostia este un păcat”. Peste ani, mai exact în 2008, doi clujeni (Nicolae Mazilu și Mircea Porumbreanu) publică lucrarea ”Știința ca păcat”, încercând o împăciuire logică între Credință (creștină) și Știință (modernă). Granițele dintre sublim și ridicol, dintre adevăr și fals, dintre bine și rău, dintre inteligență și prostie sunt, adesea, extrem de subțiri. Iluzia deținerii adevărului blochează accesul la adevăr.

 

Generosul internet ne pune la dispoziție (via Mihaela Miroiu) un decalog pentru dialog. Rostul acestui serial este (și acela) de a stimula dialogul, de a ne îmbunătăți argumentarea, de a ne apropia cât mai mult de adevăr, de esențe. Cred că dintotdeauna a fost acceptată ideea că omul cât trăiește învață. Educația pe parcursul întregii vieți (Long Life Learning) nu este decât o adaptare a acestei idei la noile condiții ale unei lumi tot mai complexe și rapid schimbătoare. Discuțiile (unele vădit interesate, părtinitoare; altele sincere, dar naive și în necunoștință de cauză și de context) pe tema justiției și luptei împotriva corupției de la noi sunt marcate, prea adesea, de erori logice, de sofisme de adormit copiii sau de argumente doar aparent valabile. Sper ca acest Decalog să ne fie util.

”Zece porunci ale logicii

(Cu cât le vom ști mai mulți, cu atât vom comunica mai decent și mai autentic. E bine să distribuiți)

  1. Să nu ataci o persoană, ci argumentele ei! (sofismul ad hominem)
    2. Să nu denaturezi sau exagerezi argumentele unei persoane ca să o poți ataca mai ușor! (sofismul omului de paie)
    3. Nu generaliza pe baza unui număr mic de cazuri! (sofismul generalizării pripite)
    4. Să nu îți întemeiezi concluzia pe baza simplei presupuneri că una dintre premise este adevărată! (sofismul petitio principii)
    5. Să nu susții că ceva trebuie să fie cauza a altceva fiindcă s-a petrecut mai devreme! (sofismul post hoc, ergo propter hoc)
    6. Să nu simplifici argumentul, considerând că există doar două posibilități! (argumentul falsei dihotomii)
    7. Să nu susții că ceva trebuie să fie într-un anumit fel fiindcă nu s-a demonstrat contrariul! (sofismul ad ignorantiam)
    8. Să nu arunci povara argumentării pe seama celui care se îndoiește de ceea ce susții! (sofismul aruncării poverii argumentării către celălalt)
    9. Să nu asumi că ceva decurge din altceva atunci când nu există nicio legătură logică între cele două (sofismul non sequitur)
    10. Să nu presupui că ceva este adevărat doar pentru că e admis de cei mai mulți oameni! (sofismul conformismului necritic: ad populum)”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 84 (LXXXIV) Sâmbătă, 25 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (I)

 

Motto: „Dacă nu înţelegem un om, avem tendinţa să-l considerăm prost.” (Carl Gustav Jung)

Pledoariile mele pentru dialog, empatizare și cât mai bună reciprocă înțelegere vor fi, în continuare, tema subiacentă a multor episoade. Dar înțelegerea, este ea oare (bine) înțeleasă? Citatul din Jung, ales ca motto, vizează unul dintre sensurile prime ale conceptului: capacitatea intelectului uman de a stabili conexiuni/ corelații/ contexte, în urma cărora apar noi date/ informații/ cunoștințe. De la această capacitate a intelectului a apărut și termenul de intelectual, adică persoană cu o capacitate de înțelegere peste medie. În mod eronat se consideră că nu poți fi intelectual decât dacă ai terminat o facultate/ un masterat/ un doctorat. Einstein sublinia că înțelegerea, nu acumularea de date este scopul studiului academic: ”Este esenţial ca studentul să dobândească o înţelegere şi un sentiment viu al valorilor. El trebuie să aibă un simţ puternic al lucrurilor frumoase şi bune din punct de vedere moral, în caz contrar, şi posedând o cunoaştere specializată, el va semăna mai degrabă cu un câine bine dresat decât cu o persoană dezvoltată armonios”. În mod cert, există persoane supratitrate care nu pot fi încadrate în categoria (prea) largă a ”intelectualilor”. În schimb, inteligențe native, cu capacitate mare de absorbție și de interconectare a informațiilor, sunt mult mai demne de această apartenență formală (și adesea ipocrită). Așadar, primul sens al ”înțelegerii” este strict legat de individ, de creierul său și de abilitățile cu care este dotat acesta și el vizează capacitatea de a pătrunde la esențe, de a decela adevărul de fals sau binele de rău. Tot Jung este acela care pledează pentru autocunoaștere – primul test de inteligență dat de fiecare individ. La fel cum nu poți iubi altă persoană dacă nu te iubești (și) pe tine, la fel nu poate exista cunoaștere adecvată/ adevărată în lipsa autocunoașterii/ introspecției: ”Avem nevoie de mai multă înţelegere a naturii umane, pentru că singurul pericol care există este omul însuşi – el este marele pericol, şi suntem conştienţi dar bieţii de noi ştim mult prea puţin despre om”. (Carl Gustav Jung). Înțelegerea nu este chiar la îndemâna oricui: ”Raţiunea nu lucrează instinctiv, ci cere încercări, practică şi învăţare pentru a progresa treptat de la un nivel de înţelegere la celălalt”. (I.Kant). Și tot Kant vorbește despre faptul că a filosofa asupra unui domeniu înseamnă, de fapt, să stăpânești/ înțelegi foarte bine acel domeniu: ”Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele singure nu te vor face vreodată filosof, dacă nu se adaugă o reunire corespunzătoare a tuturor cunoştinţelor şi abilităţilor şi o înţelegere a concordanţei acestora cu cele mai înalte scopuri ale raţiunii umane”. (I. Kant). Idealul cartezian al definirii existenței în funcție de gândire și al gândirii în funcție de îndoială (Dubito, ergo cogito; Cogito, ergo sum) pare mai ușor de înțeles din cugetarea următoare: ”Lipsa îndoielii este o formă de nebunie. Pentru mine îndoiala este ceea ce te face uman, iar fără îndoială şi cel mai drept dintre drepţi îşi pierde capacitatea de înţelegere, nu doar a realităţii, ci şi a umanităţii lor” spune/ scrie Tilda Swinton, pe urmele mai cunoscutului Arthur Schopenhauer: ”Lipsa de înţelegere este prostie, lipsa de raţiune este nebunie”. În fine, o cugetare românească aduce și sentimentul în intimitatea rațiunii: ”Puterea de înţelegere nu permite rănii să se transforme în ură! Intelectul o va face să rămână la stadiul de amintire cotidiană, insignifiantă!” (Iulia Mirancea, 14 septembrie 2013). Câteva aforisme vor întări șansa înțelegerii corecte a conceptului de ”înțelegere”: ”Fiecare om experimentează mai mult decât înţelege, şi experienţa, mai degrabă decât puterea de înţelegere, este cea care influenţează comportamentul uman” (Marshall McLuhan). ”Oamenii sunt toţi de-o seamă şi toţi sunt înzestraţi cu aceleaşi unelte şi instrumente de înţelegere şi de judecată, exceptând faptul că acestea pot fi cantitativ deosebite” (Michel de Montaigne). ”Greşita înţelegere şi prostia iau uneori chipul faptelor virtuoase” (Michel de Montaigne). ”Nicio înţelegere nu-i mai rea decât lipsa oricărei înţelegeri”. (Dorel Schor); ”Înţelegerea nu înseamnă a dovedi şi a găsi motivări, ci a cunoaşte şi a crede” (Thomas Carlyle); ”Universul este schimbare, viaţa este înţelegere” (Marc Aureliu); ”Nu distracţia o caut, ci înţelegerea. Înţelegere, înţelegere şi iarăşi înţelegere. Mă voi îmbiba cu ea, o voi inspira prin fiecare por, o voi înghesui în fiecare orificiu. Cândva mă va răsplăti. Fiecare lucru se va aşeza în locul potrivit, iar eu, în sfârşit, voi înţelege” (Laurel Coldman); ”Înţelepciunea este cunoaştere cu înţelegere şi perspectivă”. (Eolake Stobblehouse); ”Toţi oamenii au o dispoziţie egală pentru înţelegere” (Helvetius); ”Fericit acel ce posedă o înţelegere desăvârşită a lucrurilor” (Aristofan); ”Oamenii care nu se înţeleg pe sine, tânjesc după înţelegere”.( Wilhelm Stekel).  Acest ultim aforism trimite deja la un alt sens al conceptului de ”înțelegere”, sens pe care îl voi aborda mâine.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 85 (LXXXV) Duminică, 26 III 2017. Înțelegere intelectuală și înțelegeri interumane (II)

Ca o continuare la prima parte, dar și cu intenția de a sublinia importanța înțelegerii pentru acțiunea umană voi reproduce unul dintre motto urile mele preferate din anii mei de doctorantură (exact 20!). Am folosit acest citat din J.K. Galbraith la toate referatele și l-am reluat și în conținutul tezei precum și în cartea mea ”Managementul Sănătății” (Iași, 2002, 2003). Îl am mereu în minte (și îl aplic mereu) și în aceste zile: ”Mulți vor continua efortul meu actual ca fiind puțin folositor. El eludează funcția instrumentală a Economicii și se îndreaptă spre obiectivul mai vechi, mai tradițional, mai științific, mai explicativ – acela de a încerca să înțeleg cum stau lucrurile” (”Economics and Public Purpose”,  Boston, 1973, p. 7). Desigur, efortul nu este urmat întotdeauna de efectul scontat (înțelegerea), însă exercițiul în sine este foarte folositor! Dar ”înțelegerea” are și o conotație care face trimitere și la sentiment, nu doar la rațiune/ gândire/ intelect. Oamenii trebuie să se înțeleagă în primul rând pe ei înșiși, apoi să înțeleagă contextele în care se află, pentru ca, în final, atenția să fie îndreptată spre relația cu Celălalt/ Ceilalți. A trata pe cineva cu înțelegere înseamnă a arăta/ dovedi/ practica atitudini ca: îngăduință, condescendență, compasiune, empatie, toleranță. Spune Kim Harrison: ”Tratează oamenii cu înţelegere atunci când poţi şi prefă-te atunci când nu poţi, până când vei înţelege”. În managementul vieții cotidiene, și cu atât mai mult în managementul profesionist efortul personal de a înțelege și efortul tău de a-i înțelege și pe ceilalți va avea drept rezultat buna înțelegere între membrii echipei. O spune Dale Carnegie, un profesionist în domeniu: ”Mai întâi ascultă, dă adversarului o şansă de a-şi exprima punctul de vedere. Lasă-l să termine. Nu opune rezistenţă, nu te apăra, nu dezbate. Asta ridică bariere. Scopul tău este să găseşti punţi de înţelegere”. Trecerea de la înțelegerea rațională la înțelegerea emoțională este excelent surprinsă de croatul Vladimir Milak:  ”Pentru neînţelegere e nevoie doar de unul, dar pentru înţelegere, de cel puţin doi”.  În relațiile interumane (nonprofesionale) gândirea mai trebuie pusă, uneori, în paranteze: ”Cea mai dificilă sarcină de prieten este să oferi înţelegere atunci când nu intelegi” (Robert Brault). Această capacitate de a-l înțelege pe celălat și de a avea o atitudine înțelegătoare față de acesta se numește empatie, atitudine superb surprinsă de Tom Rusk: ”Înţelegerea este consimţirea de a te pune în pantofii altuia de dragul aprecierii experienţei acelei persoane faţă de lume”. De ce trebuie să empatizăm? În primul rând pentru noi înșine. Ne va fi mereu mai bine într-o atmosferă relaxată, stare care chiar aduce beneficii: ”Buna înţelegere e începutul bunăstării. Buna înţelegere e începutul sănătăţii. Buna înţelegere e începutul fericirii. Căutarea şi găsirea bunei înţelegeri e începutul unui proces miraculos”. (Charles Lindbergh). Din păcate, mereu ”Oscilăm între proasta înţelegere a celor deştepţi şi buna înţelegere a celor proşti. Sau invers” (Victor Martin). Se spune că simțul umorului este dovadă sigură a inteligenței. În schimb, ironiile răresc prieteniile: ”Umorul aduce înţelegere şi toleranţă. Ironia aduce o înţelegere mai profundă, dar mai puţin prietenoasă” (Agnes Repplier). Excelentă concentrare de sens aduce croatul Luka Tomic: ”Omul înţelegător are înţelegere şi pentru ce nu înţelege”. Și pentru că raritatea creează valoarea, iată și un aparent paradox pro bună înțelegere: ”Neînţelegerea face mai preţuită buna înţelegere” (Publius Syrus). Rămânând în mioritica noastră grădină, amintindu-ne de legislatorii noștri postdecembriști, de stufoșenia legilor româneși, contradictorii și pline de capcane, nu-mi rămâne decât să-l invoc pe Coșbuc: ”Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun când le-nțelegi”!

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 86 (LXXXVI) Luni, 27 III 2017.    De ce râdem de proști? De proști?

 

Când mi-am afirmat credința (nu sunt singur aici) că prostia este parte a normalității umane, că ea este constant prezentă, împreună cu inteligența, în mințile noastre (mai mult sau mai puțin vizibil) nu am exagerat cu nimic. Totuși, ar merita să căutăm o explicație a unui fapt mai puțin studiat: cu toții râdem când dăm nas în nas cu prostia (chiar cu prostia noastră). De ce oare?

Voi emite câteva ipoteze, așteptând, ca de obicei, opiniile cititorilor. Voi pleca de la definiția mea dată prostului: ”unul care o face pe deșteptul”. Atunci când observăm că cineva face o prostie este evident că noi (observatorii) chiar suntem mai deștepți cu câteva ”grade” decât prostul în cauză, atunci când le observăm faptele prostești. Dar când ne exteriorizăm ilaritatea, ca și cum noi n-am greșit niciodată, asta da, chiar că e de râs…

Prostologul fără diplomă care a fost Ion Creangă avea darul să ne facă să zâmbim/ râdem când citeam că există oameni mai proști decât noi: unul care căra soarele în casă cu oborocul, altul care prăvălea copacul direct peste car și boi (ca să facă economie de efort!), una care urla de mama focului de frică să nu cadă cumva drobul de sare peste copilul din covata legănătoare etc. etc. În schimb, ne cam supărăm atunci când cineva ne atrage atenția că am comis vreo greșeală (de dactilografiere, de gramatică, de logică etc.).  Și atunci nu ar fi mai firesc să râdem mai întâi de propriile noastre greșeli? Uneori o facem (hă, hă, ce prost am fost!…), dar cel mai adesea suntem tentați să remediem/ ascundem/ explicăm greșeala ca să nu fim ținta ironiilor. Și atunci căutăm, iar, explicația la ”de ce râdem de proști”? Un răspuns posibil este: de proști! Pentru că doar hârbul râde de oala spartă, iar cine râde ultimul, râde mai cu poftă! Avem instinctul de a râde de semenii noștri (uneori și de noi) pentru că, într-adevăr, este ridicol să ai cap, creier(i), minte, gândire, idei, informații, intuiții, imaginații etc. și totuși să calci în străchini… Sigur, uneori ne confruntăm cu situația (tristă) că unii au cap, dar nu au minte sau au mintea afectată. Aceștia sunt bolnavii care fac obiectul muncii psihiatrilor. Cine râde de bieții clienți ai acestei specializări medicale, are el însuși o problemă… Din păcate, unii dintre acești potențial clienți conduc țări și oameni spre dezastre care nu ar mai fi avut loc dacă domniile lor ar străluci prin lipsă… De unde și titlul unei cărți: ”Acești imbecili care ne guvernează” (Andre Santini). Și atunci chiar nu ne mai vine să râdem.

Nu fără sens și rost în explicația fenomenului descris mai sus este și sintagma ”râzi ca prostul” (cu varianta agravantă ”râzi ca proasta-n târg”). Râsul de dragul râsului sau râsul pentru o imaginară eroare este taxat imediat ca fiind o formă de prostie. Dar nu și râsul vindecător. Așa se explică succesul nebun al filmelor de/ cu gag uri, comediile, bancurile/ poantele/ glumele cu proști (unele doar cu proști aparenți). O zi în care nu râdem este o zi pierdută!

O explicație a faptului că râdem de prostiile altora este conținută în adagiul latin ”Ridendo castigat mores” (Prin râs îndreptăm lucrurile/ moravurile/ comportamentele). Râsul se declanșează automat când apare elementul surpriză/ neașteptat/ inedit/ nefiresc/ ciudat/ aberant/ prostesc. Alte opinii (așteptate) despre râsul (prostesc sau nu), despre proști (sau nu) pot întregi acest minitablou. Să nu uităm că românii au personaje-simbol bine definite pentru a fi ținta ironiilor: Păcală și Tândală, Bulă, Gigel, Dorel. Personaje feminine nu (prea) avem, din presupusă eleganță și respect pentru genul cu pricina… (Alinuța ar fi un început…).

 

http://www.descopera.ro/stiinta/8835085-rasul-bate-boala Râsul este, în general, o terapie care descătușează energii latente. Uneori râdem de alții bucurându-ne că nu suntem noi în locul lor.,.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 87 (LXXXVII) Marți, 28 III 2017.      Petarde politice retarde.

 

Despre lovitura militară de stat din decembrie 89, organizată, regizată și executată de partea prosovietică a conducerii (superioare) a pcr se scrie, de regulă, în ultima lună a anului, în preajma Crăciunului. Numărul uriaș de figuranți care au jucat în această piesă a făcut ca termenul impropriu, ”revoluția română”, pronunțat prin Iași cu cca doi ani înainte de evenimentul ”spontan”, să fie ușor acceptat și (prea) larg utilizat.

 

Manipularea maselor (prin cei 6P) a continuat, an după an, cu mici-mari excepții care se tot înmulțesc (mai ales după ce Dosarul ”revoluției” a reintrat, recent, în atenția procurorilor). Atent la contexte, unul dintre bunele condeie de la ”Dilema Veche”, Valeriu Nicolae, scrie în nr. 683/ 23-29 martie 2017 (p. 4) câteva amintiri din perioada stagiului său militar care s-a suprapus/ subpus peste/ sub evenimentele de circotecă proastă special aranjate pentru un public îndobitocit și prostit timp de decenii. Câteva extrase din articol sunt o bună dovadă a prostelii în masă la care suntem supuși de prea mulți ani.

 

”La Revoluție e un haos greu de imaginat (…). Zvonurile sînt că ne-au atacat ungurii, că se face mobilizarea și că în curînd or să plece TAB urile la graniță. (…) Avem un bucureștean șmecher (…) care află că e revoluție pe 20 decembrie. În aceeași zi sîntem strînși de un maior care e șef pe la partid, care ne ține o prelegere înălțătoare despre cum nu există cale de întoarcere din comunism (…). Peste două zile, maiorul este cu Revoluția și îl înjură pe Ceașcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi este un om de succes în Bistrița, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd și primul erou al Revoluției, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se lovește la cap și ajunge instantaneu erou. Mă lămuresc cum e și cu teroriștii, nu de alta, dar trei colegi sînt trimiși să păzească stația de apă din afara orașului și, plictisiți, se apucă să tragă la țintă într-un picior de pod. O parte din gloanțele care nu lovesc piciorul de pod ajung să lovească blocurile din oraș și așa se naște legenda teroriștilor în Bistrița. Imediat după Crăciun e o veselie totală, așa că decidem să ne luăm liber și ne cărăm acasă.  (…) În Arad sînt mai mulți eroi, inclusiv trei pe care îi cunosc. Din păcate, doi au ajuns eroi din prostie, căci au murit în momentul în care strategii cei deștepți ai armatei au decis să înconjoare un teren unde au crezut că sunt teroriști. Frica l-a făcut pe unul să înceapă să tragă, ceea ce a dus la o reacție în lanț, iar aranjarea în cerc a avut ca rezultat moartea a doi tineri. Versiunea oficială, este, desigur, că au fost împușcați de teroriști.  Sînt și o mulțime de momente stupefiante, cu APV-iști care, din cînd în cînd, se dovedesc de o prostie și de un tupeu demne de viitorii politicieni. Am primit o mulțime de ajutoare din Vest și avem un locotenent pus pe căpătuială care, după ce încearcă să vîndă ajutoare primite în piața din Arad, decide că ar fi mai ușor să ni le vîndă nouă, soldaților. Mare parte a ajutoarelor sînt ”împrumutate” și apoi vîndute de către APV-iști în piețele din oraș”. (”APV-iști, așa le spunem gradaților care lucrează în cazarmă, Armată Pe Viață”).

 

Cohortele de minciuni și hoții (la liber!) au acoperit, chiar începând de atunci, adevărul acelor zile, deopotrivă pline de extaz și de tristeți. O parte din realitățile de atunci le mai găsim în cărțile lui Grigore Cartianu. Un lucru este însă clar: o societate construită pe minciună, prosteală, păcăleală, hoție și fals nu are viitor! Cuvântul ”revoluție” are, la noi, un sens aparte: lovitură militară de stat, cu sprijin moral-uman străin, organizată de cleptocrația comunistă de partid și de stat pentru propria sa propășire.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 88 (LXXXVIII) Miercuri, 29 III 2017          Jocurile (non)cooperării (I)

 

Motto:

Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul”.
Tânărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea”.

Bătrânul tace:  „Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. Lucian Blaga, Trei fețe, din Poemele luminii

 

Teoria jocurilor ține, în esență, de etic (adecvarea scop-mijloc), respectiv de politic (stabilirea scopurilor în funcție de mijloace) și economic (combinarea mijloacelor pentru atingerea scopurilor), fiind un demers psihologico-antropologico-probabilistic de testare și educare a comportamentelor umane în situații limită. Concentrat, toate aceste dimensiuni (mono)disciplinare (plus altele) se regăsesc, coerent și unitar, în Metodologia Scop Mijloc.

 

Soluțiile de ieșire din situații dificile se bazează, în general, pe două atitudini fundamentale, ambele având drept ax central COOPERAREA. Toată evoluția omenirii (îndeosebi lupta omului de adaptare la rigorile Naturii) este intim legată de acest concept. Astfel, rostul cooperării rezidă în ”unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește”. Dar, exact ca în jocurile de copii sau în cele sportive, echipele se refac mereu, cu diferite/ noi structuri de persoane: astfel partenerul de ieri poate fi dușmanul/ concurentul de mâine. De aici și reticența de a coopera deschis și sincer până la capăt. Alternativa la cooperare este promisiunea de a coopera urmată de decizia de a nu coopera (adică de a trăda și a câștiga pe termen foarte scurt). Intensificarea cooperării/ încrederii stimulează și concurența/ trădarea.

 

Pragmatismul anglo-saxon s-a dovedit mereu peren și util, culminând cu zicerea cinică și mediu-prezenteistă a lui J.M. Keynes: ”Pe termen lung vom fi cu toții morți”. De aceea, el a ales ca orizont de soluționare a crizelor din economie termenul scurt spre mediu. Alternativ, ideologia comunistă marxistă a vizat doar termenul foarte lung, iar cea comunistă leninistă termenul scurt. Pragmatismul vizează, de regulă, termenul foarte scurt. Desigur, teoria jocurilor are ca ingrediente principale concepte din psihologie: încredere și neîncredere, cooperare și trădare, sinceritate și perversitate. Toate sunt atitudini la fel de real-umane și ”nimic din ceea ce este omenesc nu trebuie să ne fie străin”. Alternanța cooperare-concurență este perechea de pedale cu care bicicleta numită Viață înaintează (în limitele biologicului).

 

Alegerea atitudinilor/ tacticilor/ strategiilor bazate pe cooperare sau concurență este determinată de costuri (eforturi) și rezultate (efecte). Postmodernitatea a introdus și terțiul inclus (tertium datur) numit co-oncurență, adică coexistența celor două într-o strategie unică. Vezi, mai pe larg, despre coopetition/ cooncurență pe Google (doar în limba engleză).

 

Unul dintre jocurile logico-psihologice cele mai cunoscute, cu largi aplicații în strategie militară, diplomație, studii geostrategice, politici externe ale statelor și ale companiilor mari este jocul numit Dilema Deținuților (și nu Dilema deținutului, Dilema prizonierului sau Dilema prizonierilor cum mai găsim prin varii studii). Recomand citirea articolului semnat de Dorin Bodea: http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/cine-sint-eu  Dorin Bodea, Cine sunt eu, Dilema veche, pentru o analiză comparată cu viziunea propusă de mine (în episodul următor).

 

Liviu Druguș

Pe mâine

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 89 (LXXXIX) Joi, 30 III 2017          Jocurile (non)cooperării (II)

 

Motto: “Se fac uneori prostii ingrozitoare de teama de a nu parea prost.” Erkki Kivi

Cele mai cunoscute situații de Dilema deținuților sunt: cuplul marital, cuplul șef-subalterni, organizații concurente în luptă cu un dușman comun (cazul triumviratelor romane care au demonstrat că o conducere triunitară NU este posibilă), hoții și vardiștii, statul și cetățenii, noi și vecinii/ aliații/ prietenii/ dușmanii etc. Desigur, cazul clasic este cel al deținuților doritori de evadare și care se văd puși în situația de a alege cooperarea (cu variantele: pe termen scurt, mediu și lung) sau trădarea (fie din start, fie pe parcursul operațiunii de evadare). În toate aceste cazuri punctul de pornire în alegerea tacticii/ strategiei este autoevaluarea și evaluarea partenerului din punctul de vedere al modului de gândire, simțire și acțiune al acestuia, respectiv al beneficiilor și pierderilor inițiativelor (proprii sau ale partenerilor). Mai precis, cântărim gradele de inteligență și de prostie ale partenerului, adesea cu scopul (nemărturisit, dar văzut și expus mereu ca o virtute) de a aduna avantaje în dreptul propriei persoane, chiar cu riscul de a provoca mari daune/ supărări/ dezamăgiri crunte partenerului (ca să nu mai amintesc de firească dorință de răzbunare a celui trădat, sentiment care potențează neașteptat de mult sârgul și capacitățile organizatorice ale sale).

 

Varianta clasică a Dilemei deținuților este tehnic-probabilistă, una care evaluează cinic și tehnic șansele de câștig în urma presupunerii empatice cu privire la intențiile partenerului. Această reducere la gândirea de tip loterie este cea mai frecventă în majoritatea variantelor construite pe această schemă logică cunoscută încă din antichitate. Ea obligă la o încercare de maximizare a beneficiilor proprii pe baza presupunerilor referitoare la ce și cum gândește celălalt. Oamenii cooperează între ei nu din altruism și iubire de semeni, ci din calcul egoist, partenerul fiind doar un mijloc, printre altele, de atingere a scopurilor personale propuse de un individ. Paradoxal, deși această schemă logică este cunoscută din antichitate, ea este mereu aplicată (cu succes) inclusiv în relațiile dintre state, unul dintre ele fiind pierdant ca și cum n-ar fi auzit niciodată de acest joc… La rândul său, statul câștigător, în euforia succesului, cade și el în capcana acestui joc devenind, la rându-i, pierdant. Pe plan intern, lucrurile stau la fel: statul păcălește cetățenii pentru ca apoi cetățenii să păcălească sau să ocolească statul. Iar istoria se repetă ca și cum nimeni nu dorește să învețe nimic din lecțiile istoriei. Deoarece spațiul pe care mi l-am acordat pentru fiecare episod nu permite acum prezentarea variantei mele de Dilema deținuților, voi amâna pentru episodul următor acest lucru, dar cu precizarea în avans a celor două aplicații practice pe care le voi lua în considerare, ulterior prezentării schemei generale: a) raporturile economice dintre cetățenii români în perioada anilor 90; b) raporturile dintre cele două superputeri (SUA și URSS) care au partajat lumea/ omenirea postbelică (1945 – 1991). În cazul a) chiar nu puteam vorbi despre o cunoaștere la nivelul întregii populații a Dilemei deținuților, fapt care a dus la câștiguri și pierderi fabuloase din partea inițiatorilor jocului (firme nou create între persoane doar presupuse a fi de bună credință, jocuri piramidale în care au fost implicate, nepermis, instituții ale statului, presa ”liberă”, personalități politice etc.). Cât privește cazul b) aici s-a lucrat timp de decenii pentru obținerea rezultatului dorit (căderea comunismului și liberalizarea piețelor acestei zone pentru un capital flămând de terenuri ”virgine”). “Un om prost nu e in stare sa faca vreodata in viata sa prostiile pe care le fac uneori natiunile conduse de sute de oameni de talent” (Benito Perez Galdos)

 

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 90 (XC) Vineri, 31 III 2017          Jocurile (non)cooperării (III)

 

Povestea de mai jos se poate întâmpla oriunde, oricând și oricui. De aici și gradul său de maximă generalitate. Este Dilema deținuților în varianta mea.

 

Doi răufăcători (din punctul de vedere al moralei și legilor în vigoare) sunt arestați și lăsați (la păstrare/ în detenție) până a doua zi când urmau să fie judecați și pedepsiți. Să-i numim A și B. Cunoscând ce-i așteaptă, cei doi își frământă mințile pentru a căuta o cale de scăpare/ evadare. A este reticent în a sugera colegului de celulă COOPERAREA în vederea evadării. Iată raționamentul lui A: ”B este un răulean, ca și mine, un om fără cuvânt care ar fi în stare să mă denunțe pentru a-și ușura pedeapsa. Deci, nu! Nu îi voi divulga planul meu de evadare. Mai bine îl las să adoarmă și voi vedea cum pot să mă descurc singur”. Raționamentul lui B este absolut identic. Așadar, ambii refuză cooperarea, fapt care le diminuează șansele de evadare. Ambii pierd însă. Să presupunem că ei înșiși își evaluează rezultatul raționamentului și își alocă minus 30 de puncte. Timpul trece, conștientizarea consecințelor NON COOPERĂRII îi face pe amândoi să-și ”îndulcească” atitudinea reticentă inițială. Fiecare gândește cam așa: ”în fond, dacă nu cooperez înseamnă că pe lângă paznici mai am un dușman în plus. Chiar aici, în celulă, lângă mine”. Cu riscul să fie denunțat, din aproape în aproape, fiecare calculează avantajele riscului de a se deschide întru COOPERARE. Evaluativ, noua lor atitudine este un pozitivă, iar în locul pierderilor apar beneficii. Nu foarte mari, dar beneficii. Fiecare își evaluează noua atitudine cu plus 10 puncte. În loc de o pierdere substanțială, mai bine un mic câștig, nu? Gândit și făcut: apropierea are loc, se naște un plan comun: unul dintre ei se preface grav bolnav. Celălalt cheamă un gardian pentru a nu-l lăsa să moară pe coleg. Gardianul vine să vadă, este lovit de amândoi deținuții, care  îl încuie pe gardian în celulă și … ies în curtea închisorii. Aici se vede din plin avantajul cooperării: gardul foarte înalt nu putea fi escaladat de unul singur. Urcat pe umerii lui B, A ajunge pe zid și îl trage imediat și pe B după el. Ambii sunt pe gard, libertatea este extrem de aproape, dar fiecare își evaluează, instant, șansele de scăpare. A gândește: ”dacă nu-mi măresc acum șansele de evadare, riscăm amândoi să fim prinși mergând împreună și ajungem amândoi în arest. Mai bine fiecare pe drumul său, cu norocul său. Mai mult, îmi pot maximiza șansele dacă am curajul să scap de coleg chiar în acest moment. Îi voi face un brânci și îl voi prăvăli în curte. Apoi, voi striga la pază că B a vrut să fugă. În caz că vom fi prinși amândoi, eu voi brava în doritor de justiție, oprind un deținut să evadeze. Paza va veni, fiind ocupată cu B, iar eu voi fugi în liniște…”. Dar B cum gândește? Exact la fel! Și atunci cine câștigă? Evident, cine va trăda primul. Să spunem că A este ”curajosul”. Cel care trădează chiar reușeșete să fugă, evaluarea reușitei sale fiind răsplătită cu 40 de puncte. De la minus 20, la plus 10 și apoi la plus 40! Asta da ”inteligență superioară”. Scopul scuză mijloacele! ”Dacă nu o făceam eu, o făcea B”, se mângâie A… Așa e viața: unii câștigă, alții pierd!  Și totuși… Pământul e rotund, adică se învârte și odată cu el și noi oamenii. A a ajuns un om de afaceri superbogat, a devenit și parlamentar și oferă lecții de bună purtare semenilor săi. B a fost judecat și pedepsit (inclusiv pentru tentativă de evadare). Eliberat înainte de termen pentru munci suplimentare și bună purtare, B iese din închisoare cu un singur gând: răzbunarea! Își caută prieteni, se împrumută, face un ziar (mai nou, un post TV) și îl demască pe A pentru fraude vechi, dar necunoscute. A este judecat și… acum este încă în închisoare, în timp ce B a urcat pe scara bogăției și a încrederii semenilor. “Mulți simt o ușurare când văd că și alții sunt capabili de prostiile lor.” (Nicolae Iorga).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 91 (XCI) Sâmbătă,     1 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (IV)

 

Deosebirea dintre jocul Dilema deținuților din alte variante și cel din varianta mea este că eu las evaluarea la latitudinea deținuților înșiși și nu a unui evaluator extern (bancher, polițist, judecător etc.). Fiecare își asumă riscuri, își folosește mijloacele de care dispune și le consumă pentru atingerea scopului propus în deplină cunoștință de cauză. Evident, vorbim de oameni raționali, cu gândire similară și potențial cognitiv apropiat. Sigur, dacă pui la întrecere un geniu și un oligofren, lucrurile se schimbă. Contextul face și el parte din panoplia mijloacelor existente la îndemâna actanților/ actorilor/ acționarilor/ făptuitorilor. Diferența dintre A și B este dată de secunda sau fracțiunea de secundă care decide câștigătorul și pierdantul. Încă din perioada în care calculatoarele erau doar ”in potentia”, jucând șah, am afirmat mereu că, în condițiile unei capacități de stocare a TUTUROR mutărilor posibile, întotdeauna va câștiga albul (cine mută primul). Revin la dilema noastră. Evident, cazul ideal/ utopic chiar, este ca fiecare să se gândească și pe termen lung la consecințele trădării unui acord, a unei înțelegeri/ promisiuni. Câștigul pe termen scurt poate fi obținut relativ ușor de către oameni necugetați (furt, omor, trădare, corupție etc.), dar conștientizarea consecințelor obținerii acestor câștiguri va determina oamenii să coopereze, respectiv să câștige puțin, dar constant și sigur, în locul ”tunurilor” riscante și distrugătoare de vieți (inclusiv a ”tunarului”).

 

Aplicația promisă. Cazul a) se referea la dilema celor care au înțeles, imediat după 1990, că  economia este jocul liber al cererii și ofertei (chiar dacă acestea sunt induse prin varii șmecherii care vor fi, ulterior, decontate). Oameni iubitori de îmbogățire rapidă s-au lansat imediat în afaceri/ business. Unii nu aveau bani, dar aveau idei. Una dintre idei era să cauți un partener de afaceri care să aibă ”ceva cheag”, dar care nu avea timp să se dedice afacerilor și nici curaj să-și lase meseria pentru a risca business uri nesigure. Cazul clasic după 90, la noi, a fost cuplarea medicilor și economiștilor, în afaceri. Paradoxal sau nu, în timpul dictaturii, medicii făceau armata (patru luni) împreună cu economiștii. Prieteniile din armată au permis asocierea medicilor care mai aveau ceva rezerve bănești, cu economiștii (îndeosebi contabili) care știau să facă ”hârtiile pentru bancă”. Nu puține au fost cazurile în care excesul de încredere a făcut ca medici proprietari de firme să se trezească că au semnat actul de donație a întregii lor averi către partenerul de afaceri care ”aducea hârtiile la semnat”. Mediatizarea acestor cazuri a creat un sentiment de neîncredere cvasigeneralizat, ceea ce a îngreunat mult relansarea economică a României, crearea clasei de mijloc și o creștere economică sănătoasă. Din păcate, sloganele politicienilor cu interese de afaceri – de tipul ”Să relansăm încrederea!” – au compromis rapid și ideea de încredere reciprocă, în timp ce suspiciunea, reticența și neimplicarea erau mai prezente decât colaborarea reciproc avantajoasă. Comunismul ridicase colaborarea la rangul de unică atitudine pozitivă, concurența fiind considerată inumană și perversă. În realitate, permanent, concurența presupune și cooperare, iar cooperarea presupune concurență. Dacă nu ar exista cooperare în cadrul unei firme, acea firmă nu ar reuși în lupta de concurență. În altă ordine de idei, orice act de cooperare dintre salariații unei firme este, totodată, și o concurență tacită pentru păstrarea jobului, pentru avansare, pentru premii etc. Cele două atitudini fundamentale coexistă permanent, dar trădarea cooperării promise le permite unora ascensiuni fulgerătoare, urmate, nu de puține ori de prăbușiri zgomotoase. Este nevoie de mai multă cooperare în cadrul concurenței și renunțarea, pe cât posibil, la tentația trădării aproapelui, acel fruct otrăvit dar apetisant din care mușcă multă lume, ducând la tensiuni și la neîncredere: cancerul oricărei societăți.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 92 (XCII) Duminică,    2 aprilie 2017    Jocurile (non)cooperării (V)

 

”Prostia devine invizibila cand ia dimensiuni suficient de mari”     (Bertolt Brecht)

Cea de a doua aplicație (b) a Dilemei deținuților în varianta propusă de mine explică atât strategia Occidentului de prăbușire a comunismului și a URSS, cât și spiritul de revanșă/ răzbunare al fostului imperiu sovietic (Rusia imperialistă de azi) față de înfrângerea în fața Occidentului. Istoric: în WWII America a ajutat URSS să supraviețuiască atacurilor naziste germane și să întoarcă soarta războiului în favoarea Aliaților. Deoarece orice faptă bună nu rămâne nepedepsită, URSS s-a declarat, imediat după 1945, dușmanul capitalismului în general și al imperialismului american în special care tocmai a ratat șansa de a desființa comunismul printr-o lovitură nucleară împotriva Moscovei. Ca răspuns, SUA au declanșat (în anii 50) mcchartismul/ vânătoarea de vrăjitoare – un război intern împotriva tuturor simpatizanților URSS creați de SUA în anii războiului antihitlerist. A început Războiul Rece, un război surd, cu mijloace nemilitare – un precursor al Războaielor Informaționale de astăzi. Pe parcursul acestui Război Rece atât SUA cât și URSS au conștientizat faptul că fiecare dintre ele este dependentă de cealaltă. Ambele erau două state care doreau să evadeze (ca în Dilema deținuților) din situația de dependență reciprocă. Să ne amintim de cei doi deținuți arestați și care au realizat că depind unul de celălalt, dar imediat cum a apărut oportunitatea aruncării partenerului peste bord, nu au ezitat să o ia în calcul, iar cel mai abil/ iute/ curajos/ cinic/ pervers/ ipocrit etc. nu a ezitat să o și aplice.

Aplicarea mai clară a ideii din acest model managerial politico-economico-etic (numit generic Dilema deținuților) a început prin lansarea de către W. W. Rostow a teoriei convergenței sistemelor social politice opuse, sugerându-se, subliminal, renunțarea la atitudinea de noncooperare (minus 20 puncte pentru ambii parteneri). Teoria lui Rostow propunea cooperarea de pe picior de egalitate a celor ”doi mari”, fiecare având de câștigat din asta (câte 10 puncte). Dar, la un moment dat unul dintre parteneri simte că ar putea câștiga 40 de puncte, trimițându-l pe ”partener” la 80 de puncte distanță, în urmă. Prilejul aplicării acestei strategii s-a numit Gorbaciov (1985). Curtat intens de Occident ca un lider providențial, demn de istoria mondială, Gorbaciov a acceptat renunțarea la atuurile militare pe care le avea (în ideea aducerii la același numitor comun a forțelor celor două superputeri). Liderii din țările lagărului comunist au acceptat schimbările propuse (mai puțin cei din România, China, Coreea de Nord și Cuba). În România, KGB ul sovietic a rezolvat rapid situația, China a acceptat reforme de tip capitalist în câțiva ani, Cuba s-a apropiat de SUA, iar Coreea de Nord se înarmează în continuare. În decembrie 1991, URSS dispare ca stat. Europa era pregătită să integreze colosul rus rămas, dar Casa Comună Europeană avea doar acoperiș, nu și temelii. În timp, dorința de revanșă a Rusiei asupra Occidentului a fost preluată și amplificată de același sistem kgb ist care a dus la ”revoluțiile” din Est. Un kgb ist rus ambițios (Putin) a fost adus (din Germania) să îndeplinească această misiune, aflată, acum, în plină desfășurare. Semnalul revanșei a fost dat în 2008 (Georgia), proces care a culminat cu anexarea Crimeiei (2014). Întreg sistemul internațional de tratate este puternic subminat. Păcălitul (Rusia) a devenit păcălitor, iar Occidentul este acum în poziția păcălitului care ar trebui să se pregătească de revanșă. Nu avansez ipoteze și pronosticuri pentru următoarele mișcări strategice, dar acestea vor urma, în continuare, modelul numit Dilema deținuților. ”Prietenia” Trump-Putin pregătește revanșa americană asupra revanșei ruse. Cum spuneam, modelul acesta este bazat pe un binom, dar realitățile actuale au mai mulți centri de putere care se vor alia în așa fel încât, probabil,  câștigătorul va lua totul.

 

Liviu Druguș

Pe mîine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 93 (XCIII) Luni, 3 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VI)

 

Dilema deținuților este un joc predat în lume în forme variate. O aplicație simplificată a Dilemei deținuților este jocul ”x și/ sau y”. Iată ”povestea”: Axioma de bază a jocului este că ”raritatea creează valoarea”. Deci scopul jocului este acela de a acumula mai multe puncte prin ”talentul” de a fi singur pe piață (monopol natural) sau într-o companie foarte restrânsă (oligopol). Jucătorii pot fi firme, state, echipe sportive etc. Acest joc este unul co-opetitiv/ co-oncurențial (cooperare în cadrul concurenței). Partenerii cooperează pentru a se impune pe o piață concurențială/ liberă, într-o ideologie sau într-o modă. Cazul ideal este ca fiecare dintre ei să se ferească de a face același lucru ca ceilalți (asta stimulează mult inovarea, unicitatea, valoarea maximă fiind obținută prin deținerea monopolului natural). Se formează patru echipe de câte minimum patru membri: a) un lider/ manager. Acesta preia informațiile de la analist și în caz de variante echivalente optează pentru una dintre ele, asumându-și responsabilitatea și consecințele; b) un purtător de cuvânt (negociator, comunicator). În cazul în care se stabilesc relații de cooperare cu două sau cu trei echipe, merge la negocieri și stabilește o strategie comună. Aici este vârful de tensiune al jocului, la fel ca în cazul celor doi deținuți care, aflați pe gardul închisorii, decid dacă și când trădează. Nerespectarea contractului/ înțelegerii/ convenției stabilit(e) la negocieri poate aduce pierderi ambelor echipe, dar și maximizarea câștigului pentru doar una dintre echipe, cealaltă înregistrând pierderi); c) un contabil care are obligația de a consemna CORECT câștigurile și pierderile, comunicând doar managerului și coordonatorului de joc (profesorului) situația reală a echipei; d) un analist cu calități intuitive și cognitive peste medie și care ”monitorizează piața” în sensul că încearcă să țină minte variantele jucate anterior și să intuiască opțiunile echipelor adverse. Este postul cel mai important din echipă. Conducătorul de joc stabilește numărul de runde ale jocului (concurența se întețește atunci când ne apropiem de finalul rundelor, jucătorii aflați în dificultate fiind puternic stimulați să trădeze pentru refacerea situației lor financiare. De asemenea, coordonatorul de joc stabilește/ anunță dacă jocul se face ”cu comunicare/ cooperare” între echipe, sau nu. De ex: ”Runda următoare este ”cu cooperare/ comunicare” între grupele 1 și 3”. Apoi: ”Runda următoare este fără comunicare între echipe”. Apoi: ”Runda următoare este cu comunicare/ cooperare între toate cele patru echipe” etc. Modul de desfășurare a jocului este următorul: fiecare echipă are de ales între x și y presupunând (la început totul este loterie) că ceilalți vor alege cealaltă literă.  Purtătorul de cuvânt transmite (discret) coordonatorului de joc mici bilețele pe care fiecare echipă a scris x sau y (alegerea este liberă și, la început, total aleatorie). Să presupunem că toți au scris pe bilețele litera x. În acest caz, contabilul fiecărei echipe va consemna pierderi de minus 40 de puncte. La runda următoare unii vor schimba litera, iar alții vor fi consecvenți. În mod normal coordonatorul de joc ar trebui să fie informat, la finalul fiecărei runde, despre starea financiară a fiecărei echipe. Se poate merge și pe încredere, dar, experiența  a demonstrat că… se cam fură prin înregistrări false în contabilitate. Dacă toată lumea ar alege y, atunci totalul va fi 4y, ceea ce înseamnă (din nou) pierderi de minus 40 de puncte pentru fiecare echipă. Celelalte variante sunt: 3x și 1y (cei cu x primesc minus 10, iar y ul primește plus 30 de puncte.  Similar, la 1x și 3 y  y ul este premiat cu 30, iar y ul penalizat cu minus 10. La varianta 2x și 2y se acordă, aleator, plus 20 la cei cu x și minus 20 la cei cu y. (Se poate juca și varianta premierii tuturor cu câte 20 de puncte). În final se stabilește clasamentul și se premiază echipa de pe locul 1. Dacă se acordă bonusuri (un punct la examen, o carte, o sumă de bani etc.) jocul devine pasionant și… trist pentru că trădările vor curge pe bandă rulantă….

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 94 (XCIV) Marți, 4 aprilie 2017          Jocurile (non)cooperării (VII)

Motto: ”Și nu e boală mai josnică-n lume decât trădarea” (din ”Prometeu încătușat”, de Eschil)

Dilema deținuților (Prisoners’ Dilemma) este un joc pe cât de (aparent) simplu, pe atât de complex, complicat și … contondent. Deși este doar un model ludic de comportamnent uman posibil și probabil, acesta nu încetează (după două milenii de la lansarea sa) să provoace supărări, tensiuni, drame sau chiar dușmănii iremediabile între aceia care îl joacă cu bună credință, sinceritate/ naivitate și demnitate. Jucând acest joc la universități din Iași, Chișinău, Târgu Mureș, Bacău etc., la numeroase specializări, profiluri, atât la licență cât și la master, am constatat diferențe semnificative care, totuși, nu se pot constitui în reguli și etichete asupra comportamentelor (inteligente sau proaste) ale celor care au participat la joc. Câteva concluzii, pot fi, totuși, trase cu privire la modul de gândire, simțire și acțiune al actanților.

  1. Mulți au ignorat faptul (fundamental, cred eu) că acest joc este unul care pornește de la realitatea neplăcută a vieții: existența reală a răufăcătorilor/ corupților/ infractorilor/ certaților cu legea/ ilegaliștilor/ deținuților/ pușcăriabililor/ pușcăriașilor ș.a.m.d. Dorința lor de a se bucura de libertate evadând, încălcând, DIN NOU, legea apare (din păcate) multora ca fiind una firească, umană, normală, logică, acceptabilă etc. Urme de normalitate apar, culmea, tocmai în momentul în care cei doi nu intenționează să coopereze, apreciindu-se reciproc ca fiind persoane nedemne de încredere. Cum să ai încredere într-un infractor/ corupt care ar fi tentat să încalce din nou legea?
  2. De asemenea, prea mulți actanți au găsit de cuviință să trădeze cu nonșalanță, justificând această nouă mârșăvie prin beneficiile materiale și umane imediate. Deci, accepți să te pui în papucii unor infractori, apoi accepți că fuga de judecată (evadarea) este firească, iar în final te răzbuni pe fostul partener de evadare pe care îl consideri ca fiind un tip lipsit de onestitate, în timp ce tu (alt infractor) clamezi încredere, corectitudine și bună purtare de la un semen certat cu legea…
  3. Dacă jocul ar fi avut ca actori/ actanți doi tineri care ajung în beciul poliției/ închisorii dintr-o întâmplare sau coincidență nefericită, în dorința de a evita o eroare judiciară de proporții, atunci evadarea lor avea o justificare (ei urmând să se ocupe, după evadare, cu adunarea probelor cu privire la propria lor nevinovăție), atunci DA evadarea lor avea o justificare, iar trădarea lui A putea fi explicată logic prin dorința de maximizare a șanselor lor de reușită: scapă unul, adună probele apoi îl salvează și pe B care a fost sacrificat tocmai în numele ideii de dreptate.
  4. Ipoteza de bază a acestui joc (ipoteză pe care nu o agreez) este aceea că omul este inerent rău, neiubitor de semeni, că el este tentat mereu să nu respecte legea și că – odată legea nerespectată – succesiunea infracțiunilor apărea ca firească: într-o lume plină de nedreptăți, doar comițând nedreptăți și mai mari vei reuși să supraviețuiești. Este logica lui Homo homini lupus pe care sperăm să nu o mai regăsim în omenirea care (cică) s-a detașat de mult de animalitate și primitivism.
  5. Din păcate, marea majoritate a celor care joacă acest joc cad în plasa tentantă a trădării, considerând că maximizarea beneficiilor este legea fundamentală a existenței umane (fiind, de fapt, doar un alt nume pentru lăcomie, avariție, iubire de arginți etc.). Ca și în cazul aplicației ”x și/ sau y” mereu există posibilitatea obținerii unor beneficii prin cooperare, prin onestitate și prin respectarea legii. Altfel, într-adevăr, jocul (viața însăși) este plin(ă) de tristețe și de regrete în loc să fie (doar) BUCURIE.

 

Liviu Druguș

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 95 (XCV) Miercuri, 5 aprilie 2017  Jocurile (non)cooperării (VIII)

 

Motto1:  ”Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător” (Iulius Cezar, apud Plutarh)

Motto 2: ”În încredere zace trădarea” (anonim)

 

  1. Interesante au fost comportamentele studenților de la diferite specializări. La o secție de psihologie-sociologie (majoritatea studente) lucrurile au fost luate extrem de în serios, două foste prietene certându-se și acuzându-se de ipocrizie și necinste pentru că au trădat convenția stabilită la negocieri (au preferat să câștige echipa din care făceau parte). La polul opus au fost studenți de la matematică și politehnică, unde lucrurile au fost tratate cu detașare, cu sânge rece și cu veselie. Fără a generaliza, multe inițiative de reformare a educației de la noi au fost lansate și urmărite de profesori de matematică. Spiritul antreprenorial era la el acasă, aceștia înființând firme sau ong uri care au oferit servicii de consultanță contra-cost sau au câștigat proiecte finanțate din bani europeni. Personal am luat aceste inițiative ca forme de trădare a intereselor sistemului de educație de la noi (motivația mea: banii au fost cheltuiți, dar nimic nu s-a întâmplat/ schimbat în bine în școala românească).
  2. Sub raport geografic, cei din zona Moldovei au fost mai predispuși spre idealism și luare a jocului în serios. Un caz aparte am cunoscut la un master dedicat managerilor de spitale (master organizat de Universitatea Al. I. Cuza din Iași) unde un cursant mi s-a adresat tranșant: ”sunt interesante aceste jocuri, dar eu v-aș ruga să ne învățați niște șmecherii cu care să facem bani mulți”. I-am recomandat să studieze cu atenție Dilema deținuților. Nu cred că mi-a urmat sfatul. Peste ani am citit în presa locală despre dosarul penal deschis pe numele fostului masterand, pentru corupție L .
  3. La o primă analiză, acest joc pare a fi unul care îndeamnă la trădare, la nerespectarea legii, la minciună și compromisuri josnice/ neoneste. Eu unul îl văd ca având o menire preponderent preventivă, sugerând actanților că este preferabil un câștig modest, dar sigur și legal, decât unul mare și bazat pe trădare/ minciună/ încălcarea legilor. Faptul că, cel puțin la noi, fiecare rând de alegeri este urmat de noi serii/ promoții/ cohorte de dosare penale, de demiteri și excluderi pe motiv de corupție îmi întărește convingere că fie acest joc (de fapt, o aplicare a Metodologiei Scop Mijloc) nu este cunoscut/ studiat/ înțeles, fie că el a fost luat exact pe dos – ca model de înălțare în ierarhii pe umerii naivilor/ păcăliților/ cinstiților/ credulilor a căror sinceritate și onestitate a fost luată drept prostie, iar tupeul de a trăda a fost considerat o veritabilă probă de înțelepciune.
  4. Deși abordarea mea și a lui Dorin Bodea diferă sub unele aspecte, concluzia domniei sale (la articolul recomandat la începutul acestui miniserial despre Jocurile non/ cooperării) este și a mea: ”Ce mai putem spera dacă majoritatea semenilor noștri se cred cu mult mai mult decît sînt, semnificativ superiori celorlalți (…)?

În încheiere, propun spre reflecție câteva aforisme despre trădare, presupusul și iluzoriul izvor al mai binelui într-o relație:  ”Cine trădează va fi trădat” (Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni); ”Trădarea înseamnă să ieşi din rând şi să pleci în necunoscut” (Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei); ”Când eşti cu adevărat dedicat partenerului tău, îţi este imposibil să-1 trădezi. Asta, deoarece a-ţi trăda partenerul este acelaşi lucru cu a te trăda pe tine însuţi. Pur şi simplu, nu poţi să faci aşa ceva” (Paul Ferrini, Liniștea luminii)

Liviu Druguș

 

Pe curând

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 96 (XCVI) Joi, 6 aprilie 2017.Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (I).

După cum s-a mai subliniat în acest serial prostia nu este neapărat opusul inteligenței și nici inteligența nu este inversul prostiei. Dimpotrivă, cele două ”calități” coexistă și se manifestă discret sau continuu, după caz, persoană, context și zestre genetică. Unora dintre noi încă li se mai pare inexplicabil cum oameni taxați/ considerați/ presupuși sau testați ca fiind inteligenți fac prostii de o enormitate greu de anticipat/ imaginat. La acest sensibil domeniu al continuumului prostie-inteligență se aplică foarte bine logica terțului inclus (tertium datur) a lui Ștefan Lupașcu/ Stephane Loupasco. Este logica postmodernă a lui ”și – și”, deosebită de logica modernă de tip ”sau – sau”. Așadar la întrebarea: cum este XY: prost sau inteligent?, răspunsul este: și-și! Pentru a oferi o minimă explicație acestui adevăr destul de greu de acceptat amintesc cititorilor că nimeni nu poate fi deștept/ inteligent 24 de ore din 24, 7 zile din 7. De asemenea, nimeni nu poate fi prost non-stop! Dar există în fiecare secundă a existenței noastre conștiente o anumită proporție între adecvarea acțiunilor noastre (mijloace) la intențiile nostre reale (scopuri). O persoană care să aibă capacitatea de a adecva perfect, în mod continuu și pe TOATE planurile, mijloacele la scopuri și scopurile la mijloace pur și simplu nu s-a născut încă. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi despre o raționalitate instrumentală  perfectă/ absolută/ infinită. Prin aceasta cred că am demonstrat că în momentele în care raționalitatea noastră instrumentală scârțâie/ șchiopătă/ suferă deja avem un coeficient de prostie pozitiv supraunitar. Cu riscul să mă repet (sau să repet spusele altor autori pe care nu i-am citit încă) starea de prostie este o stare naturală, firească, omenească. A pretinde că nu avem momente de prosteală acută (uneori, chiar cronică) înseamnă să te consideri supraom/ zeu/ înger/ titan/ genial non-stop, pretenție care – culmea! – demonstrează și mai puternic faptul că prostia este, mereu, la ea acasă.

Grecii numeau ”barbari” pe toți cei care nu împărtășeau adevărurile civilizației grecești, iar religiile (îndeosebi în varianta lor fundamentalistă) numesc pe toți aceea care au o altă religie/ credință – ”necredincioși”. Din această confruntare între credințele/ religiile lumii se poate deduce cu ușurință că ele sunt simple constructe umane, neavând de a face cu (dumne)zei, sfinți, îngeri, extratereștri sau alți potențiali  creatori de lumi pământene. În copilărie, ne amuzam de triburile africane care aveau cântece, dansuri și incantații pentru aducerea ploii, pentru victoria asupra tribului vecin sau pentru pacea eternă. Cu siguranță, acele triburi priveau/ privesc și ele cu condescendență/ îngăduință/ milă la ritualurile similare din religiile europene sau asiatice care fac ceremoniii similare. Am invocat aici sensibilul și prea delicatul subiect al credințelor religioase pentru că în ochii ateilor, agnosticilor și liber cugetătorilor toate aceste credințe sunt simple tehnici de marketing și comunicare în ideea găsirii unor forme de organizare socială și societală suportabile și acceptabile. Marxișii au propus o nouă religie (comunismul) considerând vechile religii drept iraționale, iar pe adepții acestora drept lipsiți de uzul rațiunii. Într-adevăr rațiunea și credința sunt paralele și nu opuse/ antagoniste/ contradictorii. Dacă s-ar face o medie a IQ urilor raționaliștilor și cea a religioșilor rezultatele ar putea fi (foarte probabil) apropiate sau ar putea înclina când în favoarea unei tabere, când în favoarea celeilalte, de la un an la altul. Așadar, nici raționalitatea nu este identică cu inteligența, după cum cu greu ar putea cineva să găsească o corelație (pozitivă sau negativă) între gradul de inteligență (IQ) și gradul de religiozitate al unor persoane. Grav mi se pare faptul ca cineva să-l (des)considere pe altcineva pentru simplul motiv că acel altcineva are o altă credință/ religie. O asemenea (des)considerare chiar ar merita încadrată în marele ocean al prostiilor omenești. Voltaire, conștient de nocivitatea etichetărilor pe bază de credințe/ convingeri scria că ”A ne ierta reciproc prostiile e prima lege a naturii”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 97 (XCVII) Vineri, 7 aprilie 2017. Coeficientul de inteligență și coeficientul de prostie (II).

 

Dacă cineva ar întreba: cum poate știința să oprească războaiele, obiceiurile proaste și proasta creștere a unor parlamentari (români, dacă țineți neapărat) răspunsul nu este decât acesta: nu poate! Și asta nu pentru că știința nu este suficient de științifică, ci pentru simplul motiv că studiul comportamentului uman (studiu efectuat de varii discipline cum ar fi: etica, managementul, psihologia, sociologia, relații publice și comunicare etc.) nu ține de știință, de metodologia științifică, respectiv de cunoașterea științifică (riguroasă, repetabilă, predictivă), ci de un set de aproximări care se doresc a fi științifice. S-a pretins că studierea omului ar echivala cu cunoașterea omului. Fals! Nu orice studiu are ca rezultat un plus de cunoaștere. Este și cazul studiilor despre om (despre inteligența sa și despre prostia sa) care nu vor putea converge spre adevăruri etern stabilite și general aplicabile. De ce? Tocmai pentru că cei care studiază omul sunt oameni (adică subiectul studios și obiectul de studiu coincid). Oamenii (de știință) îi studiază pe oameni (în general), dar se uită că savanții sunt aproape la fel de diferiți ca și restul oamenilor pe care îi studiază. De aici și reticența (mea) față de măsurătorile nivelurilor de inteligență ale oamenilor. Departe de a fi probe de științificitate, multe studii psihometrice au degenerat în manipulări politice și propagandistice de joasă speță. Am amintit într-un episod despre un studiu relativ recent care plasa nivelul de inteligență al românilor undeva la coada Europei. Ochiometric s-ar putea afirma că devreme ce ne-au plecat aproape patru milioane de creiere, majoritatea școlite și cu inteligență peste medie, este cât se poate de logic ca media celor rămași acasă să aibă un nivel de inteligență ceva mai scăzut în comparație cu situația când și diaspora ar fi inclusă în rândul românilor din România. Circula un banc: cum își pot crește bulgarii și polonii nivelul de inteligență? Răspuns: trimițând toate blondele în vacanță în străinătate. Așadar, despre relativitatea Coeficientului de inteligență este vorba în acest episod. Mai exact, una este să vorbești despre evaluări ale inteligenței, despre factori care pot duce la creșterea inteligenței, despre creșterea vitezelor de reacție la anumiți stimuli etc., dar cu totul altceva este să invoci ”știința” în calcularea Coeficientului de inteligență (IQ) și cu totul altceva este să faci clasamente ale națiunilor/ regiunilor ca la fotbal. În condițiile în care melanjul populațional a atins niveluri greu de presupus cu un secol în urmă, nu putem vorbi despre comparații rezonabile între etnii, între zone geografice sau între rase umane. Și totuși, setea de clasamente, trenduri și prognoze nu lasă cercetătorii să doarmă liniștiți. Iată concluzia, din 2014, a unor cercetători publicată de Daily Mail: ”Oamenii devin tot mai proşti. Coeficientul de inteligenţă a scăzut cu 14 puncte în ultimul secol”, cercetătorii prezentând câteva rezultate ale studiilor dedicate evaluării inteligenței la oameni în ultimul secol. Iată și explicațiile cercetătorilor: ”Pe măsură ce tehnologia avansează şi gadgeturile devin tot mai inteligente, oamenii par să devină din ce în ce mai proşti…. este vorba de un declin intelectual genetic, tot mai multe persoane îşi ating limita maximă de inteligenţă, dar în acelaşi timp această limită scade tot mai mult.  Oamenii educaţi aleg să aibă tot mai puţini copii, astfel că noile generaţii sunt formate mai mult din oameni cu un intelect mai limitat. Totodată, reacţiile oamenilor sunt mai lente (viteza de reacţie arată şi rapiditatea procesării informaţiei, adică inteligenţă)”. Cu titlu de opinie generală, cred că aceste concluzii reflectă ceea ce bănuim cu toții: lumea se tâmpește văzând cu ochii ”în fiecare zi și în proporții de masă”. Și atunci nu ar fi firesc ca savanții să încerce să facă estimări și asupra Coeficientului de prostie?

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 98 (XCVIII) Sâmbătă, 8 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)profesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (I)

 

Profesorul Constantin Romanescu (1926 – 2016) a predat la U.M.F. ”Gr.T.Popa” din Iași și a scris un articol intitulat ”Cum se compromite psihiatria?”, publicat în ”Ziarul de Iași” din 14 mai 2007. Am fost, la sfârșitul anilor 70, colegi într-o catedră mamut condusă de profesorul Petre Brânzei (1916 – 1985). Conceptul de bio-psiho-social, ca abordare integrată a bolnavilor, m-a inspirat în abordarea holistică a cercetărilor mele ulterioare. Domeniul de activitate al colegilor de la psihiatrie mă fascina mult, considerându-i ca având puteri deosebite devreme ce umblau prin mințile oamenilor. Eram atât de naiv în a crede că toți erau (și) de bună credință încât în ianuarie 1990 i-am destăinuit unuia dintre asistenți un gând al meu pe care nu îndrăzneam să-l spun oricui: să vină cu o propunere din partea medicilor psihiatri ca toate persoanele care doresc să ocupe funcții și demnități publice să aibă un atestat de ”normalitate” de la specialiștii psihiatri. Dacă această propunere ar fi fost acceptată și chiar adoptată cu siguranță am fi simțit cu toții acest lucru. Acum simțim lipsa luării în considerare a acelei propuneri. Profesorul Romanescu era de o modestie rară și l-am perceput ca nedoritor de comunicare. Gândurile sale despre cei care gândeau că au dreptul să manipuleze gândurile oamenilor, publicate înre-un ziar local, merită să figureze alături de cele ale altor minți gânditoare asupra negândirii unor semeni.  Voi reproduce în câteva episoade acest articol.

 

Tare îmi place prostia… 

Nu știu cum se explică această slăbiciune; poate printr-o analogie spirituală, cine știe… Dar am avut totdeauna o înclinare specială pentru starea de prostie a omului. În copilărie mă simțeam bine printre repetenți. Mai târziu m-am amuzat de câteva ori de niște frumuseți adorabile care erau nițeluș cam tâmpite. O femeie proastă nu te plictisește, pentru că își pune tot timpul probleme; poate din cauza asta cădeam în plasa lor. De altfel, am observat că bărbații se sinucid, aproape întotdeauna, din cauza unor femei proaste; aceste dulci creaturi nu găsesc, în momente critice, nici o soluție echitabilă; mintea lor operează cu idei simpliste, dar solide, cu geometrie fixă. Până nu te omori, nu te lasă. Sînt toxice, ca niște droguri care duc iremediabil la soluția fatală.

M-a interesat, de asemenea, și prostia banală. Prostul ”simplu”, banal este și el un tezaur de surprize. Nici cu acesta nu te plictisești; spre deosebire de omul obișnuit, adică ”normal”, acțiunile și ideile prostului banal sînt imprevizibile. Nici unui deștept nu-i trece prin minte ce gândește un prost.

Cum să nu-mi fi plăcut prostia? Starea de prostie este cea mai agreabilă parte din activitatea unui psihiatru. Amuzantă și plină de mistere.

”O să ai o mulțime de necazuri cu interesul tău științific pentru oligofreni” repeta un mare maestru al meu, doctorul Brânzei. Pe atunci eram tânăr; soarta tînărului este să-și asculte maeștrii după ce aceștia au dispărut. Eu am respectat tradiția. Acum descopăr însă că avea dreptate Brânzei: adevărul simplu că prostia este o boală care se manifestă prin ”suferința altuia”. Asculți bunăoară, conferința unui prost; el nu simte nimic, este bine mersi, dar tu te poți contamina de la prostia lui; îți strici viața. ”

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 100 (C) Luni, 10 aprilie 2017. Un psihiatru ieșean a scris acum zece ani câteva reflecții despre prostiile (ne)prefesioniștilor (psihiatri, psihologi, psihopați) (III)

 

Aceasta este ultima parte a articolului semnat de profesorul/ psihiatrul C. Romanescu:

 

”În ultimii ani, o mulțime de amatori de psihiatrie, fie diplomați în medicină (chiar în psihiatrie), fie doar ”paramedici” (interesantă denumire; și mai interesantă conversiunea acestei denumiri), mișună de la un cabinet la altul, de la o policlinică la alta, scotocind, cu înșelător interes, doctrine demult decedate  în istoria medicinei, exercitînd, în fond, o practică medicală medievală, dar fără a avea scuza mentalității medicale medievale, care era în consens cu știința timpului și se caracteriza prin mai multă credință decît a confraților ”medici medievaliști” contemporani.

            Pînă la un punct, situația trebuia tratată cu un ”umor bine temperat”. Sînt situații de tot hazul, cînd unui ins prezentînd o inhibiție sexuală nevrotică, o babă îi scoate păsărica zvîcnind de viață, lăudîndu-se că a găsit-o pitită în cracul pantalonului. Poți rîde amuzat de o mie de alte metode numai bune de mintea proștilor, care, se știe, sînt foarte mulți.

            Nu poți continua totuși toleranța de dragul hazului. Lucrurile se modernizează, pretind recunoașteri oficiale, escrocii se organizează în societăți, asociații, ligi, uniuni, urgențe etc., toate dispunînd de generoase spații, de obicei luxoase, de multe ori cu sprijin doctrinar ocult și, în toate cazurile cu fonduri consistente.

            Și în Iași există astfel de ”locații” cu conținut fictiv. Există chiar o secție de ”urgență genetică” – bizar exemplu de grăbită acceptare a progresului științific. Ceea ce lipsește, ca factor comun, este cineva, un cadru calificat.

            În paralel cu pletora de ficțiuni, o realitate stupefiantă: aglomerația de oameni bolnavi, așteptînd cuminți (ca la Auschwitz – Doamne ferește!) să ajungă, atunci cînd le vine rîndul, la un medic, la asistentă, – și aceasta, realmente, excedate de muncă și birocrație (nu înțeleg de ce atît de stufoasă).

            Parcă lipsește ceva în Iași, îmi tot spuneam. Un sentiment vag. Ajungi într-o clipită în fața unor consilieri de tot felul: de împăcare cu propria persoană sau invers, de o necesară doză de agresivitate față de tine însuți, de cabinete psihologice care tratează efectiv boli implicînd știință medicală, de cabinet de celebre nume (vedete) în consiliere sexologică. Suntem o țară de consilieri. Totuși, ne lipsește ceva, îmi spuneam.

            Dar greșeam. Prostia generală (este o realitate, să nu o eludăm) vrea încă ceva, vrea discuții naționale, la televizor. Nu se poate trăi fără o astfel de consiliere. Nu ne putem imagina o țară în care să nu existe la două-trei posturi centrale un psihiatru combinat cu un hibrid (cînd cu școală psihologică, ori, mai bine, cu un certificat de prost, care prinde bine).

            Eram sincer îngrijorat; dar acum m-am liniștit, mă simt în stare de siguranță. Am citit că a sosit iluminatul, înțeleptul, abilul doctor (care nu știu ce este: se zice că ar fi un fel de psihiatru, dar nimeni nu-l știe), care va conferenția contra sumei de intrare de 30 de lei la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” și, în plus, contra nu se știe cît, va consilia, va împărtăși, tot acolo, din incredibila lui experiență, sfaturi inteligente: ”este mai bine să dormi noaptea decît să ai insomnie, este mai bine să-ți supraveghezi nevasta decît s-o lași expusă unor pofte extrafamiliale, este mai bine să telefonezi la numărul… decît să rămîi în starea asta”.

Se știe că prostia costă. Să plătească acestui ins cît vrea el și cît le permitea prostia clienților lui. Dar trebuie să înțelegem, să fim convinși că nici un bolnav nu compromite psihiatria. O compromit psihiatrii de tipul acestui peregrin, conferențiar, vagabond de iluzii, de o mediocritate periculoasă. Acești indivizi produc epidemiile de prostie în masă.”

Liviu Druguș

Pe mâine!

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 40 – 60)


Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

Episodul 41 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea II-a. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Dl profesor Mircea Miclea (MM) arată că Era informației este un adevărat rai pentru manipulatori. Cu cât mai multă informație – cu atât mai multă manipulare. Și totuși, este acest proces cu adevărat ireversibil și incontrolabil? Rețelele de socializare (eu prefer să le numesc rețele de comunicare) contribuie și ele la domnia dulce a manipulatorilor de varii calibre, spune intervievatul. Din nou, nu creatorii rețelelor, ci utilizatorii acestora apar ca fiind ”vinovați” (în viziunea dlui M.M.). Lor li se adresează profesorul, sfătuindu-i cum să se protejeze de manipulatori. Evident, între timp manipulatorii prin/ de rețele au creat deja alte sisteme de comunicare, mai atractive și mai pline de capcane. Cursa este inegală, iar utilizatorul de informații este pierdantul/ prostitul/ manipulatul  garantat.

 

Interesantă este descrierea modului în care se fac/ construiesc listele de prieteni pe FB. Doar cei care au aceleași credințe și gusturi/ interese ideologice încap într-un/ o asemenea grup/ listă. Cum ai o părere opusă, block!/ out! Rămân doar cei care se gratulează reciproc: ”vai, ce idee pertinentă!”, ”absolut de acord!” etc. Astfel, se creează iluzia adevărului unic/ absolut pe care îl dețin doar membrii grupului. Evident, ceilalți sunt imbecili, mononeuronali, duși cu pluta, bolnavi cu capul etc. etc. (Conform butadei: ”- Doctore, nu prea sunt sigur de mine.
– Stai liniștit, siguranța absolută o au doar imbecilii. – Sunteți sigur, domnule doctor? – Absolut!). Ideal ar fi ca ”prietenii”/ ”friends” să fie de cele mai variate opțiuni și convingeri, dar asta se poate întâmpla doar în societățile foarte educate/ civilizate. Nu știu cum o fi în altă parte, dar, din experiența mea, apariția unei opinii diferite pe lista unui prieten/ friend (sau, doamne feri, contrare) este tratată cu sincere înjurături și anatemizări. Proprietarii de listă, își curăță periodic lista de persoane care gândesc altfel. De fapt, așa numitele grupuri de discuții sunt, în cea mai mare parte, forme de autogratulare, cu șanse mici de evoluție/ vindecare/ schimbare.

 

Cum spune M.M., în aceste think groups, prudența logică scade și raționamentele sunt tot mai slăbuțe…Orice idee lansată este relativ ușor acceptată  de ceilalți. Sofismele sunt, din nou, la putere. Un nou Aristotel este aștepatat, spune dl M.M., dar acesta nu poate fi decât o inteligență artificială (IA), dată fiind creșterea accelerată a cantității de informații vehiculate. O metodă ar fi, spune M.M., triangularea informației (făcută automat de către un soft), dar asta ține tot de tactica defensivă, de protecție la manipulare în timp ce manipulatorii – adevărata cauză a manipulărilor – rămân bine mersi și își perfecționează, în continuare, opera.

Opinia mea este că trebuie imaginate, în primul rând, metode de descurajare a manipulatorilor (legislative, financiare, publicistice etc.). A făcut-o, cu aproape doi ani în urmă, Umberto Eco (http://www.b1.ro/stiri/externe/umberto-eco-retelele-de-socializare-invazia-imbecililor-drama-internetului-este-ca-l-a-promovat-pe-idiotul-satului-ca-purtator-de-adevar-118531.html). Eco cade chiar în în extrema opusă: îl lasă în pace, pentru moment, pe manipulat și se ocupă doar de manipulator (pe idiotul care manipulează). Desigur, ideal este să-i avem în vedere, simultan și continuu, pe ambii ”împricinați”. Cred că ambele propuneri au și inerenta doză de risc, respectiv transformarea filtrelor de post-adevăruri (= minciuni/ fake news) în Ministerul Adevărului, condus de un manipulator și mai feroce. Interesantă concluzie: dacă manipularea este lăsată să crească netulburat, democrația se află în mare pericol. Dacă punem filtre site-urilor manipulatorii și impunem reguli rigide de comportament pe rețelele de comunicare, democrația este în foarte mare pericol! Din această dilemă, foarte greu vom ieși.

 

(va urma)                         Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 10 februarie 2017

Episodul 42 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea III-a. Interviul este atașat la episodul 39)

 

Mecanismul manipulării, susține dl M.M., este unul cognitiv bazat pe puterea emoțiilor care pot influența ușor raționalul. Televiziunile cele mai manipulatoare se recunosc ușor prin stridența cu care exagerează aproape orice frază. Totul este extraordinar, excepțional, nemaipomenit, dramatic, tragic, zguduitor, cutremurător, bombă, exploziv,exclusiv, incredibil, fantastic, unic, pentru prima dată în istorie etc. etc. Rostul acestor cuvinte (până la tocirea sensurilor lor reale și a capacității lor de a mai atrage atenția) este de a stârni emoții, de a lăsa rațiunea în off, în plan secund. Acesta este motivul pentru care mulți specialiști au afirmat că, în general, televiziunea tâmpește, iar televiziunile comerciale cu proprietari dubioși (la noi cele mai agresive televiziuni sunt RTV și A3, ambele cu proprietari penali) – tâmpesc în mod absolut. În limbajul machiavelic al Metodologiei Scop Mijloc scopul scuză mijloacele, indiferent câte victime colaterale ar apărea. Mijloacele principale: manipularea prin emoții și adjective extreme, sunet ridicat (acutele sunt la ele acasă), neinvitarea altor opiniomani etc. Minciuna repetată creează un puternic sentiment al adevărului. Pe fondul nominalizării acestor josnice mijloace, M.M. invită privitorii să procedeze la ”discriminarea informației”. Eu i-aș spune acestui proces: ”discernământ”. Dar cum să mai ai discernământ după ce ai deja convingeri ABSOLUTE? Nici faptul că emoțiile stârnite de magia cuvintelor dure produc dureri fizice (”emoție somatizată”) sau crize de isterie nu mai put întoarce ”bolnavul” de pe panta autodistrugerii. Poate capătă alt sens, acum, anunțul făcut de diverse persoane: ”am renunțat la TV!”. Este o formă de ieșire din sevraj, identică cu bucuria celor care doresc și reușesc să se lase de fumat, alcool, droguri.

 

Finis coronat opus! Psihologul terapeut Mircea Miclea, fost ministru al educației și profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, atacă, în încheiere, cauza cauzelor tuturor relelor, invocate sau nu de domnia sa în acest (lung) interviu: educația, mai exact proasta educație care generează, uneori, mai multe belele decât beneficii (individuale/ sociale). Presupun că dl Mircea Miclea ar putea scrie un tratat de ”Psihopatologia vieții universitare”, în bună tradiție freudiană. Defectele psihice ale majorității profesorilor actuali (și cred că nu doar de la noi, dar ar trebui să încheiem odată această eră a educației în cheie negativă): narcisiști, egoiști, monopoliști, sofisticați în discurs, sofiști de-a dreptul, critici (nu și autocritici), manglitori de faime nemeritate, adepți ai relațiilor de putere. Aș mai adăuga: cinici, conservatori, profitori, naivi, plagiatori, sadici J.  Serios vorbind, profesorul M.M. face ceea ce am făcut și eu în ultimele decenii: critică sistemul de educație și trage în el din toate direcțiile posibile. (e adevărat, mai mulți o fac…, dar fără rezultate vizibile).

 

Profesorul Miclea este, ca și mine, adeptul meritocrației, al recompenselor pentru cei buni și a penalizărilor pentru cei slabi. Într-adevăr, cum poți, tu stat serios L să plătești cu același salariu un ”profesor” care citește poticnit niște foi îngălbenite și unul care entuziasmează auditoriul prin discurs și atitudine?! Culmea este că se cunosc cursurile-balast (care nu ajută cu absolut nimic în formarea viitorului specialist!) dar nimeni nu îndrăznește să reducă medicina cu un an (perfect posibil) pentru că…. știți voi! Orice modificare radicală a curriculumului academic ar însemna o revoluție, cel puțin ca în 1968. Până a se intra în Era informației, profesorii aveau monopulul cunoașterii. Acum au doar monopolul diplomelor/ examenelor finale. Aici, revin cu o propunere (revoluționară, cum altfel?), pe care o tot ofer de cca un deceniu: eliminarea examenelor de an, a celor finale și a diplomelor. ”Și atunci, ce mai rămâne?”, se supără majoritatea profesorilor. Rămâne exact ce trebuie să rămână: cererea studentului de a se pregăti și oferta profesorului de a-l ajuta în acest sens. De preferat, contra cost (eventuale subvenții pot fi acordate de viitorii angajatori). Singurii examinatori serioși vor fi nu profesorii, ci angajatorii: vor vrea pregătire scăzută, asta vor alege; vor vrea pregătire de elită – asta vor alege! Sigur, râmâne nerezolvată problema șpăgilor și a cadourilor, mai exact concretizarea relației de putere despre care, prea delicat, vorbea profesorul Miclea. Deocamdată, din păcate, ”Universitatea românească este o economie a gratificărilor reciproce. Economia darului”, își încheie, trist, interviul fostul ministru al educației.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 11 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 43 din 12 februarie 2017 (în care se oferă ceva ”material” pentru reflecții psihoculturale despre ”cum e românii și ce vrea dânșii?”).

 

Un răspuns la prima parte a întrebării îl dă, săptămânal, Radu Pavel Gheo: ”Românii e deștepți”. La a doua parte a întrebării, mi se pare că ”românii nu prea știe ce vrea”. Și ar fi bine să (se) cam știe, acum, când facem un prim centenar de la cea mai mare realizare a noastră. Răspunsurile și comentariile sunt binevenite!

 

  1. Rădulescu-Motru (București, 1937): „Absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…“. „La război ne luptăm voinicește, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenți, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. Nu avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil, când este să ne rostim în grup, și ca grup. Ne aprindem ușor ca un foc de paie, dar ne și trece ușor aprinderea, cum trece și focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și o dată ele aprinse au prea puțin substrat propriu ca să nu se și stingă ușor. (…) Dacă sufletul nostru ar fi mai puțin gregar, noi am fi mai consecvenți în idealurile noastre naționaliste și, mai ales, în dușmăniile noastre.“ (Psihologia poporului român, 1937) (https://vechisirare.files.wordpress.com/2015/10/psihologia-poporului-roman.pdf)

 

Daniel David (Cluj, 2015): ”Cred că profilul psihocultural al românilor este dominat de neîncrederea în oameni, care ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții în beneficiul comun (cooperarea noastră  este mai ales una de supraviețuire, nu de succes). Lipsa de cooperare nu ne permite să ne folosim potențialul intelectual și creativ, ceea ce generează performanțe sub nivelul său. Acest lucru duce la exagerarea pozitivului – orice realizare este amplificată ca un semn că, deși nu se vede, potențialul este acolo -, pe un fond de emoționalitate crescută, cât și la exagerarea negativului – din frustarea faptului că nu reușim să ne deblocăm potențialul, pe un fond de competitivitate nedublată de disciplină/ autodisciplină, cinism și scepticisn crescute. Probabil că acest profil psihocultural s-a născut pe fondul unei nesiguranțe/ insecurități cronice de-a lungul istoriei” (Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015, p. 319)

 

Dumitru Borțun, (București, 2 februarie 2017): ”Este vorba despre o cultură învățată cu șmecherie, cu descurcăreală, cu mici furtișaguri, cu hoție mai mare sau mai mică. Sunt cei care votează un primar hoț și care spun „lasă-l să fure, dar măcar să lase ceva după el”. Dacă îi întrebi ce ar face în locul lor îți vor răspunde că ar fura și ei, dar mai puțin. Este un etos. Aici avem un conflict între două etosuri. Pe de o parte este un etos tradiționalist, care vine dinainte de comunism. Este o Românie veche, aproape feudală. Pe de altă parte, este un etos emergent care ține de o Românie modernă și postmodernă. Este o Românie civilizată. Acești oameni nu se înțeleg unul pe altul. Cel din România veche va spune că cei care ies în stradă sunt niște moftangii, că sunt manipulați, că primesc bani de la Soros, iar Uniunea Europeană are ceva cu România. Nu le poți scoate din cap acest lucru.” (Cf. http://www.rfi.ro/social-92837-expert-comunicare-politica-psd

 

Dorel Dumitru Chirițescu (Târgu Jiu, 2 februarie 2017): ”Se spune că…Țara este împărțită în două, în România și Românica. ”Deștepții” care fac asta au impresia mereu că ei fac parte din categoria românilor, adică a celor care sunt mai deosebiți și mai buni. Cealaltă categorie, a românicilor (adică locuitori ai Românicăi) este alcătuită din proști care nu știu să voteze, fiind mult involuați din toate punctele de vedere.  …. Interpretarea fenomenului social românesc nu este un exercițiu ușor, de aceea cei mai mulți se declară obosiți chiar înainte de a fi spus ceva valabil. Caracterele mici obosesc ușor și dau în patima negativismului. Îi recunoști ușor după ton. Ei se ceartă cu țara lor crezând că ei sînt deștepți, iar țara lor este proastă.    … Este o prostie a falsului intelectual român să creadă că  toți cei din jurul său sunt niște proști, numai el este deștept.   ….Dacă intervine un proces al autocunoașterii, cel puțin la nivelul elitelor, atunci poate că nu vom mai fi atât de precipitați și vom ști exact ce avem de făcut. Autocunoașterea este obligatorie, primul pas înspre rezolvarea  marilor noastre probleme. Autocunoașterea este obligatorie” (în: Dilema Veche, nr 676/ 2-8 februarie 2017, p. 23)

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 44 din 13 februarie 2017 (în care se constată că rezultatele cercetărilor serioase și sincere despre cultura românilor interesează prea puțin. În schimb, ironiile dure la adresa prostiei în general au mare audiență)

Episodul anterior a fost un turnesol, o grilă de testare a apetenței – celor care frecventează această pagină – pentru texte mai dense și care presupun chiar citiri repetate și comparate. Rezultatul a fost previzibil: în era informației ultrarapide și ultraconcentrate, un text de o pagină este enorm de lung, mai ales că se referea la noi înșine. Acest dezinteres nu poate rămâne neanalizat. Dacă textul ar fi fost scris de mine nu era nicio problemă: era un dezinteres firesc față de un autor oarecare. Dar să rămâi indiferent la cele (grave!) spuse de nume cu destulă greutate în cultura română înseamnă, în opinia mea, un dezinteres față de noi înșine. De unde și fatalismul mioritic.

”Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puțin este lipsit de existență în viitor acel ce nu se angajează în profeție, ca într-o actualitate.” În traducerea mea: cum poți pretinde că te interesează ziua de mâine, dacă cele – importante! – spuse ieri sau alaltăieri nu te interesează? Cioran, autorul rândurilor de mai sus (”Schimbarea la față a României”, Humanitas, 1990, p. 7), a subliniat că ”perspectivismul istoric definește dimensiunile conștiinței” (ibidem). Adică, ce pretenții de autorealizare conștientă pot avea românii ca popor-națiune dacă nu se situează mereu, în prezent, pe axa trecut-viitor? Rupți de trecut și de viitor, clamând un etnicism dubios și primitiv, unul strict emoțional și epidermic, șansa noastră de a nu rămâne o cultură minoră tinde, asimptotic, spre zero.

Începând cu episodul anterior am modificat puțin titlul acestui serial pentru că am intuit un reproș destul de serios al unora dintre cititori: pretinzând că ”dau în vileag” doar prostiile românilor, aș face, chipurile, operă de desconsiderare a inteligenței românești, care chiar dacă nu sperie mapamondul, totuși, există! Mai mult, unii s-au supărat (ușor) pe motiv că nu scot în evidență talentele noastre, ba chiar evidențiez tâmpeniile noastre. Dar când am schimbat registrul, (supărații) au dispărut din dialog. De unde și apelul meu la Cioran, care, conchide, în finalul apelului său disperat de a ne trezi, scriind: ”În viitor să ne fie rușine că am aparținut unei astfel de comunități și trecutul să ne fie singura noastră calomnie” (p. 107).

Un individ (ca mine, ca tine), poate greși, și chiar se întâmplă. Dar spiritul critic al celorlalți poate repara, îndrepta, stimula. În lipsa lui, nimic nu mai este de făcut. De aceea:

”În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă”

(Constantin Tudorache)

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 45 din 14 februarie 2017 (în care apar unele deosebiri între Prostologie și Antropologia prostiei)

 

Am promis că (aproape) tot ce se scrie/ spune despre prostie/ (lipsă de) inteligență ca fenomen – în măsura în care aflu despre asta – va fi menționat/ comunicat/ analizat aici în acest serial infinit. Primul doctor în prostologie, dl Andrei Pleșu (spun dr. în prostologie pentru că domnia sa a primit un titlu de Doctor Honoris Causa din partea Universității ”Ovidius” din Constanța, iar discursul său de acceptare a fost ”Despre prostie”), așadar specialistul în prostologie, dr. HC, Andrei Pleșu, va fi prezent (cu texte și cu comentarii asupra acestora) în episoade din infinitul meu/ nostru serial. Prostologul de mine are destule de învățat de la primul prostolog al țării, dar nici reciproca nu este exclusă, după cum nu sunt excluse – ba, dimpotrivă! – nici învățăturile noastre din propriile greșeli. Eu numesc demersul meu și al dlui dr. Pleșu PROSTOLOGIE. Pentru că am folosit deja termenul, iar preluarea sa ar însemna ca bietul (prostolog) de mine să fie citat de primul prostolog al patriei, acesta a găsit un termen oarecum similar/ sinonim/ echivalent: ANTROPOLOGIA PROSTIEI. O spune chiar dl Pleșu în articolul ”Despre prostie. Informații din teren”: ”O „antropologie a prostiei” nu se poate opri aici. E un proiect de-o viaţă (care nu exclude, în fond, şi evaluări cinstite asupra prostiei proprii). Mi-aş dori, totuşi, să nu mai am atîta „material” în imediata vecinătate a politicii autohtone.” (Cf. adev.ro/olar83).

 

Una dintre caracteristicile principale ale prostiei (proștilor) este că aceasta se află, strict, (doar) la alții, în tabăra cealaltă. Această caracteristică o găseam din plin la propagandiștii comuniști al căror principal argument în combaterea capitalismului era că ”ideologii burghezi nu înțeleg că… ”, adică erau neajutorați intelectual, erau duși cu capul, nu gândeau așa de bine ca ideologii comuniști etc. Credeam că această formă de prostie, adică de a considera prost pe oricine gândește altfel/ diferit de tine a dispărut demult, fiind, în fond, o formă de sofistică ieftină: mai întâi te declar prost, drept pentru care apare logic că tot ce iese (ideatic vorbind) din tine este doar …prostie. Hmm! Cine sunt proștii din articolul bloggerului Pleșu? Iată-i: 1. un deputat PSD; 2. dl Tăriceanu; 3. adepții teoriei conspirației (cu citat din Mircea Miclea); 4. Dl Octavian Hoandră de la Realitatea TV. Ați înțeles: toate aceste patru cazuri sunt exemple de PROȘTI (nu exemple de prostii). Ajuns în acest punct realizez că, totuși, cele două demersur