liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Constantin Pârvulescu

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 747. Marți 15 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (9)


Nici pe Constantin Pârvulescu (un alt critic și ”dizident” față de dictatorul Nicolae Ceaușescu) nu intenționam să-l includ în lista celor ”aleși” (de mine) pentru a contura Era Dej. Citindu-i biografia și alte informații de pe net am constatat că a fost un ”dizident” nu doar față de Ceaușescu, ci și față de Ștefan Foriș (https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Fori%C8%99). Ungurul Ștefan Foriș conducător al PCR în perioada 1940-1944, a fost acuzat de deviaționism de către Dej, apoi, în 1946, ucis cu o rangă la ordinul acestuia. A trăit în concubinaj cu o evreică basarabeană, căsătorită, ulterior, cu un general rus. Cam așa se făceau, în Era Dej, alegerile, înlocuirile și ierarhiile. Amintesc mereu etniile personajelor pentru a sublinia că, în epocă, ”internaționalismul” era – la comuniști – mai de preț decât naționalismul.
Constantin Pârvulescu a fost un oponent și față de Gheorghiu Dej, pe care îl dorea înlocuit de la putere. Este un alt semnatar al scrisorii celor șase, astfel încât îmi apare ca un criteriu de selecție demn de luat în seamă. (vezi, grație lui Marius Mioc, textul integral al Scrisorii celor șase la: http://www.hetel.ro/index.php/2011/01/1603/?fbclid=IwAR1FeqlXEGzwyTJji4s5-ZoypSfvJwHMx4GKazyGx0i8hlcf9Bbe8-O6Rgs). Informații despre ”alesul” zilei de azi găsiți pe internet la: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_P%C3%A2rvulescu . C. Pârvulescu a fost un permanent atacator la toate vârfurile partidului (Foriș, Dej și Ceaușescu). În consecință, spiritul său de etern nemulțumit a fost terenul perfect pentru a mai adăuga un semnatar al scrisorii (celor șase, în final). Spiritul său justițiar, radical chiar, l-a făcut să respingă cererea Lenuței Petrescu (viitoarea Elena Ceaușescu) de fi considerată ilegalistă cu vechime în partid. În 1980, Ceaușescu și Gogu Rădulescu îl critică dur pentru critica făcută de C.P.  la adresa lui Ceaușescu (la Congresul din 1979) și este exclus din partid. În toate loviturile de stat minuțios pregătite potențialul de revoltă al unor persoane este exploatat la maximum. Chiar și un bătrân de 94 de ani (câți avea C. Pârvulescu în 1989) conta ca număr și ca semnificație politică majoră, personajul în discuție fiind membru fondator al PCR, în 1921.
Dar cine era omul Pârvulescu? Cei trei autori subliniază că ”Permanent, reacțiile lui au evidențiat gândirea unui om nepregătit, plină de impertinență și creatoare de scandaluri politice. Era ușor de observat că reprezenta interesele centrului comunist (adică Moscova – L.D.) astfel încât întotdeauna să existe fricțiuni între conducătorii PCR. Dezbinările erau necesare și el a fost instrumentul ales pentru a le produce” (p. 41). Marele comunist român avea doar patru clase! În altă ordine de idei, din punctul de vedere al Centrului moscovit, cu cât incompetența, grobianismul și analfabetismul erau mai evidente, cu atât Centrul era mai mulțumit și putea manipula mai bine. Pe scurt, prostia unora face ca acțiunile altora care îi folosesc să apară ca fiind inteligențe absolute. Întrebarea care mi-a apărut în minte, citind ”fișa” stalinistului Pârvulescu, a fost: văzând nivelul de prostie, incompetență și egoism care domină o bună parte din clasa politică actuală a țării, te întrebi: oare cine se pregătește să apară foarte inteligent în raport cu soarta României?
Pe măsura pregătirii sale (cele patru clase, plus ceva instructaje primite în timpul războiului, când a fost chemat la Moscova pentru a organiza Divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”) Pârvulescu a deținut funcții de conducere: membru în CC al PCR (din oct. 1945), președinte al Comisiei de control al PCR (1945-1961), Membru al Biroului Politic al CC (1952 – 1957), președinte al Comisiei de revizie (1961 – 1969), președinte al Marii Adunări Naționale. Este scos din funcții de către Gheorghiu Dej ca urmare a participării lui C.P. la un puci pentru înlăturarea lui Dej.
Iată și concluzia autorilor: ”Toată viața sa a susținut numai interesele PCUS și URSS, iar NKVD i-a dirijat activitatea de permanent nemulțumit” (p. 46). Atragerea lui Pârvulescu în semnarea Scrisorii s-a făcut de către promoscovitul Silviu Brucan, cel care a devenit, imediat după 22 dec 89, ideologul noii conduceri. (Biografia lui Silviu Brucan va merita atenția cititorilor). Personajul nostru, veșnicul rebel, dar nu chiar din proprie inițiativă, a murit în 1992, la 97 de ani. (Va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 745.Duminică 13 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (7)


Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997) este o figură a politicii comuniste din România postbelică, adus din URSS în 1946, dedicat trup și suflet Moscovei, până la dispariția URSS în decembrie 1991. Fiu de intelectuali din Basarabia (născut la Comrat într-o familie de învățători) nu era cotat ca foarte inteligent, ci doar ca un oportunist și … un ascultător de ordine venite de la Kremlin. Autorii cărții îl creditează cu un rol important în lovitura de stat din decembrie 1989 și re-înscrierea României ca satelit pe orbita URSS. Etnic rus, tatăl evreu părăsind-o pe mama copilului nou născut. Școlit la Tighina și Iași, absolvă Dreptul la Iași în 1936 și devine asistent universitar la Facultatea de Economie. În 1940, trece fraudulos frontiera în Basarabia ocupată de ruși, cerând azil politic, deși nu era cunoscut ca având idei politice comuniste. În 1943 este student la Institutul de Planificare, colaborând la un ziar de propagandă destinat soldaților români luați prizonieri, fiind și colaborator la Radio Moscova pentru emisiunile în limba română. Revine în România în 1946, trimis de Moscova să dirijeze noua economie socialistă, dar instruit și de NKVD. Este preluat de Gheorghiu Dej și propulsat în funcții de răspundere, fiind făcut în grabă și membru PCR, dar i se consideră activitatea din URSS ca fiind activitate comunistă și astfel Al Bârlădeanu devine… ilegalist, cu ascendent asupra multor comuniști români, fiind considerat specialistul în economie al partidului. El, împreună cu consilierii sovietici, a pus bazele sovromurilor care au subminat grav economia națională a țării. Dej îl trimite pe el și pe Maurer la funeraliile lui Stalin, în 1953. Deține multe dregătorii pe linie guvernamentală și în partid, fiind ales și membru plin al Academiei Române! Toate demnitățile semnificative se termină odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, în martie 1965. În 1969 este chiar scos la pensie (la 58 de ani!) după ce avusese parte de câteva dregătorii minore și fără putere de decizie (nici Ceaușescu nu vroia să supere prea tare Moscova așa încât a fost păstrat, dar pe linie moartă. A stat în adormire timp de 20 de ani, până în vara anului 1989 când toate ”personalitățile” promoscovite au fost brusc solicitate să se implice în… revoluția română. Este unul dintre semnatarii scrisorii celor șase adresate la Europa Liberă liderului Ceaușescu ca pe un ultimatum să se predea și să elibereze scaunul pentru instaurarea la conducere a comuniștilor pro-gorbacioviști. (Reamintesc aici și ceilalți semnatari pentru că aceștia au constituit nucleul loviturii de stat, Iliescu fiind păstrat pentru ziua victoriei finale: Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Corneliu Mănescu și Silviu Brucan. Iată cum descriu autorii ziua preluării puterii de către puciști, pe fondul revoltelor cvasigeneralizate în țară: ”În învălmășeala evenimentelor care se succedau, în ziua de 22 decembrie 1989 este adus la Televiziunea Română. Se sprijinea în baston. A redevenit o speranță pentru puțini și numai din interese imediate. Dacă drumul ce urma a fi găsit era către Est, atunci Alexandru Bârlădeanu devine omul forte. Dar dacă era altfel?” (p 38). Avea 78 de ani și nu era niciun pericol pentru adevăratul coordonator al loviturii de stat, desemnat de Moscova să preia frâiele puterii. Bârlădeanu a fost ales președintele Senatului României și co-președinte al Adunării Constituante. Mai sunt oare necesare argumente că Moscova și-a extins constant influența nefastă asupra României din 1944 și până la binevenitul colaps al URSS ca stat și ca ideologie, în decembrie 1991? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!