liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Era Ceaușescu

Episodul 759. Duminică 27 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (21)


Despre (i)epoca Ceaușescu s-a vorbit foarte mult chiar în anii de reinstaurare a stalinismului și a cultului personalității lui Ceaușescu. Desigur, doar la modul pozitiv, laudativ, superlativ. Imediat după încheierea Erei Ceaușescu, istoriografia românească a rămas din nou datoare cu descrierea cu acuratețe și veridicitate, nedogmatică și non(anti)partinică a Erei Ceaușescu. Măcar acum, la aproape 30 de ani de la încheierea acestei nefericite ere ar trebui un efort de radiografiere și de înțelegere a unui trecut pe care (încă) mulți dintre noi l-au trăit. Voi încerca să fac eu o miniradiografie a Erei ceaușiste din două ”puncte de vedere”: al propriilor mele trăiri și experiențe, pe de o parte, și al opiniilor unor analiști din aceste zile, pe de altă parte.
La începutul Erei Ceaușescu aveam 15 ani și eram (ca și mult timp după acea vârstă) un însetat de schimbare, de înnoire, ca să nu mai spun de setea de libertate și dorința de ieșire din canoane. Nu reușeam să-mi explic de ce a trebuit să treacă atâta timp pentru a spune niște adevăruri… Cu siguranță foarte multă lume dorea schimbarea sau măcar ameliorarea, îndeosebi cei care au avut mult de suferit (și despre care am auzit pentru prima dată din sursă directă, după terminarea facultății, de la nașul meu de cununie (1972) care făcuse cinci ani de pușcărie politică grea). Așadar, am trăit cei 24 de ani ai Erei Ceaușescu în deplină maturitate și cu toate consecințele posibile care au apărut, inevitabil, în urma neînțelegerii mele a ceea ce înseamnă un sistem dictatorial odios. Lipsa surselor de informare a fost poate răul cel mai mare. Tendința mea (naivă) de a ieși din carapacea dogmatismului s-a concretizat în modul obținerii titlului de doctor în economie. Trebuie să menționez că vântul de libertate sub auspiciile căruia s-a instalat dictatura Ceaușescu (1965 – 1989) s-a încheiat în anul 1971, anul în care am absolvit facultatea. Timp de cinci ani am încercat să obțin ”avizul” Comitetului de partid de la Centrul de Cercetări Economice unde am fost repartizat, dar de fiecare dată rezoluția colegilor care formau ”comitetul” începea cu: ”Tovarășul… nu este membru de partid”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut să intru în partid. Nu s-a putut, sub varii motive/ pretexte. Am reușit cu greu ”performanța” de a intra în partid (contra-cost: 50 de lei, un mini coni(ac) și o maxi coffee, plus o carte document pe care o aveam în bibliotecă, o carte despre atrocitățile trupelor sovietice în zilele înăbușirii în sânge a încercării ungurilor de a ieși de sub pulpana Moscovei: oameni sfârtecați, alții atârnați în cârlige în abatoare, ceva greu de uitat…). În fine, devenit membru de partid și prieten cu noul secretar am obținut avizul, dar în toți cei cinci ani încercam fără succes să ”vorbesc” cu conducători de doctorat (care aveau max 2-3 locuri) să văd dacă aș avea și eu loc. Nu aveam… Tot în primul an de activitate în cercetare am rezistat primei încercări de racolare pentru a deveni colaborator/ sursă/ ciripitor al securistului care răspundea de cercetare. Asta explică și mai bine de ce nu obțineam avizul și de ce nu eram primit nici în partid. În fine, după obținerea avizului că am voie să mă înscriu la doctorat am găsit loc abia la ASE București. Pentru că împreună cu amicii și colegii mei ironizam ”tezele de doctorat” ale unor ”cercetători” care studiau ”Rolul creșterii productivității muncii în dezvoltarea economiei socialiste” sau ”Importanța mecanizării agriculturii în CAP” etc., m-am gândit să-mi aleg o temă mai deosebită. Erau în mare vogă pe atunci încercările de regândire a aplicării marxismului de către Școala de la Frankfurt (în Europa) și Școala radicalilor de stânga din SUA. Prin urmare am propus ”Radicalismul economic american de stânga. Studiu pe cazul SUA” și… s-a aprobat. Abia mai târziu am aflat, iar naivul de mine chiar a scris în referate și în teza finală despre atitudinea foarte critică a neomarxiștilor americani față de imperialismul sovietic (!), despre atacurile la adresa stalinismului brejnevist etc. Or, așa ceva nu putea fi acceptat de establishmentul stalinist de la noi. Deși înscrierea la doctorat s-a făcut în 1976 am depus teza în forma finală abia în anul (orwellian) 1984 (!), iar răspunsul a fost unul stupefiant pentru mine: teza este bună, dar nu se poate susține. Fără alte explicații! Îndrumătorul meu de doctorat era școlit la Moscova și avea soție rusoaică, fapt ce ar putea explica neacceptarea unei teze care critica ”imperialismul moscovit” (naivul de mine credeam că poziția lui Ceaușescu din 1968 în care a vorbit despre ”imperialismul sovietic” mai era valabilă…). În fine, am susținut teza în anul 1996 (după 20 de ani de la înscriere).
Anul înscrierii mele la doctorat a coincis cu plecarea mea de la Academie la Institutul de Medicină și Farmacie. Am mai povestit pe acest blog contextul, dar îl reiau și aici pentru că are relevanță pentru înțelegerea locurilor în care am trăit perioada ceaușistă. În anul 1976, șeful de sector (Alexandru Tacu) era vizitat de directorul Școlii de partid (Ilie Dodea) care prelua de la șeful meu puțina literatură străină care venea pe linie de Academie (pe valută), iar cărțile primite le multiplica și lega la Școala de partid. Pe de altă parte Ilie Dodea (I.D.) aducea și alte cărți obținute, pe alte căi, de la București. Desigur, accesul la această literatură îl aveau doar șefii mei care, cum le primeau, dădeau cărțile la tradus… Faptul că eu le citeam în limba în care erau scrise (engleză, franceză) nu a fost de natură să mă ridice în ochii șefilor mei. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am abordat pe I.D. după ce acesta ieșise de la întâlnirea cu șeful meu (Al. Tacu). I-am spus că aș vrea să citesc și eu cărțile cu pricina și că mai am și eu câte ceva pe acasă. S-a declarat încântat. A urmat o perioadă în care mergeam des la Școala de partid din Iași de unde luam cărțile multiplicate și legate (multe dintre ele se refereau la teorii ale creșterii economice). Într-o zi, I.D. m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște ore de seminar la Economie politică la Institutul de Medicină. Apoi mi-a spus că dacă vreau, scoate postul la concurs. În toamna lui 1976 eram și membru de partid și doctorand și asistent universitar. Trei dintr-o lovitură!. Dar lucrul semnificativ pe care vreau să-l amintesc aici este că I.D. era bun prieten cu Ion Iliescu, despre care îmi vorbea cu căldură și mă invita la întâlnirile acestuia cu cititorii cărților sale. Au urmat multe întâlniri în doi cu I.D. în care mi s-a tot sugerat că lucrurile nu merg bine, că se impune o schimbare de politică, chiar la vârf, că aș fi un bun ministru de externe și alte povești de acest gen. Le-am ignorat, crezând că sunt provocări… A urmat mutarea intempestivă a lui I.D. la București pentru înlocuirea lui Leonte Răutu de la cârma Academiei Ștefan Gheorghiu cu însuși I.D. Ion Iliescu era deja director la Editura Tehnică. Cu siguranță au avut loc nu doar întâlniri între ei, ci și discuții despre … schimbare. După cca patru ani de București, I.D. revine la Iași, dar se îmbolnăvește și moare în august 1989. S-a considerat, de către multă lume, că a fost ”ajutat” să moară. Un lucru este cert: la înmormântare au participat multe mii de oameni. (Pentru alte detalii despre I.D. vezi: https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/profesorul-ilie-dodea–159241.html
Ar merita citit, pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-a erodat regimul Ceaușescu, articolul lui Radu Părpăuță din Ziarul de Iași din 14 decembrie 2009 (unul veridic și bine documentat) despre trioul Dodea-Iliescu-Tacu (acest Tacu nu era aceeași persoană cu Al. Tacu, șeful meu de la Academie, ci lucra la CUG Iași): https://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2 Iată două extrase cu privire la I.D. Primul: ”Ilie Dodea, nascut la Dagita, judetul Iasi, a avut o ascensiune rapida in partid. A fost sef de catedra la „Stefan Gheorghiu”. La Iasi a fost secretar cu probleme de propaganda. Apoi insa a intrat in dizgratie. Era prea inteligent, prea deschis si prea „liberal” fata de ceilalti activisti, care in majoritate erau niste trogloditi. In 1985 a ramas fara serviciu, apoi a fost expediat director la Centrul de Librarii si Difuzare a Cartii (CLDC). in 1988 a obtinut o bursa la Oxford, avea si bilet de avion, dar Maria Ghitulica, prim-secretarul de atunci, i-a anulat biletul. A ramas fidel lui Ion Iliescu, pe care il si vedea viitorul presedinte. Dodea a fost factotumul complotului de la Iasi, avind relatii intinse in diferite zone ale societatii (partid, armata, Securitate). Era capabil de gesturi nebunesti, cum a fost acela de a tipografia manifeste anticeausiste, asumindu-si mari riscuri. A dat o suta dintre acestea, plus 8 fluturasi taiati A4 lui Alexandru Tacu. Acesta le-a dat la rindul sau unui om din anturajul lui, regretatul ing. Georgel Moraru, care le-a raspindit in acceleratul Iasi – Bucuresti”. Și al doilea extras: ”Omul-cheie al acestui complot era, la Iasi, Ilie Dodea. Acesta avea relatii vaste in partid si in armata. Era prieten cu comandantul Garnizoanei Iasi de atunci, lt. col. Ioan Cioara, precum si cu comandantul Armatei a 2-a, gen.lt. Ion Dindareanu de la Buzau, cu care purta o corespondenta intensa, dupa cum am aflat de la fiul lui Ilie Dodea, domnul Alexandru Dodea. Totodata „Dodea avea probabil legaturi in Securitatea care l-a rasturnat pe Ceausescu„, crede Tacu. Pentru cei care nu au timp și răbdare să citească integral acest articol mai redau două pasaje din el: ”In iunie 1986 Ion Iliescu, ostracizat ca director la Editura Tehnica, vine la Iasi sa lanseze o serie de carti ale editurii si sa participe la intilniri cu cititorii. De fapt, el vine sa tatoneze terenul, sa vada ce mai zic oamenii „din teritoriu„. Rețineți: era anul 1986! ” Și al doilea extras (bun îndeosebi pentru susținătorii balivernelor despre ”revoluția română”): ”S-a adunat atita lume, incit sala era neincapatoare. Oamenii stateau pe scari, chiar afara pe trotuar. Dupa obiceiul vremii, se trimiteau biletele din sala la prezidiu. Pe unul din ele scria: „Tov. Iliescu, pe cind presedintele Romaniei?”. Dupa aceea, raminind numai cei „ai casei”, Iliescu a vorbit de necesitatea infiintarii unei miscari de rezistenta impotriva dictaturii: Frontul Salvarii Comuniste din Romania. Cineva l-a corectat: „Mai bine Frontul Salvarii Nationale”. Moartea lui Ilie Dodea a afectat mult planul de declanșare a loviturii de stat de la Iași: ”Asadar, complotul a cazut. Ion Iliescu nu a mai facut alte incercari la Iasi. Explicatia ca moartea lui Dodea a zadarnicit totul nu pare a fi suficienta. Cert este ca in jurul datei de 1 noiembrie 1989 prin Iasi au fost zariti Ion Iliescu si – surpriza! – Petre Roman, viitorul revolutionar de la Bucuresti cu flanela verde. Probabil ca Iliescu nu a avut toate elementele in mina, nu a gasit sprijin la toate organele necesare. Poate ca si tovarasii de peste Prut ezitau. Numai el stie (dar nu spune). In orice caz, Iliescu era prea „hirsit” ca sa riste, astfel ca a trebuit sa astepte pina in 21-22 decembrie.
Așadar, Dodea a murit în august 1989, ca Director al Centrului de Librării Iași, iar în 1990 primesc din partea nou înființatului sindicat al librarilor din Iași, rugămintea imperioasă și prietenească (nu era librăreasă din Iași să nu mă cunoască) de a accepta postul de director al Centrului de Librării Iași. Desigur, asta în virtutea ideii de a continua lucrurile foarte bune începute de Ilie Dodea (cu care am fost în legătură până în preziua morții sale). Ca și în multe alte situații similare, am refuzat. Naivul de mine eram fericit că am devenit ziarist și puteam să scriu fără restricții ce gândeam! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 749. Joi 17 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (11)


Printre slugile preaplecate și preadure în executarea ordinelor primite de la Moscova în instalarea bolșevismului sovietic în România a fost Ana Pauker (Hannah Robinsohn) (1893 – 1960), o femeie cu o biografie (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana_Pauker) demnă de a fi romanțată sau cinematografiată. Născută din părinți evrei ortodocși, în jud. Vaslui, a devenit învățătoare la 19 ani la școala din satul natal (Codăești) pentru cinci ani. În 1917 este eliminată din școală pentru propagandă sionistă sau (acceptă autorii) și din alte cauze. Deși părinții erau săraci, pleacă la Paris (după Wikipedia, pleacă la Geneva) să studieze medicina. La Paris îl întâlnește pe evreul socialist Heinrich Sternberg și în loc de medic, Hannah devine politician de profesie. În 1920 îl cunoaște pe Marcel Pauker, care îi va deveni soț în 1921, devenind Ana Pauker. Începând cu anii 1922 soții Pauker sunt la Moscova și urmează ”Școala leninistă”, devenind cetățeni sovietici și membri ai PCUS. După peregrinări prin Europa (inclusiv România), Ana Pauker devine șefa redacției emisiunilor Radio Moscova în limba română. (Wikipedia scrie că este vorba despre postul de radio ”România liberă” care emitea din Ufa, URSS) Istoricii vorbesc/ scriu despre faptul că în 1938 soțul său Marcel Pauker a fost chemat la Moscova și împușcat cu acuzația de spionaj în favoarea României. Pentru introducerea bolșevismului în România Ana Pauker este trimisă de (la) Moscova cu un avion militar în România pe 16 sept. 1944. La debarcare, a coborât din avion un general sovietic al Armatei Roșii pe numele său Ana Pauker.
A fost cooptată în CC al PCR, toată lumea știind că este omul Moscovei pe linie politică și de informații (NKVD). Aceasta i-a permis să aibă o atitudine dură, de care chiar și Gh. Gheorghiu Dej asculta… În perioada 1947-1952 a fost ministru de externe, prima femeie româncă cu o asemenea demnitate și una dintre foarte puținele din blocul comunist. În 1950 se îmbolnăvește de cancer, se operează la Moscova, iar în 1952 (ieșită, se pare, de sub protecția Moscovei), este acuzată de deviaționism împreună cu maghiarul Vasile Luca (Luka Laszlo) și Teohari Georgescu. Autorii presupun că renunțarea la a o mai proteja a fost motivată de convingerea Moscovei că nici ea nu era străină de trădarea lui Marcel Pauker. Încarcerată, dar pusă în libertate după moartea lui Stalin, la indicația lui Molotov, nu mai deține funcții politice, cancerul recidivează și moare la puțin timp după ce i s-a comunicat vestea că soțul ei a fost împușcat în 1938 pentru spionaj în favoarea României. Pentru istoria României Ana Pauker a rămas nu doar ca prima femeie cu funcții înalte în stat, ci și omul de o rară duritate și intransigență. Cu siguranță, Gheorghiu Dej nu a suportat să fie condus de o femeie evreică cu legături puternice la Moscova. Includerea acestui personaj în lista celor reprezentative pentru Era Dej am făcut-o și pentru că a rămas în folclorul vremii zicerea: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”. Mai exact au băgat groaza în burghezia adevărată, creatoarea României moderne, înlocuită în mod pervers și ilicit de noua burghezie roșie, născută prin jaf, corupție, minciună și forță brută. Urmașii acestei burghezii roșii, nășită de Moscova, au populat și întreaga Era Ceaușescu (nomenklatura), o parte a acesteia acceptând apoi să-l vândă rușilor pe dictatorul Ceaușescu pentru a-și prezerva pozițiile și averile, care s-au multiplicat vertiginos imediat după lovitura de stat din decembrie 1989. Burghezia roșie, decolorată în 1989, revopsită în democrată, a aplicat formula ”acumulare prin delapidare”, primele dosare de corupție de după 1989 fiind adesea contestate cu ineptul argument: dacă vreți să facem capitalism, cum să facem acumularea capitalului, cea generatoare de progres? O altă formă de acumulare prin delapidare a fost ”privatizarea” care a însemnat simpla trecere în proprietatea nomenklaturii comuniste și securiste a unor mari averi din proprietatea statului. Despre asta, însă, la timpul potrivit. Închei fișa biografică a acestui interesant și dur personaj cu amintirea faptului că ultrasimplificatorii istoriei au găsit cauza primă a dezastrului postbelic al României: evreii care au adus comunismul și în scumpa noastră patrie… Elementul autohton a fost promovat cu prioritate în Era Ceaușescu, dar rezultatul este deja cunoscut. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!