liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Emil Bodnăraș

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 377 Vineri 12 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (105).


Sîmbătă 21 mai 1966. Astăzi este sărbătoarea celor ce se numesc Constantin, Constanța, Elena, Eleonora, și alte derivate de la Costică și Ileana. Dimineața n-am mai apucat să mă mai uit prin cele cărți. Mai clar, n-am citit la nimic pentru azi.

La latină ne-a adus tezele și-am scăpat de ascultare. Eram foarte curios să văd dacă mi-a pus 3 sau 4. Majoritatea din clasă aveau 4 și minus 5. Cînd am auzit că am ”minus cinci” (adică 5) eram să cad de pe bancă. Mi-am revenit și-am început să zîmbesc de bucurie. Băbuța m-a întrebat: ”Druguș, ai visat tu c-o să ai cinci la teză?”. Nu, asta n-am visat, dar chiar visasem că eram prospăt bărbierit și că mă plimbam cu Melexina – plăcut vis. Apoi, băbuța: ”Asta-i salvarea ta!”. Restul orei am făcut corectarea tezei adică copierea lucrărilor bune făcute de Vîntu și Nenati pe tablă. La noi în clasă erua cîteva Elene. (Ivănuță Elena, Băimăcean Elena, Agarofinei Elena, Ungureanu Constanța. Profesoara de latină: ”No, să trăiești, Ileană!”. De la toate astea, apoi de la Lungu Costică, Lupăștean Elena și Atănăsoae C. Am primit bomboane. În ora de istorie am stat în clasa X-a B împreună cu Albu Dorina și Hlinschi Doina. Ne-a luat Pop acolo pentru că are inspecție de la București și trebuie să-i mai și activeze cîte cineva. Inspecția a fost formată dintr-o singură tovarășă + directoarea. Clasa s-a prezentat comsi-comsa. Lui Pop îi tremurau mîinile și nu-i convenea deloc cînd elevii îi ziceau ”dză aislănd” (în loc de dzi ailăn).

În pauză am ieșit afară și m-am luat de gît cu Lazurcă Aurel (cl XI-a A). Mi-am schimbat semnătura. Dacă pînă nu demult o făceam simplu LDruguș, acum, după zeci și zeci de exerciții făcute pe cărți și caiete, în ore, am reușit să o fac tot mai complicată. (L.D.: În Jurnal sunt scrise câteva rânduri cu semnătura cu cele două triunghiuri suprapuse, semnătură pe care am ”inventa-o” înainte de a veni la liceu).

Ora de chimie s-a desfășurat foarte normal. Nu m-a ascultat și m-am bucurat. Ne-a predat ”Argintul”. La fizică, aceeași poveste.

După ore, vroiam să merg acasă, dar nu m-au lăsat fetele. De ce? Aveam adunare. N-am mai avut ce zice. Pînă să înceapă adunarea am ieșit pe coridor. Aici m-am întîlnit cu Toader. A venit la mine și cu un glas nefiresc a început să-mi spună: ”Mă Druguș, am făcut-o lată! Am fost cu frate-miu în restaurantul Central. Îi spui Feliciei să-i zică lui N să nu mai vină azi la ora două, ci mîine la ora două. Uite, îi dai și biletul ăsta”. Începe el să caute prin buzunare, dar nu mai dă de el. Îl caut și eu, dar … nimic!. Niciunul din noi n-a știut că biletul a căzut pe jos și l-a pescuit Sîrghie. Toader a plecat acasă cu fratele lui (Lazăr).

Astăzi a fost un vînt puternic care ridica trombe de praf.

La adunarea noastră a luat parte și diriginta. Tema: ”Comportamentul tineretului în societatea socialistă”. A citit Lucia Nenati un material scris de ea. Ștefan a scris procesul verbal. După citirea materialului – dezbateri. Asta a fost singura ședință care mi-a mai plăcut un pic. A fost mai multă combativitate și siguranță. S-a început să se discute cum se comportă cei patru băieți din clasă și a fost luat fiecare în parte. Magopăț, săracul, a dus greul criticilor. Eu m-am distrat foarte mult pe chestia replicilor lui. Magopăț s-a dezvinovățit – și foarte bine a procedat – zicînd că colegele lui nu se poartă frumos cu el, iar el le-o întoarce cu aceeași măsură. Diriginta: ”De ce nu te porți frumosc cu fetele?”. Magopăț: ”da ce, astea-s fete? S niște mahalagioice!”. Lui Magopăț i-a luat apărarea Gabriela Șcheianu care a învinuit-o pe Ica Grijincu că se agață mereu de băieți. Toată clasa a fost de acord (Dacă Ica le cam permite…). Am ajuns și eu la scărmănătoare. Diriginta era tare curioasă să vadă cum mă comport eu. Clasa m-a apreciat – spre satisfacția mea – dar toate fetele s-au plîns că nu le salut pe stradă (”Îi fudul!”). Diriginta m-a întrebat ce părere am despre ceilalți băieți. Am împărtășit aceeași părere ca și Magopăț. Apoi tot Șcheianu s-a ridicat și a propus ca ceea ce am vorbit să rămînă între noi, ”în familie” și să nu se mai împînzeacă în toată școala (fetele s-au referit și la mine, ținînd cont că în pauze stau mai mult prin D). Spre sfîrșit, s-a sculat Halip N. și a precizat: ”Să nu creadă fetele că cu asta ne-a pus la respect și că de acuma trebuie să le respectăm oricum”. Apoi diriginta a propus ca fetele să întrebe, iar cineva să le răspundă cum trebuie să se poarte într-o societate. Băimăcean a întrebat ce să facă dacă merge în vizită la o familie. Explicațiile au venit de pretutindeni. Lia mi-a cerut un bujor pe care-l manglisem de undeva. I l-am dat. Lia: ”Liviu, să ai așa o soție!”. Eu: ”Bine, bine”.

După ore am alergat și i-am spus Feliciei ce m-a rugat Toader. Cînd am ajuns la internat, Toader era acolo. Era încă ”vesel”. A făcut o beție strașnică. I-a fost iar rău și a vomitat. A fost acasă și s-a întors imediat înapoi. A luat bani de la fratele său și de la taică-su. Am stat în meditație și, avînd încredere în mine, mi-a spus pățania lui cu Lazăr care pentru prima dată în viață a luat bătaie și are un of la inimă. S-a jurat să se răzbune pe toți).

Am luat masa la ora două deoarece au venit cam o sută de tovarăși care au luat masa la noi.  Apoi am plecat împreună la film. Toader avea nevoie de un loc unde să doarmă și să-și revină. Am văzut filmul românesc ”La capătul pămîntului”. Pe lîngă asta am văzut jurnalul și un ”Orizont științific” nr 1. 1966, foarte interesant. Toader a ațipit la film. După asta am fost cu el pe la CEC unde și-a depus niște bani (120). Ne-am plimbat apoi mult și bine prin oraș, am fost pe la 6 la internat și ne-am întors în oraș. Am făcut un banc cu o țigară în care-am pus catran de la chibrituri. Nu ne-a mers și s-a aprins chiar la Toader… În oraș, am mers la ospătărie, am luat două antricoate (17 lei). Ne-am mai plimbat un timp prin oraș și deodată ne întîlnim cu Zăicescu. Acesta-i dă lui Toader o misiune specială: să-i anunțe pe colegii din D să se prezinte mîine la școală la ora 1. Am pornit-o imediat amîndoi și-am trecut pe la Tănase, Larionescu (”Nu-i acasă!” – ”Nu-i nimic, noi doar v-am înștiințat…  – Ha, ha!”), apoi pe la Popovici (și Nichiforiuc Geta). Am vrut să trecem și pe la Andrișan dar nu era acasă. Acolo l-am întîlnit și pe Zăicescu. Dacă am fost văzuți că ne facem datoria, am considerat că misiunea-i îndeplinită și ne-am dus cu Toader în parc în fața intrării de la ”7N”. După ce ne-am chinuit o vreme pe-o bancă (chinuindu-mă și eu cu o întrebare: unde-o să dormim la noapte?) am luat-o iar la picior. Am intrat în holul de la ”7N” să-mi aranjez freza. Din obișnuință, m-am uitat la ceas să fiu sigur că n-am depășit ora permisă de regulament. Era opt făr-un sfert. Deodată, Toader începe să-mi dea coate și ghionturi și-mi face semn să ieșim afară. Cînd am ajuns afară mi-a spus că pe lîngă noi a trecut profesorul Drancă cu soția. Eu: ”Ei și ce? Încă nu-i ora 8!Toader: ”După ceasul tău, așa o fi. Dar acum e ora 9 fără 20”. Am rîs de această întîmplare și mai ales de nedumerirea mea (de ce m-a scos așa repede afară).

Cînd am ajuns la internat (pe la vreo 10) băieții care-au mai rămas pe-aici se foiau și se luptau să-și găsească un culcuș sub vreun acoperiș. S-au îngrămădit foarte mulți în izolator, dormind ca vai de ei, pe niște saltele de burete. Toader însă m-a lămurit să ne facem un culcuș afară, sub cerul liber. Zis și făcut. Am mers în dormitor și pe sub nasul adiministratorului Florea (care repara lumina, împreună cu cîțiva băieți) am înșfăcat în două serii cele necesare pentru un culcuș bun: trei pături, o pernă mare și lată și o plapomă (de asemenea, am căutat să fie cît mai cuprinzătoare și să fie și groasă). Am dus toate acestea în mijlocul tarlalei de trifoi din spatele internatului, adică în plin cîmp. Le-am așezat pe toate cu destulă dibăcie și ne-am culcat. Deoarce n-aveam cearșaf ne-am culcat cu pantalonii… Toader și i-a pus și la călcat, sub pătură/ Trifoiul fiind destul de înalt ne apăra și de vîntișorul răcoros care adia.

Duminică 22 mai 1966. Dimineața, cînd s-a ridicat soarele și-a ajuns deasupra noastră ne-a trezit și pe noi la 7.30. Me simțeam așa de bine și eram cum nu se poate mai fericiți. Am dormit minunat în aerul curat al nopții senine, aer care dăinuia și dimineața. Toader s-a trezit și pe la 5 și a admirat și un minunat răsărit de soare. Cum am făcut ochi am început să sporovăim  și să rîdem de aventura noastră nocturnă. Pînă pe la 8 și 10 am tot cîntat cît am putut de tare și tot ce ne venea pe limbă. Uitîndu-mă la culcușul nostru am gîndit că e mai confortabil decît unul din opera lui Calistrat Hogaș… pe care am început să-l admir și să-l îndrăgesc. Astfel ne-am înveselit noi – cu cîntările – apoi în lumina puternică a soarelui ne-am îmbrăcat, ”am făcut paturile”, adică am strîns toate cele ce ne-au folosit drept pat și le-am cărat în dormitor. Aici ne-am mai odihnit un pic, apoi am făcut amîndoi o baie bună care ne-a înviorat. Ne-am îmbrăcat și ne venea să nu mai așteptăm pînă ce-o suna masa. Dar ceasul ne arăta ora 9, iar băieții au spus c-au mîncat pe la 7.30 adică tocmai atunci cînd soarele a binevoit să ne trezească. Unii au rîs de locul unde ne-am petrecut noaptea dar habar n-au cît de bine și de frumos a fost. În orice caz am dormit de zece ori mai bine ca ei…

La bucătărie nu prea aveam nas să le cerem masa la o oră așa de înaintată. Am luat-o pe departe să fără să cerem prea insistent, dar dna Alexandra ne-a servit. Deoarece ceaiul se terminase a ”trebuit” să mîncăm cafea…

Imediat cum am luat masa, am plecat amîndoi în oraș și-am făcut cîteva ture. Ne-am întîlnit cu Haiuță și cum aveam aparatul la noi am plecat tustrei la ”Grădina de tir” unde avea loc concursul de atletism al școlilor generale de 8 ani din raionul Rădăuți.

Profesorul Băncescu vroia să mă pună la completat niște formulare și la socotit; m-am descotorosit de treaba asta zicîndu-i că nu mă pricep (s la umanistică etc.). M-a anunțat că duminica viitoare avem și noi (liceele) concurs de atletism. Haiuță mi-a dat să port ochelarii lui, iar eu i-am împrumutat creionul automat. Toader a făcut cîteva fotografii la săritura în înălțime și în lungime. Am venit la internat, dar nu era nimeni în meditație. Am coborît la valize să-mi schimb cărțile și am jucat patru meciuri de tenis cu Babii. Apoi, pînă pe la 12 am scris în Jurnal (pe ziua de vineri). Înainte și după masă Toader a făcut cîteva fotografii cu ”țăranii”, adică cu elevii care erau azi îmbrăcați în costume naționale. I-a mai făcut apoi cîteva poze lui Ica (o fată din clasa X-a B, umană, de la Liceul 1). Nu vroia în ruptul capului să facă o poză cu Haiuță, dar Toader i-a prins o dată împreună…

Pînă la ora 13 am luat masa. Cu toate că știam prea bine că azi, la ora asta, trebuia să merg la școală pentru a întîmpina, împreună cu clasa, delegația șefilor țării în frunte cu tov Nicolae Ceaușescu, am ales să rămîn la internat și să aștept aici trecerea coloanei. Dar ni s-au lungit urechile așteptînd. Treceau orele una după alta și tot așa mai trecea, din cînd în cînd, cîte-o mașină, speriind moșnegii (”Uite-l!”). Abia pe la ora 5, în sfîrșit, au ajuns și-n Rădăuți. Eu am stat chiar în fața internatului. În prima mașină stăteau, în picioare, tov. N. Ceaușescu, Gh. Apostol și E. Botnăraș. Nu știu de ce lumea nu s-a agitat prea mult. Probabil mulți s-au mulțumit numai să-l vadă, uitînd să mai ovaționeze, cum ar fi fost cazul. Poate din această cauză nu pomenește niciun ziar de trecerea lui prin Rădăuți. Toader a reușit să-i fotografieze. A urmat apoi o coloană de 30 de mașini. Alaiul s-a îndreptat spre Putna, punctul terminal al vizitei în Țara Moldovei. Acolo au fost serbări mari, și cine a avut fericirea să-și petreacă ziua de azi la Putna nu i-a părut rău.

Imediat cum a trecut convoiul am ieșit în oraș crezînd că poate se va opri aici, dar a trecut – și încă destul de repede – fără să se oprească. M-am întîlnit cu Haiuță și Toader (care s-a desprins de noi). Cînd l-am regăsit, Haiuță s-a dus la internat iar eu am rămas cu Toader și cu Felicia (na!). Toader s-a dus în parc să facă niște poze la ”țărani”, iar eu am făcut vreo două ture prin oraș cu Felicia (s-o trimiți acasă?!). A venit apoi și Toader. Felicia ne-a povestit cum au petrecut fetele la banchetul lui soră-sa, Elena Popescu. S-au îmbătat toate pe capete și tare mult aș fi vrut să le fi văzut în starea în care erau. Cred că și ele au rîs cînd m-au văzut și mi-au ascultat vorbele în seara aceea de pomină (2 mai). Teodora nu se mai putea ține pe picioare, Natalița a început să plîngă și să-și deschidă inima (îi era ciudă c-a înșelat-o Toader, dar ea nu știa care-i situația). În cercul nostru a intervenit și Costică Lungu care ne-a sfătuit să nu mai stăm cu una ca Felicia că ne compromitem. Am mers apoi tustrei la ospătărie și după ”un pic” de așteptare am mîncat fiecare cîte-o friptură, apoi cîte-un suc. Dar m-am înșelat amarnic: pe lîngă că numai ne-am zgîndărit foamea am dat în total 25 + 4 = 29 lei (e cam de la obraz; nu ne-a venit în cap să ne socotim acolo și ne-a jumulit). Am mers la cofetărie și-am luat cîte-o prăjitură, ca un capac… După asta ne-am continuat plimbarea. Se făcuse ora 7 și afară era rece. Azi am umblat numai în bluza albastră pe care-o tot port în fiecare vară, din clasa VII-a încoace. I-am lăsat pe Costică și Toader în parc și-am venit la internat să-mi iau haina bluza de vînt, pe deasupra. Am venit la internat tot o fugă, ca să nu-i fac să mă aștepte prea mult. Dar degeaba. Ușa de la dormitor era încuiată și a trebuit să stau așa. N-am vrut să-i cer cheia lui Haiuță pentru că ar fi trebuit să-l rog și nu vreau să apelez la el sub nici o formă. Dacă-mi va face vreun serviciu din inițiativa lui, n-am să mă supăr. Am rămas numai cu el în meditație. Mi-a dat două chei și mi-a zis să mă duc la infirmerie să-i aduc un bec. Din curiozitate am încercat cheia și la ușa dormitoarelor și… s-a deschis! Imediat mi-am luat ”haina” și după ce-am scăpat de bec și de chei am tulit-o în oraș. Pe drum m-am întîlnit cu Simeria Virgil și cu Halip Florea. Pe Toader și pe Costică nu i-am mai găsit. Am mers cu cei doi colegi în parc unde s-a încins o discuție despre fete și gusturi. Simeria: ”O fată trebuie să aibă mult mai multe calități decît un băiat”. Mi-a povestit despre prima sa simpatie din cauza căreia a suferit.

Aprinzîndu-se și luminile-n parc, am luat-o prin oraș și-am luat-o pe str. Putnei. Am mers așa sporovăind pînă la vreo 2-3 km de oraș cînd am dat de asfalt (prin dreptul internatului celor de la Școala veterinară). Cînd ne-am întors l-am văzut pe Mircea la (restaurantul) Moldova. M-am uitat la el, m-a zărit și a ieșit afară. De bani nici nu putea fi vorba. Mi-a spus că a fost acasă și mama n-a mai plecat la București. Mi-a dat dicționarul Român Englez (pe care l-a căpătat în schimbul Dicționarului englez-român din care aveam două).

Cînd am ajuns la linie, a trecut un soi de tren cu tot cu locomotivă formînd un singur vagon. Am crezut că ăsta o fi trenul cu care pleacă tov N. Ceaușescu, dar m-am înșelat. Am ajuns la internat după ora 10. În seara asta am dormit în paturile noastre.

Azi a fost o zi frumoasă.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!