liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Luana Hrisanti Rigot

Episodul 755. Miercuri 23 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (17)


Al patrulea capitol al cărții ”Invazia spionilor” este dedicat celor care au răspuns de Securitate sau care au condus direct această instituție. Securitatea, ca instituție, s-a născut în 1948, a crescut și s-a intensificat exponențial până în 1953, anul morții lui Stalin. Ținta acțiunii distructive a Securității a fost, în acea perioadă, Opoziția, respectiv membrii partidelor istorice, ai mișcării legionare și a oricăror alți opozanți ai regimului comunist bolșevic de rit moscovit. Oarecum similar cu perioada acestor ultimi doi ani, presa era/ este aservită politic, economic și etic partidului unic. A fi lucrător în presă echivala cu a fi propagandist, acuzator, defăimător al burgheziei și apărător fără crâcnire al cauzei proletariatului (culmea ridicolului, proletariatul tocmai s-a consolidat numericește cu fosta burghezie, lipsită complet acum de mijloace de producție, pentru supraviețuire fiind nevoiți să muncească fizic sau intelectual).
Printre ziariștii cei mai zeloși și înfocați în acuzații publice se număra Silviu Brucan, secretar general de redacție al ziarului Scânteia, organ al CC al PMR (ulterior, Silviu Brucan a devenit redactor șef al acestui cotidian de uriaș tiraj). În articole vitriola(n)te, Silviu Brucan cerea pedepse grele pentru liderii partidelor istorice. Soția sa, Alexandra Sidorovici, era procuror-șef, respectiv acuzator public în procesele intentate oamenilor politici care reprezentau ”trecutul”. Nu întâmplător, Silviu Brucan a avut un mare rol în lovitura de stat anticeaușistă din decembrie 1989, dar îndeosebi în consolidarea regimului neobolșevic al lui Ion Iliescu. El a ținut, până aproape de moartea sa, lecții de analiză politică, de democrație originală și de cameleonism dus la extrem. Dar, vorba autorilor, fiind un caz aparte, va avea parte de o secțiune specială în carte.
Securitatea era brațul lung și înarmat al Moscovei împotriva poporului român căruia i s-a vârât pe gât o orientare politică și ideologică total străină (în 1944 PCR avea în întreaga Românie 1080 de membri mari și lați!). Au rămas celebre sintagmele care descriau modus operandi al Securității: ”uz de abuz” și ”convingere prin constrângere”. Temele și acțiunile Securității erau stabilite la Moscova (ceea ce nu exonerează de responsabilitate politrucii de rang înalt care girau și obligau la executarea ordinelor venite din afară). Multe cadre cu funcții înalte în Securitate erau spioni sovietici. De asemenea, tipic stalinist, alogenii au fost predominanți în conducerile structurilor Securității, statutul lor de străini asigurând o tenacitate și o cruzime deosebite: pe de o parte, nu-i omorau pe-ai lor; pe de altă parte se asigurau că nu vor fi marginalizați în calitatea lor de minoritari. Autorii fac o listă de 17 nume de șefi în Securitate care nu erau etnic români, dar care și-au luat nume românești. La venirea lui Ceaușescu, mulți torționari, șefi de inspectorate, alți oameni cu funcții în Secu, mai ales aceia care au ”strălucit” prin excese și abuzuri au fost scoși la pensie și înlocuiți. Prin asta, dictatorul și-a creat o opoziție mută/ tăcută, dar activă în favoarea Moscovei. A trebuit doar un semnal, în anii 80, pentru ca aceștia să contribuie la (buna!) organizare a loviturii de stat care a fost atât de bine organizată încât caracterul ei revoluționar și spontan a fost evident. Rezultatul? Structurile securiste sau manipulate abil de foști securiști se dovedesc a fi eficiente în crearea de noi partide, noi candidați la prezidențiale sau parlamentari hățuiți/ șantajați pentru a vota anumite legi. Iată o recentă și tristă constatare”…. revenirea, iată, în forță a găștilor securisto-nomenklaturiste vechi, care încearcă acum să readucă România acolo unde era înainte de anii 2000, adică dominată încă de servicii pro-rusesti, devalizată de mafia româno-ruso-araba și pradă a unor diversiuni și manipulări asemănătoare celor care reapar azi !” (Luana Hrisanti Rigot, FBk, 21 ian 2019).
Specializată în manipulare, fake news și diversiune, noua securitate (botezată SRI, după cum fostul PCR este botezat acum PSD) a încercat să-și salveze imaginea (mai bine zis să și-o ascundă) din anii dejismului nimicitor, punând pe seama dictatorului Ceaușescu ceea ce, de fapt, făcuse dictatorul Dej. România a fost condusă, după 1944, de Agentura NKVD din Aleea Alexandru din București, iar după 1989, de Ambasada URSS (până în decembrie 1991) apoi, cel puțin până la intrarea României în NATO și UE, de Ambasada Rusiei la București. Ion Iliescu recunoștea în dec 1989 că ținea legătura cu Ambasada URSS și că tovarășul Mihail Gorbaciov este/ era mulțumit de mersul evenimentelor din România. Nu mai contau cei peste o mie de morți, conta ca tovarășul Gorby să fie pe deplin satisfăcut de faptul că i-a dat o lecție insolentului de Ceaușescu, lecție pe care a ținut-o mine, sunt sigur de asta, toată viața sa…
Cine sunt ”aleșii” celor trei autori pentru a creiona cum a funcționat Securitatea bolșevică în spațiul nostru cel mioritic și blând ca oaia? Sunt în număr de nouă (scriu autorii într-o prefață la acest capitol). Dintre aceștia, șase aveau doar patru clase primare, unul liceul și unul era inginer. Șase dintre ei erau ucraineni, doi evrei și restul români, dar care aveau soția evreică sau rusoaică. Deși în carte se vorbește despre nouă ”corifei”, la Tabla de materii găsim zece. Iată lista celor zece șefi care au nefericit România în Era Dej: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie (Pantelei Bondarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), Ion Vidrașcu (Ivan Didenko – Vania), Vladimir Mazuru (Vladimir Mazurov), Serghei Nicolau (Serghei Niconov), Petre Petrescu (Petea Goncearuc), Valeriu Bucicov și Moise Dulgheru (Moise Dulberger). Nu voi prelua niciuna dintre aceste biografii, fie-le (ne)uitarea ușoară! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame