liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Nicolae Ceausescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 550. Marți 3 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (6)


Cel de-al treilea invitat al dialogurilor dilematice pe divanuri democratice, în decembrie 2005, a fost regretatul Alexandru Tocilescu, mare și recunoscut regizor de teatru (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Tocilescu) – primul regizor român care a primit o stea pe aleea celebrităților. Inteligent și nonconformist, instinctual și debordant de sincer, Tocilescu a făcut din arta regizorală un mod de exprimare a ceea ce vor și ceea ce nu vor oamenii să vadă, dar care ar fi trebuit văzut. Ludicul, ironicul și sarcasticul om de creație a fost dublat de un spirit vizionar, dar și de o preocupare permanentă de cunoaștere și de înțelegere (critică) a trecutului recent. Titlul ales pentru acest interviu este, și el, unul jucăuș (extras din răspunsurile regizorului) și menit să șocheze: ”Totdeauna m-am gîndit că am prea multe drepturi” (pp. 43-58). Din prima parte a dialogului dintre regizor și membrii redacției ”Dilema veche” cititorul descoperă un om ferm, aparent rigid, dar sensibil la nuanțe și schimbări de tonalitate: ”nu m-a speriat nici Securitatea, nu m-a speriat nici Ceaușescu. Nu mi-a fost frică” (p. 45).  Spectacolul montat de el, ”O zi din viața lui Ceaușescu” a stârnit controverse, critici, mult râs și… un proces cu (cavsieternul) Paul Everac, director general la TVR între anii 1993-1994. Piesa a apărut în 1994-1995, pe un text de Denis Dinulescu, la comanda regizorului. Amintirile despre ”iepoca” Ceaușescu erau prea calde, și oamenii erau prea … aceeași pentru ca să nu apară… refuzuri la propunerea de a fi montată și jucată o piesă cu un conținut politic anticeaușist și antidictatorial clar. Probabil, principiul de la care a pornit regizorul în demersul său a fost ”Să ne despărțim de trecut râzând”, dar trecutul era încă foarte prezent în sălile teatrelor și în instituții pentru ca lucrurile să poată merge firesc. Interesant este că pe vremea aceea Andrei Pleșu era ministru al Culturii. Despre despărțirea de trecut, regizorul face o paralelă între cum s-au eliberat germanii de Hitler și cum ne-am despărțit noi de Ceaușescu (regizorul având și cetățenia germană, locuind în Germania un timp): ”Am trăit atâția ani în Germania și tineretul nu era obsedat de Hitler deloc. Ba chiar cînd îi apuca, se rădeau în cap, își puneau șireturi albe, tricouri albe și o făceau pe rasiștii” (p. 46). Cine dorește să facă o comparație/ paralelă între aceste manifestații și cămășile albe ale mitingiștilor pesediști ai lui Dragnea este chiar invitat să o facă. Dar Tocilescu vorbea despre un trecut german vechi de jumătate de secol, iar trecutul ceaușist nu avea, pe atunci, decât câțiva anișori… Interesant este că nemții nu au manifestat un interes imediat față de un regizor valoros, un străin venit la ei acasă: ”Pînă în 1993 am tot încercat să fac ceva, dar nu a interesat pe nimeni. Și e perfect normal să nu intereseze. Nu aveau de ce să-și dorească să-și dezvolte cultura cu ajutorul meu” (p. 47) conchide ironic regizorul. Rezistența la a-l biciui pe Ceaușescu postmortem avea însă și o explicație, una formulată de Mircea Vasilescu: ”trecutul nostru recent nu-i chiar mort, personajele și ideologia lui încă mai bîntuie” (p. 49). Dacă acest trecut încă nu este mort nici astăzi, ba chiar tinde să fie resuscitat prin autoritarismul pseudojustițiar de tip iliberal al ideologilor partidului care vrea să se eternizeze la guvernare, atunci nu trebuie să ne mirăm că la doar doi ani de la dispariția URSS și a hegemoniei bolșevice rezistența la schimbare era foarte mare. Cu finețea nuanțelor, caracteristică marelui regizor, acesta conchide: ”În felul lui e totuși mort, ”destul de mort”” (p. 49).

Dar cum se manifestă românii atunci când vor să-și manifeste nemulțumirea? Râd, ca și pe vremea ”aialaltă”, cu deosebirea că este posibil să alegi nuanțe de râs. La întrebarea Magdalenei Boiangiu de ce unii spectatori nemulțumiți de ce vedeau pe scenă pur și simplu plecau din sală, dar nu huiduiau, regizorul are ocazia să facă o analiză comparată a psihologiei consumatorului de teatru la noi și în alte colțuri ale Europei: ”La noi nu se huiduie! Nu poți să huidui în costum!… Sigur! Mi-ar plăcea un climat teatral mai violent și mai hotărît. Un public mai hotărît. … În Germania se aplaudă cu religiozitate pentru că a costat scump biletul, în Ungaria se aplaudă sacadat și cu bătăi din picioare, în Franța se aplaudă orice căcat cu condiția să fie chiar un căcat.” (pp. 50-51).

Discuția a continuat pe tema potențialului conflict despre un text prost și o regie bună, concluzia regizorului, bazată pe propria sa experiență, fiind aceea că ”nu există text pe care să nu-l pot scoate la liman într-un fel” (p. 51).

Albanez după bunicul său, nu se sfiește să poarte o amuletă în memoria acestuia, după cum nu a pierdut nici ocazia de a lăuda genialitatea poetului aromân Gellu Naum. Alegând să nu facă paradă de patriotisme ieftine, regizorul declară că ”Întotdeauna m-am simțit european și atât. Nici balcanic (cum sînt după sînge), nici român (cum sînt după buletin), nici neamț (cum sînt după pașaport). M-am simțit un european în Europa. … Dar n-am spus vreodată că sînt portughez , ca nu cumva să se creadă că sînt român.  … Dar vreau să spun că în aceeași măsură în care mă simt european mă simt și japonez. Receptez cultura japoneză într-un mod extrem de natural” (p. 53-54).

Inevitabil, spre sfârșitul taifasului, apare, printre altele, și întrebarea: ”Cum stăm cu teatrul? Stăm bine?” (Andrei Pleșu). Răspunsul maestrului merită reținut și gândit: ”Da. Eu cred că da. Am observat că au început să apară iar piesele rusești. De astea cu fuck, cu porcării, s-a săturat lumea… S-au terminat. E vărsat de vînt. Dacă te scarpini lasă urme. Lumea se duce la piesa rusească care este baza teatrului frumos. Și la noi rimează: la noi, teatrul rusesc, cînd se face, se face foarte bine. Și actorii simt nevoia să joace personaje adevărate. În plus problemele tineretului american nu sînt și ale noastre.  … noi am inventat Teatrul absurd. Eu sînt foarte fericit de abundența de telenovele românești, pentru că va duce la un plictis urgent. Ele vor ieși din modă rapid. Publicul telenovelei apare din lipsa unor propuneri culturale reale, bune, interesante pentru toată lumea, care să nu fie la nivelul ăsta.” (p. 56).

Inevitabil, discuția trebuia să conțină și ceva despre regizorul Alexandru Tocilescu însuși, despre al său modus operandi, adică despre specificul creării unui spectacol marca Tocilescu. Iată o bijuterie de răspuns: ”Au fost zile de repetiții cînd ce am făcut între noi a fost atît de bine încît m-am gîndit că vin să vadă spectacolul unii care nu merită. … Și la Harms m-am gîndit să scriu pe afiș ”spectacol interzis tuturor”. E ceva care se întîmplă acolo atît de special și de deosebit că nu-ți vine să-l dai; e ca atunci cînd o măriți pe fată. … Regizorul-dictator e o specie scîrboasă. Am văzut regizori făcînd scandal, urlînd la actori, reproșîndu-le pe meserie chestii urîte, într-un fel neplăcut. M-am purtat și mă port întotdeauna cît se poate de gentil. Urli la ăia care sînt departe și trebuie să urli. Scena are ceva în plus în partea stîngă, iar în dreapta e un minus de căldură. În stînga e benefic. Nu știu cum să spun, astea le-am simțit în timp. Îndrăgostiții îi vei trimite întotdeauna în stînga, scena de amor se va juca în jumătatea stîngă. Pe partea cu inima. Jumătatea dreaptă e ceva strîmb, nu iese bine. … Instinctul, pur și simplu, te duce așa. Nu e nevoie să elaborezi ori să gîndești” (p. 57-58).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 540. Duminică 24 iunie 2018. Cât înveți înseamnă că trăiești. Cât trăiești înveți. (4)


Din episoadele anterioare rezultă, sper, ideea că școala ca instituție de formare și de educare/ informare este într-o criză evidentă (și asta nu doar la noi). Școala de după școală este acel mod de completare/ compensare a ceea ce școala tradițională nu reușește să facă. Cursurile de training/ coaching (antrenare) încearcă să fie oferta la o cerere în creștere, o cerere de instrucție sub semnul plăcerii. A învăța de plăcere este un ideal pe care școala clasică are șanse mici de a-l vedea cât de cât atins. De aceea, autoeducația apare ca o formă firească, normală de pregătire fie pentru a găsi un serviciu, fie pur și simplu ca o formă de plăcere. Cursurile de dans, de tenis, de comportare în societate, de șah, de limbi străine, de artă culinară etc. etc. sunt pline de persoane de toate vârstele care vor să se autodepășească. Lucian Mihai, autorul articolului ”Training sau educație continuă” din Dosarul Dilema Veche, el însuși trainer răspunde astfel la întrebarea ce îi este, adesea, adresată: ”Și ce-i înveți tu?”: ”ce nu i-a învățat școala” (p. VI). Uneori este nevoie doar de anumite inițieri care vor fi urmate de eforturi personale de autoperfecționare. Isaac Asimov afirma că ”Autoeducația este… singurul tip de educație care există”. Afirmația este adesea contestată de profesorii care își văd periclitate normele didactice, de profesorii care nu au vocație, ci doar serviciu, de oamenii lipsiți de imaginație (pur și simplu ei nu-și pot imagina că cineva ar putea să învețe de unul singur citind, dialogând, întrebând și afirmând) sau de cei care nu reușesc să învețe (în general) sau să învețe singuri (în special). Lipsa de apetență pentru autoeducație este, cred, apanajul celor lipsiți nu doar de imaginație, ci de încredere în ei înșiși. Rutina este rugina care macină orice sistem lipsit de oxigenul creativității și al schimbării. Conservatorismul sistemelor clasice de educație este prima frână în calea oricărei schimbări. Acest conservatorism este, adesea fără o intenție programată și declarată, transmis și generațiilor de absolvenți, care vor perpetua modelul în familie sau, vai! chiar în școli atunci când și ei ajung profesori. Iată opinia lui Lucian Mihai, Trainer al anului 2008: ”Majoritatea oamenilor sînt obișnuiți, din motive evidente, să asocieze învățarea cu acumularea de cunoștințe și testarea lor ulterioară, or, scopul principal al formării este să dezvolte competențe, deprinderi de abilități și, da, uneori să schimbe și mentalități, și atitudini.” (p. VI).

Din amintirile mele de elev și student pot afirma că cei mai ascultați și iubiți profesori erau aceia care erau (și) buni povestitori. Mai mult, aveau bunul simț de a percepe rapid când auditoriul se plictisea. Printre metodele de înlăturare a plictisului erau invitațiile adresate unor persoane sau personalități care aveau un nivel de expertiză practică peste acela al profesorului. În toamna anului 1969, (eram în anul III) profesorul nostru de doctrine economice, Mihai Todosia, întâmplător și rectorul Universității Cuza a invitat 5-6 ”granguri” (adică nomenclaturiști cu funcții înalte prin partid) și care ne-au demonstrat cu date și rezultate, cu exemple și povestiri reale cât de nocivă este doctrina Valev (a integrării socialiste prin care România urma să rămână/ devină o țară strict agrară și furnizoare de ”păpică” pentru întregul lagăr socialist) și a doctrinei Brejnev (a suveranității limitate, prin care toate deciziile de politică economică urmau să fie luate DOAR la Moscova). Erau ultimele ecouri ale discursului lui Ceaușescu din august 1968, discurs care era trecut deja la ”Secret” în biblioteci, dar care reverbera în lecțiile celor mai liberali dintre profesori. Unul dintre invitați a povestit cum au decurs ”negocierile” între delegația României și cea condusă de Brejnev, prin care, de fapt, românii erau obligați să semneze ”acorduri” comerciale cu URSS: ”noi le ofeream cărbune și, la schimb, ei ne luau grâul”. Un altul a pronunțat de mai multe ori cuvintele ”imperialism” (acuzație adusă de Ceaușescu liderilor URSS) și ”țarism” (ca formă concretă de imperialism despotic). În sală era o liniște de catedrală (sau de librărie/ bibliotecă), iar impresiile lăsate de invitați au rămas bine înfipte în mințile noastre: ”fratele sovietic” era demn de dispreț și de tratat cu atenție chiar atunci când oferă și daruri (vezi și lovitura de stat din 89 bine orchestrată la Moscova, cu acord occidental). Am vaga impresie că puțini realizează că ”pălitura” de stat din 89 era menită să consolideze sistemul sovietic printr-o lungire temporară a lanțului, și că doar implozia URSS, din decembrie 1991, a permis României să accepte calea occidentală de dezvoltare și orientare politico-militară.

Cele de mai sus, dar și multe altele, confirmă zicerea lui Philip Pullman: ”După hrană, adăpost și prieteni, cea mai mare nevoie a omului sînt… poveștile” (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 523. Joi 7 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (24)


Pentru amatorii de istorie a evoluției personajelor auctoriale (personaje numite, ușor restrictiv, scriitori) amintesc modul în care au reacționat aceste personaje la acuzele (la început, fără argumente și documente) de colaborare cu Securitatea. Majoritatea dintre ei au negat vehement, ba au amenințat cu darea în judecată, pentru calomnie, a celor care îndrăzneau să acuze (în principal, pe bază de ”auzenii”, unele lansate chiar de foștii ofițeri care aveau legătura cu personajele în cauză). O fază ulterioară a constat în apariția verdictelor date de CNSAS, cu cele două variante: a) acceptarea verdictului și b) contestarea verdictului. Dintr-o atitudine ”prietenească” față de scriitorii-colaboratori unele dosare au fost date publicității abia post-mortem (cazul poeților Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Am mai scris despre posibilitatea ca și Marin Sorescu să fie, inițial, colaborator (fie și pentru scurtă vreme), apoi urmărit (ca urmare a notorietății câștigate și a  riscului de a fi un model negativ, contestatar), apoi – din nou – reintrat în grațiile puterii acelei vremi cu ”momeala” numită Premiul Nobel (concretizată până aproape de faza nominalizării în cazul Sorescu) și deci și în grațiile Securității. Cred că ar fi mai mult decât interesantă, chiar pasionantă, acum când majoritatea scriitorilor aflați în atenția Securității (colaboratori, urmăriți sau ambele) au trecut în lumea umbrelor, ca un cercetător/ investigator/ analist/ istoric literar să contureze un tablou general al scriitorilor români aflați în varii raporturi cu Securitatea.

Acest tablou ar trebui să cuprindă: a) lista completă a ceea ce se considera pe atunci scriitor (recunoscut sau nu ca atare de regimul comunist, membru sau nu al Uniunii Scriitorilor); b) lista completă a scriitorilor care au avut un început de colaborare cu Securitatea (scriitori securiști); c) lista completă a scriitorilor care au fost urmăriți de Securitate (cu două subdiviziuni: lista celor care erau și colaboratori și urmăriți, urmată de lista (neagră) a scriitorilor vădit/ evident antisecuriști/ anticomuniști/ anticeaușiști. În fine, s-ar mai putea adăuga două liste: a) cea a celor care au cunoscut toate variantele: au colaborat, au fost urmăriți și apoi s-au radicalizat și au devenit antisecuriști; b) a celor care, după 1982 (adică după noiembrie 1982, anul instalării lui Iuri Andropov, adică al dezghețului postbrejnevist), respectiv anii 1983 – 1989 au fost contactați, influențați, determinați, racolați, angajați de către filiala pro KGB din România, cea care a desfășurat strategia de demolare a dictaturii ceaușiste, racolații fiind din anturajul apropiat al dictatorului (nu exclud și contribuțiile occidentale la acest proces: dimpotrivă și ele trebuie evidențiate). Mulți dintre aceștia au fost ”selectați” dintre persoane/ personalități care aveau ceva de reproșat regimului în ansamblul său, sau a unor lideri locali (șefi, șefișori, șefuți) și care au dat de înțeles că vor lupta pentru ”dreptate socială”, ”reformarea socialismului”, ”instaurarea unui socialism cu față umană” etc.). Această listă va fi cel mai dificil de realizat, date fiind  modalitățile specifice de ”lucru” cu aceste persoane: fără nimic scris, fără urme și fără posibilitatea aducerii unor dovezi (în afara memoriilor unor securiști sau a celor ”lucrați” și care au devenit, în momentul schimbării de regim, ”revoluționari” cu acte în regulă și cu răsplată materială consistentă).

Referitor la legătura dintre Ceaușescu și Andropov se poate citi cu folos articolul    http://www.ziaristionline.ro/2014/02/06/capitanul-julian-chitta-despre-dubioasa-relatie-dintre-yuri-andropov-si-nicolae-ceausescu/    din care am extras doar acest pasaj: Nicolae Ceausescu a admirat metodele la care Andropov a recurs pentru a distruge si a elimina definitv orice forme de opozitie politica, sub masca mandriei nationale si a patriotismului. Cand Nicolae Ceaușescu a organizat “Garzi Patriotice” in Romania, incepand in vara anului 1968, pentru a tempera elanul lui Brejnev de a ocupa Romania, Yurii Andropov a sugerat ca Ceausescu sa fie chemat la Moscova sa fie convins sa-si schimbe tonul. Ca atare, Andropov a finantat o lunga campanie de spionaj contra lui Ceausescu. In urmatorii ani, pana la moartea lui Andropov, in 1984, Romania a fost umpluta de agenti sovietici de toate calibrele, bine finantati, bine inarmati, gata sa intre in actiune oricand. Ceausescu a reusit sa recunoasca si sa depisteze multe din eforturile sovietice in acest sens, apropiindu-se cat de mult posibil de vest, prin uverturi diplomatice si prin tranzactii comerciale”. Tot legat de semnificația anului 1983, când la Moscova conducea kgb istul Iuri Andropov, pentru lupta dintre Estul bolșevic și Vestul democrat este și următorul eveniment: ”Pe 1 septembrie 1983, un avion de lupta sovietic a doborat cursa de pasageri a liniilor sud-coreene (zborul 007) care decolase de la aeroportul Kennedy din New York si se indrepta spre Seul dupa o escala la Anchorage in Alaska. Momentul septembrie 1983 este considerat unul de varf, deci de maxima tensiune, in ultima perioada a Razboiului Rece.” (Cf Vladimir Tismăneanu în: http://www.contributors.ro/global-europa/de-la-andropov-la-putin-ultimul-spasm-al-unei-dictaturi-decrepite/).

Consider că Ioana Diaconescu, profilată pe publicarea unor secvențe din dosarele scriitorilor este cea mai în măsură să preia o astfel de misiune extrem de dificilă, sensibilă și chiar riscantă. Dacă acest lucru nu se va face în anii imediat următori, riscul de a rămâne cu o mare pată albă în istoria culturală a României este foarte mare.

Revin la ”cazul Sorescu”: am constatat, în ultima vreme, o fervoare bizară în favoarea considerării lui Marin Sorescu ca un ostracizat, un persecutat și un luptător activ pe frontul anticomunist. Citind cu atențe aceste ”albiri”, observ că apar tot mai multe situații care pot fi citite în cheie inversă: ostracizările erau orchestrate de partea ”revoluționară” a Securității în vederea constituirii acelei mase critice de nemulțumiți care să izbucnească într-o atitudinte anticeaușistă clară. De regulă, ”ostracizații”/ ”nedreptățiții” erau selectați dintre aceia care au avut o colaborare cu Securitatea (garanția posibilității folosirii șantajului pentru executarea oricăror ordine de către cei care credeau că au fost ”lăsați în pace”), fiind trecuți apoi pe listele urmăriților de către Securitate, pentru ca apoi să apară, la ”rivoluție” ca eroi ai națiunii, ca martiri ai neamului și care urmau să devină noua elită conducătoare a României. Poetul Cezar Ivănescu s-a aflat în aceeași situație de colaborator-urmărit-reactivat ca factor antisistem pentru ca apoi să primească o dregătorie/ sinecură/ funcție care să-i aducă mai multă notorietate și mai mulți bani. Acest modus operandi este unul tras la indigo în cazurile Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi. Primul a primit conducerea Editurii Junimea de la Iași, celălalt a primit conducerea Teatrului Național din Iași. Despre catastrofala gestionare a Teatrului din Iași de către Mihai Ursachi am scris în episoade anterioare. Nu am informații despre ”succesurile” lui Cezar Ivănescu la conducerea Editurii Junimea, dar am aproape convingerea că managementul său a fost unul urechistic, bazat pe prietenii și simpatii. În aceeași perioadă postdecembristă, olteanul Marin Sorescu a primit conducerea Ministerului Culturii. Similitudinea mi se pare foarte grăitoare, iar rezultatele manageriale au fost similare ca în cazul celorlalți doi poeți (moldoveni). Consider că aceste numiri (de la Centrul condus de intelectualul inginer Ion Iliescu) sunt dovezi clare că regimul se pregătea pentru o continuare a metodelor bolșevice (uz de abuz, convingere prin constrângere și alegere prin numire) în cadrul unul socialism ușor reformat, ușor altfel coafat. Abia dispariția URSS  (în decembrie 1991) a permis câștigarea partidei de către cultura și politica occidentală.

Acestea fiind spuse și expuse, voi reproduce, în episoade ulterioare, articole de albire și chiar de mitizare a celui care era gata-gata să înhațe Nobelul (desigur, cu comentariile mele).  Încerc să răspund posibilelor nedumeriri ale celor care urmăresc acest serial referitor la utilitatea acestor analize, ipoteze, comentarii și deducții. Da, acestea sunt foarte utile, în primul rând pentru că sunt extrem de rare, iar cunoașterea ADEVĂRATĂ a trecutului este condiția elementară a construirii unui prezent care să aibă un viitor (ca să readuc în lumină o zicere similară rostită de Lucian Vasiliu într-o emisiune TV menită să-l consacre ca model de urmat, alături de plagiatorul Traian Diaconescu, cel publicat asiduu de noul director al Editurii Junimea și coordonatorul revistei ”Scriptor”, tot Lucian Vasiliu, cel care a stimulat publicarea cărților Ioanei Diaconescu despre legăturile scriitorilor cu Securitatea.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 519. Duminică 3 iunie 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (20)


Cu regretul că nu avem posibilitatea să citim toate Rapoartele și Notele din Arhiva Securității cu privire la viața poetului Cezar Ivănescu, mă apropii de finalul acestei prezentări de carte (de fapt un pretext) și ajungem la anul de grație 1985, an de cotitură în istoria tuturor țărilor din lagărul (da, lagărul!) socialist. După 11 martie 1985, anul înscăunării lui Gorby la Kremlin, vântul schimbării (generat de kgb istul șef Andropov, antecesorul și protectorul lui Gorby, la fel cum Ceaușescu a fost continuatorul lui Dej în materie de independență față de Moscova) a antrenat conștiințe și interese deopotrivă. Am convingerea că oamenii sensibili la orice schimbare (poeții, în primul rând!) nu aveau cum să rămână indiferenți față de noul curent liberal din politica Moscovei. (Să nu uităm că și jigodiile iubitoare de arginți au fost foarte amatoare și contributoare de/ la schimbare, drept pentru care au făcut tot ce trebuia pentru a accede în structurile de putere ale Românei post-Ceaușescu, structuri care alternează la conducerea țării în mod democratic, dar fără alternativă…). Cu doar doi ani înainte, în 1983, când Securitatea hotărâse să-l scoată pe poet de sub urmărirea informativă, unul dintre argumente era că ”În legătură cu relațiile unor scriitori cu postul de radio ”Europa liberă”, Ivănescu Cezar față de rețeaua noastră informativă și-a manifestat dezacordul afirmând că este dispus să ia poziție în presă împotriva acestora” (p. 211). Dar, după doar doi ani, în aprilie 1985, ”Sursa informează: Numitul Ivănescu Cezar – aproape zilnic, seara după orele 19, ascultă postul de radio Europa liberă fără a comenta știrile audiate cu vecinii or să facă agitație în rândul locatarilor în acest sens” (p. 246). Aproape incredibil, pentru acest an de cotitură 1985, Ioana Diaconescu nu a găsit (de cuviință) să publice decât cinci note informative! Deloc lipsit de importanță este al cincilea raport informativ prin care Securitatea este informată despre invitarea lui Cezar Ivănescu în Germania federală, pentru (”un sejur” – sic! de) nouă zile. Scrisoarea era adresată Uniunii Scriitorilor. Iată cum pregătirea marilor schimbări ce urmau să vină doar în câțiva ani se făcea, aparent lin, la scară europeană și cu țintirea precisă a elementelor doritoare de schimbare. Așa au fost (bine) pregătite toate ”revoluțiile” din Est, cu îndemnuri deopotrivă de la Moscova și din Occident (Europa și SUA), deopotrivă din interiorul partidului-stat și al brațelor sale armate, serviciile secrete, dar și din partea conștiințelor disidente. Toate elementele radicale și cu potențial de nemulțumire și de schimbare au fost, brusc activate și băgate în seamă! (de fapt începutul l-a făcut deja Andropov, utilizând cunoscutele canale/ rețele kgb iste/ securiste din URSS și celelalte țări membre ale Tratatului de la Varșovia). Dovada plusului de atenție acordat de serviciile occidentale potențialilor opozanți ai regimului dictatorial o găsim (citind printre rânduri) în Documentul nr 26 (din 4 iunie 1986) de la pagina 254 unde se scrie: ”Cezar Ivănescu a fost în toamna anului 1985 în Germania de unde s-a întors mai repede decît își planificase. De la această dată este foarte irascibil, suspicios și ea (Maria Ivănescu, nota LD) crede că acolo cineva a încercat să-l racoleze. (sbl. mea – L.D.) Tot de la această dată el se plînge că muncește atîta, că nu este apreciat la serviciu, este ținut pe un salariu de 200 lei (o jumătate de normă)… el vine la serviciu cu tramvaiul etc. ”. La nici trei zile de la această Notă, o alta informează că Cezar Ivănescu se află în greva foamei spunând că ”nemulțumirile sale nu au trecere la comuniști” (p. 255).  În privința posibilei tentative de racolare, tind să-i dau dreptate soției poetului (care aflase informația direct de la poet!) că cineva a încercat să-l racoleze pe Cezar Ivănescu. Putem presupune că tentativa de racolare a avut loc din partea a) serviciului german de securitate (cu scopul slăbirii rezistenței dictaturii comuniste de la București); b) KGB ul lui Andropov – reformatorul radical incipient al comunismului sovietic; Securitatea română – cu trei ipostaze: 1. În numele propriu al Securității; 2. În numele serviciilor germane (dar, de fapt. de către Securitate ; 3. În numele KGB ului (fie direct în numele acestui serviciu, fie de către Securitate sub paravan kgb-ist. Foarte probabil, ipotezele multiple și întrebările fără răspuns l-au derutat și marcat profund pe sensibilul poet. Oricum, convingerea mea este că Cezar Ivănescu a simțit clătinarea regimului opresiv și s-a angajat cu noi energii întru slăbirea acestuia (dar nu în ultimă instanță și în promovarea propriilor interese, literare sau nu). Ipoteza acceptării de către poet a colaborării cu unul dintre serviciile notate mai sus este întărită de lipsa dosarelor corespunzătoare perioadei 1987-1989 (mai exact, din anul 1987 sunt reproduse doar patru (!) documente). Motivele pentru care poetul a intrat în greva foamei (iunie 1986) și pe care el le-a făcut publice (iar Securitatea le-a consemnat conștiincios) sunt încă o dovadă a radicalizării sale suplimentare:

  • Profesia de scriitor este depreciată de nonvalori;
  • Banii scriitorilor, precum și conștiințele sunt jucate de o mînă de negustori de cuvinte;
  • Eludarea realităților, cele mai crunte din istoria țării culminînd cu înfometarea deliberată a unui întreg popor de hipnotizați, politică fundamentală a actualei conduceri;
  • Adînci tulburări de conștiință, îmbolnăvirea scriitorilor, alienarea lor prin dedublare și minciună, prin cumpărări de conștiințe;
  • Actuala hegemonie este vinovată de prăbușirea în mediocritate a întregii mase de scriitori, devenită un instrument amorf, de manevră și de împărțit favoruri;
  • Scriitorul român de azi bine văzut de comuniști este un intestin gros îndopat cu bani luați din visterii secrete;
  • Rolul social al scriitorului român, singur răspunzător de condiția sa umilitoare a fost cu totul anihilat de Dulea 1 – personaj malefic, instrumentat de forțe oculte care duc țara de rîpă.
  • În rîndul scriitorilor nu sînt tabere, ideologii, accepții estetice divergente ci o unică și mare mizerie morală”. (Ioana Diaconescu, op. cit., pp. 255-256)

Păstrând proporțiile, oricine se poate întreba: astăzi cum stăm oare?… Sugerez autoadresarea acestei nevinovate întrebări pentru a nu ajuta și eu la căderea în prozelitism față de orice regim politic opus dictaturii. Mă apropii aici de convingerea lui Mihail Manoilescu formulată în 1946-1947 în lucrarea sa ”Etica politică” (publicată la noi în 2010), p. 253: ”În timp ce dictatura alunecă pe panta pieirii ei, suprimînd critica, democrația își consumă prestigiul său și pe acela al națiunii, exagerînd-o”.

Revin la greva foamei, rezolvată amiabil de poet cu implicarea ”tovarășului Nicolae Croitoru, secretar cu propaganda la Comitetul de Partid al Municipiului București împreună cu redactorul șef al revistei Luceafărul” (p. 257) cu mențiunea securistului: ”De către organele noastre se întreprind în continuare măsuri de influențare pozitivă asupra celui în cauză” (ibidem). Iată și comentariul (dogmatic, după părerea mea) scris de Ioana Diaconescu: ”Securitatea ia măsuri drastice. Soții Ivănescu sunt supuși amîndoi metodei de ”influențare pozitivă” (determinarea, prin diverse mijloace, a unei schimbări în ideile, atitudinea sau acțiunile unei persoane urmărite, care erau considerate potrivnice regimului comunist). Vrea să-l cumințească pe Cezar Ivănescu, amenințîndu-i și soția. Nu putem ști pînă unde au mers acțiunile de influențare pozitivă asupra soților Ivănescu…” (p. 257).  Cât de ”groaznice” au fost ”supliciile chinuitoare” la care a fost supus poetul aflăm de la aceeași Notă din 10 iunie 1986: Cezar Ivănescua predat la redacție mai multe articole pentru publicare” și ”i s-a aprobat împrumutul în bani solicitat”.  Mai mult, i s-a dat satisfacție personală prin mutarea din redacția revistei ”Luceafărul” a scriitoarei Sînziana Popcu care avea frecvente dispute” (p. 263). Cu asemenea metode ”drastice” de ”influențare pozitivă”, de ”tortură”, să tot fii disident și grevist al foamei!

În această notă de regretabile inadvertențe între conținutul Notelor din Arhivă și comentariile cercetătoarei Ioana Diaconescu se încheie demersul arhivistic făcut întru mitizarea unui poet de excepție, unul care a suferit urmărirea, frigul și foamea ca și ceilalți români, dar care a și beneficiat de ”înțelegerea” organelor de partid și, probabil, și a celor din Securitate cu care a avut și o colaborare inițială oficială.

Despre unele interpretări/ opinii legate de acțiunea de restituire istorică (selectivă) a documentelor din Arhiva Securității de către unii cercetători – în episodul următor. Nu înainte de a aminti că volumul de documente prezentat/ recenzat aici se încheie cu o reproducere a unui interviu din anul 1993 acordat de Cezar Ivănescu lui Cassian Maria Spiridon și publicat de revista ”Dacia Literară” în martie 1993, articol reprodus de CMS în cartea sa ”Un oaspete al Nirvanei” publicat la Junimea în 2016. Desigur, citarea sursei/ surselor este un fapt onorant pentru Ioana Diaconescu, dar parcă niște mulțumiri pentru permisiunea reproducerii acestui interviu către redacțiile ”Daciei literare” și ”Junimii” ar fi dat o notă suplimentară de eleganță și respect către un confrate de breaslă. Este adevărat, Ioana Diaconescu lucrează la o viitoare carte în care se vor pune fundațiile pentru statuile dedicate ”martirilor” ”Revoluției din 14 decembrie 1989” de la Iași (CMS included), astfel încât se consolidează opera de mitizare a celor care au acceptat să colaboreze întru răsturnarea clanului Ceaușescu și înlocuirea acestuia cu eșalonul doi al partidului comunist și al Securității române biruitoare.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 419. Vineri 23 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (142).


Marți 4 ianuarie 1966. Mîine, dr Adenauer împlinește 90 de ani. M-a sculat tata la 9 făr-un sfert. Numai cît m-am îmbrăcat și și-am fost lîngă aparat să ascult ”V.M.”. Azi, la 9 – 9.30 a transmis rubrica ”La prietenii noștri”. A repetat apoi reportajul transmis aseară la 8 – 8.30 cu privire la ”Citadela poeziei” – Sala de poezie de la Librăria nr 100 din Moscova. În încheiere a transmis reportajul ”Clima Moscovei” în care a arătat că clima Moscovei este diferită în diferite microraioane (vînt, umezeală, căldură etc.) ceea ce determină construirea blocurilor într-un anumit fel. În încheiere a transmis un cîntec.

După ce am ascultat ”V.M.” m-am îmbrăcat mai bine, mi-am luat geanta cu cărțile lui Mircea de la Bibliotecă și m-am dus în sat. La Bibliotecă n-am putut intra deoarece în sălița de dinaintea bibliotecii erau salariații care luau parte la sesiune. La Poștă am avut o bucurie. Cînd am intrat, după ce am dat bună ziua, am și văzut ”Moscow News” pe tejghea și în loc să întreb ”A venit poșta?” am întrebat ”A venit Moscova?”. Poștașul Amorăriței a fost un pic nedumerit și a răspuns: ”Da!”. Pe lîngă ”Știrile Moscovei” (L.D.: ”Moscow News” înseamnă ”Știrile Moscovei”) am avut și ziarul ”Zori noi” la care sîntem abonați. Ajuns acasă, m-am desfătat traducînd din ziarul ”meu”. Acest număr a apărut într-o condiție grafică deosebită, avînd o supracopertă de hîrtie velină de tipul aceleia din care primesc scrisori de la ”V.M.”. Doctorului Neaga i-a fost solicitat un interviu ce a fost publicat în ”M.N.”. Tot în acest ziar am găsit că Gh. Stoicesu a cîștigat premiul 7 la concursul ”Cunoști U.S.?” organizat de ”M.N.”. Am reușit să traduc articolul ”A 18-a aniversare a proclamării republicii”. Găsesc acest ziar foarte interesant, ușor de tradus și sînt fericit că m-am abonat. Pt 67 voi căuta să mă abonez și la alte publicații în limba engleză și limba română (ale altor țări). După ce am tradus ”M.N.” am trecut la ”Z.N.”. Am citit ”Cuvîntarea tov Ceaușescu rostită la posturile de radio și TV cu prilejul Anului Nou” și ”Revelion 1966”.

Azi este cea de a doua zi a lucrărilor Conferinței de solidaritate a popoarelor Asiei, Africii și Americii Latine de la Havana. În zorii zilei de 17 I 1966, în Africa Centrală a avut loc o lovitură de stat. De asemenea, în Volta Superioară (Ougadougou) este declarată starea de urgență. Greva muncitorilor din transporturi din N.Y. continuă. Conducerea sindicaliștilor din această ramură a refuzat să spună celor 35 000 de greviști să înceteze greva. Aceasta a fost considerată drept o încălcare a legii și un tribunal a hotărît arestarea acesteia. La 6 – 6.30 am ascultat din nou ”V.M.” (L.D.: V.M. =  ”Vorbește Moscova”). La început am ascultat cuvîntul lui Kosîghin la întîlnirea la nivel înalt de la Tașkent – oraș al pacificării. A urmat comentariul lui Al Petrov – ”În spiritul prieteniei frățești, al întrajutorării și avantajului reciproc”. În 1965 U.S. termină septenalul, iar restul țărilor socialiste – cincinalul. În continuare, o călătorie imaginară prin U.S. cu itinerarul Kazahstan (unde s-a construit o cale ferată de 248 km., cu sute de poduri între Karaganda și un centru minier. A fost transmis un interview (L.D.: am scris ”interview”, fiind sub influența traducerii din M.N.) cu compozitorul sovietic Arkadi Ostrovski. În mijlocul SUA, într-un oraș cu o populație de 80 000 de locuitori a fost ales (for the first time) în unanimitate un primar negru.

Pe la 8 a venit Leonte (un cetățean din sat) și a adus un bilet de la Mircea, din Rădăuți: s-a întîlnit cu el la ospătărie. Ne-a făcut o surpriză. Azi a dat prima teză la limba română, urmează mîine la istorie și apoi la matematică. Mamei, de bucurie, i-au dat lacrimile. Și tata a fost  f mulțumit că ”i-a venit mintea la cap” și a ascultat de el.

EL (L.D.: probabil ”Europa Liberă”): ”Cine n-a gustat amarul, nu cunoaște ce-i zaharul”. Cînd Cuba nu-și poate vinde zaharul, își varsă pe Chinese amarul. Am ascultat la radio pînă pe la 22. Am mai prins două posturi: Vorbește Londra în l engleză (22 – 22.30)   pe 49 m și Vorbește Moscova în limba iugoslavă (L.D.: desigur, era vorba de limba sîrbă) 22 – 22.30 tot pe 49 m.

Azi dimineață era destul de cald. Probabil era și senin, dar era ceață și soarele răzbătea cu greu. Pe vreme ce timpul înainta, vremea se răcea, iar la amiază cerul era înnourat și era frig. În urma ploii și a căldurii, zăpada a fost demult topită. Pe drum e noroi și numai pe margini mai este puțină gheață. Săniile au cam stat prin șuri anul ăsta. Tata a fost prin sat pe la Cărpuș și cînd a revenit începuse să ningă cu fulgi mari. Sînt sigur că nici n-o să înălbească bine pămîntul și se vor topi.

Tata i-a dat o scrisoare de recomandare lui Horodincă, către tov director adj. Burdujan pentru a fi primit în clasa a IX-a la Rădăuți (de la Liceul din Siret). Azi mama a topit carnea. M-am culcat la ora 12.30.

Miercuri 5 ianuarie 1966. M-am sculat la 8.30. Am vrut să ascult ”V.M.” dar de la început am observat că este repetat același material ce a fost transmis aseară. Au urmat activitățile obișnuite de fiecare zi (spălat, îmbrăcat, dejunat). Pe la 10 am hotărît să mă mai uit prin unele cărți, deoarece am numai cîteva zile pînă la începerea noului trimestru. Nici anul ăsta n-am prea înțeles această vacanță. Din experiența mea de pînă acum pot spune că atunci cînd mă gîndesc mai mult la școală nu simt deloc vacanța, chiar dacă sînt într-o totală stare de relaxare.

Azi am învățat primele 500 de cuvinte la l engleză. De fapt am avut de învățat numai 50 de cuvinte noi, iar restul de repetat. La insistențele tatei am continuat să lucrez la algebră și să trec exercițiile pe curat. Cu ajutorul tatei am reușit să rezolv vreo două exerciții, alte două însă au fost prea încurcate ca să le putem rezolva.

Azi am fost tot timpul dispus și cu poftă de mîncare (de parcă stomacul ar ști că merg la internat…).

Cu toate că ieri era încă toamnă, azi dimineață m-am trezit în mijlocul unei ierni aspre, dar seci, fără pic de zăpadă. Vîntul urla ca turbat și mai spulberă cîte un pic din zăpada ce mai cade. Totuși pămîntul e gol și negru. E greu să mergi pe drum contra vîntului: asta am observat-o numai uitîndu-ne pe geam. Am scos termometrul afară: -5 grade. În casă, cu toate c-am turnat mereu lemne pe foc, temperatura s-a menținut normal: 18 – 20 grade. Vorba spune că pe un asemenea ger  ți-e milă să lași și un cîine afară. Mie chiar mi-era milă de bietul Muț care nu putea sta în cușcă și se ascundea după grajd. M-am suit în podul grajdului, am coborît un braț de paie pe care Muț și le-a așezat singur, după obiceiul lui, apoi i-am mai dosit cușca de vînt așezînd în partea dinspre Siret lăzi acoperite cu o pătură veche. Din cauza frigului probabil n-a mai venit nici factorul (poștal) cu ziarul (sîntem ultima casă din sectorul lui și probabil îi vine greu să se deplaseze).

Ținînd cont de puținele zile care au mai rămas, mama a început să mă pregătească cu cîte ceva. Astfel, mi-a strîmtat cu vreo 5 cm manșeta la pantaloni (fiind prea largi) și mi-a dat drumul la manșetă (fiind prea scurți). Mi-a cusut și matricolele noi la haină și la paton, nasturii etc. Tata trebuia să aibă ședință de sindicat, dar nu s-a dus. A trebuit totuși să meargă cînd a venit un cetățean și l-a chemat. În calitate de președinte de sindicat a trebuit să rezolve o problemă de competența tribunalului (probabil): o dispută între Cîndescu și Cooperativa Grămești. Tata a dat hotărîrea în favoarea  cooperativei după cum arătau actele. Cu toate că  a plecat la 17, tata s-a întors abia la 20.30. Cum a venit, mama l-a și luat în focuri pentră motivul c-a întîrziat și că a băut ”ceva” cu Gh. Moldovanu. Mama s-a supărat tare, nici n-a mîncat și s-a culcat supărată. Pe la 19 a fost și popa Tomaziu cu dascălul Dobincă și Iorgu cu ajunul Bobotezei. Au strigat chiraleisa de pe la ușă, mama a aprins în grabă o lumînare și eu am fost nevoit să mă țin de datină și să fac cele necesare. M-a aghezmuit, iar eu am făcut semnul crucii și-am sărutat icoana. Mîna n-a mai fost nevoie pentru că căzuse și tocmai își punea mănușa pe mînă. Au servit fiecare cîteva pahare de vin și, în ordinea în care i-am scris au primit 10, 5 și un leu. Mama a luat din căldărușa cu aghiazmă un pahar (pentru mîine).

Am mai ascultat la 18, ”V.M.”. După buletinul de știri am mai ascultat: comentariul ”Unitatea sarcinilor naționale și internaționale ale P.C. – un imperativ al vremii”, comentariul ”Institutul de telecomunicații din Moscova – primii pași ai inginerilor proiectanți”. Acest comentariu a fost transmis la cererea a trei ascultători. În încheiere a transmis cîntecul lui Al BurinovNu-i monoton clopoțelul”. Azi a avut loc în țara vecină, Bulgaria, Plenara Comitetului Central al P.C. Bulgar | Frate frate, dar plățile-n dolari (brînza-i pe bani). Din noutățile zilei: continuă greva muncitorilor newyorkezi cu toate că conducătorul sindicatului (arestat și acum se află la un spital) a fost înlocuit de alții (care se mențin pe aceleași poziții). Azi fostul cancelar Vest German, Konrad Adenauer a împlinit 90 de ani. În Volta superioară se menține starea de urgență. Conferința de la Havana își continuă lucrările. Cei care au luat cuvîntul s-au pronunțat împotriva agresiunii americane în Viet-Nam. La Tașkent continuă întrevederile între premierii celor trei state. Primele rezultate sînt optimiste. Azi e a 12-a zi cînd SUA nu bombardează Vietnamul de Nord. Echipa română de tenis n-a luat parte la concursuriele ce au loc în Grecia. Maestrul român Florin Gheorghiu are succese mari în turneul de șah din Anglia.

Acum cînd scriu e ora 23 și afară vîntul urlă sinistru; pentru a scuti un foc în bucătărie, m-am culcat de-a picioarele pe somieră, în sufragerie. Mă gîndesc cum o duce acum Mircea care umblă cu capul gol și numai în balonseide. Nu știu cum o fi cu mine, că nici eu n-am căciulă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 418. Joi 22 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (141).


Vineri 31 decembrie 1965.  Ultima zi a lui 65. M-am sculat mai tîrziu. Toată ziua s-a făcut pregătire pentru întîmpinarea lui 66. Mircea a fost la cooperativă și mi-a luat trei caiete de matematică. Acum nu-mi rămîne decît să mă apuc de exerciții. Am ajutat cu toții la pregătirile pentru revelion. Eu i-am ajutat mamei la bătut smîntîna cu zahărul pudră. Am dat zahăr prin mașină și am tăiat cîteva tăvi cu sărățele. Tata, de asemenea, a umblat prin sat după drojdie, piper, vin ș.a. Astănoapte tata hotărîse să întîmpinăm revelionul dormind. După ce a fost prin sat și s-a întîlnit cu cîțiva prieteni (L.D.: de pahar….) (Jan Goraș, Puiu Marian) a revocat hotărîrea vrînd să-l facem mergînd cu uratul. Mama însă nu vroia deloc (îi era ciudă că tata a băut ”un vin cu dom director”. Pe chestia asta a fost și un pic de teatru: la început dramă și tragedie, apoi, spre satisfacția tuturor, s-a transformat în comedie și totul a fost bine.

Ziua a fost un pic înnourată, totuși soarele răzbătea ușor și a fost destul de cald pentru vremea asta. Pe la 19 am ieșit cu Mircea afară să facem treabă: am cărat cu săniuța, pe pămîntul înghețat și acoperit pe ici pe colo cu cîte un petec de zăpadă, două răchiți și jumătate. Pentru a le transporta mai ușor le-am tăiat coroanele. Am fost mulțumiți și entuziasmați de munca făcută. Dimineața am ascultat ”V.M.”. A transmis un reportaj de la Palatul prieteniei din Leningrad unde a avut loc, ieri, o festivitate cu ocazia Zilei Republicii. La cuvîntarea rostită de un reprezentant sovietic a răspuns ziaristul Nicolae Moise din București, conducătorul turiștilor din România. La 29 decembrie 1965 s-au împlinit 45 de ani de la crearea Partidului Comunist Francez. Azi am primit scrisoare de la bunița (ultima din 65) și ”Gazeta învățămîntului”. A venit Cărpuș + … ița să cumpere aparatul nostru de radio ”Orion”. După cîteva tîrguieli, l-a dat cu 350 și tata s-a dus cu aparatul să-l probeze la sediul C.A.P.  Întîrziind cam mult, mama l-a trimis pe Mircea să vadă de ce nu vine tata. Mircea însă a stat și el în continuare, cu tata, la Cărpuș. Mama se hotărîse să meragă după ei cînd au sosit amîndoi cu banii. Între timp ne-au sosit și primii urători. Au fost destui și le-am dat la fiecare cîte un leu sau doi. În noaptea asta Eu va transmite (L.D.: de-acuma știți ce înseamnă Eu….) va transmite program special de revelion de la 17 la 22. Pe la 20.30 a venit nenea Puiu cu Zîna și copiii (gemenii Petrică și Paulică). Aceștia erau pregătiți pentru ”mers la urat” (bine îmbrăcați și cu clopoței în mînă) dar ne-au spus numai un ”ahooo!” și și-au văzut de treaba lor, învîrtindu-se și cotrobăind prin casă. Au fost băieții lui Tomaziu (popa) (13 lei) împreună cu Adrian  băiatul inginerului Mircea, președintele C.A.P.. Au venit apoi Lili (sora lui Lica). Lili este în clasa a V-a, învață foarte bine și este foarte drăguță și delicată. A venit împreună cu Aurelia, o colegă de clasă. Pe la 21.30 ne-am hotărît să mergem la Puiu (Marian) acasă. Am mers cu mama și cu tata, dar Mircea s-a încăpățînat și s-a culcat în bucătărie. A trebuit să vină nenea Puiu și să-l aducă acolo. După ce că servisem cîteva pahare acasă, ne-am așezat cu toții la masă. În total eram 7 +  P și P (cei doi ”sfinți” născuți pe 29 iunie: Petrică și Paulică) (L.D.: cei doi gemeni ai familiei Marian erau născuți de sf Petru și Pavel). Am băut și ne-am distrat pe întrecute. După mai multă zbenguială, Petrică a adormit, dar Paulică a stat cu noi pînă la urmă. Au venit mai mulți urători printre care și o ”nuntă” f frumoasă, formată din: mire, mireasă, (un băiat frumos, Andrușcă, îmbrăcat în haine de mireasă), nuni, popă și cîțiva ”nuntași”. Puiu i-a invitat în casă și i-a pus să mai joace odată, după care le-a dat bani și băutură. După un timp au venit să ure profesorii Jan Goraș și Zvolinski cu soțiile lor. Dintre toți, Zvolinski era cel mai beat, însă cel mai simpatic și mai vorbăreț. Ura și urla tot timpul cu Goraș, făcînd-o pe ofițerii, spunînd glume și rîzînd. La 24 fără 10 am ascultat cuvîntarea de anul nou a tov. Nicolae Ceaușescu.

Sîmbătă 1 ianuarie 1966. Anul nou 1966! La mulți ani! Am ascultat apoi cîteva momente vesele la radio. Am mai băut în continuare pînă aproape de ora 1 cînd am ieșit cu toții și am mutat petrecerea la noi în casă. Zvolinschi s-a simțit tot timpul bine dispus și ne-a dispus pe toți. Juca twist cu Goraș, dădeau ordine, sunau grozav din ”talanca” lor mare, cu rezonanță puternică. Aici, acasă au mai venit o serie de urători printre care și două ”capre” destul de reușite. A mai venit o ceată de urători cu Buhaianu (”cacă lut”) – urător, vecinul Cojocaru Truță – acordeon și restul – gașcăi: Ghiță Apalaghie, M. Tănase de la bodegă) și încă vreo 5-6. Ei au urat o dată la fereastră, dar nu s-a auzit decît clopotul. Venind în casă, Goraș i-a mai pus o dată să cînte. A urat Buhaianu f frumos dînd exemple nominale din ceata lor, făcînd o urătură foarte originală și amuzantă. Goraș i-a dat 10 lei, iar tata 25. S-a băut și s-a mîncat pînă pe la 3 (noi, băieții, am servit). Apoi s-a dat ordinul de a părăsi această poziție și de a muta frontul la Bălinești. Puiu și Zîna au refuzat să execute ordinul drept pentru care s-au dus acasă, iar noi, restu(rile) am pornit-o la Bălinești. Am mai rămas trei familii. Eu cu Mircea am mers înainte cu Zvolinschi pînă la el acasă. Pe drum ne-am întîlnit cu urători și paznici. Aici, la familia Zvolinschi, s-a întins iar masa. Pe drum ne-am mai răcorit și ușurat, așa că am mîncat și-am băut din plin. S-a servit țuică bătrînă (f tare), șpriț (vin cu apă minerală) și la urmă bere. Zvolinschi s-a cherchelit, turna pe-alături, a răsturnat cîteva pahare și a fost, în continuare, vesel și comunicativ. Au cîntat de nenumărate ori Mulți ani trăiască și au urat și urlat cît au putut. Distracția era asigurată. Zvolinschi a avut și o ”surpriză” – o pocnitoare cu trotil. A aprins-o și a aruncat-o imediat. Peste ½ minut a făcut o explozie serioasă. La urmă, tata a început să le moțăie și să închidă ochii. În sfîrșit, pe la 6 am plecat de acolo la Goraș (două familii). Pe drum ne-am întîlnit iar cu urători și alți mascați. La Goraș a fost o atmosferă stingheră și rece (ca și camera, ca și gazdele). N-am mai putut nici să mănînc și nici să beau și am început să resimt oboseala acestei nopți nedormite. Goraș a mai desfundat două sticle de Cotești și se mai îndemna cu tata. Plictisit fiind, m-am hotărît să plec cu Mircea (”Copiii, afară!”). – Bunăseara! (?)… Cînd am plecat se lumina de ziuă și ceasul arăta ora 7. Cum am ajuns acasă mi-am lăsat numai paltonul și ghetele și m-am lungit pe canapea. Imediat am adormit, fiind, pesemne, surmenat. Cînd m-am uitat în oglindă ochii mi-erau duși în fundul capului și încercănați. Ce să-i fac? E prima mea petrecere, stînd o nopate și avînd și de băut suficient. Cam la o oră după plecarea noastră au sosit mama cu tata. A trebuit să ne cărăbănim la noi în bucătărie. Nici nu mai țin minte cum am plecat și ce-am vorbit cu mama. Am adormit pe loc și m-am trezit abia la 10 cînd a venit mama alarmată că a rupt Muț lanțul. Nu știu pentru a cîta oară s-a întîmplat asta! Veniseră ”semănătorii” și Muț s-a zmuncit tare și a rupt. Din cauza lui nu ne-a semănat nimeni. Mircea nu s-a mai culcat și a încercat să mă scoale și pe mine cu un sistem de oglinzi  aruncîndu-mi în ochi raze de soare. Mi-am tras plapoma peste cap și am dormit pînă la 14. Am mai prînzit un pic (am cîștigat 23 lei). Mircea s-a culcat la 16 și nu s-a mai sculat nici să mănînce, contopindu-și somnul zilei cu cel de noapte. Eu jucam table cu mama cînd deodată a venit familia Tomaziu (Felicia +          ). (L.D.: Pe soția preotului o chema Felicia, dar preotului nu-i știam numele mic). De la o vreme au venit și copiii lor care-s neînchipuit de obraznici (se ghionteau mereu).

Azi rulează în sat ”Diavolul deșertului”. Ar fi trebuit și eu să mă duc, dar l-am văzut și ”copiii” s-u dus singuri la film. (L.D.: E vorba despre copiii familiei Tomaziu, pe care – fiind obraznici – nu i-am agreat și le-am pus și calitatea de ”copii” în ghilimele…).  A venit și tanti Lucreția. Apoi a plecat el (dnul Tomaziu), apoi și tanti Lucreția și la urmă a plecat și doamna Tomaziu. Au stat pînă la 20.15. Eu m-am retras în bucătărie, am făcut focul și mi-am făcut bomboane de zahăr și peltea de zahăr.

Azi a fost o zi minunată, de vară. Cerul era de un albastru perfect și clar. Nici un nor n-a încercat să întunece această splendidă culoare și nici soarele ce domina pe cer. Din păcate, cînd m-am sculat eu, sorele trecuse de bolta cerului și-acum se scobora lin după dealul din fața casei (Cudrina).  Minunata zi s-a continuat cu o minunată noapte, la fel de minunată. Cerul senin s-a acoperit de stele și de un minunat Crai Nou. Se anunță un șir de zile frumoase, dar mi se pare că zăpada ce trebuia să cadă acum va cădea dublu spre sfîrșitul iernii și începutul primăverii. Totuși e bine și-așa. M-am culcat la 9.30.

Azi s-au împlinit 15 ani de la intrarea în vigoare a primului plan cincinal al R.S. România (1951). Se împlinesc 7 ani de la victoria revoluției populare cubane (1 I 1959).

Duminică 2 ianuarie 1966. Ieri s-au împlinit 80 de ani de la moartea (1881) lui Louis Auguste Blanqui, revoluționar francez, comunist utopic (n. 1805). La 1 ianuarie s-au împlinit 10 ani de la proclamarea independenței Republicii Sudan (1956). La 1 ianuarie s-au împlinit 50 de ani de la apariția, la București, a revistei ”Muzica” (1916). La 2 ianuarie s-au împlinit 150 de ani de la nașterea (1816) lui Anastasie Fătu, medic și naturalist român (m. 1886). În luna ianuarie au fost publicate Hotărîrile Congresului al V-lea al PCR.

M-a sculat, dimineața la 9, mama și m-am dus direct la aparat să ascult ”V.M.”. În seara de anul nou a fost realizată prima transmisiune televizată de la mare distanță Moscova – Sahalin (Kazahstan). A urmat un comentariu de Oleg Vlasov intitulat ”Un an din viața Uniunii Sovietice”. Nu știu de ce  n-a transmis ”Pentru voi, dragi școlari”. A relatat pe larg despre cinematografia sovietică, iar în încheiere a transmis un ”Cîntec de Anul Nou”.

După asta am luat o masă copioasă, apoi m-am îmbrăcat și, împreună cu Mircea, am ieșit în sat. Ne-am întîlnit cu Ion Cantoreanu și alți băieți din sat. Am mers pînă la Poștă (am primit o felicitare de la Botoșani (familia Buliga). Ziare – ioc! În loc de patru ziare – niciunul! Mi-am cumpărat un plic și două timbre să am rezerve. Acasă m-am schimbat din nou, să fiu mai lejer, și-am chiulit toată ziua ascultînd radio, bînd și mîncînd bine. Spre seară, mama și tata s-au dus la nenea Puiu, iar Mircea – prin vecini. Eu am mai ascultat la radio (Radio Cri – Cri). Pe la 19.30 seara a venit mama, tata, nenea Puiu cu tanti Zîna și s-a mai chefuit pînă la 22.30 noaptea. Nenea Puiu a povestit tot timpul întîmplări din armată și de pe la serviciul său. În continuare am ascultat la radio pînă ce ne-am culcat (Marioara St. trimite vederi din New York). În timpul vizitei sale la noi, nenea Puiu a încercat să-l lămureascxă pe Mircea să se prezinte la examene, dar în urma hotărîrilor sale se vede că n-a reușit. Totuși, n-ar fi fost rău dac-ar fi încercat această sesiune, apoi i-ar fi fost mai ușor. (dacă nu se prezintă, pierde doi ani).

Azi vremea s-a răzbunat. Cerul înnourat mereu și a și plouat. Noaptea însă a fost senin și clar de lună.

De la 0.30 la 1 am ascultat ”G.P.” – a transmis numai un ”Album” cu principalii artiști contemporani din România. M-am culcat la 1.15.

Luni 3 ianuarie 1966. Azi se împlinesc cinci ani  de la moartea (1961) chirurgului român N. Hortolomei (n. 1885). Aseară am stat pînă după miezul nopții și-am compus o scrisoare către Marioara St (Lică). Cineva  a spus despre poemele populare (folclor): ”cine, dintre marii poeți, n-ar vrea să-și pună semnătura sub versurile poeziei populare?” Am citit aseară o poezie de Octavian Goga care mi-a plăcut. ”Sara”: ”Balta și-a cernit năframa/ Ca o mamă întristată/ Florea soarelui pe cîmpuri/ Pleacă fruntea-ngîndurată// Zarea-și picură argintul/ Pe ovezele de aur, / Ostenit, din aripi bate/ Ca un vis prelung, un graur// Codrul cîntăreții-și culcă/ Doarme trestia bolnavă/ Dorm doi pui de nevăstuică/ Sub o brazdă de otavă// S-a oprit trudita moară/ Doarme apa la irugă/ Răzimat pe coate-adoarme/ Un cioban întins pe glugă// Doarme cerul și pămîntul/ Într-o dulce-mbrățișare/ Doar izvorul mai tresaltă/ Ca un sîn de fată mare”.

Azi dimineață Mircea s-a sculat la 5, și-a pregătit valiza și încă un bagaj, fiind hotărît să plece la Rădăuți, dar nu la sesiunea de examene, ci la ”Biroul pentru repartizarea forțelor de muncă”. Și-a luat rămas bun de la noi și tata i-a mai dat bani să aibă pînă la primul salar. A așteptat cursa împreună cu vreo șapte oameni, la Buhaianu la poartă, dar a luat numai patru dintre ei și Mircea a plecat pe jos.

M-am sculat abia la 10. Am visat tot soiul de năzbîtii (căutam gazdă cu Mircea prin Rădăuți. Apoi am visat stema U.S, pe cer înspre Siret, iar pe drum  mergeau la Bălinești o trupă de trîmbițași îmbrăcați în roșu și cu surle albe. În vîrful uneia, f lungi, erau așezate altele mai mici. Nu știu dacă are vreun simbol sau are vreo legătură cu întîmplările mele de pînă acum).

Cum m-am sculat, m-am îmbrăcat și m-am dus la Poștă și Bibliotecă. La Poștă n-a venit nici un ziar (am mai cumpărat două plicuri, de rezervă), iar la Bibliotecă era închis.

Neavînd ce face am început să mă gîndesc la apropiatul început să mă gîndesc la apropiatul sfîrșit de trimestru. M-am apucat să lucrez la trigonometrie și pînă seara am lucrat încontinuu, rezolvînd aproape 50 de exerciții și scriind mai bine de 11 foi.

Azi s-a deschis la Havana Conferința de solidaritate a celor trei continente. ”R.M.” a transmis articolul redacțional din ziarul ”Pravda” intitulat ”Forumul celor trei continente”. La 8 am mai prins un sfert de oră din emisiunea de la ”V.M”. S-a terminat canalul Irtîș – Kazahstan lung de 500 km dealungul cărora sînt instalate 22 de stații de apă. Am ascultat la radio ”Rapsodia română” de George Enescu. Am descoperit că semnalele de la ”Glasul patriei” și ”Jurnalul satelor” sînt luate din această minunată capodoperă. Azi s-au întîlnit la Tașkent (UzbekistanAiub Khan (Pakistan), Șahastri (India) și Kosîghin (U.S.) pentru a discuta problema Kașmirului. Începînd de la 1 ian 1966 a început greva muncitorilor din transporturile newyorkeze.

Mama și tata s-au culcat devreme azi (pe la 20) și eu am venit cu radioul în bucătărie. Pînă să adorm am ascultat diferite emisiuni la radio și am continuat să citesc ”Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray (1812 – 1863). Cu toate că, venit acasă, mi-am propus să  citesc cît mai multe cărți, printre care: ”Bîlciul deșărtăciunilor” – ambele volume – ”Note din America” de Ch Dickens și ”Opere” de Slavici (pt limba română), din toate acestea n-am reușit să citesc decît vreo 200 de pagini din ”Bîlciul...”.

Azi vremea s-a menținut frumoasă. De zăpadă nu se mai poate vorbi de mai multe zile. Chiar dacă pămîntul a fost alb de cîteva ori, asta a fost cel mult pt. o noapte. Spre seară s-a înnourat. M-am culcat la 23.30.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 378 Sîmbătă 13 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (106).


Luni 23 mai 1966. Dimineața mi-am prelungit somnul după ora 6 și m-am conofăit prin dormitor pînă la 6.45.

Pînă la 7.20 abia am reușit să citesc o dată la economie. La restul obiectelor sînt mort – și azi e pericol de extemporal la trei obiecte!

Cînd plecam la rînd, a venit directorul Viforeanu și a anunțat că elevii Liceului 1 vor merge ”în excursie” la Gura Humor. Mă gîndeam pe drum: cum ăștia de la Liceul 1 pot face excursie în timpul săptămînii, iar la noi la școală nu e nimeni care să ia asemenea inițiativă? Dar numai bine am ajuns la școală și mi-am pus servieta în bancă, că și vine diriginta foarte bucuroasă. Ne-a anunțat că astăzi nu se face învățămînt (ce pleașcă!) și mergem cu toții la Păltinoasa. Prima oră aveam latina. A venit baba numai să facă liniște și să ne dea indicații pentru drumeție. Pe la 8.15 a sunat de ieșire, toată lumea a ieșit afară și ne-am îmbarcat în camioanele ce așteptau în fața școlii. Eu am nimerit într-un camion ”Carpați” unde erau mai puțini elevi și eleve. Erau băieții din X-a E + Lavric, Gușul, Andrișan, Tanasă, Rusu și Bădeliță (din D).

Am avut următorul traseu: Rădăuți, Marginea, Clit, Arbore, Solca, Cacica, Vf. Dealului, Pîrteștii de Sus, Păltinoasa. De la Pîrtești la Păltinoasa am avut cîteva serpentine destul de frumoase. Aproape tot drumul am cîntat cu ceilalți băieți (Magopăț, Andrișan) tot soiul de cîtece populare. A cîntat și Doina Coroamă. Cînd vedeam cîte-o fată  – Țoc! Cînd treceam printr-un sat mai aproape de Păltinoasa am început să strigăm ”Hai Metalul” și ”Huooo Minobradul”. Am făcut și repetiții la URA. Se cutremurau văile de strigătele noastre. Am văzut multe peisaje montane minunat de frumoase și pline de sălbăticie. Noi, ”cantatorii” am cam răgușit pînă la Păltinoasa. (”Doamne, negri mai sînt norii/ Hai Dunărea mea/ Toamna cînd pleacă cocorii/ Hai Dunărea mea/ Doamne negri mai sînt munții/ Hai Dunărea mea/ Toamna cînd pleacă recruții/ Hai Dunărea mea”). În sfîrșit, am ajuns la Păltinoasa, albi de praf și destul de osteniți. Am intrat mai mulți elevi la o casă unde era o fîntînă. Gazda – femeie de la munte – a fost foarte mărinimoasă cu noi. Ne-a adus căni să ne spălăm și-un ștergar curat să ne ștergem.

După ce ne-am mai odihnit un pic pe marginea șanțului, aprovizionîndu-se fiecare cu flori și ramuri de brad am primit instrucțiuni ce și cum trebuie să procedăm. Vom sta înșirați cîte doi pe marginea șoselei, iar cînd vor trece conducătorii (de la Cîmpulung înspre Suceava) va trebui să ovaționăm (URA!), să batem din palme și să agităm florile. Pînă una alta, adică pînă să vină coloana de mașini am avut timp să sporovăim mult (căpătasem chef de vorbă) fiind vesel și destul de spiritual (cu Pușa Iftodi, clasa X-a A + o fată dintr-a IX-a A, cu Doina Coroamă – o oglindă, cu Nenati care era împreună cu Melexina, dar cu ”ea” n-am mai vorbit ș.a.m.d.). Fetele din clasa noastră au venit cu autobuzul și ne-au invitat și pe noi cei patru băieți să urcăm în autobuz (la întoarcere). Burciu Rodica din Dornești a povestit că aseară tov Nicolae Ceușescu a  sosit la Dornești, și a coborît din trenul său. O fetiță l-a făcut pionier, iar el i-a urat să aibă numai note de 10. Pînă la ora două am avut tot timpul să răgușesc serios și, totodată, să-mi vină foame.

În sfîrșit, a trecut coloana de mașini în frunte cu mașina tov. N. Ceaușescu și a celorlalți doi conducători. S-a strigat ura și s-a bătut din palme (elevii însă erau cam timizi) A urmat apoi același convoi de 30 de mașinuțe cu tot felul de ștabi. Cum s-a terminat trecerea șefilor toți ne-am repezit la autocamioanele noastre. Halip N. s-a dus la autobuz, dar nu l-a primit baba (diriginta) și era cît pe-aci să rămînă pe-acolo. La întoarcere parcă n-a fost așa vesel. Am avut conflict cu cîteva fete dintr-a X-a B și-am ajuns pînă la bîrfe și injurii, apoi le-am lăsat în plata domnului. S-a cîntat, dar mai puțin. Eu am stat lîngă Rodica Fetcu dintr-a X-a B și ne-am ținut de mînă. Fetele din B m-au și botezat Șexpir (Shakespeare, of course). Pe la 15.30 am ajuns la școală. Ne-am luat cărțile și-am venit la internat foarte amărît, prăfuit și flămînd. După mine au mai venit Gherasim și Lungu care-au venit prin Ițcani, tot mereu pe asfalt, cu o camionetă deschisă. După ce ne-am spălat și ne-am răcorit am luat masa pe la 4. Prandea, înțelegîndu-ne, ne-a dat voie să dormim pînă la 4.30. Eu cu Costică și cu Toader am mers în trifoi, ne-am dezbrăcat la piele și pînă la 5 făr-un sfert am făcut plajă.

Apoi am ieșit cu Toader în oraș. El a scos niște bani de la CEC, apoi am halit cîte-o prăjitură (cea preferată, cu frișcă, de 2.50) și-un suc, apoi am plecat la stadion unde de la 5 a început meciul dintre ”Metalul” Rădăuți și ”Minobradul” Vatra Dornei. Prima repriză am văzut meciul, fiind cu capul înăuntru și cu picioarele în afară (sub gard). Apoi am intrat în tribună, unde-am dat ochii cu Hamza (Prandea); s-a uitat urît la mine și atît. Meciul s-a terminat cu 2-0 pentru Metalul. Cînd m-am dat jos, am sărit de pe tribună și mi-am agățat arătătorul de la mîna stîngă într-un cui; mi-a rămas pielea acolo.

La 7 am revenit la internat. Pe drum l-am ajuns iar pe Hamza și, ca la o comandă, ne-am întors. După masă, deoarece nu era lumină în meditație, ne-a dat drumul la dormitoare. A fost și directorul Botez pe-aici. Seara am adormit pe la 10, după o baie bună + sport.

Marți 24 mai 1966. Dimineața m-am sculat la 5 făr-un sfert, m-am spălat, apoi m-am pus pe treabă. Am periat îndelung și amănunțit haina și pantalonii. Zilele astea n-am prea avut grijă de Jurnal și-am cam rămas în urmă. De la 5.15 la 7.30 am scris încontinuu și abia am ajuns pe sîmbătă seara.

Azi a fost iar o zi frumoasă, deci foarte cald. În consecință, nu mi-am mai luat haina, ci doar bluza cea albastră care, după cîte știu eu, face parte din uniforma băieților.

La limba română fetele s-au scuzat și, pentru a nu pierde totuși ora, profesoara a făcut gramatică. Azi ne-a predat despre ”Propoziția subordonată subiectivă și predicativă” cu care a umplut toată ora. De altfel, era mare pericol deoarece nici azi nu m-am uitat prin cărți.

La rusă, profesoara și-a început ora povestindu-ne despre viața eroului Ostrovski, acesta fiind, probabil, eroul ei preferat. Ne-a sfătuit să-i urmăm exemplul în muncă perseverentă, zi cu zi. Cînd a dat să asculte, profesoara a întîmpinat protestul clasei. ”Nu ne-am pregătiiiit…”. Am venit tîrziu (de la Păltinoasa), sîntem obosiți (că am fost la meci și că ne-am plimbat asta nu se spune). Profesoara n-a ascultat, ci tot a examinat diferiți elevi, bineînțeles fără să noteze.

În pauză, Gozec m-a întrebat: ”Ții un jurnal?”. Eu: ”Nuuu!”. Probabil l-o fi văzut și el sau a aflat de la cele care l-au văzut…

La dirigenție, diriginta Ruscior s-a legat de mine: ”de ce n-am venit duminecă la școală și să aștept alături de întreaga clasă?”. Eu: ”Păi, să vedeți...”, adică motivări și paramotivări, numai să nu tac. Diriginta: ”Uite, Druguș, tu mai ai și altele și eu am să te ard cu nota la purtare. Ieri m-ai văzut prin oraș și m-ai ocolit”. Eu: ”Nu, tovarășa profesoară!”. Ea: ”De ce n-ai uniformă?” Eu: ”Eu așa știam, că asta-i uniformă”. Cu asta am pus-o la punct și n-a mai zis nimic. Deoarece se apropie ”Ignatul”, profesoara s-a apucat iar să facă analize și răsanalize la învățătură. Azi s-a legat și de elevii mediocri. Ne-a spus la o serie că am putea fi premianți, numai să vrem (”Asta-i! Că nu vrem!”). Diriginta: ”Druguș, tu poți mult mai mult!”. Și asta o știam. Deocamdată mă mulțumesc cu atît.

La matematică nu prea știu ce s-a întîmplat. Mi se pare c-a ascultat toată ora. De la începutul orei mi-a venit somn, am pus capul pe bancă și-am dormit în lege pîn-a sunat. Mi se pare că am și visat.

La ora de cor am stat în clasă. Nenati a citit o dată lecția la muzică, iar ceilalți – hîrjoneală. M-am bătut cu hîrtii cu Vlonga și Cupșan. Am ajuns apoi să ne luăm la mișto, dar n-am vrut să mă las… B.M. a trimis-o pe Băimăcean să mă înțepe cu un ac (am înjurat-o). Apoi, cînd am trecut pe lîngă ea m-a înțepat și ea; m-am stăpînit și i-am zis numai atît: ”De ce faci glume proaste?”.

La naturale eram complet nepregătit. Tocmai aflasem titlul lecției, cînd îl aud pe Zaiciu: ”Druguș! Ce-am avut pe azi de învățat?” I-am zis ceea ce aflasem cu cîteva minute-n urmă. Și așteptam să văd ce m-o întreba. Dar ce aud?: ”Citește o dată lecția!”Apoi a pus și pe alții și-au citit și așa … a trecut ora. El s-a plimbat nervos de la ușă la catedră. În ora asta Halip N. a primit un bilet de la B.M.: ”De ce mi-ai făcut din ochi?”. La dictarea mea,  H.N. i-a răspuns: ”Crezi că eu fac din ochi la o fată ca tine?”. B.M. ”Atunci, probabil, clipoceai și-ai scăpat ochii”. Răspunsul ”nostru”: ”Poate-ai orbit tu, din cauza celuia dintr-a XI-a”. Halip i-a mai scris cîteva bilete, dar nu le-a mai primit. Atunci eu am rupt o bucățică de foaie, i-am făcut forma de bilet și l-am trimis prin poștă (Puha). Pe ăsta l-a primit și de aici a pornit zîzania (a observat că i l-am trimis eu și era ferm convinsă că eu am scris cele două bilete anterioare (”crezi că nu-ți cunosc scrisul?”. Ce să-i mai zic? B.M.: ”Și foaia era din carnețelul tău”. Nu i-am mai dat alte lămuriri și-am lăsat-o să creadă ce vrea! Puțin îmi pasă!

În urma criticii primite la ședință se pare că Ica s-a îndreptat. Am întrebat-o: ”Ica, te faci fată de treabă?”. Ea: ”Da, o să vezi!”. Am crezut că-i o simplă minciună, dar, pe parcurs, mi-am dat seama că s-a transformat. Tocmai azi a terminat de citit o carte și s-a oferit să mi-o împrumute. Am luat-o deoarece mi s-a părut că-i bună. Ica: ”Tu n-ai vreuna să-mi dai?” Eu: ”Am dar nu cred că o să-ți placă”.

După ce-am luat masa la internat am plecat cu Costică la film la ”Unirea”. Dar aici spectacolele erau numerotate și a trebuit să mergem la ”7N”. Am intrat pe întuneric și l-am învățat și pe Costică metoda de a găsi imediat locuri libere și de a intra pe deasupra. Costică: ”Mare drac mai ești tu!”. După ce-am văzut jurnalul am văzut și-o completare (un jurnal sovietic intitulat ”Nauka i tehnika” = ”Știință și tehnică”). Am văzut filmul ungar (VEGE) ”Finala buclucașă”. Avînd o temă vioaie mi-a plăcut. Toader a stat cu N în parc de la 2 pînă la 5.30.  După ce-am ieșit de la film am fluierat semnalul o dată. Mai tîrziu, Toader mi-a spus: ”Te-am auzit  și i-am spus ei: Trebuie să fie Druguș pe-aproape” și imediat m-au zărit. E minunat să ai un asemenea semnal. Ei s-au certat, s-au enervat pentru ca apoi să se împace și să fie și mai legați. Toader i-a scris: I love you!.

La internat am citit cartea de la Ica: ”Ultima poveste” de Radu Tudoran. Azi Haiuță mi-a cerut să-i dau un creion. M-am gîndit să-i fac o fentă și mi-a mers: ”E la dumneavoastră”. Haiuță: ”Aha!”. Acuma se gândește cum să mă îmbrobodească și să scape basma curată. Odată i-l voi cere serios și aunci o să văd ce zice. Pînă la 8.30 am citit, apoi am scris cîte ceva. În seara asta Arcadie Lungu a plecat de la internat. A dat mîna cu cei de la Liceul 2 și-un salut la ceilalți.

Miercuri 25 mai 1966. Aseară am stat pînă la 11 tot sporovăind chestiuni de cultură generală. (Comandă generală: Capu la dreapta!). Nu știu cine a afirmat că lui Hamza i se mai spune Ețius. De-acum îl botezăm în toate felurile: Hamza; Hamlet, Ețiu, Ețius și mai rar Prandea sau Aristide.

La limba latină a ascultat o elevă și a predat. Nu s-a mai atins de mine. Parcă știa că nu-s pregătit. La limba română a adus extemporalele. Am 8 (H.N. – 7). Apoi, spre nenorocul meu, m-a și ascultat. Fără să citesc niciodată i-am tras o barbologie și cu ce-am mai știut de prin clasă am luat un biet 6.

În pauză mă trezesc cu Doina H. care a început să-mi ceară fotografiile. Zurac i-a spus că eu am făcut fotografii. M-am dus imediat la Zurac să-l iau la rost pentru că m-a băgat în încurcătură. Acesta s-a descotorosit f ușor de mine zicîndu-mi că m-a confundat cu Gherasim. După atîția ani încă n-a învățat să ne deosebească. Într-un fel, nici nu-i de mirare: mereu sîntem împreună. Cei din clasa XI-a au început să devină mai înfumurați. Au început să vorbească de apropiatul banchet.

Cînd mergeam spre sala de educație fizică m-am întîlnit cu Mircea: încă nu s-a terminat chestia cu amenda; mai are datorii…

La educație fizică nu m-am echipat, ci am lucrat exact în uniforma școlară (și cu cravată…). Și nu știu cum nu m-a văzut profesoara căci era foarte pornită împotriva acelora ce n-aveau echipamnent. Ba a mai alcătuit cu ei o listă pe care a transmis-o dirigintei. Ora asta am făcut handbal și am stat în poartă.

De la ed fizică m-am întors prin oraș (am lăsat doi lei la patiserie). Cînd am ajuns la școală am intrat odată cu diriginta în clasă. Magopăț n-a observat-o și s-a făcut că-i dă un pumn lui Vulpe, apoi era cît pe ce s-o pupe… I-a fost tare rușine și-și dădea cu pumnul în cap de ciudă…

La fizică am avut (ca temă acasă) de scris cîteva probleme, dar am uitat să le fac. Ica este controlor pe rîndul meu și raportează situația temelor. I-am zis să dea raportul ”pozitiv” și să scap. Riscînd să ia un doi a raportat că ”toți și-au scris temele în afară de Gozec Victor…”.  În ora cît a predat profesoara am halit (ceea ce nu mi s-a mai întîmplat din clasele mici..).

La economie a dat extemporal și a ascultat de la începutul catalogului. Văzînd că n-are treabă cu mine am somnit un pic, fiindu-mi, nu știu de ce, lene. Am rămas iar în urmă cu Jurnalul. Nu știu cum se întîmplă, dar cînd nu mai scriu în Jurnal nu mai țin minte ce dată este… Azi credeam că cel mult poate fi 23 mai, cînd colo era 25. Așa de repede trec zilele…

La engleză, Pop a întîrziat puțin, apoi, pentru a recupera ora de luni – care a rămas pierdută – azi n-a mai ascultat, ci a predat pentru ambele ore (cuvintele, traducerea și povestirea poeziei ”This I believe”. Toader a lipsit, a avut ședință cu activul și a venit la internat pe la 2.45.

Azi am primit o scrisoare de la Cartea prin poștă în care mă anunță că lucrarea solicitată este epuizată.

După amiază am primit o scrisoare de la tata. Este foarte foarte supărat pe Mircea și nici nu vrea să-l mai primească pe-acasă; l-a făcut destul de rîs. Mi-a zis să nu mai apelez la el că n-am la cine.

Pînă la ora 5 am scris și-am citit. În pauză am mers cu Toader și cu Costică pe asfalt. Mergeau două babe pe drum și tîrîiau două crengi de copac. Am pus piciorul pe-o creangă și-a făcut imediat stop. Se mira baba cine-o fi pus frîna.

Am venit tîrziu la meditație (sunase deja de 20 de minute). Veneam toți trei, cuprinși (L.D. adică îmbrățișați) și urcam scările cînd, deodată iese Hamza din bucătărie și se răstește la noi. Am fugit imediat sus. Nu ne-a făcut nimic. (Plutooon, cu cînteeeec înainteeee, haidaaaaa!). De la 8 la 9 am citit și am scris în Jurnal.

La 9 am mers la dormitoare. Toader a mai rămas să mai ”construiască” o ”mică” scrisoare. Eu am făcut o baie bună, apoi sport și – auzi idee! – am vrut să dormim! Dar nu știu cum am început noi să vorbim de ”cultură generală”. Fiecare vroia să-și arate știința punînd tot felul de întrebări din diferite domenii (istorie, geografie, politică, sport, muzică, fizică, chimie ș.a.) De la o vreme am părăsit partea serioasă a întrebărilor și-am început să le spun pe dos sau cît mai aiurea ca să mă distrez și eu și băieții. Eu: ”Hai să facem un concurs. Cine spune cea mai mare prostie?” Niculai Halip: ”Tigru-i puternic, ia boul între coarne și-l azvîrle peste gard” (Rîsete). Tot Niculai: ”Uite cum îi umblă buzele – ca ochii mortului”. Se apropia de 12 cînd, unul cîte unul, am adormit.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 377 Vineri 12 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (105).


Sîmbătă 21 mai 1966. Astăzi este sărbătoarea celor ce se numesc Constantin, Constanța, Elena, Eleonora, și alte derivate de la Costică și Ileana. Dimineața n-am mai apucat să mă mai uit prin cele cărți. Mai clar, n-am citit la nimic pentru azi.

La latină ne-a adus tezele și-am scăpat de ascultare. Eram foarte curios să văd dacă mi-a pus 3 sau 4. Majoritatea din clasă aveau 4 și minus 5. Cînd am auzit că am ”minus cinci” (adică 5) eram să cad de pe bancă. Mi-am revenit și-am început să zîmbesc de bucurie. Băbuța m-a întrebat: ”Druguș, ai visat tu c-o să ai cinci la teză?”. Nu, asta n-am visat, dar chiar visasem că eram prospăt bărbierit și că mă plimbam cu Melexina – plăcut vis. Apoi, băbuța: ”Asta-i salvarea ta!”. Restul orei am făcut corectarea tezei adică copierea lucrărilor bune făcute de Vîntu și Nenati pe tablă. La noi în clasă erua cîteva Elene. (Ivănuță Elena, Băimăcean Elena, Agarofinei Elena, Ungureanu Constanța. Profesoara de latină: ”No, să trăiești, Ileană!”. De la toate astea, apoi de la Lungu Costică, Lupăștean Elena și Atănăsoae C. Am primit bomboane. În ora de istorie am stat în clasa X-a B împreună cu Albu Dorina și Hlinschi Doina. Ne-a luat Pop acolo pentru că are inspecție de la București și trebuie să-i mai și activeze cîte cineva. Inspecția a fost formată dintr-o singură tovarășă + directoarea. Clasa s-a prezentat comsi-comsa. Lui Pop îi tremurau mîinile și nu-i convenea deloc cînd elevii îi ziceau ”dză aislănd” (în loc de dzi ailăn).

În pauză am ieșit afară și m-am luat de gît cu Lazurcă Aurel (cl XI-a A). Mi-am schimbat semnătura. Dacă pînă nu demult o făceam simplu LDruguș, acum, după zeci și zeci de exerciții făcute pe cărți și caiete, în ore, am reușit să o fac tot mai complicată. (L.D.: În Jurnal sunt scrise câteva rânduri cu semnătura cu cele două triunghiuri suprapuse, semnătură pe care am ”inventa-o” înainte de a veni la liceu).

Ora de chimie s-a desfășurat foarte normal. Nu m-a ascultat și m-am bucurat. Ne-a predat ”Argintul”. La fizică, aceeași poveste.

După ore, vroiam să merg acasă, dar nu m-au lăsat fetele. De ce? Aveam adunare. N-am mai avut ce zice. Pînă să înceapă adunarea am ieșit pe coridor. Aici m-am întîlnit cu Toader. A venit la mine și cu un glas nefiresc a început să-mi spună: ”Mă Druguș, am făcut-o lată! Am fost cu frate-miu în restaurantul Central. Îi spui Feliciei să-i zică lui N să nu mai vină azi la ora două, ci mîine la ora două. Uite, îi dai și biletul ăsta”. Începe el să caute prin buzunare, dar nu mai dă de el. Îl caut și eu, dar … nimic!. Niciunul din noi n-a știut că biletul a căzut pe jos și l-a pescuit Sîrghie. Toader a plecat acasă cu fratele lui (Lazăr).

Astăzi a fost un vînt puternic care ridica trombe de praf.

La adunarea noastră a luat parte și diriginta. Tema: ”Comportamentul tineretului în societatea socialistă”. A citit Lucia Nenati un material scris de ea. Ștefan a scris procesul verbal. După citirea materialului – dezbateri. Asta a fost singura ședință care mi-a mai plăcut un pic. A fost mai multă combativitate și siguranță. S-a început să se discute cum se comportă cei patru băieți din clasă și a fost luat fiecare în parte. Magopăț, săracul, a dus greul criticilor. Eu m-am distrat foarte mult pe chestia replicilor lui. Magopăț s-a dezvinovățit – și foarte bine a procedat – zicînd că colegele lui nu se poartă frumos cu el, iar el le-o întoarce cu aceeași măsură. Diriginta: ”De ce nu te porți frumosc cu fetele?”. Magopăț: ”da ce, astea-s fete? S niște mahalagioice!”. Lui Magopăț i-a luat apărarea Gabriela Șcheianu care a învinuit-o pe Ica Grijincu că se agață mereu de băieți. Toată clasa a fost de acord (Dacă Ica le cam permite…). Am ajuns și eu la scărmănătoare. Diriginta era tare curioasă să vadă cum mă comport eu. Clasa m-a apreciat – spre satisfacția mea – dar toate fetele s-au plîns că nu le salut pe stradă (”Îi fudul!”). Diriginta m-a întrebat ce părere am despre ceilalți băieți. Am împărtășit aceeași părere ca și Magopăț. Apoi tot Șcheianu s-a ridicat și a propus ca ceea ce am vorbit să rămînă între noi, ”în familie” și să nu se mai împînzeacă în toată școala (fetele s-au referit și la mine, ținînd cont că în pauze stau mai mult prin D). Spre sfîrșit, s-a sculat Halip N. și a precizat: ”Să nu creadă fetele că cu asta ne-a pus la respect și că de acuma trebuie să le respectăm oricum”. Apoi diriginta a propus ca fetele să întrebe, iar cineva să le răspundă cum trebuie să se poarte într-o societate. Băimăcean a întrebat ce să facă dacă merge în vizită la o familie. Explicațiile au venit de pretutindeni. Lia mi-a cerut un bujor pe care-l manglisem de undeva. I l-am dat. Lia: ”Liviu, să ai așa o soție!”. Eu: ”Bine, bine”.

După ore am alergat și i-am spus Feliciei ce m-a rugat Toader. Cînd am ajuns la internat, Toader era acolo. Era încă ”vesel”. A făcut o beție strașnică. I-a fost iar rău și a vomitat. A fost acasă și s-a întors imediat înapoi. A luat bani de la fratele său și de la taică-su. Am stat în meditație și, avînd încredere în mine, mi-a spus pățania lui cu Lazăr care pentru prima dată în viață a luat bătaie și are un of la inimă. S-a jurat să se răzbune pe toți).

Am luat masa la ora două deoarece au venit cam o sută de tovarăși care au luat masa la noi.  Apoi am plecat împreună la film. Toader avea nevoie de un loc unde să doarmă și să-și revină. Am văzut filmul românesc ”La capătul pămîntului”. Pe lîngă asta am văzut jurnalul și un ”Orizont științific” nr 1. 1966, foarte interesant. Toader a ațipit la film. După asta am fost cu el pe la CEC unde și-a depus niște bani (120). Ne-am plimbat apoi mult și bine prin oraș, am fost pe la 6 la internat și ne-am întors în oraș. Am făcut un banc cu o țigară în care-am pus catran de la chibrituri. Nu ne-a mers și s-a aprins chiar la Toader… În oraș, am mers la ospătărie, am luat două antricoate (17 lei). Ne-am mai plimbat un timp prin oraș și deodată ne întîlnim cu Zăicescu. Acesta-i dă lui Toader o misiune specială: să-i anunțe pe colegii din D să se prezinte mîine la școală la ora 1. Am pornit-o imediat amîndoi și-am trecut pe la Tănase, Larionescu (”Nu-i acasă!” – ”Nu-i nimic, noi doar v-am înștiințat…  – Ha, ha!”), apoi pe la Popovici (și Nichiforiuc Geta). Am vrut să trecem și pe la Andrișan dar nu era acasă. Acolo l-am întîlnit și pe Zăicescu. Dacă am fost văzuți că ne facem datoria, am considerat că misiunea-i îndeplinită și ne-am dus cu Toader în parc în fața intrării de la ”7N”. După ce ne-am chinuit o vreme pe-o bancă (chinuindu-mă și eu cu o întrebare: unde-o să dormim la noapte?) am luat-o iar la picior. Am intrat în holul de la ”7N” să-mi aranjez freza. Din obișnuință, m-am uitat la ceas să fiu sigur că n-am depășit ora permisă de regulament. Era opt făr-un sfert. Deodată, Toader începe să-mi dea coate și ghionturi și-mi face semn să ieșim afară. Cînd am ajuns afară mi-a spus că pe lîngă noi a trecut profesorul Drancă cu soția. Eu: ”Ei și ce? Încă nu-i ora 8!Toader: ”După ceasul tău, așa o fi. Dar acum e ora 9 fără 20”. Am rîs de această întîmplare și mai ales de nedumerirea mea (de ce m-a scos așa repede afară).

Cînd am ajuns la internat (pe la vreo 10) băieții care-au mai rămas pe-aici se foiau și se luptau să-și găsească un culcuș sub vreun acoperiș. S-au îngrămădit foarte mulți în izolator, dormind ca vai de ei, pe niște saltele de burete. Toader însă m-a lămurit să ne facem un culcuș afară, sub cerul liber. Zis și făcut. Am mers în dormitor și pe sub nasul adiministratorului Florea (care repara lumina, împreună cu cîțiva băieți) am înșfăcat în două serii cele necesare pentru un culcuș bun: trei pături, o pernă mare și lată și o plapomă (de asemenea, am căutat să fie cît mai cuprinzătoare și să fie și groasă). Am dus toate acestea în mijlocul tarlalei de trifoi din spatele internatului, adică în plin cîmp. Le-am așezat pe toate cu destulă dibăcie și ne-am culcat. Deoarce n-aveam cearșaf ne-am culcat cu pantalonii… Toader și i-a pus și la călcat, sub pătură/ Trifoiul fiind destul de înalt ne apăra și de vîntișorul răcoros care adia.

Duminică 22 mai 1966. Dimineața, cînd s-a ridicat soarele și-a ajuns deasupra noastră ne-a trezit și pe noi la 7.30. Me simțeam așa de bine și eram cum nu se poate mai fericiți. Am dormit minunat în aerul curat al nopții senine, aer care dăinuia și dimineața. Toader s-a trezit și pe la 5 și a admirat și un minunat răsărit de soare. Cum am făcut ochi am început să sporovăim  și să rîdem de aventura noastră nocturnă. Pînă pe la 8 și 10 am tot cîntat cît am putut de tare și tot ce ne venea pe limbă. Uitîndu-mă la culcușul nostru am gîndit că e mai confortabil decît unul din opera lui Calistrat Hogaș… pe care am început să-l admir și să-l îndrăgesc. Astfel ne-am înveselit noi – cu cîntările – apoi în lumina puternică a soarelui ne-am îmbrăcat, ”am făcut paturile”, adică am strîns toate cele ce ne-au folosit drept pat și le-am cărat în dormitor. Aici ne-am mai odihnit un pic, apoi am făcut amîndoi o baie bună care ne-a înviorat. Ne-am îmbrăcat și ne venea să nu mai așteptăm pînă ce-o suna masa. Dar ceasul ne arăta ora 9, iar băieții au spus c-au mîncat pe la 7.30 adică tocmai atunci cînd soarele a binevoit să ne trezească. Unii au rîs de locul unde ne-am petrecut noaptea dar habar n-au cît de bine și de frumos a fost. În orice caz am dormit de zece ori mai bine ca ei…

La bucătărie nu prea aveam nas să le cerem masa la o oră așa de înaintată. Am luat-o pe departe să fără să cerem prea insistent, dar dna Alexandra ne-a servit. Deoarece ceaiul se terminase a ”trebuit” să mîncăm cafea…

Imediat cum am luat masa, am plecat amîndoi în oraș și-am făcut cîteva ture. Ne-am întîlnit cu Haiuță și cum aveam aparatul la noi am plecat tustrei la ”Grădina de tir” unde avea loc concursul de atletism al școlilor generale de 8 ani din raionul Rădăuți.

Profesorul Băncescu vroia să mă pună la completat niște formulare și la socotit; m-am descotorosit de treaba asta zicîndu-i că nu mă pricep (s la umanistică etc.). M-a anunțat că duminica viitoare avem și noi (liceele) concurs de atletism. Haiuță mi-a dat să port ochelarii lui, iar eu i-am împrumutat creionul automat. Toader a făcut cîteva fotografii la săritura în înălțime și în lungime. Am venit la internat, dar nu era nimeni în meditație. Am coborît la valize să-mi schimb cărțile și am jucat patru meciuri de tenis cu Babii. Apoi, pînă pe la 12 am scris în Jurnal (pe ziua de vineri). Înainte și după masă Toader a făcut cîteva fotografii cu ”țăranii”, adică cu elevii care erau azi îmbrăcați în costume naționale. I-a mai făcut apoi cîteva poze lui Ica (o fată din clasa X-a B, umană, de la Liceul 1). Nu vroia în ruptul capului să facă o poză cu Haiuță, dar Toader i-a prins o dată împreună…

Pînă la ora 13 am luat masa. Cu toate că știam prea bine că azi, la ora asta, trebuia să merg la școală pentru a întîmpina, împreună cu clasa, delegația șefilor țării în frunte cu tov Nicolae Ceaușescu, am ales să rămîn la internat și să aștept aici trecerea coloanei. Dar ni s-au lungit urechile așteptînd. Treceau orele una după alta și tot așa mai trecea, din cînd în cînd, cîte-o mașină, speriind moșnegii (”Uite-l!”). Abia pe la ora 5, în sfîrșit, au ajuns și-n Rădăuți. Eu am stat chiar în fața internatului. În prima mașină stăteau, în picioare, tov. N. Ceaușescu, Gh. Apostol și E. Botnăraș. Nu știu de ce lumea nu s-a agitat prea mult. Probabil mulți s-au mulțumit numai să-l vadă, uitînd să mai ovaționeze, cum ar fi fost cazul. Poate din această cauză nu pomenește niciun ziar de trecerea lui prin Rădăuți. Toader a reușit să-i fotografieze. A urmat apoi o coloană de 30 de mașini. Alaiul s-a îndreptat spre Putna, punctul terminal al vizitei în Țara Moldovei. Acolo au fost serbări mari, și cine a avut fericirea să-și petreacă ziua de azi la Putna nu i-a părut rău.

Imediat cum a trecut convoiul am ieșit în oraș crezînd că poate se va opri aici, dar a trecut – și încă destul de repede – fără să se oprească. M-am întîlnit cu Haiuță și Toader (care s-a desprins de noi). Cînd l-am regăsit, Haiuță s-a dus la internat iar eu am rămas cu Toader și cu Felicia (na!). Toader s-a dus în parc să facă niște poze la ”țărani”, iar eu am făcut vreo două ture prin oraș cu Felicia (s-o trimiți acasă?!). A venit apoi și Toader. Felicia ne-a povestit cum au petrecut fetele la banchetul lui soră-sa, Elena Popescu. S-au îmbătat toate pe capete și tare mult aș fi vrut să le fi văzut în starea în care erau. Cred că și ele au rîs cînd m-au văzut și mi-au ascultat vorbele în seara aceea de pomină (2 mai). Teodora nu se mai putea ține pe picioare, Natalița a început să plîngă și să-și deschidă inima (îi era ciudă c-a înșelat-o Toader, dar ea nu știa care-i situația). În cercul nostru a intervenit și Costică Lungu care ne-a sfătuit să nu mai stăm cu una ca Felicia că ne compromitem. Am mers apoi tustrei la ospătărie și după ”un pic” de așteptare am mîncat fiecare cîte-o friptură, apoi cîte-un suc. Dar m-am înșelat amarnic: pe lîngă că numai ne-am zgîndărit foamea am dat în total 25 + 4 = 29 lei (e cam de la obraz; nu ne-a venit în cap să ne socotim acolo și ne-a jumulit). Am mers la cofetărie și-am luat cîte-o prăjitură, ca un capac… După asta ne-am continuat plimbarea. Se făcuse ora 7 și afară era rece. Azi am umblat numai în bluza albastră pe care-o tot port în fiecare vară, din clasa VII-a încoace. I-am lăsat pe Costică și Toader în parc și-am venit la internat să-mi iau haina bluza de vînt, pe deasupra. Am venit la internat tot o fugă, ca să nu-i fac să mă aștepte prea mult. Dar degeaba. Ușa de la dormitor era încuiată și a trebuit să stau așa. N-am vrut să-i cer cheia lui Haiuță pentru că ar fi trebuit să-l rog și nu vreau să apelez la el sub nici o formă. Dacă-mi va face vreun serviciu din inițiativa lui, n-am să mă supăr. Am rămas numai cu el în meditație. Mi-a dat două chei și mi-a zis să mă duc la infirmerie să-i aduc un bec. Din curiozitate am încercat cheia și la ușa dormitoarelor și… s-a deschis! Imediat mi-am luat ”haina” și după ce-am scăpat de bec și de chei am tulit-o în oraș. Pe drum m-am întîlnit cu Simeria Virgil și cu Halip Florea. Pe Toader și pe Costică nu i-am mai găsit. Am mers cu cei doi colegi în parc unde s-a încins o discuție despre fete și gusturi. Simeria: ”O fată trebuie să aibă mult mai multe calități decît un băiat”. Mi-a povestit despre prima sa simpatie din cauza căreia a suferit.

Aprinzîndu-se și luminile-n parc, am luat-o prin oraș și-am luat-o pe str. Putnei. Am mers așa sporovăind pînă la vreo 2-3 km de oraș cînd am dat de asfalt (prin dreptul internatului celor de la Școala veterinară). Cînd ne-am întors l-am văzut pe Mircea la (restaurantul) Moldova. M-am uitat la el, m-a zărit și a ieșit afară. De bani nici nu putea fi vorba. Mi-a spus că a fost acasă și mama n-a mai plecat la București. Mi-a dat dicționarul Român Englez (pe care l-a căpătat în schimbul Dicționarului englez-român din care aveam două).

Cînd am ajuns la linie, a trecut un soi de tren cu tot cu locomotivă formînd un singur vagon. Am crezut că ăsta o fi trenul cu care pleacă tov N. Ceaușescu, dar m-am înșelat. Am ajuns la internat după ora 10. În seara asta am dormit în paturile noastre.

Azi a fost o zi frumoasă.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 376 Joi 11 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (104)


Joi 19 mai 1966. Azi ”am dat deșteptarea” la 5 făr-un sfert.

M-am spălat pe îndelete, mi-am periat mult hainele, am cusut un nasture la uniformă și m-am învîrtit la infinit prin dormitor pînă s-a făcut 5.30 și-am venit în meditație unde mai erau vreo 5 băieți.

Azi vremea nu e prea favorabilă. Cerul e străbătut de nori albi, mici și deși care, mai tîrziu, s-au transformat în nori negri, de ploaie.

De pe la 5.30 la 6.30, la rugămintea lui Atănăsoae și Achihăiei S. (vecini de sat, Zamostea) am făcut rezumatul lecțiilor ”The London Hotel and Restaurant Workers on Strike” and ”Light Downs upun Johnny Casside”. După părerea mea le-am făcut foarte bune și dacă-mi făceam și mie așa ceva tot făceam teza pe-un 9 sau 10. I-am scris două foi. A început să mă doară capul. Cred că e din cauza somnului; să dormi numai 5 – 6 ore pe noapte atîtea seri la rînd nu e prea ușor. După ce-am făcut cele două rezumate am citit prima nuvelă din antologia ”Nuvela americană contemporană” intitulată ”Polițaiul și Imnul” de W. Sydney Porter. Numai pentru faptul că mi-au plăcut această nuvelă am depus un efort ca s-o pot termina. Pe la 7 n-am mai rezistat. Am pus capul pe bancă și pînă la 7.30 nu m-am sculat. Totuși, după jumătate de oră de somn parcă m-am mai refăcut. Cînd am coborît la masă am trecut pe la pompă și am ținut fața în pumnul cu apă. Trecîndu-mi astfel mahmureala, am căpătat chef de vorbă și de glumă.

La masă am început să povestesc nuvela lui Toader și lui Costică. Mi-am pus ceai în cană și, rîzînd împreună cu cei doi, am uitat să mănînc și, pe cînd ceilalți au terminat de mîncat și-au ieșit afară, eu abia am început să mănînc. (Imnul și polițaiul. O frunză uscată – cartea de vizită a lui Moș Gerilă! Încercările unui șomer de a-și găsi un adăpost de iarnă prin săvîrșirea de infracțiuni. Toate acestea însă – încercarea de a sparge o vitrină, de a mînca pe gratis, furarea umbrelei, acostarea domnișoarei, stingherirea liniștii – îi sînt iertate sau trecute cu vederea de polițiști. Cînd, în sfîrșit, șomerul s-a hotărît să lucreze undeva, vine un milițian și-l întreabă: ”Ce faci aici?”. Șomerul: ”Nimic!”  Atunci milițianul îl somează: ”Vino cu mine!” Peste cîteva zile Tribunalul Polițienesc îl trimite 3 trei luni pe insulă…).

Am mers împreună cu Toader la școală. Cînd ajungem la vreo ușă sau poartă ne dăm unul în spatele celuilalt și, cu o risipă enormă de politețe, spunem: ”Intră!” – ”Nu, mulțumesc! După tine!” și ne codim așa minute întregi pînă se hotărăște unul să intre. Cîteodată ne învoim să intrăm primii, cu rîndul: o ușă el, o ușă eu. Prostii…

La școală fetele au adus mulți bujori și aveam ce împușca (cu petala așezată pe pumnul semideschis) spre spaima fetelor.

La limba română a predat toată ora opera lui Hogaș și s-a citit fragmentul ”Singur”. Fiind o descriere reușită și cu unele note de umor, mi-a plăcut. În general, îmi plac descrierile de natură.

În pauză am primit prin Pîrghie o poezie în limba engleză și mi-a cerut s-o traduc. Cînd mi-am aruncat ochii peste ea, n-am înțeles decît cîteva cuvinte. Restul, nu știu ce dracu, îmi sînt complet necunoscute. Am întrebat-o de unde o are. ”De la Melexina”. Atunci am discutat puțin cu ”ea”. Nu-s supărat pe ea, dar am aceeași relație pe care o am cu Albu sau cu oricare altă fată din clasă. La istorie, a ascultat aproape toată ora. Eu am mai citit o nuvelă, între timp. A fost Storoj și a mai făcut o dată înscrierile pentru excursii. M-am înscris la amîndouă, iar la cea mai recentă am achitat-o (100 lei). Pentru excursia de la vară s-au mai înscris două fete: Moroșan Maria și Sfichi Ana. Am mai primit un bilețel de la ”ea”. La început a vrut să ”gavarească”, dar i-am făcut semn să scrie. A scris sub aceeași formă ca și pînă acum: (”L iviu, poți să traduci? L ia”) (L.D.: grafia mai avea un schepsis imposibil de redat cu ajutorul tastaturii: Primul L este scris deasupra lui iviu, iar ia este scris sub L). I-am răspuns.

La limba rusă s-a făcut toată ora recapitulare. Nu știam nimic și cum parcă mă încerca o durere de cap am stat toată ora cu capu-n mîini și n-am răspuns nimic.

În pauză, mă plimbam cu Toader pe coridor cînd vine Atănăsoae să-mi aducă un bilet de la Zamostea (A.S.) (L. D.: probabil Achihăiei S., cea care mi-a cerut să-i fac un rezumat și care vroia să-mi mulțumească). Mi-a cerut să-i dau imediat răspunsul, dar n-am chef să-mi fac de lucru cu ea și m-am hotărît să nu-i răspund (ca și biletului semnat de A. Doina, din clasa IX-a B).

La naturale n-a ascultat. Mi-a pus vreo trei întrebări și le-am ”cam” știut..  Sper să-mi fi pus un 8 (ca să nu-mi modifice media). Chiar sînt curios cît mi-a pus. În oră am primit un bilet de la Lucia Nenati în care îmi face observația că ”ieri la film am rîs de ea, împreună cu Gherasim” și că ei nu-i place ca cineva să rîdă de ea că se face foc”. Nu i-am mai răspuns, cu toate că mi-a cerut asta. Halip Niculai mi-a arătat cum se poate desena foarte practic o pară. Punînd cap la cap degetele arătătoare și cele mari.

După ora de naturale am mers la internat cu Toader și cu Costică. Lui Toader i-a venit maică-sa de-acasă. Cu această ocazie mi-a povestit cît de mult ține la el și–i împlinește dorințele. După ce-am luat masa am mers cu Costică în oraș să-mi iau o minge de tenis. Deoarece la ”Sport” era închis am încercat la ”Tutungerie”: ”Aveți mingi de tenis?” – ”Să vedem, poate mai sînt” și mi-a scobit o minge, spre mirarea lui Costică.

La internat am vrut să joc tenis, dar Haiuță a încercat să mă ia pe departe: aștepta rugat. L-am înjurat în gînd și l-am lăsat să-și păstreze cheia de la sală. Am jucat cu Costică în meditație. Apoi am jucat cu Chifan și m-am încălzit la culme. Îmi face plăcere să joc cu unul egal sau mai bun ca mine. Depun toate eforturile pentru a cîștiga și, în felul ăsta, învăț să joc mai bine.

De vreo săptămînă m-am obișnuit să țin în buzunarul pentru batistă din stînga carnețelul pentru însemnări, stiloul și creionul automat.

Pînă la 3.30 am stat vreo jumătate de oră pe dîmbul de lîngă teren unde se adună, de obicei, toți băieții de la internat și stau la soare.

De la 3.30 la 5 i-am făcut lui A.S. și lui Atănăsoae rezumatele lecțiilor ”The March of the Workers” și ”Rapid Forward Movement”. În pauză am jucat tenis. De la 5.30 la 7  m-am muncit într-o singuură direcție: am tradus poezia dată de Melexina. Poezia este scrisă într-o limbă veche și cam încurcată. Cu greu, și cu multe traduceri libere am reușit s-o scot la capăt. La masă, Costică a încasat o palmă de la Prandea pentru că a fluierat. În pauză iar am jucat tenis cu Costică. De la 8 la 9 am încercat să mă uit pentru teza la română, dar am amînat pentru dimineață. După tradiționala baie și frecție cu apă rece, am venit în meditație și-am stat pînă la 10!

Vineri 20 mai 1966. Dimineața m-am sculat singur la 4.30, m-am spălat și m-am echipat după ce am făcut o înviorare bună. După ce mi-am cusut cureaua de la ceas am venit în meditație la 5.15. De la 5.30 la 7.30 am citit încontinuu la limba română reușind să parcurg de două ori întreaga materie. N-aș vrea ca tocmai la limba română să scot o notă mică.

Ieri vremea a fost foarte schimbătoare. Cînd cerul era complet înnourat și chiar bureza – cînd cerul era foarte senin și soarele dogorea. Azi dimineață a fost foarte înnourat și chiar a burezat un pic.

S-a făcut înviorare. Toader continuă să-și scrie însemnările, dar după timpul în care le scrie îmi dau seama că-s destul de sumare. Am mai bine de o săptămînă de cînd dorm numai cîte 5-6 ore pe noapte. Mă simt tare consumat și de multe ori mă doboară somnul și oboseala. De acum voi încerca să reintru în normal, adică să mă culc și să mă scol în rînd cu toată lumea.

Azi dimineață trebuia să fiu la școală la 8 făr-un sfert pentru a începe teza la română. Am ajuns însă la fără 10 și profesoara tocmai terminase de scris subiectul pe tablă: ”Demascarea exploatării sociale în operele scriitorilor D. Th Neculuță, Șt.O. Iosif, P. Cerna și O. Goga.” Am scris aproape patru foi. Halip N a avut scrise pe bancă cîteva poezii și mi le-a suflat și mie. Deoarece caietul meu a rămas în D, am dat teză pe două foi duble.

Ora de fizică s-a scurs încet, în laborator. După ce a ascultat o elevă a predat restul orei și a făcut iar experiențe plicticoase.

În pauză, i-am dat ”ei” (b.m.) traducerea poeziei din limba engleză. Ea a rîs, a copiat-o, restituindu-mi ”originalul”.

La latină, pentru azi nici nu m-am uitat în carte; cuvinte – ioc. Și nu știu cum naiba se brodește că începe baba să-i caute pe cei care n-aveau note destule. Cum eu aveam o singură notă, căpătată ora trecută, imediat m-a agățat să ies la ascultat. Am începu să-i îndrug motive și scuze poate-poate m-o lăsa-n pace (am avut teză la română, voi învăța mai bine data viitoare). Profesoara: ”Tu ai o singură notă. Ți-ai bătut joc de limba latină de cînd ai venit în clasa asta. Uite, tu trebuie să dai și extemporal!” Eu: ”Am să dau, tovarășa profesoară!” Ea: ”Stai jos, băiete!”. Văzîndu-mă scăpat, m-a apucat veselia. Profesoara a făcut o analiză a notelor obținute la limba latină după care a ascultat doi voluntari (care-au luat cîte-un patru) și a predat lecție nouă.

Abia azi am aflat că are loc o eclipsă. ”No, ce-i cu eclipsa, nu se vede nimic?” Profesoara m-a mai întrebat o dată un viitor anterior (paremi-se ”a vedea”). N-am știut nimic și m-a cam apostrofat: ”Tu parcă nici n-ai fi în clasă”.

Înnourarea de azi dimineață a dispărut lăsînd loc unui cer senin, brăzdat din cînd în cînd de nori albi.

Chiar în pauza care a urmat s-a văzut începutul și faza maximă a eclipsei uitîndu-mă printr-o sticlă afumată. Am văzut clar bucățica de soare care a mai rămas ”întreagă”. S-a făcut mai întuneric, parcă era dimineața înainte de răsăritul soarelui; se făcuse și un pic frig. La geometrie profesoara ne-a lăsat jumătate de oră liberi, de capul nostru, să vedem eclipsa. În acest timp am mai citit din nuvele. (De spus repede: ”Eu pup poala popii, popa pupă poala mea”). În a doua jumătate a orei de geometrie mi-a venit somn. Am pus capul pe bancă și pare-se că că pînă la sf orei am ațipit un pic. S-a uitat o dată Hrișcă la mine, dar eu nu l-am văzut…

La l rusă s-a făcut gramatică. Un bilețel de la ”ea”: ”Ce înseamnă maree”. Eu: ”Întreab-o pe Lucia”. Apoi toată ora poșta a funcționat încontinuu. Am flecărit – în bilețele – despre supărarea mea urmată de încăpățînare. Ea: ”Nu știam că ești și încăpățînat”. Eu: ”Să știi, de-acuma”. Profesoara de rusă a prins-o pe Nenati desenînd femei. Nu i-a făcut nimic.

După ce-am luat masa, Toader s-a dus să se întîlnească cu N. pe banca lor preferată de lîngă chioșcul lui Goraș. Eu am început să joc tenis, dar nici n-am dat de cîteva ori cu paleta că l-am văzut pe Mircea venind spre mine. Mi-am închipuit că poate-mi aduce bani de excursie. Dar m-am înșelat. Cum ne-am întîlnit m-a anunțat că a încurcat-o și încă serios de tot. L-a prins cu trei călători în cursă fără bilet. Controlul i-a făcut proces verbal și i-a dat 300 lei amendă. Am mers cu el la poștă și am scos atîția bani cît am putut să scot, adică 75 de lei. Am trecut prin oraș, m-am alimentat cu mine pentru creion, am luat două înghețate de doi lei și-am venit la internat unde-am stat degeaba pînă la 5. Am citit ultimul număr al revistei ”Urzica” și nici n-am știut cînd a trecut vremea.

Timpul e iar frumos și cerul e senin.

La 5 a venit Toader de la întîlnire și, vesel, mi-a propus să mergem la spectacolul ”Patima roșie” de la Casa de cultură. Pedagogul de serviciu era Haiuță. Acesta i-a spus lui Toader cu înțeles: urciorul nu merge de multe ori la apă. Totuși el mai încearcă o dată. Ca să fiu și eu în ordine cu biletul de voie, ne hotărîm să fabricăm așa ceva. Nu e greu. Iau o semnătură de-a lui Zăicescu, încerc să văd dac-o pot face și-i trag una pe biletul de voie de credeai că-i semnătură de ministru. Tot eu mă duc la Haiuță, cu inima-n dinți și-i declar: ”Tovarășe pedagog, noi mergem la spectacol”. El: ”Bilet de voie, ai?”. Eu: ”Am”, și-i dau biletul foarte calm. Se uită un pic la semnătură și întreabă, zîmbind: ”A cui-i mă, semnătura asta?” Eu neștiind ce să-i răspund și temîndu-mă să-i spun că-i a dirigintelui, întreb: ”A cui poate să fie?” apoi Toader, mai îndrăzneț: ”a tovarășului diriginte!”. N-a terminat de zis și ne-a apucat un rîs nebun. Rîdeam de ”bafta” noastră și de faptul că ni s-a înfundat așa grozav. După asta, văzînd că nu merge, ne-am zis: ”Ia mai dă-l dracului. Noi mergem și-așa”. Ne-a chemat înapoi. El juca tenis și tocmai rămăsese în pană de minge. Eu aveam două în valiză: una a mea și una lui Popovici D. Eu: ”Dom pedagog, dacă vă dau o minge, ne dați voie?” El: ”Da!”. Am sacrificat imediat mingea lui Popovici și-am fost liberi! (dacă întreabă Popovici unde-i mingea îi voi spune: la Haiuță!).

Am luat-o pe str. 23 august spre Casa de Cultură. Pe drum ne-am întîlnit cu Telucu Piecnița care ne-a anunțat că spectacolul de la 5 s-a amînat pentru ora 8 și pe lîngă toate, nici Ilinca Tomoroveanu nu vine. Totuși, am mers la Casă și ne-am luat bilete pentru ora 8.

În tot orașul se fac mari transformări și îmbunătățiri. La Casa de Cultură se văruiește și se tencuiește. În oraș se repară gardurile, se curăță șanțurile, se plivesc florile. Înspre Putna s-au asfaltat trei km de șosea și asta numai în cîteva zile!!! Care-i motivul? Și n-a fost greu să-l aflu. Toată lumea vorbește de vizita tov. Nicolae Ceaușescu în regiunea noastră, trecînd, bineînțeles, și prin Rădăuți.

După ce ne-am luat bilete am venit la scrîncioburile din părcușorul copiilor și ne-am dat pînă ni s-a făcut iar rău. Am mers apoi la internat, plimbîndu-ne pînă la ora 7. Deoadată, ne-am adus aminte că la 7 trebuie să luăm masa. Atănăsoae era cu noi. L-am lămurit să mergem cu taxiul la internat. Am mai pus eu o vorbă  și Atănăsoae a fost de acord numai să-i dăm noi odată banii. Zis și făcut. Am luat taxiul și am ajuns imediat și foarte comod la internat. Eu am plătit taxiul cu banii lui Tanasă. La poartă era Simeria Virgil și cu Halip Florea care, cînd au văzut taxiul au sărit să deschidă poarta neștiind ce ștabi mari aveau să coboare… Pe urmă ne-am distrat cu toții. După ce-am luat masa am plecat cu Toader din nou la scrînciob unde trebuia să ne întîlnim cu Telucu. L-am văzut însă pe Viforeanu și-am întins-o. Apoi ne-am întîlnit cu Telucu care mi-a spus că semăn tare bine cu fratele meu; cică parcă sîntem gemeni.

Am intrat la teatru de la 8.30 la 11 (fără nicio învoire de la internat). Primele două acte am stat la balcon, făcînd un pic de scandal. Pînă a venit un oarecare care ne-a făcut observație, n-am luat piciorele de pe scaunele din față, fiindu-ne foarte comod. Comedia tragică ”Patima roșie” de Mihail Sorbul a fost interpretată de un colectiv de artiști de la Teatrul ”I.L. Caragiale”. (Țicnitul: ”tu judeci cu coloana vertebrală”; ”un dobitoc inteligent”). Piesa mi-a plăcut. Am ajuns destul de tîrziu la internat. Am aflat că Haiuță n-a zis nimic rău de noi.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!