liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Nicolae Ceausescu

Episodul 758. Sâmbătă 26 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (20)


Mulți dintre noi nu am fost curioși/ tentați să auzim despre ”uzul de abuz” și ”convingerea prin constrângere” practicate de regimul dictatorial dejist în anii 50 în pușcăriile comuniste. Chiar cei implicați (direct sau indirect, torționari sau condamnați) refuză să-și amintească aceste monstruozități sub ”lozinca”: ”ei, ce-a fost a fost! Ce să mai dezgropăm morții?!”. Dar aceste lucruri trebuie cunoscute. Eu am aflat de la nașul meu (deținut politic, dar și fost boxer). Grozăviile sunt realmente incredibile. Mi-au rămas în minte cuvintele nașului meu: ”mureau generalii ca muștele”. Limitele de jos ale condiției (presupus) umane au fost depășite. Orice încercare de cunoaștere a trecutului comunist este nulă fără cunoașterea (chiar în amănunte) a acestor crime. Cuvintele nu ajung. Am ales doar două videoclipuri (internetul este deja prea bogat în asemenea dezvăluiri) care zugrăvesc modul concret în care s-a început ”construcția celei mai bune dintre lumi”. Înainte de a lăsa un torționar și un deținut să povestească țin să fac precizarea că este practic imposibil să descrii o eră/ epocă/ perioadă limitată direct la anii de domnie ai dictatorilor care și-au lăsat numele în istorie. Personajele transcend epocile, le încalecă fără nicio opreliște și fără a se constata diferențe vizibile de la o perioadă la alta. În primul videoclip se vorbește despre Ion Iliescu care, de la înălțimea dregătoriei comuniste pe care o deținea, cerea pedepse mărite pentru studenții care erau judecați pentru delicte de opinie. În care dintre ere (Dej, Ceaușescu, Iliescu) să includ acest videoclip? Evident, povestirile bătrânului român canadian sunt edificatoare pentru toate cele trei ere comuniste și comunist reformiste. Ceaușescu l-a preluat pe Iliescu de la Dej, iar Iliescu l-a sacrificat pe Ceaușescu pentru a-și construi propria domnie și dinastie tipic feudală. Dacă nu vizionați până la capăt, pierderea este majoră. Așadar, răbdare la vizionare și minte trează pentru înțelegere!
Amintirile unui român canadian https://www.youtube.com/watch?v=6d6gZR9prFI 86 ani
Neculai Popa, român american: https://www.youtube.com/watch?v=jSB9BVykUHI
Torționarul https://www.youtube.com/watch?v=VcKYlM_H9pc&fbclid=IwAR1n4xWDo9Ss5IB5xhVuhUbr8dmNxbSat1KF2Z_SXmzRdsPPEYUWYxu4BB8
(va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Episodul 757. Vineri 25 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (19)


Mă apropii de finalul descrierii primei perioade postbelice din istoria noastră recentă, perioadă pe care am numit-o convențional Era Dej. Va urma Era Ceaușescu și Era Iliescu. Personajul care a marcat toate cele trei Ere (nu singurul, dar cel mai semnificativ, cred eu) este Silviu Brucan. Și autorii cărții ”Invazia spionilor” au acordat nu mai puțin de 14 pagini pentru a descrie acest personaj care a marcat două dictaturi (Dej, Ceaușescu) și o democratură (Iliescu). Este vorba despre cvasi eternul, atotprezentul, atotputernicul și atotcunoscătorul Silviu Brucan (1916 – 2006) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Silviu_Brucan), o prezență marcantă în perioada interbelică, apoi între anii 1944 și chiar după începutul acestui mileniu.
Silviu Brucan este cel de-al șaselea semnatar al Scrisorii celor șase (”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră” – celebra formulă a lui Ion Iliescu, atunci când se autopropunea să facă parte dintr-o dregătorie politică, începând cu decembrie 1989) (https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_celor_%C8%99ase). Scrisoarea a fost citită la Europa Liberă la 11 martie 1989. Din scrisoare rezultă scopul care nu era declarat în mod clar, explicit: debarcarea lui Ceaușescu, conform cerințelor Moscovei, prin critica întregii politici ceaușiste și alegerea unui nou conducător care să se ralieze cerințelor Moscovei. Aceste dedesubturi sunt relevate și analizate în: https://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/scrisoarea-celor-6-martie-1989 Merită citite (și) declarațiile semnatarilor, dar în cazul de față ne interesează doar aceea a lui Silviu Brucan, din anul 2002: ”Scrisoarea celor şase a avut ca scop strategic ruptura între masa partidului şi Ceauşescu, ca să creeze şi la noi o aripă reformistă, ca în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Iar acţiunea asta pe plan intern a fost concertată cu acţiunile pe plan extern. Spre sfârşitul lui 88 am făcut călătoria aceea la Washington, Londra şi Moscova, în timpul căreia l-am văzut pe Gorbaciov, care urmărea o acţiune internaţională concertată pentru dărâmarea lui Ceauşescu. Ăsta era scopul” a povestit Brucan . În 2010 însă, Brucan merge (din nou) pe teza marxistă a revoluție realizate de masele largi populare și neagă ideea unui complot sau a unui puci militar (pentru a fi în deplin acord cu organizatorul puciului Ion Iliescu, care justifica la fel). Iată această negare a puciului făcută în chiar zilele fierbinți ale preluării puterii de către complotiști. (vezi și: https://mariusmioc.wordpress.com/2010/02/19/silviu-brucan-daca-un-complot-ar-fi-fost-organizat-atunci-noi-conducatorii-frontului-am-fi-fost-primii-care-sa-ne-laudam-cu-aceasta/ (dacă am fi fost complotiști, am fi fost primii care să ne lăudăm cu asta) https://youtu.be/vlWcYruJ93Y (emisiunea integrală și dialogul Brucan – Doina Cornea din 28 Decembrie 1989). Mai pe șleau sunt relatate lucrurile despre cum a decurs lovitura de stat (un ingredient extrem de important pentru reușita loviturii era ieșirea oamenilor în stradă și răspândirea ideii de revoltă/ răscoală/ revoluție împotriva dictatorului Ceaușescu) se găsește la: https://www.activenews.ro/cultura-istorie/22-decembrie-1989-Se-declanseaza-revolta-populara-anti-Ceausescu.-Generalul-Stanculescu-da-o-LOVITURA-de-stat-MILITARA-si-preia-controlul-tarii.-La-ora-14-00-Iliescu-este-chemat-la-MApN-si-i-se-preda-puterea-128158
Brucan a fost omul de legătură între Iliescu și Gorbaciov, fapt probat și de asimilarea rapidă a lui Brucan în primul Consiliu al FSN. După 1989, Brucan s-a bucurat de tot ceea ce își dorea: vizibilitate, notorietate, venituri pe măsură. Practic întreaga sa viață din timpul comunismului și până la moartea sa Brucan a avut funcții de conducere pe linie de partid și de stat (redactor șef la Scânteia în anii 50, ministru al Culturii în anii 60, profesor de ziaristică în perioada Dej (deși avea doar șase clase de liceu). Ideea lui Stalin (venită cu un an înaintea morții sale) și anume epurarea tuturor evreilor din funcțiile de conducere din partidele comuniste a fost pusă în aplicare în cazul lui Brucan (deși Stalin murise în 1953), astfel încât Brucan este trimis ca ambasador la Washington (1955 – 1959). Între 1959 și 1962 este ambasadorul României la ONU. La revenirea în țară (1962), i se încredințează conducerea Radioului și a Televiziunii Române pe care le-a organizat cum a dorit. Dar, imediat după venirea la conducere a lui Ceaușescu, dregătoriile încredințate lui Brucan sunt acordate altor persoane. Concret, Ceaușescu nu îl agrea pe Brucan și reciproc. După 1968 Brucan devine un cârcotaș activ, dar ignorat de Ceaușescu. În schimb, după 1985 (anul venirii lui Gorbaciov la putere) Brucan devine tot mai critic față de Ceaușescu și mai în favoarea reformismului gorbaciovist. Autorii articolului de la didactic.ro sunt fermi în favoarea ideii că Brucan a acționat la ordinele Moscovei. Faptul că Ion Iliescu a refuzat să semneze scrisoarea vine în favoarea tezei că viitorul șef al României nu trebuia expus excesiv (s-au mai văzut accidente mortale de mașină, de avion, la vânătoare etc.). Prin urmare, puse cap la cap toate aceste fapte converg în ideea (percepută și de mine personal în anii 80) a unei acțiuni din interior menită să realinieze România la ordinele și interesele Moscovei. Iar Brucan și Iliescu au avut un important cuvânt de spus în legendarea puciului militar sub masca ”revoluției române”. O posibilă concluzie, cu un grad destul de mare de generalitate: dictatorii au doar două modalități de perpetuare la putere: a) opresiune polițienească internă; b) ajutorul (plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. Și concluzia concluziei: o dictatură poate fi răsturnată doar cu două mijloace: a) trădarea camarilei (securitatea și armata în cazul detronării dictatorului Ceaușescu); b) ajutorul (mai bine plătit) al unui ”frate”/ vecin mai mare. În cazul României, detronarea dictatorului s-a făcut cu acordul și cu ajutorul a doi frați mai mari (URSS și SUA). Ceea ce nu este cazul acum, în aceste zile, cu dictatorul venezuelean Maduro (sprijinit de Rusia, dar ”săpat” la temelie de SUA).
Iată cum descriu cei trei autori radicalizarea lui Brucan imediat după venirea la conducere a lui Gorbaciov: ”Reacțiile lui se redimensionează după anul 1985 când la conducerea PCUS și a URSS este adus Mihail Gorbaciov. Comentariile pline de acuzații la adresa lui Nicolae Ceaușescu se înmulțesc. Îi antrenează în asemenea discuții și pe alți câțiva inși, toți cunoscuți că se aflau de zeci de ani sub influențele politicii PCUS și chiar ale KGB” (p. 357). În 1987 lui Brucan i se retrage dreptul de a locui în vila de protocol a nomenklaturii comuniste oficiale și i se repartizează un apartament în cartierul bucureștean Dămăroaia (unde este ”supravegheat”, ca de altfel toți semnatarii scrisorii celor șase). În această perioadă Brucan, ca un adevărat (fost) diplomat vizitează numeroase ambasade occidentale, iar la Ambasada SUA duce chiar un exemplar al scrisorii (contrar înțelegerii cu ceilalți semnatari care doreau să se mai aștepte pentru a aduna un număr mare și semnificativ de semnături). Aceste plimbări (fatale pentru orice muritor de rând) aveau loc în perioada în care – chipurile, el avea, ca și Andrei Pleșu, domiciliu forțat! Deși avea domiciliu forțat, Brucan primește, în luna decembrie 1989!, pașaport pentru o vizită în SUA! Urmează celebra sa vizită în SUA, Marea Britanie, Austria și URSS. După 1989 s-au aflat rutele exacte ale periplului brucanian în țara Libertății, apoi în Marea Britanie și Austria. Este primit la Departamentul de Stat (ministerul american de externe). Are loc o întâlnire cu ambasadorul rus în SUA, Dobrânin, prin intermediul căruia întreține o conversație cu Mihail Gorbaciov. Din Austria, Brucan zboară la Moscova, unde se întâlnește cu Gorbaciov. Interesant lucru, atât Washingtonul cât și Moscova vedeau în Brucan singurul opozant credibil și puternic față de regimul Ceaușescu din România! (O întrebare la care nu s-a răspuns încă: cine a plătit costisitorul turneu diplomatic al celui care avea domiciliu forțat în Dămăroaia? Probabil, fiecare dintre țările gazde (SUA și URSS). În 1989 Brucan avea 73 de ani, dar după cum se vede din interviul din decembrie 1989 era un bărbat cu mintea clară și capabil de acte politice importante.
Să revin la momentul ”revoluționar” din 22 decembrie 1989. Brucan părăsește, din nou, domiciliul obligatoriu și vine la Televiziune (fostul său loc de muncă). Este singurul semnatar al scrisorii adoptat în CFSN (dar se retrage de aici după doar două luni). Ca în toate poveștile de succes, cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene, în 1990, Brucan primește o vilă în cartierul Primăverii!. Soția lui, Alexandra Sidorovici, avea toate motivele să fie mulțumită: a văzut cu ochii ei cum Kremlinul își răsplătește adulatorii. Silviu Brucan s-a apucat de scris cărți (amorezat de cifra șase, scrie șase cărți). A murit la 90 de ani. Dacă a fost un comunist convins sau doar un profitor de pe urma comunismului este greu de stabilit. Dar în mod cert a avut un rol important în răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu și la reînnodarea legăturilor trainice de frăție, prietenie, iubire și devotament nețărmurit față de măreața și aproape putreda Uniune Sovietică (ce și-a dat obștescul sfârșit în decembrie 1991). Cred că și-a adus și el contribuția la conceperea și semnarea Tratatului de prietenie cu Uniunea Sovietică (vezi Primul Tratat cu URSS la: https://www.descopera.ro/istorie/15029946-ziua-in-care-romania-a-devenit-unul-dintre-satelitii-moscovei-ce-prevedea-tratatul-inrobitor și vezi ultimul Tratat de prietenie cu URSS semnat de Iliescu și Gorbaciov la 5 aprilie 1991, https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1250783-iliescu-negociat-gorbaciov-vanzarea-romaniei-moldovei.htm Despre conținutul rușinos al Tratatului și lipsa de viziune a celor doi politruci de vârf, de altfel buni prieteni (Iliescu și Gorbaciov) vezi: http://revistapolis.ro/la-margini-si-sfarsit-de-imperiu-tratatul-romano-sovietic-din-5-aprilie-1991-si-consecintele-pentru-republica-moldova/ . Șansa României a fost că URSS s-a prăbușit în praful istoriei, dar dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat, România ar fi devenit, din nou, o colonie a țarilor ruși: ar fi fost prețul plătit de schimbarea de regim. Pentru iubitorii de istorie, merită citit și articolul https://www.aesgs.ro/disolutia-graduala-a-uniunii-sovietice-si-implicatiile-acesteia-la-nivelul-romaniei/. Faptul că Rusia lui Putin nu renunță la proiectul străvechi de a se înșuruba în Balcani vizează implicit și România. Colegii de FSN ai lui Brucan (și urmașii partinici ai acestora) sunt acum la conducerea României și așteaptă momentul potrivit pentru a mulțimi din nou pentru ajutorul ”frățesc” și ”dezinteresat” primit de la Răsărit, ajutor care i-a scutit pe acești ”luptători pentru libertate socială” și democrație originală să nu moară de plictiseală și să nu putrezească în domiciliile lor atât de forțate… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 752. Duminică 20 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (14)


Fiind vorba despre personalitatea care a marcat o epocă de peste 20 de ani, voi fi și eu, ca și autorii cărții, mai ”generos” cu informațiile și specificul leadershipului dejist. Conform convingerilor mele nu poți înțelege o personalitate, o politică sau evenimente fără să plasezi toate acestea în context. Lipsa evidențierii contextului a dus la multe îngroșări și chiar falsificări ale dimensiunilor amintite mai sus. Spre meritul celor trei autori, aceștia conturează contextul istoric în care imperiul de la Răsărit au pregătit expansiunea ideologică, politică, economică și militară asupra vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați geografic. Anul de cotitură a fost 1943, an în care URSS își face deja planuri în legătură cu foloasele post-victorie. Pentru conducerea României era nevoie de o figură-standard de comunist fără pete la dosar (corupție, colaborare cu servicii etc.), cu unul cu un puternic atașament față de socialism, PCUS și URSS. Alegerea a fost Gh. Gheorghiu Dej. Trecutul de ilegalist, de deținut politic și de bun coordonator al grupurilor de comuniști din pușcării l-au recomandat ca un lider de excepție. Timp de un deceniu (1944 – 1954) Dej a fost un stalinist model, un dur executant al comenzilor Moscovei și un abil diplomat în lupta cu concurenții la conducerea partidului: Pătrășcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu etc. pe care i-a eliminat tot cu ajutorul Moscovei. După moartea lui Stalin, Dej devine și el antistalinist pentru a rămâne în grațiile noului țar de la Kremlin: Nikita Hrușciov. Totuși, încălecând și Era Stalin și Era Hrușciov, Dej primește de la Moscova, pe întreaga perioadă a mandatului său, dar îndeosebi în perioada 1948 – 1956 ”peste 50 de spioni trimiși în România, transformați în viitori politruci cu funcții mari, precum și alți activiști neinstruiți și executanți fideli ai indicațiilor primite din partea mai multor instituții sovietice” (p. 54). Lucrurile par perfect firești dacă amintim că pe 17 august 1944 Dej evadează (cu ajutorul lui Ion Gheorghe Maurer și Emil Bodnăraș, dar și al conducerii închisorii) din lagărul de la Târgu Jiu și se pregătește de ”fuziunea” cu comuniștii sovietici, știind sigur că va fi noul conducător al României.
O paranteză făcută și de autori: se subliniază ideea că un lider comunist avea puteri discreționare în țara în care domnea și putea manevra astfel lucrurile încât să asigure populației un trai mai bun. Singurele țări din lagărul socialist care n-au făcut asta (ne asigură cei trei autori) au fost România și Bulgaria. Coincidență sau nu, și în integrarea cu Occidentul, aceste două țări se află tot în fruntea…. cozii. Nu pot emite păreri în legătură cu Bulgaria, dar în ce privește România, cred că marele blestem care ne urmărește mereu pornește de la bogățiile mari ale țării care au atras ca un magnet profitorii (interni și externi) indiferent de ideologie, poziție geografică sau apartenență la un club politic/ economic sau altul. Pe fondul unei ”onestități” balcanice mult accentuate (corupție, hoție, trădare, impostură, tupeu, primitivism civic și politic, slugărnicie, arivism, parvenitism, jocul la două capete etc.) România a consumat, mai mereu, mai mult decât a a produs, împrumutându-se din viitor și plătind la două – trei decenii nota de plată a incompetenței manageriale. Perpetuarea mentalității feudale (prezentă și astăzi) a făcut ca noua protipendadă să-și construiască palate, să aibă servitori și puteri discreționare, să consume (în secret, desigur) exact ce și cât le poftea inima. S-a subliniat în carte că mulți nomenclaturiști (ieșiți normal la pensie sau căzuți în dizgrație) nu au lăsat averi în urma lor. Dar dar aveau totul asigurat: casă, bani și putere. (vezi detalii la p. 63). Pe de altă parte, regimul Dej a fost de o duritate extremă cu ”dușmanii de clasă”, cu partidele istorice și cu cei care manifestau vreo nemulțumire.
Gh. Gheorghiu Dej este inițiatorul doctrinei comunismului național, doctrină continuată de urmașul acestuia la domnie, Nicolae Ceaușescu. Pe scurt, calitatea de cetățean român era deasupra calității de membru al unui partid subordonat Moscovei. Cei trei autori vorbesc despre faptul că această schimbare de atitudine ”se producea după aproape 13 ani de când România se afla sub o adevărată ocupație a URSS, mascată sub emblema unei țări independente” (p. 68). Mai mult decât atât, autorii afirmă tranșant că ”Toți acești politicieni știau că România era cedată Uniunii Sovietice de marile state occidentale încă din 1944, prin înțelegerea de la Livadia, Ialta, din Crimeea, pentru toți anii care vor veni și sub toate aspectele: politic, social și economic” (ibidem). În acest nou context atitudinal se înscriu și diligențele pentru retragerea trupelor militare și apoi și a celor informative din România, fapt petrecut în 1958.
Dej a mai trăit până în martie 1965 pentru a vedea cum primul reformator antistalinist (N.S. Hrușciov) este debarcat de o conspirație din care nu au lipsit reprezentanții KGB și ai armatei, în anul 1964. Urmează restaurația stalinistă prin Leonid Ilici Brejnev, perioadă foarte grea pentru Dej (fostul stalinist convertit la antistalinism). Coincidențele istoriei: venirea la putere a stalinistului naționalist Nicolae Ceaușescu are loc aproape simultan cu instalarea la Moscova a stalinistului internaționalist Brejnev, cu care Ceaușescu a conviețuit mai bine decât cu reformistul antistalinist Gorbaciov. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 751. Sâmbătă 19 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (13)


Despre conducătorii României s-au scris prea puține cărți și s-au făcut prea puține studii pentru a avea o imagine clară, concretă, veridică și nedogmatizată asupra trecutului recent. Cred că este rușinoasă pentru istoriografia românească această lipsă a unor monografii consistente, veridice și totodată instructive pentru întreaga perioadă postbelică dominată de comunism și de subordonare mai directă sau mai voalată față de Moscova (august 1944 – decembrie 1991).
Această perioadă istorică este delimitată de două lovituri de stat: cea de la 23 august 1944, influențată de Moscova și cea din vara anului 1991, împotriva lui Gorbaciov. În interiorul acestui interval există și lovitura de stat din 22 decembrie 1989, numită – în consistentă și deranjantă formulă bolșevică – ”revoluție”. Demn de reținut că și lovitura de stat bolșevică de la 7 Noiembrie 1917 a fost denumită, timp de șapte decenii ”Marea Revoluție Socialistă din Octombrie”, iar lovitura militară de stat de la 23 august 1944 a fost autobotezată de comuniști drept ”Marea Revoluție Antifascistă și Antiimperialistă”. Ca reacție la insistențele cu care dogmaticii bolșevici de la noi (în frunte cu mult prea iubitul și mult prea stimatul Ion Iliescu) au autobotezat (ex-ante) lovitura de stat din decembrie 1989 drept ”Revoluția Română”, am propus ca aceste eveniment să fie denumit în mod corespunzător, după modelul sovietic binecunoscut deja, ”Marea Revoluție Socialistă din Decembrie, Anticomunistă și Anticeuașistă”. Urmând ca, peste câteva decenii, inevitabil, istoricii să confirme denumirea corectă, aceea de lovitură de stat.
Dacă la capitolul monografii despre trecutul comunist mai stăm cum stăm, la capitolul biografii deșertul este pe cât de vizibil, pe atât de dăunător și supărător. Cred că avem cel puțin zece biografii ale lui Putin (și destule ale lui Stalin) în librăriile românești, dar niciuna a lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Cartea ”Spectrele lui Dej” coordonată de doi tineri cercetători (Ștefan Bosomitu și Mihai Burcea), publicată de Polirom în 2012, este un volum colectiv (13 autori) care încearcă să creioneze câteva tablouri ale epocii dominate de dictatorul Gheorghiu Dej, dar nu este o carte despre viața și activitatea dictatorului român. (Posesorii de cont Google pot citi online această carte): https://books.google.es/books?id=mx5rDAAAQBAJ&printsec=copyright&hl=ro#v=onepage&q&f=false
Despre viața și activitatea lui Gheorghiu Dej avem informații de la Wikipedia (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Gheorghiu-Dej ) și câteva videoclipuri pe Youtube (https://www.youtube.com/watch?v=RR-IDa2__OU România și dictaturile ei (1)
https://www.youtube.com/watch?v=edJC2YmcEl0 Dictaturile României. Dictatura Dej (2)
https://www.youtube.com/watch?v=rgXRNNYMLDc Moartea lui Gh Gheorghiu Dej).
În fine, cei trei autori ai cărții ”Invazia spionilor” (Rao, 2016) aduc și ei o rază de lumină asupra biografiei primului monarh comunist român, unul dintre foarte puținii care nu doar că nu au avut studii înalte, dar nu a fost nici școlit/ instruit de Moscova (celălalt fiind Ilie Pintilie). Sub acest aspect, includerea lui Dej în rândurile spionilor care au invadat România cea imediat postbelică este ușor hazardată și forțată. Desigur, nuanța că nu a fost instruit direct de către Centru (Moscova) nu exclude supunerea totală și necondiționată a liderului român față de molohul răsăritean, dar tocmai această ”nuanță” a contat mult în începerea îndepărtării României de sub influența nefastă a Moscovei, continuată și dusă până la ultimele consecințe posibile de către Nicolae Ceaușescu. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 750. Vineri 18 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (12)


Din lista celor 19 politruci (pe care am reprodus-o la începutul acestui miniserial) doi dintre ei au fost asasinați în urma intrigilor interne de partid, în lupta pentru domnie sau pentru păstrarea domniei: Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș. Apoi Marcel Pauker a fost ucis la Moscova, iar Ana Pauker a cunoscut dizgrația alături de Vasile Luca și Constantin Pârvulescu. (Desigur, lista este mult mai lungă: eu m-am referit doar la numele cuprinse în carte). Din aceste câteva exemple, la care adăugăm foști domnitori, domni și conducători ai principatelor române și/ sau ai României, eliminați fizic din funcțiile lor, pot conchide că politica românească s-a caracterizat (și) printr-un primitivism și o duritate ce scoate țara noastră la limitele civilizației și în afara proceselor democratice reale. Dacă ar fi să dăm crezare suspiciunilor cu privire la cancerul galopant al lui Gh. Gheorghiu Dej în urma desființării Sovromurilor și a altor măsuri de îndepărtare față de Moscova, am putea conchide că toți liderii comuniști (Foriș, Dej, Ceaușescu) din istoria bolșevică a României nu au murit de moarte naturală (cu excepția lui Gh. Apostol care a condus partidul doar ca interimar). Acum, apare mai limpede de ce printre primele decizii ale FSN condus de politrucul Ion Iliescu a fost măsura de eliminare a pedepsei cu moartea din Codul penal.
Câteva precizări legate de cuvântul ”politruc”: expresia vine din limba rusă ”politiceskii rukovoditeli” și înseamnă ”conducător politic” (în sens de lider de partid sau pe linie de partid). La noi, ca multe alte cuvinte venite din limba rusă, sensul a fost sucit/ deformat și este, în general folosit pentru a desemna orice om politic care avea vreo tangență cu sistemul comunist (nomenklatura). Adesea, ”politruc” s-a folosit la noi pentru a desemna un propagandist de frunte și nu un conducător politic, adesea doar un gargaragiu, un tip care vorbește fără să spună nimic.
Plecând de la aceste precizări semantice se cuvine să aduc o apreciere pozitivă modului cum a fost structurată cartea ”Invazia spionilor” semnată de cei trei autori. În capitolul I al cărții au fost incluși politrucii (șefii politici). (Voi încheia ”galeria” cu portrete de politruci cu cel care a fost primul dictator comunist al României și care a dat numele unei epoci de peste două decenii: Gheorghe Gheorghiu Dej, portretul căruia va face obiectul episodului următor). Capitolul al doilea al cărții îi cuprinde pe cei care au lucrat în Armata României și cuprinde doar două nume: Emil Bodnăraș și Dumitru Petrescu. Un capitol trei este dedicat celor care au luptat în Spania și care, în în urma suspiciunii lui Stalin că au fost racolați de servicii străine, au terminat-o prost sau foarte prost. Un capitol distinct (IV) este dedicat celor din Securitate, iar un altul (V) celor din Propagandă, pentru a încheia cu un mic capitol (VI) despre corupție în epoca fanariotă. Despre România actuală multă lume este în dilemă: se consolidează mai mult în tradiția fanariotă a clanurilor supuse unui centru discreționare (nedemocratic) sau încearcă să se apropie și să se integreze în modelul occidental. O dilemă din care (deocamdată) nu putem ieși.
Din structura cărții se deduce modul de funcționare a unui sistem comunist dictatorial: Partidul este suportul principal al sistemului și al liderului suprem. Sistemul și liderul sunt apărați de Armată și Securitate, iar supraviețuirea a la longue a sistemului este asigurată de Propagandă. Intriga, corupția, minciuna, frauda la ”alegeri”, șantajul și nepotismul au caracterizat orice regim comunist din lume, unul de esență feudală, în pofida încercărilor de modernizare tehnologică și economică. Unii au numit acest sistem ”capitalism de stat”, unde statul era monopolist. Aș înclina spre un alt termen generic, acela de ”feudalism de stat” cu reminiscențe capitaliste și cu poleială doctrinară comunistă. Avem, prin această denumire înțelegerea prăbușirii sistemului bolșevic condus de Moscova, aflat în contradicții multiple cu sistemul occidental (capitalist), cu trecutul (feudal) și cu marea majoritate a populației. Un asemenea sistem nu putea supraviețui mai mult decât a făcut-o (cca șapte decenii). Pentru nostalgicii care clamează ”marile realizări” ale sistemului, amintesc doar costurile uriașe ale acestor icnite progrese economice: milioane de morți, lipsa libertăților fundamentale, curbe de sacrificiu, sărăcie și imoralitate. Și toate acestea doar pentru a se ajunge la concluzia (și realitatea) că nu poți forța cursul istoriei pe baza unor dogme și dorințe de supremație mondială fără rival. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 748. Miercuri 16 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (10)


Un alt ”corifeu” al construcției socialiste în România, unul care a traversat toate cele trei epoci postbelice ale României, un personaj cu o biografie fabuloasă, cu oportunități incredibile pentru un simplu pământean, o prezență care exprima calm, inteligență, echilibru și diplomație de bună calitate a fost Ion Gheorghe Maurer (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Gheorghe_Maurer).
Născut la începutul secolului trecut (1902), personajul din acest episod a ”călărit” două războaie mondiale, perioada interbelică și o lungă perioadă din cea postbelică, stingându-se la 98 de ani (2000). A fost una dintre eminențele cenușii ale Erei Dej și al debutului Erei Ceaușescu. Cum atrăgeam atenția și în episodul anterior, alogenii (de regulă, cu studii superioare sau medii) erau la mare căutare în epoca internaționalismului proletar. (Spre ex. am aflat dintr-un interviu cu fostul demnitar și prieten al lui Gh. Gheorghiu Dej, Gh. Apostol, că filiala Galați a PCR era condusă în totalitate de evrei care, la preluarea Basarabiei de către ruși au fugit cu toții în Basarabia). Deși am trăit toată perioada comunistă a României cu imaginea lui Maurer lângă conducătorii partidului și statului, dar mai ales în perioada naționalismului comunist practicat de Ceaușescu, abia acum am aflat că Maurer nu era etnic român, ba chiar provenea dintr-o interesantă încrucișare a doi reprezentanți ai două culturi ”burgheze” occidentale: germană și franceză. Pe scurt, deși născut în România (Buftea, probabil, scriu autorii), părinții lui erau imigranți economici. Tatăl său era german, iar mama franțuzoaică: ambii erau profesori de limbi străine la liceul din Buftea. În consecință, din fragedă pruncie, Maurer era trilingv, iar numele lui adevărat era Jean Georges Maurer. Face un liceu militar la Craiova, apoi Facultatea de Drept de la București. În calitate de avocat s-a ”specializat” pe apărarea inculpaților comuniști, înainte de ajungerea acestora în închisoare, dar și în timpul detenției pentru a obține eliberarea lor. Printre clienții săi se aflau: Ana Pauker (viitoarea șefă de partid, comandată de Moscova), Alexandru Drăghici (viitor șef al Securității) și Liuba Chișinevschi. Teoretic, nu primea onorarii, dar se pare că era plătit de trezorierul PCR, Gheorghe Stoica (Cohn). Nu ultimul pe listă a fost și Gh. Gheorghiu Dej, aflat în lagărul de la Târgu Jiu. A fost membru PNL și PNȚ pentru scurte perioade. Autorii suspicionează aceste înscrieri în partidele istorice ca fiind sarcini primite din partea liderilor comuniști (infiltrat). În 1941 este și el încarcerat la Tg Jiu pentru șase luni, fără judecată. Aici îl cunoaște mai bine pe Gh. Gheorghiu Dej și alți viitori lideri comuniști. În dec. 1942 este din nou încarcerat pentru șase luni. România era în război cu URSS, iar deținuții de drept comun puteau opta între închisoare și trimiterea pe front. Maurer alege frontul, în 1943. Revine de pe front în iunie 1944, dar în iulie dezertează pentru a se ocupa de evadarea lui Gh Gheorghiu Dej, cu câteva zile înainte de 23 August…
Caracteriologic, proaspătul aderent la ideile comuniste era descris de către cunoscuți ca fiind ”un tip cosmopolit, cinic, lipsit de scrupule, profesionist în crearea de intrigi și oportunist cu experiență, având o minte organizată” (p. 83). Tot autorii cărții amintesc (fără trimitere precisă) că Gh. Gheorghiu Dej s-a exprimat, în momente de bună dispoziție că ”Maurer era un rătăcit prin comunism”, fapt care s-a și dovedit prin distanțarea sa, la maturitate de politicile radicale ale lui Ceaușescu.
Cariera sa politică, larg apreciată ca fiind una echilibrată, cu compromisurile firești, dar fără excese. Gh. Apostol, adjunctul lui Maurer când acesta era prim-ministru, îl ironizează într-un interviu (prost făcut), precizând că, de regulă, Maurer nu dădea pe la guvern mai mult de două zile pe săptămână. În restul timpului era la vânătoare (vezi interviul aici: https://www.youtube.com/watch?v=kzyFkhT-CDw ). Este de reținut precizarea autorilor că, pe atunci, în toate partidele comuniste și muncitorești numirile marilor demnitari se făceau doar cu acordul sau la recomandarea Moscovei. ”Acest mod de numiri la nivelul conducerii PCR a suferit scăderi considerabile din 1957 și 1957 și chiar s-au accentuat pe vremea lui Ceaușescu. Dar din 1987 intervențiile lui Mihail Gorbaciov au avut rolul de a repune în funcționare angrenajul numirilor de către Moscova… Jocul politic reînceput de către Mihail Gorbaciov printr-o propagandă de instaurare a libertăților de exprimare și de acțiune, tocmai în imperiul comunist pe care îl conducea, a dus la destrămarea acestuia” (p. 85).
Savuroase și, totodată, șocante sunt pasajele în care autorii cărții vorbesc despre programul de lucru la guvern, despre regimul special pe care îl avea în aprovizionarea cu apă minerală din Franța, coniac Hennessy și vinuri străine.
Autorii îl indică drept generator al cultului personalității lui Ceaușescu, fapt recunoscut și de fiul său Jean Maurer. Acest fapt s-a întâmplat în august 1968, când Maurer i-a spus lui Ceaușescu că singura sa salvare față de represiunile posibile de la Moscova era să fie iubit de popor. Și așa s-a procedat, Ceaușescu căzând el însuși în această manevră, crezând că este iubit de popor. Poziția puternică a lui Maurer și în Era Ceaușescu se explică prin faptul că Maurer l-a refuzat pe Gh. Gheorghiu Dej care, pe patul de moarte, i-a propus să-l urmeze la domnie, și l-a susținut pe Ceaușescu la obținerea postului (vezi un foarte bine documentat material despre Maurer care conține și aceste aspecte: https://youtu.be/4hfvWil3Wfw . Așadar Maurer este ”nașul” ajungerii la domnie a lui Ceaușescu și tot el este artizanul întronării acestuia în scaunul de Președinte al României (prima funcție de președinte din istoria țării) în anul 1974. În același an, Maurer se retrage la pensie având asigurat un trai de nabab: vilă de protocol, toate veniturile primite până atunci păstrate la același nivel (salarii + pensia), servitori etc.
Recomand citirea cu atenție a pasajelor din carte care prezintă, pe scurt, dar esențializat Era Gorbaciov și consecințele noii dictaturi gorbacioviste. În ce-l privește, vicleanul Maurer afișa, după 1987, o poziție de ”contestatar”, de ”dizident”, chiar de denigrator al dictatorului român, dar – având deja 84 de ani – nu l-au mai băgat în seamă nici securitatea română și nici nou instalatul regim Iliescu. A murit la 98 de ani, în uitarea foștilor camarazi care s-au preocupat mai mult pentru noile funcții și îmbogățiri post ”revoluționare”. (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Episodul 746. Luni 14 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (8)


Un alt ”dizident” al dictatorului Ceaușescu, dar păstrat de către acesta în intimitatea familiei sale până la capăt, a fost Gogu (Gheorghe) Rădulescu (1914, București – 1991, București). Atrag atenția asupra biografiilor coafate, aparent neutre, dar vinovate prin eludarea adevărului de pe Wikipedia, biografii care conțin însă și unele informații neaflate în cartea celor trei autori, dar care ar trebui verificate. Ne aflăm pe terenuri lunecoase, pe care vor putea patina cu demnitate și autoritate doar istoriografii și documentariștii neînregimentați în partide și servicii. Vezi: (https://ro.wikipedia.org/wiki/Gogu_R%C4%83dulescu).
Gogu Rădulescu a fost o figură atotprezentă în conducerea României bolșevizate, revenit din URSS, ca și Alexandru Bârlădeanu (https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_B%C3%A2rl%C4%83deanu), în anul 1946. Pentru că am amintit de Al Bârlădeanu (prezentat în episodul de ieri) nu pot să nu observ că în Wikipedia nu se amintește nimic despre tatăl său – evreu, după cei trei autori, iar despre mama sa se scrie că este fiica unui preot român, în timp ce în cartea pe care o prezint Al. B. apare ca fiind fiul unui evreu și al unei femei despre care doar pot presupune că era rusoaică, fiul având etnia rusă.
Ofițer sovietic în NKVD, a avut calitatea de recrutor pentru serviciile sovietice, având numele de cod Marcel (poate s-a inspirat, în alegerea acestui nume de cod, de la Marcel Pauker, soțul Anei Pauker, despre care vom afla interesante date pe parcursul acestui miniserial). Despre Marcel a vorbit Elena Ceaușescu în dialogul cu Nicolae Ceaușescu de dinaintea execuției, făcând ad-hoc o listă a prietenilor trădători: Stănculescu…, Marcel… Eram cât pe ce să nu-l includ pe Gogu Rădulescu printre figurile alese să fie prezentate aici, dar mi-am amintit că și înainte de 1989, dar mai ales după, atunci când se pronunța numele Anei Blandiana, imediat se vorbea aluziv și zâmbitor despre Gogu Rădulescu. Datele din Wikipedia, cât și din alte articole, lămuresc destul de bine această preocupare a demnitarului comunist de a atrage intelectualii de partea politicii pro-gorbacioviste (vezi ultimul link din acest episod), Ana Blandiana bucurându-se de lansări de carte în orașele mari ale țării. La Iași, am participat, în toamna anului 1989, la o asemenea întâlnire cu poeta pe care o îndrăgeam.
Dau cuvântul celor trei autori care îl descriu astfel pe destul de popularul Gogu: ”… fusese trimis în România ca om de mare încredere al Moscovei și mai ales al NKVD. Astfel se încadra în categoria spionilor de lung parcurs, cu posibilități de penetrare informativă atât la nivelul conducerii PCR, cât și în toate sectoarele de activitate” (p. 47). Păstrarea sa în nomenklatura de vârf a puterii ceaușiste se explică prin teama lui Ceaușescu de a nu stârni reacții (mai) dure din partea Moscovei. Dar un lucru este cert: ”Ceaușescu nu l-a acceptat în cercul lui de apropiați cărora le acorda încredere” (ibidem).
Absolvent al Facultății de economie din București (1939). În scurt timp a devenit și dr. în economie, fiind angajat la Institutul de statistică. În calitate de elev-militar este trimis pe front, dar în 23-24 iunie 1941 dezertează și se predă Armatei Roșii, fiind adus în țară peste cinci ani, timp în care a fost instruit și pregătit pentru viitoare funcții de conducere. În carte sunt destule amănunte picante și demne de un film cu spioni, dar trecem peste ele. Important este că din 1946 și până în 1989 a avut doar funcții importante pe linie de partid și de stat. Imediat după sosirea în țară a fost încadrat ca specialist la Ministerul Comerțului Exterior prin intermediul lui Gh. Gheorghiu Dej și cu avizul lui Gh. Pintilie-Pantiușa, care reprezenta Agentura NKVD în România (p. 49). În plină dictatură stalinistă este acuzat de deviaționism și arestat împreună cu grupul Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Este reabilitat în 1956, fiind instalat, din nou, în funcții de conducere, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult chiar, rămâne în CC al PCR și în CpEx până în decembrie 1989! Este adevărat, a fost marginalizat, monitorizat și neimplicat în acțiuni mai delicate. În casa sa de la Comana (jud. Giurgiu) invita prieteni și poeți, organizând un fel de cenaclu literar (presupun că era invitată și Ana Blandiana). Relațiile lui cu soții Ceaușescu au fost distante (susțin cei trei autori), lucru contrazis chiar de Elena Ceaușescu. În realitate, rolul său a fost de figurant politic, dar, spun surse, o avea pe Elena Ceaușescu cu ceva la mână și își permitea lucruri greu de înțeles că au fost acceptate de familia conducătoare. Despre ”fructele” Grupului de la Comana, condus de Gogu Rădulescu se scrie în articolul de mai jos (dar ar trebui verificat) că ”După 1989 „Gruparea Comana” a preluat conducerea țării din data de 23 decembrie și pîna astazi. Augustin Buzura a condus multa vreme Fundatia Culturala Româna (constructie a KGB-MOSSAD, cu fonduri uriase necontrolabile), avîndu-l pe Zigu Ornea adjunct; Viorel Marginean – ministru; Dinescu este vicepresedinte la FSN, apoi presedinte al Uniunii Scriitorilor, venind, în cele din urma, la CNSAS. Dar lista este deosebit de lunga.” Merită citit întreg articolul (cu rezervele de rigoare) de la: https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/08/06/99318/ . Fiind membru CpEx este arestat după decembrie 1989, pentru scurt timp. Moare în izolare și uitare în 1991 – în același an cu decesul dragei sale Uniuni Sovietice, într-un cămin de bătrâni al Comunității evreiești (soția sa Dorina Rudich, era evreică). Alte interesante informații despre ”grangurul” comunist cu înclinații poetice și artistice, spion sovietic, economist și politruc de paie găsiți la: https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cazul-gogu-radulescu-si-loja-de-la-comana-sub-lupa-securitatii-563624.html 27 dec 2010, de Aurel Rogojan (general de securitate). După ce veți citi mai multe despre acest pitoresc personaj veți regreta, ca și mine, că un regizor talentat ratează șansa de a intra în istoria cinematografiei cu cu film serial care să surprindă cele trei Ere postbelice ale României prin prisma vieții private și semioficiale a unor asemenea savuroase personaje. Cu o singură condiție: să nu se abată de la adevărul istoric și să ne trezim cumva cu o liotă de eroi naționali… (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 745.Duminică 13 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (7)


Alexandru Bârlădeanu (1911 – 1997) este o figură a politicii comuniste din România postbelică, adus din URSS în 1946, dedicat trup și suflet Moscovei, până la dispariția URSS în decembrie 1991. Fiu de intelectuali din Basarabia (născut la Comrat într-o familie de învățători) nu era cotat ca foarte inteligent, ci doar ca un oportunist și … un ascultător de ordine venite de la Kremlin. Autorii cărții îl creditează cu un rol important în lovitura de stat din decembrie 1989 și re-înscrierea României ca satelit pe orbita URSS. Etnic rus, tatăl evreu părăsind-o pe mama copilului nou născut. Școlit la Tighina și Iași, absolvă Dreptul la Iași în 1936 și devine asistent universitar la Facultatea de Economie. În 1940, trece fraudulos frontiera în Basarabia ocupată de ruși, cerând azil politic, deși nu era cunoscut ca având idei politice comuniste. În 1943 este student la Institutul de Planificare, colaborând la un ziar de propagandă destinat soldaților români luați prizonieri, fiind și colaborator la Radio Moscova pentru emisiunile în limba română. Revine în România în 1946, trimis de Moscova să dirijeze noua economie socialistă, dar instruit și de NKVD. Este preluat de Gheorghiu Dej și propulsat în funcții de răspundere, fiind făcut în grabă și membru PCR, dar i se consideră activitatea din URSS ca fiind activitate comunistă și astfel Al Bârlădeanu devine… ilegalist, cu ascendent asupra multor comuniști români, fiind considerat specialistul în economie al partidului. El, împreună cu consilierii sovietici, a pus bazele sovromurilor care au subminat grav economia națională a țării. Dej îl trimite pe el și pe Maurer la funeraliile lui Stalin, în 1953. Deține multe dregătorii pe linie guvernamentală și în partid, fiind ales și membru plin al Academiei Române! Toate demnitățile semnificative se termină odată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, în martie 1965. În 1969 este chiar scos la pensie (la 58 de ani!) după ce avusese parte de câteva dregătorii minore și fără putere de decizie (nici Ceaușescu nu vroia să supere prea tare Moscova așa încât a fost păstrat, dar pe linie moartă. A stat în adormire timp de 20 de ani, până în vara anului 1989 când toate ”personalitățile” promoscovite au fost brusc solicitate să se implice în… revoluția română. Este unul dintre semnatarii scrisorii celor șase adresate la Europa Liberă liderului Ceaușescu ca pe un ultimatum să se predea și să elibereze scaunul pentru instaurarea la conducere a comuniștilor pro-gorbacioviști. (Reamintesc aici și ceilalți semnatari pentru că aceștia au constituit nucleul loviturii de stat, Iliescu fiind păstrat pentru ziua victoriei finale: Gheorghe Apostol, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Corneliu Mănescu și Silviu Brucan. Iată cum descriu autorii ziua preluării puterii de către puciști, pe fondul revoltelor cvasigeneralizate în țară: ”În învălmășeala evenimentelor care se succedau, în ziua de 22 decembrie 1989 este adus la Televiziunea Română. Se sprijinea în baston. A redevenit o speranță pentru puțini și numai din interese imediate. Dacă drumul ce urma a fi găsit era către Est, atunci Alexandru Bârlădeanu devine omul forte. Dar dacă era altfel?” (p 38). Avea 78 de ani și nu era niciun pericol pentru adevăratul coordonator al loviturii de stat, desemnat de Moscova să preia frâiele puterii. Bârlădeanu a fost ales președintele Senatului României și co-președinte al Adunării Constituante. Mai sunt oare necesare argumente că Moscova și-a extins constant influența nefastă asupra României din 1944 și până la binevenitul colaps al URSS ca stat și ca ideologie, în decembrie 1991? (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 679. Joi 8 noiembrie 2018. Superinteligența – înger sau demon? (13)


După ce am fost ”chinuiți” pe parcursul a peste 150 de pagini cu probleme tehnice, conceptuale, logice, futuristice etc. legate de superinteligența viitoare, treptat-treptat, autorul (re)devine antropocentrist și discută consecințele umane (individuale, de grup și la nivel de umanitate) ale dezvoltării superinteligenței. Comparația IA cu bomba atomică (celebrul Elon Mask a apreciat potențialul IA drept mai periculos decât A-bomb) continuă  în carte și, neașteptat pentru mine, autorul îmi dă un răspuns la o întrebare la care nu am găsit (până acum) decât răspunsuri fanteziste, teziste sau ideologice. Am formulat această întrebare într-o postare de pe acest blog: cum se explică faptul, unic în istorie, ca o țară ca SUA, învingătoare în ambele războaie mondiale, puternică economic și militar la sfârșitul celui de al doilea război mondial, deținătoarea celei mai puternice arme din lume să nu fie tentată să devină ”unicatum”, respectiv să anihileze toate amenințările potențiale de oriunde ar veni acestea?

Pentru a înțelege răspunsul oferit de Bostrom este recomandabilă cunoașterea istoricului acestei arme extrem de puternice. Bomba  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Arm%C4%83_nuclear%C4%83) a fost inițiată, realizată și folosită ca reacție la creșterea amenințărilor militare germane – la începutul războiului mondial –  și nipone – la sfârșitul războiului mondial. Proiectul Manhattan a început la 2 august 1939, adică cu o lună înainte de declanșarea războiului mondial). Despre ”părintele bombei atomice”  (și suspiciunea că acesta ar fi furnizat rușilor informații pentru obținerea bombei atomice) aflăm din https://adevarul.ro/locale/focsani/cine-fost-parintele-bombei-atomice-am-devenit-moartea-distrugatorul-lumilor-1_5a2274a35ab6550cb8c39554/index.html și https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/05/10/inventii-in-istorie-bomba-atomica-i/  și https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/05/10/inventii-in-istorie-bomba-atomica-a-doua-parte/ . Mai puțin cunoscută este preocuparea lui Ceaușescu de a obține și deține arma nucleară (https://evz.ro/ceausescu-bomba-nucleara.html). Declanșarea loviturii de stat din decembrie 89, cu sprijin logistic sovietic, a fost impusă, se spune în articol, și legat de riscul ca Ceaușescu să fabrice această armă. Vizita sa în Iran este o dovadă în acest sens. Interesante sunt și informațiile legate de producerea bombei atomice în URSS: http://www.ziare.com/international/rusia/prima-bomba-atomica-a-urss-detonata-acum-61-de-ani-1038311  Răspunsurile posibile la întrebarea mea – în episodul următor. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 618. Sâmbătă 8 septembrie 2018. Este spiritul critic o dovadă de inteligență? (12)


Ultimul articol de autor al Dosarului Dilema veche cu titlul ”Spiritul critic” este semnat de cunoscutul europarlamentar Cristian Preda, politolog, profesor de Științe Politice la Universitatea din București. (Trec peste titulatura cam fără acoperire pentru disciplina numită ”Științe Politice”, titulatură care ar putea fi numită mai simplu și mai adecvat ”Politologie”, adică opinii despre viața politică/ a cetății). Amintesc aici și sigla care însoțește fiecare articol din Dosar: ”Keep calm and think critically”. Despre cum au gândit critic puterile politice din România de la nașterea statului și până în prezent ne putem cel mult închipui. Dar cercetătorul nu se mulțumește cu presupuneri sau cu ipoteze nedemonstrate. Prin urmare, Cristian Preda procedează (an)istoric și începe cu prezentul politic actual, pentru a înainta apoi, ca racul, până la originile statalității românești. Încep și eu tot ca racul și transcriu concluzia celor demonstrate în articol: ”Dacă vorbim despre vanitatea liderilor, nu s-a schimbat mare lucru în vocabularul politic românesc al ultimilor 170 de ani.” Așa adăuga: nu doar în vocabularul politic, ci și în mentalități și atitudini concrete. Un citat din ctitorul culturii române, Titu Maiorescu, din anul, 1881, oferit/ semnalat de Andrei Pleșu în nr. 759 din Dilema Veche (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/recitiri-pentru-uzul-politicienilor)ne demonstrează greu egalabila artă a românilor de a bate pasul pe loc, de a mima schimbarea și de a promova, constant, binele strict imediat și strict personal: ”Căci unde lipsește idea, care înalță pe om, vine în loc interesul meschin, care-l degradează. Și atunci punem viața noastră publică în pericolul de a ajunge la cel mai mare rău ce i se poate întâmpla: la specularea formelor politice pentru exploatarea intereselor private. Mi-e teamă că deja astăzi, în această scurtă tranziție, se văd unele simptome premergătoare ale scăderii nivelului nostru intelectual”.

În esență, tema articolului profesorului Preda (articol intitulat ”Acest om fără inimă, fără suflet, fără creier” – http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/acest-om-fara-inima-fara-suflet-fara-creier ) vizează tocmai vanitatea și ipocrizia liderilor începând cu Mihail Kogălniceanu despre Mihai Sturza și terminând cu Klaus Iohannis despre Traian Băsescu. Fiecare dintre ei și-a criticat dur antecesorul, dar după plecarea din post era acerb criticat de următorul ș.a.m.d., până în zilele noastre. Titlul articolului este un extras din ”caracterizarea” făcută de comunistul Ion Iliescu, mai vârstnicului său tovarăș de construcție a ”socializmului” și ”comunizmului” în România, Nicolae Ceaușescu, cu doar trei zile înainte de a fi asasinat (adică exact în ziua de 22 decembrie, când acesta a fugit din clădirea CC al PCR). În acel discurs patetic, to-arșul Iliescu le cerea securiștilor să treacă de partea sa ca și cum acest lucru n-ar fi fost stabilit încă înainte de declanșarea loviturii de stat). Profit de context și reamintesc celor care nu vor să țină cont de acest ”amănunt”, de fapt de o realitate prea mult ignorată: dacă Imperiul Răului (URSS) nu ar fi făcut implozie în decembrie 1991, azi România era un stat satelit al vecinului de la Răsărit și s-ar fi împlinit într-o și mai mare măsură ceea ce se vehicula prin Iași în decembrie 1989: ”tovarășul Iliescu va conduce România măcar vreo 30 de ani de acum încolo”. Nu știu dacă mi se pare numai mie, dar tov Iliescu conduce și azi România, chiar mai abitir decât până acum…

Articolul merită (re)citit în întregime, cu multă atenție și cu gândul la cum vor fi caracterizați actualii conducători ai României de succesorii lor.

Aș face o legătură cu episodul anterior în care s-a vorbit/ scris despre posibilul rol al intelectualilor în asanarea morală a vieții politice a unei țări, unul distinct de cel al politicienilor de profesie, amintind opinia lui Mario Vargas Llosa pe această temă: ”Politica văzută din perspectiva unui intelectual este foarte diferită de politica văzută din perspectiva unui politician. În primul caz, este un exercițiu al spiritului critic; în cel de-al doilea este o luptă pentru putere”. De aici și concluzia pertinentă pentru rolul social optim al intelectualilor, acela de critici de pe margine ai stării de lucruri din viața politică și nu de participanți direct implicați în luptele pentru putere. Este ceea ce se numește în popor ”politica coiului”: ”se implică, dar nu se bagă”. Faptul că intelectualii s-au dat deoparte de politica de partid este deja un fapt clar și dureros de vizibil în România în anul în care își serbează centenarul. Dacă în 1990, Parlamentul României era plin de profesori universitari, azi doar dacă mai mai sunt câțiva pe la USR și PSD (asta după propria și umila mea percepție). A surprins (corect) această realitate recentă un reprezentant al sindicatului polițiștilor (!): ”Domne, s-a întâmplat ceva! Nu știu de ce, dar putem observa că au dispărut profesorii universitari din Parlament!”. Nu doar că intelectualii s-au întors la uneltele lor, dar agramatismul, incultura, agresivitatea verbală și emoțională domină copios viața politică actuală. Asta nu înseamnă că trebuie să pledăm pentru popularea parlamentului, Guvernului și a altor instituții cu scriitori, filosofi, profesori și artiști de primă mână. Dimpotrivă! Dar asta înseamnă că intelectualitatea românească, cea care trebuia să se impună în creșterea culturală a țării, este din ce în ce mai anemică, mai puțin performantă și mai puțin contributoare la propășirea generală a țării. Cu alte cuvinte, o intelectualitate/ elită culturală slabă nu poate genera decât o clasă politică debilă. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!