liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Nicolae Ceausescu

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 378 Sîmbătă 13 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (106).


Luni 23 mai 1966. Dimineața mi-am prelungit somnul după ora 6 și m-am conofăit prin dormitor pînă la 6.45.

Pînă la 7.20 abia am reușit să citesc o dată la economie. La restul obiectelor sînt mort – și azi e pericol de extemporal la trei obiecte!

Cînd plecam la rînd, a venit directorul Viforeanu și a anunțat că elevii Liceului 1 vor merge ”în excursie” la Gura Humor. Mă gîndeam pe drum: cum ăștia de la Liceul 1 pot face excursie în timpul săptămînii, iar la noi la școală nu e nimeni care să ia asemenea inițiativă? Dar numai bine am ajuns la școală și mi-am pus servieta în bancă, că și vine diriginta foarte bucuroasă. Ne-a anunțat că astăzi nu se face învățămînt (ce pleașcă!) și mergem cu toții la Păltinoasa. Prima oră aveam latina. A venit baba numai să facă liniște și să ne dea indicații pentru drumeție. Pe la 8.15 a sunat de ieșire, toată lumea a ieșit afară și ne-am îmbarcat în camioanele ce așteptau în fața școlii. Eu am nimerit într-un camion ”Carpați” unde erau mai puțini elevi și eleve. Erau băieții din X-a E + Lavric, Gușul, Andrișan, Tanasă, Rusu și Bădeliță (din D).

Am avut următorul traseu: Rădăuți, Marginea, Clit, Arbore, Solca, Cacica, Vf. Dealului, Pîrteștii de Sus, Păltinoasa. De la Pîrtești la Păltinoasa am avut cîteva serpentine destul de frumoase. Aproape tot drumul am cîntat cu ceilalți băieți (Magopăț, Andrișan) tot soiul de cîtece populare. A cîntat și Doina Coroamă. Cînd vedeam cîte-o fată  – Țoc! Cînd treceam printr-un sat mai aproape de Păltinoasa am început să strigăm ”Hai Metalul” și ”Huooo Minobradul”. Am făcut și repetiții la URA. Se cutremurau văile de strigătele noastre. Am văzut multe peisaje montane minunat de frumoase și pline de sălbăticie. Noi, ”cantatorii” am cam răgușit pînă la Păltinoasa. (”Doamne, negri mai sînt norii/ Hai Dunărea mea/ Toamna cînd pleacă cocorii/ Hai Dunărea mea/ Doamne negri mai sînt munții/ Hai Dunărea mea/ Toamna cînd pleacă recruții/ Hai Dunărea mea”). În sfîrșit, am ajuns la Păltinoasa, albi de praf și destul de osteniți. Am intrat mai mulți elevi la o casă unde era o fîntînă. Gazda – femeie de la munte – a fost foarte mărinimoasă cu noi. Ne-a adus căni să ne spălăm și-un ștergar curat să ne ștergem.

După ce ne-am mai odihnit un pic pe marginea șanțului, aprovizionîndu-se fiecare cu flori și ramuri de brad am primit instrucțiuni ce și cum trebuie să procedăm. Vom sta înșirați cîte doi pe marginea șoselei, iar cînd vor trece conducătorii (de la Cîmpulung înspre Suceava) va trebui să ovaționăm (URA!), să batem din palme și să agităm florile. Pînă una alta, adică pînă să vină coloana de mașini am avut timp să sporovăim mult (căpătasem chef de vorbă) fiind vesel și destul de spiritual (cu Pușa Iftodi, clasa X-a A + o fată dintr-a IX-a A, cu Doina Coroamă – o oglindă, cu Nenati care era împreună cu Melexina, dar cu ”ea” n-am mai vorbit ș.a.m.d.). Fetele din clasa noastră au venit cu autobuzul și ne-au invitat și pe noi cei patru băieți să urcăm în autobuz (la întoarcere). Burciu Rodica din Dornești a povestit că aseară tov Nicolae Ceușescu a  sosit la Dornești, și a coborît din trenul său. O fetiță l-a făcut pionier, iar el i-a urat să aibă numai note de 10. Pînă la ora două am avut tot timpul să răgușesc serios și, totodată, să-mi vină foame.

În sfîrșit, a trecut coloana de mașini în frunte cu mașina tov. N. Ceaușescu și a celorlalți doi conducători. S-a strigat ura și s-a bătut din palme (elevii însă erau cam timizi) A urmat apoi același convoi de 30 de mașinuțe cu tot felul de ștabi. Cum s-a terminat trecerea șefilor toți ne-am repezit la autocamioanele noastre. Halip N. s-a dus la autobuz, dar nu l-a primit baba (diriginta) și era cît pe-aci să rămînă pe-acolo. La întoarcere parcă n-a fost așa vesel. Am avut conflict cu cîteva fete dintr-a X-a B și-am ajuns pînă la bîrfe și injurii, apoi le-am lăsat în plata domnului. S-a cîntat, dar mai puțin. Eu am stat lîngă Rodica Fetcu dintr-a X-a B și ne-am ținut de mînă. Fetele din B m-au și botezat Șexpir (Shakespeare, of course). Pe la 15.30 am ajuns la școală. Ne-am luat cărțile și-am venit la internat foarte amărît, prăfuit și flămînd. După mine au mai venit Gherasim și Lungu care-au venit prin Ițcani, tot mereu pe asfalt, cu o camionetă deschisă. După ce ne-am spălat și ne-am răcorit am luat masa pe la 4. Prandea, înțelegîndu-ne, ne-a dat voie să dormim pînă la 4.30. Eu cu Costică și cu Toader am mers în trifoi, ne-am dezbrăcat la piele și pînă la 5 făr-un sfert am făcut plajă.

Apoi am ieșit cu Toader în oraș. El a scos niște bani de la CEC, apoi am halit cîte-o prăjitură (cea preferată, cu frișcă, de 2.50) și-un suc, apoi am plecat la stadion unde de la 5 a început meciul dintre ”Metalul” Rădăuți și ”Minobradul” Vatra Dornei. Prima repriză am văzut meciul, fiind cu capul înăuntru și cu picioarele în afară (sub gard). Apoi am intrat în tribună, unde-am dat ochii cu Hamza (Prandea); s-a uitat urît la mine și atît. Meciul s-a terminat cu 2-0 pentru Metalul. Cînd m-am dat jos, am sărit de pe tribună și mi-am agățat arătătorul de la mîna stîngă într-un cui; mi-a rămas pielea acolo.

La 7 am revenit la internat. Pe drum l-am ajuns iar pe Hamza și, ca la o comandă, ne-am întors. După masă, deoarece nu era lumină în meditație, ne-a dat drumul la dormitoare. A fost și directorul Botez pe-aici. Seara am adormit pe la 10, după o baie bună + sport.

Marți 24 mai 1966. Dimineața m-am sculat la 5 făr-un sfert, m-am spălat, apoi m-am pus pe treabă. Am periat îndelung și amănunțit haina și pantalonii. Zilele astea n-am prea avut grijă de Jurnal și-am cam rămas în urmă. De la 5.15 la 7.30 am scris încontinuu și abia am ajuns pe sîmbătă seara.

Azi a fost iar o zi frumoasă, deci foarte cald. În consecință, nu mi-am mai luat haina, ci doar bluza cea albastră care, după cîte știu eu, face parte din uniforma băieților.

La limba română fetele s-au scuzat și, pentru a nu pierde totuși ora, profesoara a făcut gramatică. Azi ne-a predat despre ”Propoziția subordonată subiectivă și predicativă” cu care a umplut toată ora. De altfel, era mare pericol deoarece nici azi nu m-am uitat prin cărți.

La rusă, profesoara și-a început ora povestindu-ne despre viața eroului Ostrovski, acesta fiind, probabil, eroul ei preferat. Ne-a sfătuit să-i urmăm exemplul în muncă perseverentă, zi cu zi. Cînd a dat să asculte, profesoara a întîmpinat protestul clasei. ”Nu ne-am pregătiiiit…”. Am venit tîrziu (de la Păltinoasa), sîntem obosiți (că am fost la meci și că ne-am plimbat asta nu se spune). Profesoara n-a ascultat, ci tot a examinat diferiți elevi, bineînțeles fără să noteze.

În pauză, Gozec m-a întrebat: ”Ții un jurnal?”. Eu: ”Nuuu!”. Probabil l-o fi văzut și el sau a aflat de la cele care l-au văzut…

La dirigenție, diriginta Ruscior s-a legat de mine: ”de ce n-am venit duminecă la școală și să aștept alături de întreaga clasă?”. Eu: ”Păi, să vedeți...”, adică motivări și paramotivări, numai să nu tac. Diriginta: ”Uite, Druguș, tu mai ai și altele și eu am să te ard cu nota la purtare. Ieri m-ai văzut prin oraș și m-ai ocolit”. Eu: ”Nu, tovarășa profesoară!”. Ea: ”De ce n-ai uniformă?” Eu: ”Eu așa știam, că asta-i uniformă”. Cu asta am pus-o la punct și n-a mai zis nimic. Deoarece se apropie ”Ignatul”, profesoara s-a apucat iar să facă analize și răsanalize la învățătură. Azi s-a legat și de elevii mediocri. Ne-a spus la o serie că am putea fi premianți, numai să vrem (”Asta-i! Că nu vrem!”). Diriginta: ”Druguș, tu poți mult mai mult!”. Și asta o știam. Deocamdată mă mulțumesc cu atît.

La matematică nu prea știu ce s-a întîmplat. Mi se pare c-a ascultat toată ora. De la începutul orei mi-a venit somn, am pus capul pe bancă și-am dormit în lege pîn-a sunat. Mi se pare că am și visat.

La ora de cor am stat în clasă. Nenati a citit o dată lecția la muzică, iar ceilalți – hîrjoneală. M-am bătut cu hîrtii cu Vlonga și Cupșan. Am ajuns apoi să ne luăm la mișto, dar n-am vrut să mă las… B.M. a trimis-o pe Băimăcean să mă înțepe cu un ac (am înjurat-o). Apoi, cînd am trecut pe lîngă ea m-a înțepat și ea; m-am stăpînit și i-am zis numai atît: ”De ce faci glume proaste?”.

La naturale eram complet nepregătit. Tocmai aflasem titlul lecției, cînd îl aud pe Zaiciu: ”Druguș! Ce-am avut pe azi de învățat?” I-am zis ceea ce aflasem cu cîteva minute-n urmă. Și așteptam să văd ce m-o întreba. Dar ce aud?: ”Citește o dată lecția!”Apoi a pus și pe alții și-au citit și așa … a trecut ora. El s-a plimbat nervos de la ușă la catedră. În ora asta Halip N. a primit un bilet de la B.M.: ”De ce mi-ai făcut din ochi?”. La dictarea mea,  H.N. i-a răspuns: ”Crezi că eu fac din ochi la o fată ca tine?”. B.M. ”Atunci, probabil, clipoceai și-ai scăpat ochii”. Răspunsul ”nostru”: ”Poate-ai orbit tu, din cauza celuia dintr-a XI-a”. Halip i-a mai scris cîteva bilete, dar nu le-a mai primit. Atunci eu am rupt o bucățică de foaie, i-am făcut forma de bilet și l-am trimis prin poștă (Puha). Pe ăsta l-a primit și de aici a pornit zîzania (a observat că i l-am trimis eu și era ferm convinsă că eu am scris cele două bilete anterioare (”crezi că nu-ți cunosc scrisul?”. Ce să-i mai zic? B.M.: ”Și foaia era din carnețelul tău”. Nu i-am mai dat alte lămuriri și-am lăsat-o să creadă ce vrea! Puțin îmi pasă!

În urma criticii primite la ședință se pare că Ica s-a îndreptat. Am întrebat-o: ”Ica, te faci fată de treabă?”. Ea: ”Da, o să vezi!”. Am crezut că-i o simplă minciună, dar, pe parcurs, mi-am dat seama că s-a transformat. Tocmai azi a terminat de citit o carte și s-a oferit să mi-o împrumute. Am luat-o deoarece mi s-a părut că-i bună. Ica: ”Tu n-ai vreuna să-mi dai?” Eu: ”Am dar nu cred că o să-ți placă”.

După ce-am luat masa la internat am plecat cu Costică la film la ”Unirea”. Dar aici spectacolele erau numerotate și a trebuit să mergem la ”7N”. Am intrat pe întuneric și l-am învățat și pe Costică metoda de a găsi imediat locuri libere și de a intra pe deasupra. Costică: ”Mare drac mai ești tu!”. După ce-am văzut jurnalul am văzut și-o completare (un jurnal sovietic intitulat ”Nauka i tehnika” = ”Știință și tehnică”). Am văzut filmul ungar (VEGE) ”Finala buclucașă”. Avînd o temă vioaie mi-a plăcut. Toader a stat cu N în parc de la 2 pînă la 5.30.  După ce-am ieșit de la film am fluierat semnalul o dată. Mai tîrziu, Toader mi-a spus: ”Te-am auzit  și i-am spus ei: Trebuie să fie Druguș pe-aproape” și imediat m-au zărit. E minunat să ai un asemenea semnal. Ei s-au certat, s-au enervat pentru ca apoi să se împace și să fie și mai legați. Toader i-a scris: I love you!.

La internat am citit cartea de la Ica: ”Ultima poveste” de Radu Tudoran. Azi Haiuță mi-a cerut să-i dau un creion. M-am gîndit să-i fac o fentă și mi-a mers: ”E la dumneavoastră”. Haiuță: ”Aha!”. Acuma se gândește cum să mă îmbrobodească și să scape basma curată. Odată i-l voi cere serios și aunci o să văd ce zice. Pînă la 8.30 am citit, apoi am scris cîte ceva. În seara asta Arcadie Lungu a plecat de la internat. A dat mîna cu cei de la Liceul 2 și-un salut la ceilalți.

Miercuri 25 mai 1966. Aseară am stat pînă la 11 tot sporovăind chestiuni de cultură generală. (Comandă generală: Capu la dreapta!). Nu știu cine a afirmat că lui Hamza i se mai spune Ețius. De-acum îl botezăm în toate felurile: Hamza; Hamlet, Ețiu, Ețius și mai rar Prandea sau Aristide.

La limba latină a ascultat o elevă și a predat. Nu s-a mai atins de mine. Parcă știa că nu-s pregătit. La limba română a adus extemporalele. Am 8 (H.N. – 7). Apoi, spre nenorocul meu, m-a și ascultat. Fără să citesc niciodată i-am tras o barbologie și cu ce-am mai știut de prin clasă am luat un biet 6.

În pauză mă trezesc cu Doina H. care a început să-mi ceară fotografiile. Zurac i-a spus că eu am făcut fotografii. M-am dus imediat la Zurac să-l iau la rost pentru că m-a băgat în încurcătură. Acesta s-a descotorosit f ușor de mine zicîndu-mi că m-a confundat cu Gherasim. După atîția ani încă n-a învățat să ne deosebească. Într-un fel, nici nu-i de mirare: mereu sîntem împreună. Cei din clasa XI-a au început să devină mai înfumurați. Au început să vorbească de apropiatul banchet.

Cînd mergeam spre sala de educație fizică m-am întîlnit cu Mircea: încă nu s-a terminat chestia cu amenda; mai are datorii…

La educație fizică nu m-am echipat, ci am lucrat exact în uniforma școlară (și cu cravată…). Și nu știu cum nu m-a văzut profesoara căci era foarte pornită împotriva acelora ce n-aveau echipamnent. Ba a mai alcătuit cu ei o listă pe care a transmis-o dirigintei. Ora asta am făcut handbal și am stat în poartă.

De la ed fizică m-am întors prin oraș (am lăsat doi lei la patiserie). Cînd am ajuns la școală am intrat odată cu diriginta în clasă. Magopăț n-a observat-o și s-a făcut că-i dă un pumn lui Vulpe, apoi era cît pe ce s-o pupe… I-a fost tare rușine și-și dădea cu pumnul în cap de ciudă…

La fizică am avut (ca temă acasă) de scris cîteva probleme, dar am uitat să le fac. Ica este controlor pe rîndul meu și raportează situația temelor. I-am zis să dea raportul ”pozitiv” și să scap. Riscînd să ia un doi a raportat că ”toți și-au scris temele în afară de Gozec Victor…”.  În ora cît a predat profesoara am halit (ceea ce nu mi s-a mai întîmplat din clasele mici..).

La economie a dat extemporal și a ascultat de la începutul catalogului. Văzînd că n-are treabă cu mine am somnit un pic, fiindu-mi, nu știu de ce, lene. Am rămas iar în urmă cu Jurnalul. Nu știu cum se întîmplă, dar cînd nu mai scriu în Jurnal nu mai țin minte ce dată este… Azi credeam că cel mult poate fi 23 mai, cînd colo era 25. Așa de repede trec zilele…

La engleză, Pop a întîrziat puțin, apoi, pentru a recupera ora de luni – care a rămas pierdută – azi n-a mai ascultat, ci a predat pentru ambele ore (cuvintele, traducerea și povestirea poeziei ”This I believe”. Toader a lipsit, a avut ședință cu activul și a venit la internat pe la 2.45.

Azi am primit o scrisoare de la Cartea prin poștă în care mă anunță că lucrarea solicitată este epuizată.

După amiază am primit o scrisoare de la tata. Este foarte foarte supărat pe Mircea și nici nu vrea să-l mai primească pe-acasă; l-a făcut destul de rîs. Mi-a zis să nu mai apelez la el că n-am la cine.

Pînă la ora 5 am scris și-am citit. În pauză am mers cu Toader și cu Costică pe asfalt. Mergeau două babe pe drum și tîrîiau două crengi de copac. Am pus piciorul pe-o creangă și-a făcut imediat stop. Se mira baba cine-o fi pus frîna.

Am venit tîrziu la meditație (sunase deja de 20 de minute). Veneam toți trei, cuprinși (L.D. adică îmbrățișați) și urcam scările cînd, deodată iese Hamza din bucătărie și se răstește la noi. Am fugit imediat sus. Nu ne-a făcut nimic. (Plutooon, cu cînteeeec înainteeee, haidaaaaa!). De la 8 la 9 am citit și am scris în Jurnal.

La 9 am mers la dormitoare. Toader a mai rămas să mai ”construiască” o ”mică” scrisoare. Eu am făcut o baie bună, apoi sport și – auzi idee! – am vrut să dormim! Dar nu știu cum am început noi să vorbim de ”cultură generală”. Fiecare vroia să-și arate știința punînd tot felul de întrebări din diferite domenii (istorie, geografie, politică, sport, muzică, fizică, chimie ș.a.) De la o vreme am părăsit partea serioasă a întrebărilor și-am început să le spun pe dos sau cît mai aiurea ca să mă distrez și eu și băieții. Eu: ”Hai să facem un concurs. Cine spune cea mai mare prostie?” Niculai Halip: ”Tigru-i puternic, ia boul între coarne și-l azvîrle peste gard” (Rîsete). Tot Niculai: ”Uite cum îi umblă buzele – ca ochii mortului”. Se apropia de 12 cînd, unul cîte unul, am adormit.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 377 Vineri 12 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (105).


Sîmbătă 21 mai 1966. Astăzi este sărbătoarea celor ce se numesc Constantin, Constanța, Elena, Eleonora, și alte derivate de la Costică și Ileana. Dimineața n-am mai apucat să mă mai uit prin cele cărți. Mai clar, n-am citit la nimic pentru azi.

La latină ne-a adus tezele și-am scăpat de ascultare. Eram foarte curios să văd dacă mi-a pus 3 sau 4. Majoritatea din clasă aveau 4 și minus 5. Cînd am auzit că am ”minus cinci” (adică 5) eram să cad de pe bancă. Mi-am revenit și-am început să zîmbesc de bucurie. Băbuța m-a întrebat: ”Druguș, ai visat tu c-o să ai cinci la teză?”. Nu, asta n-am visat, dar chiar visasem că eram prospăt bărbierit și că mă plimbam cu Melexina – plăcut vis. Apoi, băbuța: ”Asta-i salvarea ta!”. Restul orei am făcut corectarea tezei adică copierea lucrărilor bune făcute de Vîntu și Nenati pe tablă. La noi în clasă erua cîteva Elene. (Ivănuță Elena, Băimăcean Elena, Agarofinei Elena, Ungureanu Constanța. Profesoara de latină: ”No, să trăiești, Ileană!”. De la toate astea, apoi de la Lungu Costică, Lupăștean Elena și Atănăsoae C. Am primit bomboane. În ora de istorie am stat în clasa X-a B împreună cu Albu Dorina și Hlinschi Doina. Ne-a luat Pop acolo pentru că are inspecție de la București și trebuie să-i mai și activeze cîte cineva. Inspecția a fost formată dintr-o singură tovarășă + directoarea. Clasa s-a prezentat comsi-comsa. Lui Pop îi tremurau mîinile și nu-i convenea deloc cînd elevii îi ziceau ”dză aislănd” (în loc de dzi ailăn).

În pauză am ieșit afară și m-am luat de gît cu Lazurcă Aurel (cl XI-a A). Mi-am schimbat semnătura. Dacă pînă nu demult o făceam simplu LDruguș, acum, după zeci și zeci de exerciții făcute pe cărți și caiete, în ore, am reușit să o fac tot mai complicată. (L.D.: În Jurnal sunt scrise câteva rânduri cu semnătura cu cele două triunghiuri suprapuse, semnătură pe care am ”inventa-o” înainte de a veni la liceu).

Ora de chimie s-a desfășurat foarte normal. Nu m-a ascultat și m-am bucurat. Ne-a predat ”Argintul”. La fizică, aceeași poveste.

După ore, vroiam să merg acasă, dar nu m-au lăsat fetele. De ce? Aveam adunare. N-am mai avut ce zice. Pînă să înceapă adunarea am ieșit pe coridor. Aici m-am întîlnit cu Toader. A venit la mine și cu un glas nefiresc a început să-mi spună: ”Mă Druguș, am făcut-o lată! Am fost cu frate-miu în restaurantul Central. Îi spui Feliciei să-i zică lui N să nu mai vină azi la ora două, ci mîine la ora două. Uite, îi dai și biletul ăsta”. Începe el să caute prin buzunare, dar nu mai dă de el. Îl caut și eu, dar … nimic!. Niciunul din noi n-a știut că biletul a căzut pe jos și l-a pescuit Sîrghie. Toader a plecat acasă cu fratele lui (Lazăr).

Astăzi a fost un vînt puternic care ridica trombe de praf.

La adunarea noastră a luat parte și diriginta. Tema: ”Comportamentul tineretului în societatea socialistă”. A citit Lucia Nenati un material scris de ea. Ștefan a scris procesul verbal. După citirea materialului – dezbateri. Asta a fost singura ședință care mi-a mai plăcut un pic. A fost mai multă combativitate și siguranță. S-a început să se discute cum se comportă cei patru băieți din clasă și a fost luat fiecare în parte. Magopăț, săracul, a dus greul criticilor. Eu m-am distrat foarte mult pe chestia replicilor lui. Magopăț s-a dezvinovățit – și foarte bine a procedat – zicînd că colegele lui nu se poartă frumos cu el, iar el le-o întoarce cu aceeași măsură. Diriginta: ”De ce nu te porți frumosc cu fetele?”. Magopăț: ”da ce, astea-s fete? S niște mahalagioice!”. Lui Magopăț i-a luat apărarea Gabriela Șcheianu care a învinuit-o pe Ica Grijincu că se agață mereu de băieți. Toată clasa a fost de acord (Dacă Ica le cam permite…). Am ajuns și eu la scărmănătoare. Diriginta era tare curioasă să vadă cum mă comport eu. Clasa m-a apreciat – spre satisfacția mea – dar toate fetele s-au plîns că nu le salut pe stradă (”Îi fudul!”). Diriginta m-a întrebat ce părere am despre ceilalți băieți. Am împărtășit aceeași părere ca și Magopăț. Apoi tot Șcheianu s-a ridicat și a propus ca ceea ce am vorbit să rămînă între noi, ”în familie” și să nu se mai împînzeacă în toată școala (fetele s-au referit și la mine, ținînd cont că în pauze stau mai mult prin D). Spre sfîrșit, s-a sculat Halip N. și a precizat: ”Să nu creadă fetele că cu asta ne-a pus la respect și că de acuma trebuie să le respectăm oricum”. Apoi diriginta a propus ca fetele să întrebe, iar cineva să le răspundă cum trebuie să se poarte într-o societate. Băimăcean a întrebat ce să facă dacă merge în vizită la o familie. Explicațiile au venit de pretutindeni. Lia mi-a cerut un bujor pe care-l manglisem de undeva. I l-am dat. Lia: ”Liviu, să ai așa o soție!”. Eu: ”Bine, bine”.

După ore am alergat și i-am spus Feliciei ce m-a rugat Toader. Cînd am ajuns la internat, Toader era acolo. Era încă ”vesel”. A făcut o beție strașnică. I-a fost iar rău și a vomitat. A fost acasă și s-a întors imediat înapoi. A luat bani de la fratele său și de la taică-su. Am stat în meditație și, avînd încredere în mine, mi-a spus pățania lui cu Lazăr care pentru prima dată în viață a luat bătaie și are un of la inimă. S-a jurat să se răzbune pe toți).

Am luat masa la ora două deoarece au venit cam o sută de tovarăși care au luat masa la noi.  Apoi am plecat împreună la film. Toader avea nevoie de un loc unde să doarmă și să-și revină. Am văzut filmul românesc ”La capătul pămîntului”. Pe lîngă asta am văzut jurnalul și un ”Orizont științific” nr 1. 1966, foarte interesant. Toader a ațipit la film. După asta am fost cu el pe la CEC unde și-a depus niște bani (120). Ne-am plimbat apoi mult și bine prin oraș, am fost pe la 6 la internat și ne-am întors în oraș. Am făcut un banc cu o țigară în care-am pus catran de la chibrituri. Nu ne-a mers și s-a aprins chiar la Toader… În oraș, am mers la ospătărie, am luat două antricoate (17 lei). Ne-am mai plimbat un timp prin oraș și deodată ne întîlnim cu Zăicescu. Acesta-i dă lui Toader o misiune specială: să-i anunțe pe colegii din D să se prezinte mîine la școală la ora 1. Am pornit-o imediat amîndoi și-am trecut pe la Tănase, Larionescu (”Nu-i acasă!” – ”Nu-i nimic, noi doar v-am înștiințat…  – Ha, ha!”), apoi pe la Popovici (și Nichiforiuc Geta). Am vrut să trecem și pe la Andrișan dar nu era acasă. Acolo l-am întîlnit și pe Zăicescu. Dacă am fost văzuți că ne facem datoria, am considerat că misiunea-i îndeplinită și ne-am dus cu Toader în parc în fața intrării de la ”7N”. După ce ne-am chinuit o vreme pe-o bancă (chinuindu-mă și eu cu o întrebare: unde-o să dormim la noapte?) am luat-o iar la picior. Am intrat în holul de la ”7N” să-mi aranjez freza. Din obișnuință, m-am uitat la ceas să fiu sigur că n-am depășit ora permisă de regulament. Era opt făr-un sfert. Deodată, Toader începe să-mi dea coate și ghionturi și-mi face semn să ieșim afară. Cînd am ajuns afară mi-a spus că pe lîngă noi a trecut profesorul Drancă cu soția. Eu: ”Ei și ce? Încă nu-i ora 8!Toader: ”După ceasul tău, așa o fi. Dar acum e ora 9 fără 20”. Am rîs de această întîmplare și mai ales de nedumerirea mea (de ce m-a scos așa repede afară).

Cînd am ajuns la internat (pe la vreo 10) băieții care-au mai rămas pe-aici se foiau și se luptau să-și găsească un culcuș sub vreun acoperiș. S-au îngrămădit foarte mulți în izolator, dormind ca vai de ei, pe niște saltele de burete. Toader însă m-a lămurit să ne facem un culcuș afară, sub cerul liber. Zis și făcut. Am mers în dormitor și pe sub nasul adiministratorului Florea (care repara lumina, împreună cu cîțiva băieți) am înșfăcat în două serii cele necesare pentru un culcuș bun: trei pături, o pernă mare și lată și o plapomă (de asemenea, am căutat să fie cît mai cuprinzătoare și să fie și groasă). Am dus toate acestea în mijlocul tarlalei de trifoi din spatele internatului, adică în plin cîmp. Le-am așezat pe toate cu destulă dibăcie și ne-am culcat. Deoarce n-aveam cearșaf ne-am culcat cu pantalonii… Toader și i-a pus și la călcat, sub pătură/ Trifoiul fiind destul de înalt ne apăra și de vîntișorul răcoros care adia.

Duminică 22 mai 1966. Dimineața, cînd s-a ridicat soarele și-a ajuns deasupra noastră ne-a trezit și pe noi la 7.30. Me simțeam așa de bine și eram cum nu se poate mai fericiți. Am dormit minunat în aerul curat al nopții senine, aer care dăinuia și dimineața. Toader s-a trezit și pe la 5 și a admirat și un minunat răsărit de soare. Cum am făcut ochi am început să sporovăim  și să rîdem de aventura noastră nocturnă. Pînă pe la 8 și 10 am tot cîntat cît am putut de tare și tot ce ne venea pe limbă. Uitîndu-mă la culcușul nostru am gîndit că e mai confortabil decît unul din opera lui Calistrat Hogaș… pe care am început să-l admir și să-l îndrăgesc. Astfel ne-am înveselit noi – cu cîntările – apoi în lumina puternică a soarelui ne-am îmbrăcat, ”am făcut paturile”, adică am strîns toate cele ce ne-au folosit drept pat și le-am cărat în dormitor. Aici ne-am mai odihnit un pic, apoi am făcut amîndoi o baie bună care ne-a înviorat. Ne-am îmbrăcat și ne venea să nu mai așteptăm pînă ce-o suna masa. Dar ceasul ne arăta ora 9, iar băieții au spus c-au mîncat pe la 7.30 adică tocmai atunci cînd soarele a binevoit să ne trezească. Unii au rîs de locul unde ne-am petrecut noaptea dar habar n-au cît de bine și de frumos a fost. În orice caz am dormit de zece ori mai bine ca ei…

La bucătărie nu prea aveam nas să le cerem masa la o oră așa de înaintată. Am luat-o pe departe să fără să cerem prea insistent, dar dna Alexandra ne-a servit. Deoarece ceaiul se terminase a ”trebuit” să mîncăm cafea…

Imediat cum am luat masa, am plecat amîndoi în oraș și-am făcut cîteva ture. Ne-am întîlnit cu Haiuță și cum aveam aparatul la noi am plecat tustrei la ”Grădina de tir” unde avea loc concursul de atletism al școlilor generale de 8 ani din raionul Rădăuți.

Profesorul Băncescu vroia să mă pună la completat niște formulare și la socotit; m-am descotorosit de treaba asta zicîndu-i că nu mă pricep (s la umanistică etc.). M-a anunțat că duminica viitoare avem și noi (liceele) concurs de atletism. Haiuță mi-a dat să port ochelarii lui, iar eu i-am împrumutat creionul automat. Toader a făcut cîteva fotografii la săritura în înălțime și în lungime. Am venit la internat, dar nu era nimeni în meditație. Am coborît la valize să-mi schimb cărțile și am jucat patru meciuri de tenis cu Babii. Apoi, pînă pe la 12 am scris în Jurnal (pe ziua de vineri). Înainte și după masă Toader a făcut cîteva fotografii cu ”țăranii”, adică cu elevii care erau azi îmbrăcați în costume naționale. I-a mai făcut apoi cîteva poze lui Ica (o fată din clasa X-a B, umană, de la Liceul 1). Nu vroia în ruptul capului să facă o poză cu Haiuță, dar Toader i-a prins o dată împreună…

Pînă la ora 13 am luat masa. Cu toate că știam prea bine că azi, la ora asta, trebuia să merg la școală pentru a întîmpina, împreună cu clasa, delegația șefilor țării în frunte cu tov Nicolae Ceaușescu, am ales să rămîn la internat și să aștept aici trecerea coloanei. Dar ni s-au lungit urechile așteptînd. Treceau orele una după alta și tot așa mai trecea, din cînd în cînd, cîte-o mașină, speriind moșnegii (”Uite-l!”). Abia pe la ora 5, în sfîrșit, au ajuns și-n Rădăuți. Eu am stat chiar în fața internatului. În prima mașină stăteau, în picioare, tov. N. Ceaușescu, Gh. Apostol și E. Botnăraș. Nu știu de ce lumea nu s-a agitat prea mult. Probabil mulți s-au mulțumit numai să-l vadă, uitînd să mai ovaționeze, cum ar fi fost cazul. Poate din această cauză nu pomenește niciun ziar de trecerea lui prin Rădăuți. Toader a reușit să-i fotografieze. A urmat apoi o coloană de 30 de mașini. Alaiul s-a îndreptat spre Putna, punctul terminal al vizitei în Țara Moldovei. Acolo au fost serbări mari, și cine a avut fericirea să-și petreacă ziua de azi la Putna nu i-a părut rău.

Imediat cum a trecut convoiul am ieșit în oraș crezînd că poate se va opri aici, dar a trecut – și încă destul de repede – fără să se oprească. M-am întîlnit cu Haiuță și Toader (care s-a desprins de noi). Cînd l-am regăsit, Haiuță s-a dus la internat iar eu am rămas cu Toader și cu Felicia (na!). Toader s-a dus în parc să facă niște poze la ”țărani”, iar eu am făcut vreo două ture prin oraș cu Felicia (s-o trimiți acasă?!). A venit apoi și Toader. Felicia ne-a povestit cum au petrecut fetele la banchetul lui soră-sa, Elena Popescu. S-au îmbătat toate pe capete și tare mult aș fi vrut să le fi văzut în starea în care erau. Cred că și ele au rîs cînd m-au văzut și mi-au ascultat vorbele în seara aceea de pomină (2 mai). Teodora nu se mai putea ține pe picioare, Natalița a început să plîngă și să-și deschidă inima (îi era ciudă c-a înșelat-o Toader, dar ea nu știa care-i situația). În cercul nostru a intervenit și Costică Lungu care ne-a sfătuit să nu mai stăm cu una ca Felicia că ne compromitem. Am mers apoi tustrei la ospătărie și după ”un pic” de așteptare am mîncat fiecare cîte-o friptură, apoi cîte-un suc. Dar m-am înșelat amarnic: pe lîngă că numai ne-am zgîndărit foamea am dat în total 25 + 4 = 29 lei (e cam de la obraz; nu ne-a venit în cap să ne socotim acolo și ne-a jumulit). Am mers la cofetărie și-am luat cîte-o prăjitură, ca un capac… După asta ne-am continuat plimbarea. Se făcuse ora 7 și afară era rece. Azi am umblat numai în bluza albastră pe care-o tot port în fiecare vară, din clasa VII-a încoace. I-am lăsat pe Costică și Toader în parc și-am venit la internat să-mi iau haina bluza de vînt, pe deasupra. Am venit la internat tot o fugă, ca să nu-i fac să mă aștepte prea mult. Dar degeaba. Ușa de la dormitor era încuiată și a trebuit să stau așa. N-am vrut să-i cer cheia lui Haiuță pentru că ar fi trebuit să-l rog și nu vreau să apelez la el sub nici o formă. Dacă-mi va face vreun serviciu din inițiativa lui, n-am să mă supăr. Am rămas numai cu el în meditație. Mi-a dat două chei și mi-a zis să mă duc la infirmerie să-i aduc un bec. Din curiozitate am încercat cheia și la ușa dormitoarelor și… s-a deschis! Imediat mi-am luat ”haina” și după ce-am scăpat de bec și de chei am tulit-o în oraș. Pe drum m-am întîlnit cu Simeria Virgil și cu Halip Florea. Pe Toader și pe Costică nu i-am mai găsit. Am mers cu cei doi colegi în parc unde s-a încins o discuție despre fete și gusturi. Simeria: ”O fată trebuie să aibă mult mai multe calități decît un băiat”. Mi-a povestit despre prima sa simpatie din cauza căreia a suferit.

Aprinzîndu-se și luminile-n parc, am luat-o prin oraș și-am luat-o pe str. Putnei. Am mers așa sporovăind pînă la vreo 2-3 km de oraș cînd am dat de asfalt (prin dreptul internatului celor de la Școala veterinară). Cînd ne-am întors l-am văzut pe Mircea la (restaurantul) Moldova. M-am uitat la el, m-a zărit și a ieșit afară. De bani nici nu putea fi vorba. Mi-a spus că a fost acasă și mama n-a mai plecat la București. Mi-a dat dicționarul Român Englez (pe care l-a căpătat în schimbul Dicționarului englez-român din care aveam două).

Cînd am ajuns la linie, a trecut un soi de tren cu tot cu locomotivă formînd un singur vagon. Am crezut că ăsta o fi trenul cu care pleacă tov N. Ceaușescu, dar m-am înșelat. Am ajuns la internat după ora 10. În seara asta am dormit în paturile noastre.

Azi a fost o zi frumoasă.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 376 Joi 11 ianuarie 2018. Jurnal de licean prostuț (104)


Joi 19 mai 1966. Azi ”am dat deșteptarea” la 5 făr-un sfert.

M-am spălat pe îndelete, mi-am periat mult hainele, am cusut un nasture la uniformă și m-am învîrtit la infinit prin dormitor pînă s-a făcut 5.30 și-am venit în meditație unde mai erau vreo 5 băieți.

Azi vremea nu e prea favorabilă. Cerul e străbătut de nori albi, mici și deși care, mai tîrziu, s-au transformat în nori negri, de ploaie.

De pe la 5.30 la 6.30, la rugămintea lui Atănăsoae și Achihăiei S. (vecini de sat, Zamostea) am făcut rezumatul lecțiilor ”The London Hotel and Restaurant Workers on Strike” and ”Light Downs upun Johnny Casside”. După părerea mea le-am făcut foarte bune și dacă-mi făceam și mie așa ceva tot făceam teza pe-un 9 sau 10. I-am scris două foi. A început să mă doară capul. Cred că e din cauza somnului; să dormi numai 5 – 6 ore pe noapte atîtea seri la rînd nu e prea ușor. După ce-am făcut cele două rezumate am citit prima nuvelă din antologia ”Nuvela americană contemporană” intitulată ”Polițaiul și Imnul” de W. Sydney Porter. Numai pentru faptul că mi-au plăcut această nuvelă am depus un efort ca s-o pot termina. Pe la 7 n-am mai rezistat. Am pus capul pe bancă și pînă la 7.30 nu m-am sculat. Totuși, după jumătate de oră de somn parcă m-am mai refăcut. Cînd am coborît la masă am trecut pe la pompă și am ținut fața în pumnul cu apă. Trecîndu-mi astfel mahmureala, am căpătat chef de vorbă și de glumă.

La masă am început să povestesc nuvela lui Toader și lui Costică. Mi-am pus ceai în cană și, rîzînd împreună cu cei doi, am uitat să mănînc și, pe cînd ceilalți au terminat de mîncat și-au ieșit afară, eu abia am început să mănînc. (Imnul și polițaiul. O frunză uscată – cartea de vizită a lui Moș Gerilă! Încercările unui șomer de a-și găsi un adăpost de iarnă prin săvîrșirea de infracțiuni. Toate acestea însă – încercarea de a sparge o vitrină, de a mînca pe gratis, furarea umbrelei, acostarea domnișoarei, stingherirea liniștii – îi sînt iertate sau trecute cu vederea de polițiști. Cînd, în sfîrșit, șomerul s-a hotărît să lucreze undeva, vine un milițian și-l întreabă: ”Ce faci aici?”. Șomerul: ”Nimic!”  Atunci milițianul îl somează: ”Vino cu mine!” Peste cîteva zile Tribunalul Polițienesc îl trimite 3 trei luni pe insulă…).

Am mers împreună cu Toader la școală. Cînd ajungem la vreo ușă sau poartă ne dăm unul în spatele celuilalt și, cu o risipă enormă de politețe, spunem: ”Intră!” – ”Nu, mulțumesc! După tine!” și ne codim așa minute întregi pînă se hotărăște unul să intre. Cîteodată ne învoim să intrăm primii, cu rîndul: o ușă el, o ușă eu. Prostii…

La școală fetele au adus mulți bujori și aveam ce împușca (cu petala așezată pe pumnul semideschis) spre spaima fetelor.

La limba română a predat toată ora opera lui Hogaș și s-a citit fragmentul ”Singur”. Fiind o descriere reușită și cu unele note de umor, mi-a plăcut. În general, îmi plac descrierile de natură.

În pauză am primit prin Pîrghie o poezie în limba engleză și mi-a cerut s-o traduc. Cînd mi-am aruncat ochii peste ea, n-am înțeles decît cîteva cuvinte. Restul, nu știu ce dracu, îmi sînt complet necunoscute. Am întrebat-o de unde o are. ”De la Melexina”. Atunci am discutat puțin cu ”ea”. Nu-s supărat pe ea, dar am aceeași relație pe care o am cu Albu sau cu oricare altă fată din clasă. La istorie, a ascultat aproape toată ora. Eu am mai citit o nuvelă, între timp. A fost Storoj și a mai făcut o dată înscrierile pentru excursii. M-am înscris la amîndouă, iar la cea mai recentă am achitat-o (100 lei). Pentru excursia de la vară s-au mai înscris două fete: Moroșan Maria și Sfichi Ana. Am mai primit un bilețel de la ”ea”. La început a vrut să ”gavarească”, dar i-am făcut semn să scrie. A scris sub aceeași formă ca și pînă acum: (”L iviu, poți să traduci? L ia”) (L.D.: grafia mai avea un schepsis imposibil de redat cu ajutorul tastaturii: Primul L este scris deasupra lui iviu, iar ia este scris sub L). I-am răspuns.

La limba rusă s-a făcut toată ora recapitulare. Nu știam nimic și cum parcă mă încerca o durere de cap am stat toată ora cu capu-n mîini și n-am răspuns nimic.

În pauză, mă plimbam cu Toader pe coridor cînd vine Atănăsoae să-mi aducă un bilet de la Zamostea (A.S.) (L. D.: probabil Achihăiei S., cea care mi-a cerut să-i fac un rezumat și care vroia să-mi mulțumească). Mi-a cerut să-i dau imediat răspunsul, dar n-am chef să-mi fac de lucru cu ea și m-am hotărît să nu-i răspund (ca și biletului semnat de A. Doina, din clasa IX-a B).

La naturale n-a ascultat. Mi-a pus vreo trei întrebări și le-am ”cam” știut..  Sper să-mi fi pus un 8 (ca să nu-mi modifice media). Chiar sînt curios cît mi-a pus. În oră am primit un bilet de la Lucia Nenati în care îmi face observația că ”ieri la film am rîs de ea, împreună cu Gherasim” și că ei nu-i place ca cineva să rîdă de ea că se face foc”. Nu i-am mai răspuns, cu toate că mi-a cerut asta. Halip Niculai mi-a arătat cum se poate desena foarte practic o pară. Punînd cap la cap degetele arătătoare și cele mari.

După ora de naturale am mers la internat cu Toader și cu Costică. Lui Toader i-a venit maică-sa de-acasă. Cu această ocazie mi-a povestit cît de mult ține la el și–i împlinește dorințele. După ce-am luat masa am mers cu Costică în oraș să-mi iau o minge de tenis. Deoarece la ”Sport” era închis am încercat la ”Tutungerie”: ”Aveți mingi de tenis?” – ”Să vedem, poate mai sînt” și mi-a scobit o minge, spre mirarea lui Costică.

La internat am vrut să joc tenis, dar Haiuță a încercat să mă ia pe departe: aștepta rugat. L-am înjurat în gînd și l-am lăsat să-și păstreze cheia de la sală. Am jucat cu Costică în meditație. Apoi am jucat cu Chifan și m-am încălzit la culme. Îmi face plăcere să joc cu unul egal sau mai bun ca mine. Depun toate eforturile pentru a cîștiga și, în felul ăsta, învăț să joc mai bine.

De vreo săptămînă m-am obișnuit să țin în buzunarul pentru batistă din stînga carnețelul pentru însemnări, stiloul și creionul automat.

Pînă la 3.30 am stat vreo jumătate de oră pe dîmbul de lîngă teren unde se adună, de obicei, toți băieții de la internat și stau la soare.

De la 3.30 la 5 i-am făcut lui A.S. și lui Atănăsoae rezumatele lecțiilor ”The March of the Workers” și ”Rapid Forward Movement”. În pauză am jucat tenis. De la 5.30 la 7  m-am muncit într-o singuură direcție: am tradus poezia dată de Melexina. Poezia este scrisă într-o limbă veche și cam încurcată. Cu greu, și cu multe traduceri libere am reușit s-o scot la capăt. La masă, Costică a încasat o palmă de la Prandea pentru că a fluierat. În pauză iar am jucat tenis cu Costică. De la 8 la 9 am încercat să mă uit pentru teza la română, dar am amînat pentru dimineață. După tradiționala baie și frecție cu apă rece, am venit în meditație și-am stat pînă la 10!

Vineri 20 mai 1966. Dimineața m-am sculat singur la 4.30, m-am spălat și m-am echipat după ce am făcut o înviorare bună. După ce mi-am cusut cureaua de la ceas am venit în meditație la 5.15. De la 5.30 la 7.30 am citit încontinuu la limba română reușind să parcurg de două ori întreaga materie. N-aș vrea ca tocmai la limba română să scot o notă mică.

Ieri vremea a fost foarte schimbătoare. Cînd cerul era complet înnourat și chiar bureza – cînd cerul era foarte senin și soarele dogorea. Azi dimineață a fost foarte înnourat și chiar a burezat un pic.

S-a făcut înviorare. Toader continuă să-și scrie însemnările, dar după timpul în care le scrie îmi dau seama că-s destul de sumare. Am mai bine de o săptămînă de cînd dorm numai cîte 5-6 ore pe noapte. Mă simt tare consumat și de multe ori mă doboară somnul și oboseala. De acum voi încerca să reintru în normal, adică să mă culc și să mă scol în rînd cu toată lumea.

Azi dimineață trebuia să fiu la școală la 8 făr-un sfert pentru a începe teza la română. Am ajuns însă la fără 10 și profesoara tocmai terminase de scris subiectul pe tablă: ”Demascarea exploatării sociale în operele scriitorilor D. Th Neculuță, Șt.O. Iosif, P. Cerna și O. Goga.” Am scris aproape patru foi. Halip N a avut scrise pe bancă cîteva poezii și mi le-a suflat și mie. Deoarece caietul meu a rămas în D, am dat teză pe două foi duble.

Ora de fizică s-a scurs încet, în laborator. După ce a ascultat o elevă a predat restul orei și a făcut iar experiențe plicticoase.

În pauză, i-am dat ”ei” (b.m.) traducerea poeziei din limba engleză. Ea a rîs, a copiat-o, restituindu-mi ”originalul”.

La latină, pentru azi nici nu m-am uitat în carte; cuvinte – ioc. Și nu știu cum naiba se brodește că începe baba să-i caute pe cei care n-aveau note destule. Cum eu aveam o singură notă, căpătată ora trecută, imediat m-a agățat să ies la ascultat. Am începu să-i îndrug motive și scuze poate-poate m-o lăsa-n pace (am avut teză la română, voi învăța mai bine data viitoare). Profesoara: ”Tu ai o singură notă. Ți-ai bătut joc de limba latină de cînd ai venit în clasa asta. Uite, tu trebuie să dai și extemporal!” Eu: ”Am să dau, tovarășa profesoară!” Ea: ”Stai jos, băiete!”. Văzîndu-mă scăpat, m-a apucat veselia. Profesoara a făcut o analiză a notelor obținute la limba latină după care a ascultat doi voluntari (care-au luat cîte-un patru) și a predat lecție nouă.

Abia azi am aflat că are loc o eclipsă. ”No, ce-i cu eclipsa, nu se vede nimic?” Profesoara m-a mai întrebat o dată un viitor anterior (paremi-se ”a vedea”). N-am știut nimic și m-a cam apostrofat: ”Tu parcă nici n-ai fi în clasă”.

Înnourarea de azi dimineață a dispărut lăsînd loc unui cer senin, brăzdat din cînd în cînd de nori albi.

Chiar în pauza care a urmat s-a văzut începutul și faza maximă a eclipsei uitîndu-mă printr-o sticlă afumată. Am văzut clar bucățica de soare care a mai rămas ”întreagă”. S-a făcut mai întuneric, parcă era dimineața înainte de răsăritul soarelui; se făcuse și un pic frig. La geometrie profesoara ne-a lăsat jumătate de oră liberi, de capul nostru, să vedem eclipsa. În acest timp am mai citit din nuvele. (De spus repede: ”Eu pup poala popii, popa pupă poala mea”). În a doua jumătate a orei de geometrie mi-a venit somn. Am pus capul pe bancă și pare-se că că pînă la sf orei am ațipit un pic. S-a uitat o dată Hrișcă la mine, dar eu nu l-am văzut…

La l rusă s-a făcut gramatică. Un bilețel de la ”ea”: ”Ce înseamnă maree”. Eu: ”Întreab-o pe Lucia”. Apoi toată ora poșta a funcționat încontinuu. Am flecărit – în bilețele – despre supărarea mea urmată de încăpățînare. Ea: ”Nu știam că ești și încăpățînat”. Eu: ”Să știi, de-acuma”. Profesoara de rusă a prins-o pe Nenati desenînd femei. Nu i-a făcut nimic.

După ce-am luat masa, Toader s-a dus să se întîlnească cu N. pe banca lor preferată de lîngă chioșcul lui Goraș. Eu am început să joc tenis, dar nici n-am dat de cîteva ori cu paleta că l-am văzut pe Mircea venind spre mine. Mi-am închipuit că poate-mi aduce bani de excursie. Dar m-am înșelat. Cum ne-am întîlnit m-a anunțat că a încurcat-o și încă serios de tot. L-a prins cu trei călători în cursă fără bilet. Controlul i-a făcut proces verbal și i-a dat 300 lei amendă. Am mers cu el la poștă și am scos atîția bani cît am putut să scot, adică 75 de lei. Am trecut prin oraș, m-am alimentat cu mine pentru creion, am luat două înghețate de doi lei și-am venit la internat unde-am stat degeaba pînă la 5. Am citit ultimul număr al revistei ”Urzica” și nici n-am știut cînd a trecut vremea.

Timpul e iar frumos și cerul e senin.

La 5 a venit Toader de la întîlnire și, vesel, mi-a propus să mergem la spectacolul ”Patima roșie” de la Casa de cultură. Pedagogul de serviciu era Haiuță. Acesta i-a spus lui Toader cu înțeles: urciorul nu merge de multe ori la apă. Totuși el mai încearcă o dată. Ca să fiu și eu în ordine cu biletul de voie, ne hotărîm să fabricăm așa ceva. Nu e greu. Iau o semnătură de-a lui Zăicescu, încerc să văd dac-o pot face și-i trag una pe biletul de voie de credeai că-i semnătură de ministru. Tot eu mă duc la Haiuță, cu inima-n dinți și-i declar: ”Tovarășe pedagog, noi mergem la spectacol”. El: ”Bilet de voie, ai?”. Eu: ”Am”, și-i dau biletul foarte calm. Se uită un pic la semnătură și întreabă, zîmbind: ”A cui-i mă, semnătura asta?” Eu neștiind ce să-i răspund și temîndu-mă să-i spun că-i a dirigintelui, întreb: ”A cui poate să fie?” apoi Toader, mai îndrăzneț: ”a tovarășului diriginte!”. N-a terminat de zis și ne-a apucat un rîs nebun. Rîdeam de ”bafta” noastră și de faptul că ni s-a înfundat așa grozav. După asta, văzînd că nu merge, ne-am zis: ”Ia mai dă-l dracului. Noi mergem și-așa”. Ne-a chemat înapoi. El juca tenis și tocmai rămăsese în pană de minge. Eu aveam două în valiză: una a mea și una lui Popovici D. Eu: ”Dom pedagog, dacă vă dau o minge, ne dați voie?” El: ”Da!”. Am sacrificat imediat mingea lui Popovici și-am fost liberi! (dacă întreabă Popovici unde-i mingea îi voi spune: la Haiuță!).

Am luat-o pe str. 23 august spre Casa de Cultură. Pe drum ne-am întîlnit cu Telucu Piecnița care ne-a anunțat că spectacolul de la 5 s-a amînat pentru ora 8 și pe lîngă toate, nici Ilinca Tomoroveanu nu vine. Totuși, am mers la Casă și ne-am luat bilete pentru ora 8.

În tot orașul se fac mari transformări și îmbunătățiri. La Casa de Cultură se văruiește și se tencuiește. În oraș se repară gardurile, se curăță șanțurile, se plivesc florile. Înspre Putna s-au asfaltat trei km de șosea și asta numai în cîteva zile!!! Care-i motivul? Și n-a fost greu să-l aflu. Toată lumea vorbește de vizita tov. Nicolae Ceaușescu în regiunea noastră, trecînd, bineînțeles, și prin Rădăuți.

După ce ne-am luat bilete am venit la scrîncioburile din părcușorul copiilor și ne-am dat pînă ni s-a făcut iar rău. Am mers apoi la internat, plimbîndu-ne pînă la ora 7. Deoadată, ne-am adus aminte că la 7 trebuie să luăm masa. Atănăsoae era cu noi. L-am lămurit să mergem cu taxiul la internat. Am mai pus eu o vorbă  și Atănăsoae a fost de acord numai să-i dăm noi odată banii. Zis și făcut. Am luat taxiul și am ajuns imediat și foarte comod la internat. Eu am plătit taxiul cu banii lui Tanasă. La poartă era Simeria Virgil și cu Halip Florea care, cînd au văzut taxiul au sărit să deschidă poarta neștiind ce ștabi mari aveau să coboare… Pe urmă ne-am distrat cu toții. După ce-am luat masa am plecat cu Toader din nou la scrînciob unde trebuia să ne întîlnim cu Telucu. L-am văzut însă pe Viforeanu și-am întins-o. Apoi ne-am întîlnit cu Telucu care mi-a spus că semăn tare bine cu fratele meu; cică parcă sîntem gemeni.

Am intrat la teatru de la 8.30 la 11 (fără nicio învoire de la internat). Primele două acte am stat la balcon, făcînd un pic de scandal. Pînă a venit un oarecare care ne-a făcut observație, n-am luat piciorele de pe scaunele din față, fiindu-ne foarte comod. Comedia tragică ”Patima roșie” de Mihail Sorbul a fost interpretată de un colectiv de artiști de la Teatrul ”I.L. Caragiale”. (Țicnitul: ”tu judeci cu coloana vertebrală”; ”un dobitoc inteligent”). Piesa mi-a plăcut. Am ajuns destul de tîrziu la internat. Am aflat că Haiuță n-a zis nimic rău de noi.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (9)


Continui să pseudorecenzez (adică să fac un fel de recenzie, într-un stil ce ar putea fi considerat ca fiind avangardist…) romanul de (semi)ficțiune al Doinei Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii apărut anul trecut la Iași la Editura Adenium. Titlul cărții este, în primul rând, o trimitere directă la mult dorita, nemărturisita, căutata dar încă negăsita împlinire orgasmică a lesbienei Ana, aflată în fața autodescoperirii de sine și a ”fermentului secret” care i-ar aduce acea împlinire (p. 60), dar și o trimitere la nefericirile personale și sociale ale membrilor unui sextet de persoane/ personalități/ personaje aflate, (cum altfel?) în căutarea fericirii, măcar a uneia pasagere, scurte, dar fericire să fie!

Se știe, cea mai sigură cale de a te umple de deziluzii este să-ți faci (multe) iluzii. Viața însăși este o dulce iluzie, fiecare dintre noi pendulând între iluzia dispunerii de liberul arbitru și deziluzia unor predestinări imposibil de depistat și de înțeles (meditații pe tema destin – libertate de acțiune apar mereu în roman). Soluțiile imaginate de personajele cărții pentru evitarea predestinărilor (unele dintre așa-numitele predestinări fiind, de fapt, simple tabuuri/ dogme/ norme/ canoane inculcate educațional prin dresaj familial și social) sunt pe cât de diverse, pe atât de sortite eșecului. De unde și nefericirea ca normalitate și fatalitate, concluzie existențialistă care poate apărea în orice context social care nu oferă prea multe motive de optimism (așa cum au fost cam toți anii 90 ai secolului trecut, de tranziție, într-o Românie debusolată de un exces brusc de libertate aproape nesperată, dar gratuit oferită pentru marea majoritate a populației).

În fond, toată povestea celor 4 + 2 personaje stă sub semnul improvizației/ provizoratului, al instinctivului și al impulsurilor de supraviețuire primite de fiecare, ad momentum, pentru a încerca să scape de teroarea implacabilului destin. Fuga de sine, de propriile egouri și rigori, de propriul sex chiar, respectiv de neacceptarea heterosexualității ca unică soluție pentru obținerea mult râvnitelor momente de fericire, fuga de urâtul și răul care ne înconjoară majoritar, toate astea sunt abia mascate de voioșia indusă de un mediu în care țigările, alcoolul, drogurile, muzica sau averile materiale se consumă pe post de furnizori de fericire. Lăptăria lui Enache pare a fi mediul ideal (fost avangardist în anii 1920) în care eroii noștri încearcă să scape de propriile lor fobii, obsesii, neîmpliniri, frici sau supărări, dar fiecare are un plan al său, secret sau divulgat pe parcurs, un plan individualist-egoist, dar mascat de o falsă prietenie bazată pe un inexistent și imposibil altruism.

Cel de-al 13-lea capitol al cărții este dedicat unei întruniri plenare, adică cu sextetul în formație completă la localul lor preferat. Completitudine înseamnă și complexitate și chiar competitivitate sporită. Imaginile fiecăruia se oglindesc în mai mulți ochi, iar – se știe! – imaginile vorbesc, întotdeauna, cu maximă sinceritate. Dacă limba i-a fost dată omului pentru a-și ascunde gândurile (Esop), atunci ochii sunt pentru a vedea lucrurile așa cum apar ele, fără ascunzișuri. Drept pentru care cocheta și frumoasa Iulia se plânge că nu arată prea bine…. Se confirmă, din nou, zicerea: ”mai binele este dușmanul binelui”. Dotată cu o frumusețe nativă de invidiat, Iulia vrea mai mult, tot mai mult. Probabil, își dorește să atingă perfecțiunea estetică, dar… ea tot nemulțumită este: ”Din cauza somnoterapiei, nu mai am timp de fitness. Mă desfigurează celulita! Toate cărnurile mi se umflă și fleșcăie dizgrațios. Uite Radu, strânge-mi brațul” (p. 107). Evident, se impuneau laude de la membrii găștii la adresa cvasiperfectei Iulia. După ce chiar le-a primit, trimfătoare și mulțumită, își anunță plecarea iminentă, împreună cu bogatul ei soț, la Milano, pentru afaceri (soțul) și shopping (Iulia). Afișarea ostentativă a frumuseții și bogăției consonează perfect cu afișarea – la fel de ostentativă – a gustului ei pentru muzica cultă (a adus un CD cu faimoasa operă Ernani (https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernani), de Verdi (https://en.wikipedia.org/wiki/Ernani), în interpretarea Mariei Callas (https://www.youtube.com/watch?v=FSeFmYEdR3c).  Pentru a sublinia diferența culturală dintre ea și membrii grupului, Iulia anunță, pe fondul muzicii care se distribuia în tot localul: ”E Maria Callas” (p. 106), însoțind-o pe Maria Callas cu vocea proprie: ”Ernani, Ernani, involami” (Ernani, Ernani, salvează-mă!), după care ”atacă” aria Habanera  din opera Carmen de Georges Bizet (https://en.wikipedia.org/wiki/Habanera_(aria))

Estimp, Aurora imagina (pe un șervețel) posibile acrostihuri formate din inițialele numelor celor șase. Am mai scris (într-un episod anterior) despre posibilitatea ca inițialele numelor să aibă un anumit rost, să sugereze ceva, să încerce să probeze faptul că întâlnirea celor șase la Istanbul nu a fost deloc întâmplătoare, ci una chiar predestinată. Deși Aurora/ povestitoarea/ autoarea renunță la idee (”am mototolit hârtia imediat” p. 106), se pare că acrostihul a fost mereu prezent în mintea ei. În mintea mea, inițial, am sugerat cuvântul CRIZA(A), stare de fapt reală atât în societatea românească a finalului de deceniu, secol și mileniu cât și în sufletele celor șase aflați cu condiția psihică la pământ din varii motive personale sau sociale. Interesant pentru cititorii curioși să intre cât mai în profunzimile gândirii scriitoarei în momentul pregătirii și scrierii romanului (unul dintre cei curioși sunt și eu…) poate fi faptul că, inițial, romanul a fost construit pe o schemă simetrică de personaje: trei femei și trei bărbați. Pe lângă Radu și Cristian, a existat într-o variantă care a circulat pe internet, și un Ionuț, personaj care a fost înlocuit (greu? ușor? de ce?) de autoare cu lesbiAna. În cazul în care ar fi rămas varianta inițială, acrostihul care putea rezulta era CRAIZI (nebunie), ceea ce ar fi descris mai bine tensiunile psihice duse la paroxism care îi măcinau pe membrii grupului. În finalul capitolului, autoarea sugerează o cu totul altă ordine a numelor (fără Iulia care tocmai plecase la Milano) ale căror inițiale ar fi ZARCA, cuvânt nou creat care începea cu ZAR, simbolul hazardului/ destinului/ întâmplării/ nedeterminării… Citit cu ochi de neamț, cuvântul poate suna ȚARCA (https://dexonline.ro/definitie/%C8%9Barc%C4%83), o pasăre inteligentă, hoață și greu previzibilă,  cunoscută mai mult sub numele de COȚOFANĂ    https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofan%C4%83. Sigur, speculația (vecină cu fuga de idei) poate continua – cu trimitere la celebra operă Coțofana hoață. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Co%C8%9Bofana_hoa%C8%9B%C4%83).  Foarte probabil, autoarea nu a avut în minte aceste asocieri, dar acesta este rostul pseudorecenziilor: să avanseze noi conexiuni posibile, să imagineze alte semnificații decât ale celor gândite de autoare și chiar să propună un alt final al cărții. Why not?

Și ca să închei speculația mea cu privire la simbolistica acrostihurilor posibile și invocarea unei anume păsări, cercul se închide cu trimiterea (de către autoare) la aria Habanera, din opera lui Bizet,  mimată de Iulia: „L’amour est un oiseau rebelle” („Love is a rebellious bird”). Trecerea de la hexagramă (sextetul complet) la pentagramă (prin plecarea Iuliei) a lăsat (și ea, ca și literele) urme și în mintea Aurorei, dar numai pentru scurt timp, aceasta sesizând ridicolul interpretărilor și jocurilor gratuite de cuvinte: ”Hei, pitagoreico, du-te în concediu!” (p. 114).

Plecarea Iuliei a prilejuit unilor membri ai ”pentagramei” să se lanseze în comentarii (nepoliticoase, firește) pe seama celei care nu mai era de față. Concret, frumoasa Zina nu avea cum să aibă cuvinte de laudă pentru frumoasa (concurentă) Iulia: ”Când e vorba de Iulia, nu știi niciodată unde se sfârșește persoana și când intră în rol personajul. Toată pendularea asta aiuritoare între etic și estetic… Ceee să zic? Nu îmi dau seama nici acum ce mă irită mai mult la ea: chiar persoana sau doar personajul?” (p. 109).

Invocarea binomului etic-estetic de către Zina (îmi) prilejuiește câteva clarificări conceptuale mai pronunțate. Interesantă mi se pare redefinirea (de către membrii sextetului a) arealelor de studiu ale celor două discipline prin prisma dedublării alternative și cvasipermanente a oamenilor în ”persoane” și ”personaje”: etica se ocupă de oamenii-persoane, în timp ce estetica se ocupă de oamenii-personaje. Într-adevăr, adesea, comportamentele noastre ca persoane obișnuite (studiate de etică) sunt teatrale/ prefăcute/ dramatizate/ jucate/ interpretate/ personificate (aspecte studiate de estetică), dar tocmai cvasiimposibilitatea decelării/ separării celor două posturi umane permite afirmația că estetica și etica sunt surori siameze monozigote, adesea imposibil de distins/ separat. (O paranteză tangențial legată de discuția conceptuală de mai sus: la o conferință -”științifică”, desigur! – se intrase în criză de timp și mai erau de susținut câteva comunicări, printre care și cea a mea care perora pe tema identității de esență dintre etic și estetic pe de o parte și dintre acestea și management pe de altă parte. Responsabilul sesiunii m-a rugat să fiu, pe cât posibil, scurt. Iată conținutul comunicării mele: ”În legătură cu ipoteza identității dintre etic și estetic, în urma laborioaselor mele cercetări, răspunsul meu este  DA”. Am și acum această convingere – parte a planului meu de reformare radicală a ”umanioarelor” (sintagma ”științe umaniste” poate fi, cel mult, o glumă), discipline care se ocupă de cunoașterea omului și a acțiunilor sale. Cu cât vom reuși să concentrăm obiectele/ disciplinele care studiază felii excesiv de subțiri de cunoaștere în arii consistente de cunoaștere (transdiscipline) cu atât vom crește șansele eficientizării educației tinerilor într-un mod care să fie rațional, emoțional, compactizat, concentrat și plăcut. Închei aici paranteza reafirmând invitația mea la dialog pe această temă, cu certe beneficii pentru tineri și pentru o mai bună coeziune interumană. Esențializat, pledoaria mea pentru compactizarea cunoașterii are ca slogan ”Știința a murit, trăiască cunoașterea!”, slogan pe care îl promovez în toate propunerile mele de refondare a educației, nu doar pentru România).

Despre lipsa dialogului real și sincer din cadrul ședințelor de psihoterapie de grup Moreno vorbește și faptul că nimeni nu dă vreo replică Zinei. Mai mult, înainte ca gașca să se spargă, Aurora își oferă doar sieși necesara punere la punct a (comportamentului) Zinei: ”Ca și cum toată emoția fascinată în care ne învăluise Iulia ar fi avut în vreun fel de-a face cu binele și cu adevărul ori cu teoriile literare despre persoană și personaj… Aiurea! ….. Așa că remarca Zinei a căzut lin și a plutit fără efect, ca umbreluța unui puf de păpădie pe suprafața unei ape liniștite” (pp. 109-110). Dar, tăcerile vorbesc și ele, mai ales dacă sunt însoțite de priviri. Iar când privirile sunt flămânde și pline de nedefinite dorințe, claritatea începe să apară: ”Simțeam cum privirea Anei o căuta cu înfrigurare pe a mea…” (p. 110). În loc de răspuns, Aurora se revoltă în sinea ei pentru prezența sa în acest ”ritual nebunesc” cu numele fals de psihodrame Moreno. Dar, totodată, devoalează adevăratele linii de forță care defineau coeziunea și intensiunea grupului. Cei doi masculi (Radu – care vine de la Iași pentru a participa la aceste întruniri! și Cristian) se adulmecau în vederea câștigării supremației în grup întru impresionarea interesată a celor patru ”femele” (cum le numește autoarea). Iulia era dominatoare față de toți prin frumusețea ei (plecarea ei precipitată putea fi și dovada unei iminente întâlniri amoroase), în timp ce Ana, da Ana, ”doar Ana, numai ea, mi s-a dezvăluit și altfel” (p. 111). Zina apare ea ca fiind cea mai misterioasă, imaginea ei oscilând între o stângistă  declarată și o spioană ascunsă (cf. Ana). Aurora însăși se autointeroghează cu privire la rostul și statutul ei în grupul celor 6, și ajunge la o surprinzătoare concluzie: ”adevărata problemă a grupului eram eu” (p. 112). Ca un fel de ”efecte colaterale” jocul psihodramatic, chiar fals cum era el, o influențează pe Aurora, îi dă de gândit și o îndeamnă la schimbare: ”Simțeam că urma să mă schimb decisiv, dar nu știam în ce direcție se va produce schimbarea” (p. 112). Dacă se corelează această declarație cu perioada istorică în care se desfășura acțiunea, atunci s-ar putea extrapola concluzia de mai sus asupra întregii societăți bucureștene/ românești aflată în mare derută de ideal/ scop/ finalitate. Totuși, direcția aleasă de Aurora este cel puțin contrară dezideratelor urmărite de psihodrama Moreno: ”Pentru moment, însă, m-am gândit, cel mai bine ar fi să evit grupul. Gata cu socializarea! O vreme doar” (p. 113). Să fii solitar, să dorești ieșirea din solitudine și să alegi, din nou, solitudinea ca soluție, ăsta da rezultat al psihoterapiei de grup…!

Zis și făcut! Retragerea în sine, ca mod de ieșire din complicațiile vieții de grup, s-a concretizat într-o reverie paseistă, o condimentare plăcută a ceea ce oferea nesuferitul București de sfârșit de veac cu amintirile prime și puternice ale unei excursii la vârsta de 4-5 ani, împreună cu mama sa, într-un parc pentru a culege melci. Cele câteva pagini (capitolul 14) care descriu această amintire (cea mai frumoasă din viața ei) sunt mai mult decât reușite. Nu m-aș mira deloc să aflu că Doina Popescu este și un foarte bun pictor/ gravor/ fotograf.

Luna de vacanță de vară – ”toridă, cu nopți reci și furtuni de praf” (p. 121) – apare ca un binevenit intermezzo între ultima partidă de Lăptărie și ceea ce avea să urmeze, evident tot la Lăptărie. Tabloul descris pe această singură pagină a capitolului 15 este nu doar (supra)realist, ci și unul trist-cenușiu-gălbui ca unul de final de existență, nu doar de vară, de deceniu, de secol și de mileniu. Până și tinerii aveau pesimism în gândire și simțire… observând că sunt martorii neputincioși ai unor schimbări climatice: ”Global warming, global warming, se schimbă clima, vom avea tornade ca în America” (p. 121).

Nu toate întâlnirile de la Lăptărie erau planificate: fiecare mergea acolo și în afara ședințelor convenite. Aurora simte nevoia imperioasă (”dorul de Lăptărie” – p. 122) de a merge la locul lor de ”ședințe”, dar același lucru îl simțise și Zina, care deja era acolo… De unde și concluzia Aurorei că așa ceva nu poate fi doar rodul întâmplării… (”C’est pas par hazard…” p. 122).

Ca să invoc și eu ideea că necesitatea se impune, de fapt, prin întâmplări neîntâmplătoare reamintesc aici două celebre replici ale actorului Dem Rădulescu, la Iași, într-un spectacol de teatru care (am realizat asta ceva mai târziu) pregătea publicul pentru (deja numită astfel încă de pe vremea dictatorului Nicolae Ceaușescu) ”Revoluția Română” (scenariu și regie scrise/ însușite – se pare – de Sergiu Nicolaescu în bună coordonare cu persoane din PCR și Securitate). Aceste replici erau: ”În economie și-n amor, nimic nu e-ntâmplător!” (cu trimitere directă la faptul că economia era dirijată – ca și iubirea – de forțe nevăzute, dar responsabile de urmări) și ”Dac-o fi și-o fi să mor, încaltea să mor sătul” (cu trimitere la criza alimentară care a vlăguit populația României). Despre rolul important al tagmei artiștilor (actori, poeți, regizori etc.) în bunul mers al RR am mai scris pe acest blog (de pseudorecenzii, în general) așa că nu mai insist. Prin urmare, Revoluția Română a fost bine pregătită (de către nomenklatura de partid) în cooperare cu serviciile de informații externe ale RO, ale URSS, Franței, SUA etc., și nu a fost o mișcare populară de masă, spontană (par hasard) așa cum încă susțin complotiștii. Deci, C’est pas par hazard…

De fapt, hazardul invocat de Aurora era, deopotrivă, o conștientizare a faptului că există un determinism cauzal pentru orice situație, pe de o parte, și o înțelegere și o acceptare a neputinței de a cunoaște cauzele reale, pe de altă parte. Întâlnirea cu frumoasa și (după spusele Anei) ”spioana” Zina părea a fi una… neîntâmplătoare, deși explicația dată de Zina era pusă pe seama… presimțirilor acesteia. În schimb, în mintea Aurorei s-au derulat în mare viteză situații și posturi halucinante în care Zina era succesiv sau concomitent, târfă de lux, spioană în lumea ambasadelor, mereu în misiune, hiperactivă și plină de succese.

Revenind la povestea relatată de Aurora, statutul incert al frumoasei Zina explică, oarecum, invidia Anei și zvonurile total nefondate răspândite de aceasta. În locul unei spioance care să tragă interlocutoarii de limbă, am descoperit, în acest capitol 16, o Zina sinceră, pusă pe mărturisiri, pe confesiuni și pe… discreție, rugând-o pe Aurora ca povestea ”aproape măritușului” ei să nu mai ajungă pe la alte urechi. Construcția contrapunctică este, din nou, evidentă, în privința imaginii cititorului despre Zina, ca în bancul cu Radio Erevan: X nu și-a cumpărat un autoturism de lux, ci i s-a furat bicicleta… În cazul nostru, presupusa spioană este, în fapt, o simplă femeie, e adăvărat foarte frumoasă, aflată, ca fiecare ființă umană, în căutarea fericirii, care fericire se dovedește a fi, din nou, o vulpe iluzorie…

Peisajul ”lăptăresc” era interesant și stimulativ atât atunci când era aglomerat cât și atunci când era gol. Se pare că ”goliciunea lăptărească” incita la confidențe, reverii și reflecții pe varii teme: ”Gioogi dispăruse. Lăptăria era goală, iar Tzara atârna strâmb sub ramă” (p. 129). După plecarea Zinei, Aurora  gândește că ”am rămas să mă mai însingurez un pic în retrodadaismul Lăptăriei” (p. 130).

(Am invocat – în episoadele 7 și 8 – interesanta explicație oferită de un cercetător ieșean cu referire la sensul termenului care definea curentul DADA, dar fără a cita exact sursa, cum s-ar fi cuvenit. Sunt, acum, în măsură să fac acest lucru. Și pentru că generozitatea spațiului virtual o permite, reproduc, în Anexă, textul articolului din revista Cronica, semnat de Victor Macarie de la Iași, text pus la dispoziție, cu amabilitate, de autor).

(Va urma)

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

14 octombrie 2015

Primele opt episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-8/

ANEXĂ

D A D A – un cuvânt care nu spune nimic…

sau un nume bine căutat ?

           Este bine cunoscuta afirmatia lui Tristan Tzara potrivit careia numele DADA dat curentului literar-artistic pe care l-a inițiat a fost gasit la întâmplare într-un dicționar Larousse. Nimeni, însa, nu a precizat profilul: enciclopedic, lingvistic etc., și nici ediția respectivului dicționar, sigur anterior anului 1916. Iar Ribemont-Dessaignes confirma că totul a plecat de la „un coup-papier” care lunecase incidental între paginile dicționarului. Și ca farsa să fie și mai plauzibilă, Hans Arp, în anul 1921, povesteste ca Tristan Tzara „a gasit cuvântul DADA în ziua de 8 februarie 1916 la orele sase seara”. Ce precizie ! „Eram prezent – scrie mai departe – împreună cu cei doisprezece fii ai mei când Tzara a pronunțat pentru întâia oară acest cuvânt care a trezit în noi toți un legitim entuziasm. Aceasta se întâmpla la Cafeneaua Térasse din Zürich, în timp ce eu duceam o brioșă la nara stângă. Sânt convins că acest cuvânt nu are nici o importanță și (…). Ceea ce ne interesează pe noi este spiritul dadaist și noi eram cu toții dadaiști înainte de a exista Dada”. Dar, Tristan Tzara a dat și alte explicații cu privire la semnificatia acestui curent: “Dacă cineva găsește că e inutil, dacă cineva nu-și pierde vremea cu un cuvânt care nu înseamnă nimic… (s.n. V.M.). Primul gând care se vântură în aceste capete este de ordin bacteriologic; a găsi ordinea etimologică, istorică ori cel puțin psihologică a cuvântului. Din ziare – spune el mai departe – aflăm că negrii Kru numesc coada vacii sfinte: DADA. Cubul si mama din nu știu care provincioară din Italia capătă numele de DADA. Un cal de lemn, doica, dubla afirmatie în româneste si ruseste: DADA. Ziariștii atotștiutori vad în toate acestea o artă pentru copii, alți sfinți însuși se numesc copii ai luminii…”. Tzara ne aduce în atenție vaca sfântă și chiar sfinții creștini, dar se oprește aici, fara a dezvălui legătura dintre aceste elemente oarecum insolite în discursul lor și numele dat de el, și numai de el, după toate mărturiile, noii mișcări literar-artistice. Se pare că în mintea lui totul era bine pus la punct. Poate chiar și scena cu Larousse-ul. Astfel, nutrim convingerea că acest cuvânt, DADA, care a făcut o impresionanta carieră, nu este nimic din tot ceea ce, în cel mai pur stil dadaist, aduce scriitorul în discuție, ci numele unuia dintre cei trei sfinți mucenici ce se pomenesc în Calendarul Creștin Ortodox în ziua de naștere lui Tzara, 28 aprilie stil nou.

Trebuie să mărturisesc că am obiceiul sa citesc, adeseori, calendarul, între altele, pentru a-mi felicita, când este cazul, prietenii ale căror zile onomastice sunt sub patronajul unor sfinți mai puțin cunoscuți. Așa am observat că sâmbătă 13 aprilie și duminică 28 aprilie se sărbătorește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Da, da DADA! Parcurgând și alte ediții ale amintitului calendar, am avut satisfacția să constat că acest sfânt mucenic este pomenit si la 2 august. Acest lucru m-a frapat, m-a neliniștit, m-a preocupat.

Că data nașterii lui Tristan Tzara este la 16 aprilie 1896, stil vechi, o știam foarte bine încă de prin anul 1968, când i-am organizat  la Moinesti, locul sau de naștere, prima, și singura comemorare. Și tot atunci i-am identificat si fotografiat actul de naștere (pe care l-am publicat abia în anul 1990). În timp, tot mai mult se contura convingerea că această apropiere a zilei de naștere a poetului cu ziua sfântului  mucenic Dada nu este doar o coincidență. Chestiune ce m-a obsedat mai bine de două luni de zile, până am început să fac calcule.

Astfel, cunoscând faptul că trecerea de la stilul vechi la stilul nou, pentru secolul trecut, se află prin adăugarea a 12 zile la stilul vechi. Așadar, la 16 aprilie stil vechi am adăugat 12 zile și am obținut data de 28 aprilie, adică exact ziua de naștere, pe stil nou, a lui Tristan Tzara  (16/28 aprilie 1896 cum ar trebui să se scrie corect). Deci tocmai acea zi în care se prăznuiește, printre alții, și sfântul mucenic Dada. Zilele de 13 aprilie și respectiv 2 august nu mi-au dat rezultate la fel de satisfăcătoare, scoțându-le ulterior din preocupări.

Tristan Tzara a fost, se știe, un spirit ludic, un mare amator de farse. Nu e deci de mirare daca el a ales, pentru a da un nume noii orientări artistice, această modalitate. Ba dimpotrivă, e cu totul în spiritul și în atmosfera cercului de la Zürich. Iar faptul că nu i-a scăpat din vedere că denumirea curentului literar-artistic ce-l pregătise în detaliu să fie același aceeasi cu numele unuia dintre pomeniții sfinți creștini din ziua sa de naștere, este indubitabil. Acest nume, luat din Calendarul Creștin Ortodox si nu din altul, reprezinta o nouă enigmă, care nu mai este atât de nedezlegat. Mai întâi, pentru ca, probabil, pe moineșteanul obișnuit cu sărbătorile creștine îl amuza gândul că patronul lui artistic/spiritual ar putea fi sfântul mucenic Dada. Apoi, din motivul foarte simplu ca în Calendarul Romano-Catolic în acea zi se prăznuiește sfântul Petru Chanel, sau în alte ediții sfântul Vitali, iar în Calendarul Cultului Mozaic, cel mai legitim pentru el, nu se gaseste pomenit nici un nume. Așadar, se poate ca Hans Arp, Ribemont-Dessaignes și ceilalți corifei ai dadaismului sa nu fi știut nimic despre semnificația acestui cuvânt, ceea ce, fără îndoială, nu este valabil si pentru Tzara. De altfel, pe de o parte, nici unul dintre cei prezenți la acel moment de „botez” nu amintesc să fi luat dicționarul cu pricina pentru a-l verifica pe Tzara, iar pe de altă parte, în dicționarele Larousse, cum ar fi cel din 1894 sau cea din 1903 pe care le-am consultat, la pagina respectivă, alături de cuvântul „dada” se mai află încă 43 si respectiv 46 de cuvinte. Se pune întrebarea, cum de a fost ales din toate acestea tocmai DADA? Să fi fost doar rezultatul hazardului? Mă îndoiesc!

Cine a fost sfântul mucenic Dada, aflăm din Mineiul pe lunile aprilie si august. Aici se arată ca acesta împreună cu sfinții mucenici Maxim si Cvintilian au trait pe vremea împăraților Dioclețian si Maximilan și erau originari din satul Ozovia (Oxiva) din Tracia. Fiind mare prigoană împotriva creștinilor, ei au fost prinsi în a 13-a zi a lunii aprilie și aduși în fata guvernatorilor cetății Durostorum (azi Silistra, în Bulgaria), întemnițați bătuți, batjocoriți  și duși în satul lor unde au fost decapitati în cea de a 28-a zi a aceleiasi luni. Dupa ani si ani, spune cartea, la 2 august li s-au descoperit moaștele care se află într-un sfânt lăcaș la locul ce se zice al lui Viglentie.

Dacă Tristan Tzara a cunoscut viața acestui sfânt mucenic Dada sau nu, credem că nu are nici o importanțăa. Cert este că el a izbutit să-l preamărească, în manieră proprie, și a păstrat în jurul acestui mod original de prăznuire, întreaga lui viață, o mare taina, descifrata, speram, abia acum la mai bine de 80 de ani de la amintitul moment din Cafeneaua Térase, în tocmai anul Centenarului nasterii sale.

Victor MACARIE

Cronica, anul XXXI, nr. 13-14, iulie 1996, p. 1; 13.

Notă Victor Macarie: Începând cu anul 2013, în Calendarul Creștin Ortodox, numele mucenicului Dada este schimbat în DADAS. Nu și în Calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit (pe vechi) din România.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (8)


 

de Liviu Druguș

Sfârșit de veac în București” – acesta ar putea fi titlul paginilor care compun capitolul 10, desigur doar dacă titlul n-ar fi fost deja folosit de un alt autor român. Vezi: http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/. Esențializat, două teme sunt stâlpii acestui capitol: contextul bucureștean al anilor 90 și oamenii/ românii care îl populează. Contextul în care trăim, cred, ne modelează personalitatea exact în măsura în care noi nu reușim să modelăm contextul. Contextualitatea negativă/ neplăcută este, deopotrivă, rodul locuitorilor și administratorilor unei urbe, dar și a moștenirii noastre culturale (greu de modificat pe termen scurt și mediu), în cazul nostru una puternic fanarioto-balcanică. Pe scurt, corelația dintre contextualitate și influența ei asupra locuitorilor/ personajelor poate fi sintetizată în expresia ”Spune-mi unde trăiești ca să-ți spun cum ești”. Autoarea numește contextul general al acțiunii romanului – ”mediul în care mă plasam” (p. 85), evident unul neplăcut și care schimonosește caractere, destine, vieți.

Ultimii ani ai secolului trecut au găsit un București cenușiu, foarte prost administrat (dar foarte bine furat), cu o infrastructură precară, cu o lume pe cât de bucuroasă că a scăpat de tiran, pe atât de dezorientată și lipsită de speranțe vii legate de ziua de mâine. Lipsa spiritului civic este vizibilă, fapt ce face verosimilă caracterizarea românilor ca fiind blazați, inerți și fără prea mare chef de schimbare. Doina Popescu face o scurtă incursiune în câteva microclimate din contextul bucureștean în care se petrece  acțiunea romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Povestitoarea/ Aurora – profesoară (de logopedie? – posibil, ca autoarea însăși) la o școală (specială de hipoacuzici?) merge spre serviciu/ școală cu metroul cu speranța (neîmplinită) de a mai șterge din grozăviile contextului (blocului) în care locuia: o femeie de serviciu (”un Sisif cu fustă” – p. 84), bețivă (”chipul buhăit al femeii de serviciu” – p. 84), și un locatar bețivan (care ”în nopțile în care vine mangă acasă, fie vomită, fie urinează în lift” – p. 84). Metafora găsită de autoare pentru acel (b)loc: ”mica hazna din marea cloacă” – p 84., dar negată imediat că ar fi doar o metaforă, ci chiar realitatea (im)pură care ”în majoritatea timpului… pute îngrozitor” (p. 84). Nici mai mult, nici mai puțin Bucureștiul (cu cei cca 3,5 trăitori zilnic) este caracterizat (datorită proastei canalizări) ca ”plutind pe un lac de scârnă” (p. 84), cu ”miros de cloacă bătrână” (p. 85).

Sub raport uman, Bucureștiul este, pentru povestitoarea Aurora, ”lumea marilor învârtiți” (p. 85), ceea ce înseamnă că de la anteriorul sfârșit de veac și până la cel descris în carte nu s-a progresat aproape deloc. O lume opusă ”învârtiților” este cea a călătorilor cu metroul bucureștean, autoarea subliniind încă o dată – prin această contrapunere repetată – propensiunea sa pentru antiteză/ contrapunctual. Scena călătoriei este una demnă de teatrul kafkian: un vagon de metrou plin cu fulgi de găină care învăluie insidios și enervant bieții călători. Stoicismul cu care suportă călătorii această nesimțire a transportatorului este, în ultimă instanță, perfect consonantă cu descrierile psihologice și sociologice ale diverșilor ”specialiști”  despre ”poporul român”: răbdător, supus, laș, înghițitor de necazuri fără să se revolte sau care își rezolvă problemele prin… fugă. (vezi la Webografie două recenzii pe marginea cărților lui Daniel David și Dorin Bodea:  Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini; Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David). Constatarea disperată a Aurorei este că ”nimeni … nu bagă-n seamă fulgii” (p. 86), iar explicația pe care și-o oferă este că ”Probabil însă că niciun român serios nu consideră că zbenguiala unor fulgi de găină într-un vagon de metrou ar merita un semn de atenție…Toți priveau înainte, cu o solemnitate prefăcută…” (p. 86-87). Neimplicare pe toată linia! Interpretarea Aurorei este în ton cu această non-acțiune: ”pasagerii… au ales să pretindă că nu li se întâmplă nimic și, în consecință, se comportau ca atare” (p. 87). O singură persoană, o tânără, a ales o altă cale de răspuns: fuga supărată. ”Eu nu mai stau în vagonul ăsta. Să ieșim dracului de aici!” (p. 87) a spus tânăra, urmată doar de Aurora. Banal, ar zice unii cititori. Profund semnificativ, zic eu. Tabloul in-acțiunii bucureșteanului mediu, obișnuit, majoritar este valabil și explicabil pentru acceptarea dictaturii ceaușiste timp de un sfert de secol – de către întreg poporul român – și acceptarea democraturii mafiotice postdecembriste pentru, deocamdată, încă un sfert de secol.  Refugiul acestei pături de ”umiliți și obidiți” în alcool, în adunarea lor în localuri mai puțin urât mirositoare și în practicarea de jocuri psihodramatice par a fi singurele soluții la îndemâna bucureșteanului mediu. De unde și concluzia trist existențialistă că fericirea este doar o iluzie (vulpească). Despre stoicismul și acceptarea tacită sau vocală a necazurilor de către români spune foarte multe următorul bănculeț: cineva, ca să se distreze, așează o pioneză cu vârful în sus pe singurul loc rămas liber într-un vagon de tren (sau de metrou, ca să păstrăm contextul întâmplării cu fulgii de găină). Intră în vagon un oltean, se înțeapă, scoate pioneza, o aruncă și începe un discurs lung, injurios și amenințător, după care se liniștește brusc; în faza următoare intră un ardelean: se înțeapă, scoate pioneza apoi o pune la loc și zice: No, dacă-i musai!; în fine, în ultimul tablou intră și se așează un moldovean, se înțeapă, scoate pioneza, o pune alături și zice dojenitor: mă, ci oamini… Deși gluma ar vrea să arate diferențele dintre regiuni sub aspectul reactivității la necaz, eu am văzut numitorul comun al românilor: acceptarea stoică și lipsa oricărei preocupări pentru aflarea cauzelor/ vinovatului. Pe scurt, la români mămăliga nu explodează. (În realitate, fără ”ajutorul dezinteresat” al sovieticilor gorbacioviști și a acordului Occidentului pentru doborârea dictaturilor comuniste din Europa, lovitura de stat din decembrie 89, urmată de o susținere masivă a marii majorități a românilor, nu ar fi fost sub nici o formă, posibilă. De ce? Exact din această cauză a stoicismului care, cred, ne caracterizează la modul majoritar.

Capitolul 11. Refugiul Aurorei și a celorlalți membri ai sextetului este unul într-un loc(al) ceva mai select, la Lăptăria lui Enache (https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094?sk=wall  , o zonă de consum mai pentru intelectuali (localul, situat, în acea vreme, în spațiul Teatrului Național București, este populat îndeosebi de poeți, artiști, filosofi sau de alți clienți cu sensibilități artistice), deși mai pătrundea acolo și fauna ”învârtiților zilei”, mari amatori de a se afișa împreună cu ”lumea bună”. Pentru cititorii care nu vor avea timp/ răbdare să citească articolul de la adresa de mai sus ofer un extras despre istoricul brandului ”Lăptăria lui Enache”: ”Lăptăria lui Enache s-a deschis în 1920 şi era punctul de întâlnire al scriitorilor avangardişti din Bucureşti – Saşa Pană, Victor Brauner, Geo Bogza, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Stephan Roll (pseudonimul lui Gheorghe Dinu, fiul patronului Enache Dinu) şamd. Prima adresă a fost strada Bărăţiei nr. 37, unde localul a devenit cunoscut ca loc de naştere al „celui mai original cenaclu din câte a cunoscut România”. Pe 26 octombrie 1931 s-a închis, pentru mai bine de şase decenii, revenind la etajul IV al Teatrului Naţional din Bucureşti în anii 90, la pachet cu Terasa La Motoare”. Vezi și http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/

Capitolul 11 (pp. 88- 93) este despre o nouă întîlnire la celebrul local, una inițiată de Ana și care a avut un unic invitat: pe Aurora. Așadar, o nedorită întâlnire bilaterală (”nu-mi mai doream relații binare” – p. 89 – se plânge sieși, Aurora) între două dintre cele patru feminine ale grupului, mai exact ale celor care nu au fost descrise ca fiind… foarte frumoase. Cu Ana dialogul este unul mai dificil, scurt, esențializat, adesea ciudat  și care permite povestitoarei lungi introspecții sau reflecții pe marginea contextului… lăptăresc, tocmai pentru a mai îndulci contextul… Ana este personajul misterios, mai afectat psihic decât ceilalți membri, suspicioasă peste medie, vede peste tot conspirații și conjurații, urmăriri și trădări. Cu riscul de a greși prin exagerare/ supralicitare, Ana pare a fi introdusă în sextet (și) pentru a pune în evidență un fapt mai puțin cunoscut din destul de vechea istorie avangardistă a Lăptăriei lui Enache, și anume faptul că localul cu pricina, în perioada interbelică, era ”o placă turnantă a Cominternului”. Anticipez puțin: Ana nici nu a venit la întâlnire, făcând-o, și prin asta, și mai misterioasă… ”Cum misterele noastre ascund mai degrabă un eșec pur și simplu jenant decât cine știe ce mare împlinire secretă, nu-mi rămânea decât să-i mulțumesc lui Dumnezeu că mă mai păsuiește o zi” (p. 93), scrie Aurora, bucuroasă că Ana a lipsit de la anunțata ”întâlnire binară”.

Comintern-ul era Internaționala Comunistă girată de Moscova stalinistă sovietică. Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comintern). Cominternul a existat între 1919 și 1943, fiind înființat de Lenin și apoi condus și desființat de Stalin. Istoricii au demonstrat o strânsă cooperare între filialele Cominternului și agenții NKVD, viitorul KGB. Înființarea Cominternului coincide cu marile schimbări care au marcat primul sfert al secolului trecut, atât în plan politico-militar cât și cultural-artistic. (Amintesc: 1904 – psihanaliza lui Freud; 1905 – teoria relativității restrânse a lui Einstein; 1905 – Revoluția rusă; 1907 – Picasso cu Domnișoarele din Avignon; 1910 – Kandinsky lansează pictura abstractă; 1915 – teoria relativității generalizată a lui Einstein; 1916 – Este lansat dadaismul de către Tristan Tzara; 1917 – Revoluția bolșevică din Rusia; 1924 – Primul manifest al suprarealismului lansat de Andre Breton etc.). Deja se devoalează o inerentă, dar permanentă, legătură între ideea de avangardă (schimbare bruscă a regulilor) și ideologia de stânga (schimbarea care se dorește a se instituționaliza, a se eterniza în forma care îi convine cel mai mult pentru a se impune în fața statu quo ului). Revenind la contextul istoric în care s-a născut Lăptăria lui Enache (1920) reamintesc afirmația lui Dan C. Mihăilescu referitoare la faptul că spionii promoscoviți mișunau printre avangardiștii care erau, prin definiție și fatalmente, tot de stânga. Într-adevăr, unde se puteau strecura mai lesne și să fie mai puțin observați reprezentanții unor forțe ostile capitalismului (spionii sovietici) decât într-un mediu care, inițial în artă, dorea, și el, o schimbare majoră? Avangardiștii, la rândul lor, îi susțineau pe aceia care se opuneau establishmentului (artistic, politic, social) al vremii. Evident, stânga anticapitalistă a fost tot o avangardă, politico-economică și ideologică prin care se urmărea schimbarea raporturilor de forțe în societățile dezvoltate. În cazul în care autoarea, Doina Popescu, a dorit – prin acest roman – să rescrie o istorie actualizată a începuturilor avangardiste ale localului, atunci ”spioana” Ana făcea perfect parte din peisaj… Și ca să închei acolada: autoarea însăși este, în viața reală, o gânditoare de stânga, critică la adresa ”învârtiților zilei”, o iubitoare de artă (cea nouă, la începutul secolului 20, dar îndeosebi avangarda renascentistă). Un punct de vedere despre conceptul de avangardă vezi la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/), romanul de față fiind, firesc, unul de avangardă: sub pretextul unor banale dialoguri psihoterapeutice – încet-încet – romanul se dovedește a fi o alegorie, o critică directă a realităților fetide ale zilelor de început de tranziție în România sfârșitului de veac trecut. Ironie a sorții, după ce liderul acelor vremi, comunistul Ion Iliescu l-a condamnat la moarte pe comunistul Nicolae Ceaușescu pentru că ”a întinat mărețele idealuri ale socialismului și comunismului”, trama romanului ”Iluzoria vulpe a fericirii” face trimitere la o altă mare dezamăgire (de data aceasta, a autoarei însăși): Iliescu a întinat mărețele idealuri ale gorbaciovismului leninist și a lăsat țara pe mâna exploatatorilor interni și externi puși pe căpătuială/ învârteală. De unde și motivația interioară a unor intelectuali de a refonda ”adevărata” stângă…

Preocuparea pentru resuscitarea ideii de avangardă este permanentă în roman. Simpla re-venire pentru re-întâlnire cu ”gașca” la Lăptărie presupune și incursiuni temporale în agitatul început de secol XX. ”Am privit încă o dată, de aproape, portretul lui Tzara, fascinată de ”acea finețe orientală pe chipul palid ca de mort” pe care o remarcase Andre Breton” (p.88). Sintagma ”de aproape” are un sens special pentru autoare. Ceea ce aceasta îndrăgește în mod deosebit trebuie privit de aproape, de cât mai aproape, ceea ce sugerează și o apropiere simbolică (ideologică) față de avangardistul dadaist, Tristan Tzara. (Reamintesc aici faptul că pentru originea cuvântului ”dada” există o interesantă și originală ipoteză referitoare la semnificația denumirii curentului dadaist datorată lui Victor Macarie de la Iași, respectiv aceea că părintelele dadaismului era născut de ziua Sfântului Dada din calendarul ortodox. Wickipedia ar trebui să noteze/ insereze această interesantă și verosimilă ipoteză). Cât despre apropierea cât mai strânsă a Aurorei/ povestitoarei/ autoarei de făpturile/ chipurile/ imaginile dragi, aceasta este chiar modul real al autoarei de a o face: aflată în vizită la Paris, Doina Popescu scrie pe pagina sa de FB, la 22 septembrie 2015: ”Mi-am promis ca data viitoare voi fi prima la intrarea in muzeu, la ora deschiderii, si ma voi duce direct la Mona Lisa, pentru a o privi singura, pe indestulate”. La Lăptărie fiind Aurora, portretul avangardistului Tristan Tzara este imediat asociat cu amintirea avangardistului Andre Breton, plasând, astfel, cititorul în plină atmosferă nonconformistă, avangardistă, suprarealistă. (Apropos de poza lui Tristan Tzara, de la Lăptărie), iată o fotografie  – din 1930 –  cu marii avangardiști ai secolului trecut. Primul din stânga este Tristan Tzara – : https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3 ).

Până să apară Ana, o primă reflecție artistico-ideologică a Aurorei, de fapt o reamintire a unui text citit de ea în metrou: din Estul Europei plecau înspre Occident oameni cu vederi de stânga, care făceau breșe mari în arta occidentală, propunând viziuni și criterii estetice noi (Tristan Tzara, în cazul de față, dar și Brâncuși, Cioran – vezi: http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti  etc.) în timp ce celor rămași în țară li se interzicea orice abatere de la normă (de la canonul existent). Zice/ scrie Aurora/ autoarea: ”în timp ce în Occident, stângiștii emigrați din Est aruncau în aer barierele și tabuurile artei, în țările lor de origine li se coseau fermoare la guri și li se pregăteau lanțuri pentru mâini și picioare” (p. 88). Este o reflecție pe care am mai notat-o și eu în alte articole ale mele: românii cu înzestrări native deosebite, dar și cu inițiativă, promotori fervenți ai schimbării și doritori să iasă din tipare, se pot afirma DOAR în afara țării (re-vezi și https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/). În fond, care ar fi esența mișcărilor și ideologiilor de stânga? Schimbarea, cred eu. Oriunde în lume. Paradoxul este că așa-numita stângă actuală din România domină peisajul politic românesc postdecembrist, dar explicația există: oximoronic vorbind, avem o stângă puternic conservatoare. Ce conservă la noi stânga mereu conducătoare? Răspuns cunoscut: ea conservă și apără clanurile, famigliile mafiote, hoțiile bine organizate, devalizarea bogățiilor țării. Iar românul doritor de schimbare va vota, probabil, mereu… (cu) stânga! Cred că acesta este perpetuumul mobile în politică: să fii la guvernare, să asiguri alternanța la guvernare, pentru ca tot tu să fii, mereu, la guvernare! Tipic/ clasic românesc! În anii 90, cu ocazia înființării partidelor, frați sau veri, cumnați sau doar prieteni se înscriau în partide definite ca antitetice, dar oricare ar fi fost partidul venit la putere cu toții (inclusiv din partidele de ”opoziție”) erau la putere. Sindromul partidului unic conducător care alternează cu el însuși la guvernare rezistă, rezistă… Pe această temă, autoarea se pronunță tranșant, în mai multe rânduri, împotriva stângii mafiotizate de la noi, în speranța unei stângi avangardiste noi, pure, autentice, ideale etc.

Revenind la povestea Aurorei, aceasta (își) mărturistește că practică o meserie (profesoratul) pe care nu și-a dorit-o (ea ar fi vrut psihiatrie, adică medicină), fapt care poate fi la originea tensiunilor psihice pe care ea spera să le atenueze cu ajutorul psihoterapiilor de grup. Și totuși, parcă nici psihiatria nu ar fi fost potrivită devreme ce Aurora empatiza excesiv cu individul aflat în suferință, ceea ce pentru un medic poate fi catastrofal.  Este tocmai momentul ca Aurora să cugete asupra motivației care a împins-o să se atașeze atât de mult de ceilalți cinci care formau grupul lor, ”aleși anume să-mi hrănească orgoliul apartenenței la o lume în care dramele străzii își găsesc mai greu ecoul” (p. 89). Mai mult decât atât, ”în grup, sarcina confesiunilor se repartizează la cinci și orice hap divizat devine mai ușor de ingurgitat” (p. 89). Pragmatic, dar sincer! Joaca de-a profesiile (un fel de ”ce-ai vrea să te faci când vei fi mare?”, dar în sens invers) continuă cu autotestarea pe: cronicar (nu!),  pe ”filozof vagabond, fără metodă și fără sistem” (p. 90) (nu!), pe poetesă (excesul de justițiarism ar fi dus-o, însă, în exil, deci: nu!). Surprinzător, Aurora s-ar dori să fie ”felis catus domesticus”, acel animal care știe să-și subjuge necondiționat stăpânul, după modelul lui Mișu – motanul castrat, ținut în apartament de Aurora. Povestea acestuia poate fi încadrată cu succes într-un manual de ”Psihologie animală” (își mai aduce cineva aminte de tratatul cu acest titlu scris de poetul-psiholog Mihai Beniuc?). Mai exact, ceea ce relatează, în continuare, Aurora ține strict de ”psihologia pisicii”, descrierile făcute în carte (pe cca trei pagini) fiind deosebit de reușite, sensibilizând interesul oricărui iubitor de pisici (me included).

Cum spuneam/ scriam mai sus, întâlnirea programată de Ana nu a mai avut loc, dar povestea ei ”misterioasă” ocupă un întreg capitol 12 de exact 12 pagini. După o întâlnire (amplasată clasic detectivistic într-un loc deschis și aglomerat) pe o bancă din Cișmigiu, Ana o invită pe Aurora la ea acasă, chiar în apropierea parcului, într-un apartament mansardat de la ultimul etaj  al unui bloc vechi, cu multe etaje. După o scurtă incursiune autobiografică din care rezultă că Ana avea strămoși greci de prin Fanarul Istambulului urmează o destul de lungă descriere a universului livresc în care se scălda proprietara apartamentului, drept pentru care restul acestul capitol ar putea avea titlul/ genericul ”spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești”. Evident, autorii și titlurile cărților sunt indicii semnificative pentru personalitatea, ușor devia(n)tă, a Anei. Cred că este destul de puțin probabil ca toate acele titluri să fie (bine) cunoscute tuturor cititorilor, la fel cum cred că este destul de puțin probabil ca cei care nu le-au citit să meargă imediat la bibliotecă sau să caute pe Google pentru a le citi în vederea depistării temelor urmărite/ citite cu predilecție de Ana. (De fapt asta este intenția autoarei: să o cunoaștem cât mai bine pe Ana).

Încerc să fac eu acest serviciu – concomitent cu sugestia (pe care o fac din anii 90, când am cunoscut deliciile internetului) ca țările cu apetit cultural serios să umble la legea drepturilor de autor, după cum urmează: dreptul de proprietate intelectuală asupra unei opere să aparțină exclusiv celui care a creat-o, nu moștenitorilor, nu instituțiilor și nu țării unde s-a născut sau a trăit autorul! Mai mult, menirea academiilor și instituțiilor de cultură ale țărilor ar trebui completată cu obligația de a crea biblioteci online cu tot ceea ce s-a produs într-un domeniu sau altul. La fel ar trebui să se întâmple cu filmele, spectacolele de teatru, tezele de licență, master sau doctor, libretele operelor sau ale cântecelor de orice fel. Cred că o astfel de reglementare ar stimula mult creativitatea și apetența creatorilor de a elabora noi lucrări, originale, și nu de a trăi din moștenirea unor drepturi de autor (care ar trebui riguros distinse de reglementările referitoare la moștenirea bunurilor materiale). În mod cert, un cor de suave înjurături se vor declanșa cu maximă sinceritate înspre oricine ar veni cu asemenea propuneri…  care atacă cu nerușinare sinecurismul, filosofia lui dolce far niente etc.  Deocamdată aplaud sincer faptul că textul cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii” se află și la liber, desigur incomplet – din motive comerciale – în format electronic pe Google Books. Va veni și ziua în care editurile vor oferi (după epuizarea stocului din librării și când probabilitatea retipăririi unui nou tiraj este minimă) cartea în format pdf în mod complet gratuit (cum deja știu că face Editura Polirom din Iași). Așadar, iată un mic ajutor pentru cei aflați în lipsă cronică de timp (semipleonasm voit):

  • Lautreamont

http://www.crispedia.ro/Cantecele_lui_Maldoror__de_Contele_de_Lautreamont__comentariu_literar___rezumat_literar_

”Contele de Lautreamont (1846, Uruguay – 1870, Franţa) – scriitor.

  • Titlul original: Les Chants de Maldoror
  • Prima ediţie: 1868-1869
  • Primul editor: Albert Lacroix (Paris)

Lautreamont a fost un scriitor necunoscut în timpul vieţii, dar poemul său epic în proză Cânturile lui Maldoror este considerat astăzi drept una dintre primele şi cele mai tulburătoare opere suprarealiste. Primul cânt a fost publicat la Paris, cu numai doi ani înainte de moartea prematură a autorului, la 24 de ani. Totuşi, numai după ce o revistă literară belgiană a luat decizia curajoasă de a republica lucrările lui Lautreamont, în 1885, el a intrat în atenţia publicului avangardist european.

Maldoror este povestea „eroului” eponim, care se revoltă împotriva divinităţii comiţând un şir extraordinar de acte de depravare şi de imoralitate. Este o operă sălbatică, halucinantă, poetică şi tulburătoare – radicală nu numai prin inovaţia stilistică (apreciată atât de mult de suprarealişti), dar şi prin conţinutul blasfematoriu. Povestea include crimă, sadomasochism, atmosferă în descompunere şi violenţă. Este o celebrare a răului unde Hristos este descris drept violator şi care cuprinde o fantezie prelungită a unui act sexual cu o creatură a mării. Nici o faptă inumană nu îi aduce lui Maldoror alinare ori satisfacţie, iar furia sa creşte progresiv.

Maldoror şochează şi uimeşte şi acum, dar probabil că trăsătura sa cea mai importantă este forţa lirică a prozei lui Lautreamont, care transformă ceea ce este absolut respingător, în ceva frumos şi încântător – un efect tulburător, o provocare la adresa moralităţii convenţionale şi a convingerilor noastre privind limbajul.”

Vezi și:   http://www.poezie.ro/index.php/author/0015319/index.html

2)  Burroughs, William

William S. Burroughs (1914‑1997) s‑a nascut in St. Louis, Missouri. A studiat literatura engleza si antro­pologia la Harvard, apoi medicina la Viena. In 1951, pe cind se afla in Mexic, si‑a impuscat accidental sotia. A debutat in 1953 cu Junky, iar in 1959 a publicat (in Franta) romanul Naked Lunch (Prinzul dezgolit). Aparitia in 1962 a editiei americane a provocat un imens scandal. In 1982 este ales membru in Academia Americana si in Institute of Arts and Letters, iar statul francez ii acorda titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. Din opera lui William Burroughs, in colectia „Biblioteca Polirom” au aparut Pederast (2003) si Junky (2005).  (Cf Editura Polirom)

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/pederast/ Cristina Teodorescu despre romanul ”Pederast

http://www.thetimes.co.uk/tto/arts/books/non-fiction/article3989512.ece   W.B. este descris ca sociopat, pederast, misogin și criminal

3) Despre Yasushi Inoue, Pușca de vânătoare

Yasushi Inoue (1907–1991) s-a născut la Asahikawa, în Hokkaidō. În 1936 a absolvit Universitatea Imperială din Kyōto. Şi-a câştigat renumele de prozator cu nuvelele „Lupta de tauri“ şi „Puşca de vânătoare“. Opera sa cuprinde peste patruzeci de romane, peste optzeci de nuvele, numeroase proze scurte, mai multe volume de poezii, zece volume de eseuri şi însemnări, jurnale de călătorie, volume de estetică şi critică literară. Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/audio-marius-manole-citeste-pusca-de-vanatoare-pentru-un-dublu-cd/

http://exde601e.blogspot.ro/2011/10/yasushi-inoue-pusca-de-vanatoare.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/pusca-de-vanatoare-trei-chipuri-ale-iubirii/ Teodora Gheorghe, 2013

4) Ernesto Sabato, Eseuri

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ernesto_S%C3%A1bato

http://www.elefant.ro/carti/publicistica-eseuri/eseuri-vol-i-8846.html

5) Mircea Cărtărescu 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu  (”Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia).”

6) Dosoftei  https://ro.wikipedia.org/wiki/Dosoftei_Baril%C4%83

7) Stephen Hawking   https://ro.wikipedia.org/wiki/Stephen_Hawking

8) HomerIliada, 1840, Paris https://ro.wikipedia.org/wiki/Iliada

www.libris.ro/userdocspdf/436/iliada.pdf

9) Biblia (ediție veche)   https://ro.wikipedia.org/wiki/Biblia

10) Meister Eckhart, Cartea mângâierii Dumnezeiești

https://ro.wikipedia.org/wiki/Meister_Eckhart

11) Sun Tzu, Arta războiului  https://ro.wikipedia.org/wiki/Sun_Tzu   www.vistieria.ro/carti/istoria_universala/arta_razboiului.pdf

–––-   Criteriul presupus de Aurora: ordinea lecturilor

12) Luca Pițu https://ro.wikipedia.org/wiki/Luca_Pi%C8%9Bu

13) Boris Vian https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_Vian

14) Raymond Quenau  https://ro.wikipedia.org/wiki/Raymond_Queneau

15) Julien Thorma  necunoscut de către Google L (posibilă confuzie cu Thomas Thorma? )

16) Eugen Ionesco https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Ionescu

17) Alfred Jarry, Ubu roi     http://alexandervsalexander.blogspot.ro/2013/07/alfred-jarry-de-la-ubu-la-patafizica.html  (Patafizica este ştiinţa soluţiilor imaginare, ce acordă simbolic lineamentelor proprietăţile obiectelor descrise prin virtualitatea lor.

definiţie clasică de Alfred Jarry în Faptele şi opiniile doctorului Faustroll (1911)

………………………..       Criteriul presupus de autoare/ Aurora: patafizica (Ce este patafizica ne lămurește Valeriu Gherghel și comentariile la articolul său. Vezi: http://filosofiatis.blogspot.ro/2010/06/patafizica.html

18) Mircea Cărtărescu, Travesti   https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu

19) Alain Fournier, Le grand Meaulnes https://fr.wikipedia.org/wiki/Le_Grand_Meaulnes

20) James Joyce, Portretul artistului la tinerețe . http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction/portret-al-artistului-la-tinere%C5%A3e   http://www.elefant.ro/carti/biografii-memorii/memorii-jurnale/portret-al-artistului-la-tinerete-183536.html

21) Jack London, Martin Eden     https://ro.wikipedia.org/wiki/Jack_London

https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Eden     www.bibliotecapemobil.ro/…/Martin%20Eden%20-%20Jack%20London

22) F. Scott Fitzgerald, Great Gatsby/ Marele Gatsby  https://ro.wikipedia.org/wiki/Marele_Gatsbyhttps://ioanalexandru.wordpress.com/2013/05/19/f-scott-fitzgerald-marele-gatsby/

23)  J. D. Salinger (autor cunoscut pentru solitudinea sa), Catcher/ De veghe în lanul de secară; https://ro.wikipedia.org/wiki/De_veghe_%C3%AEn_lanul_de_secar%C4%83 ; https://ro.wikipedia.org/wiki/J._D._Salinger

24) Sylvia Plath, Clopotul de sticlăhttp://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/clopotul-de-sticla-top-ii-1503.html Un roman ce a reprezentat pentru tinerii anilor ’70 ceea ce era De veghe in lanul de secarapentru tinerii zbuciumatilor ani ’50.

………………………      Criteriul presupus de Aurora: cărțile formării și ale deziluzionării

25) Pascal Bruckner, Luni de fiere

https://ionutbanuta.wordpress.com/2011/09/08/o-ora-cu-pascal-bruckner/

http://www.bookblog.ro/altele/luni-de-fiere/

26) Pierre Choderlos de Laclos, Legături primejdioase;    https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierre_Choderlos_de_Laclos

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-contemporana/legaturi-primejdioase-150592.html

27) Yourcenar, Alexis   http://www.observatorcultural.ro/PROZA.-Marguerite-YOURCENAR-Alexis-sau-Tratat-despre-lupta-zadarnica*articleID_9143-articles_details.html  

28) Henry Miller, Tropicul Capricornului, Tropicul Racului și Primăvara neagră;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Henry_Miller

http://www.bookblog.ro/recomandari/henry-miller-omul-din-spatele-revolutiei-sexuale/

29) Anais Nin, Incestul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ana%C3%AFs_Nin ; http://adevarul.ro/cultura/arte/anais-nin-amanta-matase-literaturii-1_50ad2ac47c42d5a6638ff857/index.html http://www.humanitas.ro/ana%C3%AFs-nin

(Nota mea: Henry Miller +  Anais Nin = Love  – în realitate)

…………..

29) Jean Paul Sartre, Greața,      https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre ; https://ioanalexandru.wordpress.com/2012/11/07/jean-paul-sartre-geata/

 30) Dante AlighieriDivina Commedia   https://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri https://ro.wikipedia.org/wiki/Divina_Comedie

………….      Criteriul de aranjare afirmat de Ana: cărțile din această ultimă categorie conțin ”cele mai frumoase pasaje de dragoste” (p. 98)

Cuvintele cheie/ simbol/ esențializate/ definitorii pentru selecția cărților din biblioteca Anei, selecție făcută de autoare: anarhism, avangardism, aventurism, nonconformism, suprarealism, stângism, nihilism, erotism, sexism, amantlâc, hormonism, hedonism, existențialism, crize, fantasme, sensul vieții, sinucidere, estetica urîtului, etica răului, sexualitate perversă, homosexualitate, lesbianism, droguri, tabuuri încălcate, detabuizare, limitele condiției umane, incest, singurătate, solipsism, solitidine, infidelitate, limitele instituției căsniciei, destinul ca scuză pentru slăbiciunile umane.

Dar, tot Ana amestecă, voit, cărțile pentru a-și mărturisi crezul său ”estetic”: ”Nu mai căuta criteriile după care le-am aranjat (și Ana mătură amuzată cărțile, de la distanță, cu un gest larg), le rearanjez mereu și tot timpul schimb criteriul.” (p. 98). Amalgamarea criteriilor, stilurilor, cărților și rearanjarea acestora ad hoc, fără principii stabile și criterii clare – toate acestea sunt semne ale unui mod de gândire  postmodern (curentul literar cu acest nume a fost studiat, teoretizat și aplicat la noi de Mircea Cărtărescu, dar nu numai de către acesta).

Misterioasa Ana își confirmă statutul de imprevizibilă, neserioasă, nesigură, ciudată sau … interesantă (în economia cărții) prin două acte clare: a) o defăimare a colegei de grup (Zina) – ca o încercare de înlăturare a unei posibile concurențe. Pasajul de mai jos face o utilă și adecvată conexiune între spionaj și sex, o rețetă ce ține de firescul feminin și de practicile serviciilor de informații: ”Ferește-te de Zina! …E o mare hahaleră! …. A înșirat vreo cinci parlamentari și trei miniștri – asta din ce am reușit să aflu până acum. Tu cum crezi că-i merge afacerea? A lucrat la Radio Actualități și, o vreme, a fost acreditată în Parlament. Știai, nu? E una dintre ziaristele pregătite să intre la comandă în orice pat, pentru a compromite pe oricine. Între două orgasme bine simulate, poate smulge orice secret. E o performeră de mare clasă, dragă. Și-ar bate concurența și în Place Pigalle. ….De asta v-am întrerupt la Lăptărie, când te-ai lansat în discuții politice… Evită asemenea discuții cu ea. Cred că umblă și acum cu microfonul agățat în sutien.” (pp. 98 – 99); b) o invitație prin seducție la o partidă de sex între ele, adică între Aurora și Ana; descrierea actului de tentativă de seducere este, cred, una foarte reușită – fie și dacă apreciem descrierea făcută de Aurora prin prisma densității cuvintelor cu încărcătură erotică, densitate pe care o apreciez la cca 95% . Pentru că tentativa de seducere nu a fost reușită, Ana schimbă brusc subiectul, dar, de fapt, revine la faza spiono-misterio-detectivistă de la punctul a). Concret, Ana îi explică Aurorei motivul lipsei de la ”întâlnirea binară” de la Lăptărie: ”În ziua aceea nu am putut să vin pentru că a trebuit să duc un plic la Geneva. Nu putea fi trimis prin poștă, dar, deocamdată, nu intru în amănunte” (p. 100).  Din nou, mister, spionaj, afaceri secrete…, dar… Ana își supralicitează oferta/ cererea sexuală, plusând cu un posibil ajutor pentru Aurora cu un (ipotetic, dar improbabil) post de directoare de școală… Ca și cum toate cele discutate și efectuate până acum erau doar o introducere în ceea ce o interesa cu adevărat pe Ana, aceasta mută discuția în plan fantastic/ fantasmagoric: ”Ce crezi, suntem locuiți de altcineva?” (p. 101).  După care urmează o nouă scenă de seducție, neîncurajată de Aurora și… capitolul se termină cu încercarea de plecare precipitată a acesteia din urmă. Înainte de a se întâmpla asta, Ana face atacul frontal, direct, nemenajat de alte întortocheri strategico-tactice: ”La dracu cu Lăptăria! Eu vin acolo pentru ceva, da, pentru o chestie, dar habar n-ai și nu vrei să știi, nu-i așa? Și mai vin și pentru tine, dar tu te faci că nu observi. Radu vine pentru Iulia, Iulia vine pentru public, Cristian și Zina, ei bine, nu știu pentru ce naiba vin ei, am impresia că-i trimite cineva pentru ceva, dar nu știu încă cine și pentru ce…Tu? Nu m-aș mira să te văd într-o zi cum îl lingi pe Sami ca pe-o icoană…. Sami? Rosenstock! Samuel, Tristanul tău. De fapt ce știi tu despre el? Ei bine, află că frumosul nostru Tzara n-a murit deloc furios și nici nihilist.” (p. 102). În miez de roman autoarea găsește de cuviință să dea (toate?) cărțile pe față, exact ca la început când prezentase sistematic și clar personajele cărții. Din (pre)plin idealism psihiatric, gruparea celor șase se dovedește – din punctul de vedere al Anei – o simplă încrengătură de interese meschine – majoritatea pe bază de hormoni – abia mascate de povestea cu joaca psihodramatică a spovedaniilor colective, chipurile sanogene. Aurora își recunoaște, spășită idealismul exagerat (”eu colecționez locuri perfecte” p. 104), dar Ana devine o anti-Zina, nu doar pentru stângismul pe care-l afișa și apăra aceasta, ci pentru că Lăptăria, la începuturi, fusese un cuib bolșevic plin de spioni sovietici în căutare de prozeliți stângiști-avangardiști și carne de tun pentru revoluția mondială: ”Despre agentura care a funcționat la Lăptărie n-ai auzit? Atentatul cu bombă de la Senat îți spune ceva?…. Cuib de rețele clandestine, asta a fost Lăptăria, ”perfecțiunea” asta a ta. Adunătură de cominterniști” (p. 104). Aurora suportă greu criticile neîntemeiate și, mai ales exagerările, dar nu reușește să se apere decât în gând: ”ar fi trebuit să-i fi zis că Tristan Tzara n-a murit comunist. S-a dezis de comunism și, mai mult, a și demisionat din partid” (pp. 104-105). Pentru Aurora întâlnirea cu Ana a fost un duș rece, unul grav existențial și generator de precizări suplimentare, de autoreproșuri și de răspunsuri parțiale (desigur, tot cu privire la existența noastră terestră atât de trecătoare. ”Mereu cu câțiva pași în urma destinului, pe care nu am nici rsursele și nici curiozitatea să mi-l înfrunt. … În definitiv, sfârșim prin a fi cel mai probabil dintre toate toate eurile noastre posibile”. Cel puțin așa cugeta Aurora mergând prin începutul de iarnă care amesteca zăpada cu noroiul, albul cu negrul, perfecțiunea cu imperfecțiunea.

(va urma)

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

2 octombrie 2015

Primele șapte episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-7/

Webografie

https://www.facebook.com/damianelwesart/photos/a.10151060880368525.430871.83981733524/10152136033423525/?type=3    Fotografie de grup cu suprarealiști celebri: Tristan Tzara, Andre Breton, Picasso etc.  (Surrealist Group, 1930 from left to right: Tristan Tzara, Paul Eluard, Andre Breton, Hans Arp, Salvador Dali, Yves Tanguy, Max Ernst, Rene Crevel and Man Ray)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-the-left (Islamism and the Left)

http://www.dissentmagazine.org/article/islamism-and-left-exchange An answer to Islamism and the Left

https://youtu.be/sILEeMNUvj0  Liviu Antonesei,  Suntem un popor de șeherezade

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be  (idem)

http://dilemaveche.ro/sectiune/caleidoscopie/articol/cioran-apartine-unui-trecut-prea-afectiv-sa-nu-atraga-polemisti Despre Cioran în actualitate

http://metropotam.ro/La-zi/Acum-si-atunci-Laptaria-lui-Enache-art1998865017/ Istoric Lăptăria lui Enache (trimiterea la ”placă turnantă a agenților Cominternului”, cf. Dan C. Mihăilescu, nu funcționa la data accesării (28 sept. 2015)

https://bucurestiacum.wordpress.com/2015/03/28/fotogalerie-teatrul-national-bucuresti-redeschidere-ce-se-intampla-laptaria-lui-enache-terasa-la-motoare/ Deschiderea barului de amintire avangardistă ”Lăptăria lui Enache” de la TNB stă sub semnul incertitudinilor, după redeschiderea teatrului

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ Liviu Druguș, recenzie la cartea lui Dorin Bodea, Românii, un viitor previzibil? Editura Result, București, 2011, 280 pagini (carte relativ recentă, ignorată nepermis de către Daniel David)

 https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/18/avangarda-ariergarzii/   Avangarda ariergărzii

http://pressone.ro/contributori/psihologia-poporului-roman/   Mihaela Ursa, recenzie la cartea lui Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Polirom, Iași, 2015, 400 pagini

https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be

http://www.bookblog.ro/x-woodisor/sfarsit-de-veac-in-bucuresti/ I.M. Sadoveanu, Sfârșit de veac în București

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Dorin Bodea Cum e românii și ce vrea dânșii sau dincolo de mituri, metafore și magii mioritice    14 martie 2012

http://www.revista-astra.ro/literatura/arhiva-supliment-astra/astra-literatura-arte-si-idei-nr-1-22015 Felix Nicolau, Eseu despre cartea lui Petrișor Militaru, Știința modernă, muza neștiută a suprarealiștilor, Ed Curtea Veche, București, 2012

http://adevarul.ro/news/societate/unde-femeile-altadata-1_56055742f5eaafab2cfe43af/index.html Nicolae Manolescu, Unde sunt femeile de altă dată?

Taguri: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, Sfârșit de veac în București, Ion Marin Sadoveanu, Freud, Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Lăptăria lui Enache, Daniel David, Editura Adenium, Tristan Tzara, Victor Macarie, Lenin, Stalin, Pascal Bruckner, Dorin Bodea, Mihaela Ursa, Psihologia poporului român, Teatrul Național București, Comintern, Internaționala Comunistă, NKVD, KGB, Andre Breton, suprarealism, Picasso, Einstein, Kandinsky, Dan C. Mihăilescu, avangardism, Brâncuși, Cioran, Mihai Beniuc, Editura Polirom, Lautreamont, Burroughs William, Cristina Teodorescu, Yasushi Inoue, Mircea Cărtărescu, Dosoftei, Stephen Hawking, Homer, Sun Tzu, Luca Pițu, Boris Vian, Raymond Queneau, Julien Thorma, Eugene Ionesco, Alfred Jarry, patafizică, Jack London, Sylvia Plath, F. Scott Fitzgerald, Pierre de Laclos, Henry Miller, Anais Nin, Jean Paul Sartre, Dante Alighieri

Lovitura de stat din decembrie 89 văzută de câțiva ieșeni care au cunoscut-o în fazele pregătitoare


  Interviul realizat de Florin ANTOHI (editorul lunarului miroslăvean Mesagerul) cu consilierul comunal Vasile ILIE (PDL) al comunei Miroslava, jud. Iași (cf. http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf)

  • Vasile ILIE își amintește despre Ilie DODEA, prietenul său, dar și colaboratorul apropiat al lui Ion ILIESCU (extrase din interviu sunt redate mai jos)
  • Ilie DODEA a fost un comunist nomenclaturist, gorbaciovist (perestroikist) și adept al schimbării garniturii ceaușiste de la conducere, cu o garnitură nouă – tot comunistă – dar din care să facă și el parte

 

 

Cu câteva zile în urmă am citit interviul acordat de Vasile ILIE lui Florin Antohi, editor al lunarului ”Mesagerul” care apare la Miroslava, județul Iași. Interviul mi-a trezit multe amintiri și cred că, pe lângă cele câteva extrase din interviu pe care le reproduc mai jos, pot fi utile sub raport istoric și propriile mele mărturii pe tema presupusei ”revoluții române”. Totodată, am găsit de cuviință să aduc în atenție câteva dintre adnotările diverselor instituții ieșene (Radio Iași, Cronica veche), dar și ale unor persoane cunoscute în Iași și nu numai, pe tema dată, îndeosebi cele referitoare la personalitatea ”omului de cultură” Ilie DODEA. Fără a fi ireverențios sau nerecunoscător omului Ilie DODEA pentru cooperarea pe care am avut-o la UMF (fost IMF) Iași, pentru încrederea pe care mi-a acordat-o spunându-mi deschis lucruri extrem de sensibile (dar, după cum se vede și din interviu, le-a spus la multă lume), mă încăpățânez să susțin că mai important decât adevărul nu este nimic altceva care să conteze. De aceea, precizez – îndeosebi pentru aceia care l-au cunoscut îndeaproape – că ”marele om de cultură” Ilie Dodea, nu era decât un om cultivat, ceva peste medie, dar cu un aplomb mult peste medie în a afișa dimensiunea sa culturală, intelectuală, profesorală, vizionară, revoluționară etc. De asemenea, cred că este un deserviciu adus istoriografiei culturii ieșene să vorbești azi despre ”profesorul Ilie Dodea”, în timp ce el nu a trecut niciodată pragul de lector universitar. Totodată, în mod total mincinos (specific bolșevicilor) se minte prin omisiune trecându-se sub tăcere tocmai funcțiile sale pe linie de partid: director al Școlii de partid Iași și rector al Academiei Ștefan Gheorghiu, ambele fiind funcții administrative, nicidecum recunoașteri ale calităților sale de ”mare om de cultură”. Calitatea de director al Centrului de Librării Iași iarăși nu este o dovadă a faptului că Ilie Dodea era un intelectual de prim rang al Iașului, ci a faptului că era parte componentă a nomenclaturii comuniste locale și naționale. Așa cum voi sublinia și în partea de amintiri personale legate de Ilie Dodea, acesta era un om citit, bine informat, abil și – totodată – deschis larg spre comunicare. Studenții îi apreciau prelegerile, adesea presărate cu critici mai mult sau mai puțin voalate la adresa conducerii superioare de partid, critici care atrăgeau popularitate și notorietate. M-aș bucura dacă acest articol va fi citit și de alte persoane care l-au cunoscut și care pot întregi, prin comentarii, tabloul unei personalități comuniste ieșene a anilor 70-80.

 

INTERVIU: ”Așa am crezut eu că pot ajuta oamenii din postura de consilier local” (extrase)

 

Ilie Vasile (I.V): La Centrul de Librării (Iași – nota LD) am lucrat cu Ilie Dodea, om de mare cultură.

…..

I.V. Eu l-am cunoscut personal pe președintele Iliescu încă înainte de revoluție, în 1987, pe vremea când lucram la Centrul de Librării. Și nu mi-a plăcut. A venit la noi la Centru… pe atunci directorul Ilie DODEA era directorul Centrului de Librării (e și nașul unuia dintre băieții mei)…

Rep.: Și mai trăiește?

I.V. Nu mai trăiește. Ilie Dodea a fost omorât înainte de evenimentele din 1989. El trebuia de fapt să înceapă revoluția la Iași în noiembrie, organizată de dânsul… iar eu i-am dus perna cu decorații, peste 40 la număr… am fost foarte apropiați…

Rep.: Așa… și prin Dodea l-ați cunoscut pe Iliescu...

I.V.: Da, am vorbit și cu Dodea înainte de revoluție, după întâlnirea din noiembrie care s-a ținut la hotelul partidului (actualmente cămin al stdenților de la teologie, lângă Primăria Iași – n.r.) și mi-a spus atunci că Iliescu va fi următorul președinte, după alungarea lui Ceaușescu. Mi-a zis și când va avea loc revoluția, că avea mare încredere în mine.

Rep.: Deci asta a fost înainte de 89…

I.P.: În 87, cu doi ani înainte. Nu a mai apucat-o…

  1. : Cum a fost omorât?

I.V.: Printr-un vaccin.

Rep.: M-a impresionat mult povestea asta cu Dodea. Nu v-a luat la întrebări Securitatea?

I.P.: Nu, pentru că nu eram guraliv și mi-am văzut de treaba mea. Nimeni nu știa că am vreo legătură cu el până nu a murit…

Rep.: Să revenim la Iliescu. Spuneați că la început ați avut încredere în el, mai apoi ce s-a întâmplat?

I.V.: După ce ieșise lumea în stradă și am văzut cum vorbește, cum se poartă, mi-am schimbat total impresia despre el. Nu l-am mai suportat pe Iliescu și nici acum; când îl văd la televizor mi se face greață. Ăsta a pornit tot răul în țara asta! Dacă atunci la revoluție s-ar fi pus Regele înapoi lucrurile ar fi fost mult mai bine acum… dar de acum nu mai contează…

………………   A consemnat Florin Antohi

 

(Cf. ”Mesagerul” (Lunar al Comunei Miroslava, Jud. Iași), Iunie 2014, An VI, Tiraj 6000 exemplare. Vezi http://www.primariamiroslava.ro/ziar-local  respectiv http://www.primariamiroslava.ro/ziar/2014/ziar_2014_06.pdf.pdf )

 

Despre Ilie Dodea în presa ieșeană recentă:

6 iulie 1934 S-a născut, la Dagâţa, jud. Iaşi, Ilie DODEA (m.1989), om de cultură român. Figură proeminentă a vieţii culturale ieşene. Profesor, conducător de instituţii culturale, publicist, el a fost călăuzit de aforismul care îi aparţine: „Ori scrie, ori săvârşeşte ceva despre care să se scrie”. A fost o prezenţă de marcă în publicistica ieşeană, abordând cu talent genul aforismelor şi al epigramei. (Radio Iași News)

 

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri-2/Casa%20si%20gradina/profesorul-ilie-dodea–250128.html    (2009, Profesorul Ilie Dodea – 75 de ani de la naștere, nesemnat)

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2  (2009, Radu Părpăuță)

https://liviudrugus.wordpress.com/tag/ilie-dodea/  (”Toader”, de Liviu Druguș, ian 2014)

http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr59p19-22.pdf (Nicolae Turtureanu, ”20 de priviri în urmă, Fără mînie”, în: Revista Română, 2010)

http://www.amosnews.ro/arhiva/1988-ion-iliescu-stia-ceausescu-va-pica-22-12-2003 Ion Arhip despre Dodea și Iliescu, Eduard Alexandru: ”În 1988, Iliescu știa că Ceaușescu va pica”, Amos News, 22 12. 2003

http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/11/cronica-veche-nr-22.pdf

 

 Amintirile mele despre Ilie DODEA (1934 – 1989) – comunist nomenclaturist, reformist, gorbaciovist, perestroikist, leninist – fostul posibil viitor prim-ministru al României postCeaușescu

 

Se împlineau, în anul de grație 1976, cei cinci ani ai mei de ucenicie în domeniul cercetărilor economice în cadrul Sectorului de Cercetări Economice (componentă a Centrului de Științe Sociale, subordonat Filialei Iași a Academiei Române), acesta fiind primul meu serviciu după absolvirea Facultății de Științe Economice din cadrul Universității ”Al. I. Cuza” din Iași, în anul 1971. Rectorul de atunci al Universității, profesorul Mihai Todosia îmi propusese încă din anul trei ca la terminarea celor patru ani de studii să rămân asistentul său la Catedra de Doctrine economice. Dar, ghinion, perioada de ”liberalizare” mimată de noul conducător al României, Nicolae Ceaușescu se încheiase chiar în acel an. (Vorba bancului: ”Pauza s-a termina;.capul la fund!”). Nefiind membru de partid nu am putut opta, la absolvire, pentru un post în învățământul superior, și încă la o catedră foarte ”ideologică” așa cum era cea de Economiei politică și Doctrine economice, condusă de Mihai Todosia. Se revenise la sistemul dosarelor de cadre cu verificări la sânge, promovarea doar a elementelor cu ”origine socială sănătoasă”, acceptarea pe funcții ideologice sensibile doar a membrilor de partid, a elementelor dedicate ”cauzei” etc.  Așadar, am fost vărsat la ”cercetare”, în așteptarea unor vremuri mai bune… Sfântă iluzie! Vremurile bune sunt mereu legate de viitor…

 

Pentru mine, cei cinci ani de ucenicie au echivalat cu absolvirea mai multor facultăți, curiozitatea mea de a afla lucruri noi concretizându-se în participarea la ședințele de lucru ale colegilor de la celelalte ”sectoare”: filosofie, sociologie și psihologie, în primul rând. De aici și propensiunea mea către școlile de gândire subiectiviste, psihologiste, personaliste – adică exact ce se critica tot mai vehement în, plan ideologic, în anii colectivismului stalinist vopsit în tricolor contruit cu multă ambiție de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Librăriile și anticariatele făceau parte din programul meu ZILNIC de activitate. Apoi bibliotecile cu colecțiile de ziare și reviste vechi… Faptul că nu am acceptat, după un an de la angajare, invitația profesorului Mihai Todosia de a-mi pregăti dosarul în vederea transferului la Catedra pe care o conducea, a dus la o răcire a relațiilor cu ”protectorul” meu de rang foarte înalt. Desigur, conducerea Centrului și a Sectorului au preluat informația și au acționat în consecință: din ”preferatul/ protejatul” lui Todosia am devenit un .. paria (adică un nimeni al nimănui, un bun de … aruncat). Nu mi se mai permiteau lungile peripluri prin anticariate și librării. Am solicitat locuință (având doi copii) – dar a fost preferat portarul de la Institutul de Chimie care avea… patru copii! Logic, nu? Evident, după ce am criticat (îndeosebi din punct de vedere logic și ortografic) lucrări ale colegilor, inclusiv ale șefului, situația mea era tot mai dificilă. Mă înscrisesem la Facultatea de Matematică și îmi consumam o parte din timp mergând la cursuri la ”zi”, ceea ce împieta asupra timpului alocat … statului la serviciu.

 

În primăvara anului 1976 a venit la șeful meu (de sector), Alecsandru TACU, un domn cu un braț de cărți în engleză și franceză pe care i le-a oferit (șefului, evident) spre a le da la tradus celor din subordinea sa. Erau cărți trase la copiator (la ”xeros” cum se spunea și pe atunci). La plecare, șeful ne-a precizat – ca să se știe!: este tovarășul Ilie Dodea, noul director al Școlii de partid Iași. Era un bărbat de circa 40 de ani, mic de statură, brunet, destul de plinuț, cu priviri foarte agere, cu o dantură perfectă și cu zâmbetul mereu pe buze. Unii dintre colegi mai aveau ceva referințe despre personaj, având informații atât din zona academică (Universitatea ”Al. I. Cuza”) cât și din zona comunistă/ peceristă: ”e un tip foarte doxat, modest, omenos și comunicativ”; ”de oameni ca el ar fi nevoie la conducerea țării” etc. La următoarea vizită, cu timiditatea mea transformată subit și ad hoc în curaj plin de aroganță, l-am abordat, pe hol, pe ”amicul șefului”, omul ”de la partid” . ”Nu vă supărați, aș vrea să citesc și eu cărțile pe care le-ați adus azi….” . Reacția sa a fost peste așteptările mele: ”veniți mâine la zece, la mine la birou, la Școala de Partid din Copou”. Incredibil, dar adevărat! Paria/ urgisitul/ proscrisul care eram eu în acel an, eram invitat la directorul Școlii de Partid Iași, care era el, doxatul Ilie Dodea…. Am fost punctual și m-am trezit cu un teanc de cărți, trase la copiator, cartonate cu numele autorilor și cu titlurile gravate pe copertă: ”Sunt pentru dumneavoastră”, mi-a zis omul de 42 de ani (eu având atunci doar 26). Mi-a dat un tichet de intrare la Biblioteca Școlii de Partid, precum și ”consemnul” de a avea intrare liberă la ”Poartă”. Am simțit că se purta cu mine ca cu un coleg, ba chiar de la egal la egal… Așa a început o colaborare prietenoasă cu cel care a fost Ilie Dodea, colaborare care a durat până în anul 1989, anul morții sale subite (dar larg și divers interpretate atunci de colegii și studenții mei de la Medicină). Și pentru că discuțiile noastre erau și pe teme de teorie economică, filosofie, literatură etc. într-una din zile Ilie Dodea îmi spune: eu am o normă de lector la Economie politică la ”Medicină”. Nu ați vrea să veniți ca asistent la Catedra de Științe Sociale de la IMF?  Răspunsul meu a fost imediat, postul s-a scos la concurs, am susținut examenul de fixare pe post și din septembrie 1976 eram deja asistent la IMF (Institutul de Medicină și Farmacie) Iași. Oarecum surprinzător pentru mine, transferul meu la IMF s-a consemnat în cartea de muncă cu cea mai grea ”literă”: litera i. Aceasta însemna că eram un element periculos, fără calități și … indisciplinat! Între timp reușisem să devin și membru PCR fără de care, probabil, dosarul meu de viitor asistent universitar ar fi fost respins. Acceptarea candidaturii mele pentru a fi primit în partid s-a făcut cu ajutorul direct (ușor ”cointeresat”) oferit de un nou coleg, juristul Florin Marcel SAVA, adus de la Bârlad tot de ”liberalul” Mihai Todosia.

 

Am fost ”avertizat” că va trebui să țin și cursul de Economie Politică, din când în când… atunci când noul meu șef, Ilie Dodea, era plecat sau ocupat cu chestiuni de partid. Practic, am ținut marea majoritate a cursurilor, din 1978 fiind titularizat lector, dar cu leafa de asistent (”știți, nu sunt fonduri…”) până în decembrie 89….Așadar, 11 ani au trecut până în momentul când au ”venit fonduri”. Eu mă așteptam să mi se plătească diferența de salariu pentru acea perioadă, dar noua conducere revoluționară de la IMF (devenit UMF) a considerat că nu dă bine să plătească ”propagandiști” ceaușiști…Mai mult, deși aveam titlul de lector (obținut perfect legal) noua conducere mi-a scos postul de lector la concurs, iar dosarul meu, perfect legal, a fost respins astfel încât… mi s-a făcut favoarea de a rămâne pe postul de asistent!  Oportunitatea de a ține cursurile din norma lui Ilie Dodea (pentru care, bineînțeles, nu eram plătit…) a fost favorizată și de plecarea sa la București, pentru câțiva ani, pe poziția de Rector al Academiei ”Ștefan Gheorghiu”, apoi  de implicarea sa tot mai consistentă în opoziția anticeaușistă.

 

Într-o după amiază din anul 1987, Ilie Dodea (lector universitar, fără doctorat) mi-a spus să trec pe la el pe acasă, să discutăm câteva aspecte legate de propunerea mea de a introduce o nouă disciplină – adecvată profilului instituției noastre (medicina) – și anume ”Economie sanitară”, pe care, ulterior, am redenumit-o Economica Sănătății. Propunerea era oarecum riscantă și interpretabilă. Dar eu am interpretat-o și motivat-o în sensul că partea de Economie mondială (predată în semestrul II la anul III) nu era atât de utilă pentru mediciniști așa cum ar fi Economia sanitară. Important este că această disciplină a fost inclusă, oficial, în programă, eu fiind lector titular la Economie sanitară iar Ilie Dodea lector titular la Economie politică. Presupun că aprobarea de către Minister a unei atari propuneri riscante a fost influențată și de relațiile lui Ilie Dodea la București. Atașamentul meu față de noua disciplină a fost unul total. Am început să întreb prietenii mei prin corespondență din străinătate, unii încă din perioada liceului, despre eventuală literatură și posibilități de specializare. Nefiind ”prea” ideologică, Economia sanitară a devenit mai mult o disciplină tehnică. Prietena mea irlandeză Jane Crawford mi-a scris despre o Catedră de Healthcare Economics în Irlanda de Nord, și primisem chiar invitații de a merge acolo. (Mai trebuie oare să spun că gorbaciovismul dădude mari speranțe Occidentului că se va reuși aplicarea Convenției de la Helsinki privind libera circulație a persoanelor pentru țările socialiste?). Adaug, în context, că în 1990, am primit aprobarea Ministerului Învățământului, plus costul avionului până la Londra, dar British Council din acea vreme era condus de un ”șmecheraș” care m-a păcălit cu susținerea financiară până în preziua plecării… Am reușit doar să vizitez Londra și London School of Hygiene and Tropical Medicine (am primit și o adeverință de Visiting Professor… ce onoare!). Dar, mai important este că am adunat suficientă literatură și cunoaștere pentru a putea participa (în perioada 1994-1995) la Chișinău, la derularea proiectului de privatizare a farmaciilor, apoi la București (în perioada 1995-1996) la pregătirea reformei sanitare în cadrul unui proiect european, rezultatul căruia s-a concretizat (parțial, evident…) în Legea care a permis apoi introducerea sistemului asigurărilor sociale de sănătate în România. Și toate astea au pornit de la colaborarea mea prietenoasă cu comunistul răzvrătit Ilie Dodea.

 

În aceeași perioadă în care reușisem să înlocuiesc jumătate de Economia politică pentru anul III Medicină cu un curs nou, Economie sanitară, iar distanțele dintre mine și Ilie Dodea se reduseseră mult, generând o maximă deschidere reciprocă, am simțit că mi se acordă o atenție sporită, lucru nu prea explicabil pentru mine. Pe fondul acestui capital de încredere, într-una dintre întâlnirile noastre la Ilie Dodea acasă, șeful și colegul meu mi-a dezvăluit intențiile unor oameni din partid de a produce o schimbare…. Naivitatea mea de atunci accepta ideea de shimbare cu mare ușurință, fiind chiar încântat de schimbarea produsă în programa de învățământ prin introducerea Economiei sanitare…  În mintea mea, vedeam doar noi schimbări curriculare sau de conținut la unele discipline… În niciun caz nu vedeam schimbări de regim, de sistem politic sau de persoane din ”capul statului”… Pur și simplu nu-mi puteam imagina alternativa, deși în teza mea de doctorat (neacceptată pe atunci, mai exact în 1984 – fatidic an!,  la susținere) agreeam ideile economice radicale și libertare de stânga, dar contrare bolșevismului sovietic stalinist dictatorial și imperialist… Și totuși, din discuție în discuție, și încurajați și de un pahar de vin roșu, Ilie Dodea mi-a spus despre Ion Iliescu ca fiind în mod cert viitorul președinte al României, apoi mi-a vorbit despre posibilitatea ca el însuși să devină prim ministru, caz în care m-ar agreea ca ministru de externe… Aveam deja aproape 40 de ani și mi se repeta mereu, de către amici, colegi sau cunoștințe ”întâmplătoare” că (ne) sosise vremea noastră…  Dar chiar și în acest context în care și dorința de afirmare era firească, nu am crezut în acea propunere, considerând-o ca fiind un fel de testare a disponibilității mele de a parveni pe căi ocolite, fapt care îmi repugna și nu era în concordanță cu spirtul capricornului bucovinean care credea sincer că doar munca te poate propulsa, promova etcetera… Așa încât nu am zis nici da nici nu, luând doar act de o probabilitate care mi se părea că nu mă poate privi sub nicio formă… Ulterior, citind articole despre pregătirea schimbării eșalonului conducător al României am aflat că în mai multe orașe s-au făcut propuneri de ”guverne umbră” cu nominalizări cât se poate de concrete. Chiar dacă nu ar fi devenit prim ministru, în cazul în care ar mai fi trăit, probabil Ilie Dodea ar fi devenit, presupun, unul dintre oamenii importanți ai regimului neobolșevic Iliescu, posibil un șef pe linie economică sau ideologică. Moartea sa, în august 1989, insuccesul simulacrului de revoluție (cu voie de la stăpânire, desigur)  de la Iași, au făcut ca ponderea ieșenilor în noile structuri de conducere a țării să fie una mereu minimă sau cu indivizi de minimă valoare politică. Iașul a rămas o zonă a amintirilor, a nostalgicilor după geniile literare și politice ale începuturilor statalității românești, dar sub raport politic și cultural Iașul a re-devenit, treptat-treptat, o provincie tot mai înapoiată și mai uitată de lume…  Spuneam că voi aminti cîteva dintre zvonurile care se intensificau îndeosebi când Ilie Dodea se mai interna în Spitalul Spiridon din Iași: ”suferă de o boală incurabilă. Nu are scăpare” (îmi spunea Dan Boeru, un coleg și apropiat al Alinei Mungiu, pe atunci studentă medicinistă eminentă, dar cu preocupări culturale extrem de largi. La una dintre sesiunile de comunicări ”științifice” studențești a ales o temă despre arta medievală, împreună cu colegul Boeru, temă pe care am coordonat-o, întâmplător, oare?). ”Va fi omorât la fel ca Virgil Trofin” – emiteau alții, argumentând că ”este pe lista neagră” a lui Ceaușescu. Etc. Medicii care l-au tratat mi-au spus, pe la sfârșitul anilor 90 că Dodea suferea de pancreatită cronică și că nu era leac pentru așa ceva…  Presupunând că ar fi fost suficient de sănătos și ar fi trăit și zilele postdecembriste cred că ar fi fost și el dezamăgit de mersul lucrurilor… Poate ar fi rămas un comunist nostalgic și promotor al dictaturilor luminate sau chiar un susținător al regalității… Greu de intuit cu mai multă precizie… Dar putea fi și unul dintre fiii devorați ai ”revoluției române”, poziția sa de director la Școala de partid fiind mai slabă, în pereioada postdecembristă, decât aceea a unui director de Editură tehnică.

 

Am încercat, luni 14 iulie, să iau legătura cu Vasile ILIE, consilierul comunal din partea PDL, cel care a făcut dezvăluirile referitoare la caracterul planificat al ”revoluției române”, precizându-i că doresc să dezvolt puțin subiectul Ilie Dodea. Nu era în localitate, mi-a promis o întâlnire a doua zi, marți. Am revenit cu telefonul, dar mi-a spus că în cursul săptămânii este, întotdeauna, foarte ocupat și că întâlnirea ar putea avea loc abia duminică. Probabil duminică va fi la biserică sau va avea musafiri… Am dedus, sper eu destul de corect, că dl Vasile ILIE nu dorește să discutăm mai mul(e) despre începuturile ”revoluției române” de la Iași, astfel încât mă mulțumesc, aici, cu declarațiile domniei sale din lunarul ”Mesagerul”, despre modul cum se pregătea mult prea spontana și haotica revoltă a ieșenilor împotriva Ceaușescului.

 

Sper ca cititorii să sesizeze faptul că, inițial, complotiștii vroiau doar să înlocuiască familia Ceaușescu, și nu-și propuneau să renunțe la partidul comunist, la sistemul feudal nomenclaturist clientelar – vizibil și acum, la 25 de ani după… -,   la ideea de ”socialism cu față umană” etc. Ei, în frunte cu Ion Iliescu, nu-și imaginau nicicum dispariția URSS, a bolșevismului sovietic rus și a dictaturilor totalitare comuniste din Europa, și, în consecință, doreau doar o schimbare de fațadă, temporară și benefică în primul rând lor. Tot cititorii se vor întreba, probabil, de unde această acribie a unora (inclusiv a mea) de a sublinia că nu a existat nicio revoltă spontană și cu atât mai puțin o revoluție anticomunistă în decembrie 1989. Răspunsul meu este unul singur: tot ce este clădit pe minciună este sortit pieirii sau nimicniciei. Adevărul poate vindeca orice societate bolnavă, așa cum este – de multe decenii – și societatea românească. Poveștile cu teroriști arabi sau cu întâlnirea întâmplătoare a complotiștilor pentru lansarea FSN, după fuga lui Ceaușescu, sunt deja penibile și nici nu vreau să știu cât de cosmetizată a fost și, probabil, încă mai este lovitura de stat din decembrie 1989 în manualele de istorie de liceu și chiar în cursurile universitare.

Liviu Druguș

 

Miercuri, 16 iulie 2014, Miroslava, jud Iași

 

www.facebook.com/liviu.drugus                                  www.liviudrugus.wordpress.com

Decebal Traian Remeș – economist prin formație, ministru și deputat prin situație, scriitor prin vocație.


 

Pseudorecenzie pe marginea cărții lui Decebal Traian Remeș, ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Jurnalul, București, 2014, Baia Mare 2014, 361 pagini

 

                                Motto: ”Nu câte-au fost îmi vin în minte, ci câte-ar fi putut să fie!” (DTR)

Cine ești dumneata, domnule Remeș?

La o asemenea întrebare (calchiată după un celebru film de pe vremea studenției noastre) nu trebuie făcute demersuri investigative jurnaliere de cine știe ce rafinament și durată pentru a oferi un răspuns acceptabil. Nu. Pentru că autorul (DTR) are vocație autobiografică; este o vocație naturală, liberală, firească, nescremută și neostentativă, dar pornită din îndârjirea de a nu lăsa să se creadă despre sine doar ceea ce spun unii și/ sau alții. Cartea, un set de amintiri despre locuri și oameni de pe vremea primilor patru președinți ai României (Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu, Băsescu) este scrisă în penitenciar, ca un mijloc de reducere a pedepsei, fiind și un mod de descărcare psihică față de unii dintre ”colegii” din clasa politică din România care, este el convins, l-au ”înfundat” din motive strict personale și de luptă inter-partinică. ”Mi s-a spus în toate felurile. Le-am considerat picanteriii. Mi s-a picurat în toate felurile, mai mult decât picant. N-am murit, dar mi-am otrăvit sufletul” (Dedicație pe cartea/ cărțile oferită/ oferite colegilor de facultate la întâlnirea care a marcat 43 de ani de la absolvire, Durău, 2014). Să scrii o carte având sufletul otrăvit înseamnă să-ți asumi riscul de a transmite și cititorului o parte din această suferință psihică, existând riscul ca cititorul să refuze porția de otravă oferită de autor. Iar autorul nu-și ascunde deloc năduful, unele fraze, chiar la a doua sau a treia șlefuire, rămânând încărcate cu venin și obidă, iar pe alocuri cu ură în stare pură. Ceea ce i s-a întâmplat, spre finalul carierei sale politice, este considerat de către DTR o formă de injustiție. Chiar acesta (”Injustiție”) este și titlul unei poezii postate pe coperta a IV-a a cărții, ca o explicație a deciziei de a vorbi lumii despre ultima izbitură primită, generatoare de întrebări fără răspuns. Iată poezia: ”Spre încotro și dinspre unde/ Ne macină-ntrebări duium?/ Știm toți că bezna stele-ascunde,/ Dar nu găsim spre ele drum//  Purtăm poveri, de gânduri grele,/ Clăi adunate-n ani și ani,/ Iar ispitiți de iele rele/ Călcăm pe spini sau bolovani.//  Orbecăim pe o cărare/ Către înaltul cer nestins/ Aflat la marginea vederii.//  De nicăieri, nici o chemare!/ La orizont? Un necuprins/ Buchet de flori ale durerii!” (D.T.R.)

 

Aș spune chiar că Decebal Traian Remeș are o ușoară înclinație spre supraexpunere, spre autodezvăluire și destăinuire – spovedania fiind parcă mai sinceră și mai credibilă când este publică, verificabilă și liber consimțită. Să nu ne amăgim, totuși. Spovedania este una parțială, selectivă și strict în favoarea autorului. Iluzia cititorului de a afla și ”păcate grele” rămâne… iluzorie. Lipsa presupusei propensiuni creștinești spre iertarea dușmanilor săi este doar un alt mod de a nu întoarce și obrazul celălalt. Mai mult chiar, dorința sinceră de răzbunare și de speranță a autorului cărții că și dușmaii săi vor suferi cel puțin cât a suferit el iese complet din zona pioșeniei creștine, în pofida amintirii numelui Domnului cam în fiecare dintre cele 21 de povestiri. Unii ar fi tentați să exclame: ”Păi noi știm cine este Remeș! A  fost ministru și a luat șpagă niște caltaboși!”. Rezist tentației de a face un sondaj de opinie și să caut confirmarea acestei posibile imagini publice asupra unui om pe care l-au elogiat – sub aspect profesional – deopotrivă  dușmanii și prietenii. Rostul acestei mini-discuții nu este de a încerca să schimb o percepție deja consolidată după verdictul cu privare de libertate (de trei ani, reduși la un an) pe care l-au stabilit judecătorii. Nici nu cred că un asemenea demers ar avea rost sau că ar avea ceva șanse de reușită, și nici autorul cărții nu ar fi interesat în redeschiderea unui dialog care nu ar mai avea o utilitate cât de cât mai mare în comparație cu costurile realizării sondajului. În schimb, mini-discuția declanșată de întrebarea retorică din (sub)titlu îmi permite să amintesc cititorului că are în față (mă refer la cartea în discuție) partea bună a lucrurilor rele care se pot întâmpla unui om în decursul vieții. Mai exact, cartea a fost scrisă în detenția suferită de fostul ministru pentru o vină pe care o știu cel mai bine doar procurorii, judecătorii și … autorul acestei cărți. Nu voi reveni asupra acestui aspect și mă voi concentra nu doar asupra conținutului cărții în sine, dar și asupra stilului/ omului deorece ”le style c’est l’homme meme” (Buffon). Trebuie spus de la început că fostul om politic și demnitar public (deputat și ministru) Decebal Traian Remeș face –  prin această spovedanie ofuscată – și o radiografie a clasei politice românești (o analiză parțială și axată îndeosebi asupra celor cu care DTR a avut dialog), atât din dictatură cât și din frageda și fragila noastră democrație. DTR însuși își devoalează (parțial) motivația intrării sale în politica mare: ”Deșertul, care m-a îngrozit, m-a determinat să aleg drum prin cel mai instabil teren: politica! Cu o singură pregătire, însușită ca o meserie la locul de muncă: suferința îndurată! Cu un imbold: să o împuținez pentru alții. Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din listă cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul.” (p. 168)

 

Cititorul nu trebuie să se aștepte la ”obiectivitate” din partea autorului (fie și pentru simplul motiv că subiecții sunt întotdeauna subiectivi și niciodată obiectivi). O spune chiar autorul: ”Îmi impun ca aceste amintiri să nu fie deloc subiective! N-am auzit să-i fi reușit cuiva o asemenea performanță...” (p. 138).  DTR, fruntaș al Partidului Național Liberal era, inclusiv la data scrierii cărții, în luptă directă cu Partidul Democrat Liberal – pe atunci – al președintelui Traian Băsescu. Unificarea prin fuziune a PNL și PDL (grea misie!) ar fi, acum, un bun motiv pentru autor să iasă complet și definitiv din zona acuzațiilor la adresa competitorilor săi democrat-liberali. Dar ținta pamfletelor care încheie cartea este, în primul rând, președintele Traian Băsescu (și a amicilor săi) căruia autorul îi poartă o pică nedisimulată (ca să folosesc un eufemism). Este dovada cea mai puternică a faptului că ceea ce vedem noi, cei din afara partidelor și a vieții politice, este, adesea, mult diferit față de ceea ce se petrece în spatele ușilor închise. O observație: subtitlul cărții este ”Confesiuni și pamflete”. Rostul acestei precizări poate fi dedus doar la sfârșitul lecturării cărții: confesiunile sunt, îndeosebi, amintiri din Epoca Ceaușescu și regimul Emil Constantinescu, pamfletele sunt îndeosebi amintiri vitriolante cu referire la personaje care definesc sau descriu Epoca Traian Băsescu. Deși cartea este dedicată, decent și firesc familiei sale (”Soției Steliana, Fiilor Răzvan și George, Nepotului Cezar”), cartea ar fi putut avea foarte bine și următorul motto: ”Lui Traian Băsescu, cu multă ură”. Ironia soartei, Traian Remeș este născut (26 iunie 1949) în satul Băsești din Maramureș (vezi mai multe despre autorul cărții la: http://ro.wikipedia.org/wiki/Decebal_Traian_Reme%C8%99 ) fapt care l-a apropiat, inițial, pe lângă identitatea prenumelor, de șeful statului. Traian Remeș de Băsești s-a ”încontrat”, ulterior, cu Traian Băsescu de Basarabi (azi Murfatlar), tensiune din care au rezultat critici acerbe, contre și amenințări reciproce. Rosturile ”încontrărilor” – în afară de presupusa concurență între două partide (mai mult sau mai puțin) liberale (PNL și PDL) – nu sunt devoalate suficient în carte. Impresia mea este că disputele între cei doi demnitari erau/ sunt lupte ale orgoliilor, orgolii stârnite mai ales din limbajul mai slobod al ambilor (chipurile, glumițe și ironii colegiale) și care au degenerat în atitudini de respingere reciprocă. Într-o perioadă în care a vorbi neinjurios despre un adeversar politic putea genera suspiciuni de colaborare, supunere sau măcar pactizare cu dușmanul, este de înțeles că și mediul partidic a întreținut flacăra vie a disputelor verbale. Mai clar spus, cine nu-l înjura suficient de vocal și de virulent pe Traian Băsescu era, probabil, un potențial trădător și un actor disimulat al fuziunii partidelor de dreapta, cu toate consecințele care decurg de aici (și care fac, în continuare, extrem de dificilă, dacă nu imposibilă fuziunea forțelor de dreapta): reducerea numărului posturilor de conducere la toate nivelurile, reducerea posibilităților de influențare a electoratului – prin aparenta detașare față de acțiunile/ inițiativele/ politicile partidului de dreapta concurent, reducerea posibilităților de combinatorică politică în formarea majorităților parlamentare sau chiar a guvernelor de coaliție. Și încă un lucru, ignorat cu grație de analiștii politicii românești: electoratul de stânga este format, majoritar din nostalgicii socialismului (”toată lumea avea de lucru”, ”toți primeau locuințe” etc.). Și care este ponderea acestor nostalgici în total electorat (mai ales la vreme de criză)? Majoritară!  Cu cât ideologii dreptei clamează că PSD și aliații lor sunt urmașii fostului PCR cu atât electoratul se îndreaptă spre stânga. Chiar acuzele de plagiat/ furt la adresa președintelui PSD și a premierului Victor Ponta au generat reacții de genul: ”ei și, da cine n-a furat în țara asta?!” Am făcut acest intermezzo în biografia autorului/ demnitarului/ politicianului Traian Remeș pentru a sublinia că acțiunile impulsive și înalt concurențiale în însăși interiorul ”sectorului Dreapta” au ajutat masiv la orientarea electoratului spre stânga. Și încă un ”amănunt”: căderea brutală a nivelului și calității educației face și mai puțin penetrantă ideologia dreptei, care este, fatalmente, una mediată, indirectă, elevată și teoretizantă, în contrast cu ideologia stângii care este una imediată, directă, coborâtă la nivelul primar al nevoilor și al înțelegerii, cu pretenții de pragmatism și umanism. Oricum am lua-o, cartea lui Traian Remeș este o contribuție destul de consistentă la păstrarea divizării sine die a  forțelor de dreapta (sau care se revendică la o asemenea ideologie), fiind, până la urmă, un nesperat cadou făcut adeversarului politic principal: PSD (cuplul prezidenția(bi)l Iliescu – Ponta). Și o ultimă observație din partea unui observator, nemembru al vreunui partid politic: Alianța USL (cu PNL pe post de vioara doua) a fost o lovitură puternică dată coeziunii forțelor de dreapta, iar retragerea PNL din USL fiind tardivă și care, oricum, va lăsa pe fruntea PNL eticheta de partid colaboraționist, de parte componentă a ”monstruoasei coalizări” cu bolșevismul leninist-gorbaciovist revopsit și rebotezat – postdecembrist – în FSN, PDSR și apoi PSD. O mare dezamăgire pentru ideea de unificare a forțelor liberei inițiative liberale (de dreapta) o reprezintă recenta declarație a venerabilului Quintus (un amic și un susținător al lui Traian Remeș) care a deplâns ieșirea PNL din coaliția bolșevică actuală. Concurența economică (un element esențial al ideologiei de dreapta) este înalt benefică în planul strict economic, dar este catastrofală atunci când este aplicată în însuși corpul doctrinar politic de dreapta. (În treacăt fie spus, liberalismul românesc postdecembrist a fost mereu în fierbere, în clocote vulcanice chiar, generând mereu ”aripi”, ”inițiative” sau ”grupări” care mai de care mai ”autentic” liberale dar cu două consecințe certe: a) decredibilizarea ideii de liberalism și b) slăbirea posibilităților ca principiile liberale să ajute cu adevărta la o relansare economică sănătoasă. Recenta ”inițiativă” a fostului penelist Tăriceanu, aceea de a nu accepta unificarea dreptei este grăitoare în acest sens). Din partea unui fost fruntaș liberal (DTR)mă așteptam ca – sub pretextul povestirilor și pamfletelor – să se facă și o explicitare/ prezentare/ apărare a unor principii liberale. În lipsa – neașteptată, pentru mine – a acestor lecții de liberalism, autorul oferă un lung șir de exemple de politicianism, de luptă pentru obținerea unui minister sau altul, a unui număr cât mai mare de mandate în parlament sau a obținerii a cât mai multor dregătorii de către membrii de partid ai PNL. Și evident, concomitent, înjurarea și criticarea adversarilor politici… În ”Remaniere remaniată” (povestire în care este redat momentul și contextul în care DTR a fost uns ministru de finanțe) autorul nu ocolește adevărul că lumea nu umbla după principii, ci după ”gheșăfturi”: ”La Oradea era gâlceavă, în regulă, între liberalii bihoreni. Aveau un deputat în Parlament. Bot se numea. Alții voiau și ei să-și vâre botul în troaca cu bunătăți. Troacă mică și bunătăți pe sponci. Puținul naște multă concurență. Ascute teribil economia. Se perindaseră misiuni de împăciuire prin Bihor. Eu cu încă doi colegi ai mei mai încercasem altădată. Gâlceava la partide, și sus și jos, este o stare de normalitate! Noi, fiind liberali, trăiam normal” (p. 125).

 

Dar un răspuns la întrebarea ”Cine ești dumneata, domnule Remeș” cred că poate fi oferit cititorilor acestei pseudorecenzii și prin prisma formării noastre ca economiști. DTR este economist de Iași, promoția 1971 (vezi www.iseco.50.net). ”Is” și ”eco” din denumirea link ului chiar asta înseamnă: economist de Iași, sau, pe scurt, is-eco-ist. Promoția 1971 (promoție dublă: ultima de cinci ani și prima de patru ani) este, cred, una aparte. Nu am făcut o statistică despre absolvenții acestei duble promoții, dar nu cred că (mai) există promoții din care să se fi ”recrutat” 18 profesori universitari, miniștri, rectori și președinți de universități, directori de mari întreprinderi, ziariști, businessmeni, oameni cu biografii care de care mai interesante. Ca să-l parafrazez pe premierul Ion Ghica (https://www.google.ro/#q=ion+ghica), unul dintre primii modernizatori ai României, care spunea, atunci, că ”Acum totul este de făcut”, la fel se putea spune și despre perioada în care am studențit noi (între anii 1966/ 1967 – 1971). Era o perioadă de mare deschidere în comparație cu ceea ce știau părinții noștri că s-a întâmplat după 1944. Ceaușescu era abia de unul–doi ani la domnie, iar gesturile de mărinimie, de câștigare a încrederii prin măriri de salarii și pensii, și de mimare a libertăților cetățenești și de stimulare a exprimării libere a opiniilor, au fost la apogeul întregii Epoci Ceaușescu. Promoția noastră a fost cea care a trăit din plin anul 1968 – anul libertăților studențești din întreaga lume, dar și din România, libertăți privite cu circumspecție și teamă de către regimurile dictatoriale comuniste. Pentru mine a fost anul în care Ana Blandiana, o tânără și drăgălașă poetesă, scria în revista ”Amfiteatru” poezia ”Atât de puțin” (am păstrat mereu tăietura de ziar cu aceast superb poem despre libertate). Promoția noastră a fost realmente marcată de profesorul Mihai Todosia (ulterior rector al UAIC Iași) care vorbea liber (în rest, majoritatea dictau…), iar liber însemna și a vorbi fără restricții ideologice. În amintirea profesorului nostru conducerea Universității ”George Bacovia” din Bacău (formată în majoritate din absolvenți promoția 1971) a dat numele de ”Mihai Todosia” bibliotecii universității. De la profesorul Todosia cred că toți absolvenții își amintesc de sloganul liberal ”Laissez faire, laissez passer – le monde va par lui meme”, iar așa zisa critică a doctrinelor ”burgheze” era mai mult un fel de lamentație că nu le putem aplica și (la) noi. Cu riscul să plictisesc, mai aduag ceva în contul admirației noastre cvasiunanime pentru profesorul Todosia (amfiteatrul era mereu neîncăpător!) și anume faptul că la unul dintre cursuri acesta a invitat un ”grande” de la București, pe dr. Nicolae Belli și alte câteva persoane cu funcții de răspundere. Sala a încremenit cînd dr Belli a povestit despre negocierile delegației române (din care făcea parte) cu reprezentanții URSS la Moscova pe teme de relații economice bilaterale. Esența discursului său era că URSS este un stat imperialist care nu urmărește decât să jefuiască popoarele mai mici și cărora dorește să le dicteze linii de conduită. România nu va accepta asemenea tratamente niciodată! (vezi cum se vede azi această fostă relație: la fel! http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/romania-urss-gradul-supunere-al-romaniei-fata-colosul-sovietic-venirea- ). Aplauzele studenților nu mai conteneau, mai puțin din partea unor profesori mai ”experimentați” (unii dintre aceștia fiind proaspăt eliberați din pușcării, cum era de ex. prof Augustin Tătaru, fost guvernator al BNR – o mare conștiință românească) și care ne-au atras atenția că lucrurile sunt … ”mișcătoare”, adică ”cu dus și-ntors”). Ceea ce s-a și întâmplat, din păcate… Deschiderea se referea îndeosebi la aspectele ideologice: Lenin era (ușor) criticat pentru că se abătuse de la Marx iar Marx era criticat pentru că a lăsat probleme teoretice neclare… Anul 1971 a fost sfârșitul liberalizării ceaușiste și începutul nopții și domniei dogmatismului dictatorial ceaușist. Una peste alta, promoția ISECO 71 a pășit în lume cu un hiperoptimism pe care viața ni l-a temperat în scurt timp… Abia peste 10 ani (în 1981) ne-am reîntâlnit, apoi după încă 5 ani (1986), iar de atunci ne întâlnim în fiecare an… Promoția noastră are un site propriu http://www.is71eco.site50.net unde colegii pot comunica liber și direct: http://www.is71eco.site50.net/carteo/readbook.php  Cu colegul Traian m-am revăzut abia după 1996 (anul în care s-a încheiat mica mea ”deportare” benevolă de aproape șase ani la Răsărit de Prut…). A fost chiar în perioada în care RDT era ministru de finanțe, iar eu eram implicat major în proiectul de reformare a sistemului de sănătate: mă aflam într-un grup de colegi, la una dintre reîntâlnirile noastre anuale, iar Traian povestea ceva despre colegul Druguș de la Chișinău, ca și cum eu nu eram de față… Nu ne recunoscusem…

 

O carte aparte scrisă de un om cu carte

 

Probabil prezentarea de mai sus are (doar) oarece valoare sentimentală pentru iseco-iști, dar are și o valoare documentară pentru descrierea unui mod de gândire și de acțiune cu care generația noastră a pornit la drum, precum și metamorfozele acestuia sub varii regimuri politice. După această prezentare ambientală, ”Nota autorului” (pp. 7-8) vine să ofere câteva tușe groase și simple la un posibil autoportret. Părinți, profesori, interlocutori, autori, personaje din cărți – fiecare a contribuit cu câte ceva la plămada, coacerea/ ”arderea” autorului cărții, personaje amintite, fie și en passant, în carte. Pentru că am vorbit despre profesori mai sus, notez și opinia lui DTR  despre profesorii săi: ”Profesorii, cu una sau două excepții, mi-au aplicat standardul general, iar, uneori, s-a dovedit că eu vreau și pot mai mult, m-au îngrădit în șablon.” (p. 7).  Dilema etică este axul care va parcurge, obsesiv, întreaga carte: ”Singurul adevăr dureros în care am ajuns să mai cred este: ”Fă bine și așteaptă rău! Voi trăi oare să aflu ce așteaptă cel ce face rău?!”  (p. 8).  În cele 21 de povestiri care alcătuiesc carnea cărții, cuvintele ”bine” și ”rău” se repetă obsesiv. Evident, relativitatea celor două concepte este una care frizează absolutul… Ideal ar fi ca cititorii acestei pseudorecenzii să fi citit deja cartea și să citească, după aceea, aceste rânduri. Nu exclud că poate fi ok și invers. Depinde de cititor.

 

Limbajul folosit în carte este unul care trimite la ”cine-verite”, la neorealism, fiind unul direct, frust (uneori foarte ”buruienos” după unele standarde de pension…), dar unul real, credibil, trăibil, memorabil, uneori aproape detestabil (prin prisma limbajului licențios…).  Este unul brutal pe alocuri, fără artificii și filosofări savante inutile. Înjurătura este, adesea, cel mai bun argument logic, concentrat și receptat (pe) direct de ”beneficiari”. După cum voi mai arăta, spre finalul acestei pseudorecenzii, limba română este respectată în cel mai înalt grad, folosindu-i-se l largă palete de cuvinte…

 

Metodologia Scop Mijloc se aplică și la literatură

 

Dacă n-aș ști că sintagmele bine înșurubate în tinerețe (împreună cu sensurile lor stricte) n-ar dăinui suav peste decenii, aș spune că cele 21 de povestiri și pamflete sunt capitole (cu explicații și aplicații) disparate din varii volume ale unui tratat infinit de… Economică politică. Las o (binevenită?) notă de suspans înainte de a-mi argumenta comparația. Cine a (mai) citit câte ceva despre Metodologia Scop Mijloc (MSM), s-a prins deja (în joc)… (Doar o mică sinteză a MSM: Politicul = scopurile; Economicul = mijloacele; Eticul = adecvarea dintre scopuri și mijloace. Astfel, orice carte este rezultatul utilizării – adecvate sau nu – a unui set de mijloace în vederea atingerii unui scop dinainte definit). Am mai amintit (aproape în toate pseudorecenziile mele) faptul că MSM a intrat deja în uzul larg al politicienilor, ca discurs public, dar nu am deloc dovezi că în elaborarea strategiilor politico-economice aplicarea MSM este făcută corespunzător, sistematic și coerent. Și nu doar la noi… La 7 iunie, la Bruxelles, președintele în exercițiu al Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a folosit (aproape în exces) într-un discurs despre Starea Uniunii, cuvintele mijloace și scopuri, existând riscul real ca acestea să-și piardă sensurile și conotațiile lor reale. Dar despre scopurile scrierii acestei cărți și mijloacele alese de autor  (adică despre Economica politică a cărții) pentru atingerea lor, voi mai reveni pe parcursul acestei pseudorecenzii. Chiar DTR face proba că gândește în termeni de scopuri și mijloace. Descriindu-și (doar la modul generic) imboldurile de a intra în politică, autorul scrie că ”Într-un timp relativ scurt am făcut cei cinci pași din lista cu ținte exprimate de copilul care începuse cândva liceul” (p. 168). Care erau aceste ținte… nu ni se spune. Pot bănui că printre ele se afla și ingredientul numit ”bani”… Tot ca o probă de aplicare avant la lettre a MSM este și lista țintelor/ scopurilor pe care am scris-o eu în clasa VII-a: mapă, servietă, stilou, bibliotecă, casă, autoturism…  Le-am îndeplinit pe toate cam la 10 ani după absolvirea facultății…

 

Mijloacele folosite de autor pentru a-și atinge scopul său de a transmite plăcut, convingător și memorabil propriile sale amintiri și convingeri de viață sunt: 1. apelul la cuvinte neapelabile/ greu apelabile/ rar apelabile (în fond, raritatea creează valoarea!); 2. apelul la dialoguri vii, spontane, iuți (unele și picante…); 3. dacă nu se poate face trimitere la ceva sexos, se face trimitere la lipsa ingredientului cu pricina; oricum imagini, cuvinte, metafore, paronime, aluzii – unele foarte străvezii – , jocuri de cuvinte erotice sunt utilizate în foarte mare apropiere de limita obsesiei; 4. filosofii ad hoc, vorbe de duh mai rar întâlnite, grai local, personaje politice de rang înalt plasate în poziții ridicole/ inedite/ greu cognoscibile mă trimit cu gândul la scrisul lui Marin Preda; 5. pentru că cenzură nu mai e, Ceaușescu este țintuit la stâlpul infamilor, ori de câte ori apare prilejul, dar nici Ion Iliescu, Petre Roman Emil Constantinrescu, Traian Băsescu, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Radu Vasile și alți mulți demnitari (majoritatea fiind în viață) nu scapă aprecierilor și chiar criticilor dure; invocarea personalităților este o tehnică de seducție a cititorilor, numele mari generând automat curiozitatea de a afla câte ceva dincolo de morga oficială. Deoarece exista riscul ca unele dintre personajele în cauză să reclame faptul că au fost calomniate și acuzate de fapte greu dovedibile, autorul alege stilul pamfletar, schimbând ușor numele proprii, dar de o manieră care nu permite cititorului să dea greș în identificarea acestor persoane cu funcții și demnități în statul român. Așadar, autorul face apel la o gamă largă de mijloace stilistice, mijloace care – conform MSM – fac parte integrantă din sfera de cuprindere (cvasiinfinită) a economicului. Dar nu mijloacele stilistice utilizate sunt chestionabile, ci, mai ales, scopurile urmărite prin scrierea acestei cărți. Cititorul neutru din punct de vedere politico-ideologic suportă cu destulă greutate partizanatul politic și ideologic al autorului, aprecierile sale pozitive la adresa majorității liberalilor și cele eminamente negative formulate la adresa adversarilor partinici. Ce să mai spun despre cititorul care are puternice simpatii față de formațiunile de stânga? Un asemenea cititor va deveni, automat, unul foarte critic la adresa fostului demnitar român, plătind cu aceeași monedă partizanatul politic și propagandistic la vedere.

 

Le style c’ est l’ homme meme!

 

DTR a transpus, în carte, cu exactitate, stilul său personal de a vorbi/ glumi/ argumenta/ înțepa/ critica/ înjura/ ironiza/ mângâia/ amenința/ rememora/ povesti/ mulțumi (sau de a nemulțumi…), pleda, omite, scrie etc. Citind cartea am mereu în minte vorba sa rară, apăsată, ardelenească, măsurată, cumpătată, monotonă și subtilă uneori, sau foarte directă și colorată alteori. Impresionează capacitatea de a rememora cu lux de amănunte discuții purtate cu decenii în urmă, chiar dacă acestea au mai suferit oarece cosmetizări ficționale.

 

Analiza – în stilul meu! – a celor 21 de povestiri  va fi făcută și tematic, stilistic și anecdotic. Pasager, voi interveni cu unele opinii personale, dat fiind că am trăit aceleși vremuri și am frecventat, uneori, aceleași medii. După o lectură în diagonală s-ar putea spune că întreaga carte este scrisă sub genericul ”Cum (nu) se muncea și cum se fura în comunism și cum (nu) se mai muncește și cum se fură acum în România?”, cu concluzia nu prea încurajatoare că… românul e cam hoț… indiferent de regimul politic. Acțiunile amintirilor și pamfletelor se desfășoară, în principal, în ”câmpul muncii”, acolo unde se (și) muncea, bea, mânca, regula, filosofa etcetera. Viața petrecută de autor la pușcărie (un an) este o interesantă copie – în micro – a vieții macrosocietății românești. Clanurile/ găștile/  partidele se refac aidoma și în mediul penitenciar, stabilindu-se ierarhii sau modalități de supraviețuire la fel ca ”afară”. Furatul, ascunsul, minciuna, ipocrizia, folosirea forței, lăudăroșenia, limbajul injurios și sexos – toate au corespondent și în ”viața civilă” de unde proveneau toți aceeia care populau/ populează stabilimentele penitenciare, în pofida unor posibile și/ sau reale erori judiciare. (Vezi: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/decebal-traian-remes-basescu-mi-a-spus-ca-nu-ma-va-ierta-664954.html)

 

Sportul preferat al autorului, pe parcursul întregii cărți este jocul de cuvinte, joaca cu cuvântul, jocurile cuvântătorilor cu cuvintele (ca să intru și eu în acest joc sportiv…). Aliterația este jocul cel mai drag al autorului. Câteva titluri de povestiri (ca să nu mai spun de chiar titlul cărții – ”Izbituri și izbutiri”) dovedesc asta: ”Împrejmuiri și împrejurări”, ”Solidar și solitar”, ”Remaniere remaniată”, ”Tolomac de Potomac”.  Oximoronimia face și ea parte din arsenalul de mijloace stilistice remeșiene: de ex. ”Paralele încrucișate” – un alt titlu de poveste…

 

Personajele povestirilor acoperă o gamă foarte largă de meserii/ profesii/ ocupații: directori de bancă, directori de firmă de construcții, șeful Miliției municipale dintr-un oraș din Oaș, prim-secretarul județenei de partid, șeful sindicatului, un preot, un turnător dovedit, o prietenă săsoaică, soția, copiii, chelneri, șoferi, bodyguarzi, securiști și parlamentari (personaje identice în destule cazuri), miniștri, premieri, președinți de partide, președinți de țară. Desigur, lista este cu mult mai lungă, dar am dorit doar să subliniez că autorul se autodescrie tocmai prin multiplele sale interacțiuni cu oameni de toate soiurile, gradele și ocupațiile posibile…

 

Spuneam că această carte de amintiri și pamflete stă semnificativ sub semnul relației cu ideea de proprietate și cu disprețuirea frecventă a acesteiea de către români, dispreț concretizat în cuvântul ”furt” și derivatele sale (furat, transferat, luat, ciugulit, fraudat, neplata impozitelor și a accizelor etc.). Nu întâmplător – la una dintre negocierile României cu FMI -, un reprezentant al acestei bănci a observat că toți demnitarii români fumau țigări… netimbrate! (episod descris de DTR în carte). Pe vremea lui Ceaușescu, în toiul heirup–ului pentru construirea Casei Poporului  și în numele acestui ”ideal măreț” se furau pe rupte materiale de construcții (cărămizi, ciment etc.) care s-au transformat subit în garduri la instituții publice importante (Miliție, Bancă) dar și la o casă parohială… Totul fără acte, sau cu acte false, cu minciună și cu senzația că toți fură, singura nuanță care mai rămânea de stabilit fiind cantitățile, modalitățile și consecințele. Legea tăcerii (în comunismul feudal românesc) era respectată și tot așa s-a întâmplat – masiv – timp de cel puțin un deceniu postdecembrist (în capitalismul de cumetrie românesc). Povestea cu gardurile construite din materiale furate poartă titlul – inspirat! – de ”Împrejmuiri și împrejurări”. Își poate închipui cineva, cu suficientă rațiune și bună credință, că obiceiul (strămoșesc?) de a fura (cu acte sau nu) a crescut în proporții uriașe după așa zisa Revoluție? Devalizarea întreprinderilor (a nu se uita: în primul rând a casieriilor care – în iureșul revoluționar al maselor bine îndrumate de oameni specializați – au rămas goale-goale…) a fost urmată de privatizări cu cântec, iar traficul de influență era un lucru adesea considerat ca fiind …normal. De aici și neprimirea României în Schengen, de aici și volumul (impresionant, cred) de resurse financiare alocate, în ultimii ani, din bani publici, pentru destructurarea unor clanuri și rețele, majoritatea dintre acestea fiind, inițial, protejate partidic și transpartinic.

 

21 de povestiri

 

Parcă dorind să atenueze jena de a fi fost participant oficial la aceste ”transferuri” de proprietate, evident ilegale, din comunismul ceaușist, (devoalate în povestirea ”Împrejmuiri și împrejurări”) Decebal Traian Remeș vine imediat cu o poveste duioasă (”Mama copiilor”), poveste reală trăită intens de majoritatea dintre noi, absolvenții din 1971, poveste în care familiile erau supuse la chinuri existențiale greu de imaginat astăzi. Autorul povestește cu un haz amar despre viața la bloc (frig, lipsă de apă caldă, lipsă de alimente, lipsă de sens…), dar și despre ”adaptabilitatea” românilor la situații constrângătoare. Mulți apelau la șpăgi date vâzătorilor, la miturea celor care aveau puterea de a aproviziona, pe scurt legea era încălcată atât de demnitari cât și de omul de rând. Să ne mai mire faptul că diminuarea fenomenului corupției în România actuală s-a lovit de rezistența nu doar a celor prinși la furat, ci și a unor persoane cu funcții de răspundere din justiție, administrația publică, sau chiar din partea partidelor parlamentare?

 

Pentru cei născuți după 1989 absurdul situațiilor din societatea românească atingea paroxismul: vizite oficiale ale cuplului dictatorial la care salariații erau obligați să-și strige ”Ura!” față de conducătorul iubit, oferirea de locuri de muncă în care ocupația de bază era ”tăierea frunzelor la câini” (pentru a nu exista șomaj, desigur), urcarea pe scara ierarhică doar a celor cu dosar bun, cu tupeu și cu ”știința” de a mitui sau de a-ți oferi oarece servicii etc. Toate acestea și altele asemenea, sunt povestite cu umor, în ”Fără o doagă”. Autorii din literatura absurdului ar avea o bogată materie primă luată din viața cotidiană a românilor din feudalismul capitalizat de comuniști. În această povestire se observă una dintre ”calitățile” autorului: rău de gură, ”spurcat la vorbă”, nerezistent la ispita interioară de a da replici, de a da peste nas, de a se răcori pe un personaj oarecare prin cuvinte și atitudini fruste, dar surprinzătoare atât pentru personajul în cauză cât și pentru cititorul puțin obișnuit cu asemenea comportamente. Atât în ”Fără o doagă” cât și în ”Bocitul mortuluiDTR face proba că nu-i este deloc în fire iertarea. Dimpotrivă! Răcorirea prin răzbunări este trăsătura de caracter care, probabil, i-a asigurat un număr crescând de ”prieteni”, în pofida unor servicii (cu bani publici) oferite unor potențiali sau reali susținători electorali. În ”Solitar și solidar” se face aluzie transparentă la solitarul cârmaci/ cârpaci (Ceaușescu) și la Șeful sindicatului ”Solidaritatea” venit în România postdecembristă să facă noi breșe în ”monolitul” monopolului unicului și aparent de neînlocuitului partid conducător. Departe gândul autorului de a discuta ideologie sau principii ale constiturii și dărâmării regimurilor politice! Nota dominantă a povestirii sunt femeile (”iepe”) văzute, cum altfel? prin ochii masculilor (”măgari”) la fel de înfierbântați și dornici să încal(e)ce Codul eticii socialiste, în lipsa altor idealuri, desigur….

 

Structural vorbind, cartea este partajată între amintiri din trecutul comunist (primele 100 de pagini, încheiate cu o perlă a cărții – povestirea ”Săsoaica” – cea mai reușită ”bucată”, dat fiind că locul limbajului licențios este luat de cel amoros, dar … virtuos) și amintiri din tranziție, încheierea fiind un pamflet împotriva ”regimului Băsescu”, evident, pentru DTR, un regim mult mai ”rău” decât regimul Ceaușescu...

 

Revin la povestirile care compun cartea. După cum spuneam, cea mai reușită dintre toate, cel puțin pentru un romanitic incorigibil ca mine, este  povestirea ”Săsoaica”. Dacă nu ar fi ținut neapărat să sublinieze lipsa oricăror idei rasiste/ etniciste/, respectiv multiculturalismul pe care l-a practicat avant la lettre, în comunismul ceaușist, această povestire mișcătoare putea fi intitulată ”Dragoste și durere”. ”Dragoste” – pentru că era vorba chiar despre o frumoasă poveste de dragoste, și ”durere” pentru că toate iluziile și înălțătoarele sentimente au fost întrerupte brusc și dureros de întâlnirea eroului nostru – DTR – cu ”organili” de Miliție care i-au înscenat și un dosar ”civil” pentru a putea justifica (penal) o eventuală acuzație nedovedită de colaborare cu dușmanul din străinătate, respectiv nemții României care optau pentru plecarea din România. Unul dintre protagoniștii milițieni – ”tovarășul căpitan Calotă” – călăul său adică, va deveni, nu peste multă vreme coleg de Parlament cu DTR. Nu știu dacă am mai povestit prin pseudorecenziile mele, dar cred că ar merita o investigație referitoare la criteriile care au stat la alegerea primilor noștri deputați în primul – după decenii – Parlament ales în urma unor alegeri (relativ) libere. Dintr-o eroare a ”organizatorilor” primelor alegeri am fost și eu inclus pe lista candidaților la un loc de deputat, pe locul 7 în județul Iași, calitatea mea proaspăt dobândită de ziarist (la ”Neamul românesc”) fiind, probabil, un argument. Ceva s-a întâmplat însă la ”Cadre” pentru că după alegerea primilor 24 de viitori deputați de pe lista FSN un grup de tovarăși a ”lucrat” (eficient!) pentru plecarea mea de urgență la Chișinău, ca ziarist la ziarul Parlamentului Republicii Moldova, ”Sfatul Țării”. (Era un vis al tinereții mele…acela de a deveni ziarist profesionist). Unul dintre motivele ”mazilirii” a fost, probabil, și refuzul meu de a accepta rolul de ”scriitor de legi”… Un ”tovarăș parlamentar” m-a invitat, imediat după alegeri, la București și a început să mă laude pentru talentul meu jurnalistico-scriitoricesc propunându-mi să mă ocup cu redactarea legilor în prima legislatură liber aleasă. Am acceptat imediat, mândru că pot fi util în momentele de răscruce istorică trăite… ”Știți cum se redactează o lege, nu?…” vrea să se asigure interlocutorul meu. ”Cum să nu!”, răspund eu pe loc, având convingerea că pot aplica nestingherit și benefic Metodologia Scop Mijloc... ”Mai întâi trebuie expus cu maximă claritate scopul inițierii și, eventual, al adoptării unei legi. Apoi, trebuie precizate mijloacele (coercitive sau nu) de atingere a scopului propus. În caz că practica demonstrează că acele mijloace nu sunt adecvate, legea poate suferi amendamente/ îmbunătățiri sau legea poate fi abrogată…”. Eram chiar entuziasmat că aș putea fi implicat în aplicarea concretă a ceea ce scriam că trebuie să întronăm la noi (în zecile de articole publicate săptămânal): ”dictatura legii”. Interlocutorul meu, ușor fâstâcit de cantitatea imensă de naivitate pe care o avea în față, încearcă să mă aducă pe drumul cel ”bun”: ”Aaaa…, nu chiar așa, știți… NOI am vrea ca textele să nu fie chiar atât de clare, ci, dimpotrivă mai alambicate, mai cu multe înțelesuri..Știți dumneavoastră cum…”. Am luat această dorință a interlocutorului meu drept un atentat direct la adresa MSM, concepută la sfârșitul anilor 70 și pentru care am fost monitorizat neîncetat. Așadar, am spus un NU hotărât! Peste ani, unul dintre deputații (țărănist, deci de dreapta!), fost coleg la Academie, mi-a spus că a reușit să facă o lege despre retrocedările funciare care vor ”da o pâine bună de mâncat” la multe generații viitoare de avocați și judecători. Am înțeles atunci mai bine ce dorea, de fapt, acel ”purtător de cuvânt” al intereselor noii clase de potentați ai vremii….

 

Ajuns deputat în Parlamentul României, DTR a devenit coleg cu ”tovarășul căpitan Calotă” –  și acesta tot parlamentar. ”Cum era o modă aproape generală, am încercat să-mi văd un eventual dosar. Mi s-a dat în scris, că nu ar exista. Să-i ia dracul cu dosarele lor cu tot!” (p. 97).  Pe lângă eventuala investigație referitoare la structura primului Parlament al României, ar mai fi de investigat și ”dispariția” dosarelor…

Dacă aceste investigații ar fi avut loc, iar rezultatele ar fi fost făcute publice, atunci nu ar mai fi fost lumea atât de surprinsă să afle că președintele Constantinescu a fost ”învins de sistem”. Cine era ”sistemul” dacă nu înlănțuirea de funcții publice și cumetrii/ încuscriri de interese economice rezolvate din bani publici ale foștilor politruci și securiști care au revigorat sistemul feudal pe care lumea îl credea apus în 1989.  DTR spune/ scrie că ”Guvernarea Constantinescu a fost o încropire împiestrițată din cioburi a mai multor oluri. Chiar liberalii și țărăniștii erau din luturi diferite” (p. 138). ”Mai cred și azi că în vara lui 2000 a murit un Făt Frumos nenăscut al României!” (p. 139), deplânge DTR învingerea de către sistemul securistic postceaușist a președintelui Constantinescu. De fapt, tot autorul recunoaște că nici el nu s-a putut sustrage de la regulile sistemului clientelar moștenit de la feudalii comuniști. Din primele zile ale nominalizării sale ca ministru de finanțe au tot curs cererile prietenilor, colegilor de partid, ale  premierilor și ale președintelui țării însuși. Iată descrierea celor întâmplate doar la câteva ore de la nominalizare: ”Prieteni vechi și candidați de prieteni noi! Se impune să sărbătorim! Sfaturi. Rugăminți. Pâre. Invidii. Aduceri aminte. Proiecte de urgență maximă. … Toată lumea din jur este pe deplin convinsă. S-a terminat cu toate necazurile. Va curge lapte și miere! Eu o să le distribui. Lor, după necesități. Așa se cuvine. Suntem prieteni. Prietenia moare nealimentată. Nu pot lăsa eu să moară prieteni, atât de sincer atașați. Eu îi percepeam, sincer, interesați.” (p. 130). Desigur, nu toți erau recunoscători… ”Toți cărora le-am dat uitau și mă uitau! Își aduceau aminte abia la o nouă nevoie. De fiecare dată a lor, niciodată a mea!” (p. 140). Blestemat, probabil, de un coleg de partid care nu a reușit să devină ministru de finanțe, DTR își rupe piciorul în chiar prima zi de mandat. La spital, fiind țintuit la pat, nu putea refuza nicio vizită. Aproape toate erau însă pentru obținerea de fonduri. Dacă nu ar fi triste, aceste momente descrise de autor ar fi savuroase, delicioase (dpdv literar, desigur). Înainte de a citi lista personajelor care sunt țintuite de DTR pentru ”calitățile” lor de fripturiști și ariviști, cred că merită citite aceste două fragmente din Eminescu: “Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”  și: “Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoresti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheseftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă.” (Cf. Mihai Eminescu, Timpul, 12 noiembrie 1880)

 

L-au vizitat, atunci, Mircea Sandu, Cornel Dinu (”Venise cu un scop anume. I-am zis da! Îndepărtându-se… l-am auzit rostind amar: – Mi-a promis. Toți promit. Nu sper!” (p. 145), Draga Olteanu-Matei, Iurie Darie (”venit să-mi ceară bani pentru șușanele private în provincie” (p. 146), Nicolae Sabău (”venit pentru bani” (p. 146), dr. Bartoș (”nu v-am cerut bani pentru mine” (p. 147),  Mitropolitul Blajului, două măicuțe de la Mânăstirea Habra (”disperate că vine iarna și plouă ori ninge în trapeză și chilii” (p. 147), Crin (Antonescu, ministrul de la Sport, zis Pleată) (”i-am promis lui Crin că, împotriva zgârceniei mele proverbiale, semnez oricând propunerea lui de dublare a premiilor pentru cei merituoși la viitoarea olimpiadă” (p. 153), Ion Țiriac (președintele Comitetului Olimpic Român (”bre, rumâne, ministrule! Aici e vorba de bani!” (p. 154), președintele Constantinescu (”Mă sună. Tot premiile. Mai trebuiesc rotunjite!” (p. 158)  etc.

 

DTR a fost numit director, în toamna anului 1991, la o întreprindere din Baia Mare de către Victor Atanasie Stănculescu, în ultima lui zi de mandat. I-a urmat, ca premier, Theodor Stolojan. Iată cum este acesta descris de către DTR: ”Un zgârie brânză când trebuia să dea și un târâie brâu, când era să facă” (p. 164); ”Domnul Stolojan, rutinat cu banii securității, știind numai el ce și cum cu valuta, transformase toate disponibilitățile din valută în lei, leuți și bănuți de două parale. Au intrat în bancă mărci. Banca mi-a descărcat mărcile în contul de lei la cursul dictat de Stolojan. Dictatul lui Stolojan avea o portiță, te lăsa să faci leii valută la alt curs, zis liber. Atât de liber că pierdeai dintr-un foc jumătate banii! Unii i-au zis confiscare. Eu am avut convingerea că-i furt! De atunci și până astăzi, hoțul i-a zis soluție” (p. 165). Și încă: ”Așa am ajuns să-i dau o masă, într-o seară de început de octombrie 1998, lui Stolojan. La Washington! Recunoștință târzie că mi-a confiscat valuta întreprinderii și că s-a înconjurat și de boi în guvernul de tristă amintire. Era simbriaș la Fondul Monetar, trimis acolo ca să nu mai încurce prin țară! Apreciat după valoare, i-au dat sarcină să ronțăie ceva dolari, afundând Moldova dintre Prut și Nistru și mai adânc în sărăcie decât sovieticii de care se desprinseseră doar prin vorbă, nu și prin fapte!” (p. 168). În acea perioadă, Geoană era ambasadorul României în SUA, dar DTR l-a văzut și descris după cum urmează: ”întindea plasă de relații ca un păianjen fără a-i folosi la nimic până la urmă” (p. 168). Deloc bântuit de modestie, DTR trage o concluzie în urma dineului la care a participat Th. Stolojan și premierul Radu Vasile: ”Cu o vreme în urmă, … , mă mirasem cum am ajuns ministru. În seara aia mi-a trecut mirarea! Dar nu mi-a trecut de atunci și până azi o altă mirare: cum au ajuns companionii mei premieri! Lista celor de care mă tot mir a crescut. Adăugați-i pe cei de care vă mirați și voi!” (p. 169). Această descriere a celor doi companioni ai săi, dar și a întregii clase politice românești de la sfârșitul secolului trecut i-a permis lui DTR să mai răsucească o dată cuțitul în… tablou: pe Stolo l-a dezmierdat Tolo, iar pentru că se aflau pe Potomac, DTR i-a spus… Tolomac! Și pentru că și premierul umbla la poezie (sub pseudonimul Mischiu) DTR i-a găsit și lui o rimă: Fistichiu.  Cât despre cartea de poezii a fostului premier, DTR a notat: ”Poezie a uitat să treacă în pagini” (p. 171). După ”Tolomac pe Potomac”, încep povestirile stropite din belșug cu acid ironic. În ”Două fețe” acidul este larg distribuit: ”ne-am împiedicat de un general. Că în țara asta este cel mai răspândit dăunător în armată, poliție și servicii. Poate doar puricii sunt mai mulți” (p. 174). Inevitabil, apare și Traian Băsescu în colimator: ”Ținea de coarne un berbec pe care îl mulgea Băsescu. Două blonde din suită râdeau ca proastele. Râdeau cu lacrimi de ciudă. L-ar fi muls și ele. Pe berbec, că pe mulgător îl sleiseră de ultimul strop de vlagă” (p. 175). Vine la rând Marko Bela: ”Marko Bela mi-a fost întotdeauna ”drag”. Prea seamănă cu Lenin, leit, ca două boli incurabile între ele!” (p. 176). Premierul Radu Vasile s-a adresat mulțimii cu un mesaj pe care românii l-au înțeles, fiecare cum a vrut. Mesajul era: ”În țara asta nu a mai rămas nimic de furat” (p. 190). Iată și hermeneutica românească în acțiune, expusă de DTR: ”S-a comentat în fel și chip! Că-i hoțul hoților, olteanul! Că prin afirmația respectivă le spune altor hămesiți: ”Dați-vă de rând, nu-i la ce vă înghesui, că totu-i gol și secat. Lăsați-ne pe noi, facem treburile țării pe gratis”! Părerea altora, mai răutăcioasă, bătea în sensul că premierul era dus de nas de cei dedați la rele, convingându-l că de unde nu-i, n-au ce împărți cu domnia sa…. Nu a avut dreptate. Mai era ce fura! Și s-a mai furat! Se mai fură! Chiar și ”biet român săracul” fură! Își fură mereu-mereu căciula, prostit și orbit de chiori! (pp. 190-191). Cred că răspunsul, adresat de Eminescu direct politicienilor, cu peste un secol în urmă, este perfect valabil și azi: “Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură.“ (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pp.111-120).  Despre consecințele corupției a scris tot Mihai Eminescu: “Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.”  (Cf. Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, p.124)  S-ar părea că, în zilele noastre, fibra corupției, care a cotropit masiv și în primul rând educația, are toate șansele să se dezvolte, nu să se reducă…

Nici Andrei Pleșu nu scapă caracterizărilor evaluative ale lui DTR: ”…Pleșu, care, deși dormea la externe, era activ în plan intern și făcea niște incantații bahice la Păltiniș.” (p. 205)

 

În povestirea ”Lovitură sub centură” (iscată de amintirea unor negocieri crunte cu FMI) atacurile cu acid ironic din ce în ce mai concentrat – la adresa politicaștrilor vremii, dar și a ”fondiștilor” – se succed cu intensitate și frecvență crescânde. Ținta cap și ținta piept poartă același nume: Băsescu. Celelalte ținte primesc porții mai reduse de acid, tocmai pentru a nu distrage atenția de la direcția loviturii principale, care, până la finalul cărții, se transformă în obsesie, sugerând, nu prea argumentat, că președintele Băsescu este unicul vinovat de toate relele existente și persistente în România ultimelor două decenii. La întâlnirea FMI – Guvernul României din ”ultimii ani ai mileniului al doilea” (p. 195) (probabil anul 1998 – LD) au reprezentat România patru persoane: ”premierul Radu Vasile și talonerii Remeș, Athanasiu, Băsescu” (p. 195). Primul trosnit, evident Băsescu: ” … sticle cu apă și sucuri pe masă, sticle cu alte lichide și frapiere la îndemâna lui Băsescu. Era însărcinatul special cu turnarea, având bune referințe de la serviciu!” (p. 195) (Citititorii atenți vor înțelege de aici că unii demnitari ai statului român au avut acces la dosarul de turnător la Securitate al lui Băsescu – dosar acum dispărut, împreună cu dosarele altor demnitari – și chiar vorbesc, în consecință, în deplină cunoștință de cauză).

 

O posibilă explicație a transformării lui Traian Băsescu în ținta cea mai uzitată de un șir(ag) lung-lung de politruci o dă Laurențiu Ciocăzan într-un recent articol analitic, echilibrat și veridic: http://www.paginadepolitica.ro/toti-impotriva-lui-psd-si-opozitia-unite-de-jos-basescu/  Dar, dacă lupta împotriva hoției a fost mereu asociată cu regimul Băsescu care – chipurile – comandă justiției pe cine și când să aresteze, atunci este cât se poate de firesc ca cei cu musca pe căciulă să arate și să strige chiar de unde vine pericolul asupra libertății deputaților și a altor demnitari puși pe furat: de la Băsescu!. Și nu numai clasa politică este nemulțumită de combaterea hoției în România, ci și maramureșanul badea Pătruț care – ca și guvernanții care preferă să fumeze țigări neaccizate – este supărat că este obligat să accizeze producția sa de pălincă. Și cum partidul liberal este nu doar liberal, ci și național/ românesc, atunci este firesc ca liberalii naționali să gândească ca Ponta, recte să nu vrei UE și să nu vrei să pupi licurici americani. Cu alte cuvinte,  cum să te aliezi cu niște intruși (euroatlantici) care au un obicei foarte urât: urăsc hoții!? (Cred că nu mai trebuie precizat că această carte de memorialistică a fost scrisă pe vremea când înfrățirea politico-partidică dintre bolșevicii lui Iliescu – PSD – și menșevicii lui Voiculescu – PC – și Oprea (UNPR)  era garantată de frăția de arme dintre cei doi buni camarazi și prieteni: socialistul Ponta și liberalul Antonescu (zis Pleată, cu ceva ani în urmă). În deplin consens cu acest mod de gândire național-socialist amestecat cu cel național-liberalist, eroul povestirii ”Pruna și acciza” – nea Pătruț – sintetizează, la final, într-o manea ad hoc, întreaga filosofie național-liberală, pe care autorul cărții pare a o împărtăși pe deplin: ”Foaie verde și-o gutuie/ Eu m-am săturat de UE!/ …/ Bine-a fost și rău amu e!/ ” (p. 254). O fi fost binele lui nea Pătruț cel de pe vremea lui Ceașcă, sau cel de pe vremea Iliescului de dinaintea intrării în NATO și UE?!

 

Penultimele trei povestiri sunt bazate pe exemple din viața autorului aflat în penitenciar. ”O altă lume? Nu! Aceeași lume, românească, într-un alt loc! Cu oameni cuminți, cumințiți sau chiar …cu minte!” (p. 256). Corect! Literatura pe care am citit-o în copilărie mi-a creat un sentiment special pentru ideea de libertate, fiind probabil păcălit și eu – ca mulți alții – de lozinca iacobină: ”Liberte! Fraternite! Egalite!” pe care ne-au fluturat-o și bolșevicii pe la nas, timp de decenii. Trăiam cu iluzia că pentru toate ființele umane libertatea este valoarea supremă. Iar lipsirea de libertate – pedeapsa supremă! Așa am ajuns să cred că doar politicile liberale pot face o societate dacă nu una foarte prosperă, atunci măcar una liberă. Abia mai târziu am realizat că nu tot ce are ”liberal” în titulatură chiar produce politici liberale. Despre PNL am auzit, chiar și de la membri ai acestui partid, că are, în rândurile sale, cei mai mulți securiști și secretari PCR dintre toate partidele din România. Cred că cel mai bine o știu liberalii înșiși… Dacă așa stau lucrurile cu adevărat, atunci ce s-ar putea spune oare despre PSD, urmașul PCR? În fine, considerându-mă nu doar liberal, ci chiar libertarian, am ales libertatea de a nu mă înregimenta niciunui partid politic (mai exact sunt unicul membrul al celui mai important partid politic din România: PCFP = Partidul Celor Fără de Partid). Dar am cunoscut și ce înseamnă lipsa libertății. În cele cca trei luni de armată (la Focșani) am primit trei zile de arest pentru că… nu eram încheiat regulamentar la veston! (asta după ce aveam la activ multe alte abateri, dar greu de probat…).  Dacă la penitenciarul descris de autor aglomerația de persoane și paturi pe metrul pătrat era nota dominantă (lipseau doar mesele), loc unde ”se poate mânca precum caii, fie într-o rână tolăniți pe paturi” (p. 256), în arestul meu patul (alcătuit din scânduri) se ridica la 6 dimineața și se încuia la perete. Coborârea patului (botezat ”țambal”), după o zi de stat în picioare, avea loc la ora 21, iar scândurile goale păreau o saltea de vis…  Dar nu chinul de a sta atâtea ore în picioare (la 21 de ani era totuși mai ușor de suportat) cât ideea de injustiție era chinuitoare… Am amintit acest episod pentru a avansa ipoteza că și în cazurile unor demnitari pedepsele sunt date nu doar pentru rizibila faptă pentru care s-a dispus privarea de libertate (primirea de caltaboși, de exemplu), ci pentru altele – cunoscute dar neprobate – cât și pentru scoaterea din circuitul politic/ public a unor persoane incomode…  Oricum, mi se pare mai mult decât instructivă lecția de real(ism) politik dată unui deținut, mare amator și jucător de șah: ”Se zice partid și partide la gașca și haitele care pradă în numele unui instinct politic. Când o fac țigănește (dar când n-o fac!) se zice partidă și partide! Când o tăvălești pe una… se zice partidă și partide…” (p. 264). Analogia partidicului politic cu partidele de amor este foarte relevantă… Pentru toți pușcăriașii – guvernanții sunt de vină. Și pentru că pușcăria este chiar țara în mic,  la pușcărie lumea se împarte și pe afinități partidice: gașca Băsesu-Boc, haita lui Iliescu, partida romilor, și, desigur, partide de amor… Povestirea ”Raport de incident” este redare parabolizată și hermeneutizată ideologic după un concurs de creație artistică (pictură) cu tema ”Oameni politici de ieri și de azi” cu concluzia că cei mai detestați dintre toți politicienii, după Ceaușescu, erau cel de la PDL: Băsescu, Boc, Macovei, Udrea…  ”Dintre caricaturi două erau mai scule, și anume: Ceaușescu – mânuitor de sulă la bază și Băsescu – creator de hulă prin excelență” (p. 280). Decizia pentru stabilirea premiantului era alcătuită din doi (foști) primari, simbolic botezați Lefter și Pagubă: ”Fiecare îl slujise și pe primul, fiecare trecuse dintr-o parte în alta de repetate ori, ca ”românul imparțial”, doar că unul avea convingerea că Băsescu l-a băgat la zdup, iar celălalt nutrea speranța că Băsescu îi va scoate” (p. 280). Acest citat mi se pare a fi o excelentă frescă ce poate caracteriza sintetic întreaga clasă politică românească postdecembristă: a) oameni puși în slujba cetățeanului și pentru aplicarea legilor, încalcă legile și ajung la închisoare; b) duplicitatea, ipocrizia și bigotismul – caracteristici pentru funcționarul public ales pe criterii de partide; c) traseismul politic – trecerea cu ușurință de la un ”stăpân” la altul și înapoi; d) cei care își încheie cariera politică în pușcărie se împart, iremediabil, în două tabere: cei care așteaptă clemență de la ”șeful cel mare” (Băsescu, în cazul de față), și cei care acuză nesmintit că sunt victime ale ”dictatorului” (același Băsescu); e) după ce au probat calitățile de mai sus, incompatibile cu ideea de justiție, actanții în cauză se erijează în apărători și garanți ai ideii de justiție acceptând să facă parte dintr-un juriu de două persoane (sistemul bipartit) care – oricum s-ar judeca lucrurile – ajungeau la concluzii partinice și părtinitoare. (O altă formă de ipocrizie, încheiată, în povestea remeșiană, cu ”o ciomăgeală în toată regula”, urmată de intervenția mascaților care și-au făcut cu sârg datoria de a-i ”burduși pe toți”. Morala ar fi că inexistența unei legislații clare, a unei aplicări corecte a legilor și a criteriilor de împărțire a cetățenilor în ”buni” (liberi) și ”răi” (închiși), generează întronarea forței ca mijloc eficient de (re)stabilire a ”ordinii”. Pe scurt, democrația prost înțeleasă și prost aplicată poate lesne genera dictatură. Lipsa dictaturii legii, naște democrația forței brute… mascată de o falsă justiție (identică cu cea aplicată cuplului dictatorial ceaușist). Așa că Lefter și Pagubă au ajuns să aibă un nou proces, instrumentat de avocatul Chilipir și judecați de judecătorul Frigerău. Descrierea a tot ce a urmat (repartizarea nealeatorie a dosarelor, prietenia avocat-judecător transformată în pârghie de influențare din partea celor care dispun de bani suficienți, cumpărarea sau ascunderea de probe la dosar etc.). Lucrurile nici nu putea fi altcumva devreme ce judecătorul Frigerău era un ”fost activist utecist, sindicalist și școlit la ”fanegheorghiu”, cu diferențe luate la primele facultăți private deschise de foștii lui profesori de socialism științific, cu doctorat trecut la Chișinău, după îndemnul: Să ne ținem de neamuri! Noi vă dăm titluri de doctori, voi ne faceți europeni dându-ne cetățenie!” (p. 283). Povestirea în cauză (”Raport de incident”) mi se pare una dintre cele mai reușite și veridice tablouri ale sistemului politic și juridic din România (faptul că alături de oameni politici sunt prinși cu ”ocaua mică” și procurori, avocați și judecători confirmă cele de mai sus). Bună țară, ră tocmală! Doar ieșirea la pensie mai putea împrospăta sistemul justiției din România. Și iată că – la fel cum politrucii comuniști și securiști au împrospătat și întinerit Parlamentul trimițându-și acolo copiii, nepoții, amantele (tinere, cum dreaq?…) – la fel s-a întâmplat și în justiție: ”Între timp, Frigerău fusese pensionat cu oarecare grabă, că, oricât ”sirop de tuse” ingurgita, nu se vindeca de neamprostie, lene și nepotisme, iar în locul lui a fost adusă o nepoată a unuia deosebit de activ, pe motiv că este locțiitor de nevastă consensuală a unui prieten de familie și, mai ales, de sex în grup. Pensia lui Frigerău – nesimțită! Ca să poată trăi până crapă în sentimentul nutrit de foștii lui colegi față de muritorul de rând” (pp. 300 – 301). Povestirea ”Raport de incident” merită citită și recitită, publicată pe site uri și bloguri, apreciată atât sub raport literar artistic (o reușită!) cât și sub raport de parabolă a vieții politice românești (o caricatură!). Povestirea următoare, ”Scrisoare netrimisă”este o continuare firească a celei anterioare, doar că textul este unul explicit, cu trimiteri la personaje reale. Concret, este o acuzație directă (neprobată, desigur) la adresa președintelui Băsescu, cel unic și suprem vinovat de câte se mai întâmplă în țărișoară… ”Am ajuns la ”pensiune” spre finalul lui februarie! Casă, masă, papa, dracu-lacu. Lux a-ntâia! M-a sponsorizat unul Băsescu, o să-l mai laud că merită, cu condiția să stau cel puțin un an…  numai că ăsta cu sponsorizarea e plin de datorii față de mine că, nici eu, nici el, nu mai știm socoteala exactă. Îi cam rău la plată, îi cam rar la pleată, mincinos fără pereche! Pe mine m-a mințit, pe alții i-a mințit, de fapt pe toți i-a mințit și, pentru a fi drept cu el, s-a mințit și pe sine. De ce? Așa-i făcut!” (p. 318). Bănuiesc că acest mic text acuzator ar putea fi semnat deopotrivă de A. Năstase, C. Voicu, R. Fenechiu etc. etc.  Viitorul va confirma sau nu această acuzație. ”Scrisoarea netrimisă” este adresată mamei, fiind plină de amintiri legate de viața grea a familiei pe vremea … Celuilalt (dictator), asezonată cu descrieri din viața din penitenciar. Din când în când, DTR face trimiteri directe, însoțite de amenințări cu răzbunarea către Actualul..., iar finalul este identic cu începutul scrisorii: ”Sunt Paștele, nu plânge mamă…!” (p. 317 și p. 332).

 

Ultima povestire (a 21-a!) este intitulată ”Upercut” și continuă celelalte povestiri axate pe acuzații la adresa președintelui Băsescu. Din motive insuficent de clare personajele acestei povestiri poartă pseudonime foarte clare, transparente, dar codificate din motive care îmi scapă… Povestirea începe cu un citat din ardeleanul Coșbuc, întâmplător același rostit de olteanul Ceaușescu la ultimul Congres al PCR: ”O luptă-i viața, deci te luptă…”. (p. 333). Ca fost boxer care a jucat inclusiv în liga națională DTR utilizează termeni din box: upercut, antrenor, sparring partner, (înlocuit mai jos cu inventata expresie ”starring partner”, cu trimitere la Băsescu) corzile ringului, lotul național, nume de scenă, arbitru de ring etc. Sub terminologia sportivă preluată din box, DTR aparent își sintetizează viața politică, marcată de personaje binecunoscute, lansate și ele în acest sport de către ”antrenori” bine acoperiți…dar, de fapt, îl descrie mereu pe președintele Băsescu și anturajul lui de la PD(L):  ”Am evoluat drept ”Traian din Băsești”, antrenat de către Valerian Scoita (alias Valeriu Stoica – LD), bun să păcălească cântarul oficial și să-l încurajeze pe ”starring partner”, cel mai adesea Traian Hăhăescu, antrenat de Pedro Romano, care-și îmboldea elevul cu ”ole! ole!” în momentele de năuceală, când se uita ca vițelul la poartă nouă, prăvălit între corzile ringului. Arbitrii din ring au fost, la început, Radu Mischiu Vâlceanu ( alias Radu Vasile, sprijinit de Mugur Isărescu de la Drăgășani, Vâlcea – LD), iar apoi Nepos Patriarhae Vâlceanu (alias Mugur Isărescu, patriarhul financiar al României – LD), secondați de echipa de numărare din anonimi trecători prin lotul național, numit pompos guvern!” (p. 333).  Sunt invocați, în partidele de box care au urmat Radu Cerbeanu (alias Radu Berceanu – LD), descris ca ”purtător de prosop” al lui Băsescu, Anca Bobagiu (alias Anca Boagiu – LD) ”care, cu o batistă parfumată, îi tampona ce-i văzuse ei pe vremuri când se juca în nisip”. (p. 333).  Din motive neclare mie, brusc DTR renunță la pseudonimele/ poreclele acordate oamenilor politici și trece la stilul direct, invocându-i pe Meleșcanu, Flutur, Hașotti, Stroe și Tăriceanu. Despre Stroe aruncă doar un cuvânt, după ce afirmă că ”l-a citit”: ”maculatură” (p. 335). Cu Flutur nu se putea suporta deloc! Acțiunea se petrecea la Vila Lac, iar după un număr de ani DTR se reîntâlnește, în același loc cu președintele Băsescu: ”m-am zburlit la pirat, spunându-i că nu vom accepta decât morți rebotezarea Grădinii Tronurilor Regale (alias Palatul Cotroceni – LD) în ”Zbiruința” (aluzie la vasul ”Biruința” comandat de Băsescu – LD), … Auzind de Zbiruința a luat foc și mi-a precizat: – O iau ca pe o provocare! Urcăm iar în ring, dar… ha, ha, ha,… acum eu dictez regulile. Tizule… nu uit. Zbiruința ai zis, zbir voi fi” (p. 336). Apoi, cu ocazia depunerii jurământului în Guvernul Tăriceanu, Băsescu i-ar fi spus: ”Tizule, am acceptat meciul decisiv. Vei afla când, unde, cum! ”(p. 337).  În pregătirea meciului decisiv este atrasă în joc Rodi Kc Ulcer (alias Rodica Culcer – LD) ”în mod sigur nume de cod primit de la securitate când au aruncat-o să tragă cu urechea la mediul anglo-saxon” (p. 338). Inevitabil, în presupusul atac final la adresa lui DTR este invocată și Donica Dac-o Vrei (alias Monica Macovei – LD). Apoi se face referire la Tristian Bouleanu (alias Cristian Boureanu – LD) și Blădescu (alias Cristian Vlădescu – LD), ”tusea și junghiul” (p. 340) sistemului financiar românesc. Primul este descris ca fiind autorul înscenării cu trimiterea caltaboșilor. Meciul se joacă, cu trimiterea lui DTR în colțul galben. Arbitrii judecători (Dăniel Mojar – alias Daniel Morar și Taura Lotruța Cap de Piatră – alias Laura Codruța Kovessi – LD) fac corp comun cu Bleji-n-ar (alias Blejnar – LD) și Dracomir (alias Dragomir). După ce a fost făcut KO, DTR este trimis la mânăstirea unde a și scris cartea ”Izbituri și izbutiri”.

 

Finalul cărții se vrea apoteotic în a face o paralelă (încrucișată) între Fleașcă (alias Nicolae Ceaușescu) și Pleașcă (alias Traian Băsescu). Cele 9 pagini ale acestui Epilog intitulat ”Paralele încrucișate” conțin nu mai puțin de 61 de ”aforisme” (afurisisme…) prin care se pun față în față, într-o antiteză dură,  primul și ultimul președinte al României. Las plăcerea cititorilor amatori de calambururi politice să le savureze. Sper ca și alți cititori să cuteze să facă o prezentare/ recenzie a acestei cărți pentru a revela și alte mesaje posibile ale autorului Decebal Traian Remeș. Ideal ar fi ca timpul să-mi permită să revin asupra acestei recenzii după alegerile din noiembrie, mai exact după întronarea noului președinte al României asupra căruia mi-am permis să fac o predicție (promit că nu mai fac…!) în decembrie 2012, pe vremea când toată lumea știa/ credea/ presupunea că alesul românilor va fi liberalul Crin Antonescu (zis Pleată, după porecla dată pe vremea când era ministrul al Tineretului și Sportului). Mi-am încordat capacitățile mele analitico-predictive (în decembrie 2012) și rezultatul – pe care l-am comunicat de mai multe ori pe Facebook – a fost că viitorul președinte al României se va numi Victor Viorel Ponta, iar acesta îl va numi (cu scandalul aferent) ca premier pe Traian Băsescu. Un consilier al premierului Ponta m-a asigurat că greșesc, respectiv că Ponta nici măcar nu va candida, USL ul având deja desemnat un candidat (Crin Antonescu). Vom trăi și vom vedea. Dar indiferent de rezultatul alegerilor cred că cititorii (inclusiv eu) așteaptă de la proaspătul scriitor român Remeș, noi cărți, cu noi dezvăluiri, poate pe un ton mai analitic și mai puțin vindicativ. Avem nevoie de o frescă a clasei politice românești, spre buna creștere a celor care se vor încumeta, în viitor, să se arunce în această vâltoare ale cărei vârtejuri te pot urca pe culmi sau te pot coborî în abisuri… Și o remarcă finală: cartea este scrisă într-o limbă română foarte corectă gramatical, ceea ce este o reală raritate în România celui de-al doilea deceniu al mileniului trei. Ținuta grafică impecabilă onorează un debut editorial de mare ținută. Aștept, încrezător, continuarea.

 

ANEXE (extrase tematice din cartea ”Izbituri și izbutiri. Confesiuni și pamflete”, Baia Mare, 2014)

 

Sintagme sexoase

 

–          ”Oricât de frigide erau, de rupt o rupeau și vibrau la greu de frica berzei, în lipsa anticoncepționalelor” (p. 9)

–          conjugarea verbului ”a se rupe”: ”mie mi se rupe; ție ți se rupe; ea o rupe; nouă ni se rupe; vouă vi se rupe; ele o rup” (p. 9)

–          ”toți bărbați și femei la unison, trăiau într-un orgasm comunitar permanent” (p. 9)

–          ”își freacă dosul de tocul ușii și țâțele de ușă” (p.10)

–          ”Asta-i și soarta ta, fetițo! O primă ieșire pe piață și numai tu știi câte altele ți s-au întâmplat. Vei trece și prin mâinile mele.” (p. 11)

–          ”decolteul prea îndrăzneț, în care îmi poposise privirea” (p. 11)

–          ”Îți aduc ceva? – Pe tine! Cu toate cele. – Deja…pretențios? – Numai felul de bază. Trei porții! Mai apoi o luăm pe îndelete cu tot tacâmul” (p. 11)

–          ”un sfârc obraznic îmi atinse umărul, iar apoi obrazul…” (p. 11)

–          ”Miruna se voia și ea îngrădită, îngrămădită, înghesuită” (p. 15)

–          ”Nu pot, dacă-ți spun îl fuți! El se plânge iarăși și trebuie să te fut eu pe tine. Nu mă mai fute la cap! Uită!” (p. 54).  (dialog cu secretarul de partid care n-a vrut să divulge numele turnătorului care a dat referințe proaste la partid despre DTR).

–          ”Când discutăm, între noi bărbații, despre femei, le catalogăm pe toate deasupra cărora n-am gâfâit, curve!” (p. 57)

–          ”Și ne-am angrenat. Agreat. Împreunat. Ordonat. Regulat. …. Care pe masă, care-n dulap, pe ce scară, la care cotitură a holului, mai pe fugă, mai pe mestecate, în picioare pe fugă, ori într-o rână cu râvnă” (p. 58)

–          ”Una-i curva cu știaf, alta-i curva de duzină. Dumnezeu să le țină, că-i rău cu rău, dar…” (p. 59)

–          ”Va, Gina!… Bine puicuțo, hai la mine și o facem în picioare” (p. 60)

–          ”Iepei nu-i pusese nimeni căpăstru, deși n-ar fi refuzat niciun măgar” (p. 61)

–          ”Gina, pe rândul din față. La mijloc. Sorbea, că era toată burete, nu doar sutienul, iar la supt învățătură, ca la supt în general, avea chemare. Își făcea vânt. Cu fusta. Se încinsese. De căldură. La cur, că ăla a ajutat-o mereu, nu capul!” (p. 65)

–          ”Șefa de birou, cu ochii pe mine. Eu frumușel și tânăr aveam impresia că din aceste motive. Ea cam trecută și de-a binele ciufută, din motive de creion! Nu se născuse acea chimie bărbat-femeie care îngăduie știți voi ce. Iscasem o antipatie hormonală…. ” (p. 102)

–          ”Fără a evita privirea de scorpie a șefei, dau cu ochii de Hajnalka. Ce gură! Ce buze! Ce dantură! Ce gropițe în obraji! Ce ochi frumoși! Parcă îmi face cu unul?! Sigur îmi face… Unguroaică, unguroaică, o înțeleg că vorbea pe muțește în spatele șefei. Sâc. Șefei. Mie pupici!” (p. 103)

–          ”- Servus dragule, ce faci? – Umblu după pizdă, da de tine-i numai gura! (p. 156)

–          ”…mă holbam iar la desenele Indirei. Dar gândurile sunt parșive. Fug și se furișează. Oare și sub sâni sunt desene? Statuie nemișcată, ar fi depins cum pun lumina pe indiancă. Așezând-o în poziții diverse (ho, păcătoșilor!), nici mie nu-mi trecea prin cap altceva decât vouă!  …. Avea pe picior un desen, căruia i-am dat de tâlc abia când l-a ridicat. Un desen lung! … Începea de la labă și se termina la pradă!” (p. 198)

–          ”Băsescu, mai umblat prin lume, apucase să vadă negri de departe, când trecea prin dreptul Somaliei. La momentul acela pirații erau duși la futut, că, dacă era de lucru, Ceaușescu nu l-ar fi răscumpărat, fiind preocupat cu lichidarea datoriei externe. Și uite-așa, pe sula altora, țara asta a dat de dracul!” (p. 199).

–          ”... ideea fixă că are o misiune pe uscat: să i-o sugă licuriciului” (p. 206)

–          ”Adriana Săftoiu, încă tânără și cu sâni țepeni, în poziție puțin oblică spre față” (p. 207)

–          ” – Ce ai tu? – Nefutută, mă! – No, păi…! – Ia-ți gândul… la lipsa mea ar trebui să mă facă poștă un tren de stătuți” (p. 339)

 

 

Filosofie economică socialistă:

 

–          .”.. planurile pe care le gândim înadins mici: să le putem depăși vârtos și să facem lucrurile prost, pentru a ne rămâne loc să ne propunem un mai bine la viitorul plan!” (p. 15)

–          ”Cărămida o aducem noi. Și celelalte materiale necesare. Nu mai trebuie acte însoțitoare” (p. 16)

–          ”Ce furau ei nu rămânea de furat pentru alții” (p. 18)

–          ”… atunci când nu iese planul putem drege busuiocul din hârtii, însă întotdeauna împreună” (p. 24)

–          ”Fostul dumitale coleg este prieten bun al meu. Mi-a spus că l-ai servit domnește. Ți-a rămas dator” (p. 24)

–          ”Am trăit parcurgând câteva cincinale! Zic, am trăit, însă nu le-am trăit că mă sleiau. Îmi furau anii din viață și mă țintuiau locului. … Deși aveam un singur gând pe care-l urmăream cu tenacitate, nu puteam să-i dau viață. Turma însăși din care încercam să scap mă reclama și mă trăgea înapoi, iar zăvozii de pază, prin puzderie de abuzuri, perorând că o fac în binele meu propriu, mă reîncolonau” (p. 27)

–          ”... îi selectau pentru colaborare doar pe slugoii plini de râvnă” (p. 27)

–          ”socialismul era iadul” (p. 28)

–          -”Coada crește. Numai în față!  Laptele nu vine. Gerul se întețește” (p. 30)

–          ”Nu mă suferea partidul. Aveam dosar cu bube: origine socială nesănătoasă!. …Posturile grase le luau neamurile. Restul de posturi, absolvenți de ”Ștefan Gheorghiu” și cu școala neterminată” (p. 37)

–          ”Produceam pe bandă rulantă ace, brice și carice într-o întreprinderea situată la marginea a două orașe, fiind localizați cu sediul în cel mai mic pentru a-i întrema economic indicatorii. În fapt, eram răsfirați în șase județe și puzderie de localități. Mințeam încrucișat. Pe fiecare prim-secretar, pe seama celorlalți cinci. Știam și noi, știau și ei și ne prefăceam, deopotrivă, că nu știm! La centrală aranjam cifrele cu miel și cozonac de Paști, cu castane toamna, cu pom și porc de Crăciun și cu țuică… tot timpul. Ba o bomboană pe colivă, ba câte o piatră de mormânt pentru cei aflași în slijba dracului, chemați la judecata lui Dumnezeu”. (p. 63)

 

 

Cum ne-au apreciat străinii în perioada de tranziție și după

 

–          Martin Kraus de la Ambasada Germaniei: ”Nu s-au prea limpezit lucrurile aici. Sunteți într-o mare întârziere față de majoritatea celorlate țări cu același trecut…

–          DTR : Din păcate, da! Datorită nouă, datorită altora… Simțim… eu am deja experiențe proprii… o anumită izolare… suntem cap de listă la… cum ar veni o listă de așteptare. Nu pare a ne fi decisă soarta de marile curți europene… de americani… Între ciocan și nicovală… Una din cele două unelte este Rusia, neapărat. Ne zbatem… sperăm… avem totuși încredere… Am mai pățit-o din încredere oarbă… Blestem pe un neam mic, strivit între altele mult mai mari…

–          Martin Kraus: Am totuși convingerea că dorința voastră coincide cu interesele mari ale Europei. Veți primi undă verde, dar veți plăti pentru asta! Când, cât, cum? Depinde mai ales de voi!

–          DTR: Martine, îmi permit să-ți spun că așteptările mele, ale multor altora, dinspre partea voastră erau mult mai mari. Nu pomană. Investiții! Sunt prea mici în comparație cu altele. Prea mici în comparație cu puterea voastră financiară. Probabil, fără exodul numeric al plecărilor, era o altă situație.

–          Martin Kraus: În mod cert! Cu aproape un milion de etnici germani, câți am fi putut fi în alte condiții… Dar…” (p. 98 – 99).  (Vezi detalii ale vânzării șvabilor și alte consecințe ale vânzărilor de persoane de etnie germană la: http://adevarul.ro/locale/timisoara/title-1_5398c90f0d133766a87fb16b/index.html )

 

Din convingerile economico-politice ale ministrului și deputatului DTR:

–          ”… eram ministru și eram hăcuit în Parlamentul reunit cu Legea Bugetului. Ordinul de mărime era cea mai sfântă lege. În ea credeam, cu ea mp apăram de taote poftele și neghiobiile. Dârz, respingeam orice ar fi afectat ordinul de mărime pe care îmi fundamentasem corelațiile” (p. 110)

–          ”A da în ruși era o întrecere națională, dragă tuturor. Patriotism curat. Între timp a devenit contraproductiv” (p. 157)

–          ”Băsescu a încercat cu scuipat! A scuipat extrem de mult, dar n-a umplut Marea Neagră. Învins, a recunoscut spășit că ”Marea Neagră este lac rusesc!” Adânc din cale afară, că nu i se vede fundul și nici epavele flotei, moștenite de la răposatul” (p. 157)

–––––––––––––

Liviu Druguș, 13 iunie 2014, Valea Adâncă – Miroslava, jud. Iași

www.liviudrugus.wordpress.com                                    www.facebook.com/liviu.drugus

 

 

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (5)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a) Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (12 pagini)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

NOTA: (Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă a apărut în anul 2013 cu titlul de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

A treia parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/28/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-3/

 

A patra parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/02/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-4/

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza (de mai jos) în mai multe puncte,  cu eventuale modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

  • Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului de către ”medicul” Gorbaciov să accepți eutanasierea și să emiți certificatul de deces prin ”democratul”  Elțîn, Prim Secretar al CC al PC al Rusiei, și să asiști impasibil la ceremonialul funerar pregătit de președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus.
  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și despre o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene și a Statelor Unite. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!, sau în varianta rusă: Do Berlinu!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic. Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987.

 

 

 

Episodul 5 A utilizat concret Gorbaciov Metodologia Scop Mijloc în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM? Concluzii și sugestii bibliografice

 

Unele dintre cărțile pe care le citesc și le (pseudo)recenzez sunt alese pe criteriul utilizării sau nu a Metodologiei Scop Mijloc (dacă da, cum?; dacă nu, de ce?). Am avansat deja, în episoadele anterioare, ipoteza că esențe ale MSM ar fi putut fi cunoscute și utilizate de lideri de varii ranguri, de la noi sau de aiurea. Nu pot ocoli faptul că am căutat să fac larg cunoscută această metodologie transdisciplinară, postmodernă, holistico-enciclopedică și umanistă, atât în țară cât și în afară, atât în anii 80 – 90 ai secoului trecut, cât și în noul mileniu. Micile senzații că cineva imi supervizează/ monitorizează activitatea le-am pus pe seamna gradului de noutate și de utilitate a acestei modalități de gândire, simțire și (decizie de) acțiune, pe care o consider benefică pentru aceia care îi pătrund esențele și fac antrenamente adecvate. Nefiind afiliat partidic și neactivând în niciun fel de organizație (cu excepția UGB), deci nefiind o persoană publică, – concluzia logică ce rezultă este că orice cercetare cu grad de noutate și utilitate  prezintă interes major pentru organizațiile plătite din bani publici (uneori și privați) pentru a aduce la cunoștința conducătorilor informații care să se poată utiliza în procesele decizionale. (Este știut și faptul că ofițerii de teren adună săracii, dar când să fie citite și folosite de către decidență, mai va… Adică, plicurile rămân adesea nedesfăcute și, evident, necitite deoarece aleșii neamului sunt mereu în campanii electorale respectiv în campanii de adunare de fonduri/ șpăgi). În 1990, interesul pentru MSM creștea, eu însumi fiind mirat că tocmai cei care se uitau crunt la mine deveniseră excesiv de prietenoși. Abia mai târziu am realizat că prin asta se mima schimbarea… În fine, abia reușeam să dau explicații, în stânga și-n dreapta, despre cum e cu noua paradigmă. Peste puțin timp auzeam aceste explicații în gura unor personalități politice care vroiau să impresioneze auditoriul cu moduri noi de a soluționa problemele țării. Cel mai vizibil caz (dar și cel mai jenant) a fost cel al lui Petre Roman care a lansat la un post tv ideea că va folosi un mod nou de analiză și predicție bazat pe scopuri și mijloace. Din păcate, la mijlocul explicațiilor a încurcat conceptele și a schimbat subiectul…  Prin 2008 (parcă) am participat la o Conferință internațională la Volgograd (fostul Stalingrad) unde am avut câteva întâlniri cu o doctorandă rusoaică a cărei temă era legată de teoria acțiunii umane. Am încercat să fiu cât mai clar și bine argumentat pentru a fi sigur că măcar acolo va fi folosită MSM. Și exemplele s-ar putea  înșira pe zeci de pagini. Simplul fapt că în editoarele electronice de texte atât în limba română cât și în limba engleză cuvântul cheie al MSM – adecvare/ adequacy – apărea ca fiind necunoscut fiind solicitat să caut altul sau să-l adaug la dicționar. După câțiva ani frecvența utilizării cuvântului adecvare/ adequacy a crescut impresionat. Opinia mea este că fenomenul este unul cât se poate de normal. Un belgian și-a elaborat și susținut teza de doctorat pe critica MSM, iar articole pe această temă s-au publicat în număr tot mai mare. Știu că există o anumită invidie între cercetători în cazul în care unul dintre ei are o idee mai … îndrăzneață. Cineva mi-a destăinuit faptul că el crede că MSM este ”o mare prostie”, pentru ca peste câtva timp să citesc articole semnate de el și care erau, esențialmente… MSM. Am dedus de aici că refuzul unor experți din cadrul Ministerului Educației de a introduce MSM în școală nu se datora faptului că nu acceptau tezele acestei teorii, ci pentru că doreau să se afirme ei înșiși cu … ”ceva nou”. Am propus, cu decenii în urmă, dar cu reluări la fiecare 3-4 ani, ca MSM să fie predată în școlile elementare (eventual și la grădiniță), specializările urmând a fi doar apanajul nivelurilor master, doctor și postdoc. Este deja acum cunoscut că la inițiativa unor ”tovarăși” de la minister, la ciclul primar s-a introdus disciplina de ”Fericire” și cea de ”Finanțe”. La o simplă analiză este ușor de observat că ”fericire” este un alt nume pentru ”adecvare”, iar etimologia cuvântului ”finanțe” face trimitere la ”fin”s, adică la scopuri. Dacă intenția reformatorilor din Educație era să ajute copiii să gândească corect ar fi fost suficient să compacteze chiar mai multe discipline – coerente și corelate – având avantajul de a promova trandisciplinarizarea, de a crește eficacitate predării și chiar eficiența acestui proces. Din păcate, cred, împreună cu alți comentatori și cititori ai unui interesant articol din The Guardian (http://www.theguardian.com/higher-education-network/blog/2014/may/30/universities-interdisciplinary-research) că sistemele de educație și cercetare au devenit cam peste tot în lume mici business-uri cu reguli inovate și schimbate ca în modă: cel care lansează o modă are deja torul pregătit pentru producția de serie: criterii de evaluare a cercetării care nu pot filtra impostura, ba chiar dimpotrivă! Am adăugat și eu un mic comentariu (care era de fapt o atenționare a faptului că articolul propunea ceea ce eu propun de multă vreme…): ”In some articles published in the Journal Economy Trandisciplinarity Cognition (http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf ) I have written about the necessity to overpass disciplinarity and interdisciplinarity and go to transdisciplinarity So interdisciplinarity is a trap we need not enter, just because the interdisciplinarity means to underline the power of disciplines. That is why I have launched the slogan: ”Science is dead! Long live transdisciplinarity!” I am ready to cooperate with any person or institution eager to reform the modern education system and pass to a postmodern, transdisciplinary one. I have written tens (maybe hundreds) of articles to demonstrate a different way of doing education and research is quite necessary. Please use my FB messages address: http://www.facebook.com/ liviu.drugus in order to have dialog on these hot themes”. Apoi am comentat și pe un cont de FB: ” ”Science is dead! Long live knowledge!” (în traducere liberă, această formulă, lansată de mine în primii ani ai acestui secol, poate fi expusă astfel: ”Jos disciplinaritatea! Trăiască transdisciplinaritatea!”) Când am propus restructurarea din temelii a educației în postmodernitate lumea era mai mult decât iritată, deranjată și/ sau nedumerită. Ei, dacă ideea vine de la/ via The Guardian asta e cu totul altceva… Nimeni nu e profet în țara lui… Dacă transdisciplinarizarea și reforma academică vine din exterior, hai să ne închinăm exteriorului.       http://www.ugb.ro/etc/etc2009no2/edit.pdf Desigur, metoda transdisciplinară la care am făcut referire nu era alta decât MSM.

Am făcut această ”introducere – pledoarie” pentru a înțelege de ce urmăresc, în articole și cărți, modul de gândire, simțire și acțiune al autorilor. În cartea de memorialistică a lui Gorbaciov se utilizează în suficiente locuri binomul scop-mijloc, și mai ales (cel puțin în traducere) se renunță la obsesivul cuvânt ”obiective” în favoarea cuvântului ”scopuri”. Chiar acolo unde traducătoarea a păstrat cuvântul ”obiective” am detectat și elemente de MSM. Am făcut în alte pseudorecenzii considerații asupra importanței acestei schimbări. De asemenea, în aproape fiecare dintre cele aproape o sută de pseudorecenzii scrise până acum am subliniat aspecte care țin de buna înțelegere și aplicare a MSM. Invit cititorii să mediteze puțin și asupra acestei străvechi, dar foarte actuale ziceri: „Mai vârtos să înţelegi ce citeşti, că a citi şi a nu înţelege este a vântura vântul şi a fierbe apa”. (Miron Costin).

 

În perioada embargoului american asupra exportului de grâne către SUA, Gorbaciov – în calitatea sa de membru al Biroului Politic al CC al PCUS – a fost somat de Brejnev să elaboreze un ”Program alimentar” prin care să fie diminuate, eventual anihilate efectele acestui embargo asupra stării de spirit a populației. Iată cum descrie Gorbaciov modul său de gândire și acțiune pentru îndeplinirea sarcinii primite: ”La început trebuia să stabilim obiectivele, să găsim abordările și modurile de a le pune în practică” (p. 265-266). În terminologie exprimată în stil MSM: pentru început trebuie să definești cu maximă claritate scopurile, fezabilitatea atingerii acestora, nivelul lor de imperativitate, situarea lor într-o ierarhie de scopuri deja existente. Apoi, (dar asta imediat dacă nu chiar concomitent cu enunțarea scopurilor), trebuia făcută lista cât mai larg posibilă a mijloacelor, modul de interacționare și combinare a acestora, estimarea rezultatelor generate de utilizarea mijloacelor, amplificarea direcțiilor care asigurau rezultate așteptate și pozitive și blocarea direcțiilor care generau rezultate neașteptate. Deja suntem în faza a treia, evaluarea rezultatelor în vederea stabilirii gradului de adecvare a mijloacelor utilizate la atingerea scopurilor propuse. Există și posibilitatea renunțării la unele scopuri, ajungerea la concluzia că o scădere a nivelului acestora este necesară sau trebuie reformulate atât scopurile câr și mijloacele.  Apoi, totul se reia. Iar grila de evaluare are doar 27 de variabile care – cel puțin teoretic – ar trebui aplicate cvasiconcomitent în analiza nivelului de adecvare S/M la aproape fiecare moment al acțiunii îndreptate spre un anumit scop. De aceea, gândirea de tip MSM este continuă, transdisciplinară, conexată la sentimente/ simțiri și generatoare de acțiuni sau inacțiuni, iar șansa aplicării acesteia în bune condiții este determinată de vârsta la care începe pregătirea în spiritul acestei paradigme de acțiune. Toate acestea se numesc, cu un singur cuvânt, management.  Dar despre cât de multă Metodologie Scop Mijloc cunosc liderii politici și economici ar putea spune mai exact liderii înșiși…

Iată încă o secvență în care Gorbaciov își exprimă ideile folosind binomul scop-mijloc: ”Pentru noi negocierile erau un mijloc de unire a eforturilor mai multor state cu scopul de a obține rezultate pentru toate părțile” (p. 302). Aceasta era o strategie de tip win-win care, după cum se știe deja, a dus la pierderea jocului…. cel puțin pentru un sfert de secol.  După dispariția URSS, Gorbaciov încearcă să vadă unde s-a greșit și ce s-ar fi putut înfăptui pentru ca Uniunea să nu se destrame: ”Cotitura către o economie de piață cu caracter social s-ar fi putut face și ar fi trebuit făcută mai devreme și mai consecvent. Chiar în anii 1990-1991 ne-am fi putut înfrâna și am fi putut preveni distrugerea  pieței bunurilor de consum, folosind în acest scop toate mijloacele necesare, inclusiv o reducerea mai însemnată a cheltuielilor militare” (p. 543). În terminologie MSM, acest text ar suna astfel: scopurile concurente necesitau mijloace substanțiale pentru atingerea lor. În ideea de a nu compromite toate scopurile era necesar să renunțăm la unele dintre ele (înarmarea) iar mijloacele astefel eliberate să fie redirecționate către susținerea unora dintre scopurile vitale: investițiile în agricultură, în infrastructură, în educație și în industrie. Șansele atingerii acestor scopuri ar fi sporit în condițiile renunțării la struțocămilescul concept ”economie socială de piață”, în fapt o găselniță propagandistică prin care s-a indus iluzia că comunismul și capitalismul pot fi (con)topite într-un model economic mixt, nici comunist, nici capitalist, mai exact și capitalist și comunist deopotrivă (logica terțului inclus).

Sper că cititorul atent a observat cât de utilă este aplicarea MSM în înțelegerea dedesupturilor unor mișcări politice și economice subtile și cu bătaie lungă. Iar procesul de refacere a structurilor feudalo-bolșevice este în plină desfășurare, confirmând ipoteza avansată de generalul Costaș: totul a fost supus unui scop (politico-electoral) de natură economică. Odată încheiat acest proces, prin aplicarea unei legislații adecvate, vom putea avea clase antreprenoriale în fostele țări comuniste, adică va fi începutul construirii firești a unui capitalism adecvat secolului 21. Disocierea politicului de economic, a economicului de politic respectiv disocierea scopurilor de mijloace și a mijloacelor de scopuri este ABSOLUT imposibilă, înțelegând acum mai bine de ce autoritățile diriguitoare din lumea întreagă preferă să disocieze cele două aspecte în facultăți ”de profil”, eventual contrapuse și supuse unor false dispute teoretice referitoare la primatul uneia asupra alteia. Rostul ”specializărilor” și a disocierilor pe discipline înguste a fost ”soluția” modernității la explozia de informații, iar răspunsul meu și al adepților la transdisciplinarizarea educației constă tocmai în compactizare/ esențializare/ sintetizare. Am criticat, în această pseudorecenzie, concluzia lui Gorbaciov, conform căreia economicul era cheia problemei, în timp ce marile schimbări au fost, în fapt, mai întâi, una politică. Formularea corectă a întrebării este însă următoarea: cheia problemei este politico-economică sau economico-politică? Oricare ar fi modul concret de a răspunde la dilema de mai sus, cheia problemei este de natură etică, respectiv de definire clară a scopurilor și de adecvare permanentă a mijloacelor la scopuri, respectiv a scopurilor la mijloace. Cu alte cuvinte, Metodologia Scop Mijloc, bine înțeleasă, aprofundată, corect și continuu aplicată poate fi de mare folos…

Interesant mi se pare și faptul că ambasadorul Rusiei la București a acordat, pe data de 17 mai 2014, ora 22.30 – 23.00, un interviu postului de TV Digi 24, interviu pe parcursul căruia ambasadorul a vorbit despre obiective (i.e. scopuri) și mijloace. Mai ciudat mi s-a părut faptul că traducătorul a tradus cuvântul ”mijloace” (”means”) prin ”metode”. Diferența poate fi substanțială, ținând cont că ambasadorul viza chiar dimensiunea instrumentală concretă… Traduttore – tradittore…

În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile (oarecum) prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte (episodul 5). Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc.

Concluzie

Am citit cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”, Ed Litera, 2013, scrisă pe parcursul mai multor ani și publicată de Mihail Gorbaciov în 2013, la îndemnul/ sugestia făcut(ă) de Grigore Cartianu într-o emisiune nocturnă la Nașul TV. Sper ca îndemnul său să fi prins la cât mai mulți doritori de cunoaștere și de – în măsura posibilului – adevăr. Cât despre traducătoarea cărții, Justina Bandol, aș fi zis că este în mod sigur basarabeancă (stabilită sau nu în România), dar pagina sa de FB (justina.bandol) spune că Justina Bandol a făcut liceul și universitatea în România. Dar, notele de subsol, unele cuvinte și sintagme folosite trimit cu gândul la un român de la Chișinău, bun cunoscător al limbii și a culturii ruse și sovietice. Câteva exemple: ”Se vedea terenul dacei, luminat de lămpile de noapte…” (p. 20). Sau: ”Venit în concediu, se oprea întotdeauna nu la dacea, ci… ” (p. 204). Cuvântul ”dacea” nu există în limba română. În schimb avem cuvintele ”vilă”, ”casă de vacanță”, ”casă de protocol” folosibile în funcție de caz.  De altfel, la doar câteva rânduri mai jos traducătoarea folosește sintagma ”vilă prezidențială”…  Pentru acronimul rusesc TOZ există cuvântul românesc ”întovărășire” (vezi pagina 37).  Expresia ”așa a și fost” este un calc după limba rusă, în timp ce corespondentul românesc este ”chiar așa a fost”.  Pentru Gorbaciov, dar și pentru traducătoare, exista, în 2013, încă orașul Stalingrad deși, după moartea lui Stalin (1953) acesta a revenit la denumirea anterioară, aceea de Volgograd (p. 71). Practic, denumirea de Stalingrad a fost folosită doar pentru perioada 1925 – 1961. Slugărnicia comuniștilor din lagărul socialist a făcut ca fiecare țară satelit să aibă (imediat după moartea satrapului georgian sovietic bolșevic) câte un oraș cu numele de Stalin. În România, Brașovul a fost, pentru un timp ”Or. Stalin” (deși propunerea inițială era ca Sibiul să poarte onorantul/ infamantul nume, s-a renunțat la această propunere din cauza brandului ”Salam de Sibiu” ce urma să devină… ”Salam de Stalin”).  Un moldovenism/ basarabenism/ regionalism este și traducerea ”azurele” (p. 220) pentru floarea numită ”albăstrele”. Cuvântul ”combiner”, de asemenea, nu există în limba română. Putem folosi ”șofer de combină”. Atât în Basarabia cît și în Moldova și Bucovina din România se folosește adesea englezismul ”combainer”. Tot o neglijență de traducere o reprezintă și transcrierea ”Leonard” în loc de Leonid (Ilici Brejnev). (p. 252). Un semn de întrebare apare și asupra traducerii acronimului KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) prin ”Comitetul pentru Securitate Națională”. Cred că traducerea corectă era Comitet pentru Securitatea Statului. (vezi p. 309). Grafierea cuvântului ”eterodoxie” (p. 333) ar fi mai corectă, cred, în forma ”heterodoxie”. Traducătoarea Justina Bandol îl contrazice pe Gorbaciov în privința unor date furnizate de către acesta. Astfel, autorul ”Amintiri”-lor scrie că la înmormântarea lui Enrico Berlinguer au participat sute de mii de oameni, dar traducătoarea scrie că au participat peste un milion de oameni… Iată cele două texte: Gorbaciov: ”Ceea ce am văzut la Roma mi-a lăsat o impresie puternică, de neșters. Doliul era național. La înmormântare au venit sute de mii de oameni” (p. 345). Justina Bandol: ”... iar la înmormântarea de la Roma au participat peste un milion de oameni” (p. 344).  Viteza cu care s-a tradus și publicat cartea este – presupun – cauza principală a inadvertențelor sau chiar neglijențelor care deranjează cititorul atent. Spre ex. denumirea rusă ”Komsomolsk-na-Amure” (putea fi echivalată, măcar ca o notă de traducător, cu denumirea românească ”Komsomolsk pe Amur” (p. 415).  Tot referitor la denumiri, traducătoarea crede că ”cuca măcăii” (p. 469) este un substantiv comun care ar sugera, eventual, locul ”unde și-a înțărcat dracul copiii”. În realitate, avem de-a face cu o localitate concretă din județul Argeș care și-a schimbat numele în renume… Vezi: http://martzian.wordpress.com/2011/08/29/unde-este-cuca-macaii/.

 

Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, cu acela publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 (în volumul Mihail Gorbaciov, Scrieri alese, Editura Politică, București) sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil ca Editura Litera, (dar și traducătoarea Justina Bandol) să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Restaurațiile reverberează și influențează pe cei slabi. Un exemplu: preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html ).

Pentru aceia dintre însetații de cunoaștere care nu acceptă să plătească 52 de lei pentru cartea în discuție, aceste rânduri ale mele pot ține fie chiar locul cărții, fie să reprezinte un îndemn pentru a face efortul financiar cerut. Pentru mine – care sunt un critic al modului adesea mincinos, interesat, partizan, incomplet, incorect etc. în care se (pre)face și se predă istoria – memorialistica  este un posibil corector informațional. Cu precizarea că cititorul ar trebui să aibă permanent în minte că și autorul unor memorii are propriile interese, nivelul său de cultură și de educație și că orice afirmație a sa trebuie luată ”cum grano salis”, adică cu rezerve, cu îndoială, până la apariția unor documente, eventual până la deschiderea arhivelor secrete. Gorbaciov vrea să arate și uneori chiar pare a fi un om sincer, unul care a fost educat să afirme doar adevărul și numai adevăral. În mod cert școala sovietică, supervizarea societății de către serviciile secrete, nu sunt cel mai bun garant că absolvenții acestui sistem de educație au fost crescuți în spiritul adevărului… Dimpotrivă! Și o recunoaște Gorbaciov însuși pe parcursul cărții. Oamenii politici – fie și un Laureat al Premiului Nobel pentru Pace obținut în 1990, cum este Gorbaciov –  nu au ca specialitate și finalitate promovarea adevărului. Or, chiar și la zenitul vieții sale, autorul cărții de față încearcă să formuleze descrieri și aprecieri care să fie luate drept adevăruri, în pofida unor omisiuni evidente. Printre aceste omisiuni se află și legătura pe care a avut-o cetățeanul Gorbaciov cu KGB ul sovietic, legătură pe care doar arhivele o vor putea proba.  Gorbaciov nu a fost nicidecum dușmanul și ucigașul URSS, așa cum adesea se mai crede, ci a fost doar groparul sistemului, medicul său curant  și – acum – nostalgicul vremurilor imperiale și doritorul întoarcerii mortului de la groapă, alături de urmașul și idolul său Vladimir Putin. Ideologic vorbind, Gorbaciov este un leninist întârziat, un bolșevic feudal care visează la recrearea Imperiului Rus, indiferent de riscuri și mijloace.  Gorbaciov este un ”umanist”, în sensul foarte larg al cuvântului, însă în niciun caz nu este un sentimental. Dar tot o formă de ”umanism” bolșevic a fost și execuția cuplului dictatorial român, în ziua de Crăciun a anului 1989. Ironie a soartei, ”moartea” politică a politrucului și dictatorului comunist Mihail Gorbaciov a avut loc tot în ziua de 25 decembrie (la exact doi ani după moartea dictatorului român Nicolae Ceaușescu). Avansez aici ipoteza că atât moartea soților Ceaușescu cât și ”moartea” dictatorului imperial sovietic în ziua Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos nu este deloc întâmplătoare…  Și asta nu doar din niscai motive/ cauze religioase sau teologale.

Cunoașterea cauzelor și a consecințelor căderii (incomplete) a comunismului de tip sovietic din Europa merită făcută pentru a avea șansa de a întrezări cauzele și consecințele faptelor politice cotidiene similare, de la niveluri naționale sau regionale. Cred că ar merita făcută o comparație între căderea comunismului în URSS și necăderea comunismului în Republica Populară Chineză, deși strategiile occidentale au fost identice și vizau deschiderea tuturor piețelor greu accesibile (nelibere) către un comerț cât mai liber.  Cu atât mai ciudat este faptul că acum economia Chinei zburdă vesel pe planiglob, dar nu am găsit analize care să precizeze cât din aceste dezvoltări/ succese se datorează sistemului centralizat (comunistoid) și cât liberalizării (totale?) a piețelor. Analiștii au de răspuns și la întrebări ca: este China anului 2014 o democrație sau o dictatură? Dar Rusia? Cartea lui Gorbaciov demonstrează că un lider democrat nu se formează peste noapte; cu atât mai mult o clasă politică nouă, cu adevărat democratică. Și încă ceva: realitățile ne demonstrează că toate evoluțiile dinspre dictatură spre democrație sunt reversibile, nu ireversibile cum s-a crezut cam prea multă vreme și cu prea mare ușurință. Chiar democrațiile vechi nu rezistă cu ușurință în fața tentațiilor socializante generate de criză și de nemulțumirile născute de aceasta. Trecerea de la democrație la dictatură se poate face într-o zi/ noapte; trecerea de la dictatură la democrație se face în decenii! Poate acest adevăr i-ar putea ajuta și pe analiști/ votanți/ cititori/ decidenți etc. să prețuiască mult mai atent valorile sistemelor politice democratice.

Până la urmă, răspunsul la clasica întrebare ”Cine ești dumneata domnule Gorbaciov?” încă se lasă așteptat. Memoriile au darul să ridice câte un colț al voalului așternut deliberat peste evenimente, dar, concomitent, tot ele astupă multe luminișuri care parcă ne ajutau să mai înțelegem câte ceva din evenimentele pe care (unii dintre noi) le-am trăit sau le-am studiat la școală în cu toatul alte forme și cu totul alte sensuri. Citind aceste memorii mă gândeam că ele nu diferă și nu pot diferi cu mult de eventualele memorii scrise de dictatorul român, în cazul în care decizia de eliminare fizică a acestuia nu ar fi fost luată deja chiar cu ceva ani înainte. Ceaușescu a murit cântând Internaționala. Dacă complotul din august 1991 ar fi reușit, iar dacă decizia ar fi fost luată ca și în cazul lui Ceaușescu (înainte de a fi extras de un comando specializat al unei mari puteri) este de presupus că și Gorbaciov ar fi cântat Internaționala.  Pentru argumentarea comparației de mai sus redau câteva pasaje din Epilogul Amintirilor și care probează și titlul pe care l-am ales pentru această pseudorecenzie în cinci episoade: ”Regret până azi că nu am reușit să duc corabia la cârma căreia am fost pus în ape mai liniștite, că nu am reușit să închei reformarea țării, că nu am izbutit să mențin perestroika în limitele concepției mele”. Reformarea țării ar fi însemnat revenirea la principiile leniniste primare, la conferirea de noi puteri KGB ului și, eventual, refacerea lagărului sovietic cu alte cuvinte. Exact cum îmi sugerau niște domni de la Chișinău să fac, în 1990, adică să traduc o carte de Economie politică din limba ”moldovenească” (limba română cu grafie chirilică), dar cu ceva schimbări de cuvinte: să scriu ”democrație” acolo unde în carte scria ”comunism” sau ”socialism”, să scriu ”economie socială de piață” acolo unde scria ”economie socialistă” etc. etc. Asta era reforma gorbaciovistă pe care marele cârmaci nu a reușit să o ducă la capăt: o reformă de formă, diformă și conformă cu ceea ce a mai fost. În România lui Ion Iliescu lucrurile nu erau prea diferite. Ba tovarășul Iliescu se ocupa cu pregătirea semnării Tratatului de prietenie și colaborare cu URSS, cu doar câteva luni înainte ca marea Patrie a Sovietelor să sucumbe…   Cineva s-ar putea întreba: ce rost are să mai redistribui informații și opinii ale bolșevicului leninist Gorbaciov, nostalgic al Imperiului Sovietic și ridicător la fileu al unor idei și mesaje pentru Vladimir Putin? Răspunsul este dat deja pe parcursul acestei pseudorecenzii, lucru pe care nu l-a făcut, spre regretul meu, prefațatorul cărții profesorul de istorie și fostul ministru de externe Adrain Cioroianu.

 

Orice carte poate fi citită în mai multe chei. Poate alți cititori vor fi atrași de alte aspecte, ignorate de mine aici, ceea ce argumentează în favoarea recenzărilor dialogale, respectiv a discutării recenziilor la fel cum se discută/ analizează cărțile… (De ex. rolul politic jucat de Raisa Gorbaciova ar putea fi studiat cu mai multă atenție de către alți recenzenți).  Propunerea mea ar fi ca metarecenziile (recenzarea recenziilor) să fie punctul terminus al epopeii unei cărți. Triada ”carte – recenzie – metarecenzie” ar fi un bun mod de a discuta idei, de a le plasa autorului sub forma unui feed back rafinat cu șansa rescrierii cărții în cauză sau a altora generate/ inspirate de comentariile cititorilor. Propunerea mea postmodernă din 1987 lansată sub titlul ”Cititorul – coautor” ar avea, în sfârșit, o concretizare cu bune și interesante consecințe culturale. De altfel, acesta este unul dintre rosturile pseudorecenziilor mele extensive (poate chiar obositor de lungi): reaprinderea dialogului cultural, aflat azi, atâta cât (mai) este, în continuarea simulacrelor dialogale din comunism, adică în mare suferință,.

A bons entendeurs, salut!

 

Sfârșit

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

3 iunie 2014

 

Sugestii de lectură pe teme conexe

http://www.frontpress.ro/2009/09/dezvaluri-senzationale-ale-dizidentul-rus-care-a-copiat-arhiva-fundatiei-gorbaciov-adevarul-despre-1989-sau-de-ce-comunistii-au-cazut-in-picioare.html Revoluțiile din 89 facute de KGB și Gorbaciov                  30 sept 2009

http://www.gorby.ru/en/ Fundația Gorbaciov

http://www.cotidianul.ro/nationalismul-ideologia-secolului-xxi-237251/

Naționalismul – ideologia secolului XXI în COTIDIANUL.RO

 

Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini

Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini

http://adevarul.ro/news/eveniment/rusii-nu-lua-romania-manipuleze-corupa-creeze-confuzie-devieze-influenteze-politicile-1_5385b61e0d133766a812a6d7/index.html

Mihail Gorbaciov – groparul leninist al comunismului bolșevic sovietic rus expirat și al Imperiului răului (3)


 

CUPRINSUL celor 5 episoade ale pseudorecenziei

 

  1. a). Numerologie sovietică medievală și feudală. b) Ucraina în ecuația geopolitică a trecutului sovietic, cu sugestii clare pentru geopoliticile prezente și viitore. (4 pagini)
  2. Cum se educau politrucii sovietici (cu reminiscențe în contemporaneitate). (3 pagini)
  3.  a) Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului. (2 pagini); b) Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate (5 pagini); c) Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” (15 pagini)
  4. Gorbaciov și restul lumii. Implicarea reformistului leninist în obținerea păcii mondiale  pentru salvarea imperiului rus/ sovietic. Politica externă gorbaciovistă – melanj de influențe externe și încercări de a influența mersul lumii (…..)
  5. A utilizat Mihail Gorbaciov concret și conștient ”Metodologia Scop Mijloc” în strategiile și tacticile sale reformiste, sau povestirea actuală (2013) a unor fapte de atunci este redată cu termeni preluați din MSM?  Concluzii. Sugestii bibliografice.

 

 

 

(Prezentarea și pseudorecenzia cărții ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika” de Mihail Gorbaciov (n. 1931), Editura Litera, traducere de Justina Bandol, cu o Prefață de Adrian Cioroianu, 651 pagini. Originalul în limba rusă  a apărut în anul 2013 sub denumirea de ”Naedine s soboi: vospominania i razmîșleniia”)

 

Notă: la fiecare dintre episoadele acestei pseudorecenzii voi relua sinteza în cel șapte puncte (sau mai multe, de la episod la episod) dar cu modificări ce au rezultat dintr-o relecturare a cărții, din realitățile momentului sau din dorința de a oferi o formulare mai clară. Cititorii pot face și o lectură separată a acestor punctări sintetice cu folosul de a vedea cum pot să se transforme niște texte în funcție de noile contexte, subtexte sau pretexte.

 

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/09/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-1/

 

A doua parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/05/12/mihail-gorbaciov-groparul-leninist-al-comunismului-bolsevic-sovietic-rus-expirat-si-al-imperiului-raului-2/

 

Mihail Gorbaciov – medicul curant al bolnavului imperialist sovietic a săpat adânc și temeinic o groapă pe măsura celebrului viitor decedat. Este moartea Imperiului Răului o eroare politico-medicală gorbaciovistă sau a fost sfârșitul firesc al unui sistem anacronic și împotriva naturii? Este, în orice caz, o realizare măreață a gândirii medical-politice sovietice: simultan cu rețeta prescrisă pentru însănătoșirea bolnavului (Gorbaciov) să pregătești  eutanasierea și certificatul de deces (Elțîn), precum și ceremonialul funerar (președinții a trei foste republici sovietice: Ucraina, Rusia, Belarus).

  • Boris Elțîn (”Țarul Boris”) a dat lovitura de grație statului sovietic și a coborât – în extaz și în adânc –  sicriul statului sovietic imperialist în groapa săpată de Gorbaciov. Un șir de președinți americani (Nixon, Reagan, Bush, Clinton) i-au cântat, fericiți, prohodul.
  • Vladimir Putin dorește cu ardoare întoarcerea mortului de la groapă. Rebotezarea fostului imperiu cu numele de Uniunea Euroasiatică sugerează clar că este vorba despre continuatoarea Uniunii Sovietice, dar și o contrapondere fermă și agresivă la adresa Uniunii Europene. Deputații putiniști îl acuză, în luna mai 2014 (http://www.mediafax.ro/externe/un-grup-de-deputati-rusi-cere-judecarea-lui-mihail-gorbaciov-pentru-destramarea-urss-12446188), pe fostul președinte al Uniunii Sovietice de impericid. Memorialistul Gorbaciov are doar cuvinte de ocară pentru ”veselul” Elțîn și doar cuvinte de laudă pentru nostalgicul gorbaciovist-leninist Putin. Propunerea mea, din anii 90 – ca soluție necesară și posibilă de asigurare a păcii și prosperității pe termen lung – este crearea de urgență și în mod temeinic a Uniunii Euroatlantice care să reunească (pentru început) Americile, Australia, UE, Japonia, Israel și Turcia.
  • Dialog peste decenii între fostul director al CIA și președinte american George Bush (1981 – 1989) și fostul KGB-ist și premier-președinte rus Vladimir Putin (1999 – prezent). Va deveni oare o regulă ca directorii de servicii secrete să devină șefi de stat?
  • Mihail Gorbaciov ne deslușește – parțial, dar fundamental – poziția și rolul Ucrainei în imperiu, în afara acestuia și împotriva supraviețuirii imperiului. Concluzia mea: imperiul rus nu poate fi refăcut decât pornind de la fundamentele geopoliticii imperiale (Drang nach West!), pornind din Ucraina. De aici și importanța crucială pentru Occident și NATO de a nu recunoaște niciuna dintre modificările de frontiere făcute de Rusia prin forța armelor, a propagandei și a promisiunilor mesianice în teritoriile care definesc în plan internațional statul ucrainean.
  • Câteva interesante considerații perestroikiste personale despre gerontocrația feudală sovietică (De la Lenin la Gorbaciov) descrise de memorialistul Gorbaciov demonstrează că bolșevismul rus a fost un feudalism de stat cât se poate de primitiv, dar  care aspira la o modernizare industrială și militară care să impună teamă și respect restului lumii.  N-a fost să fie…
  • Un istoric poet(ic) și un om politic amator – Adrian Cioroianu – îl descrie pe Gorbaciov ca ”inovator al Istoriei”. Consider metafora ca fiind exagerată. Gorbaciov este doar noul Lenin (cel din ultimii săi ani de viață,care a pus sistemului creat de el un diagnostic destul de corect: ineficiență cronică), care a propus și impus remedii neadecvate în vederea unei iluzorii însănătoșiri, apoi a tras o concluzie și a închis o paranteză (ambele triste pentru sistemul totalitar și imperial sovietic rus). Toate acestea s-au desfășurat într-un crâmpei de istorie umană. Acest crâmpei (o simplă paranteză istorică) a durat, din păcate,  peste 7 decenii.
  • Ucraina este descrisă în carte ca fiind teritoriul în jurul căruia s-au desfășurat evenimente importante în timpul revoluției bolșevice, în timpul celui de-al doilea război mondial, în fisurarea URSS ului, dar și în destrămarea definitivă a statului sovietic.  Nu în ultimă instanță se conturează și speranțele – trecute și recente – ale lui Gorbaciov de refacere a statului sovietic, speranțe legate de Vladimir Putin (noul Stalin?). Pentru Gorbaciov, Putin este șansa Rusiei de a redeveni un imperiu cu impact mondial major. În triada puterilor principale din acest secol (SUA + UE, Rusia, China) personal cred că se va aplica mereu principiul demonstrat în triumviratele romane: doi se aliază împotriva celui de-al treilea, cu gândul să-l slăbească pe partenerul rămas și să domine nestingherit mapamondul…
  • În derularea evenimentelor din Ucraina, Vladimir Putin (cel care – se speră de către nostalgici – va reface imperiul rus/ sovietic) a aplicat în mod adecvat, pe termen scurt, Metodologia Scop Mijloc. În câteva pasaje din cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”) și Mihail Sergheevici Gorbaciov arată că judecă lucrurile prin prisma MSM. Le voi dedica acestor pasaje un episod aparte. Filiera apropierii lui Putin de acest mod de gândire este, cred: Aristotel – Marx (mare iubitor de Aristotel) – SpinozaMachiavelli – Lenin – Nietzsche – Hitler – Stalin – Gorbaciov – Putin. Desigur, nu pot ocoli adevărul că forma concretă, sistematizată și teoretizată a Metodologiei Scop Mijloc îmi aparține… Iată câteva dintre dovezile că MSM a fost folosită, până acum, în mod (majoritar) corect, dar probat deocamdată pe termen scurt, de către urmașul ideologic al lui Lenin și Gorbaciov, Vladimir Putin, dar fără a mă putea pronunța asupra soldului contului Beneficii și Pierderi pentru fiecare caz în parte, neavând date concrete. Iată etapele MSM folosite de Putin:  a) o definire clară a scopurilor de urmărit (1. finale, adică strategice; 2. intermediare, adică tactice; 3. imediate, adică operaționale); b) o gamă extrem de largă de mijloace cu combinații inedite, cu o alternare rapidă a mijloacelor (temporale, spațiale, propagandistice, de imagine, de comunicare, sentimentale, istorice, financiare, economice, politice, militare, umane, informaționale, energetice, legale sau/ și ilegale etc.). Unul dintre mijloace este chiar specialitatea de bază a președintelui rus: cumpărarea de influențe în mass media, propagandă subversivă și bănci: http://www.paginaeuropeana.ro/un-analist-american-avertizeaza-romania-sa-se-fereasca-in-urmatorii-ani-rusia-va-cumpara-mass-media-si-banci/ ; c) renunțarea la un traiect ce pare a fi dezavantajos în plan strategic sau tactic și inițierea unui proiect alăturat dar care face parte din ansamblul de scopuri urmărite; d) jocul la cacealma (la derută), devierea atenției prin lansarea de teme, probleme colaterale etc. care se constituie în mijloace de  apropiere de scopul propus. În mod evident (văzut prin prisma rezultatelor) Ucraina s-a aflat mereu în defensivă, iar conciliatorii occidentali au temporizat la maxim măsurile împotriva Rusiei. Va fi interesant de văzut, peste un număr de ani, ce va scrie Putin în ”Amintirile” sale… Probabil ceva foarte asemănător cu ceea ce va scrie și Gorbaciov în viitoarele sale cărți de memorialistică… deoarce ambii împărtășesc aceleași năzuințe și agreează modul de gândire și acțiune (managementul) bazat pe scopuri, mijloace și adecvarea scop/mijloc. (extras din episodul 3 al pseudorecenziei mele la cartea de memorialistică a lui Gorbaciov apărută anul trecut la Editura Litera).
  • Tot în categoria ”memorialistică pe tema destrămării Imperiului Răului” recomand cartea generalului moldovean (fost sovietic) Ion Costaș, ”Transnistria 1989 – 1992. Cronica unui război ”nedeclarat””, Ed Rao, 2012, 666 pagini, unde se devoalează mai clar unele dedesubturi ale politicii gorbacioviste, dar și sublinierea implicării KGB în procesele perestroikiste. O carte mai recentă, semnată de Vladimir Alexe, ”Kremlin confidențial. Culisele loviturilor de stat din URSS”, Ed Ștefan, București, 2014, 302 pagini, are meritul de a pune punctul pe i tocmai în ce privește aspectele ocolite sau tratate superficial de Gorbaciov în cartea ”Amintiri”. Tot la capitolul ”recomandări bibliografice” amintesc volumul intitulat ”Scrieri alese” de Mihail Gorbaciov, apărut la București, în Editura Politică în anul 1987. Este deja de domeniul investigațiilor istorico-jurnalistice și deontologice misiunea de a compara textul gorbaciovist original al Declarației sale din 15 ianuarie 1986, publicat, în carte, în Anexe.  Sugerez acest lucru cunoscătorilor de limbă rusă, cu scopul de a verifica, prin comparație, care dintre texte, cel publicat în anul 1987 sau cel tradus și publicat în anul 2013, este mai apropiat de originalul publicat în 1986. Spun asta deoarece cele două texte diferă mult atât ca stil de traducere, cât și ca lungime. Este posibil ca Gorbaciov însuși să facă o selecție a paginilor din acea Declarație, dar este posibil și ca Editura Litera, dar și traducătoarea Justina Bandol să fi operat anumite modificări față de originalul rus al cărții de față, modificări ce ar trebui consemnate ca atare, cu motivațiile de rigoare. În cazul în care selecțiunea textelor aparține  chiar lui Gorbaciov, fără a menționa acest lucru, gestul este cu atât mai condamnabil, fiind unul asimilabil mistificărilor bolșevice tipic leniniste și staliniste. Am procedat la această atenționare din considerentul că unele omisiuni din textul original pot să devoaleze unele atitudini sau intenții ale autorului de a cosmetiza adevărul istoric, atât de relativ și de firav în aceste momente de încercări de restaurație imperială rusă (și chiar sovietică). Preocuparea guvernului Ponta de a mângâia și de a accepta (într-o formă sau alta) ambițiile imperiale ale președintelui Putin se poate deduce și dintr-un fapt aparent banal, dar extrem de grăitor. În seara zilei de 27 mai 2014, la Radio România Actualități, în cadrul emisiunii de seară pentru copii s-au transmis câteva povestioare din literatura sovietică… Așteptăm ca RRA să transmită pilde socialiste/ revoluționare și din alte literaturi cum a ar fi cele din Coreea de Nord,  Cuba sau Mongolia…  (O posibilă explicație a ”sovietizării” României este oferită de George Friedman, președintele Stratfor, în ziarul Adevărul din aceeași fatidică dată, 27 mai 2014: http://adevarul.ro/international/rusia/george-friedmanrusia-isi-foloseste-serviciile-informatii-manipula-procesul-politic-romania-1_5384b57e0d133766a80d084d/index.html )

 

 

 

 

Mihail Gorbaciov – o piesă de șah intens jucată pe eșichierul politicilor bolșevice elaborate preponderent cu ajutorul serviciilor de informații  Istoria creșterii și decăderii Imperiului Răului.

 

Nota: Ca și Stalin, Gorbaciov și Putin sunt mari amatori și buni jucători de șah. Cu o întârziere greu explicabilă, șahul va fi disciplină opțională în școlile din România începând din toamna acestui an 2014.

 

Cartea ”Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”” este o autobiografie ad hoc, dar și o biografie a statului sovietic de la apariția acestuia (Lenin) și până la dezagregarea sa (Elțîn), cu scopul de a reliefa unele aspecte neabordate în volume de memorialistică anterioare. Plecarea de la putere sau din viață a unor personaje dezleagă, de regulă, povestitorul de orice restricții autoimpuse. Gorbaciov nu ezită să precizeze, în legătură cu unele evenimente, că este ”pentru prima dată când spun public acest lucru”. Desigur, ne putem întreba: ce l-a reținut pe autorul acestor memorii să o facă până atunci? Răspunsul – mai mult ca sigur – nu va veni, astfel încât spațiul speculațiilor rămâne nelimitat. Citind cu atenție cele peste 600 de pagini ale cărții am observat multe referiri la activitatea serviciilor de informații americane, dar foarte puține referiri concrete la activitatea serviciilor de informații sovietice (abia în final sunt ”devoalate” câteva imixtiuni ale KGB în activitatea liderilor politici), fapte cunoscute în mod nemijlocit de ultimul dictator sovietic. Cred că minciuna prin omisiune este o practică bolșevică permanentă și chiar aș putea spune că personajul principal al cărții de față este KGB ul din perioada imediat postbelică (în 1946, Gorbaciov avea 15 ani) și până la schimbarea denumirii acestuia în FSB. Practic, abia dacă se fac trimiteri foarte aluzive la niște interceptări ale unor discuții, dar trimiteri concrete la activitatea KGB ului sau la eventualele legături cu această instituție nu există în carte. Așadar, un personaj din carte care strălucește prin lipsă (KGB) nu poate fi trecut cu vederea, ci va fi menționat de mine ca actor potențial ori de câte ori contextele redate de autor o vor sugera.  Recent apăruta carte a lui Vladimir Alexe, Kremlin confidențial. Culise ale loviturilor de stat în URSS, Ed Ștefan, București, 2014, compensează substanțial această mare lipsă, punând pe primul plan KGB și infiltrările acestuia în partid și în întreaga viață a statului sovietic. Culmea implicării KGB ului în schimbările de cadre (și chiar de sistem) din URSS o reprezintă următoarea întâmplare, descrisă de Vladimir Alexe: ”Regimul Gorbaciov, mai inventiv, inaugurează ănsă o fază nouă, în stilul diversiunilor și manipulărilor KGB. În iunie 1987, întreaga lume va afla, înmărmurită, de isprava unui tânăr vest-german, care aterizează în plină Piață Roșie, pilotând clandestin din Finlanda până la Moscova un mic avion. Urmarea? Conducerea Armatei Roșii este sever epurată. Vor urma și alte isprăvi de același gen, bine mediatizate în URSS și în lumea întreagă, până la șirul evenimentelor istorice din 1989. Morala fabulei? Aceeași: KGB ul, adică serviciul secret, nu mai era inima sistemului. El devenise chair sistemul. De aceea, eșecul puciului din 19 august 1991 va marca doar sfârșitul KGB ului ca organizare” (Vladimir Alexe, op. cit., p. 297).

 

În primul rând, Gorbaciov nu suflă un cuvânt măcar despre vreo eventuală racolare sau tentativă de racolare a sa, în tinerețe, din partea KGB, operațiune mai mult decât probabilă și care nu va putea fi dovedită decât în era post-Putin. El înlocuiește această foarte probabilă asociere a sa cu structurile militarizate ale serviciului secret sovietic cu o trimitere la ”originea lui socială sănătoasă”, fapt care – chipurile!  – ar explica ascensiunea sa politică, ideologică și administrativă mai mult decât rapidă. Mai degrabă, susținerea kgb iștilor Brejnev și Andropov poate fi mijlocul principal care l-a catapultat pe Gorbaciov pe culmile administrației comuniste sovietice. Voi transcrie și comenta acele pasaje din carte care pot fi aduse în sprijinul ipotezei mele. În anii în care soții Gorbaciov aveau deja un ”renume”, fără să fie precizată – în carte – data exactă, aceștia au făcut (cel puțin) o vizită în străinătate, vizită cu consecințe directe, dar nu imediate, pentru destinul familiei Gorbaciov. Dar cine putea face vizite în străinătatea vestică, dacă nu doar prietenii sau oamenii de încredere ai KGB ului? Intersantă mi se pare descrierea de către Gorbaciov a consecințelor acestei vizite misterioase (o fi data la care a fost ”capcanizat” Gorby de către serviciile occidentale?): ”La un moment dat, în Sovietskaya Rossiia a fost publicat un material în care se afirmă că, vezi Doamne, într-una dntre luările mele de cuvânt în străinătate aș fi spus că încă din anii tinereții eu și Raisa Maksimovna ne propuseserăm să subminăm din interior partidul comunist. Ei asta-i! Minciuna trebuia să fie grandioasă, nu?  E o prostie, unul dintre falsurile pe care le-au lansat despre mine în toți acești ani ”tovarății” meide idei” (p. 109).  Nu putem trece cu vederea precizarea autorului că, în ultimul an de studenție, el a participat la întâlnirea profesorilor și studenților de la Drept cu Jawaharlal Nehru, conducătorul indian care l-a impresionat mult pe Gorbaciov prin umanismul și pacifismul său. Evident, studenții care aveau dreptul să participe la astfel de întruniri erau foarte atent selecționați și îndelung monitorizați de KGB. De asemenea, a primi, după absolvirea facultății, repartiție directă la Procuratura URSS din Moscova, la 25 de ani era o realizare care nu ținea doar de rezultatele la învățătură. Ascensiunea lui Gorbaciov a fost pe cât de fulminantă pe atât de … inexplicabilă pentru analiști sau publicul larg. El însuși s-a simțit ”obligat” să sublinieze această ciudățenie încă neexplicată: ”…cititorului îi va veni greu să înțeleagă cum s-a putut ca un om ieșit dintr-o provincie anonimă a Rusiei să ajungă să ocupe funcția cea mai înaltă în stat. Mă lovesc de această uimire până în ziua de azi” (p. 157).  A pune pe seama ”întâmplării”  ascensiunile, mutările și asocierile cu personaje importante din ierarhia sovietică ține, cred, de o posibilă naivitate a cititorilor, respectiv a analiștilor. Și totuși, Gorbaciov, cunoscător al acestor mecanisme politice, alege să o facă, în continuare, pe uimitul, pe naivul: ”Activitatea mea în funcția de prim secretar al comitetului orășenesc (Stavropol- nota LD) al partidului s-a întrerupt pe neașteptate. Din nou întâmplarea.” (p. 162). Iar minunile continuă pe bandă rulantă. Pe 10 aprilie 1970, la doar 39 de ani, Gorbaciov este ales – în unanimitate! – prim-secretar regional al PCUS Stavropol. Apoi, kgb istul Brejnev îl desemnează la ”domnie” pe fostul director al KGB Iuri Andropov, care îl lasă apoi la conducere pe favoritul său Gorbaciov

 

Secretomania era intrinsecă funcționării clanurilor feudale sovietice. De aici și importanța supradimensionată pe care o aveau serviciile secrete, celebrul KGB fiind atotprezent în familii și instituții, orice abatere de la linia stabilită de Partid fiind imediat cunoscută și penalizată. Cele două cazuri de demitere la vârful puterii sovietice (Hrușciov și Gorbaciov) au fost posibile aplicând întruniri secrete, comploturi cunoscute doar de inițiatori, de câțiva apropiați și – foarte probabil – de KGB. Iată un fragment care sugerează complotul de mazilire a lui Hrușciov: … Fiodor Kulikov a făcut parte dintr-un grup mare de secretari regionali de partid care au fost chemați în secret la Comitetul Central și care s-au aflat nu departe de Kremlin atunci când s-a adunat Prezidiul CC care îl judeca pe Hrușciov și care a înaintat în plenară propunerea de a-l demite din postul de prim secretar și de a-l scoate la pensie”. (pp. 148 – 149). În același timp, acei secretari care nu trebuiau să participe la anumite ”evenimente” lucrurile se ”rezolvau” rapid și persoana în cauză era ținută în off side. De ex. secretarul regional Efremov, un hrușciovist convins, trebuia să fie ținut la distanță în perioada când mentorul și idolul său urma să fie destituit. Și… chiar așa s-a întâmplat: ”Efremov nu luase parte la pregătirea ”loviturii de palat” din octombrie 1964. … Nu fusese înștiințat dinainte de plenara CC, iar când aflase și se repezise la aeroport, i se spusese că avionul are o defecțiune și decolarea se amână. E limpede că întârzierea fusese planificată dinainte” (p. 150).

 

Mihail S. Gorbaciov l-a cunoscut de președintele KGB Iuri Andropov chiar în tulburele an 1968 (invazia de la Praga),  persoană pe care a agreat-o și care l-a agreat mult pe Gorbaciov, deși acesta din urmă afișează, ipocrit, rezervele sale în ”agreabilitățile” de la vârful nomenclaturii: ”Am devenit oare apropiați? Probabil că da. Spun asta cu un dram de îndoială pentru că mai târziu m-am convins de un fapt: la vârful puterii sentimentele omenești au prea puțin loc” (p. 203).  Probabil, dezamăgirea lui Gorbaciov  a venit după ce a fost înfrânt de ”sfânta sfintelor”, în august 1991, desigur cu ajutorul unor structuri nostalgice din KGB.

 

În anul 1980 (anul morții premierului reformator, Kosîghin, celînlăturat de Brejnev din elita politică), Gorbaciov ajunge la Moscova în calitate de secretar al CC al PCUS, propus de stalinistul și kgb istul Brejnev, după o monitorizare directă și îndelungată de către acesta din urmă.  ”Aproape toți îmi aruncau priviri crucișe, unii mă priveau ca pe un ”parvenit”.   … Adesea simțeam că mă sufoc, că mi se face rău la ședințele Secretariatului. Pe vremea când fusesem prim-secretar al Comitetului regional din Stavropol avusesem mult mai multă libertate decât aici, în cele mai înalte eșaloane ale puterii.” (p. 255).

 

Gorbaciov, promotorul reformării economice a sistemului sovietic/ bolșevic, dar fără reforme politice adecvate. Concluzia la care ajunge cititorul cărții este că Gorbaciov nu avea cum să însănătoșească economic sistemul, atât timp cât acesta rămânea încorsetat în chingile politicii dogmatice, autocrate, imperiale, nedemocratice, de comandă. Pe parcursul cărții autorul își descarcă nemulțumirile față de modul primitiv și haotic în care funcționa economia, Gorbaciov fiind mulți ani și la multe niveluri responsabil cu probleme agrare, punctul cel mai slab al economiei sovietice. Gorbaciov a fost bine intenționat în planurile sale de a revigora agricultura, drept pentru care a făcut și studii economice și agronomice, din dorința de a înțelege corect situația sub aspect tehnic, dar și pentru a avea autoritatea specialistului pe probleme agrare (nu doar a ideologului). Simplele ”pile” puse la CC al PCUS pentru a obține fonduri suplimentare pentru agricultură s-au dovedit insuficiente, iar piața era mereu flămândă de bunuri alimentare (foame astâmpărată prin importul de bunuri alimentare, plătite cu bani din vânzarea petrolului. La fel s-a întâmplat (adică au sucombat) și cu propunerile sale de responsabilizare și de răsplătire (după merite!) a producătorilor. Abia spre finalul cărții, după ce a descris cum a suferit cunoscutele dezamăgiri și înfrângeri, Gorbaciov apreciază corect ordinea firească a lucrurilor: trebuia început cu începutul adică cu verificarea clarității și corectitudinii scopurilor (domeniul politicului, cf. terminologiei MSM), și abia mai apoi trebuiau gândite și aduse acele mijloace apte să ducă la atingerea, fie și parțială, a scopurilor. Mai exact, exprimat în terminologie MSM, nu-ți propui un scop dacă ai îndoieli în legătură cu capacitatea reală  de a aduce mijloacele necesare, de a le combina inteligent și de a le consuma cu eficacitatea estimată. Orice diminuare la nivel de mijoace trebuie urmată imediat de o diminuare a ”înălțimii” scopurilor de atins. Asta îmi permite să spun că Gorbaciov avea o oarecare cunoștință despre gândirea bazată pe scopuri și mijloace, dar uita de ea (în sens aplicativ, practic) tocmai când trebuia să ia decizii cruciale… Așadar, în sinteză, pot spune că Gorbaciv a fost robul și victima gândirii marxiste târzii, când teza că ”economicul determină politicul” era la mare apreciere. Mai exact, proasta definire a economicului (=  forțele de producție) se află la originea confuziei marxiștilor care au crezut că ”forțele de producere” a bogăției pot determina mersul istoriei, mai exact că prin tehnicitate superioară productivitatea muncii crește fără limite… iar bunăstarea va veni, indiferent de alte contexte. Gorbaciov și-a împănat toate cuvântările sale (chiar și înainte de 1985, atunci când a devenit ”Dumnezeu și Țar” la nivel de Uniune) cu sublinieri referitoare la rolul hotărâtor al Revoluției tehnico-științifice. Cu alte cuvinte, Gorbaciov credea că tehnicul (inginerimea!) definesc și îmbunătățesc economicul. Dar comanda/ decizia/ alegerea direcțiilor de dezvoltare economică era făcută la centru, de către Partidul Unic. Abia spre finalul cărții Gorbaciov realizează că fără reforme politice (multipartitism, alegeri libere, liberalizarea circulației forțelor de muncă, a investițiilor etc.). În Raportul la plenarea CC al PCUS din 15 octombrie 1985 ”Cu privire la proiectul ….Direcțiilor principale ale dezvoltării economice și sociale a URSS în perioada 1086 – 1990 și până în anul 2000”, prezentat de Gorbaciov, (marele ”reformator”…) se pleacă, în cel mai clasic și dogmatic mod, de la Marx, Engels și Lenin, subliniindu-se că documentul prezentat ”are la bază teoria marxist-leninistă, analiza realistă a proceselor care au loc în țară și în arena internațională” (Mihail Gorbaciov, Scrieri alese 1985-1986, Editura politică, București, 1987, p. 124)  Pe aceste baze dogmatice, gânditorul reformator Gorbaciov propunea ca ”În următorii 15 ani se prevede crearea unui potențial economic aproximuativ egal cu cel acumulat în întreaga perioadă a Puterii sovietice, creșterea de aproape două ori a venitului național și a volumului producției industriale. Va spori de 2,3 – 2,5 ori productivitatea muncii” (idem, p. 129). Așadar să dublezi toți indicatorii în cca 15 ani, dar pe aceleași baze ”marxist-leniniste”, însemna să afișezi un utopism major și nimic mai mult. Adevărul este că reformatori au fost majoritatea ”țarilor” sovietici: Lenin a vrut să-și corijeze greșelile economice, prin NEP (Noua politică economică) dar a murit la 54 de ani și nu a mai avut timp de … cotituri. Stalin a dus gândirea leninistă inițială/ incipientă la extrem, fiind singurul care nu și-a propus să reformeze sistemul. În schimb, ceilalți, începând cu Hrușciov și terminând cu Gorbaciov au avut cel puțin intenții reformiste. Inclusiv stalinistul Brejnev a avut unele zvâcniri reformatoare, îndeosebi înspre deschiderea față de SUA. Dar prim ministrul Alexei Kosîghin (1964 – 1980) era, (în viziunea lui Gorbaciov) un reformator. Timp de 16 ani (din 18), adică până la moartea sa, Kosîghin a fost premierul lui Brejnev. Iată o discuție a lui Gorbaciov cu Kosîghin (fapt care probează viziunea tehnicistă a reformatorilor sovietici: ”A venit vorba la un moment dat de productivitatea muncii. Eu i-am povestit ceea ce văzusem în Franța vizitând o întreprindere: într-o secție similară cu a noastră lucrau de câteva ori mai puțini specialiști. – Noi nu pierdem la strung, a spus Kosîghin. Strungarul nostru nu e deloc mai rău decât cel din alte țări. Noi pierdem mult din cauza unei proaste organizări a transportului în interiorul fabricii, a gestiunii depozitelor, a culturii generale a producției. Cea mai importantă e gestiunea muncii auxiliare și inginerești. Iar asta necesită schimbări majore. Aici e miezul problemei.     Aici nu m-am mai putut abține și am pus întrebarea ”fatală”: – Aleksei Nikolaevici, de ce ați renunțat, de ce ați lăsat ca reforma dumneavoastră să fie îngropată?  Kosîghin a tăcut, apoi mi-a răspuns tot cu o întrebare: – De ce dumneavoastră, ca membru al CC, n-ați luat cuvântul la plenară în apărarea reformei? – ??  Așa s-a încheiat discuția noastră” (p. 208-209). Am reprodus acest citat deoarece mi se pare sugestiv pentru balanța raportului dintre politic și economic în dezvoltarea unei țări. Politicul (Gorbaciov) a tăcut, nu a luat cuvântul în sprijinul reformei propuse de șeful executivului (Kosîghin), în timp ce Economicul (premierul Kosîghin) se zbătea pe uscat fără un sprijin politic adecvat. Trebuie precizat cu claritate: establishmentul sovietic, nomenklatura de partid, nu avea nevoie de reforme, ci doar de stabilitate. Pentru ca circuitul banilor (șpăgilor, cadourilor) să funcționeze ai nevoie de stabilitate: Orice schimbare de echipe sau de principii/ legi/ directive scădea eficiența rețelelor specializate în deturnări de fonduri, spălări de bani, șantaje sau presiuni politice. Piața neagră era la putere, ea trebuia să supraviețuiască! Restul trebuiau să suporte cu stoicism! Gorbaciov era interesat de metodele manageriale moderne pe care le-a susținut în scurta sa ”domnie”. Aici vreau să fac o observație, de fapt o deducție apărută după citirea acestor ”Amintiri”: URSS ul era un spațiu geografic imens (1/6 din suprafața uscatului Planetei), greu de controlat sau gestionat. Orice schimbare care să aibă rezultate presupunea și TIMP pe măsură. La un asemenea colos nu poți schimba direcțiile de pe o zi pe alta. ”Caii trebuie mânați pe direcția pe care ei evoulează deja”  susținea un futurolog american. De aici amânarea sine die a reformelor economice, încheiate definitiv cu ieșirea din scenă a (bătrânilor) protagoniști. Și totuși, Gorbaciov a început să cutreere lumea în dorința de a prelua idei de schimbare (cu limite, desigur…). I-au plăcut inițiativele, în acest sens, lansate de est-germani și bulgari. Despre bulgari Gorbaciov spune (în 1974) că ”Țara se schimbase rapid. Mie mi se păruse că bulgarii porniseră pe calea cea bună, pe vremea aceea nu știam că se întinseseră mai mult decât îi ținea plapuma și că avea să vină și momentul răscumpărării” (p. 217).  În 1969 (după invazia trupelor Trataului de la Varșovia, mai puțin România, în 1968) Gorbaciov vizitează Cehoslovacia. (unde zidurile erau încă pline de lozinci antisovietice). Strălucește, prin lipsă, mențiuni despre România unde Ceaușescu (alt ”reformator”…) lansase ”Noul Mecanism economico-financiar bazat pe autogestiune”. De altfel, tensionata relație cu Ceaușescu, încheiată cu execuția cuplului prezidențial român în ziua de 25 decembrie 1989, execuție comandată de revoluționarii Ion Iliescu, Silviu Brucan și Petre Roman, așadar despre această relație Gorbaciov nu amintește niciun singur cuvânt. Occidentul este însă locul de inspirație în materie de reformă economică pentru noul politruc Gorbaciov: ”În anii 1970 am vizitat, de asemenea, Italia, Franța, Belgia și Republica Federală Germania” (p. 219). Din păcate, osificarea sistemului sovietic era prea avansată pentru a înviora o economie prea dirijată de la centru ca să se poată vedea revirimente pe termen scurt.  Ajuns în CC al PCUS (din 1980) fiind secretar cu agricultura, Gorbaciov descoperea cu uimire o multitudine de ciudățenii și anomalii care i-au dat, firește, de gândit. ”De pildă, în URSS și în Comunitatea Economică Europeană se producea la vremea aceea aceeași cantitate de cereale. URSS folosea însă 100 – 110 milioane de tone de furaje, iar Comunitatea Economică Europeană – 74 de milioane. În schimb, produsele de origine animală erau la noi mult mai puține decât în Europa” (p. 259). Doar cine nu vroia să vadă ineficiența sistemului nu o vedea! Iar trezirea de conștiință începuse deja să ia contururi tot mai clare: ”… cu cât mă documentam mai mult asupra situației, cu atât mai tare mă cuprindea neliniștea în legătură cu starea de lucruri din agricultură, ba chiar începusem să mă îndoiesc de corectitudinea politicii agrare a partidului” (p. 260). Mediul era distrus, cu consecințe tot mai grave, în pofida controlului care făcea parte din stilul autoritarist de conducere: ”Tăierea dezordonată, haotică a pădurilor și alte acțiuni insuficient chibzuite generaseră probleme ecologice serioase” (p. 260). Apare fireasca întrebare: dacă într-un sistem rigid controlat haosul era la el acasă, cum a fost posibilă distrugerea pădurilor din România postdecembristă tocmai după ieșirea din sistemul planificat? Răspunsul este simplu: nomenclatura comunistă și-a continuat promovarea intereselor proprii, feudale, încălcând cu aceeași nonșalanță legile existente ca și în regimul anterior. Eliberarea din feudalismul comunist rigid a coincis, și la noi, cu liberalizarea jafului, îmbogățirea și consumul fără noimă pe baza a ceea ce au adunat cu mult efort ”iobagii” așa cum îi numea Gorbaciov pe țăranii din colhozurile sovietice. Diagnosticul dur, dar corect a fost pus de Eduard Șevardnadze, pe atunci prim secretar al CC al PC Georgian, în decembrie 1979. A durat încă un deceniu pentru ca sistemul să crape, sper, definitiv. Iată diagnosticul pus de Șevardnadze: ”Totul e putred de sus până jos”. La care Gorbaciov a răspuns: ”Sunt de acord” (p. 264).

Pe acest fond de putreziciune URSS invadează Afghanistanul, iar confirmarea putreziciunii a constat și în faptul că nici Șevardnadze, nici Gorbaciov, în pofida funcțiilor înalte deținute în ierarhia de partid, nu au fost nici consultați, nici informați în legătură cu invazia. Doar Țarul decidea, eventual cu 2-3 acoliți. Un astfel de sistem, lipsit de comunicare pe verticală și pe orizontală nu mai putea rezista mult timp… Americanii au sesizat dificultatea economică în care se afla rivalul lor: ”SUA și alte țări au luat o serie de măsuri împotriva URSS. În particular, americanii au sistat chiar și livrările de grâne pentru care aveam înțelegeri scrise. Acest embargo ne-a lipsit de posibilitatea de a cumpăra aproximativ 17 milioane de tone de cereale” (p. 265). Acest mod de a reacționa al americanilor la invaziile rusești este repetat acum în legătură cu raptul Crimeii de la Ucraina, de către Federația Rusă. Se vor vedea oare efectele sancțiunilor economice actuale tot peste un deceniu?… Reacția de atunci a conducerii sovietice este identică cu cea a lui Putin din luna mai 2014: ignorare și mobilizare internă mai puternică. Atunci, sancțiunile au fost stimulative în plan politic: ”era nevoie de o nouă politică agrară” (p. 266). Calculele au arătat că Rusia putea să se hrănească singură. Dar trebuia schimbat ceva, pe ici-pe colo prin punctele esențiale… ”Nu demult mi-au trecut prin mână materiale care evaluau posibilitățile de asigurare cu alimente a Rusiei de azi, din surse proprii. Și iată că oamenii de știință contemporani au ajuns la concluzia că, dacă ar fi fost folosite pe scară largă metodele moderne de selecționare, noile tehnologii, îngrășămintele chimice, s-ar putea asigura o producție zootehnică și de cereale care să hrănească între 800 de milioane și 1 miliard de persoane anual.” (p. 267).  Se vede clar că politrucul Gorbaciov a rămas la vechea meteahnă leninistă: apelezi la oamenii de știință, introduci Revoluția științifico-tehnică și… gata dezvoltarea economică! (Nota: pentru necunoscătorii de limbă rusă: politruc este forma contrasă a expresiei ”politiceskii rukavaditeli” = conducător politic). Ca să faci Revoluție științifico-tehnică ai nevoie de foarte mulți bani, investiții masive cu rezultate pe termen mediu și lung… Dar grosul banilor se îndrepta(u) spre apărare/ înarmare. Lozinca ”apărării cuceririlor revoluției leniniste” aplicată în practică se concretiza în investiții uriașe destinate înarmării pentru a ține pasul cu nivelul de înarmare al SUA. Dilema ”agricultură sau arme” l-a obligat pe Gorbaciov să renunțe la cursa înarmărilor și să cedeze, pas cu pas insistențelor Occidentului de a face schimbări de substanță în regimurile dictatoriale din lagărul socialist. Iraționalitatea politică genera iraționalitate economică: ”pe atunci (anii 80 – LD), ritmul de creștere a cheltuielilor militare depășea cu mult ritmul de creștere a venitului național” (p. 268). Cu alte cuvinte URSS se înarma de zor…. pe datorie! Liberalizarea – acesta era cuvântul de ordine și în URSS, cuvânt care dădea fiori bolșevicilor bătrâni și încremeniți în proiectul leninist. Nu în ultimul rând, datele exporturilor americane în lume arătau că acestea băteau pasul pe loc. Reapăruse problema piețelor de desfacere pentru foarte dinamica industrie americană. Piețele flămânde ale Orientului sovietizat trebuiau deschise de urgență producătorilor occidentali flămânzi de piețe…! Interesant de știut și de reținut: argumentele (cumulate, combinate și concentrate) cu care a fost convins Gorbaciov să reformeze economia planificată, de comandă, au fost de natură așa-zis pacifist-umanistă, economică, financiară, ideologică, geopolitică și militară. Gorbaciov spera (cred eu) în crearea Casei Europene Socialiste Comune pe care să o conducă împreună cu eurosocialiștii francezi, germani și italieni…  Visele de mărire duc la năruire. Se pare că Putin a preluat – în acest an, 2014 – mesajul și ideologia gorbacioviste dar de pe alte poziții și în contextul în care criza mondială roade deja de aproape șapte ani economiile lumii, iar problema piețelor de desfacere este alternată cu problema locurilor de muncă.

Și totuși, care ar fi răspunsul cel mai tranșant la întrebarea: cum s-a năruit ditamai Imperiul (mă refer nu doar la URSS, ci și la țările Tratatului de la Varșovia și a sistemului comunist dictatorial)? Incredibil, dar – se pare – adevărat! Sistemul nu a fost omorât, ci s-a sinucis doar în aparență (cu multă premeditare!), în ideea supraviețuirii. Gorbaciov nu a avut curajul să declare acest lucru. L-a făcut însă un (alt) ofițer, de data aceasta un militar de carieră, fost ofițer sovietic, fost ministru al apărării în Republica Moldova, generalul Ion Costaș: ”După moartea lui Brejnev, apoi a lui Andropov și Cerneenko, șubrezirea simultană a întregii elite sovietice a fost o evidență din care a decurs, în mod logic, necesitatea unor schimbări. În haosul creat în mod artificial, vectorul acestor schimbări a fost deplasat spre dezintegrarea URSS, proces pe care, la început, nu l-a remarcat nimeni. Practic, conducerea comunistă a Rusiei a distrus cu propriile mâini pentru a doua oară imperiul construit timp de secole. … Nu era posibilă punerea imediată în practică a planului de distrugere a URSS. Trebuia pregătită cohorta de conducători la nivelul Uniunii și al republicilor, pe a căror ideologie să se bazeze această activitate distructivă. Trebuia instalat un anumit haos în care confuzia în privința cadrelor sî joace un rol dinainte stabilit” (Ion Costaș, ”Transnistria….”, p. 10). Așadar, planificarea e bună! În special atunci când scopul planificării este crearea haosului, a confuziei și distrugerii sistematice a sistemului…  OK, distrugere – distrugere, dar în ce scop? (Pentru că nu putem vorbi despre teroriști, subminatori ai existenței umane, ci despre un complot cu scop clar. Dar care era acesta? După ce ne mai plimbă printre ”mijloace” (de ex. schimbarea tuturor conducătorilor partidelor din republici și apoi la nivelurile instituțiilor statului, presupusa luptă împotriva mitei și corupției etc.) generalul Costaș oferă un posibil răspuns care, din punctul meu de vedere, este unul credibil și sustenabil: ”Scopul principal al elitei comuniste a fost acela de a legaliza imensele averi ilicite, dobândite după moartea lui Stalin și, mai ales, a lui Brejnev. Iată de ce, în cadrul luptei dintre grupările din Biroul Politic al CC al PCUS, în sistemul de conducere din anii 80 au pătruns treptat oameni pe care activiștii perestroikăi se puteau sprijini în mutările de șah programate. Epurările de cadre în URSS au început odată cu venirea la putere, în noiembrie 1982, a lui Iuri Andropov. … Vitalie Fedorciuk (noul ministru al MAI, fost director al KGB – nota LD) a demis în decurs de trei ani aproape 100 000 de angajați ai MAI ai URSS” (Costaș, op. cit., pp. 10 – 11).  Acum are sens profund gluma lui Gorbaciov, redată în carte, conform căreia, după ce a vizitat toate palatele, sediile și bogățiile uriașe pe care le deținea Brejnev în calitatea sa de Țar suprem, mama sa a exclamat: ”Leonea, dar ce te faci dacă vin iarăși comuniștii la putere și ți le confiscă?”. Așadar, se verifică faptul că toate structurile baroniale feudalo-sovietice dispuneau de averi (ilicite!) uriașe. Și se mai verifică un fapt, contestat aiurea de așa numiții critici ”științifici” ai marxismului: există  în realitate o determinare legică generată de acumulările cantitative și care duc la transformări calitative! Marx a fost răzbunat tocmai de urmașii celui care l-au contrazis și au hotărât că socialismul și comunismul pot izbândi în țări feudale, mă refer la Lenin & Co. Așadar, ca să dau un exemplu concret, distrugerea viticulturii Republicii Moldova (în anii 80) în numele luptei împotriva alcoolismului a fost menită să confuzeze, să distrugă și să anihileze surse de venit bugetar și să adauge noi surse de nemulțumire populară, nemulțumire care a stat și va sta întotdeauna la baza oricăror schimbări majore de sistem, indiferent dacă le numim revoluții, lovituri de stat, reforme sau restructurări (perestroici).

 

Cum funcționa aparatul birocratic de partid și de stat (nomenclatura/ sistemul/ sfânta sfintelor) în URSS (cu similarități evidente și țările din ”lagăr” . Am arătat mai sus cum se implica sau cum era folosit KGB ul în politica PCUS. Sistemul feudal rus/ sovietic funcționa după reguli foarte precise și foarte asemănătoare cu cele de la curțile regale medievale. Secretomania, complotul, intrigile, conspirațiile, uneltirile pe la spate, minciuna, defăimarea, adularea și prozelitismul – toate acestea făceau parte din evantaiul larg de mijloace medievale de păstrare sau de cucerire a puterii. Sistemul baronatelor (comitetele regionale de partid în URSS, echivalentul comitetelor județene de partid de pe vremea lui Ceaușescu) se numea ”nomenclatură” și reprezenta garanția perpetuării sistemului (numit, în carte, de Gorbaciov, ”sfânta sfintelor” – p. 165). Cititorul atent al acestor memorii gorbacioviene va putea, apoi, desluși mai ușor modul cum au fost efectuate ”revoluțiile”  din 89,  inclusiv Marea Revoluție Socialistă din Decembrie 1989 din România. Concret, autorii acestor lovituri de palat (de stat) erau părți integrante ale nomenclaturii ce urmau să asigure perpetuarea acesteia la putere. Fapt care s-a întâmplat, conform planului prestabilit în cancelariile puterilor care au convenit acest lucru și a serviciilor de informații care le slujeau. În România, o parte a nomenclaturii ceaușiste sau apropiați ai acesteia formează azi baronetul împotriva căruia justiția (devenită, în sfârțit, mai independentă) a declarat război deschis. Așa-numitul eșalon doi al sistemului ceaușist a preluat noile pârghii ale puterii democrat-feudale perpetuând exact ceea ce se presupune că au avut de înlăturat: corupția, încălcarea legilor, fraudarea alegerilor, minciuna electorală etc. Până în prezent, nimeni nu a publicat Nomenclatorul complet cu persoanele care făceau parte din acest baronet feudal comunist, în România. În schimb, pătrunderea în elita nomenclaturiștilor feudali a unor persoane cu dorințe de democratizare reală a fost blocată cu brutalitate și fără drept de replică. Însuși președintele Emil Constantinescu (nomenclaturist marginal, respectiv fost secretar PCR pe Universitatea București) s-a recunoscut învins de sistem, adică de ”sfânta sfintelor” (exact ca și Gorbaciov), recte de către nomenclatura baronială bolșevică feudală și comunistă. O altă celebră victimă a neonomenclaturii feudale românești este liberala Mona Muscă, acuzată de noua nomenclatură că a colaborat cu… vechea nomenclatură! (Securitatea ceaușistă). Iată descrierea – excelentă! – făcută de Gorbaciov, din propria sa experiență: ”Prim-secretarul regional de partid era Dumnezeu și țar. Era mai mult decât un guvernator în vremurile noastre, ba chiar mult mai mult. Nu avea nevoie să se pună bine decât cu secretarul general și cu membrii Biroului Politic, pentru că ei erau cei care îi numeau în funcție pe toți secretarii comitetelor regionale. Secretarii erau principala forță pe care se bazau în conducerea tuturor treburilor – și drepte și nedrepte”. (pp. 147 – 148). Orice asemănare cu ”șefii” baroniali actuali ai județelor din România nu este deloc întâmplătoare. Pe aceste baze s-a ridicat și Putin la putere, nomenclatura baronială postsovietică dorind să se autoresusciteze. Și a făcut-o! Am demonstrat, ori de câte ori am avut ocazia, că ideologiile nazistă/ fascistă și bolșevică/ comunistă sunt absolut identice, ambele fiind esențe feudale în hainele modernității industriale (diferențele de simbolistică, limbaj și retorică nu trebuie să ne impresioneze și să credem că fascismul este de extremă dreaptă și bolșevismul este de extremă stângă). Mai mult, personal, am stârnit nemulțumirea unor politologi (Tismăneanu et al.) atunci când am formulat ideea că ambele doctrine (nazistă/ național socialistă) și bolșevică (național comunistă) sunt nu doar identice în esență, ci și suprapuse în colțul extremei STÂNGI. Tismăneanu, de ex., susține că nazismul este de extremă dreaptă și că extremele se ating… În cazul de față eu consider că extremele chiar se suprapun. Sub raport ideologic și propagandistic, național socialismul practicat de PONTA este esențialmente identic cu național comunismul lui Ceaușescu, dar și cu național panslavismul practicat de PUTIN. Și încă ceva. Noțiunea de extremă dreaptă poate fi asociată doar cu ideea de libertate concurențială maximă, cu meritocrația și cu democrația fără fisuri. Orice fisurare în aceste valori echivalează cu o îndreptare clară spre STÂNGA (revoluționară, războinică, autocrată, nedemocrată etc.). Metodologia Scop Mijloc, cunoscută de puțină lume, face posibilă explicarea și aplicarea deopotrivă a sistemelor democratice și a celor antidemocratice. (Iată comentariul lui Ștefan Cezar Bucur, pe Facebook, cu referire la acțiunile lui Putin în Ucraina: ”eu nu văd altceva decât o escaladare după modelul nazist. Finanţare de către mogulii îmbogăţiţi peste noapte (probabil ca la noi, sunt urmaşii activiştilor PCUS sau ai kaghebiştilor), reînarmare prin deturnarea fondurilor provenite din vânzarea de resurse naturale (gaze, petrol, cărbune, minereuri, aur, platină, chiar uraniu îmbogăţit), vânzări masive de armament, intervenţii subtile pentru întreţinerea revoltelor în unele state (Egipt, Libia), sprijinirea liderilor în altele (Venezuela, Siria), agresiuni prin încălcarea unor acorduri semnate de vechii conducători (Crimeea), organizare de atentate (Lech Kaczyński şi membri cabinetului în „accidentul de la Smolensk”), întreţinerea cu armament şi logistică, poate chiar trimiterea de ofiţeri comandanţi pentru „insurgenţii” pro-ruşi din Ucraina, sporirea forţei militare în Transnistria şi Abhazia, întreţinerea unei vaste reţele de spionaj, mai ales pe teritoriile fostei URSS. Mai lipseşte doar purificarea etnică şi genocidul împotriva celor care nu sunt de acord cu politicile lui Putin. Pentru orice cunoscător al istoriei, asemănarea acţiunilor lui Putin cu cele ale lui Hitler este izbitoare)”(14 mai 2014)

Voi relua, pe larg, câteva pasaje din carte care descriu mecanismul intern de funcționare a sistemului feudal/ nomenclaturist/ bolșevic/ sovietic/ comunist: ”Vreau să vă împărtășesc aici câteva considerații ale mele referitoare la rolul aparte jucat de prim-secretarii Comitetelor Centrale republicane și ai Comitetelor regionale. Ei erau, practic, numiți chiar la vârf – de către secretarul general al PCUS și de către Biroul Politic – și reprezentau unul dintre pilonii de sprijin cei mai importanți ai regimului. În ciuda fărâmițării administrative și pe ramuri a aparatului de partid, prin ei erau reunite într-un sistem unic toate structurile de stat și obștești. Ei reprezentau majoritatea în Comitetul Central al PCUS, practic ei erau cei care îl alegeau pe secretarul general, și chiar numai acest fapt le dădea un statut aparte. Sistemul îi alegea cu mare grijă, peste tot, pe cei mai activi și mai energici conducători – în întreprinderile industriale și agricole, în instituțiile de învățământ superior și de cercetare, în cele mai variate grupuri și straturi sociale. Și, dacă nimereai în nomenclatură, trebuia să respecți anumite regului ale jocului. (p. 177). În teritoriu, toată puterea se afla practic în mâinile prim-secretarilor. Ei își subordonau tot aparatul de conducere al regiunii, chiar și organele alese. Nicio numire nu se putea face fără ei. Toate funcțiile de conducere, cât de mici, intrau în nomenclatorul comitetului regional. … Altfel spus, prim-secretarul era un fenomen aparte, o figură-cheie în structura puterii în URSS. Funcția și puterea uriașă și le primea nu de la popor, nu în urma unor alegeri pluraliste, ci din mâinile Moscovei, ale Biroului Politic, ale Secretariatului, ale secretarului general al CC al PCUS personal. De aici și vulnerabilitatea, ambiguitatea situației sale. Fiecare prim-secretar știa foarte bine că poate fi lipsit imediat și de funcție și de putere de îndată ce părerea despre el s-ar fi schimbat în sus-numitele instanțe și, mai ales, dacă ar fi pierdut încrederea secretarului general. … Numai el (secretarul general – LD) rostea cuvintele hotărâtoare: ”Veți fi recomandat”. (p. 178). Ajuns întâmplător sau nu în nomenklatura comunistă, probabil că Gorbaciov era destul de sincer când se mira (în tinerețea sa revoluționară) că sistemul este total nereceptiv la schimbare, la nou, la îmbunătățire. De reținut că printre cele mai des întâlnite cuvinte, în carte, este cuvântul ”schimbare”. Totodată acesta era și criteriul principal după care autorul își descria prietenii/ tovarășii: receptiv la schimbare, doritor de schimbare, sau, dimpotrivă, nereceptiv la schimbare: ”Încă de pe atunci (sfîrșitul anilor 70 – LD) îmi trecea din ce în ce mai des prin cap: de ce orice inițiativă care pare să răspundă întru totul intereselor obștești este întâmpinată cu suspiciune, ba chiar de multe ori cu dușmănie. Cum se explică faptul că sistemul e atât de puțin receptiv la înnoire, că respinge tot ce e nou. Îmi treceau prin cap și alte gânduri ”eretice”, dar nu aveam timp să mă opresc suficient asupra lor.” (p. 192)  Și tot foarte sugestiv pentru descrierea și înțelegerea funcționării sistemului feudal sovietic Gorbaciov scrie: ”În anii aceea am avut ocazia să mă confrunt direct cu modul de adoptare a deciziilor în condițiile economiei de comandă și ale statului centralizat birocratic. Aproape pentru orice problemă trebuia să mergi la Comitetul de Stat pentru Planificare al Consiliului de Miniștri, să-ți asiguri încrederea câtorva zeci de ministere și agenții, a câtorva sute de oameni cu funcții de răspundere. Delegații nesfârșite în capitală, întâlniri, certuri, și oricum lucrurile erau frânate de lucrători din diferite instituții. Trebuia să depui eforturi serioase ca să-i ”îmblânzești” pe funcționarii de la Moscova. Era tărâmul celor descurcăreți și insistenți, deși ai fi zis că, într-o economie planificată totul trebuia să funcționeze rațional. Dar în realitate lucrurile stăteau altfel”. (p. 195). Și probabil, tot așa stau și în continuare și în Rusia și în alte țări în care nomenklatura comunistă este încă la putere. Poate este și cazul unor politicieni ajunși la putere strict pe linie ideologică sau pur partidică, dar ajunși la guvernare înțeleg că mecanismul trebuie ”uns”, că trebuie să primești șpagă, ca să poți da mai departe șpagă. De aici și cazul (prea) multor demnitari români care înfundă acum pușcăriile patriei (și este de sperat și de așteptat ca și alții să îi urmeze). Tot Gorbaciov ne ajută să înțelegem cum funcționa sistemul feudal profund corupt: ”Dacă ai fi respectat complet toate rezoluțiile și instrucțiunile venite de sus, era practic imposibil să faci ceva cu cap și coadă. Nu degeaba mergea vorba: Inițiativa se pedepsește!. …. Dar, deseori conducători cinstiți și cu cap se trezeau că încalcă legile, ba uneori nimereau și în banca acuzaților. Un sistem în care totul, până în cele mai mici detalii, era stabilit prin plan și beneficia de fonduri de la stat nu lăsa spațiu de manevră oamenilor cu inițiaivă și spirit întreprinzător” (p. 197). Este interesant de reținut că s-a creat o adevărată ”cultură” a necesității și posibilității de a încălca legea. Mai mult, legea TREBUIA încălcată ca să poți supraviețui în funcții…  Legea era plastilina cu care se jucau cei numiți să o respecte sau să o facă respectabilă. La fel s-a întâmplat și în România postdecembristă când un  premier-jurist (Adrian Năstase) a devenit, în cultura populară modelul de inteligență care ”știe să fure cu acte”…

Prieteniile ”dezinteresate” erau, de fapt ”cumetrii” etnice, localiste sau… pe bază de simpatii reciproce. Ucraineanul (cu soție ucraineancă) Gorbaciov era firesc să se împrietenească cu ucraineanul Degteariov (membru în Biroul Politic al CC al PC Ucrainean, față de care își devoala criticile la adresa sistemului: ”Trebuia să facem ceva, dar eram legați de mâini și de picioare, ținuți pe loc de niște dogme și indicații învechite.  – Știi, îmi spunea Degteariov, eu încalc în mod conștient tot felul de instrucțiuni stupide, altfel ar însemna să mergem la pieire. Și eu îl înțelegeam. Regiunea Donețk este, în esență, un stat în sine: cinci milioane de locuitori, 23 de milioane de tone de oțel, peste 100 de milioane de tone de cărbune, întreprinderi uriașe de construcții de mașini, agricultură avansată, industrie navală.” (p. 201). Și-a asumat oare Gorbaciov rolul de trompetă propagandistică pentru Putin, în sensul de a sugera dezlipirea acestei bogate regiuni din statul ucrainean și alipirea acesteia la Federația Rusă? Nu exclud acest lucru. (În treacăt fie spus, acum este mai explicabil de ce Rusia are nevoie ca de aer de aceste regiuni bogate în care Moscova investise masiv în anii unionali (peste 1/3 din cheltuielile de capital ale celui de-al patrulea cincinal au fost destinate Ucrainei). Pe vremea lui Brejnev, prim secretarul CC al PC Ucrainean era o persoană foarte importantă în stat deoarece Ucraina ”era într-adevăr o republică foarte importantă și dinamică” (. 273), Brejnev însuși fiind mulți ani conducătorul Ucrainei și al Moldovei, el fiind etnic ucrainean.

”Aparatul” de partid era format din anturajul șefului cel mare. Cei cu ranguri mai mici duceau o teribilă luptă de concurență pentru a intra și a rămâne în grațiile șefului feudal absolut. Numirea lui Brejnev după Hrușciov s-a considerat o numire temporară (cum a fost Malenkov după Stalin, doar pentru câteva luni). Brejnev era o figură ștearsă și fără șanse de a rezista intrigilor celor care îi doreau locul. Dar a existat un oarecare Cernenko, un alt politruc de rang înalt care ”a contribuit masiv la crearea imaginii de mare politician a lui Brejnev” (p. 272). Asta l-a ținut în funcție pe Brejnev timp de aproape două decenii. Și, în consecință, Brejnev l-a desemnat pe Cernenko, drept mulțumire, în calitate de succesor al său la domnie… Tipic feudal…  Dar…. serviciile aveau și ele planurile lor…  În momentul în care s-a pus problema înlocuirii lui Suslov (decedat) la șefia Secretariatului CC, Cernenko era convins de numire, dar Andropov, fost șef al KGB și adus de Brejnev să-l slujească pe linie politică, a realizat o lovitură de palat autoinstalându-se și conducând ședința Secretariatului, ca și cum cineva (Brejnev) l-ar fi desemnat pe el… :”Văzând aceasta, Cernenko s-a făcut deodată mai mic și s-a prăbușit în fotoliul aflat de partea cealaltă a mesei față de mine – pur și simplu s-a prăbușit în el. În felul acesta , s-a petrecut sub ochii noștri ”o lovitură de stat internă”, care amintea într-o oarecare măsură scena din Revizorul” (p. 287).  Seara Gorbaciov la felicitat pe Andropov…  Iar Andropv l-a însărcinat pe Gorbaciov să facă ordine în aprovizionarea cu alimente a Moscovei…. Brusc (aparent, desigur…), Gorbaciov a devenit omul de încredere al lui Andropov. Aș bănui chiar că Andropov l-a asigurat pe Gorbaciov de sprijinul KGB, dacă acesta îl va sprijini pe Andropov să ajungă Secretar General al CC al PCUS, adică feudalul cel mare. Despre moartea lui Brejnev (10 noiembrie 1982) primul a aflat Andropov…  Apoi Andropov l-a informat pe Gorbaciov…. Cernenko a organizat funeraliile (semn că era desemnat succesor…), dar conducerea a fost preluată de Andropov. În acele zile am fost alături de Andropov și l-am văzut că își dă seama de necesitatea și de inevitabilitatea delimitării de multe aspecte ale epocii brejneviste” (p. 299). Acesta era climatul în care schimbările erau tot mai necesare, iar cineva trebuia să și le asume. Andropov a ”domnit” doar 450 de zile. A urmat la ”domnie” Cernenko, cel care a așteptat două decenii în umbra lui Brejnev pentru a-i lua locul. Dar ”domnia” lui  Cernenko a fost și mai scurtă: doar 400 de zile. ”A fost o perioadă chinuitoare pentru țară. În acești doi ani și patru luni s-a petrecut ceea ce avea să determine schimbarea de generații de la vârful puterii în URSS… Fără o descriere în detaliu a modului în care, în tot acest timp, s-au succedat intrigile politice nu se poate înțelege venirea mea la putere” (p. 300).

Sistemul (”sfânta sfintelor”) se perpetua prin multă minciună, ipocrizie, falsitate, lingușire și adulare fără merite. Descrierea lui Gorbaciov despre sistemul de educație din URSS este perfect valabil și pentru România ceaușistă, dar și pentru aparent democrata Românie actuală: ”Unii își căpătaseră titlurile științifice pe merit, dar erau mai mulți cei care ”răzbiseră” în știință mulțumită poziției lor sociale. Susținând o teză de doctorat, birocrații își creau o plasă de susținere și, dacă soarta se complica, se transferau pe posturi de conducere în institutele științifice sau în unități de învățământ” (p. 306).  Exemplific cu cazul meu: după absolvirea facultății, nu am fost primit la doctorat pentru că nu eram membru de partid. Cum m-am înscris în partid, cum am fost admis. Neavând însă sprijinul ”organelor” doctoratul meu s-a prelungit pâna la dumasiana cifră de 20 de ani. Deși teza a fost definitivată în 1984 (în plin brejnevism stalinist și ceaușism dogmatic) nu am primit avizul conducătorului de doctorat, ”savant” român școlit la Moscova, cu soție (pe atunci) rusoaică și – probabil – cu responsabilități politice (și nu numai) majore în lumea academică de la București. În ianuarie 1990, primesc telefon de la conducătorul de doctorat care – generos! – mi-a transmis că ”acum se poate!”. Am susținut teza în anul de grație 1996, la împlinirea a 20 de ani de la înscriere. Nu cunosc un doctorat mai lung decât acesta… Mai adaug că profesorul conducător de doctorat a devenit parlamentar iliescian (poate au fost colegi la Moscova), domnia sa făcând parte, după 1990, dintr-o impresionantă delegație a Parlamentului României care a participat la o ședință solemnă a Parlamentului Republicii Moldova de consfințire a independenței țării. Eu lucram ca ziarist la cotidianul Parlamentului Republicii Moldova ”Sfatul Țării”, iar majoritatea colegilor din presa pro-unionistă sperau ca imediat după adoptarea Declarației de independență să aibă loc, în prezența parlamentarilor români de la București adoptarea deciziei de UNIRE cu ȚARA. N-a fost să fie…  pentru că nu făcea parte din plan… Supușii sovietici erau majoritari în ambele parlamente…   În ce privește afirmația lui Gorbaciov că doctoratele prin ”poziția socială” și nu prin muncă de cercetare, aceasta este confirmată de cazul plagiatului prim ministrului român Viorel Ponta, plagiat ”spălat” de comisii create ad hoc în cel mai stalinist stil posibil, concomitent cu desființarea Comisiei de etică care dovedise plagiatul, în chiar momentul ținerii ședinței. Eroul salvator se numește Liviu Marian Pop, ministrul de atunci al Educației…   Așadar, politrucul Gorbaciov a spus adevărul (dar numai după ce a împlinit 80 de ani…). Ponta a ascuns adevărul,  reușita camuflării hoției fiind asigurată de lipsa unei legislații care să incrimineze penal plagiatul, el însuși – plagiatorul, dar și coordonatorul de lucrare – făcând parte din sistemul care l-a promovat la putere.  Acum devine mult mai clar de ce Revoluția științifico tehnică nu se putea face în URSS cu ”specialiști” unși de sistem cu diplome, precum și care este starea educației din România cu un ministru care promovează și apără plagiatorii și conducătorii de doctorat care au avizat plagiatul (în cazul de față, prof univ dr Adrian Năstase, fost prim ministru al României).

O caracteristică a feudalismului sovietic târziu (îndeosebi perioadele Stalin, Brejnev, Cernenko) o constituia autoperpetuarea sistemului prin păstrarea oamenilor în funcții până când aceștia se stingeau, natural, din viață, la vîrste  – de regulă – peste 75 de ani, nu înainte de lăsa sistemul să fie condus de Curte, de serviciile secrete și de acoliții aflați în lupta pentru accederea la scaunul de Țar absolut. Așadar, gerontocrația se îmbina perfect cu autocrația și cu celelalte trăsături ale sistemelor feudale baroniale. Nomenclatura nu avea cum să fie înlăturată tot de nomenclatură decât print-o abilă mimare a plecării de la putere. Astfel, este cel puțin comic faptul că Gorbaciov a realizat că nu se puteau face schimbări fără renunțarea la nomenclatura îmbătrânită și îmburghezită (în sensul trecerii feudalilor în marea industrie și în marile orașe). Ajuns în vîrful nomenclaturii noul Țar cu vise democratice a încercat să vadă ce nu (mai) merge în sistem. Ipocrizia lui Gorbaciov atinge culmi în rândurile următoare: ”Prima  și cea mai importantă concluzie comună a fost că situația din organizațiile de partid nu putea fi schimbată dacă nu depășeam atitudinea nomenclaturistă în politica de cadre, dacă nu mergeam pe calea democratizării partidului și a societății. Îmi amintesc că, în Biroul Politic, Rîjkov a spus că, din 60 de miniștri, niciunul nu ceruse sî iasă la pensie, deși multora le venise vremea și în mod evident nu mai făceau față noii situații. …. Pentru că, în esență, asta însemna sfârșitul atitudinii nomenclaturiste. În locul numirilor trebuiau să vină alegerile, și încă unele reale” (p. 418).  Dar mentalitatea bolșevică a noului reformator este imediat devoalată și scoasă în prim plan: ”În politica de cadre apărea un nou element hotărâtor – părerea și voința cetățenilor, a membrilor de partid” (p. 418). Așadar, să se schimbe totul, dar să rămână tot partidul ca forță unică și conducătoare absolută…. Acesta a fost gorbaciovismul: năzuințe (aparent) naive, reformatoare, dar fără să te atingi de partidul unic care era esența sistemului, sfânta sfintelor! Unul dintre nomenclaturiștii de frunte ai partidului, Andrei Gromîko a pus hamletiana întrebare: ”Problema care se pune astăzi este dacă statul socialist va fi sau nu va fi” (p. 419). Se știe acum, răspunsul a fost dat de Elțîn și de  alegerile de după debarcarea lui Gorbaciov. Dar nimeni nu dorea să înlăture sistemul, ci să-l consolideze. Trecerea la democrație, în concepție perestroikistă, era consolidarea democrației interne de partid. Alegeri libere însemna alegeri libere și democratice în partid. ”Nimeni nu s-a încumetat să pună la îndoială monopolul partidului asupra numirii cadrelor. Oratorii au preferat să ocolească întrebarea cum să introducem alegerile libere în mecanismul de funcționare a nomenclaturii” (p. 421).  Toate aceste discuții aveau loc în ianuarie 1987, timp în care în România cel puțin, abia se vorbea despre schimbările de la Moscova…. Pentru nomenclaturistul Gorbaciov, nomenclaturistul Ceaușescu trebuia înlăturat de urgență. Neonorant pentru Gorbaciov, absolut niciun rând nu este dedicat situației din România, cea mai dramatică dintre toate țările foste soocialiste. O spălare a obrazului s-ar putea face de către octogenarul Gorbaciov prin scrierea unei cărți distincte despre România, Ceaușescu și așa numita revoluție din 1989 din România. .. Ar avea un succes de casă garantat și ar explica multe dintre ”alegerile” libere care au urmat după execuția cuplului dictatorial ceaușist, cu nimic mai puțin vinovat în fața istoriei decât cuplul dictatorial gorbaciovist. Diferența era dată de mărimea țărilor și de importanța piețelor pentru Occidentul anilor 80-90.

Revenind la structurile feudale sovietice descrise de Gorbaciov, aflăm că directorul KGB din vremea domniei lui Andropov era ucraineanul kgb ist Fedorciuk, cu care nu se afla în relații prea bune, deoarece atitudinea lui era orientată înspre conducerea Ucrainei și mai puțin a Uniunii, Fedorciuk fiind ales și numit de ucraineanul Brejnev. Dar punctul pe i este pus de Gorbaciov atunci când descrie sistemul sovietic ca pe unul pur feudal: ”Vechiul clan conducător care pătrunsese, asemenea unei metastaze, în toate structurile de la vârful republicii și care fusese alungat de Aliev pe motive de corupție și ineficiență în muncă, începea să fie înlocuit cu un nou clan, așa numitul ”grup de la Nahicevan”. Dominau ca și înainte legăturile de rudenie aproape până la al zecelea grad. După ce-și crease în acest fel o bază de susținere trainică, dominată de principiul de clan, Aliev ajunsese nu să conducă, să stea în fruntea republicii, ci să o stăpânească. Și toate adunările, manifestațiile, întâlnirile cu presa, cu poporul și cu celelalte atribute democratice afișate erau numai o fațadă, care nu schimba cu nimic esența și metodele acestei stăpâniri. … Aliev lucrase multă vreme în KGB, Andropov era pentru el nu doar un fost șef, ci o autoritate de netăgăduit. De aceea, prezența lui Aliev în componența Biroului Politic întărea poziția lui Iuri Vladimirovici Andropov. Asta era tot” (p. 311).  Cred că cititorii acestei pseudorecenzii realizează acum mai bine motivația prezentării spre reflecții cititorilor români gândurilor octogenarului Gorbaciov. Ele sunt realități peremptorii și pentru România lui Ceaușescu, dar și pentru România postdecembristă, inclusiv în zilele actuale.  Clanurile județene  (prefecturi, consilii populare, dar și primăriile orașelor reședință de județ) demontate parțial (deocamdată) de DNA arată clar că România nu a ieșit încă din feudalismul clientelar și bazat pe relații de rudenie. La noi, soțiile sau fiicele demnitarilor români (soția fostului președinte PNL, Crin Antonescu, soția premierului român și președinte al PSD Victor Ponta, fiica președintelui României Traian Băsescu și exemplele pot continua) au fost propulsate la Parlamentul UE, pentru a-și putea consolida și mai mult puterea baronială. (un exemplu concret: http://politicstand.com/cum-va-apara-daciana-romania-la-bruxelles/ . Una dintre speranțele mele că Bruxelless ul va aduce România pe calea democrației și civilizației devine, în aceste contexte paleofeudale, tot mai evident, o dulce iluzie…  (vezi http://tismaneanu.wordpress.com/2014/05/18/o-furteva-pe-ulita-noastra-mitomanie-si-intelofobie-in-regimul-pontocratic/)

Unul dintre ”meritele” lui Andropov în scurta sa domnie a fost faptul că a început să introducă disciplina, evident cu ajutorul miliției și al KGB ului. Dar asta era deja feudalism dictatorial pe față, cu alte cuvinte Andropov a încercat să introducă democrația cu ajutorul metodelor dictatoriale… No way!

În 1983 Gorbaciov a vizitat Canada și a înțeles că statul sprijinea interesele proprietarilor, prin credite, recuperate apoi și prin exportul de cereale. Interesant este că Andropov s-a opus efectuării acestei vizite. Erau oare temeri legate de o posibilă racolare/ influențare/  deturnare de la linia partidului?…. Greu de spus. Oricum, în Canada Gorbaciov a fost întrebat cât se poate de direct cine va fi succesorul lui Andropov (canadienii îl bănuiau pe Gorbaciov că el va fi alesul…). Evident, răspunsul a fost unul în stil agricol…. Gorbaciov ”a luat-o pe arătură” și a vorbit despre altceva…

Andropov a inițiat procesele reformatoare cu o vigoare și o viteză specific instituției pe care a condus-o (KGB). Există tot mai multe opinii (poate chiar și dovezi) că la originea marilor schimbări de sistem se afla KGB ul, cu un efectiv de peste jumătate de milion de oameni, marea lor majoritate având studii superioare. Ipoteza mea că Gorbaciov a avut – din tinerețe – strânse legături cu KGB ul este tot mai mult confirmată de analize de ultimă oră: ”În mai 1991, KGB a primit o serie de noi competenţe, precum: 1) dreptul de a supraveghea comerţul exterior, politica externă şi informaţiile referitoare la „progresul ştiinţific şi tehnic”; 2) controlul şi sprijinul „organizaţional şi tehnic” pentru ministere; 3) controlul asupra tuturor deplasărilor sovieticilor în străinătate; 4) „menţinerea securităţii statului” în timpul manifestărilor şi conflictelor interetnice; 5) dreptul de a promulga decrete cu putere de lege la nivelul Federaţiei şi al republicilor; 6) dreptul de a pătrunde în locuinţe, fabrici şi administraţii fără mandat; 7) supravegherea, fără mandat, a tuturor comunicaţiilor (poştă, telefon, radio); 8) înfiinţarea unor spaţii de detenţie speciale” (cf. . http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-1-1_535f7bd60d133766a8318258/index.html). Faptul că Elțîn a primit puteri mai mari și însărcinări de reformare mai radicală a sistemului explică abdicarea lui Gorbaciov și trecerea lui pe linie moartă la sfârșitul anului 1991. Este de presupus că și în KGB se duceau lupte intestine pentru putere, cu atât mai mult cu cât cunoaștem astăzi că KGB ul a oferit președintele Rusiei pentru un număr mare de ani. În același articol din ”Adevărul” se scrie: ” În Nezavisimaia Gazeta, din 28 decembrie 1990, Filip D. Bobkov, fost prim-adjunct al preşedintelui KGB, mărturisea că, încă din 1985, KGB-ul a înţeles limpede că URSS nu se mai putea dezvolta fără perestroika şi glasnosti. Oleg Hlobâstov, fost consilier al ideologului PCUS, Mihail A. Suslov, va scrie: „Am văzut cum trebuie lucrurile în ceea ce-l priveşte pe Andropov (…). Însă, oricât de puternic a fost acesta, înţelegea că nu putea reuşi decât graţie unei trădări secrete a ţării de către Comitetul Securităţii Statului”. Unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andropov din cadrul contraspionajului KGB, mărturiseşte faptul că Iuri V. Andropov „se gândea la posibilitatea de a stabili un acord cu intelighenţia rusă, pentru ca aceasta, la rândul ei, să-l ajute în a reforma sistemul”. Modelul lui Andropov era Anatoli Lunacearski care, sub Lenin, ştiuse să coopereze cu acest grup social. Moshe Lewin este de părere că Andropov înţelesese perfect că principala infirmitate a Partidului era nivelul intelectual redus al înalţilor săi conducători şi al cadrelor superioare. Preşedintele KGB a avut relaţii bizare şi extrem de strânse cu Aleksandr Zinoviev, autor al romanelor Înălţimi prăpăstioase (1976) şi Homo sovieticus (1986), care mărturisea, referindu-se la prima sa carte din 1976: „Andropov mi-a adorat cartea. Apoi, mi-a propus să predau în Occident”. Mihail A. Suslov ceruse arestarea şi condamnarea la moarte a lui Aleksandr Zinoviev, însă Andropov i-a propus lui Brejnev o expulzare şi o privare de cetăţenie pentru următorii 12 ani. Se va întoarce în URSS în 1990, în pofida faptului că publicase pamfletele Katastroika şi Gorbaciovismul. Istoricul Serghei Semanov, fost redactor-şef la publicaţia lunară Celovek i zakon (Omul şi legea), va scrie: „La prima vedere, Andropov era sever şi dur. Ceea ce nu l-a împiedicat să întindă mâna poetului liber-cugetător Evgheni Evtuşenko, să-l patroneze pe viitorul vestitor al Perestroikăi, ziaristul Lev Karpinski, şi pe alţi liberali. Sub Andropov, s-au deschis pentru mulţi disidenţi frontierele spre Occident”. Spre exemplu, Irina I. Andropov, fiica preşedintelui KGB, a lucrat la Celovek i zakon în calitate de corector. ”  Aș mai avansa o speculație: fiica lui Andropov se numea Irina, la fel ca și fiica lui Gorbaciov. În sistemul bolșevic (dar poate nu numai acolo) prieteniile se legau și se consolidau și prin cumetrii, respective dând unui copil numele copilului îndrăgit al unui prieten apropiat sau al unui șef ierarhic.  Faptul că Andropov l-a preferat pe Gorbaciov la succesiune este devoalat în partea a doua a articolului din ”Adevărul”: ”Un rol important în acest plan avea să-l joace şi Arkadi Volski, asistent personal al lui Iuri V. Andropov în perioada 1982 – 1984 şi, mai apoi, al lui Konstantin U. Cernenko. În clipa în care Iuri V. Andropov a murit, pe 9 februarie 1984, Arkadi Volski s-a aflat alături de el şi i-a consemnat dorinţa ca succesorul său să fie Mihail S. Gorbaciov. (FOTO Mihail Gorbaciov şi Margaret Thacher, Londra, 1984) În iunie 1990, Arkadi Volski a primit însărcinarea din partea CC al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice – n.r.) să înfiinţeze o structură menită să apere interesele industriale ale PCUS. Astfel, s-a înfiinţat Uniunea Ştiinţifică şi Industrială care şi-a schimbat denumirea, după 1991, în Uniunea Industriaşilor şi Antreprenorilor din Rusia”.  (cf.: http://adevarul.ro/international/rusia/colonelul-vladimir-vladimirovici-putinalesul-alesilor-2-1_536768d20d133766a85f6efb/index.html# )
Se confirmă, în articol, și faptul că ascensiunea lui Gorbaciov a fost posibilă doar cu sprijinul masiv și susținut al KGB: ”În 2005, Arkadi Volski a pierdut controlul asupra organizaţiei sale în favoarea noii elite politico-economice ruse grupate în jurul lui Vladimir V. Putin. Mihail S. Gorbaciov va confirma faptul că, începând din iulie 1990, PCUS şi-a redus aparatul la jumătate şi a investit banii în structuri comerciale. Peste 3 miliarde de ruble-aur (circa 2 miliarde de dolari) au stat la baza naşterii a aproximativ 600 de societăţi şi bănci comerciale. Institutul de Sociologie din Moscova a confirmat faptul că trei sferturi din societăţile de tip joint-venture aflate în activitate la sfârşitul anilor ’80 au fost create la iniţiativa KGB. În 1987, generalul Vladimir A. Kriucikov a ordonat crearea de societăţi mixte, care să permită accesul la tehnologia de vârf occidentală. Referindu-se la relaţia dintre viitorul secretar general al PCUS şi KGB, fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski scria: „Spre sfârşitul lui octombrie (1984 – n.n.), Nikitenko s-a întors din concediu, confirmând – în urma discuţiilor cu ofiţeri superiori de la Centru – că KGB-ul se afla într-adevăr în spatele lui Gorbaciov, cu care încheiase o înţelegere prietenească, şi că acea călătorie (de la Londra – n.n.) era menită să-i dea un atu în bătălia pentru putere. KGB-ul îl susţinea pentru că el era omul nou, un om al viitorului, un om cinstit care avea să lupte cu corupţia şi cu alte aspecte negative ale societăţii sovietice”. După 11 martie 1985, Direcţia Generală I din KGB (Informaţii Externe) avea să emită instrucţiuni extrem de severe prin care se interzicea deformarea stării reale în mesajele şi rapoartele informative transmise CC al PCUS şi altor organe conducătoare”.

Andropov s-a îmbolnăvit de rinichi, îndeplinirea sarcinilor sale fiind tot mai dificilă. Atunci l-a însărcinat pe Gorbaciov cu conducerea lucrărilor Secretariatului. Nu este de mirare că Gorbaciov are, majoritar, cuvinte de laudă pentru Andropov: ”Fără îndoială, Iuri Vladimirovici Andropov a fost o personalitate neobișnuită, de amploare, bogat dăruită de natură, un autentic intelectual. S-a manifestat cu hotărâre împotriva a tot ceea ce numim ”brejnevism”, a favoritismului, a luptei de culise, a corupției, a delăsării morale, a birocratismului. Iar acest fapt corespundea așteptărilor oamenilor. Acțiunile lui au fost considerate începutul unor schimbări generale și propfunde” (p. 333). Ceva s-a întâmplat însă cu desemnarea la succesiune a lui Gorbaciov, astfel încât noul Țar a fost desemnat în persoana bătrânului Cernenko. Văduva lui Andropov i-a spus soției lui Gorbaciov: ”De ce l-au ales pe Cernenko, de ce? Iura voia să fie ales Mihail Sergheevici” (p. 335).  Alegerea lui Cernenko a întârziat cu peste un an procesul de reforme întrevăzut de KGB, de Andropov și de Gorbaciov. În 1984 a murit Enrico Berlinguer, iar la funeralii PCUS a fost reprezentat de Gorbaciov care a profitat de context și s-a întâlnit cu fruntași comuniști italieni (eurocomuniști) dar și cu președintele Italiei. ”Președintele s-a pronunțat pentru colaborarea dintre comuniști și socialiști” (p. 346). Cred că atunci ideea construirii unei europe socialiste comune a prins și mai mult contur. Tot în 1984, Gorbaciov vizitează Marea Britanie (vizită la Parlament, întâlnire cu Margaret Thatcher). Pledoariile lui Gorbaciov pentru contopirea celor două sisteme sunt tot mai clare, mai directe: ”Indiferent ce ne desparte, planeta este una pentru toți. Europa este casa noastră comună. Casă, nu teatru de acțiuni militare” (p. 347). Gorbaciov devine tot mai pacifist, mai globalist, mai favorabil dezarmării și unei noi construcții instituționale care să reunească întreaga Europă. Întâmplător sau nu, Gorbaciov a vizitat uzine și centre de cercetare, dar nu a rueșit să ajungă și la mormântul lui Marx, deși era pe lista obiectivelor…. Tot în 1984 moare și Ustinov, personalitate de vârf a nomenclaturii comuniste sovietice. Iată cum comentează Gorbaciov: ”De fapt, tot acel an nu a fost altceva decât agonia unui regim” (p. 350); ”Toate acestea erau un semn că murea sistemul însuși, sângele lui stătut, bătrânicios, nu mai avea putere să circule” (p. 367).  În martie 1985, cu laude și aprecieri elogioase Gorbaciov este noul șef al partidului și statului sovietic. Avea 54 de ani, vârsta la care murise Lenin. ”Domnia” sa a durat doar un cincinal și 10 luni, până la debarcarea sa în ziua de Crăciun a anului 1991. În 1996 Gorbaciov se relansează în viața politică,  mai exact în campania electorală pentru prezidențiale, fiind învins de rivalul său Elțîn. Doar venirea la putere a lui Putin îl mai scoate pe Gorbaciov din izolare. Elțîn a avut susținere americană, dar și a structurilor care au inițiat reformarea radicală a sistemului, adică KGB. Gorbaciov îl consideră vinovat de tot ce s-a întâmplat rău cu URSS pe Elțîn: ”Respingând ideea de reformare a URSS în condițiile păstrării statalității unionale, ideea schimbărilor graduale ăn societate, Elțîn a început să acționeze prin metoda distrugerii structurilor și mecanismelor de stat, a deschis țara, complet nepregătită, sistemului concurențial, care în mod evident avea să ducă la eșec, și astfel, în esență, a condamnat-o la suferință. Așa voia el să arate ce anticomunist convins era” (p 379). Oare pe cine ar fi susținut americanii și KGB ul mai mult: pe un leninist reformist (Gorbaciov) sau pe un anticomunist convins (Elțîn)? Răspunsul este deja cunoscut. La 10 ani de la înlăturarea sa, Gorbaciov continuă să dea același răspuns la problemele cu care se confruntă țara, ca și în anii de început ai perestroikăi: ”mai multă, democrație, mai mult socialism” (p. 382).  Cu alte cuvinte, el este un comunist bolșevic leninist incorigibil, iar mesajele sale de revigorare a URSS sunt împlinite, în aceste zile, în mare măsură, de V.V. Putin.

Interesant de observat că primele măsuri care ar putea fi considerate cât de cât ”antisistem” au fost luate, în URSS, în anii 1986 – 1987, în timp de măsuri similare au fost introduse în România abia în ultimii zece ani, mai consistent în ultimii cinci ani, deși PCR a fost scos, formal, în afara legii încă din 1990. Deci, o întârziere de cca 20 de ani, drept pentru care vinovăția guvernării Năstase pentru aceste întârzieri nu mai trebuie dovedită. Nu lipsit de interes că președintele Băsescu l-a caracterizat, recent, adică în 2014, ca fiind un fost prim ministru foarte bun… Dar tot în fatidicul an 1987, Corneliu Coposu prevedea prăbușirea iminentă a comunismului. (vezi http://adevarul.ro/locale/zalau/exclusiv-secol-nasterea-corneliu-coposu-e-prevazut-seniorul-1987-caderea-comunismului-1_537adb610d133766a8cd6f79/index.html) .  La 27 de ani de la  această prognoză și la 25 de ani de la presupusa cădere a comunismului în România, Joe Biden atrage atenția că drumul spre o societate normală, fără reminiscențele feudale vizibile și azi cu ochiul liber în România, că fără o consolidare a statului de drept, respectiv fără o asigurare a independenței justiției, procesul de îndepărtare de comunism este sau poate fi reversibil. (vezi http://www.gandul.info/international/primul-mesaj-al-lui-joe-biden-pentru-romania-tarile-care-nu-au-un-stat-de-drept-puternic-si-un-sistem-judiciar-independent-sunt-vulnerabile-la-tipul-de-actiuni-pe-care-le-desfasoara-rusia-in-ucraina-12636812) .

Duplicitatea bolșevicului Gorbaciov apare mereu, pagină cu pagină. După clamarea meritului de a fi reformatorul sistemului nomenclaturist, el subliniază că perestroika a fost, în realitate, o revigorare a leninismului, a comunismului trecut de faza ”pe cazarmă” și intrat, chipurile, în faza de ”civilie”, de ”normalitate”. Spre deosebire de anticomunistul Elțîn (fostul prim secretar de partid pe Moscova, apoi pe Federația Rusă), Gorbaciov rămâne un leninist antistalinist convins. ”Inițiatorii perestrikăi – cine vor fi fost oare? … – voiau să elimine cât mai repede sărăcia. În doi ani (1985 -1986) investițiile sociale depășiseră cu aproape 40 de miliarde de ruble suma prevăzută în planul cincinal”  (p. 449). Așadar, nu stimularea investițiilor prin fiscalitate scăzută, ci pomeni pentru săraci. Tipic leninist!  Desigur, planul cincinal rămînea cadrul economic general, dar tot Gorbaciov se plănge că ”În 1987, reforma economică viza deja dezvoltarea relațiilor de piață, dar, din cauza împotrivirii forțelor conservatoare din aparatul de stat și de partidm ea a fost pur și simplu blocată” (p. 449). Cu alte cuvinte, deși perestroika era un plan de revigorare a comunismului leninist, tot el se plânge că trecerea la capitalism (relații de piață) era blocată de … comuniștii conservatori. A da pomeni la săraci echivalează cu omorârea industriei și cu sărăcirea și mai cruntă a săracilor.  Gorbaciov doar constată acest lucru, fără a-și asuma responsabilitatea pentru această politică economică leninistă dogmatică: ”Creșterea veniturilor bănești ale populației s-a accelerat, în timp ce, după 1988, ritmul de creștere a producției, dimpotrivă, a încetinit, iar apoi a devenit nul” (p. 449).  Cauza o dezvăluie chiar autorul: ”Nu ne-am hotărât nici să întrerupem derularea câtorva programe sociale, să reducem cheltuielile statului, în primul rând pentru apărare” (p. 450).  Gorby realizează că ”rezolvarea problemei trebuia căutată nu în măsuri administrative, ci în reorganizarea mecanismelor economice” (p. 451). Opinia mea este că reformarea trebuia începută nu cu măsuri pur economice (la nivelul mijloacelor), fără a vedea unde ajung rezultatele economicului, ci cu măsuri politice (la nivelul politicilor). În limbaj MSM, degeaba schimbi sau recombini mijloacele dacă nu schimbi scopul, finalitatea activității. Or, în mintea lui Gorbaciov sistemul sovietic trebuia păstrat, planificarea păstrată, nomenclatura păstrată (eventual ușor întinerită…), reglementarea prețurilor păstrată, înarmarea păstrată, partidul unic păstrat, KGB ul păstrat… deși, tot el mărturisește că ”Eforturile noastre se pierdeau pe drum. Era foarte limpede că sistemul dă rateuri.” (p. 451). Un caz tipic de neaplicare a Metodologiei Scop Mijloc.  Politrucii de la vârful sistemului se certau pe probleme false, respectiv vroiau să decidă menținerea socialismului (scopul suprem) dar cu piese de… import. Rîjkov avea ca poziție unică: ”reformele noastre nu trebuie să iasă din limitele socialismului” (p. 452), în timp ce Gorbaciov îi ținea isonul, dar cu o octavă mai sus și câțiva becari în plus: ”Reformele trebuie să le facem în cadrul socialismului, dar nu în acel cadru care a ținut societatea în lanțuri, care a anulat inițiativa și interesul oamenilor” (p. 452). Totul se reducea la construirea unui socialism cu față umană, cu alte cuvinte a unui umanism de fațadă cu puternice temelii comuniste. Zeci de pagini sunt alocate, în carte, pentru a descrie controversele teoretice, ideologice și politice între reformatori și conservatori. Factorii externi nu erau deloc favorabili. Dimpotrivă! (Un episod din această pseudorecenzie va fi dedicat relațiilor externe ale URSS din perioada celor aproape șase ani de conducere gorbaciovistă). Printre mijloacele de explicare și promovare a crezului său personal Gorbaciov a ales (și) cuvântul tipărit. Cartea sa despre perestroika, Perestroika și noua gândire pentru țara noastră și pentru întreaga lume, scoasă în anul 1997, a fost tipărită în tirașe de masă, în URSS, în SUA și în alte țări ale lumii. ”În total ai apărut 5 milioane de exemplare în 160 de țări, în 64 de limbi” (p. 458) (În România s-a publicat doar un volum de cuvântări ale lui Gorbaciov din anii primi ai reformei (1985-1986), adică doar acele cuvântări în favoarea comunismului leninist…).  Titlul cărții lui Gorbaciov, prea lung, prea tezist și neatractiv sugerează iluzia că omenirea se va schimba după modelul perestroikist (socialist și leninist în esență). Consider că această iluzie a instaurării în lume a unui sistem mixt, nici capitalist – nici comunist, respectiv și capitalist și comunist deopotrivă. Melanjul postmodernist era la modă, dar se vede că aplicat (brusc!) la politici naționale și mondiale, a avut urmări dramatice pentru unul dintre sistemele în cauză (comunist), cu consecința proclamării de către futurologul american Fukuyama a ”sfârșitului istoriei”. Impresia Occidentului despre carte o spune chiar Gorbaciov: ”în Vest a fost primită cu bănuieli și sarcasm și considerată manifestul unui idealism nejustificat sau un nou truc propagandistic” (p. 458).  Și cum să nu fie astfel devreme ce Gorbaciov nu a fost în stare să iasă din tiparele revoluției bolșevice. Mai mult chiar, mărturisește el în carte ”M-am apucat din nou să citesc cărțile lui Lenin referitoare la primii ani ai puterii sovietice. Le-am parcurs pe toate, fără excepție” (p. 459). Și asta se întâmpla la sfârșitul anului 1987! Probabil bibliografia leninistă era obligatorie în sistemul de educație, devreme ce Gorbaciov este exasperat să constate că se bătea pasul pe loc: ”Mă consterna faptul că reprezentanții multor structuri de partid și de conducere se dovedeau incapabili să să pregătească într-o atmoseferă democratică, de glasnost, trecerea către noi formule economice. La întâlniri auzeam una și aceeași rugăminte:Spuneți-ne ce să facem, dați-ne indicații!” Încă de pe atunci vedeam în această împrejurare simptomele rău prevestitoare ale crizei din partid. Întrr-un partid care, de altfel, fusese creat cu un alt scop. Eram uimit: în trei ani înnoiserăm substanțial corpul de cadre, dar nou-veniții, împovărați de inerție, trecuți prin școala ideologică sovietică, întrebuințau, cu mici excepții, aceleași metode ca și predecesorii lor” (p. 461).  La 4-5 noiembrie 1987, la Kremlin, Gorbaciov organizează o întâlnire internațională, cu participarea nu doar a partizanilor comunismului. ”Luând cuvântul la această întâlnire, am avansat, pentru prima oară ideea plurivalenței evoluției istorice, afirmând că opoziția a două sisteme nu este hotărâtoare. O asemenea recunoaștere a necesității de a refuza monopolul asupra adevărului a sunat din partea mea ca o adevărată chemare la heterodoxie” (p. 462).  În sfârșit, Gorbaciov recunoaște că a fost convins (singur, de alții…) că cele două sisteme politice coexistente la acea dată pot converge și că trebuie să conveargă!  Aceasta este, de fapt, cauza primă a declanțării politicii sale perstroikiste: convergența și participarea URSS la conducerea lumii, fără a mai putea fi învinuită că este Imperiul Răului…  Gorbaciov  era convins că un asemenea proces va fi de durată (25 – 30 de ani!). De ce era nevoie de 5-6 cincinale? Pentru că ”societatea sovietică era un conglomerat extrem de greu de reformat” (p. 464) ceea ce a dus și la această concluzie tristă, perfect valabilă și în 2014, când perestroika ar fi trebuit să fie încheiată și … toată lumea să fie fericită: ”Dar, din păcate, …și în ziua de azi, mulți sunt gata să țină partea unor asemenea capete înfierbântate, să submineze societatea în mod indirect, pe la spate. Doar nu degeaba unul dintre cei mai sângeroși conducători din istoria noastră este perceput de mulți ca un erou, iar oamenii umblă până în ziua de azi cu portretele lui pe străzi și chiar încearcă să identifice numele Rusiei cu Stalin” (p. 465). Sub pretextul sărbătoririi victoriei Armatei Roșii în cel de-al doilea război mondial, Stalin este oferit de Putin pe post de model de urmat…  și asta în anul de grație 2014, după anexarea ilegală a Crimeii.

Mai multe pagini din carte sunt dedicate ”războiului” lui Gorbaciov cu Elțîn despre care primul are doar caracterizări negative (nedemocrat, populist, arivist, bețiv, instabil… Citind aceste pagini, cititorul va înțelege că Gorbaciov transferă responsabilitatea distrugerii statului sovietic asupra lui Elțîn, iar șansa istorică a refacerii acestuia îi va reveni noului Stalin, adică președintelui actual al Rusiei, V.V. Putin, pentru care Gorbaciov are doar cuvinte de laudă. Asta – în virtutea dublei măsuri cu care operează mereu Gorbaciov – nu l-a împiedicat pe Gorbaciov să-l critice pe vechiul Stalin: ”Sute de mii (aproape un milion) de activiști de partid au fost împușcați, trei milioane au fost trimiși în lagăre. Și asta fără să mai punem la socoteală colectivizarea, care a afectat alte câteva milioane…. Pentru socialism? Da! Dar pentru ce socialism? Unul ca pe vremea lui Stalin nu ne trebuie” (p. 477). Încheind acest capitol despre perestroika Gorbaciov nu pierde ocazia să sublinieze că perestroika nu a fost percepută nicidecum ca un trend antisistem, sau ca un atac ireverențios la ”sfânta sfintelor”. Dimpotrivă! Politrucii au continuat să militeze pentru consolidarea monopolismului PCUS. ”Din nefericire, în deceniile întregi de monopol, o mare parte a funcționarilor PCUS se dezvățaseră sau nu învățaseră niciodată să ducă muncă politică, ideologică și organizatorică cu oamenii fără sprijinul resurselor administrative și de statr. În acest sens e caracteristic faptul că la plenarele CC – chiar și la ultimele – răsunau întotdeauna cereri de întărire a autorității organelor de partid cu ajutorul pârghiilor administrative și legale. Situația aceasta a culminat în împrejurărarea că majoritatea liderilor de partid – … – de la membri CC până la o serie întreagă de conducători ai comitetelor locale, s-au dovedit părtași, într-un fel sau altul, la puciul Comitetului de Stat pentru Starea de Urgență” (p. 485).  Se vedea treaba că revuluționarii leniniști sau che guevariști au în sânge loviturile de stat, ignorarea alegerilor și urmărirea cu obstinație a propriilor interese. Modul în care a fost debarcat guvernul Mihai Răzvan Ungureanu din România în 2012 seamănă izbitor cu GKCP – ul stalinist (tentativa de lovitură de stat) care l-a arestat pe leninistul Gorbaciov în vara anului 1991 (GKCP = acronimul în limba rusă a CSSU adică Comitetul de Stat pentru Situații de Urgență). Mijloacele au fost ușor diferite, dar esența era aceeași: obținerea puterii prin forță.  KGB ul (sau, cel puțin o parte a unor structuri din KGB, la fel cum s-a întâmplat în ”Revoluția” romînă, cu participarea ”unei părți” din Securitate) nu a fost străin de torpilarea semnării Acordului Unional – la 20 august 1991 – prin care se urmărea salvarea Uniunii Sovietice de la disoluție, în vara anului 1991: ”După cum s-a dovedit mai târziu, această întâlnire a fost ascultată de KGB și a reprezentat pentru anumite personaje cu funcții înalte un motiv care i-a hotărât să participe la pregătirea și organizarea loviturii de stat. Se știe că Iazov a stat la îndoială dacă să-l susțină sau nu pe Kriucikov: Dar înregistrarea în care era amintit și numele lui l-a convins” (p. 518).  Refacerea Uniunii Sovietice a fost amânată cu exact un sfert de secol, misiunea revenindu-i fostului ofițer KGB, actualmente președinte al Rusiei, Vladimir Putin.

Cred că este un caz rarissim în istorie ca un conducător de țară să-și propună ca scop stabilizarea și consolidarea sistemului politic, iar rezultatul să fie complet opus acestui scop, respectiv distrugerea completă a acelui sistem, iar asta pentru simplul motiv că distrugerea sistemului a fost doar mimată. O spune și Aleksei Levinson în articolul său de analiză publicat în 2010: ”Avem toate motivele să credem că, în 1985, atunci când a primit puterea supremă în acest imperiu, ideile lui Gorbaciov, chiar și dacă ar fi existat în forma aceasta liberal-comunistă, erau legate mai degrabă de întărirea, și nici pe departe de ruinarea sistemului politic de atunci” (p. 495).  Actualmente Gorbaciov regretă că PCUS nu a devenit ”avangarda morală a societății” (p. 498), dar tot din cele afirmate de domnia sa rezultă clar că nu era nicio șansă să se întâmple așa. Dintr-o clică de ariviști corupți nu poți face peste noapte o mănăstire de călugări… ”În vara lui 1990 am luat cunoștință de starea de lucruri din organizațiile de partid și din colectivele fabricilor din Leningrad. … Activiștii abandonaseră munca cu oamenii, le lipsea inițiativa de a rezolva problemele cele mai presante…. Iar… nomenclatura de partid stătea deopoarte și-și freca mâinile cu răutate: ”Noi nu mai avem nicio putere, suntem alungați de la conducere – asta vă e perestroika”. (p. 499).  Evident, vinovatul de serviciu era tot Elțîn care instiga oamenii la greve, la nesupunere…  Ca răspuns la situația tot mai gravă din partid Gorbaciov a reacționat prin propunerea (adoptată de parlament în martie 1990) înființării funcției de președinte al țării, fiind concomitent scos din Constituție articolul care acorda PCUS monopolul puterii. Dar înființarea postului de președinte unional a fost contracarată și slăbită de înființarea de posturi de președinți de republici unionale. Sperând că mai poate salva partidul Gorbaciov a rămas și președinte al URSS și Secretar General al PCUS, ceea ce – recunoaște el – a fost o mare eroare. În ultimă instanță, lovitura de stat (GKCP) a fost dată de dinozaurii din partid. Moartea acad Saharov în decembrie 1989 i-a slăbit forțele lui Gorbaciov și a întărit tabăra lui Elțîn (Rusia Democratică). Politica lui Elțîn a fost susținută în teritoriu de Țările Baltice (Gorbaciov îi numește pe patrioții din aceste republici ”separatiști naționaliști radicali”) cu consecința ieșirii acestor țări din Uniune. În RSFSR (Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă) postul de președinte a fost câștigat de Elțîn (care a primit cu doar patru voturi peste necesarul minim). Parlamentul RSFSR a cerut autonomie prin publicarea Declarației de Suveranitate și astfel, s-a pus capăt existenței de facto a Uniunii Sovietice și a programului său leninist de reformă politică și economică. ”După Rusia au declarat suveranitatea țărilor lor Sovietele Supreme din Uzbekistan, Moldova, Ucraina, Bielorusia, Turkmenistan, Armenia, Tadjikistan, Kasahstan și Kirghizia. Declarații de suveranitate au adoptat de asemenea republicile autonome din componența Rusiei și chiar anumite regiuni (Irkuțk)” (p. 508).   Interesantă este reacția unui președinte american care, întrebat fiind despre, destrămarea URSS a spus că era mai bine înainte; acum trebuiau acorduri economice cu 15 parteneri în loc de unul…

Mai amintesc câteva momente istorice din finalul epopeii perostrokiste și gorbacioviste. În februarie 1990 Elțîn a declarat că se delimitează de poziția președintelui URSS și îi cere demisia, dar anturajul lui Elțîn nu a aprobat această poziție. Exact acest lucru a împiedicat victoria puciștilor din august 1991. În caz contrar ar fi avut loc restaurația deplină și imediată a stalinismului dictatorial, reintroducerea monopolului PCUS cu toate consecințele de rigoare… Atunci  puciștii ar fi putut afirma și proba că ”URSS trăiește”… (după modelul ”USL trăiește…”). Până atunci însă, pe 12 iunie 1991 Elțîn câștigă detașat alegerile în RSFSR (40%). Pe 30 iulie urma să fie semnat Acordul Unional prin care RSFSR să rămână în componența URSS, conform unei ședințe în trei: Gorbaciov, Elțîn și Nazarbaev.

Puciul din august 1991 este descris pe doar cinci pagini din care rezultă clar că puciul era destinat opririi cursului reformist și revenirea la stalinism. Dar lucrurile erau deja pornite în direcția aneantizării Imperiului Răului, și a redistribuirii marilor bogății acumulate între nomenclaturiștii tineri și ariviști, astfel încât puciul nu a făcut altceva decât să accelereze dizolvarea statului sovietic și a structurilor sale feudalo-comuniste. Gorbaciov a renunțat la postul de secretar general al PCUS și a propus autodizolvarea partidului. Elțîn a definitivat procesul făcând injecția mortală în corpul deja muribund al statului sovietic unional: în timpul puciului, Elțîn a preluat structuri unionale și le-a subordonat celor republicane (ruse). Astfel, Federația Rusă a devenit moștenitoarea de facto și de iure a Uniunii Sovietice. Ulterior, tot el ”a anunțat că are de gând să distrugă definitiv Centrul” (p. 525) blocând conturile instituțiilor unionale. ”La sfârșitul lui octombrie, Elțîn a anunțat intenția de a declara Banca de Stat a URSS bancă rusească, de a reduce numărul angajaților Ministerului de Interne cu 90%” (p. 525).

După puciul nereușit din august, sfârșitul anului 1991 avea să însemne și sfârșitul Imperiului Sovietic. Pe lângă groparul Gorbaciov, care a pregătit groapa și a sugerat că marele bolnav ori este reformat ori va muri, mai apar doi factori decisivi: Elțîn – cel care și-a asumat decizia de a eutanasia marele bolnav – și Occidentul care abia aștepta să vină cu flori și coroane la înmormântare. Rolul tot mai activ al Occidentului a fost solicitat și permis de către Gorbaciov care a ținut, apropae zilnic legătura cu premierii/ șefii de stat: John Major (Marea Britanie), Heluth Kohl (Germania), Francoise Mitterand (Franța), George Bush (SUA), Giulio Andreotti (Italia) și Felippe Gonzales (Spania). ”Eu i-am îndemnat să facă pași concreți. Mai înțelegători s-au dovedit, probabil, francezii, nemții și italienii” (p. 525). FMI era gata să sprijine reforma economică. Deloc surprinzător, măciuca finală dată statului confederat unional sovietic a dat-o Ucraina care s-a pronunțat ferm împotriva oricăr tratate cu Occidentul semnate la nivel central. Elțîn a respins formula de compromis numită ”stat confederat democratic” invocând că așteaptă și participarea … Ucrainei. ”Pe 30 noiembrie, cu o zi înainte de referendumul din Ucraina, președintele rus (Elțîn – LD) a discutat la telefon cu G. Bush. Vă amintesc aici că l-a rugat pe Bush să păstreze această discuție secretă până la publicarea rezultatelor referendumului din Ucraina. Kravciuk și Șușkevici l-au informat pe  președintele SUA despre întâlnirea pe care urma să o aibă cu Elțîn în Bielorusia. Că veni vorba, Elțîn a luat de mai multe ori legătura în secret în chestiuni care priveau URSS, cu președintele Bush, care a afirmat nu o dată că el este pentru păstrarea Uniunii pe baza noului Acord. Pe 3 decembrie, Sovietul Suprem al URSS a aprobat proiectul privind Uniunea Statelor Suverane” (p. 529). În realitate și în paralel președinții Rusiei, Ucrainei și Belarusului au pus la cale formarea unei alte Uniuni, numită Comunitatea Statelor Independente. Acest CSI (be baza Declarației celor trei șefi de stat de la Belaveja de la 11 decembrie 1991) a subminat USS ul. Concret, ”Acordul de la Belaveja constatase că ”URSS ca subiect al dreptului internațional și ca realitate geopolitică își încheiase existența”.” (p. 532).  Primul informat în legătură cu semnarea Acordului de la Belaveja a fost… președintele SUA (p. 534). La nivel de 2013, când s-a publicat cartea în ediția originală Gorbaciov, nostalgic, se ăntreabă: ”Deci, ce e de făcut în ziua de azi? Eu cred că este posibilă o Uniune a statelor Independente calitativ nouă, dar până la ea mai e un drum lung de străbătut. Crearea uniunii vamale dintre Rusia, Kazahstan, Bielorusia și alte state este un pas în direcția corectă” (p. 537). Gorbaciov prefigura clar Uniunea Vamală Euroasiatică întemeiată deja acum de Putin. Acum este mult mai clar că Putin are nevoie ca de aer de Ucraina, Moldova și Georgia pentru a relansa, în forță, noul Impriu Rus. La 25 decembrie 1991 Gorbaciov își anunță retragerea și din calitatea de președinte al URSS, uniunea fiind practic destrămată. Elțîn a avut confruntări cu vechea nomenclatură care s-a refugiat în noul Parlament al Rusiei. Conflictul lui Elțîn cu Parlamentul rus s-a rezolvat simplu, ”democratic”: cu tunurile care au bombardat Parlamentul. De aceea Gorbaciov susține că URSS s-a distrus prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Îi dau perfectă dreptate marelui reformator leninist, cu o precizare: Imperiul Răului s-a prăbușit în praful istoriei exat la fel acum a apărut: prin minciună, prin forță și prin păcălirea adversarilor politici. Și tot prin astfel de mijloace și-a propus să se revigoreze…

Aceasta a fost povestea nașterii și decăderii unui imperiu, realizate atât cu ajutor străin dar și cu actori din interior.

(va urma)

 

Liviu Druguș   www.facebook.com/liviu.drugus       www.liviudrugus.wordpress.com

28 mai 2014

 

 

Petru Romoșan face, în revista ”Tribuna”, fuziunea ideatică și ideologică între doi foști: Mircea Arman și Andrei Marga


Petru Romoșan (vezi Tribuna nr. 259/ 16-30 iunie 2013, p. 5) îl elogiază, în revista condusă de managerul Mircea Arman, pe necoloboratorul oficial cu securitatea ca poliție politică Andrei Marga, verdictul de necolaborare fiind dat de instituția securistică (cf. P.R.) numită CNSAS. Așadar, neosecuriștii de la CNSAS îl apără pe presupusul paleosecurist Andrei Marga de acuza că ar fi colaborat cu securiștii. Dacă un mincinos spune că nu minte, atunci sigur minte. Așadar, cu opinia lui Petru Romoșan că Andrei Marga nu a fost și nu este securist, se argumentează/ motivează aducerea în miezul publicisticii liberale clujene a unui fost universitar și fost rector al UBB, fost ministru de externe și fost director al ICR, adică un multiplu ex- , cu evidente semne ale unor ex- convingeri național-comuniste ușor de transformat și de afișat ca fiind convingeri național-liberaliste (crinantonesciene). Voi prezenta, în curând, pe acest blog recenzii ale ultimelor patru articole semnate în revista ”Tribuna” de Andrei Marga, precum și câteva comentarii pe marginea acestora.

Din articolul lui Petru Romoșan intitulat ”Andrei Marga și atelierele Securității nemuritoare” cititorul onest și încrezător în opinia scrisă într-o revistă de cultură cu lungi tradiții află că actuala guvernare USL este una falimentară și demnă de a fi înlocuită. Iată argumentele oferite mai direct sau mai voalat de Petru Romoșan: a) securitatea se află, în continuare, la conducerea (instituțiilor) țării, una dintre instituțiile securiste fiind chiar (câtă ipocrizie!) Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS); b) tot securitatea conduce și DNA și ANI; c) România este o țară nedemocratică ea fiind condusă de serviciile secrete și nu de instituțiile democratice; d) presa este subordonată serviciilor secrete, un exemplu fiind ”Evenimentul Zilei”, ziarul care îl acuză mereu pe dl Marga de securism; e) România este pusă pe butuci de ”vreo nouă ani”; f) ”O țară plină de gunoaie, țara noastră” scrie cu năduf P.R.; g) Azi se face în România poliție politică, iar ”Cei care fac azi poliție politică din spatele birourilor prea impozante vor plăti cu siguranță într-o zi” (evident, viitoarele anchete deschise împotriva celor care fac azi poliție politică nu se vor numi poliție politică, ci ”reașezarea valorilor”; h) ”Sîntem conduși de pigmei corupți, vânduți străinătății, fără mamă, fără tată și fără Dumnezeu”. Asupra acestui aspect legat de vânzătorii de neam și țară atrăgea în mod foarte serios atenția și tovarășul Nicolae Ceaușescu atunci când se referea la agenturile din Est și din Vest care complotau, împreună cu uneltele lor din interiorul patriei noastre socialiste, împotriva intereselor național-comuniste ale României; i) În final, se conchide că schimbarea ”prea controversatului H. –R. Patapievici” de la conducerea ICR cu deloc controversatul Andrei Marga și scandalul generat de aceeastă schimbare ”dovedește cu prisosință cît de neașezată și nedemocratică e România de azi”.

Cu precizarea că articolul semnat de Petru Romoșan nu este publicat în vadimista ”România Mare”, ci în ”Tribuna” cea revoluționată de Mircea Arman, iată concluzia autorului susamintitului articol: ”Securitatea, interlopii, instrumentele lor din mass media și cele mai abjecte interese străine dănțuiesc sinistru pe plaiul românesc”… Aflăm și cine sunt dușmanii democrației românești, originale: Ion Cristoiu, Dan Andronic, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Mircea Cărtărescu, Teodor Baconschi, Violeta Fotache, Simona Ionescu. Evident, singurul personaj pozitiv, democratic, nesecurist, necolaborator și nevândut străinătății este, ați ghicit, Andrei Marga, proaspătul debarcat de către USL de la conducerea ICR.

Am utilizat, în titlu, sintagma ”doi foști” deoarece: Mircea Arman este fost membru PSD, fost avocat, fost membru USR și, probabil, în curând, fost manager al revistei de cultură ”Tribuna”. Andrei Marga este un fost profesor universitar de la Cluj, fost rector al UBB, fost ministru de externe, (proaspăt) fost director al ICR.

 

Articole pe teme similare

http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-investigatii/marga-se-fofileaza-printre-termene/ (postat la 27 iunie 2013)

Liviu Drugus 21 iunie 2013
Miroslava, Iași

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com
http://www.facebook.com/liviu.drugus