liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Ilie Dodea

Episodul 759. Duminică 27 ianuarie 2019. România postbelică: de la statutul de colonie sovietică (1944 – 1965), prin gulagul autohton ceaușist autoconstruit (1965 – 1989), spre dezmățul iliberal-anarhic actual (1989 – 2019) (21)


Despre (i)epoca Ceaușescu s-a vorbit foarte mult chiar în anii de reinstaurare a stalinismului și a cultului personalității lui Ceaușescu. Desigur, doar la modul pozitiv, laudativ, superlativ. Imediat după încheierea Erei Ceaușescu, istoriografia românească a rămas din nou datoare cu descrierea cu acuratețe și veridicitate, nedogmatică și non(anti)partinică a Erei Ceaușescu. Măcar acum, la aproape 30 de ani de la încheierea acestei nefericite ere ar trebui un efort de radiografiere și de înțelegere a unui trecut pe care (încă) mulți dintre noi l-au trăit. Voi încerca să fac eu o miniradiografie a Erei ceaușiste din două ”puncte de vedere”: al propriilor mele trăiri și experiențe, pe de o parte, și al opiniilor unor analiști din aceste zile, pe de altă parte.
La începutul Erei Ceaușescu aveam 15 ani și eram (ca și mult timp după acea vârstă) un însetat de schimbare, de înnoire, ca să nu mai spun de setea de libertate și dorința de ieșire din canoane. Nu reușeam să-mi explic de ce a trebuit să treacă atâta timp pentru a spune niște adevăruri… Cu siguranță foarte multă lume dorea schimbarea sau măcar ameliorarea, îndeosebi cei care au avut mult de suferit (și despre care am auzit pentru prima dată din sursă directă, după terminarea facultății, de la nașul meu de cununie (1972) care făcuse cinci ani de pușcărie politică grea). Așadar, am trăit cei 24 de ani ai Erei Ceaușescu în deplină maturitate și cu toate consecințele posibile care au apărut, inevitabil, în urma neînțelegerii mele a ceea ce înseamnă un sistem dictatorial odios. Lipsa surselor de informare a fost poate răul cel mai mare. Tendința mea (naivă) de a ieși din carapacea dogmatismului s-a concretizat în modul obținerii titlului de doctor în economie. Trebuie să menționez că vântul de libertate sub auspiciile căruia s-a instalat dictatura Ceaușescu (1965 – 1989) s-a încheiat în anul 1971, anul în care am absolvit facultatea. Timp de cinci ani am încercat să obțin ”avizul” Comitetului de partid de la Centrul de Cercetări Economice unde am fost repartizat, dar de fiecare dată rezoluția colegilor care formau ”comitetul” începea cu: ”Tovarășul… nu este membru de partid”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut să intru în partid. Nu s-a putut, sub varii motive/ pretexte. Am reușit cu greu ”performanța” de a intra în partid (contra-cost: 50 de lei, un mini coni(ac) și o maxi coffee, plus o carte document pe care o aveam în bibliotecă, o carte despre atrocitățile trupelor sovietice în zilele înăbușirii în sânge a încercării ungurilor de a ieși de sub pulpana Moscovei: oameni sfârtecați, alții atârnați în cârlige în abatoare, ceva greu de uitat…). În fine, devenit membru de partid și prieten cu noul secretar am obținut avizul, dar în toți cei cinci ani încercam fără succes să ”vorbesc” cu conducători de doctorat (care aveau max 2-3 locuri) să văd dacă aș avea și eu loc. Nu aveam… Tot în primul an de activitate în cercetare am rezistat primei încercări de racolare pentru a deveni colaborator/ sursă/ ciripitor al securistului care răspundea de cercetare. Asta explică și mai bine de ce nu obțineam avizul și de ce nu eram primit nici în partid. În fine, după obținerea avizului că am voie să mă înscriu la doctorat am găsit loc abia la ASE București. Pentru că împreună cu amicii și colegii mei ironizam ”tezele de doctorat” ale unor ”cercetători” care studiau ”Rolul creșterii productivității muncii în dezvoltarea economiei socialiste” sau ”Importanța mecanizării agriculturii în CAP” etc., m-am gândit să-mi aleg o temă mai deosebită. Erau în mare vogă pe atunci încercările de regândire a aplicării marxismului de către Școala de la Frankfurt (în Europa) și Școala radicalilor de stânga din SUA. Prin urmare am propus ”Radicalismul economic american de stânga. Studiu pe cazul SUA” și… s-a aprobat. Abia mai târziu am aflat, iar naivul de mine chiar a scris în referate și în teza finală despre atitudinea foarte critică a neomarxiștilor americani față de imperialismul sovietic (!), despre atacurile la adresa stalinismului brejnevist etc. Or, așa ceva nu putea fi acceptat de establishmentul stalinist de la noi. Deși înscrierea la doctorat s-a făcut în 1976 am depus teza în forma finală abia în anul (orwellian) 1984 (!), iar răspunsul a fost unul stupefiant pentru mine: teza este bună, dar nu se poate susține. Fără alte explicații! Îndrumătorul meu de doctorat era școlit la Moscova și avea soție rusoaică, fapt ce ar putea explica neacceptarea unei teze care critica ”imperialismul moscovit” (naivul de mine credeam că poziția lui Ceaușescu din 1968 în care a vorbit despre ”imperialismul sovietic” mai era valabilă…). În fine, am susținut teza în anul 1996 (după 20 de ani de la înscriere).
Anul înscrierii mele la doctorat a coincis cu plecarea mea de la Academie la Institutul de Medicină și Farmacie. Am mai povestit pe acest blog contextul, dar îl reiau și aici pentru că are relevanță pentru înțelegerea locurilor în care am trăit perioada ceaușistă. În anul 1976, șeful de sector (Alexandru Tacu) era vizitat de directorul Școlii de partid (Ilie Dodea) care prelua de la șeful meu puțina literatură străină care venea pe linie de Academie (pe valută), iar cărțile primite le multiplica și lega la Școala de partid. Pe de altă parte Ilie Dodea (I.D.) aducea și alte cărți obținute, pe alte căi, de la București. Desigur, accesul la această literatură îl aveau doar șefii mei care, cum le primeau, dădeau cărțile la tradus… Faptul că eu le citeam în limba în care erau scrise (engleză, franceză) nu a fost de natură să mă ridice în ochii șefilor mei. Într-o zi, mi-am luat inima în dinți și l-am abordat pe I.D. după ce acesta ieșise de la întâlnirea cu șeful meu (Al. Tacu). I-am spus că aș vrea să citesc și eu cărțile cu pricina și că mai am și eu câte ceva pe acasă. S-a declarat încântat. A urmat o perioadă în care mergeam des la Școala de partid din Iași de unde luam cărțile multiplicate și legate (multe dintre ele se refereau la teorii ale creșterii economice). Într-o zi, I.D. m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște ore de seminar la Economie politică la Institutul de Medicină. Apoi mi-a spus că dacă vreau, scoate postul la concurs. În toamna lui 1976 eram și membru de partid și doctorand și asistent universitar. Trei dintr-o lovitură!. Dar lucrul semnificativ pe care vreau să-l amintesc aici este că I.D. era bun prieten cu Ion Iliescu, despre care îmi vorbea cu căldură și mă invita la întâlnirile acestuia cu cititorii cărților sale. Au urmat multe întâlniri în doi cu I.D. în care mi s-a tot sugerat că lucrurile nu merg bine, că se impune o schimbare de politică, chiar la vârf, că aș fi un bun ministru de externe și alte povești de acest gen. Le-am ignorat, crezând că sunt provocări… A urmat mutarea intempestivă a lui I.D. la București pentru înlocuirea lui Leonte Răutu de la cârma Academiei Ștefan Gheorghiu cu însuși I.D. Ion Iliescu era deja director la Editura Tehnică. Cu siguranță au avut loc nu doar întâlniri între ei, ci și discuții despre … schimbare. După cca patru ani de București, I.D. revine la Iași, dar se îmbolnăvește și moare în august 1989. S-a considerat, de către multă lume, că a fost ”ajutat” să moară. Un lucru este cert: la înmormântare au participat multe mii de oameni. (Pentru alte detalii despre I.D. vezi: https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/cultura/profesorul-ilie-dodea–159241.html
Ar merita citit, pentru o mai bună înțelegere a contextului în care s-a erodat regimul Ceaușescu, articolul lui Radu Părpăuță din Ziarul de Iași din 14 decembrie 2009 (unul veridic și bine documentat) despre trioul Dodea-Iliescu-Tacu (acest Tacu nu era aceeași persoană cu Al. Tacu, șeful meu de la Academie, ci lucra la CUG Iași): https://www.ziaruldeiasi.ro/local/revolutia-romana-la-iasi~ni60p2 Iată două extrase cu privire la I.D. Primul: ”Ilie Dodea, nascut la Dagita, judetul Iasi, a avut o ascensiune rapida in partid. A fost sef de catedra la „Stefan Gheorghiu”. La Iasi a fost secretar cu probleme de propaganda. Apoi insa a intrat in dizgratie. Era prea inteligent, prea deschis si prea „liberal” fata de ceilalti activisti, care in majoritate erau niste trogloditi. In 1985 a ramas fara serviciu, apoi a fost expediat director la Centrul de Librarii si Difuzare a Cartii (CLDC). in 1988 a obtinut o bursa la Oxford, avea si bilet de avion, dar Maria Ghitulica, prim-secretarul de atunci, i-a anulat biletul. A ramas fidel lui Ion Iliescu, pe care il si vedea viitorul presedinte. Dodea a fost factotumul complotului de la Iasi, avind relatii intinse in diferite zone ale societatii (partid, armata, Securitate). Era capabil de gesturi nebunesti, cum a fost acela de a tipografia manifeste anticeausiste, asumindu-si mari riscuri. A dat o suta dintre acestea, plus 8 fluturasi taiati A4 lui Alexandru Tacu. Acesta le-a dat la rindul sau unui om din anturajul lui, regretatul ing. Georgel Moraru, care le-a raspindit in acceleratul Iasi – Bucuresti”. Și al doilea extras: ”Omul-cheie al acestui complot era, la Iasi, Ilie Dodea. Acesta avea relatii vaste in partid si in armata. Era prieten cu comandantul Garnizoanei Iasi de atunci, lt. col. Ioan Cioara, precum si cu comandantul Armatei a 2-a, gen.lt. Ion Dindareanu de la Buzau, cu care purta o corespondenta intensa, dupa cum am aflat de la fiul lui Ilie Dodea, domnul Alexandru Dodea. Totodata „Dodea avea probabil legaturi in Securitatea care l-a rasturnat pe Ceausescu„, crede Tacu. Pentru cei care nu au timp și răbdare să citească integral acest articol mai redau două pasaje din el: ”In iunie 1986 Ion Iliescu, ostracizat ca director la Editura Tehnica, vine la Iasi sa lanseze o serie de carti ale editurii si sa participe la intilniri cu cititorii. De fapt, el vine sa tatoneze terenul, sa vada ce mai zic oamenii „din teritoriu„. Rețineți: era anul 1986! ” Și al doilea extras (bun îndeosebi pentru susținătorii balivernelor despre ”revoluția română”): ”S-a adunat atita lume, incit sala era neincapatoare. Oamenii stateau pe scari, chiar afara pe trotuar. Dupa obiceiul vremii, se trimiteau biletele din sala la prezidiu. Pe unul din ele scria: „Tov. Iliescu, pe cind presedintele Romaniei?”. Dupa aceea, raminind numai cei „ai casei”, Iliescu a vorbit de necesitatea infiintarii unei miscari de rezistenta impotriva dictaturii: Frontul Salvarii Comuniste din Romania. Cineva l-a corectat: „Mai bine Frontul Salvarii Nationale”. Moartea lui Ilie Dodea a afectat mult planul de declanșare a loviturii de stat de la Iași: ”Asadar, complotul a cazut. Ion Iliescu nu a mai facut alte incercari la Iasi. Explicatia ca moartea lui Dodea a zadarnicit totul nu pare a fi suficienta. Cert este ca in jurul datei de 1 noiembrie 1989 prin Iasi au fost zariti Ion Iliescu si – surpriza! – Petre Roman, viitorul revolutionar de la Bucuresti cu flanela verde. Probabil ca Iliescu nu a avut toate elementele in mina, nu a gasit sprijin la toate organele necesare. Poate ca si tovarasii de peste Prut ezitau. Numai el stie (dar nu spune). In orice caz, Iliescu era prea „hirsit” ca sa riste, astfel ca a trebuit sa astepte pina in 21-22 decembrie.
Așadar, Dodea a murit în august 1989, ca Director al Centrului de Librării Iași, iar în 1990 primesc din partea nou înființatului sindicat al librarilor din Iași, rugămintea imperioasă și prietenească (nu era librăreasă din Iași să nu mă cunoască) de a accepta postul de director al Centrului de Librării Iași. Desigur, asta în virtutea ideii de a continua lucrurile foarte bune începute de Ilie Dodea (cu care am fost în legătură până în preziua morții sale). Ca și în multe alte situații similare, am refuzat. Naivul de mine eram fericit că am devenit ziarist și puteam să scriu fără restricții ce gândeam! (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 503. Vineri 18 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (4)


Cartea Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu în arhivele Securității are o structură interesantă pe care o voi prezenta și comenta imediat. Menționez și eu, ca și autoarea, că aceste cărți dedicate celor doi scriitori (Mihai Ursachi și Cezar Ivănescu) școliți și lansați la Iași, au un ”factor cauzal” în persoana poetului Lucian Vasiliu, în calitatea acestuia de director al Editurii Junimea (piața cere!). Conținutul propriu-zis al cărților dedicate urmăririi celor doi poeți de către Securitate îl reprezintă transcriptul unor documente și rapoarte ale ofițerilor și note informative ale delatorilor (colaboratori, informatori, persoane de sprijin). Sub acest aspect (strict tehnic) această carte putea apărea ca fiind un produs al CNSAS, contribuția autoarei rezumându-se la a face comentarii pe marginea documentelor prezentate, venind cu o sinteză a perioadei la care făceau referire documentele. Sunt utile și notele biografice despre numele care apar în documente. (Nu le contest utilitatea, dar Mr. Google conferă date mai complete despre aceste persoane. În plus, de fapt un minus, unele note biografice sunt ”pieptănate” de unele informații pe care, cel puțin eu, le consider relevante pentru înțelegerea climatului cultural al Iașului din ziua de azi. Două exemple: la numele lui Petru Enache (1934-1987) se scrie doar atât: ”Om politic comunist. Profesia de bază strungar. A fost secretar al CC cu probleme de propagandă.” (p. 253). Dar se eludează cel puțin două fapte relevante pentru economia cărții: faptul că a fost prim secretar al județenei de partid Iași între anii 1979-1980 și că moartea sa violentă a survenit în urma unei altercații verbale cu Elena Ceaușescu. Era un apropiat al lui Ion Iliescu și al lui Ilie Dodea (cei care au contestat clanul Ceaușeștilor și pregăteau preluarea puterii – fapt care a avut loc în 1989). De asemenea, la Virgil Cuțitaru se scrie: ”În perioada 1970-1990 lucrează ca redactor-șef și director al Editurii Junimea din Iași. Debutează publicistic în ”Iașul literar” (1963) și editorial în 1972 la Editura Junimea cu volumul ”Cărți și idei” (p. 217). Din această prezentare deducem că Virgil Cuțitaru a fost un intelectual rafinat al epocii sale. Ar fi fost util pentru cititorul cărții să se menționeze că acesta a fost ofițer de securitate, fiind infiltrat în cenaclurile literare din Iași în scop informativ. Această informație o oferă chiar Ioana Diaconescu în articolul din Convorbiri literare, aprilie 2018, p 159-161, intitulat ”Un alt dosar artă-cultură” (III). ”O supraveghere generală în bune condițiuni”, unde se scrie despre cenaclurile literare din județul Iași: 1. Cenaclul Ion Creangă condus de Rusu Ioan, fost ofițer de securitate; 2. Cenaclul M Eminescu, condus de tov. Cuțitaru Virgil, fost ofițer de securitate;”.  Nu e în intenția mea să scad meritele autoarei în a selecta, a comenta și a oferi note bio(biblio)grafice, dar mă alătur și eu lui Ion Papuc care, în recenzarea/ prezentarea cărții  în Convorbiri literare, intitulată ”Corecțiile Ioanei Diaconescu”, aprilie 2018, p. 136-138, scrie: ”Rămâne neelucidat, totuși, un aspect de maxim interes, volumele cuprind doar o selecție a documentelor de la CNSAS și nu ni se explică deloc cum a fost operată această selecție, în baza căror criterii”. Nu doar criteriile de selecție lipsesc, ci și o notă de prezentare a ÎNTREGULUI dosar Cezar Ivănescu primit de la SRI: câte pagini au fost primite, câte documente și câte note informative conține dosarul în totalitatea lui. Apoi, se putea preciza, în carte, cam câte procente dintre aceste documente au fost redate în carte. În cazul în care selecția a fost făcută din motive de spațiu tipografic (probabil ar fi rezultat o carte prea voluminoasă) restul documentelor puteau fi fotocopiate/ fotografiate și postate pe un website. De asemenea, ar fi fost utile documentele și comentariile din perioada apariției lui Gorbaciov pe scena politică externă, documente care nu putea lipsi dintr-un dosar al unui nemulțumit în căutare de soluții alternative. Din interviul acordat lui Adi Cristi la Tele M Iași s-a înțeles că SRI ul nu oferă tot ceea ce cer cercetătorii, dar – din nou – pentru mai buna înțelegere a stării de fapt erau utile precizări în legătură cu ce s-a cerut și ce (nu) s-a primit.  În episodul următor voi face o prezentare a principalelor informații relevate de inimoasa cercetătoare-poet Ioana Diaconescu.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Toader


 

 * Nu există istorie, ci  doar amintiri selective și subiective

* Povestind despre alții, vorbești, inerent, despre tine. Și invers.

* Doi bucovineni sudați de soartă au trecut deja în cea de-a doua jumătate de secol de prietenie frățească

* Omul are două vieți, dar după 60 de ani înțelege că are doar una

* Ce își pot dori mai mult și mai mult sexagenarii decât un declin lin?…

 

În biblioteca părinților mei, la începutul anilor 60, am găsit și citit o carte intitulată ”O mare prietenie: Marx și Engels” scrisă de doi autori ruși: L. Vidgop și I. Suhotin. Ceea ce am reținut atunci (și acum) din acea carte a fost ideea de prietenie colaborativă, de afinitate intelectuală generatoare de idei noi și de atitudini trecute prin filtrul critic al prietenului, critica prietenoasă fiind suportul solid și real pentru o autentică devenire ascendentă. În clasa VII-a, sub îndrumarea profesorului de limba română Constantin Maximiuc am prezentat în fața colegilor recenzia acestei cărți, dar ideea centrală – conținută în titlu – mi-a fost reper pe parcursul vieții.

 

În urma examenului de admitere în clasa VIII-a, în anul de grație 1963, adică cu exact 50 de ani în urmă, am devenit liceean – visul de tinerețe al bunicii mele – la Liceul nr 2 din Rădăuți, județul Suceava. Deși exista un liceu în orașul Siret, la doar câțiva kilometri de comuna Grămești, unde locuiau părinții mei, aceștia au găsit de cuviință să mă ”deporteze” la peste 30 km distanță, la un liceu ”bun”, cu ”internat” și cu profesori ”serioși”. Cred că era primul an în care s-a dat în folosință clădirea nouă a fostului Liceu de fete (atunci, Liceul nr 2, acum Liceul industrial nr 2), iar diferența dintre vechea și insalubra Școală de la Grămești (unde am urmat clasele V-VII) și noua și luminoasa clădire a liceului rădăuțean era colosală.

 

Paradoxal, nu îmi amintesc colegul sau colega de bancă din primul an de liceu, dar îmi amintesc foarte bine de colegul din spatele meu, Gherasim Toader, care era ”învecinat” cu colegul și consăteanul său din comuna Grănicești, Gafencu Marcel. Am ”conviețuit” în această formulă doi ani și jumătate, până în momentul transferului meu la clasa de ”umanistică”. La internat, s-a ”întâmplat” să ne alegem colegii de cameră după colegialitățile/ vecinătățile din clasă. Fiind ”novici” de clasa 8-a, am fost cazați la Internatul Liceului nr 1 din Rădăuți (actualmente Liceul Eudoxiu Hurmuzachi) în dormitoarele mari (circa 20 de elevi). Ruptura bruscă de mediul cald al familiei ne-a obligat să ne ”recreem” familii ad-hoc care să suplinească maslowienele trebuințe de securitate și afectivitate. Ne-am continuat, așadar, la internat, vecinătatea impusă la școală cu o vecinătate liber aleasă. Am ales, Toader și cu mine, paturi vecine și un dulap comun. În subsolul internatului, la sala de valize, și valizele noastre erau ”vecine”. În această formulă predestinată am parcurs toți cei patru ani de liceu. Mai mult, atunci când am fost exmatriculat/ eliminat din internat pentru organizarea unei revolte împotriva pedagogului și a bucătarului șef (fiu și tată), Toader a venit cu mine la gazdă, până când am fost reprimiți la internat.

 

Drumurile  noastre au avut un traseu ce se poate asemăna cu o șosea și o cale ferată care sunt, aproape mereu, alăturate/ paralele, dar care aveau și inerente traversări de nivel: fie șoseaua trecea peste calea ferată, fie calea ferată trecea peste șosea, dar destinația era mereu aceeași sau, oricum, țintele au fost mereu apropiate. De la colegialitatea de bancă de la liceu, la colegialitatea de bancă din sala de meditații, la colegialitatea de dormitor și dulap pe parcursul celor patru ani de liceu a apărut, firesc și nedeclarativ, o prietenie cu adevărat rarissimă și specială. A existat, inevitabil, o primă ”separare”: în clasa X-a trebuia făcută opțiunea pentru clasa ”reală” sau ”umanistă”: deși aveam probleme nu doar cu matematica, ci și cu profesoara de matematică am ales ceea ce alesese deja Toader, adică secția ”real”. După primul trimestru însă, pasiunea mea pentru limbi străine și inapetența pentru matematică și-a spus cuvântul: am fost obligat să trec la ”umaniști”, o clasă cu 26 de fete și patru băieți, moment în care am excelat deoptrivă și la limbile străine, dar și la bruma de matematică a clasei de ”umaniști”. Clasele noastre erau chiar vecine (D și E), iar în fiecare pauză ne întâlneam și ne povesteam ce și cum s-a mai întâmplat prin clasele noastre. Evident, mergeam împreună la masă, la internat, la film sau la teatru, la plimbările de seară. Singura excepție acceptată: când au apărut prietenele…

 

La terminarea liceului, căile/ drumurile păreau a fi definitiv despărțite: eu am ales să dau admitere la Engleză la Universitatea din București (Iașul îmi părea mic față de Bucureștiul deschis spre lume cu care eram obișnuit din vacanțele de vară), iar Toader a ales să meargă la Iași la Facultatea de Științe economice  a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. La București, deși eram convins că voi intra cu brio, inclusiv după susținerea examenului scris, sorții au decis să nu intru nici măcar la oral (concurența era mare, iar concurenții erau – mulți dintre ei – fii de diplomați sau de viitori diplomați. Atunci am văzut pentru prima oară un candidat cu barbă și care fuma pipă în timpul examenului scris…). Mi-am acceptat eșecul neașteptat, iar părinții găsiseră deja o școală postliceală cu profil sanitar la Botoșani, când poștașul îmi aduce o scrisoare de la Toader (singurul schimb de scrisori din viețile noastre). Reușise cu bine la Iași și aflase deja de insuccesul meu de la București. Mi-a scris că au mai rămas 16 locuri neocupate la Economia industriei și m-a sfătuit prietenește să încerc: ce aveam de pierdut? Doar o mică ”problemuță” era: cele două discipline de examen nu mi-au fost niciodată prietene în liceu: matematica și economia politică. Aveam însă o vară la dispoziție, timp în care chiar am învățat cele două discipline (ba chiar la economie m-am pregătit după manualul universitar pentru anul I). Concurența era incredibilă: circa 20 pe loc. Experiența de la București mi-a fost de folos: am luat lucrurile foarte în serios și m-am trezit că am reușit pe locul 18, locul 17 fiind ocupat de un viitor coleg de facultate și de breaslă: Sasu Constantin de la Bălăceana, Suceava. Cei trei care am intrat pe locurile 16-18 aveam exact aceeși medie, de unde și suplimentarea cu două locuri (pentru doi viitori profesori universitari…).  Am mers personal la Grănicești să serbez, împreună  cu Toader, evenimentul regăsirii și reintersectării drumurilor.

 

La facultate, lucrurile au evoluat ”la indigo”, adică exact ca la liceu: colegi de grupă (874), colegi de cameră la cămin, cu paturile alăturate, colegi de dulap, nedespărțiți la școală și în timpul liber. Noutatea era că eu frecventam mai mult cursurile de la filologie (română și engleză, franceză și germană, spaniolă și esperanto). Lipsa mea de la cursuri era suplinită de amabilitatea unei colege care pe lângă faptul că mi-a plătit cotizația la UTC-ul universitar numit UASCR (am refuzat să devin membru UASCR în anul I pe motiv că nu aveam bani, 0, 50 lei/ lună, pentru cotizație. Șefa de grupă și organizatoarea de UTC – Dobre Antoneta-Tony – a găsit soluția ca să nu fiu un paria ”ideologic”, plătindu-mi cotizația și luând cursurile la ”dublu”, dar pe care eu le citeam strict în sesiune J). În timpul facultății, viața de cămin, cu greutățile materiale dar și cu  satisfacțiile spirituale, îndeosebi acelea de a fi împreună, și-a pus amprenta asupra vieților noastre aproape în aceeași măsură ca și școala însăși. Multă lume se miră că eu îi spun lui Toader nu Toader sau Teddy (cum l-au dezmierdat, mereu, colegele), ci Costică, iar el mi se adresează tot cu Costică. Suprabotezul s-a produs într-o cameră de cămin, unde locuiam 5-7 colegi, adesea unii plecând la gazdă, alții completând locurile rămase libere. Într-o seară am constatat că toți ceilalți colegi ai noștri se numeau Costică, mai puțin noi, desigur. Atunci, ne-am auto-”botezat” și noi Costică pentru ca atmosfera de confuzie să fie deplină. Era nostim când unul dintre colegi se adresa altuia și răspundeam cu toții… De atunci și până astăzi ne apelăm reciproc cu numele de Costică.  În ultimă instanță, la fel cum gemenii primesc nume foarte asemănătoare, hotărârea noastră de a avea același nume a fost adoptată și ca o formă de subliniere a egalității depline dintre noi. În urmă cu câțiva ani am încercat să revenim la identitățile noastre străvechi: nu s-a mai putut… automatismul era deja instalat definitiv…

 

În anul III, toți colegii știau că voi rămâne asistent la catedra de Economie politică, la disciplina Doctrine economice a profesorului Mihai Todosia, pe atunci șef de catedră și rector, el fiind (încă) în grațiile conducerii superioare de partid, având posibilitatea să decidă sau cel puțin să influențeze. Toader era vizat pentru catedra de Organizare a profesorului Ioan Hălălău, dar susținerea a venit și din partea profesorului Mihai Todosia. Interesant este și faptul că cei doi mari profesori economiști erau și foarte buni prieteni…

 

Eu am primit repartiție guvernamentală la Academia Română, Filiala Iași pe un post de cercetare la Centrul de Cercetări Economice (coordonatorul Centrului fiind tot profesorul Mihai Todosia, în calitate de rector al UAIC, iar Toader a devenit asistent la Catedra profesorului Ioan Hălălău). Primele mele experiențe didactice au fost tot la Catedra de Organizare a profesorului Hălălău unde făceam seminariile la disciplina Conducerea întreprinderilor, disciplină pe care o numeam, englezește, Management. După ce am refuzat să mai vin la catedra de Economie politică și Doctrine economice, relațiile cu profesorul Todosia s-au răcit, astfel încât încercările mele de a mă înscrie la doctorat la domnia sa au fost mereu tratate cu refuz. De altfel aveam nevoie de o caracterizare din partea organizației de bază PCR din Centru pe care nu realizam că nu o pot avea nefiind membru de partid. Când am încercat să devin membru de partid mi s-a spus că nu mai sunt locuri… Toader era deja doctorand la profesorul Al. Bărbat și lucra intens pentru a se încadra în rigorile doctoranturii. A lucrat sisific și homeric într-o perioadă cu multe angajamente didactice, cu doi copii mici (Ady & Dany) și cu dorința de a face o lucrare bună. Fiind un domeniu relativ tehnic (statistică) se acceptau mai ușor inovațiile decât în domeniile ideologice. Am și acum un exemplar din teza sa de doctorat, împănată cu formule și indicatori sofisticați. În ce mă privește, după ce s-a schimbat șefia la organizația de partid, poziția fiind ocupată acum de un jurist experimentat, care a devenit, după 1989 un excelent profesor universitar (acum pensionar), Maricel Sava, căruia îi datorez acceptarea rapidă în PCR, în anul 1976, am primit invitația de la Directorul Școlii de Partid Iași, lector Ilie Dodea de a deveni asistentul său la cursul de Economie Politică de la UMF (pe atunci IMF). Am acceptat pe loc. Practic țineam și cursul și seminariile. Tot în 1976 am fost acceptat la doctorat la București de prof univ dr Ivanciu Nicolae Văleanu de la Catedra de Doctrine economice de la ASE București. Teza mea a fost pe Gândirea radicală americană și a durat exact…. 20 de ani.  În a doua jumătate a anilor 70 am început să colaborez cu Toader pe teme de cercetare, primul articol comun fiind o … recenzie la o carte a unui francez, recenzie care a apărut, ulterior, în Analele Universității ”Al. I. Cuza”. Atunci, mai ales în procesul redactării finale, am cunoscut, fiecare dintre noi personalitatea culturală a celuilalt: eram doi căpoși/ ambițioși fiecare ținând cu dinții de opinia proprie, de formulările care ni se păreau mai adecvate.  A fost, cred, singurul articol scris realmente în comun. Mărturisesc că, apoi, am tânjit mereu după un asemenea teribil oponent ideatic cu care să dezbat până la ultimele consecințe fiecare cuvânt și frază. Oricum, propensiunile din perioada liceului s-au păstrat până în ziua de azi: Toader – realistul extrem de bine calculat, eu – umanistul romantic și idealist. Cele două trăsături ne-au marcat nu numai în alegerea specializărilor (Toader: Economia transporturilor, ulterior Marketing; eu: Economie politică/ Economie sanitară, ulterior Management/ Managementul sănătății), ci și în alegerea parcursului în viața profesională.  Un ”amănunt” ce nu mai ține de întâmplare, ci de destin: în anul 1976, după ce am așteptat trei ani la rând/ la coadă la apartamentul cu trei camere ce se construia pe Bulevadrul Ștefan cel Mare din Iași, la ședința de repartizare aflu că am apartamentul mult dorit la etajul trei. Deorece chiar în acel an se născuse și al doilea copil am solicitat patru camere. ”Nu avem patru camere în centru. Dacă vreți patru camere, avem în cartierul Alexandru cel Bun, la etajul zece” preciză reprezentantul OJCVL. Am răspuns în aceeași secundă: ”De acord”. Nu știam unde se afla blocul, știam doar că aveam nevoie de patru camere. În momentul în care m-am mutat am constat că soarta mă adusese, din nou, în preajma lui Toader, care locuia cu familia la etajul întâi al blocului de peste drum… Așadar, din nou vecini.

 

Toader a avut, din liceu, niște idealuri care s-au spulberat parțial și s-au împlinit… tot parțial. Profesorul de biologie și zoologie de la liceu, Zăicescu, a insuflat multora dintre noi dragostea față de natură. Drept urmare, iubitorul de natură Toader s-a hotărât, prin clasa X-a să dea admitere la Silvicultură, la Brașov. ”Mă fac pădurar” spunea el, văzându-se deja în uniforma verde și cu pușca pe umăr. Visul nu s-a împlinit, dar iubirea de natură a lui Toader a rămas. Pe oriunde și-a construit căsuțe de vacanță, musai acestea erau cu ditamai pădurea în spate. Altfel, ce fel de refugiu în natură mai era și ăsta?… Deci, ”omul pădurii” își re-trăiește, acum, mereu, visul de pădurar. Un alt vis (secret) al lui Toader a fost actoria. În liceu a jucat diverse roluri în piese alese de profesori. Juca cu pasiune și ardoare, pregătirea pentru spectacol fiind la fel de serioasă ca la un examen greu. Între actorie și silvicultură, a învins pragmatismul și realismul, Toader optând pentru economie – un domeniu care avea o mare nevoie de cadre noi la începutul erei Ceaușescu, un timp al unei incredibile liberalizări în plin comunism. Dar, talentul actoricesc al lui Toader nu afost obturat definitiv. Se știe, managerii/ liderii trebuie să țină discursuri, iar discursurile presupun stăpânirea retoricii, o disciplină fără de care nu poți fi actor bun. Au rămas antologice discursurile lui Toader de la deschiderile sau închiderile festive de an universitar la Universitatea George Bacovia din Bacău, mai ales din perioada în care universitatea a crescut în mod constant și ferm. Într-adevăr, un auditoriu masiv te stimulează, te inspiră și te motivează. Diminuarea auditoriului face inutile orice exerciții de retorică. Dar, spre deosebire de mine (eu nepregătindu-mi niciodată vreun discurs, improvizația fiind, pentru mine, cuvântul de ordine) Toader se pregătea foarte serios, chiar momentele de ”spontană” schimbare de ritm, ton sau atitudine fiind pre-meditate.

 

Schimbarea de regim politic (1989) ne-a găsit aparent la distanță, deși ne întâlneam destul de des. Romanticul de mine a acceptat cu (prea) mare ușurință detașarea la Chișinău (sept. 1990 – dec. 1995) ocazie cu care am neglijat doctoratul, dar tot acolo am finalizat teza, susținută, la București, în 1996. Realistul de Toader a avansat firesc pe scara ierarhică profesională și administrativă, fiind ales șef de catedră și apoi decanul facultății. Dar, din nou izbitoare asemănare de destin: după ce eu părăsisem Iașul pentru Chișinău (unde puțin a lipsit să nu rămân definitiv), aflu că Toader a părăsit Iașul pentru Bacău (unde deja se poate spune că a rămas definitiv).  Revenirea mea, în 1996, la UMF Iași a însemnat o împlinire profesională majoră: conducerea Catedrei de Managementul Sistemelor de Sănătate și a Secției de Managementul Sănătății din cadrul Facultății de Bioinginerie Medicală, concomitent cu intrarea în Registrul Funcționarilor publici în calitate de purtător de cuvânt al CAS Iași și cu conducerea Asociației pentru Managementul Sănătății. Aceste trei poziții erau active în anul 2004 când prietenul meu Toader vine la mine cu o propunere cel puțin îndrăzneață: ”Liviule, lasă Iașul, UMF ul și celelalte universități, precum și toate pozițiile de conducere și vino la Bacău la Universitatea ”George Bacovia”!”.  Nici nu vroiam să aud… la început! Dar numai cine nu-l cunoaște nu știe că este suficient ca Toader să-și propună ceva și sigur reușește. Apoi, după runde de discuții și argumentări am acceptat să-mi petrec ultimii 10 ani din viața profesională împreună cu Toader, la Bacău. Je ne regrette rien!

 

Talentul managerial al lui Toader s-a dovedit a fi unul de excepție, el conducând colegial și cu calm universitatea în ultimii 10 ani, dintre care ultimii trei ani au fost ani de criză și de punere sub semnul întrebării a însăși posibilității instituției de a (mai) exista, motivele fiind eminamente exogene. Cu măsuri dureroase dar necesare, conducerea universității insuflă și azi optimism celor tineri. Eșalonul seniorilor se subțiază pe zi ce trece, dar universitatea va rezista prin puterea tinerilor și prin înțelepciunea sfaturilor bătrânilor.

 

Toader s-a afirmat mereu, pe multe planuri, cu o mare forță, dar cu o și mai mare modestie. A fost mereu în avangardă, dar a acceptat cu greu inovațiile sau schimbările insuficient motivate. Conservatorismul său funciar l-a explicat tot el prin originea sa țărănească, de care nu numai că nu s-a dezis niciodată, ci este pentru el prilej de mîndră afirmare. Și-a iubit cu mare devotament părinții, frații, întreaga familie, fiind el însuși un mare și bun familist – familia fiind valoarea supremă a vieții sale și rostul existenței sale terestre.

 

Între mine și Toader există o diferență de vîrstă de un an, dar acest an s-a făcut mereu simțit. Toader a intrat cu an an înaintea mea în UTC și cu mai mulți ani înainte în PCR, a avut funcții manageriale semnificative fiind șef de catedră și decan cu mai mulți ani înaintea mea. Dincolo de faptul că nu am dorit niciodată să am funcții de conducere, modelul pe care mi l-a oferit Toader m-a făcut să accept mai ușor aceste funcții. Dar, indiferent că a fost vorba despre intrarea în organizații, despre primele baluri/ chermeze, despre primele iubiri, despre căsătorie, doctorat, funcții de conducere sau… bunicie, Toader a fos mereu înaintea mea, cu… cel puțin un an.

 

Toader împlinește, la 26 ianuarie 2014 vârsta legală de pensionare, după 43 de ani de activitate dedicată strict universului academic, cu zeci de cărți și sute de articole publicate, cu zeci de mii de studenți care au trecut prin examenele sale, unii dintre studenți urmându-l în plan profesional și managerial. La mulți ani, dragă Toader, acum, la 50+1 ani de când ne cunoaștem. Să fii iubit și respectat în continuare, așa cum s-a întâmplat de când te știu.

 

 

Noiembrie 2013, Bacău  și  Miroslava, Iași

Liviu Druguș

 

www.liviudrugus.ro    www.liviudrugus.wordpress.com     www.facebook.com/liviu.drugus

 

Adaug, în continuare, și urările transmise, de la mare distanță, de către unul dintre colegii noștri din deja celebra promoție ISECO 71 ( http://www.is71eco.site50.net  ), actualmente  proaspăt absolvent (și) al unei Facultăți de Drept din SUA, Nicolae Rașcov

 

Good morning Sir,

 

De la mare depărtare îmi amintesc, mereu, de tine cu dragoste și plăcere. Din fericire, am petrecut multe clipe împreună, deși de multe ori nu ne-am vorbit; doar ne-am văzut pe culuoarele facultății și ale căminului. Pentru mine este o mare onoare și o mândrie de neegalat faptul că am fost coleg cu tine, fiind amândoi parte din întregul corp omenesc supranumit ISECO 1971. Am redesfășurat amintirile din trecut privind, din nou, pozele postate de Maeștrii si minunații noștri colegi, Vergiu și Liviu,  ca să numesc doar câțiva, și regret acum că nu am fost prezent în toate  acestea alături de tine și de toți ceilalți. Ce bine ar fi fost ca acest timp implacabil să rămână înghețat!

 

Și dacă, peste timp, părul ți s-a schimbat puțin, zâmbetul cald, șăgalnic și prietenos, a rămas același. Pentru mine, ești exemplul perfect de om înțelept și cugetat. Calmul tau perfect mi l-am dorit din totdeauna, dar Bunul Dumnezeu nu mi l-a dat. Acest calm demonstrează personalitatea ta bună și caldă, prietenoasă și omenească. De multe ori am fost gelos pe tine pentru adevarata prietenie față de Liviu. Prietenia ta sinceră și colegialitatea ta adevarată arată un caracter onest și profund.

 

Ma alătur cu drag tuturor colegilor care îți vor adresa un mesaj calduros și prietenesc la acest moment culminant din viata ta. Cu ocazia retragerii dintr-o profesiune nobilă de Profesor și din funcțiile de onoare și de maximă responsabilitate (Rector și Președinte al Senatului) îți doresc din inimă viață lungă cu sănătate alaturi de familie, copii și prieteni.

 

Sa ne traiești mulți ani dragă Teddy!

Nicolae (Nicu) Rașcov

San Diego, California, U.S.A.

Noiembrie/15/2013

 

Nota adăgată azi 26 ianuarie 2013.

 

În conformitate cu o reglementare de ultimă oră, adoptată la 30 decembrie 2013, profesorii universitari care împlinesc vârsta de pensionare au posibilitatea de a opta pentru continuarea activității didactice și de cercetare, cu aprobarea Senatului universității. Cu o săptămână în urmă, Senatul Universității George Bacovia din Bacău a aprobat în unanimitate continuarea activității profesorului Toader Gherasim, fără a mai intra în categoria pensionarilor. Prin urmare, atât activitatea didactică, cât și funcțiile de conducere pe care le deține își continuă parcursul lor firesc.  Un bun prilej pentru a-i adresa colegului și prietenului meu de o viață, Toader, ”La mulți ani” în activitatea didactică pe care a îndrăgit-o cu asupră de măsură! (LD)

Profesoratul: vocație, tradiție, ocupație, situație și destin


Amintiri grămeștene (și nu numai)

 

Motto:

 

Pe un copac dintr-o pădure am citit următorul anunț: ”Dintr-un singur copac se pot face milioane de chibrituri. Un singur chibrit poate distruge milioane de copaci. Feriți pădurea de foc”. Translat în domeniul educației aș putea reformula astfel: ”Un singur profesor poate educa zeci de mii de elevi. Un singur elev needucat poate arunca lumea în aer. Feriți școlile de impostori!

 

Familia profesorului Druguș Grigore (1923 – 1990)  a ajuns în comuna Grămești din județul Suceava (toți cei patru membri ai familiei fiind intim legați de Școala generală din Grămești cu 7 clase) într-o toamnă frumoasă și plină de speranțe, în anul de grație Una Mie Nouă Sute Șaizeci. Emilia Druguș (fostă Marian, născută în anul 1928) primise o moștenire de cca 30 ari de pământ la poalele dealului Cudrina (o fi venind numele de la vreo Codrina?), în apropierea pomătului care adăpostea fostul conac boieresc, pe atunci sediul GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă, traducere și transpunere faptică după rusescul/ sovieticul kolhoz). Subsemnatul, Liviu Druguș (n. 1950), tocmai trecusem în clasa V-a, iar fratele meu, Mircea Druguș (n. 1948), în clasa VII-a. Camionul care ne adusese tot calabalâcul de la Șarul Dornei plecase în grabă, iar noi am înghesuit lucrurile în casa nouă din chirpici care nu avea nici geamuri, nici uși. Prima noapte am dormit cu toții pe jos, alături de stratul de pere ce urmau să se coacă deplin mai înspre Crăciun.

 

Profesorul Grigore Druguș a predat matematică și fizică la ciclul V – VII, iar învățătoarea Emilia Druguș a predat la clasele primare ale Școlii din Grămești, inclusiv la Școala din Bălinești (navetă cu bicicleta). Preocuparea pedagogică principală a părinților mei era să nu ne favorizeze cu nimic în raport cu ceilalți colegi de clasă, dar să ne facă să ne placă să citim. Severitatea și corectitudinea profesorului Grigore Druguș erau proverbiale. Un exemplu: acasă mă întreba dacă mi-am făcut temele. Odată am mințit, dar era vizibil că nu le făcusem, devreme ce mă jucasem toată dupăamiaza, până seara târziu. Nu exclud o posibilă verificare a ghiozdanului… A doua zi, la ora de matematică: ”Elev Druguș, la tablă! Arată cum ai rezolvat problema pentru acasă!”. Evident, nu am știut, am luat nota 4, iar acasă mă întreabă, ca și cum nu ne văzusem deloc la școală: ”Ai luat vreo notă azi?”. ”Da, un patru la matematică”. După care a urmat discursul moralizator, dublat de corecția fizică… Din păcate, excesul de preocupare pentru matematică din partea tatălui meu m-a făcut să ocolesc acest obiect de studiu, inclusiv la liceu. Dar tot profesorul Druguș a fost salvarea mea atunci când a trebuit să pregătesc admiterea dură la facultate, în toamna anului 1967. După ce pe tot parcursul liceului știam că voi face filologie (neglijând matematica, atâta câtă se făcea la secția de umană), după ratarea admiterii la Filologia (secția engleză) de la Universitatea din București, am aflat de la un prieten că au mai rămas 16 locuri la Facultatea de Științe Economice de la Iași. A trebuit să pun la punct, în două luni, două materii pe care le neglijasem total în liceu: matematica și economia politică. Aici rolul părintelui profesor de matematică a fost decisiv și am reușit cu o medie de aproape 9, pe locul al 18-lea, la egalitate cu locurile 16 și 17! Ca o curiozitate: colegul care m-a anunțat că mai sunt locuri la Iași pentru sesiunea din toamnă (Toader Gherasim) a devenit profesor universitar de marketing la Universitatea Al. I. Cuza din Iași, apoi rector la Universitatea George Bacovia din Bacău, iar colegul ”de suferință” care a intrat tot la ”suplimentare”, pe locul 17 (Constantin Sasu) este profesor de marketing la Universitatea Al. I. Cuza. Doar eu am devenit profesor de management, după ce am predat zeci de discipline (economie politică, economie sanitară, comunicare și relații publice, finanțe internaționale, management general, managementul informării și comunicării, metodologii de cercetare, managementul cercetării, managementul serviciilor etc.).

 

Pot spune, în cunoștință de cauză și cu respect față de adevăr, că mama mea avea un simț pedagogic mai dezvoltat și mai aplicat. Îi plăcea mult să citească și chiar citea în timpul rămas ”liber” după multele ore de la școală și mâncare-spălare pentru patru persoane… Mi-a cumpărat mereu cărți în format mic și cu litere mari, dar asta nu era totul… Prin clasa IV-a citeam Mark Twain și Shakespeare, cu precizarea că pe Twain chiar l-am înțeles… Când am împlinit 15 ani, părinții mi-au făcut o frumoasă surpriză: o bibliotecă din placaj de bună calitate, construită de un vecin, bun tâmplar,  Ghe. Horodincă.  Biblioteca o am și azi, după ce am mărit-o pentru a ocupa exact un perete lung de sufragerie de bloc. Azi ocupă un perete de garaj, iar multe dintre cărțile care o umplu sunt cărțile copilăriei mele.

 

Mă punea mama să povestesc ce am citit și, voit sau nu, mi-am dezvoltat simțul sintezei și al conciziunii, povestind. Evident, o mulțime de cuvinte necunoscute apăreau și mă țineam mereu de mama: ”da ce înseamnă cuvântul ăsta?”. La început primeam explicații, dar după clasa a V-a am avut un Vocabular de cuvinte necunoscute, pe care îl completam cu explicațiile primite fie de la profesorul Maximiuc, fie de la mama. S-a întâmplat ca unele cuvinte să nu le găsesc nici în dicționare, nici la profesorii mei. Citind multe cărți cu aventuri pe mare, am găsit cuvântul ”zbaturi” pe care l-am deslușit abia cu câțiva ani în urmă (o roată cu palete care făcea barca/ vaporul să înainteze). Mama mi-a spus odată, tot prin clasele primare, că ar vrea să mă vadă scriitor… Mai mult, mă stimula să scriu, după mintea mea… compuneri. Într-o vară călduroasă dinaintea clasei a VII-a, mama m-a trezit de dimineață devreme să descriu un răsărit de soare… Desigur, și eu și mama aveam în minte minunatele descrieri sadoveniene, dar ceea ce am scris – pe ultima filă a unui caiet de dictando – a fost ceva între sinistru și penibil… Vroiam să nu imit pe nimeni, dar nici vreo idee originală, sau vreo metaforă care să bucure cititorul nu-mi venea… Atunci am învățat că fără inspirație, geaba transpirație… Oricum, fiind foarte exigent cu mine am devenit, la maturitate, un hiperexigent cu alții. Cine nu crede nu are decât să citească blogul meu de recenzii (www.liviudrugus.wordpress.com) unde laudele sunt doar mici bandaje care să facă suportabile usturimile criticilor…

 

Când am fost invitat, în anul 1972, la București, să devin ziarist la Revista Economică mi s-a cerut să scriu ceva: am scris un fel de crez în care propuneam înființarea criticii de întâmpinare pentru cărțile de specialitate. Același lucru îl propun și îl practic și azi. (Asta se întâmpla după ce refuzasem postul de asistent la Catedra de Economie politică. Mirajul bibliotecilor bucureștene și ideea de a lucra în presă mă fascinau. S-a întâmplat însă turnura ideologică din 1972, când dosarele trebuiau să fie, din nou – ca în anii 50 – impecabile. Or, eu nu eram nici membru de partid, iar bunicii mei basarabeni construiau, prin muncă silnică pe 20 de ani, comunismul sovietic în Siberia, împreună cu majoritatea membrilor săi de familie. Faptul că bunicul a fost primar la Cuizăuca, iar un văr al bunicului, Plăcintă, – prefect de Orhei erau, cred, cunoscute de tovarășii de la cadre (mai puțin de mine) și nu cadrau cu noua viziune a lui Ceausescu după vizita din Asia. (Printre altele, fie spus, ”Revista economică” s-a contopit atunci cu ”Probleme economice” și a dat o nouă revistă ”Tribuna economică”, cu personal puțin și …bine ales).

 

Tot mamei îi datorez plăcerea de a scrie, dar visul de a deveni ziarist profesionist s-a împlinit abia după 1990 (fiind angajat – de la înființare până la desființare – la cotidianul editat de Parlamentul Republicii Moldova, ”Sfatul Țării” din Chișinău). Tot la Chișinău am înființat și condus revista ”Economica” (apare și astăzi), iar la Bacău am înființat și condus semestrialul ”Economy Transdisciplinarity Cognitionwww.ugb.ro/etc) revistă inclusă în bazele de date internaționale. Pot spune că fascinația cărților și a ziarelor, a cuvântului tipărit în general, m-a făcut să fiu mereu atras de ziare și edituri. În anii de după terminarea facultății am scris primul meu articol la ziarul județean ”Flacăra Iașului” intitulat ”Informație și decizie” (pe care l-am reprodus aidoma în blogul meu la adresa https://liviudrugus.wordpress.com/2012/05/31/informatie-si-decizie/ ). Chiar dacă am introdus (la cerere!) citatul din ”tovarășul”, pot afirma azi că ideile din acel articol au stat la baza Metodologiei Scop Mijloc, (fostul Binom Scop Mijloc pe care îl predam la Medicină în anii 80) și sunt perfect valabile și astăzi. Mai amintesc aici câteva episoade legate de presă. Cu câțiva ani înainte de fatidicul 89 (și despre care unii colegi de la UMF vorbeau cu circa cinci ani mai devreme…) am încercat să devin ziarist. M-am interesat la colegii ziariști și am aflat că pentru asta trebuie să urmezi facultatea de profil de la Academia de Științe Sociale și Politice Ștefan Gheorghiu de la București. ”O urmez, dacă asta e condiția”, m-am entuziasmat eu. ”Da, dar acolo trebuie să mergi doar cu recomandare de la județul de partid…”. Am înțeles ”aluzia” și am cerut audiență la șeful propagandei, tovarășul Alecu Floareș. M-a primit, m-a ținut la ușă și m-a întrebat sec: ”Ce doriți?” ”O recomandare pentru Ștefan Gheorghiu. Vreau să mă fac ziarist”. Buzele subțiri, privirea tăioasă de după ochelarii de bună calitate anticipau răspunsul negativ: ”Da mata știi ce dosar ai?” ”Nu”, zice naivul din mine. ”Mai bine așa, nu avem ce discuta.”.  Asta a fost tot, dar primul ziar care mi-a solicitat colaborarea după 1989 a fost ”Neamul românesc” (fondat de Iorga). Am scris (gratuit, evident, din entuziasm și plăcere de a scrie ce vreau) toate editorialele și alte articole până la plecarea mea la Chișinău, în august 90. Și ca să închei acest episod legat de presă, mai amintesc o fază legată de anii mei de cercetare. Șeful meu de atunci (conf Cosmovici, de la Psihologie) mi-a solicitat, tot prin 1972, cred, un articol pentru revista ”Cronica”. ”Pe ce temă?”, întreb eu. ”Orice”, mă încurajează șeful. ”Să vedem cum scrii”. Trebuie să recunosc că trezirea/ deșteptarea/ înviorarea făcută de Ceaușescu, cu planuri mărețe și dorințe de reconstrucție a țării m-au prins. Nu eram prea priceput la ideologie. Dimpotrivă. Mi-am amintit atunci un titlu al unei cărți scrise de Engels, ”Ideologia germană”. Chiar dacă nu aveam niciun fel de studii pe teme de politologie și filosofie politică am simțit că naționalismul ceaușist era un mod adecvat pentru România de a-și afirma ”independența față de frații mai mari de la Răsărit” (fapt agreat de majoritatea românilor atunci, îndeosebi după episodul 1968, cu Primăvara de la Praga). La cei 22 de ani nu cred că aveau pretenții prea mari de la mine… În fine, peste câteva zile am venit cu articolul intitulat ”Ideologia română”, o pledoarie în favoarea unei căi proprii de dezvoltare, desigur, o cale socialistă… Profesorul Cosmovici a luat articolul, a dat din cap a nemulțumire, apoi a luat articolul și mi l-a prelucrat: cred că a tăiat masiv și a adăugat de la el sau de prin documente… În primul rând, titlul meu, de care eram foarte mândru, dispăruse și în locul lui era un titlu nou: ”Ideologia PCR – marxism creator”. N-am avut de ales, și am acceptat propunerile ”cenzorului” meu… Fără să am pretenții de dizidență ideologică (s-a dovedit deja, după lovitura de stat din decembrie 89, că majoritatea dizidenților erau securiști) am avut mereu o tendință, deloc ascunsă, de a aduce ceva nou, de a mă îndepărta de frazele suprauzitate și răs-tocite. Oricum, nu mă așteptam ca băieții de la CIA însărcinați cu revista presei ”neortodoxe” din țările Estului bolșevizat să includă în catalogul lor o traducere a unui articol al meu despre ”Educație”, și nevoia reformelor în sistem, publicat tot în revista ”Cronica”, traducerea fiind făcută integral în limba engleză, inclusiv cu nelipsitul citat din ”tovarășul”. Linkul la această culegere de articole realizată de CIA este, probabil, în recenzia făcută de mine cărții lui Larry Watts (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/04/larry-l-watts-despre-foarte-discretul-management-romanesc-al-prieteniilor-prea-evidente-3/) sau, oricum, într-una dintre postările mele pe blogul de pe wordpress.com

 

*

*                               *

 

Eu am avut șansa vieții mele de a fi repartizat la clasa V-a B a Școlii generale din Grămești, unde diriginte era profesorul de limba română și muzică, Costache Maximiuc. Stilul său pedagogic, iubirea sinceră și reală pentru elevi, vocea caldă și atitudinea părintească l-au transformat pe ”tovarășul” profesor Maximiuc în Domnul Trandafir al școlii noastre, adică în profesorul model, adorat de elevi, colegi și părinți. Am avut o reală plăcere să-l întâlnesc pe iubitul profesor C. Maximiuc la evenimentul organizat de colegul de clasă și prietenul meu Vasile Amariei (un alt produs marca ”Maximiuc”, actualmente învățător foarte apreciat la Școala din Grămești), în anul 2011 (?), mai exact la sărbătorirea centenarului Școlii din Grămești, apoi am mai vorbit la telefon cu profesorul în dese rânduri, ultima oară cu câteva zile înaintea morții sale (2012). Am scris atunci (11 august 2012) câteva rânduri despre dascălul meu exemplar, și le-am postat pe blogul meu de recenzii și articole, articolul fiind intitulat ”Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/08/11/profesorul-constantin-maximiuc-educator-de-exceptie-model-de-moralitate/). (Atașez acest articol la Anexa 1). Și, cum marile spirite se întâlnesc și se însoțesc, soția profesorului C. Maximiuc, doamna Maria Maximiuc, a fost profesoara noastră de geografie, fiind, de asemenea, o prezență delicată și o persoană dedicată profesiei de pedagog. Aflată acum la Vatra Dornei, localitate care a fost realmente înnobilată de prezența hiperactivă a omului de cultură C. Maximiuc, doamna profesoară îi cultivă, cu pioșenie, amintirea.

 

Așadar, am crescut într-o familie de profesori, iar la școala generală (acolo unde se pun temeliile pregătirilor viitoare) am avut norocul să am profesori de excepție, dedicați profesiei, talentați și iubitori de viitor, adică de noi, cei în mijlocol cărora urmau să trăiască și ei, împreună cu produșii muncii lor. Am precizat această ultimă dimensiune a unui profesor adevărat, cu apăsarea sufletească dată de faptul că profesoratul este, actualmente, majoritar transformat într-o simplă ocupație (un ”job”). Vocația este o pasăre rară, mulți dintre educatorii României de azi având o bună parte a vinei morale de a scoate elevi și studenți nepregătiți, simpli posesori de diplome și certificate, debusolați și nepregătiți pentru viață. ”Asta-i situația!”, spunem mulți dintre noi, dar ”situația” este, totuși, în mâinile noastre.

 

Se spune că profesoratul este și o problemă de tradiție, nu doar de vocație. Aici aș comenta puțin. Tradiția apare îndeosebi dacă există și vocație. Un exemplu: un alter ego al profesorului Maximiuc de la Școala din Grămești a fost profesorul meu de limba română de la Liceul nr 2 (fostul Liceu de fete) din Rădăuți (1963 – 1967) profesorul de vocație Neculai Hlinschi (fiica sa fiind profesor universitar la Universitatea ”Vasile Alecsandri” din Bacău, iar nepoata sa fiind conferențiar universitar la Universitatea Dunărea de Jos din Galați). Se poate spune că și vocația este ereditară. În ce mă privește, lucrurile au stat puțin altfel. Iubirea mea față de limba română (apoi și de limbile străine) era condiționată de faptul de a NU deveni profesor. Salariile mici și corectitudinea părinților mei (adică neprimirea de surse suplimentare de existență) a făcut ca imaginea vieții de profesor, pentru mine, să fie una de subzistență, de supraviețuire, chiar de sărăcie.  În clasa XI-a, diriginta clasei a făcut un sondaj în privința profesiilor pentru care am dori să optăm. Am scris, pe un petec de hârtie: ”Nu știu ce profesie voi alege în viață, știu doar că nu voi deveni profesor!”. Totuși, profesoratul mi-a făcut mereu cu ochiul, iar eu n-am mai putut să-i rezist. În anul III de facultate rectorul de atunci, șef de catedră la Doctrine economice, profesorul Mihai Todosia, mi-a dat cheia de la catedră și mi-a ”pus la dispoziție” toți colegii lui de catedră pentru a traduce cărți din engleză… Toți colegii mei știau că voi fi urmașul profesorului la catedră (mai puțin eu…). La repartiție a apărut o problemă: nu eram membru de partid pentru a intra la Catedra de Economie Politică și Doctrine economice. Drept pentru care am luat post de cercetător stagiar la Academia Română, Filiala din Iași, Centrul de Științe Sociale. Peste un an profesorul Todosia mi-a transmis printr-un coleg să vin la Catedră și să-mi fac dosarul pentru a intra în învățământ. Ceva m-a îndemnat să nu merg… În replică, încercările mele ulterioare de a deveni doctorandul profesorului Todosia s-au încununat de …insucces. Piedica venea, formal, de la organizația de bază PCR de la Academie care nu mi-a eliberat recomandarea pe motivul simplu că nu eram membru de partid. Ca o ironie a sorții, intrarea mea în învățământ s-a datorat directorului Școlii de Partid din Iași, Ilie Dodea, pe atunci lector suplinitor la disciplina de Economie Politică din  cadrul Catedrei de Științe Sociale a Institutului de Medicină și Farmacie (actualmente Universitatea de Medicină și Framacie ”Gr.T.Popa” Iași), prieten apropiat al lui Ion Iliescu.

 

Așadar, dincolo de tradiție, vocație, ocupație sau situație, profesoratul poate fi și o problemă de… destin. Deloc întâmplător, promovarea mea a fost mereu blocată, deși aveam titlul oficial de lector universitar, salariul meu a fost mereu de asistent universitar (până în 1990, când am acceptat detașarea mea la Chișinău, la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Neculai Testemițanu”, revenind în țară în decembrie 1996). … Dacă tot am amintit  de activitatea mea la UMF Iași (1976 – 2004, iar din 2004 până în prezent, profesor asociat la această universitate) amintesc că am propus, în 1984, introducerea disciplinei de Economie sanitară, în detrimentul orelor de Economie politică, care se preda, de atunci, doar un semestru în loc de două semestre). La Facultatea de Bioinginerie Medicală a UMF Iași am condus Catedra de Managementul Sistemelor de sănătate și am predat discipline ca Managementul informației, Economica sănătății și Managementul sistemelor de sănătate. Am plecat de la UMF în anul 2004, la Universitatea ”George Bacovia” din Bacău, pentru un post de conducere, dar și pentru libertatea de a organiza și de a participa la conferințe științifice internaționale. Amintind despre activitatea mea la UMF nu pot ocoli faptul că, în calitatea mea de singurul specialist din România pe Economica sănătății (fiind inclus ca atare, prin anul 1988, în anuare europene de specialitate) am fost contactat de firma SOIKOS din Spania pentru a participa la proiectul de reformă a sănătății din România (1995-1996). M-am implicat mult, am muncit mult pentru primul meu salariu ”european” (la Chișinău aveam un salariu de 6 dolari pe lună, aici am negociat pentru 600 dolari, deși colegii europeni din echipă aveau salarii de mii de dolari…). Doar un lucru vreau să spun celor care vor zice ”Halal reformă ai făcut! Să-ți stea în gât!”: primul pas în reformarea sistemului de sănatate sovietic de la noi nu s-a făcut încă: acest prim pas, fără de care ceilalți pași sunt doar frecții la piciorul patului de spital, era introducerea cardului de sănătate, lucru perfect posibil în anii 1997 – 2000, când s-a trecut la aplicarea acestei reforme, pe baza noii legi a sănătății. Așadar, orice discuție despre reformă în domeniul sănătății este în zadar atât timp cât monitorizarea fluxurilor financiare este blocată din interese politice evidente.

 

Apropos de participarea mea la acest proiect. Mi-am demonstrat, mie, încă o dată, că vocația mea de bază este cercetarea, apoi jurnalismul și abia în al treilea rând profesoratul. De fapt, cele trei se întretaie și formează un tot unitar. Dacă nu faci cercetare nu ai cum să fii profesor adevărat. Poți fi, cel mult, tutor și examinator/ evaluator, dar profesor nu.

 

Pe data de 6 ianuarie 2015 cariera mea didactică se va încheia și nu voi cere niciun fel de prelungire…

 

 

NOTA:  Am scris acest fragment de Amintiri legate de perioada mea de elev al Școlii generale din Grămești la amabila invitație a doamnei Fevronia Jolobai, educator cu care orice școală/ liceu s-ar putea mândri.

 

Pentru conformitate

 

Prof univ dr Liviu Drugus, Universitatea George Bacovia din Bacău

 

comuna Miroslava, județul Iași  21 august 2013

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com

 

 

 

Anexa 1

 

Profesorul Constantin Maximiuc – educator de excepție, model de moralitate, om desăvârșit

 

In memoriam

 

Dupa o discutie telefonica indelungata, cu vreo doua saptamani in urma, ieri, in dupa amiaza zilei de vineri 10 august 2012 mi-am amintit brusc ca i-am promis, atunci, profesorului meu de limba romana, Constantin Maximiuc, ca il voi mai ”deranja”…
Astazi, 11 august, foarte de dimineata, ma suna maica-mea sa-mi comunice o veste proasta: a murit profesorul Maximiuc. Dincolo de regretul declansat de o asemenea neasteptata despartire, a aparut si parerea de rau ca nu am inregistrat acea ultima convorbire. Ar fi fost – dincolo de audierea – de catre tinerii (viitori) profesori – a unui model de urmat, a unui model de admirat, si dovada ca profesorul Maximiuc avea, la cei aproape 90 de ani, o voce tanara, vibranta, cu un timbru placut si cald, incitant la dialog si destainuire. Pentru mine, vocea de acum doua saptamani era exact asa cum a ramas in memoria mea timpurie, adica a elevului de clasa V-a, a VI-a si a VII-a de la Scoala generala din Gramesti, judetul Suceava, la inceputul anilor saizeci, adica exact cu jumatate de secol in urma.
Ceea ce m-a impresionat la profesorul Maximiuc, in dialogul telefonic, a fost limpezimea de cristal a discursului, memoria excelenta, spiritul de gluma, pomenirea cu reala placere a numelor fostilor sai elevi, amintirea colegilor profesori de la scolile pe unde a predat si, nu in ultimul rand, recursul la familie, la sotie si la cei doi copii, Cornelia – conferentiar la Universitatea ”Stefan cel Mare” din Suceava – calcandu-i (bine si apasat) pe urme. Sotia domnului profesor Constantin Maximiuc, fosta mea profesoara de geografie, era spiritul echilibrant si armonizant in familie, in perfect contrabalans cu spiritul aprins, navalnic, pasional, dedicat intrutotul profesiei de dascal al domnului profesor…
I-a facut placere domnului profesor, in conversatia telefonica, cand i-am relatat micul discurs al ghidului de la Muzeul manastirii Putna, din luna mai a acestui an, in care, usor partizan, dar intrutotul corect, acesta a spus cu tristete: acum sunt destui profesori, dar foarte putini dascali adevarati. Nu am nicio rezerva in a spune ca profesorul Maximiuc a fost dascalul de exceptie care mi-a insuflat pasiune pentru limba romana, pentru cunoasterea si folosirea corecta a acesteia. Si nu numai mie…
Probabil, mii de elevi i-au trecut prin mana si multi dintre acestia sunt chiar buni cunoscatori de limba romana, intr-un context actual poluat masiv si crescendo de o tot mai precara cunoastere a limbii, a logicii si a gramaticii.
Cand atrag atentia studentilor ca este bine ca cifrele (adica 0, 1, 2, …9) sa fie scrise, in texte, cu cuvinte (pentru a nu se ajunge la ciudateniile din benzile cu stiri unde apar informatii de genul ”2 fete si 2 baieti au…”) imi aduc mereu aminte de blandele povete ale profesorului Maximiuc, un aplicant al teoriei identitatii dintre etic si estetic: ”Nu este bine sa…”, sau ”Nu este frumos sa…”.
Acest mic elogiu adus profesorului meu drag apare, cel putin pentru mine, cu atat mai necesar cu cat lipsa dascalilor autentici este puternic resimtita de societatea in care traim. Avem nevoie ca de aer de maximalismul profesorului Maximiuc.
Pentru mine, un filolog amator (dar maaaare amator!), profesorul Constantin Maximiuc (dascal de tara, pe vremea copilariei mele, apoi, de oras – la Vatra Dornei) este o figura luminoasa si valoroasa in galeria dascalilor autentici, din pacate mereu insuficient pretuiti si putin pusi in valoare intr-o societate fara busola, fara lideri adevarati si fara idealuri.
Profesorul Constantin Maximiuc va fi mereu in amintirea celor care pretuiesc cartea, adevarul, binele si frumosul.

 

Liviu Drugus Miroslava, județul Iași  11 august 2012

 

http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

http://www.facebook.com/liviu.drugus
liviusdrugus@yahoo.com