liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Septembrie 2017

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 262. Marți 19 septembrie 2017. Cât de inteligentă este arta/ muzica populară? (2)


 

Pe fondul scăderii importanței relative a Iașului în tabloul cultural al României, orice eveniment artistic mai de răsunet naște speranțe de renaștere culturală autentică. (Mă abțin să amintesc aici și fapte care se petrec, sau nu, în zonele cu pretenții culturale mari ale Iașului: universitățile, teatrul, parcurile tehnologice etc. și care – prin prezență sau prin absență – scad cota culturală a Iașului pe plan național.). Mă voi referi, în continuare, la un fapt cultural semnificativ pentru posibila renaștere culturală a Iașului. Dau importanță acestui fapt poate și pentru că el a apărut dintr-o zonă care, de regulă, nu este asociată cu fapte de cultură relevante și memorabile: zona militară. Îmi recunosc ignoranța de a fi aflat abia în ultimii câțiva ani despre existența Cercurilor militare care funcționează în întreaga țară în orașele unde există garnizoane militare. Aceste Cercuri militare au misiuni culturale și educative prin excelență. Anul trecut, Cercul militar Iași (prin șeful său, col. (r) Benone Tiron), cerc care funcționează pe lângă Brigda 15 mecanizată ”Podu Înalt” Iași (condusă de col. Dragoș Iacob, cel care încurajat și susținut ferm activitatea Cercului militar), a făcut un gest impresionant acordând spațiu fizic pentru găzduirea unui muzeu dedicat personalității culturale de excepție a celei care a fost artista și profesoara Angela Moldovan (https://ro.wikipedia.org/wiki/Angela_Moldovan) (și care ar fi împlinit astăzi exact 90 de ani). Muzeul a fost ”construit”/ creat prin râvna rarissimă a unei admirabile doamne: profesor universitar dr. Nina Cuciuc, fostul decan al Facultății de Drept al unei universități ieșene, nu doar admiratoare a celebrei Angela Moldovan, ci și interpretă de muzică populară și de romanțe.  Concomitent cu deschiderea muzeului (anul trecut) s-a lansat pe piața festivalieră românească (tot mai bogată în ultima vreme) Festivalul Concurs Național de Interpretare a Cântecului popular ”Angela Moldovan”. Lansarea a fost de bun augur devreme ce anul acesta a avut deja loc Ediția a II-a (14 – 15 septembrie 2017), una mai amplă și mai de răsunet, sub egida Brigăzii 15 mecanizate și a Primăriei municipiului Iași, având ca parteneri media TVR Iași și Radio România Iași. Pe marginea acestui eveniment cultural voi zăbovi puțin asupra plusurilor și minusurilor manageriale și artistice ale ”Galei laureaților și a invitaților în recital”, desigur și cu intenția expresă de a sublinia că muzica populară este la fel de… cultă, ca și cea ”cultă”. Am rămas impresionat de două lucruri: în primul rând, deplasarea la Iași a unui ”batalion” de artiști de primă mână, artiști nu doar consacrați, ci și adorați de publicul ieșean (mă voi referi la componența ”batalionului” într-un episod viitor) la care s-au adăugat concurenții trimiși de Cercurile militare din țară; în al doilea rând, faptul – regretat de multă lume – că sala nu era nici arhiplină și nici măcar plină. Cu siguranță, cunoscuți de-ai mei ar fi participat cu plăcere la un asemenea spectacol care s-a derulat, atenție!, pe parcursul a patru ore! Voi încerca să elucidez ”misterul” celor două aspecte care mi-au dat de gândit. Doar venirea la Iași a renumitei și profesionistei Orchestre de Muzică Populară ”Rapsozii Botoșanilor” (dirijor Ciprian Potoroacă, un adevărat conducător de ”oaste” artistică, cu un stil dirijoral alert și care transmitea publicului cel puțin ca și cei 14 instrumentiști la un loc!) a presupus, cu siguranță, un efort financiar deosebit. Chiar s-au găsit, în somnolentul Iași, bani pentru un Festival la care nu s-au emis bilete, ci doar 400 de invitații? Un demers detectivistic se impune și voi comunica rezultatul!

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 261. Luni 18 septembrie 2017. Cât de inteligentă este arta/ muzica populară? (1)


Un vechi clișeu punea/ pune în opoziție – nejustificat, zic eu – arta populară și arta zis cultă. Mai pe ocolite spus, arta populară este considerată una incultă/ necultă sau care nu poate fi asociată clar conceptului de cultură. De pe vremea când se lansase Iașul în lupta (pierdută din start, scriam eu încă înainte chiar de a cunoaște competitorii urbei moldave) pentru obținerea titlului de capitală europeană a culturii am tot scris despre necesitatea ca cei angajați în competiție cu alte zece orașe din România (și stipendiați pentru asta) să înceapă cu primul pas (nu cu al n-șpelea): definirea conceptului de cultură și cunoașterea punctului de vedere al finanțatorilor acestei competiții în legătură cu conceptul de cultură și cu cel de dinamică/ vitalitate culturală. Dacă s-ar fi făcut acest lucru, Iașul ar fi avut șansa măcar să piardă mai elegant, ajungând în finala concursului (unde s-au bătut între ele alte patru orașe). În episodul de ieri am lansat o posibilă definiție a culturii (ca fiind tot ceea ce este creat de om din momentul despărțirii sale de celelalte animale necuvântătoare), iar azi reiau această definiție și în scopul de a arăta/ proba/ demonstra stupiditatea contrapunerii artă populare – artă cultă. În ultimă instanță, arta așa numită cultă este doar o continuatoare cu alte mijloace a artei/ culturii populare la care revine mereu pentru a se inspira din realizările și ambițiile acesteia.

Înainte de aceasta voi insista puțin asupra fuduliei numită ”Iași – capitala culturii românești”, fudulie remanentă de pe vremea când capitala politică s-a mutat la București cu consecința firească a atragerii cremei culturale a țării înspre București. În loc să-și amplifice dinamica faptelor culturale care să-i permită utilizarea sintagmei sus-amintite (autoarogarea titlului de capitală culturală a țării), Iașul a pierdut constant vârfuri ale intelectualității sale (artistice inclusiv) în favoarea Bucureștiului. Constatarea acestui trend ar fi fost un bun motiv pentru încordarea forțelor de a opri hemoragia talentelor înspre Capitală. Nu s-a întâmplat astfel. Dimpotrivă!  Vitalitatea culturală a unei localități este măsurabilă prin indicatori cum ar fi: dezvoltarea infrastructurii culturale, accesibilitatea evenimentelor, cuantumul cheltuielilor publice pentru activități culturale (cu referire, probabil, la activități culturale de vârf, nu chiar orice creație a omului/ animalului cuvântător), ponderea personalului specializat în activități culturale (de varii niveluri, probabil). În fine, chiar în acest an, 2017, Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (oare are acest institut clar delimitat ce este cultural și ce nu?) a publicat clasamentul celor 46 de orașe reședință de județ plus a celor care au peste 50 mii locuitori (mai puțin Bucureștiul, care este un stat în stat, sau o primă Românie, restul țării fiind a doua Românie). Vezi http://www.culturadata.ro/categorie-cercetari-finalizate/2_vitalitatea-culturala-a-oraselor-din-romania/ . Acest clasament a fost finalizat în 2016 și se referă la perioada 2010-2015. Clasamentul poate fi consultat la pagina 21 din Raport: http://www.culturadata.ro/wp-content/uploads/2014/05/Caietele-Culturadata-Vol1-2017-Vitalitatea-culturala-Ro.pdf . Iată primele 15 cele mai ”vital-culturale” orașe ale României (cu excepția Bucureștiului): 1) Cluj-Napoca; 2) Alba Iulia; 3) Miercurea Ciuc; 4) Târgu Mureș: 5) Sibiu; 6) Timișoara; 7) Sfântul Gheorghe; 8) Târgoviște; 9) Craiova; 10) Botoșani; 11) Iași; 12) Târgu Jiu; 13) Satu Mare; 14) Brașov; 15) Bistrița. Comentariile sunt de prisos. Iașul este încă în suferință și poate ieși ”cu succes” și din acest Top 15 în următoarea etapă dacă nu-și va construi o strategie culturală inteligentă, coerentă, realistă și cu o dinamică peste media acestui Top 15.

Liviu Druguș    Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 260. Duminică 16 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (10). 


Motto: Șeful catre subaltern: – Spune-mi cine este prost, eu sau tu?
– Șefule, eu știu că tu niciodată nu încadrezi oameni proști!

Cred că ne amintim, mai ales noi cei ajunși la a treia copilări(r)e, despre certurile prichindeilor care luptau și ei cum putea pentru a câștiga o oarece ascendență asupra celor cu care se jucau, iar în caz de opoziție și conflict era absolut inevitabil dialogul de felul următor: ”- Ești prost! – Ba, tu ești prost! – Ba tu! – Ba tu!”. Abia mult mai târziu, când facem retrospectiva faptelor noastre trecute ne auzim/ trezim spunând (în sine și pentru sine, mai rar către alții): ”Vai ce prost am fost atunci când…”.  Fără a cădea în freudisme de doi bani, constat doar că ceea ce se întâmplă în copilărie se repetă, ca esență, la maturitate și apoi la senectute. Regula jocului social este respectarea (opiniei) aproapelui ca pe ceva firesc și pe baza căreia (a respectării) se clădește pretenția ta de a fi respectat și obligația celorlalți de a te respecta în calitate de posesor, purtător și transmițător de opinii. Această regulă este una ce derivă din axioma libertății: oamenii se nasc liberi și pot să trăiască liberi în societate. Se spune că libertatea fiecăruia se oprește acolo unde începe libertatea celuilalt. Mai mult, conceptul de democrație nu poate fi nicicum separat de ideia de libertate (și de autolimitare a propriei libertăți atunci când libertatea ta deranjează libertatea celuilalt). Iar democrația de tip libertar nu poate fi separată, la rându-i, de ideea de civilizație, respectiv de ruptură de semenii întru animalitate dar necuvântători. Aceste elementare idei și deducții țin de niveluri de culturalitate ridicată numită, de regulă, inteligență. Pe cale de consecință, o cultură precară, primitivă, cvasianimalică ține de prostie sau chiar de imbecilitatea cea mai evidentă. (În treacăt fie spus, termenul de (in)cultură a fost și este în mod abuziv utilizat strict în sens pozitiv, înălțător, superior. În ce mă privește, consider cultura ca fiind un termen ce descrie simpla separare și îndepărtare de animalitatea necuvântătoare. Nivelurile de cultură nu fac decât să descrie etapele și progresele în îndepărtarea omului de animalitatea necuvântătoare. Prin urmare, nu pot fi de acord cu Lionel Jospin care enunța: ”Cultura este sufletul democrației” sau cu Nicolas Sarkozy care a emis verdictul: ”Răspunsul la criză e cultura”. Nu, nu orice cultură, cultura în general, este și poate fi sufletul democrației și soluția la crize, ci doar culturile înalte, raționale, umane/ antropice cu adevărat. Dictaturile au și ele cultura lor, dar una tribală, joasă, nedemocratică, antiumană, aproape de animalitatea primă. Nu este doar cazul cuvântului cultură, ci și a altora ca: valoare, calitate etc., investite abuziv cu esențe de (falsă) pozitivitate. Profit de acest context pentru a atrage, din nou atenția, că utilizarea laxă a cuvintelor sau învestirea lor cu sensuri și esențe pe care nu le au generează multe neînțelegeri și chiar conflicte). Nu știu dacă bătaia a doi oameni politici români într-un studio de televiziune (nomina odiosa!) a pornit de la diferende conceptuale și semantice, dar un lucru este cert: dialogul lor relua, inconștient, una dintre disputele din precara lor copilărie când – neavând alte argumente pentrui a-și afirma ”superioritatea” apelau la clasicele:  ” – Ești prost! – Ba tu ești prost!”. Și pentru că și proștii au nume și pronume, voi scrie aici numele bătăușului prost care vroia să-și convingă partenerul de dialog că dreptatea este DOAR de partea sa: Mirel Palada, fostul purtător de cuvânt al fostului prim ministru Victor Ponta.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 259. Sâmbătă 15 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (9).  


Ne învârtim într-un cerc vicios: suntem proști pentru că lipsește educația, iar educația care se face, proastă fiind, promovează proștii mai abitir decât ar face-o cei mai proști dintre proști. Am abordat, în episoade anterioare, problema educației, dar doar un prost (ca mine) ar mai persevera să propună proștilor din educație un sistem care să elimine proștii din educație. Atunci când îi spui profesorului să voteze o schimbare din care el are cert de pierdut nu poți să te aștepți, rațional vorbind, să-i obții votul. Or, o schimbare radicală în educație nu se poate fără a avea un larg sprijin parlamentar (iar în Parlament sunt foarte mulți profesori, că doar n-o să trimiți zidari în Parlament…). Mai adaug și conservatorismul funciar al marii majorități a profesorilor și afli imediat de ce lucrurile merg prost nu doar la noi, ci și pe meleaguri cu pretenții de civilizație superioară. Scriam despre televiziunile proaste care se adresează proștilor și care prostesc și pe alții, din când în când. Un moderator de la o asemenea televiziune s-a trezit să fie critic și ironic la realitățile pe care, foarte direct, le apără și promovează. Invitații nu continuau să se declare oripilați de nocivitatea infiltrării unui serviciu de informații în justiție, moment în care moderatorul (nomina odiosa) a rostit un adevăr: ”ne mai oripilăm cinci minute și apoi mergem la culcare”. Deja lucrul s-a întâmplat și acum nu se mai oripilează (aproape) nimeni. Dar disperarea și exasperarea continuă să se producă. Într-un interviu luat lui Andrei Pleșu la 26 oct 2015 de Melania Cincea (vezi: https://putereaacincea.ro/andrei-plesu-sunt-exasperat-de-modul-in-care-arata-scoala-romaneasca/ ) gânditorul român declara: ”Eu sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească, începând de la cursul primar şi terminând cu facultatea, dar mai ales şcoala generală. Pentru mine, acolo este explicaţia derapajelor noastre sociale şi culturale şi acolo ar putea fi soluţia. Dar îmi pare rău să o spun, atmosfera din şcolile noastre, atât cât o pot eu percepe, incluzându-i şi pe profesori – care, sigur, au salarii mici, nu au prestigiul pe care l-ar merita – este o atmosferă care nu formează oameni întregi, oameni cu deprinderi culturale, ci formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic. Sunt, e adevărat, şi excepţii. Cunosc tineri excepţionali, dar meritul e mai mult al lor, al eforturilor lor, al opţiunilor lor intime decât al mediului care i-a format.”. Subscriu la cele de mai sus, dar … nimic despre cauză, nimic despre soluții concrete. Avem doar o expresie a exasperării, a oripilării și atât! Ca un ecou complementar peste timp, chiar în publicația lui Andrei Pleșu, specialistul în Cioran (autorul cărții ”Terapia prin Cioran”) Horia V. Pătrașcu scria, nu demult: ”… sîntem educați – într-o formă sau alta să fim utili, folositori societății. Este vorba, evident, de societatea actuală. De aceea suntem repede botezați într-o religie sau alta – pentru ca atunci când spiritul nostru propriu va întâlni problemele esențiale – să fie deja prea tîrziu – și să trebuiască să se adapteze la formele deja primite. Da, cuvîntul iese acum la suprafață: suntem castrați de propriii noștri părinți. Culturile civilizate se definesc printr-o  libertate mai mare de afirmare a sinelui propriu – ceea ce înseamnă în primul rînd dreptul dat noilor generații de a contesta ordinea socială prezentă  și de a încerca să-și impună propria tablă de valori, ceea ce presupune disponibilitatea ”bătrînilor” de a-și acomoda propriul sistem de valori cu noile revendicări axiologice, dacă nu vor să fie eliminați brutal” (cf. H.V. P., ”Existențialiștii noștri”, în: Dilema Veche, nr 708 din 14-20 septembrie 2018).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 258. Vineri 14 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (8).  


Motto: ”Există lucruri pe care știm că le știm. Și există lucruri pe care știm că nu le știm. Dar există și acele lucruri pe care nu știm că nu le știm. Și dacă ne uităm la istoria noastră și a altor țări libere, lucrurile din ultima categorie tind să fie cele dificile”. Donald Rumsfeld

Motto: ”Ah ce frumos, viitorul luminos/ Li se-arată celor idioți./ Deci fii supus, față de cel mai sus-pus/ Și nu uita că țara te vrea prost!”   (”Sarmalele reci”)

Iluzia că fiecare dintre noi suntem deștepții, iar ceilalți sunt mai proști ca noi pare a fi o constantă a culturii române. Lipsa curajului de a recunoaște deschis o greșeală, chiar de a recunoaște că ai făcut o prostie (adică ”un lucru bun nereuși ” J ), nu face onoare societății românești, dar astea sunt datele problemei, în ce ne privește. Nu cred că există diferențe mari/ uriașe de prostie culturală între națiuni, dar cu siguranță există un clasament, o ierarhizare a prostiilor comune, după dimensiuni și frecvență. Poate că ceea ce ne deosebește/ particularizează de alte nații este disperarea cu care ne strigăm neputințele și puterea cu care torentele de analize critice inundă și aneantizează pâraiele de acțiuni concrete, coerente și constructive. Pentru că românii sunt, mi se pare mie, ceva mai fuduli decât alții, ei au mereu de ales între a analiza ce (nu) fac alții și a renunța rapid la ceea ce (nu) au început ei înșiși. Nedorind să fie umiliți pentru rezultatele proaste, noi alegem varianta ”do nothing” (nu fă nimic). Cioran afirma că renunțarea este singura formă de acțiune umană care nu umilește. Da, să renunți este nu doar neumilitor, ci și foarte la îndemână. Adică facil. Facilul generează superficialul și nedurabilul, dar întotdeauna facilul și superficialul au însemnat calitate joasă în proporții de masă. Fără proști (dar și fără oameni prostiți) grobianismul și emoțiile de joasă vibrație, grosiere nu ar avea succes și nu ar aduce bani mari ”șmecherilor”, adică proștilor cu tupeu și care nu au probleme existențiale, îndeosebi cele legate de existența viitoare a societății. OTV ul lui Diaconescu și-a probat ”utilitatea socială” prin audiența mare pe care o avea. După dispariția OTV ului a apărut R OTV ul (sau ROmânia TV) lui Ghiță cel iute de picior. Ioan Holender (cel care a condus timp de 19 ani Opera de Stat din Viena) declara, recent: ”Nu tot ce are audiență maximă înseamnă și calitate maximă. Uitați-vă la aceste caraghioase televiziuni particulare. O rușine națională! Dar ele există. Și există pentru că probabil fac bani. Și programele sunt de un nivel care te face să crezi că  telespectatorii sunt de o prostie inimaginabilă. O fi, că altfel n-ar exista!” (cf. Dilema Veche, nr 708,  14-20 sept. 2017, p. II). Era prin 1995, eu lucram la diverse redacții și facultăți din Chișinău, și am reușit să irit un grup de colegi spunând că sunt total dezamăgit de televiziunile de tip nou, libere să transmită orice, mai puțin să facă acte de cultură autentică. De atunci, lucrurile au mers în mod constant din rău în mai rău, iar succesul la un public din ce în ce mai mare a acestor canale de dejecții informaționale este un bun indicator al scăderii vitalității culturale a unui popor. Dar, prostituarea televizionistă în fața proștilor (cu diplome, desigur!) are și o parte pozitivă. Cu o ironie amară, Groucho Marx spunea: ”Cred că televiziunea favorizează cultura. Când sunt acasă, dacă cineva aprinde televizorul, mă duc în altă cameră și citesc”.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 257. Joi 13 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (7).


În episodul de ieri, aparent abătut de la subiect, am arătat cum se fabrică proștii pe bandă rulantă. Aceștia (proștii) au toate ”calitățile” pentru a-i considera proști pe TOȚI ceilalți semeni. ”Uăi, da proști-s profesorii iștia! Or dat diplome la tăț tâmpiții!” – vor spune, pe bună dreptate, absolvenții de școli postliceale numite pompos universități, facultăți, masterate și doctorate. Ceea ce nu știu tâmpiții cu diplome este că acestea sunt nule valoric, n-au nici-un fel de relevanță sau de importanță socială. O glumiță amară, la temă: ”Vai ce bine-mi pare să te revăd! Am fost colegi la liceu și la masterat. Adu-mi un meniu, te rog, că mă grăbesc. Mai vorbim…!”. Cunosc persoane care deși aveau un doctorat, la angajare veneau doar cu diploma de Bacalaureat. Era mult mai sigur! Atât angajatorul cât și angajatul aveau/ au convingerea că l-a păcălit/ prostit pe celălalt, ceea ce consolidează afirmația că majoritatea dintre noi ne legănăm în iluzia că proștii sunt ceilalți. Finalul episoduluii de ieri făcea referire la rezultatele acestui joc de-a școala, de-a profesorul și studentul, de-a angajatul și angajatorul. Spuneam că rezultatele se văd deja. Sondajele arată că se citește puțin spre deloc, dar ceea ce se citește cu asiduitate nu este nici literatură clasică sau modernă, dar nici literatură de specialitate. Aflu și eu, cu stupoare, că în topul celor mai vândute/ citite/ bune cărți se află cărțile unui sucevean care s-a pliat excelent pe cerințele pieței. Cărțile sale – de referință, desigur! – sunt ”Suge-o, Ramona!” și ”Suge-o, Andrei!”. Prima se află pe primul loc în topul cărților vândute în 2015, iar cea de-a doua este deja pe primul loc din top pe acest an, 2017, și probabil așa va rămâne! (Vezi o semnalare a acestui fenomen ”cultural” românesc la adresa: https://pressone.ro/contributori/suge-o-ramona-acadeaua-unei-natiuni/ ” ). Autorul va fi spus, probabil, în sinea sa: prost să fi fost să nu umplu eu acest gol pe piața de carte… Foarte probabil, măcar una dintre aceste ”capodopere” va fi, curând, subiect de Bac. La proba orală de limbă română!

Spuneam, în subtitlu, că ne legănăm în iluzia că ceilalți sunt mai proști ca noi. Oare eu de ce aș face excepție?! Mulți preopinenți vor zice/ scrie, poate cu îndreptățire: ”mă, da prost tare este autorul acestor propuneri. Cum poți să propui așa ceva? E ceva de neconceput…! Etc.”. Care propunere? Iat-o! În primul rând, motivarea acesteia: explozia informațională și tehnologică, una care subminează din temelii tot ce este parte a vastului proces numit educație, va obliga autoritățile să se adapteze unei presiuni sociale tot mai mari de renunțare la actualul sistem de educație (evident, nu mă refer doar la România). Educația nu mai trebuie să fie treaba statului, decât pentru finanțarea a opt clase. Restul trebuie să fie, strict, treaba fiecărui tânăr sau a familiei. Vârfurile provenite din familii sărace pot și trebuie să fie sprijinite din fonduri locale (burse). Cât despre sistemul zis universitar, acesta trebuie să fie integral autofinanțat prin taxe plătite de studenți/ părinți/ autorități/ ong uri etc. Ca să nu mai creez confuzii cu ideia de universitate (humboldtiană sau antreprenorială), idee caducă deja, voi numi întregul sistem postliceal (postsecundar) ca ”sistem terțiar”. Ideea de piață va rămâne, cu singura și fundamantala nuanță că nu profesorii vor stabili cursurile de urmat, ci studenții plătitori. Toate cursurile propuse trebui să fie afișate pe internet, fiind bunuri de drept comun. Doar așa se poate susține educația ca sector de interes strategic pentru o țară, nu plătind cursuri anoste și inutile. Profesorii își afișează, astfel, oferta educațională, iar studenții vor opta pentru unul sau ”n” cursuri pe care le vor urma în deplin anonimat. Desigur, cursurile vor fi destul de scumpe, iar concurența (între profesori) va fi destul de mare. Profesorii încasează taxele și declară veniturile astfel obținute (prin transfer bancar) la fisc. Studenții au deplina libertate să  nu vină la niciunul dintre cursurile pe care le plătesc, cu atât mai mult cu cât nu vor mai fi examene obligatorii de trecut. La cerere, studenții pot solicita o evaluare, contracost, dar nu vor exista evidențe ale acestor evaluări. Pe scurt, cererea studenților de a cunoaște lucruri noi va fi întâmpinată, simplu, de oferta profesorilor care vor fi obligați să facă cursuri foarte bune. Altfel, nimeni nu-i va căuta și plăti. Furtul de texte de la un profesor la altul va fi imposibil deoarece toate cursurile vor fi publicate (cu copyright), iar studenții vor alege acel curs și profesor care promite cel mai mult. Cred că în antichitate s-a practicat acest mod de a face educație. Acest model socratic se practică deja. Un posibil exemplu este mentoratul lui Theodor Paleologu (https://paleologu.com/ro/tutoriale-individuale) o formă de educație (autentică) contracost și cu înaltă motivație pentru învățare. Desigur, evidențele referitoare la numărul de studenți, de profesori și de cursuri oferite se obțin de la fisc. Nu mai interesează pe nimeni diplome fără acoperire și examene de complezență (tot contracost). Cred că am mai scris despre asta: în infinita mea prostie/ naivitate nu înțelegeam deloc acest sistem dual actual în care se plătește de două ori și nimeni nu învață (mai) nimic. Odată studentul plătea (nu ca să învețe, ci ca să obțină un carton), apoi plătea dreptul de a nu învăța și a lua examenul și diploma aferentă. Acest șoc educațional m-a obligat să meditez la posibile reforme în educație. O variantă îmbunătățită a sistemului de mai sus, una mai complexă, ar fi obținerea unui titlu de absolvent de studii terțiare, cu profesori și studenți care nu se cunosc între ei, ci sunt intermediați de o rețea de computere cu posibile teste, întrebări și sugestii creative venite de la studenți pentru anumite probleme. În final, profesorii examinatori și computerele lor pot elibera un certificat referitor la rezultatele testării studentului XY. Semnarea în nume propriu a acestui Certificat va responsabiliza profesorul pentru o evaluare care să-i aducă faimă și respect (eventual și bani). Am aproape convingerea că un asemenea sistem se va impune, fie brusc printr-o prăbușire istorică a universităților, fie treptat prin expandarea mentoratelor de tip Paleologu. Un reputat medic – scriitor (Lucian Petrescu) din Timișoara povestea despre conținutul orelor suplimentare pe care le face cu medicii rezidenți: gastronomie, degustare de vinuri, cultură cinematografică, audiții muzicale etc. Îmi aduc aminte și eu, cu plăcere,  despre întâlnirile, în studenție – anii 1969 și 1970 – prilejuite de prof. Mihai Todosia în cadrul Cercului studențesc de Doctrine economice. La fiecare întâlnire erau invitați scriitori/ poeți/ profesori celebri din cu totul alte discipline (poetul George Lesnea, profesorul C. Zolyneak de la Biologie, profesorul Ioan Haulică de la Medicină etc.), fapt care ne stimula lărgirea orizontului și creșterea interesului pentru gândirea cu mintea proprie.

O colegă de liceu (Ica Pleșca din Timișoara) a postat pe FB un videoclip în care se regăsește o excelentă definiție a prostiei, valabilă, poate, și pentru proiectul meu de reformă radicală în educație: o prostie este un lucru bun nereușit! Vezi:  https://www.facebook.com/ica.plesca/posts/1678812958803965?ref=notif&notif_t=close_friend_activity&notif_id=1505674864401891 ).  Probabil cel mai bun lucru care se poate întâmpla în educație este ca lucrurile să meargă din rău în mai rău până spre insuportabil și strigător la cer. Poate atunci politrucii noștri vor înțelege să renunțe la sistemul clientelar de voturi care mai menține în viață și actualul sistem de educație. Atât timp cât avem Inspectorate manipulate de un ministru politic este clar că și voturile vor urma interesul de moment. Dar, trecerea la nefinanțarea politică/ guvernamentală a educației este în mod cert o prioritate strategică de interes maxim pentru supraviețuirea noastră ca stat care trece în cel de-al doilea său secol de existență. Dacă ar exista opoziție politică reală, cu siguranță acest model de reformă în educație ar putea sta pe buzele tuturor. Dacă!

Liviu Druguș     Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 256. Miercuri 12 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (6).  


În acest început de nou an școlar și în apropierea deschiderii celui (fals numit) ”universitar”, se impun, cred, câteva considerații asupra mereu insuficent dezbătutului domeniu al educației (de toate rangurile). Pe vremea (nu foarte îndepărtată) când eram (excesiv de) activ pe FB publicam mereu-mereu intervenții/ postări/ comentarii pe această infinită temă. Persoane salariate de (la) ministerul de resort (numit acum nu doar al Educației, ci și al Identității Naționale, pentru că dă bine la popor să amintești că te preocupă – aparent doar, desigur – propășirea nației/ țărișoarei) nici nu mai răspundeau criticilor/ propunerilor mele lansate în asalturi succesive. Ba, niște onorabili profesori care aveau o firmă (da, ați citit bine!) pentru promovarea reformei educației, au răsuflat ușurați când am scris că voi înceta să mă mai pronunț asupra acestor delicate probleme pentru că am spus ce aveam de spus… Pare simplu de înțeles că o firmă care are ca obiect de activitate reforma educației va face tot posibilul ca reforma să NU aibă loc – altfel, firma rămâne fără obiect de activitate (fără scopul declarat) și fără profit. Să lămuresc, mai întâi, de ce consider că atributul de ”universitar” nu mai corespunde realităților postmoderne, antreprenoriale și orientate aproape integral către afaceri. Termenul de universitate vine de la ”universul cunoașterii” ceea ce presupunea ca o instituție de învățământ cu acest nume să cuprindă toate specializările cunoscute la o dată oarecare: medicină și arhitectură, sport și astronomie, filosofie și teologie etc. O simplă dispariție a unei specializări face ca termenul de ”universal”/ ”universitar” să nu mai fie potrivit. Aceasta este concepția numită humboldtiană, una romantică și care își propunea să pregătească absolvenții pentru viață. După 1990, ideea de universitate antreprenorială (incorect numită de unii ”managerială”) a căpătat o amploare crescândă. Liberalizarea educației superioare și accederea în acest areal numit încă ”universitar” a instituțiilor private a stimulat și renunțarea la învățământul superior de stat gratuit, respectiv apariția ”locurilor cu taxă” adesea majoritare în comparație cu cele subvenționate de stat. Renunțarea la concepția humboldtiană și trecerea la concepția antreprenorială echivalează cu schimbarea scopului instituțiilor de învățământ superior. Acestea nu mai pregătesc viitorii absolvenți pentru viață, ci pentru piață. Dacă piața cere inculți/ proști, atunci universitățile vor pregăti inculți/ proști. Dacă piața va cere oameni cu mare discernământ, cu capacități decizionale deosebite și cu o bună cunoaștere a domeniului, atunci ”universitățile” (care deja nu-și mai merită numele) vor furniza/ livra asemenea ”produse”. Din păcate, preocuparea pentru profit a dus la o scădere îngrozitoare a calității unui absolvent de facultate, mult sub nivelul unui absolvent de liceu din perioada interbelică și imediat postbelică. A fi ”om de catedră” la asemenea ”universități” este un mare chin și o pendulare între datoria de a oferi calitate și exigență și nevoia de a-ți asigura salariul lăsând studenții să treacă lin an după an, până la absolvire. Nici cercetarea (zisă ”științifică”) nu mai este cea de altă dată pentru simplul motiv că cercetarea presupune doar cheltuieli mari și venituri infime, eventual venituri foarte mari obținute peste decenii (adică pe termen lung, atunci când profesorii prezentului vor fi, vorba Lordului Keynes, cu toții morți). Comercializarea educației s-a transformat în comercialism, în comerț pe față, fără false rețineri morale. Rezultatele acestei tranziții dinspre universal înspre particular, dinspre calitate înspre cantitate, dinspre eforturi intelectuale reale înspre mimarea actelor intelectuale sunt deja vizibile. Trăiască prostia! Speranțele de mai bine se îndreaptă, motivat, spre tehnologie.

Liviu Druguș      Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 255. Marți 11septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (5).  


Uneori, iluzia superiorității intelectuale & spirituale față de semeni este (auto)cultivată prin standarde sugerate sau impuse de către cei care pretind la o recunoaștere socială a presupusei lor superiorități. Spre exemplu, ideea falsă că a ști multe provine din a ști mult. În realitate, ”multul” ține de calitate, nu de cantitate (în timp ce ”multele” țin de cantitate, nu de calitate). Latinii au rezolvat această posibilă dilemă prin dictonul ”non multa, sed multum” (nu multe, ci mult). Mi-a atras atenția asupra acestui important aspect un dialog de pe FB (site ul ”Filosofie reală”). Iată întrebarea (provocatoare) lansată de Anastasia Alice din Craiova: Ce e mai bine? Să știi din toate câte puțin sau să cunoști un singur lacru la perfecție?”. Cu alte cuvinte, A.A. întreabă dacă e mai bine să știi multe (câte puțin din fiecare) sau să cunoști mult (și bine un domeniu oarecare). Iată două răspunsuri posibile: Cristian Lup Negru scrie: ”Să nu știi nimic… astfel vei fi fericit… Cunoașterea ține de informație, care se schimbă, se dezvoltă periodic. Știința are limite, cunoașterea trebuie doar accesată la anumite nivele, prin diferite metode”. Încerc o traducere-comentariu a acestui punct de vedere. Prima parte a enunțului face trimitere la zicerea biblică ”Ferice de cei săraci cu duhul”, zicere interpretată (popular) drept un îndemn la necunoaștere (nu știi, nu ai dileme existențiale, nu-ți pui mereu întrebări și nu te chinuie nici dispariția memoriei). Pentru interpretările canonice (și ele diverse și chiar contradictorii) recomand citirea unor site uri de specialitate. În ce mă privește, am avansat o posibilă interpretare la un nivel mai mult literal decât metaforic. Dacă moartea este – în ortodoxia creștină – acel ”loc cu verdeață, fără durere și fără suspin”, înseamnă că lumea celor drepți este a celor fericiți, dar nevii (adică lipsiți de duh, adică de suflare). Pe scurt, moartea ar fi o cale spre fericirea veșnică, contrară vicisitudinilor/ nefericirilor vieții. În privința părții a doua a enunțului lui C.L.P., nu pot decât să fiu de acord cu el, îndeosebi partea cu limitele ”științei”, un domeniu la fel de alunecos și greu de stăpânit ca și lumea foarte largă și diversă a spiritualității/ religiilor/ credințelor. Despre faptul că ”știința” a ajuns într-un asemenea hal încât este un fel de prostituată politică, utilă în varii contexte (electorale îndeosebi) aproape că nu ar mai trebui să insist. Este, totuși, interesant de urmărit punctul de vedere al unui astrofizician american care se plânge de ”politizarea”/ partizanatul ”științei”, folosită de administrațiile publice după cum le dictează interesul (esența politicului). (vezi videoclipul intitulat ”Știința nu are partide politice” la adresa de mai jos:   https://www.facebook.com/BigThinkVideo/videos/1312367835542004/ ).

La întrebarea Anastasiei Alice din Craiova a răspuns și Alina Bordei: Dacă știi puțin din toate, îți pare rău că nu știi ceva la perfecție. Dacă-i invers, tot regreți. Cel mai bine e să știi ceva la perfecție și din restul câte puțin. Sau cât să te descurci în orice situație”. Luate în sine, afirmațiile din enunț sunt/ par adevărate. Cu o nuanță: rămâne, ca o scamă pe creier, iluzia că prin informație bine consolidată într-un domeniu și cu frânturi de cunoaștere din celelalte domenii fiecare s-ar putea descurca în ORICE situație. Pun măcar un bemol la această tentație totalitară sugerând că descurcarea în CÂT MAI MULTE SITUAȚII este deja un deziderat ambițios, dar realizabil. Visul enciclopedismului atotcuprinzător (apt să-ți asigure avantaje competitive nete asupra semenilor) rămâne, totuși, un vis. Adică o iluzie!

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 254. Luni 10 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (4).  


Până la urmă, toată discuția despre prostie și deșteptăciune/ inteligență, pornește de la ideea de cunoaștere, de asimilare (corectă) de informații și de utilizare (adecvată) a acestora în procesul luării deciziilor care descriu/ definesc viața oricărei ființe umane. Conex acestei discuții apar nesfârșitele dialoguri pe teme ca: ”ce  fel de informație asimilăm?”, ”câtă informație adunăm în capul nostru?”, ”cum alegem să păstrăm sau să rejectăm unele informații?”, ”este cunoașterea umană necesară?” (devreme ce tehnologiile informației par a înlocui complet omul din procesele de memorare, de căutare și de selectare a informațiilor cu adevărat utile, ba chiar și în procesul de luare a unor decizii strategice majore). Răspunsurile la aceste întrebări (îndeosebi dacă vin din partea unor decidenți/ responsabili sociali) pot influența destine individuale sau colective. Mă refer la structura curriculară a școlilor (de la noi și de aiurea), la modul în care societățile bine organizate/ armonizate înțeleg să-și asigure supraviețuirea sau/ și (de ce nu?) fericirea, dar și la atitudinea generală față de efortul de a cunoaște, de a pătrunde în esența lucrurilor. De aceea, iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine, este una nocivă, nefirească și demnă de dispreț. Voi insista puțin asupra consecințelor posibile ale acceptării perpetuării de a trăi în această iluzie. În primul rând, această iluzie este generatoarea dezinteresului față de (altă) cunoaștere, față de evoluție/ progres/ creștere în domeniul informațiilor care să ne îmbunătățească viața. Este cazul copiilor cu o bună zestre/ dotare nativă, unii care știu să citească, scrie și numere pe la patru ani și care, conștientizând că ceilalți (colegi) sunt mai proști ca ei ajung să disprețuiască școala, ajungând la abandon școlar și la compromiterea unei posibile inserții sociale pozitive/ benefice pentru ei. În al doilea rând, este cazul copiilor cu înclinații (tot native) puternice pentru un domeniu sau altul (arte, activități practice, discipline speculative sau exacte etc.), dar care sunt ”vărsați” la comun, în clase supraaglomerate, obligați să suporte uniformizarea inteligențelor și a pasiunilor, să-și reprime pornirile interioare spre moduri de gândire, simțire și acțiune care să-i lumineze viața. Idiotismul manualului unic reapare tocmai acum când abordarea cât mai diferențiată a educării copiilor este mai stringentă și, totodată, mai posibilă. Ne confruntăm, paradoxal!, cu mai multe paradoxuri și neîmplinire în comparație cu perioada când ”era rău” (secolii trecuți și deceniile nu foarte îndepărtate). Unul dintre aceste paradoxuri este acela al alegerii/ deciziei de a face ceva într-un anumit fel/ mod și nu în alt fel/ în alt mod. În primul rând, decizia de a învăța (ce și cât) nu aparține copilului, elevului, tânărului, ci altora: părinților, învățătorilor, profesorilor. Nici măcar credința/ spiritualitatea nu este un act de liberă voință. ”Dreapta credință”/ ”buna învățătură” este ideologizată și inoculată de triada amintită mai sus, transformând cruda făptură umană în obiect al îndoctrinării/ manipulării/ îndobitocirii. Este și cazul copiilor unor islamiști radicali (jihadiști) supuși unei ”pregătiri” pentru sacrificiu, pentru legarea sensului vieții de uciderea unor semeni care nu au altă vină decât aceea de a se afla la locul și timpul nepotrivit, răpuși fiind de cei educați să ucidă, să distrugă, să se distrugă. Acest mod de a defini și realiza educația nu este deloc străin de modul în care își educau dictaturile bolșevice ”sclavii” viitori, începând cu grădiniță și școala primară, înregimentați în organizații menite să obtureze gândirea alternativă, libertatea de impresie și cea de expresie. Mai pe larg despre cultivarea iluziei superiorității intelectuale și spirituale față de ceilalți, în episodul următor.

Liviu Druguș  Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 253. Duminică 9 septembrie 2017. Despre iluzia că mereu alții sunt mai proști ca tine (3).  


Faptul că teoria lui Dunning-Kruger circulă cu mare rapiditate și succes nu doar pe rețelele de comunicare (FB, Twitter etc.), ci și în revistele de specialitate, de psihologie și de neuroștiințe în special, nu garantează cu nimic ”științificitatea” și presupusa utilitate a acestei teorii. A investi bani în cercetări cu rezultate dinainte cunoscute, asta da ”treabă științifică” (de doi bani). Și totuși, teoria celor doi cercetători americani (adevărată în sine, dar ineptă ca cercetare ”științifică”) a trebuit să fie pusă la punct, la respect adică. (Paranteză: datorez lui Horia V. Pătrașcu de la Iași devoalarea unui sens metaforic mai profund pentru noțiunea de respect, sentiment văzut ca re-spect, adică ”a privirii de două ori întru luciditate”.  cf. Dilema Veche, nr. 708, p. 21). Privită cu re-spect (adică cu maximă luciditate) teoria despre proștii care sunt atât de proști încât nu știu că sunt proști a fost – pe merit! – laureată cu Premiul Ig Nobel. Lucrarea ”științifică” a celor doi cercetători a fost publicată în anul 1999, iar în 2000 autorii au și fost admonestați cu acest titlu rușinos, de laureați Ig Nobel (adică un fel de cavaleri ai Ig- noranței) care pretind că fac ”știință” pură și fac recomandări demne de urmat. Și dacă tot veni vorba despre recomandări, cred că merită să reflectăm asupra  sfaturilor (fără pretenții de ”științificitate”/ academism și alte similare găunoșenii ignare) date de Alex Enășescu într-un articol publicat de PressOne. El sugerează ”Cum te poți proteja de iluzia că ești mai deștept decât ești de fapt” urmând pașii de mai jos: 1. Când recunoști această ignoranță la alții, ia-o drept ceea ce e: un handicap cognitiv. Oamenii nu știu că nu știu: 2. Cea mai mare capcană e să crezi că ție nu ți se întâmplă. Nimeni nu e ferit de ispita de a se crede mai competent decât e de fapt. 3. Fiind un unghi mort, nu e ceva ce refuzi să vezi, e ceva ce n-ai cum să vezi. Asta ar trebui să ne facă mai smeriți și mai prudenți, păstrând mereu în minte posibilitatea că s-ar putea să greșim. 4. Dunning spune că cea mai bună apărare împotriva efectului omonim e să devii competent, să continui să înveți, iar atunci când n-ai cum, să apelezi la mentori sau sfătuitori ale căror păreri te-au ajutat în trecut. 5. Iar dacă ții să ai o părere despre teme controversate, atunci fă munca necesară pentru a avea o părere. Caută să înțelegi argumentele adversarilor la fel de bine ca ei.”. Vezi: https://pressone.ro/sectiuni/de-ce-ignorantii-se-cred-destepti/   Parcă uitându-se în oglindă, unul dintre cei doi cercetători americani a scris: „O minte ignorantă nu e nicicum un vas gol, ci unul umplut cu un amestec de experiențe de viață, teorii, fapte, intuiții, strategii, algoritmi, metode euristice, metafore și bănuieli, irelevante și înșelătoare, care în mod regretabil dau impresia că sunt cunoștințe folositoare și precise.” (David Dunning)

Cred că lucrurile sunt clare demult. Dovadă este viața și opera lui Socrate, cel care știa că nu știe (mai) nimic. Preiau din Espresso filosofic: ”Cunoscut pentru ”metoda socratică”, aceea ce promovează descoperirea unor noi orizonturi printr-un proces continuu de întrebări și pentru faptul că apreciază viața lipsită de întrebări ca fiind fără scop, Socrate avea să își atragă multiple antipatii întrucât se considera a fi mai înțelept decât ceilalți. Conform spuselor unui oracol, Socrate era cel mai înțelept om al orașului. Neîncrezător în profeția oracolului și conștient de faptul că nu cunoaște nimic (conform spuselor sale), Socrate se conversează cu cei mai de vază oameni ai orașului și constată că aceștia se proclamă experți, deși, în realitate, au carențe considerabile. Astfel, Socrate constată că ignoranța sa de gradul întâi îl plasează deasupra celor cu o ignoranță de gradul doi, auto-proclamați cunoscători.   ….   Prin stilul său unic și prin noua perspectivă avută, Socrate a rămas în istorie ca unul dintre marii înțelepți, în ciuda faptului că se considera pe sine ca fiind ignorant. În plus, urmând firul cronologic, Socrate a avut un rol crucial în dezvoltarea lui Platon, care la rândul său a fost profesorul lui Aristotel, cei trei formând triumviratul filosofiei clasice, cu o contribuție majoră în dezvoltarea ulterioară a celorlalți mari filosofi.” (cf. http://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/socrate-cel-care-stie-ca-nu-stie-nimic/).  Pentru că am abuzat oarecum de trimiteri, citate celebre și de punerea sub semnul întrebării a ceea ce se pretinde a fi ”știință”, invit cititorii să se delecteze cu un spectacol de teatru (care face cât o mie de articole ”științifice” a la Dunning-Kruger) care ilustrează plăcut și instructiv discuția de față. Este vorba despre piesa ”Dineu cu proști” (”Le diner de cons”) a francezului Francis Veber: https://youtu.be/u00IQN_Vfao . Este, totodată, și confirmarea definiței pe care am re-dat-o la începutul acestui șir de episoade dedicate iluziei celor care se cred a fi mai deștepți ca restul lumii.

Liviu Druguș

Pe mâine!