liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Toader Gherasim

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 453. Joi 29 martie 2018. Jurnalul unui licean prostuț (175).


Vineri 14 aprilie 1967. Azi am dat extemporale la psihologie (despre temperamente și tipurile de activitate nervoasă). Am scris eu ceva. La română: ascultare – predare. La rusă – distracție. La geografie – idem. La engleză am dat extemporal pentru a ne lua de-o grijă (cîteva întrebări despre viața lui Jack London). I-am scris foarte bine și cu ”plusuri” i-am ajutat și Țucăi Vlonga.

După masă am primit o scrisoare de la mama (n-au bani). Imediat i-am scris o scrisoare pe trei pagini și am dus-o în oraș trimițînd-o prin Ileana Dănilă. Pînă seara am fost la Gavril Magopăț. Am luat de la el cartea ”Povestea scrisului” de Vladimir Colin. Pînă la 20 am citit multișor și văd că mă pasionează.

Sîmbătă 15 aprilie 1967.  Dimineața sport. În fiecare noapte dormim cu geamurile deschise.

La fizică a predat. La ed fizică am jucat handbal și-am tras la poartă. La latină a adus extemporalele. Din 3 mi-a făcut 4 și mi-a pus un 5. Deci, media 5! Cînd mă întreba ceva toată clasa se muncea să-mi sufle, dar pe mine mă apuca rîsul. Profesoara Badac: ”Băiatul ăsta nu este manierat!”. La istorie a ascultat toată ora. Am completat adeziunile și toată clasa e de părere s-o fac pe Herer în locul lui Sfichi (azi am început să strîng cîte cinci lei în loc de trei… Ceva iese!). La rusă – un extemporal copiat fin, cu fițuica (o bucată de foaie ascunsă în mapă). La biologie: extemporal (L-a prins pe Toader schimbînd extemporalul la chimie). Azi n-am fost la Pop. La 18.30 trebuia să mă întîlnesc cu T0 și n-a venit. Mi-a spus Lucia Hasna că s-a certat cu N. și că asta cu ailaltă vacă (Mariana G.) mi-au trimis o scrisoare pe adresa mea ca fiind din partea ei și să n-o iau în considerație. Fleacuri! Totuși o să mă răzbun eu pe ele!

Duminică 16 aprilie 1967. M-am sculat la 6.30. M-am spălat, am făcut o baie pînă la brîu și apoi la picioare. M-am ferchezuit și-am plecat în oraș. La 8 a venit mama și apoi cu dînsa am mers și-am luat masa la internat. Mama a luat bilete la Loto, iar eu lozuri. Acasă am desfăcut noutățile: pachetul din Anglia cu ”Dictionary of Quotations” și ”Essentials of English – 4 volume”. Cea de-a doua lucrare este foarte bună. Am primit scrisori din: 1. Cehoslovacia (Tineretul Cehoslovac îmi va publica adresa în numărul 6 (răbdare și… tutun); 2. De la John. Îmi trimite o poză și… palavre; 3. De la Shital o lamă suedeză și un ban 1 paisa – pătrat); 4. O ”scrisoare” de la alt indian căruia i-am scris pe 5 februarie. Mi-a trimis un Ghid al Indiei și o hartă f bună, dar scrisoare… ioc! Plicul era ferfeniță). După masă am fost cu mama la film: ”Un martor în oraș”. La 17 am fost și m-am pozat. Mama mi-a dat 100 de lei din care 50 pentru poze și 20 datorii. Seara am mai umblat prin oraș, am mîncat gogoși și am băut o bere cu Costică Lungu. Azi n-am mai avut timp să fac corespondență fiind prea obosit. Azi  – o zi nu prea frumoasă. M-am culcat la 22.

Luni 17 aprilie 1967. M-am sculat după 6: sport, baie.

La limba rusă a adus extemporalele: 5! Dar încaltea toată ora m-am distrat, am ascultat muzică ușoară la aparatul lui Atănăsoae (Electronica). Cînta destul de tare în timpul orei și profesoara a protestat slab. La ed fizică – fotbal (ușurel). La chimie a predat toată ora și ne-a adus extemporalele: 7! La dirigenție s-a vorbit despre banchet și altele. Ne-a învoit la matematică pentru a merge să facem radioscopie. La 17 pentru băieți rezultatele au fost gata. Am mers în oraș și am luat o gogoașă (crăpam de foame!). La masă am mîncat tot. Directoarea m-a făcut atent: să dai extemporal la fizică pe 7! (L.D.: Cîteva precizări se impun. În urma eliminării de la internat pentru acea reclamație colectivă trimisă la ziarul ”Zori Noi” din Suceava (eu fiind inițiatorul revoltei) conducerea liceului meu m-a primit să iau masa la cantina Internatului de fete, adică a Liceului nr 2. Mai mult, masa noastră – eu cu Toader – era în sala în care mîncau profesorii. De aici și desele mele dialoguri cu directoarea Vanda Mincu, o doamnă pe care am apreciat-o mult și care ținea la mine). Diriginta mi-a dat și ea un sfat în privința relației cu profesoara de fizică, Ciobanu: ”Să nu-i spui nici o vorbă!”. De la 16 la 18.30 – ședință plenară de UTC la care, de bine de rău, nu m-am plictisit. Am avut ceva de semnat. Profesorul Drancă (matematică) a glumit: ”Druguș a mai semnat…” (cu referire la scrisoarea către Zori Noi, cap de listă la semnatari fiind eu). Toader are ceva divergențe cu N. (sau mai bine zis invers…). Seara pe la 22 ne-a găsit foamea; am mers la grădina de vară de peste drum și-am halit cîte două gogoși.

Marți 18 aprilie 1967. Zilele nu-s urîte, doar un pic înnourate și mai bate vîntul. S-a hotărît să se adune cîte opt lei pentru cadouri de sfîrșit de an la profesori. Pentru azi citisem numai la fizică și cînd colo ce s-antîmplat: la latină mă ascultă (știut…) și apoi ne dă extemporal (idem). La fizică am scris binișor (energia nucleară). La română extemporal (”Teme ale poeziei noi”). Numai ”bărbi” i-am tras. La socialism: extemporal: ”Baza și suprastructura societății socialiste”. Puțin a lipsit să dăm și la istorie unul…

Azi am strîns 130 lei pentru cadouri. După masă, de la 14.30 la 16.30 am văzut filmul ”Notre Dame de Paris” – un film bun. După asta am fost la masă (lapte cu macaroane – rahat! + o Eugenie). Ne-am cumpărat un colac de 3 lei. La pozar am plătit 35 de lei în loc de 25 (m-a fraierit…). I-a venit lui Dorin Simota scrisoare din Filipine. Ieri am vorbit cu Oprea ăla de-a IX-a Are vreo 80 de corespondenți. Pînă seara la 21 am reușit să-mi citesc odată la obiecte, să scriu Jurnalul și să fac sport. A început să plouă!

Miercuri 19 aprilie 1967. La geografie ne-a mai dat un extemporal. Slăbuț.  La matematică – idem. ”Timpul și măsurarea lui” (i-am tras o barbă). La română ne-a adus al treilea extemporal. Culmea: 7! Dau extemporale din ce în ce mai proaste, iar notele sînt în creștere. La biologie a predat și ne-a adus extemporalele: 8! La limba rusă a fost un haios întreg. Veseli și toate cele bune.

După masă de la 15 la 17  am fost la film: ”Primul an de căsnicie”. Am avut de învățat multe de la acest film (am vîrît la cap). La 18 am fost la masă. Pentru mîine n-am citit la nimic. M-am culcat foarte lejer. Seara am făcut sport și ne-am culcat cu geamurile deschise. Noaptea a fost grozav de frig și ne-au durut măselele. Ziua e cald, dar seara… cred că a nins fest la munte și de-aia. Azi Simota a primit o scrisoare de la o prietenă a Natașei, Lena.

Joi 20 aprilie 1967. Azi am suferit și eu de măsele… La socialism a adus extemporalele: 5,5! Apoi a mai dat extemporal la jumate de clasă. La fizică a predat toată ora. La română ne-a dat planul la o lucrare scrisă: ”Rolul presei în dezvoltarea literaturii române”. La istorie a vrut să ne dea extemporal. Un NU puternic i-a tăiat pofta… La chimie n-a dat extemporal, ci a predat și a terminat cu materia! La engleză a ascultat pe penultimii rămași fără notă apoi a predat ultima lecție. La masă, directoarea m-a întrebat cum am dat extemporalul la fizică. ”Pe-un 6” zic. Mi-a spus apoi Ștefan că am 5. Îs bun! De la 15 la 17 am fost la film (cu un bilet fals): ”Warlock”. Mi-a plăcut. La 17.10 m-am întîlnit (întîmplător) cu diriginta și cu Nenati Lucia + Vica Ursaciuc. Am cumpărta cărți de 173 lei (rotund 180), panglici (9 lei) și celofan (16 lei). Ce mai tura vura, am rămas și eu cu vreo 50 de lei. Mi-am spart fruntea într-un colț de geam (LD: am și acuma semnul ăsta de bună purtare…). Au fost Nenati Lucia cu diriginta, Gozec și Telucu pe aici. Seara am cumpărat un colac de 3 lei, parizer de 5 și-un lichior de mentă de ne-am înveselit.

Vineri 21 aprilie 1967. Azi am avut un singur extemporal și nici pentru ăsta n-am învățat (ext. anunțat). La rusă ne-a luat prin surprindere și ne-a dat și ea extemporal cu întrebări foarte simple: locul și data nașterii, cum te cheamă, vîrsta părinților și ce vrei să devii. Aici, la ultimul punct fiecare a scris aiurea. Gozec: futbolist; Gavril – Aktior; Vlonga – Șafior; eu – domorobotnic (casnic). (L.D.premoniția mea s-a împlinit: acum sunt un domorobotnic total). La română a ascultat. La geografie am avut ultima oră de curs. I-am înmînat tovarășei profesoare Dumitrașcu cadoul și-am invitat-o la banchet (eu! – care nici nu cred că voi veni!). Media la geografie: 7,5.  La psihologie am dat extemporal din ”caracter”. N-am știut… La primul extemporal am 9. La engleză a adus extemporalele (am 9: emoticon supărat și nervos). Pe la 13.15 am făcut ultima adunare din viața noastră de elevi. Au plecat mai bine de-un sfert. Nenati Lucia a făcut procesul verbal. Materialul a fost foarte sumar. Apoi am trecut la punctul doi al ordinii de zi: primirea de noi UTC iști: Gozec Victor, Burciu Rodica, Șcheianu Gabriela, Băimăcean Elena și Teleagă Viorica.  La urmă… m-am dizolvat și… trei zile va sta clasa fără șef!

Am mîncat bine la masă. Acasă am primit o scrisoare de la Mariana Marinescu (București). Mă bucură scrisorile ei pentru că mă distrează; scrie f lejer și comod. Asta-i a doua scrisoare la care încă n-am răspuns. M-am lenevit la scris. Am încercat să învățăm în parc. N-a mers. Acasă am mai citit un pic, apoi Toader a spus că vrea să se revanșeze și dă o bere la Grădină. Mergem la internat și jucăm un fotbal. Apoi baie. Apoi masa. De la masă – acasă. Pe drum îl văd pe T0. Ne-am înțeles din ochi că trebuie să ne întîlnim… M-am descotorosit de Toader și cu greu ne-am întîlnit … ca să-mi spună să vin mîine dimineață la 6.30. M-am întîlnit apoi cu Ica. Mi-a dat 3 lei și-am luat un colac, apoi am condus-o acasă. Telucu a făcut cinste seara asta: cîte o bere la Ospătărie. Seara am făcut cu Toader un plan pentru 25 aprilie 1967. Ne-am culcat la 1 fără să fi învățat.

Sîmbătă 22 aprilie 1967. Zilele trec cu repeziciune. Dimineața m-am sculat la 5, m-am spălat, apoi am scris Jurnalul pe ieri și la 6 am fost gata.  Pînă la 6.15 am învățat la fizică. Dar culmea! La Complex nu era nimeni. Ce i-o fi de cap omului meu?

Am halit și-am mers la școală. La fizică am dat un extemporal foarte bun.  (cîcarea Troiei!). La ed fizică am tras la poartă și ne-a pus note la ”handbal”. Dom Nicu Velniceru (gazda noastră) a refuzat să ne lase camera pe marți. Paștele și dumnezeii!. La latină am cinci în ultimul extemporal. Nu mă mai deranjează nimeni. La istorie: extemporal: politica externă. I-am dat un extemporal făcut acasă (pe un 7). La rusă m-am distrat nevoie mare. La biologie a fost ultima oră și N.L. (Nenati Lucia) i-a dat cadoul. Apoi am dat extemporal. Ne-a dat sfaturi pentru viață. După masă, de la 16 la 18 am fost la pregătire la Pop. Toader a stat acasă. Am schimbat o carte ”Eisenstein” de 18.50 cu una de 7 lei. Eu am pus 9 și Toader 11 și-am luat un lichior de portocale care ne-a indispus. A participat și Telucu. Eu m-am culcat, iar ei au mai luat cîte o bere la Grădina de vară.

Duminică 23 aprilie 1967. Aseară ne-am culcat la ora 21. Azi dimineață ne-a trezit Costică Lungu pe la 9 și ne-am dat jos din pat pe la 10. Pe la 11 am fost prin oraș și-am halit ceva. La 12.30 s-a dat masa. Toader a fost la film (”Diminețile unui băiat cuminte”). Eu am stat acasă și-am dormit de la 13 la 16. Al naibii somn. M-am sculat, am citit presa (”Noi reduceri de prețuri”) am ascultat un meci, am citit cîte ceva din cărțile primite din Anglia, mi-am făcut ordine în corespondență, iar de la 19 la 24 am făcut corespondență. Am scris: 1) o c.p. acasă; 2) Marianei Marinescu (București); 3) Radio Moscova; 4) și 5) două cluburi internaționale din SUA; 6) lui Shital (India) – i-am pus în plic și vedere de pe Dunăre, una de la Mamaia și poza mea. Și 7) lui John (i-am pus în plic 25 de țigări care au încăput foarte bine, dar nu știu cum o să ajungă. (La toate aceste scrisori n-am mai făcut copii – îmi lua prea mult timp). A scris și Toader la cele două cluburi din SUA. Afară plouă, ninge, frig. Pînă aproape de ora 1 am scris în Jurnal. După ce-am terminat de scris în Jurnal, m-am apucat de lecția la limba engleză!

Luni 24 aprilie 1967. ”Aseară” m-am culcat la ora 3 dimineața. La 7 am fost în picioare. Prima oră: rusa. Este ultima oră de rusă din acest ultim an. Gozec i-a înmînat cadoul. Toată ora a fost veselie. În pauză am pocnit-o pe Mariana Gînsac de i-a dispărut rînjetul. Ora de educație fizică am făcut-o în sala de cor. A fost o oră de audiție. Tovarășa profesoară Bauman era în cancelarie. Am rugat pe cineva să o invite puțin pe coridor. I-am înmînat cadoul. A spus cu glas scăzut, foarte emoționată: ”Tocmai tu, Druguș…”. Apoi mi-a strîns mîna. (L.D.: Cititorii își amintesc, poate, de multele dialoguri neplăcute pe care le-am avut la ore cu această tînără, frumoasă, inteligentă și inimoasă profesoară. De unde și mirarea sa nedisimulată…).

În pauză, vaca de Mariana Gînsac i-a spus dirigintei Ruscior că am bătut-o, crezînd că gata, mă…. pe mine. Diriginta a stăruit să ne împăcăm și să-i sărut mîna! A fost un haios și-o hărmălaie la care au asistat toți reprezentanții ambelor tabere. Pînă la urmă a rămas așa… Eu: ”Tovarășa dirigintă, dacă-i mai dau două, îi trece!”.

La chimie am dat extemporal. Geta Broască i-a dat cadoul. La dirigenție ne-a mai spus niște note și medii, urmate de sfaturi pentru viață. La matematică m-am distrat cu fetele. Azi Puha (Elena) a împlinit 18 ani și ”a trebuit” să mă dau bine pe lîngă ea. Altă chestie! Magopăț s-a apucat de ghicit. Le spune prostii la moace și le ia bani. Eu sînt ”Cassa”. S-au strîns vreo 3-4 lei. În ora de engleză ne-a luat jos, în sala de cor, pe toți ”bărbații”. Au venit doi căpitani (unul Nițu).

(L.D. Aici se termină, brusc, însemnările liceanului Liviu Druguș. Nu am o explicație pentru această întrerupere. Pot presupune doar că a doua zi, marți, a trebuit să părăsim camera de la gazda de pe Calea Prieteniei nr 2. Nu-mi amintesc deloc ce s-a întîmplat și unde am locuit pînă la Bacalaureatul care urma să înceapă pe data de 20 mai 1967. De asemenea, nu am amintiri (în afară de fotografia postată pe FB) de la banchetul la care am participat. Pentru curioși pot adăuga cîteva amintiri despre ce a urmat în acel an. În primul rînd, ce doreau cei doi căpitani de armată? Erau recrutori de viitoare cadre pentru MFA (Ministerul Forțelor Armate) și ofereau condiții foarte avantajoase pentru cei care doreau să urmeze o facultate pentru ca apoi să activeze în armată. Oferta principală era pentru medicină și limbi străine. Se asigura transportul, cazarea și bursă pentru cei care acceptau oferta lor. Eu am acceptat-o și am repetat experiența nefastă de la Cîmpulung Moldovenesc. Eu oricum îmi făcusem planuri să fac facultatea în București, așa că… why not? Pe T0 (lt. Tudose) l-am refuzat cu oferta lui de a merge la ”școala de securitate”, dar pe căpitanul de armată Nițu nu. (În paranteză fie spus, pe T0 nu l-am mai întîlnit niciodată. După terminarea facultății am trecut pe la Miliție și am întrebat de el. Mi s-a spus că a murit – probabil a fost mutat în altă muncă: tocmai învăța și el engleza și i-am dat adresa de la International Book Fellowship din Londra care i-a trimis cărți și dicționare). Acum, după peste jumătate de secol de la ”contactul” meu cu ofițerul Tudose, înclin să cred că cele cîteva întîlniri cu el erau mai mult pentru supravegherea mea decît pentru obținerea de informații despre elevii care fumează… Pe scurt, nu m-am simțit ca fiind turnător, colaborator sau informator, ci un justițiar. Încercările ulterioare de a mă convinge să colaborez cu Secu s-au soldat cu refuzuri ferme din partea mea. Despre ele am relatat, pe acest blog, într-una dintre pseudorecenzii, așa că nu mai insist). Locurile pentru MFA erau separate de cele pentru civili, dar examenul a fost comun. Din cîte țin minte Facultatea de limba engleză avea rezervate două locuri pentru MFA. Nu știu cîți au concurat pe acele două locuri dar șansele mele de a reuși erau foarte mari. Terminasem BAC ul cu media 10 și în acel an s-a hotărît ca nota de la Bac să fie adăugată la notele obținute la admitere. Era suficient să iau un cinci la probele de admitere și media finală era de 7,50. Poate și din acest motiv am adoptat o atitudine excesiv de relaxată la probele scrise. Am obținut doar 4 la teza la engleză și 5 la teza la limba română. Neobținînd minimum 5 nu am mai fost admis la proba orală, care – credeam eu – era punctul meu forte. Nu exclud deloc o ”lucrătură” tocmai pentru a nu intra la oral și a nu reuși la admitere, vînzarea de locuri la admitere fiind o practică a acelor vremuri. Presupusul ”ajutor” promis de T0 a fost fie o vorbă în vînt, fie un ”ajutor” pe invers. În sala de examene am văzut lucruri greu de înțeles chiar și în zilele noastre. Am văzut în sală oameni mult mai în vîrstă decît mine și – un lucru care chiar m-a șocat – am văzut un tînăr de cca 25 de ani, cu o barbă neagră, mare și care, în timpul examenului și-a scos pipa, a aprins-o, a fumat tacticos fără ca cineva să-i facă vreo observație. E de înțeles cu cine a trebui să concurez – probabil fii de diplomați sau oameni din noua aristocrație roșie. Pe scurt, nu am reușit la Facultatea de limbi străine de la Universitatea București și urma să fac armata la termen integral (un an și patru luni). Această perspectivă m-a speriat destul de tare și am început să caut locuri la școli postliceale, doar pentru a scăpa de armată. Părinții găsiseră deja o școală sanitară la Botoșani și urma să mă apuc de învățat… Chiar atunci am primit o scrisoare de la prietenul meu Toader Gherasim care a lăsat deoparte visurile de a deveni silvicultor, actor sau marinar și a ales Facultatea de Studii Economice de la Iași (fostul ISE – Institutul de Științe Economice) unde a reușit cu brio. Mai rămăseseră 16 locuri pe care au concurat sute de ”neintrați” la alte facultăți. Obiectele de admitere: matematică și economie politică (cele intens ignorate de mine în liceu, fiind și la clasă umanistică). Am învățat aceste două obiecte întreaga vară și am reușit pe locul 18 la egalitate de note cu cel de pe locul 16…  La absolvirea facultății urma să fiu repartizat la Catedra de Economie politică la Disciplina Doctrine economice, dar anul 1971 a fost și anul în care stalinismul a fost coborît din nou din pod și multe libertăți au dispărut. Cenzura și dosarele de cadre au fost întărite. Dosarul meu nu mai corespundea pentru cariera didactică și am fost repartizat în cercetare, la Academia Română, filiala Iași. Am reuși să intru în învățămînt (la UMF Iași) în anul 1976 nefiind promovat pe post de lector, deși întruneam cerințele legale. Nefiind prieten cu Securitatea, bănuiesc că nu am primit aviz favorabil pentru promovare. Am început doctoratul în 1976, la București, dar 1n 1984 nu mi s-a aprobat susținerea publică fără nicio explicație. Am susținut teza (cu același conținut cu cel din 1984, mai puțin trimiterile obligatorii la documentele de partid) în 1996 și în următorii patru ani am urcat toate treptele carierei didactice. Mă pot lăuda că la începutul anilor 80 am propus (și culmea! s-a și aprobat!) reducerea cu 50% a orelor de Economie politică și introducerea unei discipline distincte – Economie sanitară (pe care după 1990, mai exact în 1997 am introdus-o la Facultatea de Bioinginerie Medicală sub numele de Economica Sănătății, alături de alte discipline, construite tot de mine: Managementul sănătății și Sisteme de sănătate comparate). Mai mult, am reușit să conturez (prin programa academică) secția de Managementul sănătății care avea ca scop declarat pregătirea viitorilor manageri de spitale, directori de direcții de sănătate publică (DSP) și specialiști în Ministerul Sănătății. Din păcate, imediat după plecarea mea de la UMF Iași (2004) proiectul meu (foarte necesar și azi) s-a destrămat. Mă bucur că am fost ales de către studenții promoției 2004 ”Profesorul anului” fiind singurul profesor nemedic care a primit acest onorant titlu. Tot cu titlul de răspuns la posibile întrebări mai precizez că în timpul studenției mele peste jumătate din timp l-am alocat cursurilor de la Facultatea de limba engleză, fiind foarte activ și pasionat de ceea ce învățam.

(Sfârșitul Jurnalului ținut de mine în perioada 1 martie 1963 – 24 aprilie 1967. Am transcris, timp de 175 de zile, conținutul consemnărilor făcute de mine timp de 1500 de zile în care am scris ceea ce mi s-a părut a fi demn de notat atât despre mine cât și despre cei din jurul meu: colegi, profesori, părinți, rude, oameni politici etc. Continui să cred că acest Jurnal are valoare documentară și că poate fi folosit pentru scrierea unui scenariu de film cu caracter memorialistic).

Liviu Druguș

Pe mâine!

Anunțuri

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 451. Marți 27 martie 2018. Jurnalul unui licean prostuț (173).


(Ultimul trimestru de liceu și încheierea transcrierii Jurnalului liceanului prostuț)

Miercuri 29 martie 1967. M-am sculat pe la 7 și pînă la 8.30 am fost ”păpușă”. Am plecat cu autobuzul la 9.30. Pînă în Siret a venit și mama (mi-a cumpărat ”Analize gramaticale și stilistice” – 6 lei). Am ajuns cu bine în Rădăuți, pe la 11. Am lăsat valiza acasă și-am ieșit în oraș. La gazdă – o mizerie! Un adevărat șantier. Se zugrăvește, spală etc. În oraș mi-am reparat pantofii, m-am interesat de cantină etc. M-am întîlnit cu o serie de colegi (Neculai, Gozec și Gavril + Ica). Pe la 12.30 m-am întîlnit cu Toader. El se dusese la internat, dar, arătîndu-i condițiile de la gazdă (293 masa + 77 camera) = 308 lei/ lună, s-a hotărît să rămînă la gazdă. La cantina Liceului nr 2 ni s-a spus că mîncarea se va da de pe 1 aprilie. Am mîncat la ospătărie (10 lei), am văzut filmul ”Jandarmul din Saint Tropez” (încă patru lei). Foarte bun. Apoi: plimbări interminabile pe ruta gazdă-oraș-internat. Seara am avut un conflict cu trei bețivi și am rămas numai cu clănțăneala și bîrfa. Seara, T1 + N. au avut program ”special” numai pînă la 20.30 (N. este la internat acum. Dar au amîndoi noroc de ”moșu” care-i va ”ajuta” și-i va ”înlesni”… Nobilă atenție!). De la 20.30 la 22.45 am văzut filmul ”Cartea de la San Michele”. Un film foarte bun care m-a întristat și m-a făcut pesimist.

Joi 30 martie 1967. Dimineața, o cafea cu lapte la cofetărie. La școală am și început programul: două ore de biologie, apoi o oră liberă urmată de două ore de română. La acestea din urmă m-am cam făcut de baftă! La amiază: un prînz la ospătărie – 6 lei! Apoi ne-am dat pe citit la biologie și română. Dar cu mîncarea de la amiază n-am prea rezistat și în curînd a trebuit să mai halim niște colac. Cu ocazia asta am mai făcut un plimboi și la 19 am fost înapoi. Toader a fost la reuniune (internat). Vai de capul ei! (s-a terminat la 20). Ne-am culcat la 22.

Vineri 31 martie 1967. Ne-am  sculat la 7. Am luat un ceai la cofetărie și-am ajuns la școală la 8.02. Hlinschi era deja intrat la oră și n-am mai intrat. Am stat în(tr-o sală de) clasă cu Nenati Lucia (încerca să lege conversații, dar răspunzîndu-i morocănos și laconic s-a lăsat păgubașă). Cealaltă oră am intrat la ora de română (”Școala ardeleană”). La ora de biologie jumătate de oră am stat la cabinet (ne-a luat cîte o seringă de sînge). Am iar conflicte cu vaca de Gînsac. Albu a primit ”American Literature” from England. Azi e o zi urîtă. Am terminat orele la 11 și am ajuns acasă înainte de 12. Pînă la ora 13 am scris Jurnalul.

După amiază am fost și-am halit la ospătărie (7 lei) apoi am fost la film: ”Who shot L. Walace?”. Bun film. Apoi am venit acasă, dar foamea – mare tîlhar! Am luat o hotărîre: să mergem la internat. Aici am găsit ce-am vrut și ne-am pus burta la cale cu tot soiul de bunătăți: brînză de vacă, cozonac, mere… După asta, ne-am luat rămas bun și… roiul! Dacă miști și cauți – găsești! Cu de-astea ne mai ținem și noi ca să nu ducem foame.

La ora 19 am fost la fix (la întîlnirea cu T0): ”Ceva intersant?” – ”Nimic interesant!”; ”Ceva nou?” – ”Nimic nou!”. Am scris o singură pagină și aia cu ”nu știu”, ”nu cunosc” ”mi se pare” etc.

Azi e o zi a dracului de urîtă. A plouat și a nins mereu. De frig e frig și numai de plimbat nu e. Cînd am ajuns acasă îmi curgea apă din pantofi, balon, șapcă etc. M-am spălat pe picioare, mi-am spălat șosetele, iar pantofii mi i-a pus doamna (Stela Velniceru) în cuptor. Balonul pe aproape. Pe mîine n-am citit nimic.

Sîmbătă 1 aprilie 1967.  Dimineața am luat o cafea cu biscuiți (2 lei). La școală am avut două ore de biologie. Am stat iar fără chef și n-am răspuns nimic. Am dat totuși un răspuns fără chef la insistențele moșului (Zăicescu). Ne-a povestit despre profesorii lui.

Fetele au încercat să mă păcălească, dar nu le-a mers.

De la Biologie am vrut s-o întind, dar m-a oprit Telucu la timp (făcea Hlinschi scandal). După ore am mîncat la ospătărie. T1 s-a dus cu N. la film (eu am stat acasă și am citit). Pe la 17 am mers la internat să facem rost de haleală. L-am găsit pe Ilie Gherasim și – hai să-l exploatăm! L-am dus cu ”bombonica” (l-am ”cobzărit”) pînă ce-am scos de la el:  o franzelă de 5 lei, parizer + cîte-o cafea mare (de 2.50 lei bucata). Destul!

Azi a fost iar o zi urîtă, plină de umezeală și ceață. Pe lîngă toate, bate și vîntul!

Seara ne-am culcat mai tîrziu (pe la 23). Am învățat zdravăn ”Școala ardeleană” și pe Ion Budai Deleanu. Am avut chef de învățat și-am prin ușor. La urmă – procitanie! (verificare).

Duminică 2 aprilie 1967. Ieri a fost 1 aprilie, iar azi e de două ori pe-atîta!  Azi trebuia să facem trei ore de română la școală! N-am fost. Ne-am sculat pe la 8.30. Pe la 10 dna ne-a dat un ceai… (mulțumim, nu trebuia… dar a prins bine). La amiază am cumpărat (noi!) o pîine albă, 300 de parizer și o margarină de ne-am omenit un pic.

Azi am primit o scrisoare de la Mariana Marinescu! (pe adresa gazdei). Despre ea: copil adoptat, are noțiuni de japoneză, practică judo și karate.

După masă am ieșit și noi din casă. Am mers pe la internat (tenis). Pe diseară se pregătește o reuniune și la internat se agitau mai mulți în jurul unui magnetofon. Ne-a trimis Hamza pe la Storoj să căutăm și să aducem role (B.V. 28). Pe la 18 am ajuns acasă, Toader s-a ”șpițat” și s-a dus la reuniune. A venit pe la 21.45 și mi-a zis o chestie: a luat un pumn în falcă de la ”de-alde Gozec”. Am pregătit un plan de răzbunare…

Luni 3 aprilie 1967. Ne-am sculat la 8. N-am mers la pregătire primele două ore. Am halit la cofetărie. La școală am făcut numai o oră de biologie și – înapoi acasă! Am fost iar îmbufnat și țîfnos (Raif Ingrid, clasa XI-a F: ”Lui Liviu i s-au înecat corăbiile…”). Mă indispune pur și simplu cînd văd ”societatea” aia din a XI-a F.

La ora 13 am plătit masa pe două zile (15 lei). Apoi am halit la ospătărie (5,50). Am furat un coș de pîine…

De aici am mers la filmul ”Bătălie pentru Șanhai”. Nu-i grozav.

Acasă am găsit un pachet de-acasă. L-a adus cineva (probabil Huianu). În pachet am găsit ”Literatura americană”, o scrisoare de la Radio Moscova (două vederi și una cu Aeroflot), una de la Natașa (3 vederi și o insignă cu Kremlinul), încă o scrisoare de la Natașa în care a pus un disc din plastic flexibil care conținea patru cîntece ”ușoare”, de la Ali (Sudan) care mi-a pus în plic două vederi, o monedă de-a lor, poza lui (e jurnalist), de la Maura (o vedere din Trinidad, un ecuson, un calendar german) + de la mama cîteva rînduri. Așa corespondență mai zic și eu! Trebuie s-o iau tare și să le răspund la toți (azi, mîine). Placa de la Natașa nu-i grozavă… Azi am pierdut timpul cu scrisorile și am citit la română pînă la Alecsandri. M-am culcat la 22.

Marți 4 aprilie 1967. Încep să mă antrenez pentru ”karate”. Zilele astea trebuie să sosească scrisori din Trinidad, India și Scoția.

Ieri a fost senin dar a bătut vîntul și a fost frig! Azi m-am sculat la 7 fără 5 și la 7 și 10 am ieșit pe poartă… Dar graba a fost zadarnică. A trebuit să mai așteptăm o jumătate de oră (la cantină). Apoi ne-a făcut o masă pentru cei patru băieți care mîncăm aici la cantina fetelor, după care am mers la școală. La biologie am fost simplu asistent, la română – idem. (M-a pus să vorbesc despre ”Scrisoarea a treia” partea I-a. Ioc! Imbecila de Mariana G. mereu comentează și aveam o pornire grozavă să-i dau o palmă în plină mutră… Deocamdată e cam devreme.) Azi iar am fost ”țîfnos”. Stau singuratec, nu vorbesc cu nimeni și ”mogorogesc” – vorba lui N. Hlinschi.

La masă am halit bine (două ciorbe, tocană, 6 napolitane). Teddy a halit la ospătărie. La ora 18 am halit iar. Am schimbat la librărie cartea cu ”Admiterea în învățămîntul superior” pe ”Lobo – the king of Currumpon and other stories” + ”Scurte povestiri fantastice” (proastă). I-am tradus lui Pîrghie o scrisoare în limba engleză.

Miercuri 5 aprilie 1967. Aseară, după ce-am scruis Jurnalul am avut chef să mai stau și să mai scriu cîteva scrisori. I-am scris sudanezului (Ali), cubanezei (Maura) și rusoaicei (Natașa). Ăștia au fost cei mai principali. M-am culcat după ora 1: capul nu mă mai ajuta.

Dimineața la 7 deșteptarea. Am halit și – la școală!. Iar am fost trist fără vorbă prea multă. Albu, Vlonga și altele m-au întrebat: ”Ce ești supărat?” Eu: ”N-am chef”. La română s-a terminat materia. La biologie – idem. La ora 11 am fost liber. Mi-am cumpărat un pix cu pastă neagră, am pus scrisorile la cutie + timbre de 6 lei (10 lei).

După amiază am încercat să învăț lecția de zi la română. Am ieșit apoi în oraș să ne punem la ”punct”. Am luat o șocolată de 6 lei și-un cremșnit. La amiază am mîncat foarte bine.

Pe la 17 ne-am făcut un plan de bătaie (fără ghilimele, că e adevărat): cum să-l punem la punct pe numitul U. Traian care i-a umflat falca lui Toader. Ne-am luat cele trebuinciose (cuțit, pietre) și-am început urmărirea care n-a fost zadarnică. (Ne-am întîlnit cu Telucu, Gozec, Nușa Duzinski care ne-au minimalizat planurile. Totuși ne-am ținut zdravăn de el și l-am urmărit pe Bogdan Vodă: mergea spre casă. Pe drum a trebuit să ne ferim de M. Capitan. O dată am dat nas în nas cu el și l-am văzut la față… L-am urmărit binișor pînă pe strada Sirenei. Aici, la un petec de lumină am văzut că erau doi și fluierau să mai adune. Am stat pitulați pe după garduri, dar cînd am văzut că se îngroașă gluma ne-am lăsat păgubași. Cu doi – fie ei și cu stea-n frunte – ne-am fi descurcat binișor. Dar așa… Mai așteptăm pînă duminica viitoare cînd vine Mitică, fratele lui Toader. Am ajuns acasă pe la 21.15 și n-am mai stat mult și ne-am culcat. Ne-am făcut planuri căutînd să facem o treabă cu judecată căci e vorba de de o ”afacere” unde inamicul e f f numeros, viclean și bine organizat. Deoarece s-au prins că vrem să le facem festa acum se apără și se țin ciot. Tot orașul e împînzit de ei. Vagabonzii își fac de cap în oraș fără să le pese de de miliție, securitate, judecată, pușcărie. E vina acestora de marea libertate de acțiune a vagabonzilor…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 437. Marți 13 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (159).


Sîmbătă 30 iulie 1966.  M-am sculat la 8. Aseară pusesem capcana de șoareci în verandă și azi dimineață am văzut cu satisfacție șoarecul mort (al treilea ”succes” la vînat). Apoi am pus o momeală nouă (ca de obicei, o coajă de pîine uscată) și am mutat-o în beci.

După masa de dimineață am jucat table cu tata. După ce am condus cu 2-0 am pieerdut ca un erou cu 3-2.

Azi e încă înnourat și pămîntul e ud. Am scris la R. Moscova o scrisoare de mai bine de 3 pagini relatîndu-le excursia.

La amiază am primit două ”răvașe”. O scrisoare de la un ”prieten” al tatei din Dorohoi, Prisăcaru, care se interesează de o eventuală mutare a noastră la Iași (Tata a promis că dă casa cu 10 mii de mangoți…). Acum însă cred că nu mai are chef de ducă. Al doilea ”răvaș” era o vedere din Rădăuți. M-am mirat. M-am mirat și mai mult cînd am văzut de la cine vine: ”Multe salutări de pe meleagurile Vicovului, primește de la Natalița. P.S. Multe complimente lui Mircea, aceeași”. Nu mă pot dumiri pentru ce mi-a scris (poate i-o fi scris Toader acea scrisoare de ”adio” și nu știe nici ea pentru ce).

După masă am jucat table cu mama și tata. Cînd jucăm dăm exemple de la campionatul mondial. Cînd cineva dintre noi ia conducerea de la primele jocuri este imediat numit ”Coreea” ceea ce înseamnă că va și pierde (Coreea – Portugalia 3-5 după ce a condus cu 3 la 0!). Cînd tata (care-i cel mai bun) a pierdut și el o dată l-am numit Brazilia (în amintirea meciului cu Ungaria (R.P.U – Brazilia 3-1). După ce-am ascultat meciul pentru finală ziceam că cel care cîștigă prima linie, neapărat va pierde. De la 16 la 18 am ascultat încordați transmisiunea de pe Wembley de la Londra. Finala campionatului mondial de fotbal s-a jucat anul ăsta între formațiile Angliei și ale R.F. Germane (L.D. corect ar fi trebuit să scriu: Republicii Federale a Germaniei, dar asta era o chestie știută de la Deutsche Welle și care promova ideea unei Germanii unice/ unite). A opta ediție a campionatului dotată cu ”Cupa Jules Rimet” s-a desfășurat în prezența reginei Elisabeta și a primului ministru Harold Wilson (cca 10 000 de spectatori). Germanii au fost aceia care au deschis scorul. Dar, așa cum a anunțat și crainicul, este o tradiție ca întotdeauna cei care dau primul gol, pierd. Și tradiția s-a respectat. Imediat s-a egalat și prima repriză s-a terminat la egalitate (1 – 1).  Au loc prelungiri pline de emoții. Dar, neavînd condiție fizică, germanii n-au mai putut înscrie, dar nici apăra. Englezii au făcut 3-2, iar în ultimul minut au făcut 4-2, rezultat cu care s-a încheiat meciul. Regina Angliei (L.D.: De fapt este vorba despre regina Regatului Unit al Marii Britanii și Iralandei de Nord) i-a înmînat lui Bobby Charlton Cupa de aur (4 kg). A fost un meci plin de emoții pe care nu cred să nu-l fi ascultat cineva. Tata și mama care nu știau nimic despre fotbal au devenit ascultători pasionați ai tuturor meciurilor. Părinții s-au culcat la 21.30 dar eu am mai rămas să scriu. Trebuie să recuperez două săptămîni în care n-am însemnat nimic în Jurnal.

Duminica 31 iulie 1966. Aseară am stat mai tîrziu. I-am scris lui Mircea (trei pagini) căci el n-a mai scris deloc, și către ”Redacția Revistei Magazin”, Piața Scînteii, București: problema vederilor: scrise?, nescrise?

Aseară am admirat o minunată lună plină. Ieri am ascultat la Radio Moscova despre un caz de telepatie (Moscova – Novosibirsk).

Dimineața m-am sculat la 8 am transcris pe curat scrisoare pentru Radio Moscova și m-am dus la Poștă cu cele trei scrisori. Am cumpărat 10 timbre să am rezerve.  (cu ocazia asta am cheltuit și ”rezervele” mele de 5 lei). Acasă am găsit în beci al patrulea șoarec prins. La observația mamei că stau mereu și scriu ”amintiri” care ”n-au rost”, m-am apucat și-am repetat primele 1000 de cuvinte la limba engleză.

Azi e o zi frumoasă. În cursul zilei: al 5-lea șoarec. A fost milițianul Palamaru și ne-a luat adresa lui Mircea. Într-adevăr, are miliția de furcă. Seara am citit din ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” care a început să-mi placă. La 22 am plecat la culcare.

Luni 1 august 1066. Ieri am primit de la ”Cartea prin Poștă” ultimele două numere din ”Cărți noi” și un fel de scrisoare imprimată în care mă anunță că ICOMECOOP a înființat o nouă secție ”Comerțul prin coletărie”. Pentru aceasta mi-a trimis materialul informativ și o listă cu produsele ce pot fi cumpărate de la ”Comerțul prin coletărie”. Mi-au pus și o c.p pentru a le putea răspunde.

De cîteva zile mă scol pe la 7 sau 8. Începînd de azi, mama trebuie să se prezinte la Bălinești, la școală. Cît mama a lipsit de-acasă, tata a citit la trigonometrie, iar eu am terminat vol. I. Parcă lipsea ceva… La 10 mama s-a întors. Acum sînt patru cadre didactice la școala din Bălinești. Jan Goraș, directorul, a aranjat în așa fel încît fiecare să vină tot la două zile. Mama merge cu Tica Goraș. Tata i-a scris buniței o carte poștală. În jumătate de lună i-am scris (noi) două plicuri și o c.p. (plus vedrea ce i-am trimis din Cluj, fără a primi vreun răspuns). Așteptăm în fiecare zi.

Azi e o zi caldă, frumoasă; am cules cu tata frunze pline de omizi din tînăra și frumoasa noastră livadă, apoi le-am ars în ogradă la un foc de hîrtii. După masă am citit revista ”Femeia” și volumul II.

De la 15 la 18 am dormit încontinuu, un somn greu, toropit. Am început să mîncăm zdravăn din castraveții noștri. Mănînc cu mare plăcere cîte 4-5 bucăți și chiar mai mult.

Tata-i mereu năpădit de amintiri; povestește de frații și surorile sale cum a venit el încoace etc. Seara am ascultat la Chișinău un frumos concert de muzică populară moldovenească. La 21.30 am ascultat ”Parla Bucarest”. Îmi place tare mult limba italiană și sper să ajung în posesia unui manual de limba italiană. Comanda pe care am făcut-o la Cartea prin poștă a rămas în aer (mai sper, totuși). Azi n-am avut noroc la șoareci. Capcana mea a rămas neatinsă. Nu cred să se fi epuizat ”vînatul”.

Marți 2 august 1966. M-am trezit la 7 și-un sfert. Pînă la ora 10 am terminat de citit și al doilea volum al romanului ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”. I-am făcut recenzia și am lipit odată cu ea și romanul ”Răscoala” care, fiind cam ferfenițit, mi-a luat o jumătate de borcănaș cu pastă de lipit (clei).

Pînă la amiază am reușit să-mi dau părul în sus și văd că, deocamdată, stă așa.

Azi am primit scrisoare de la Moscova (răspuns la scrisoarea mea din 28 iunie: și-au însușit critica…). În plic am găsit fotografia lui Gogol (pe care mi-au mai trimis-o o dată) și o vedere din piața Pușkin. Întrebîndu-mă dacă e vorba de vre-un ajutor în domeniul limbii engleze, mi-au scris să revin la toamnă și ei îmi vor trimite adresa unei școli speciale de limbă engleză din Moscova și Leningrad. Ei, așa mai zic și eu! Sper ca în jurul datei de 20 august să primesc răspuns și la cea de-a doua scrisoare.

Azi e o zi frumoasă și caldă (după amiază s-a înnourat un pic). Prunele din copacul din fața casei au început să se desprindă de pe sîmburi, semn că în curînd se vor coace. Pînă atunci, mai am eu grijă de ele… Anul ăsta am avut vișine foarte multe, avem prune foarte multe, iar perii grozav de încărcați garantează că la toamnă vom avea pere foarte multe. În schimb, n-avem deloc mere. Cele vreo patru mere care mai erau în mărul de lîngă grajd au căzut la ultima furtună. Tanti Lucreția, știind că n-avem mere ne-a adus odată o poală cu mere, dar erau încă verzi. Nici astă noapte șoarecul n-a mai dat pe la capcană. Trebuie opărită capcana (să nu aibă miros de stîrv). O să pun o momeală nouă (cu aceeași momeală am prins patru șoareci).

Freza mea nu mai face nazuri și continuă să stea frumos. Ba încă se mai încrețește și se ondulează în părți.

Miercuri 3 august 1966. La 5.30 m-a trezit tata și mi-a spus că ei pleacă la Rădăuți (tata vrea să se intereseze la pașapoarte de normele de plecare. Mi-a dat indicații ce să fac în timpul cît voi fi singur. Imediat m-am sculat, m-am spălat și mi-am dat părul în sus. Mama mi-a spus ce să mănînc. Eu mi-am făcut vreo trei ouă și am vrut să mănînc, dar am văzut că cele două pîini sînt cleioase (s-au ”aprins”). Am înghițit în silă trei ochiuri, cam reci și ele, apoi a trebuit să rabd pînă seara cînd a venit mama cu pîinea. Singura mea mîncare a fost castraveți cu sare (vreo 7) apoi ceva prune. Toate astea amestecate mi-au dat o insuportabilă durere de stomac. Pînă la amiază am ascultat radio și am scris în Jurnal.  Cu toate că muream de plictiseală nu mi-a dat prin cap să citesc ceva. Am lîncezit toată ziua. A fost pe aici Valița Marianciuc (profesoara mea de geografie din clasa a VII-a). A adus o datorie de 80o de lei. V.M.:Crești, crești… Dar prin sat nu mai ieși, ai?”. Am intrat iar în casă și mi-am continuat scrisul. Pe la 10-11 mi-am adus aminte să văd de ”curca cu curcuțe” și cu puii mici. Nu i-am văzut prin apropiere și mi-am închipuit că-s prin porumb, pe Cudrina. Mi-am făcut o socoteală: ce să-i aduc acuma? Mai bine-i aduc diseară, înainte de a veni mama și ”am o socoteală”. De-abia la amiază am descoperit curca în grajd. Sărmana nu văzuse soarele de ieri… Le-am dat drumul, le-am hrănit și pînă seara n-am mai avut grija lor; nici nu s-au dus de-acasă.

De la 15 la 17 am tras un somn greu și abia lătrăturile înfocate ale lui Muț (venise Ostina,  mama Cocăi) au reușit să mă trezească. Mă durea stomacul și eram tare leșinat.

Azi am primit Moscow News ul și-am mai avut ce citi.

Pe la 18.30 am mai făcut crupe pentru pui și curci. În 20 de minute am dat prin rîșniță o tăbuiață plină. La 19 tata și cu mama erau deja acasă. Mi-a ascuțit cuțitul (cel nou) și pentru 6 lei mi-a făcut brici din cele două lame (așa-mi place mie). Fotografiile care n-au fost atacate de lumină au ieșit toate foarte bine (și acelea cu mustață, făcute în primăvară…).

Tata mi-a spus, cu părere de rău, că s-a interesat la miliție și a aflat că trecerea (L.D.: în URSS, adică la Chișinău…) se face foarte greu, dar pe la anul e sigur că va merge. Mama a adus pîine, eu am mîncat lacom și m-a durut stomacul și mai tare.

Părinții au rîs de mine și de nepriceperea mea. În loc să stau o zi întreagă flămînd și să rabd prostește trebuia să-mi fierb niște cartofi și să mănînc cu brînză… Era și mîncărică de cartofi, dar nu m-am atins de ea… pentru că…. n-aveam pîine.

Mama și-a cusut o frumoasă rochie înflorată (ieri au luat salariul). Au fost pe la noi Jan + Tica Goraș și au stat pînă pe la ora 23.

Joi 4 august 1966. La 6 mama m-a sculat din nou. Mi-au spus că pleacă la Siret și într-adevăr au plecat cu cursa de 6.30. M-am sculat, și pînă la ora 10, am scris în Jurnal (am ajuns la 24 iulie).

Azi e o zi toridă. Nici un nouraș n-a întunecat albăstrimea cerului.

La ora 10 mama și tata au fost înapoi (cu o ocazie). Au cumpărat pîine, carne, conserve, un furtun pentru vin, dar ceea ce au căutat mai tare n-au găsit: un costum de 1000 de lei de tergal, pentru tata (46 III). Nici la Rădăuți și nici la Siret!

Pînă să vină dînșii, eu am mai scris, am hrănit orătăniile și am început să citesc ”Ion” de Liviu Rebreanu. De cîtva timp, șoferii de la Școala de șoferi din Siret fac mereu exerciții de conducere și întorc de zeci de ori pe șoseaua lată din fața casei noastre. Azi – al 6-lea șoarec.

A fost Viorica Dănilă (care-i corigentă la matematică) și a discutat cu tata despre eventualitatea unor ore….

După amiază tata a adus vreo 10 țigle de la un cetățean. Am luat scara de la tanti Lucreția și m-am suit pînă-n marginea casei (înspre tanti, direcție dinspre care bate vîntul mai tare) și-am înlocuit niște țigle căzute. Făcînd asta am astupat niște cuiburi de vrăbii care aveau și ouă și pui. Tata zicea să le arunc de-acolo, dar au rămas doar acoperite. Apoi am aranjat și pe grajd o serie de țigle. M-am suit deasupra și mă simțeam foarte bine la înălțime.

Citesc mereu din ”Ion”. În fiecare zi aștept cu nerăbdare poștașul și citesc cu nesaț fiecare articolaș și fiecare anunț din ziar. Pe lîngă radio, este singurul mijloc de a mă pune în contact cu lumea exterioară. Tata-i foarte pornit împotriva mea că scriu ”amintiri” și că am abandonat lecțiile de engleză.

Seara, fiindu-mi milă de bietele păsărele care au rămas fără cuib și de puii rămași fără părinți am luat iar țiglele și le-am făcut loc să intre.

După ce mama și tata s-au culcat, eu am rămas să mai scriu și să citesc. M-am culcat la 23.

Vineri 5 august 1966. Dimineața, mama a plecat la Bălinești, pe jos. Tata s-a pornit în sat să caute făină și eu a trebuit să mă scol la 7. Dar tata s-a întors imediat și mi-a spus să mă duc la Siret să mă tund și să mă interesez de costume. Cînd am plecat (pe la 9 făr-un sfert) tata mi-a dat o coșarcă să i-o duc lui Moraru (din capătul satului, de la care a luat damingeana de 50 de litri). M-am pornit, dar un vînt puternic ce venea dinspre Siret m-a făcut să merg anevoie. Am făcut sforțări mari să pot înainta. După ce, cu mare greu, am ajuns la Moraru și i-am dat coșarca, m-am întors acasă. Tata a fost tare supărat de asta. De fapt, avea dreptate: nu mai aveam mult pînă la Siret... Mama a venit la 13.30 de la școală.

După masă am avut o durere de cap și am dormit vreo trei ore, timp în care mama și tata au fost pe la cooperativă și eu nici n-am știut. Deparece am dormit ziua trei ore, noaptea m-am culcat la 1.30, după ce am citit partea a doua a cărții ”Jack London” de Irving Stone.

Sîmbătă 6 august 1966. Pe la 6.20 mama și tata erau treji demult și încă nu se hotărîseră dacă să meargă sau nu la Siret. În ultimele minute tata a hotărît să meargă și cînd mai erau cîteva minute pînă să treacă autobuzul, dînșii ieșeau pe poartă. Cînd au ajuns la Nicuță a trecut și autobuzul. Tocmai trecea și popa Tomaziu pe drum. Acesta a făcut stop cu mîna și șoferul a oprit. Mama și tata s-au urcat și au plecat la Siret.

Eu m-am sculat, m-am spălat, dar n-am mîncat căci mi s-a părut pîinea crudă. Decît să mi se facă greață, mai bine rabd. Pînă la amiază am scris încontinuu și, iată-mă, în sfîrșit, la zi! Am scris vreo opt foi (două săptămîni de zile scrise pe același număr de foi cîte am scris pe data de 18 iulie).

La amiază (12.30), mama a venit cu cursa pînă la poartă. Au cumpărat o oală mare de vreo 30 de kg și două lighene care – zic ei – alcătuiesc ”fabrica de țuică”.

După ce s-a mai răsuflat un pic mama mi-a spus că în autobuz s-au întîlnit cu taxatorul Buhaciuc care luase uniformele de la Mircea. Văzînd asta, mama și tata au luat bilet pînă la Rădăuți. Aici au reușit să lămurească problema unifiormelor și l-au lichidat pe Mircea de datorii prin semnătura dată de Buhaciuc. Acum Mircea mai are de luat 90 de lei pe care-i va primi prin poștă.. Mama-i foarte bucuroasă de treaba asta. După masă am jucat table cu mama și pe la 15.30 m-am culcat. Cu mare greu a reușit mama să mă trezească pe la 19.30. Nu știu de ce dorm ziua așa grozav.

Pînă seara am făcut cu toții o curățenie generală în sufragerie, bucătărie, verandă și cameră măturînd, scuturînd și aranjînd. Seara s-a dezlănțuit furtuna și cerul e negru…

Seara tîrziu am stat și mi-am scris Jurnalul pe ziua de azi, după care mi-am luat lampa și cartea (”Ion”) și m-am retras în dormitor, pe canapeaua mea. M-am culcat la 23.

Duminică 7 august 1966. După un somn plin de vise reprezentînd o mare parte din excursia de 7 zile, m-am trezit pe la 9. Am ascultat rubrica ”Pentru voi, dragi școlari”. Azi în țara noastră se sărbătorește ”Ziua minerului” și ”Ziua Marinei Republicii Socialiste România”. În Uniunea Sovietică se sărbătorește astăzi Ziua feroviarului.

Pînă la amiază am jucat table cu mama și cu tata. Parcă-i un făcut: în majoritatea cazurilor conduc cu 2-0 pentru ca apoi să pierd cu 3-2. Cred că dacă partidele ar fi formate din două linii aș cîștiga mereu.

Azi e o zi foarte frumoasă, senină și caldă. La amiază am primit ”Munca” și ”Magazin” ul plus 92,70 lei de la Autobaza T.A Rădăuți. De la imensa ”datorie” de 1500 lei față de Autobază, Mircea s-a ales cu aproape o sută de lei. Banii însă i-a ridicat tata. Din Magazinul de azi am cules adresa lui Corneliu Niculescu din Cluj (schimb de vederi). Am făcut o scrisoare tip și i-am scris lui Adrian Constantin din Anina manifestîndu-mi dorința de a face schimb de vederi cu ei (cîte o c.p).

Cel mai mare eveniment al sezonului: tata s-a hotărît să citească literatură și să mai lase matematica. Azi a început să citească ”Domnul Gallet decedat” de G. Simenon. La amiază am ascultat la D.V. programul internațional de șlagăre date în toate limbile țărilor socialiste, program difuzat în fiecare duminică din luna august. Iată programul: Pentru România: 13.20 – 14.00 (31 m și 25 m); Cehoslovacia: 13.25 – 15.20 (25 și 31m); Ungaria: 15.50 – 16.30 (31, 41 și 49 m); Bulgaria: 14.40 – 15.20 (25 și 31 m), Polonia: 15.50 – 16.30 (41 și 49), Jugoslavia: 17.00 – 17.40 (31 și 41 m); Uniunea Sovietică: 16.45 – 17.45 (19, 21 și 31 m).

După amiază am mai jucat table, m-am ocupat cu altceva, dar n-am mai citit.

Pe la 17 a venit (în vizită) pe la noi prof Huianu Dumitru. Înainte de a pleca el au venit soții Cracană care au stat pînă pe la 20.30 cînd au plecat cu toții (cu mama și cu tata) la film. (L.D.:  Emilia Cracană era profesoară, iar dl Cracană era inginer agronom). Eu am scăpat de mers pretextînd că-s netuns. Nu simt nici o plăcere să ies în sat, mai ales acum cînd n-am dat ochii cu oamenii din sat de aproape un an de zile mi-e oarecum să vorbesc cu ei. Dar mai e și altceva: muțenia și sălbăticia mea nu-mi permit să scot nasul în lume. Nu mă descurc în discuții și, de aceea, tac. Și – ca să nu stau ca mutul pe unde merg – stau acasă. La Rădăuți, antrenîndu-mă cu prietenii, mi-era o groază să stau singur fie la internat, fie în oraș. Căutam mereu prietenia și tovărășia cuiva. Dar și acolo aveam momente de melancolie și-mi plăcea, cîteodată, să fiu singur…

În această vacanță, de pe data de 19 iunie nu m-am mai tuns și părul a crescut lung și sălbatec. Acum l-am dat în sus și nu mai pare așa lung, dar la spate ”bordura” mea s-a lărgit pînă peste gît și trece mult peste urechi. În spate are 7 cm., iar în spate 8. Niciodată n-am avut așa o claie de păr. Poate că nu l-aș lăsa așa lung dacă la aceste dimensiuni nu s-ar încreți și ondula pe părți și în față.

În timp ce musafirii au stat în sufragerie eu am stat în bucătărie, ascultînd radio. După ce au plecat toți, am venit în sufragerie continuînd să ascult radio (muzică ușoară și emisiuni în limba italiană).

Pînă la 21.30 am scris în Jurnal și în Carnetul cu maxime. Acum am reușit să adun 20 de lei. O să mai strîng pentru a-mi cumpăra un nou caiet pentru Jurnal și o pereche de ochelari. Dacă mai adaug și cei 10 lei datorie (biletul la cursa Rădăuți – Grămești la venirea din excursie) înseamnă că trebuie să adun vreo 80 de mangoți.

La 21.30 am ascultat pe 233m lungime de undă un post italian (pare-mi-se Radio Roma). Voi vedea… La ora 22 am aflat! E vorba de același ”Radio Oggi in Italia” cu nenumăratele lui emisiuni în limba italiană. La urmă au dat o adresă din care am reținut doar atît: (un nume de bărbat, la început), Berlino cento due (probabil 102), Căsuța poștală quatro cento și ceva (400 +). Voi mai asculta și voi reuși să depistez adresa exactă. La 22 am ascultat pe 196 m lungime de undă Radio Vatican cu rugăciunile în limba latină. Vreau să notez și să învăț textul uneia dintre ele. Dar ceea ce am reușit să-mi notez este doar atît: ”Ave Maria, grazia plena, dominus tecum benedictus mulieribus...”.         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 436. Luni 12 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (158).


Sîmbătă 23 iulie 1966. Dimineața m-am sculat în razele soarelui și în gălăgia copiilor. După ce m-am echipat și m-am spălat am ieșit cu Toader pînă în centrul orașului. Mi-am cumpărat o vedere din orașul Gh. Gheorghiu-Dej. Pe la 8 am transportat bagajele la autobuz apoi ne-am încolonat și-am mers la o cofetărie cu terasă unde-am luat un ceai cu corn și o prăjitură de 1,50. Nu ne-a astupat prea mult foamea. Am mîncat și înghețată pe băț. Pînă aproape de amiază ne-am tot învîrtit prin modernul oraș. Totul e nou și curat aici. Pe la 11 am părăsit orașul și ne-am îndreptat spre Bacău. Aici am coborît într-un parc apoi am mers la o autoservire unde ni s-a dat o ciorbă, mazăre cu carne și-un suc. Dar am ieșit de-acolo parcă mai flămînd de cum am intrat. Cu ciorba m-am fript grozav la început, apoi am lăsat-o, iar cu o lingură de mazăre e imposibil să-ți potolești foamea. Nici n-am avut după ce să beau sucul. Neavînd alte resurse de unde să mănînc a trebuit să rabd. Am revenit apoi în parc și-am stat multișor aici. Erau tare multe țigănci prin parc și toate aveau cărți de ghicit. Din curiozitate Toader i-a dat un leu să-i ghicească. Noi ne-am adunat și-am ascultat șirul de vorbe fără înțeles ale țigăncii. După asta Iță s-a luat la ceartă cu una: ”Mă fato, cînd ți-oi da una...!”. Țiganca însă nu s-a intimidat și a vrut să-l scuipe, dar el s-a ferit și flegma a căzut pe piciorul unei fete. Storoj cu soția stăteau pe o bancă alăturată și s-au amuzat de scena asta.

În curînd am ridicat și de aici ancora. Următoarea haltă trebuia s-o facem la Agapia unde ar fi trebuit să dormim. Traseul s-a modificat și n-am mai mers pe la Roman, ci direct la Piatra Neamț. Aici am făcut o oprire de cca o oră. Cînd am ajuns aici ploua, dar imediat a stat. Tocmai atunci se transmitea meciul Korea – Portugalia și era 3-0 pentru coreeni: era o rumoare și-o veselie generală. Toți rîdeau de asemenea surpriză. Dar surpriza nu s-a oprit aici. În repriza a II-a Eusebio a marcat 4 goluri, iar Augusto unul, cîștigînd meciul cu 5 la 3. Am colindat orașul de unul singur, mergînd prin piață și apoi pe o stradă ce ducea la deal. La 5.30 ne-am adunat cu toții în fața autobuzului. Mișu a pierdut 20 de lei la loz în plic. Pe la 6 am pornit, dar înainte de a ajunge în Tg Neamț vedem un drumușor în drepta: Varatec 6 km. Directoarea: musai să vedem și Varatecul: Am cotit-o pe drumușor, am trecut printr-un vad și imediat am ajuns în fața Mînăstirii Varatec. Am intrat în curtea de lîngă mînăstire. Curtea era împrejmuită de chilii. Dar aici planurile noastre s-au transformat. Am rămas să dormim aici. Profesoara Galan i-a spus maicii starețe cu care vorbea: ”Pentru băieți nu s-ar găsi o șură cu paie undeva să doarmă?”. Dar maica i-a replicat dur: ”Doamne ferește! Da ce, sîntem în pustietate?”. Apoi a început să ne repartizeze pe la casele maicilor ce înconjurau mînăstirea. Noi patru am nimerit cu maica Munteanu la o căsuță din dreapta mînăstirii, pe un deal. Ne-a asigurat că ea ne va face paturile, iar noi să venim peste o oră, pe la 9 (21). Toader și Mișu s-au grăbit să ocupe un pat mare din prima cameră, iar eu cu Aurel și Met cu Juravle (4) am mers în a doua cameră unde erau trei paturi. Met cu Juravle pe unul, iar eu cu Lazurca pe altul (al treilea rămăsese liber). Am coborît în fața mînăstirii apoi am mers pe jos la o prăvălie și o bodegă. Aici ne-a fost asigurată cina. Mișu și Toader mai aveau ceva bani și au găsit de cuviință să-i lase la Bodega Varatec luînd vreo 7-8 țuici de fiecare. Asta i-a fost de-ajuns lui Mișu ca să aibă chef de vorbă și să facă prostii: ”La țuica e la vita!”. La masă ni s-a servit ficat, șnițel și cîte o jumătate de bere de ”cap de locuitor”. După ce-am terminat cu masa am plecat. Mișu cam făcea mătănii… Am mers pe la autobuz. Aici o maică ținea un felinar. Mișu se închină larg în fața ei și-mi pare că maica a observat că-i beat și l-a privit cu dispreț. Văzîndu-l, Teodora mi-a adus aminte de acel 2 mai 1966… Apoi am mers la ”dormitor”. Am ciocănit la ușă și maica ne-a dat drumul. Eu cu Lazurcă am dormit singuri, separat. Maica a crezut toate explicațiile pe care i le-am dat eu ca motiv al întîrzierii (se făcuse deja 22.30). Mișu și Toader au venit mai tîrziu. Eu le-am deschis. Spre marea rușine a noastră au început să vorbească și să rîdă tare. Toader era conștient de tot ce făcea și încerca să-l mai tempereze pe Mișu care avea chef, nu glumă. A venit pe la noi, avea chef de bătaie și, ca printr-o minune, s-a liniștit și-a adormit bolborosind. Așternuturile în care ne-a culcat maica Munteanu erau curate și mirosea a aer de munte, proaspăt. Mai mare dragul să dormi în halul ăsta! Ne-am răzbunat pentru noaptea chinuită de la Onești. Ba eu am dormit și singur. Majoritatea au dormit cîte doi. Mîine avem în program să vizităm multe obiective  și pe lîngă toate să ajungem și să dormim ACASĂ.

Duminică 24 iulie 1966. Dimineața ne-am trezit la 6.30, am aranjat un pic paturile, ne-am spălat, apoi Mișu și Toader i-au mulțumit maicii pentru găzduire și și-au cerut iertare pentru că ”am vorbit cam tare”. Maica i-a sigurat însă că n-a auzit nimic. Am plecat apoi la autobuz.. Aici fiecare se spovedea cum și pe unde am dormit.

Împreună cu Mișu am mers la biserica din apropiere în curtea căreia era mormîntul Veronicăi Micle. Pe cruce era fotografia poetei și cîteva versuri. Mînăstirea Văratec n-am vizitat-o căci se făcea slujbă și m-am lăsat păgubaș. Am vizitat muzeul mînăstirii (la ușă era un sistem de papuci cu care vizitatorii se încălțau peste pantofi pentru a proteja parechetul). Muzeul era interesant numai prin vechimea exponatelor și frumusețea cîtorva obiecte bisericești. De aici am cumpărat fotografia Veronicăi Micle (2 lei). Maica stareță ne-a fost ghid și ne-a povestit din istoricul mînăstirii. Ne-a spus că la Văratec sînt 260 de maice. Katz și Henri au observat că sînt ateu, dar nici eu n-am căutat să ascund. Totuși, în incinta mînăstirii m-am purtat cuviincios, respectînd bunele obiceiuri ale maicelor. Este o mare diferență socială între popi și călugărițe.

După ce-am vizitat muzeul am mers prin sat pe jos și aici l-am așteptat pe Storoj care a avut o încurcătură cu plata mesei de aseară. În sfîrșit a venit și el. Am luat-o pe un drum de țară și cei 6 km ce erau pînă la Mînăstirea Agapia au fost parcurși imediat.  Am ajuns aici în jurul orei 10. Am observat că Agapia are aceeași construcție ca Varatecul. Aici încă se oficia slujba de duminică. Totuși am intrat în incinta mînăstirii și am ajuns pînă în fața altarului. Acum mă aflam pentru prima dată în fața unui altar și a unui preot care ținea slujba.  Pînă acum, în imaginația mea altarul trebuia să fie un loc așezat undeva sus. (L.D.: probabil, făceam confuzie cu amvonul... Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Amvon ).  Am văzut picturile lui Grigorescu (un sfînt cu ochii în lacrimi, f f bine realizat). După preot a venit unul mai bătrîn și mai mare în grad și a binecuvîntat mulțimea din față. Toader a împins capul și preotul l-a atins și pe el. Eu nici n-am făcut cruce…. Am ieșit apoi afară. Am observat că Burdujanca se închina și pupa toate icoanele. Afară, în exteriorul curții mînăstirii, lîngă o fîntînă, am jucat cărți cu Toader și Aurel. Se făcuse 11 și noi nu mîncasem nimic. Mi-am ostoit foamea cu cîteva roșii și un pic de pîine aduse de Mișu (face el rost). Apoi Storoj a cumpărat mîncare și ne-am refugiat pe un tăpșan sub o poală de pădure și acolo s-a făcut împărțeala. Ni s-a dat unt, pateu, două bulci și… în sfîrșit, m-am săturat și eu. Asta mi-a fost toată mîncarea pentru întreaga zi.

Pe la amiază am părăsit Agapia mergînd la Tg Neamț. Pînă acolo, Katz s-a străduit să mă învețe un pic de poker și-am prins cîte ceva.

Am vizitat apoi Humuleștii lui Creangă petrecînd cîteva minute la Casa Memorială. De aici am plecat la Cetatea Neamțului care acum e în curs de restaurare. De sus de pe cetate se vede un peisaj minaunat, de întinderi. Cetatea este impunătoare. În fața ei este un desiș de salcîmi, probabil așa era și pe vremuri pentru a stăvili înaintarea dușmanului. De aici din pădure am mestecat multă vreme un boț de ”mesteacă” de brad.

Pe la 15 (nu mai țin exact minte ora) am plecat spre casă. Gherasim și consătenii lui au coborît la Brăhoaia. Apoi, cum am intrat în oraș am început să ne rărim. Pînă în fața școlii am rămas doar vreo patru. Pe drum l-am lămurit pe Leonti (unul din clasa 8-a) să mă facă cu 10 lei. El a împrumutat de la doamna Burdujan și imediat mi i-a dat. Eu m-am dus la cursă, mi-am scos bilet și peste cîteva minute am și plecat din Rădăuți, tot cu un autobuz de care m-am săturat pînă peste cap. Pînă la Siret am mers în tovărășia unui student de la Brașov. Tot drumul am vorbit despre studenție și viața de student (a terminat liceul în 1959). Am ajuns cu bine la Siret unde, din cauza căldurii, am coborît cu toții. Eu mi-am găsit un loc pe o bancă în fața unui alt autobuz. Am stat și-am citit o revistă. Dar am avut ghinion! Am confundat autobuzul din fața mea cu cel care pleca la Grămești. Eu stăteam în fața autobuzului gol și așteptam să pornească. Am văzut că primul autobuz (ăla cu care am venit eu) pleacă, dar eram sigur că nu ăla pleca la Grămești și m-am cufundat în lectura revistei. M-am ”trezit” pe la 7 fără ceva. Văzînd că ”autobuzul meu” nu mai pornește m-am dus la ”casă” să văd la ce oră pleacă. Casierul mi-a spus că la ora aceea autobuzul a ajuns deja în Grămești și chiar la Zamostea… După cîteva explicații am înțeles că m-am înșelat amarnic și-am rămas prostit de propria mea prostie. Am luat-o imediat din loc, hotărît să ajung acasă, să iau bicicleta, să mă duc la Zamostea și să să-mi recuperez geanta pe care am lăsat-o în autobuz. Am grăbit pasul cît am putut, făcînd un km în 6-7 minute. Cu o asemenea viteză la 8 fix am fost în Grămești (în centru). Așadar, 10 km pe oră. Din fața căminului (cultural) mi-a ieșit tata înainte. Nu s-a prea bucurat de întîmplarea mea și m-a cam ocărît. Mergeam repede cu el să ajung mai repede acasă și să o iau din loc. Dar, prin apropierea Sfatului am auzit-o pe mama strigîndu-mă. Am mers toți trei la Sfat și tata a telefonat omului de serviciu de la Zamostea și a întrebat de servietă. Peste cîteva minute a venit și răspunsul: ”Este!”. Mîine dimineață va trebui să vin la cursă să o recuperez. .

Am venit cu toții acasă și m-am apucat imediat de povestit cum am petrecut în excursie. Tata a făcut cîteva partide de table cu nenea Puiu (Marian, tatăl gemenilor Petrică și Paulică) și l-a snopit în bătaie! Apoi am mers cu toții la familia Marianciuc.  Mama și tata se duc în seara asta la nunta Tatianei Dănilă (colega mea din clasele V – VII) care va deveni Tatiana Dumitrovici. (L.D.: Dumitrovici era fostul nostru profesor de educație fizică). Eu am rămas singur acasă și pînă să mă culc, am răsfoit și admirat îndelung colecția mea de vederi din țară (cele colectate recent, în excursie, se află la Zamostea...).

Seara m-am culcat pe la 22 hotărît să mă odihnesc bine pe arcurile noi ale canapelei. Am avut grijă să pun ceasul să sune la ora 6 pentru a putea lua mîine geanta în primire.

Luni 25 iulie 1966. Dimineața, nemilosul ceas m-a sculat la 6. Am luat bicicleta și pe la 6.20 m-am dus la Poștă (stație de autobuz) în locul unde oprește cursa. Mama și tata au venit de la nuntă ca să-mi ia ei servieta. Cînd a venit autobuzul, cu greu a reușit mama să se strecoare prin mulțimea ce se îmbulzea la ușă și să obțină servieta. Eu am venit cu bicicleta înainte acasă, apoi dînșii mai tîrziu. Cum au venit s-au culcat și au stat în pat pînă la amiază. Mi-am ras mustăcioara. Am încercat să-mi ascut cuțitul pe o piatră dar fără succes.  Radio D.V. (L.D. adică Deutsche Welle) și-a intitulat emisiunea ”The Voice of Germany”. Mama mi-a spus o serie de noutăți (noi erau pentru mine). În timpul celor 7 zile cît am lipsit ne-a vizitat nenea Victor de la Sulina cu Trabantul propriu. În gardul care ne desparte de familia Marian, tata a făcut o poartă. Mama a lucrat mult la carpeta ce a început-o la 25 III 1965. Tanti Lucreția a păstrat cîteva pere pentru mine și le-am mîncat cu poftă. Ziua a fost frumoasă și călduroasă. M-am odihnit după pofta inimii și am dormit un pic. RFG – URSS 2-0!

Marți 26 iulie 1966. M-am sculat la 9, tîndălind în pat multă vreme după ce m-am trezit. Dimineața am fost la cooperativă și-am reușit să pun deoparte un leu. Acum încerc să adun bani pentru o pereche de ochelari de soare. Mama mi-a văzut vederile în valoare de 70 de lei! A fost foarte supărată pe mine și mi-a garantat că în alte excursii nu-mi va mai da bani de cheltuială.

Ziua de azi am trecut-o cu tăiatul lemnelor (despicat și aranjat cioate de răchită). Dimineața era o zi frumoasă, dar dupăamiză s-a înnourat și a plouat. Mama i-a scris buniței. Cît am stat în casă am jucat table. Azi am prins al doilea șoarec cu o mică capcană. O pun în beci și neapărat vînez cîte un șoarec. Mă voi ocupa de asta de acum înainte și sper să scap beciul și casa de șoareci.

Seara a fost meci în cadrul Campionatului mondial de fotbal de la Londra. Anglia – Portugalia 2-1. Cel mai frumos meci! Eusebio a găurit pentru prima dată poarta engleză (Banks).

Miercuri 27 iulie 1966. Ca de obicei în ultimele zile m-am sculat la 9. Am plecat imediat la Poștă și-am dus scrisoarea pentru bunița pentru a pleca azi. Am făcut program ”sportiv” pentru astăzi. Pe lîngă cioate am curmat și cîteva putregaiuri tot de răchită care, zice tata, vor prinde minunat la iarnă. Azi am mai fost prin copaci și am cules ultimele vișine. Tata a mai cules, și el, două căldări de vișine. În total, din vișinile culese din livada noastră, tata și mama au făcut 115 kg de vin, 28 kg de compot, ….. kg dulceață și ….. litri de vișinată.

Poșta de azi mi-a adus Moscow News ul plus suplimentul de la nr 25. Tata a primit o scrisoare de ”dincolo” și tata se interesează cu nerăbdare ce poate face pentru a putea merge la ei cît mai curînd. Cineva i-a spus că ceea ce i-au trimis ei (de ”dincolo”) nu-i valabil, pentru că n-are viză de la oficialitățile de acolo și trebuie să mai scrie o dată. A scris și a pus-o ”Recomandat Par Avion”. Vrea cu orice preț să ne vedem vara asta și cît mai curînd; tata își aduce aminte, din ce în ce mai des de vremea cînd, cu 23 de ani în urmă a părăsit locurile natale.

A mai venit o scrisoare de la Autobaza Rădăuți prin care îi pune în vedere lui Mircea că dacă în termen de 5 zile nu predă suma de 996 lei (reprezentînd costul uniformelor) îl vor da în urmărirea miliției. Deoarece noi nu putem face nimic în cazul ăsta va trebui să se descurce singur, așa cum s-ancurcat.

Seara am făcut curățenie cu tata prin ograda din fața grajdului și a verandei. Am smuls nalba ce creștea din abundență pe mal și am tăiat cu sapa tufele de troscot pline de rumeguș și surcele.

Azi am ascultat pentru prima dată emisiunea pentru studenți ”Gaudeamus”.

În timpul liber, acum, joc table cu tata și mama. Am făcut un fel de campionat jucînd fiecare cîte două partide cu fiecare. La urmă, cînd am făcut clasamentul, fiecare avea cîte un meci cîștigat și cîte un meci pierdut. Deci egalitate! Am abandonat cursul de l engleză și lectura particulară.

Joi 28 iulie 1966. M-am sculat iar pe la 9. Azi e o zi minunată. Pe la 10 am scos ”Fotobox” ul și ne-am pozat cu ultimele trei poziții. Mai rămăseseră cîteva dar s-a blocat clișeul în aparat. A trebuit să desfac aparatul la lumină și să scot rolfilmul. La scos, am rupt o bucată din el și a pătruns lumina și la celelalte poziții. Să vedem ce-o ieși.  Am citit mereu din ”Întunecare”, dar mă tem că voi rămîne cu prea puțină lectură.

La amiază am mîncat baban: sarmale în foi de viță și ardei umpluți. După masă iar am citit și apoi am mers la Coca să fac crupe. Tare mă plictisește ”sportul” ăsta. Seara am ascultat cu toții cu încordare meciul pentru ocuparea locurilor 3 și 4: Portugalia – URSS 2-1. Deci, Portugalia locul trei. Eusebio – golgeter.

M-am culcat pe la 23 după ce am citit multișor în pat pînă au început să mă usture ochii. Cred că va trebui să port ochelari cît de curînd. Mă ustură ochii și-n timpul zilei.

Vineri 29 iulie 1966. Cu toate că aseară m-am culcat mai tîrziu, dimineață m-am sculat la ora 8. De obicei, cînd mă scol, la radio este emisiunea ”La microfon melodia preferată”. Din noianul de melodii ”ușoare” îmi place îndeosebi melodia ”Liniște” (alias ”Tăcere”) la trompetă.

Citind mereu am terminat ”Întunecarea” lui Cezar Petrescu. Nu mi-a plăcut cum s-a terminat interesanta acțiune a romanului. După mine, Radu Comșa ar fi putut proceda în așa fel încît să nu se ajungă în halul în care a ajuns și să termine cu viața înecat într-un lac (o operație la obraz și căsătoria cu Luminița Vardaru). Am lipit cartea (deși o luasem ruptă de la bibliotecă). Am făcut apoi recenzia romanului în caietul de lectură suplimentară. Pînă acum, pentru fiecare roman am scris cîte o foaie numai (așa vrea Hlinschi). Azi mama a cusut la carpeta care se face din ce mai frumoasă. Tata mai citește prin cărțile de matematică pentru a nu uita materia (îndeosebi trigonometria de clasa a X-a).

În timpil liber mai tăiem la cioate. De-acum însă s-au terminat și am umplut sălița cu lemne pînă sus la tavan numai cu lemne de răchită.

Azi m-am hotărît să încep să scriu din impresiile mele de călătorie. Pentru început am scris 15 pagini numai pentru data de luni 18 iulie. Asta a fost cea mai încărcată zi.

După masă s-a înnourat și neavînd ce face am jucat table cu tata. Pentru prima dată a luat și el o partidă de la mine.

Pe la 18 a venit o negură mare și a plouat cu multe descărcări electrice. Mama se teme grozav cînd tună și fulgeră; a astupat geamul de la bucătărie – să nu vadă fulgerul – și și-a găsit un colțișor în pat de unde nu s-a mișcat cît a ținut ploaia. Am scris și azi dar m-am plictisit și am început să citesc primul volum al romanului ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” de Camil Petrescu.

Azi s-a sacrificat o sticlă de vin de vișine. Avem de gînd să nu facem economie (în primul rînd e ieftin, apoi este bun și totodată sănătos).

M-am culcat la 23.           (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 435. Duminică 11 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (157).


Miercuri 20 iulie 1966. Dimineața eu cu Toader ne-am sculat ultimii. De-abia azi dimineață am avut parte de apă și ne-am spălat. Imediat, fără a mai lua masa am părăsit Abrudul care nu-i prea arătos și ne-am întors pe același drum pînă la Cîmpina, apoi am luat-o înspre nord pe la Albac pentru a merge la Scărișoara. Am ajuns aici pe la 9-10. Ne-am coborît numai acolo unde drumul nu mai permitea autobuzului să ne care și pe noi. Storoj a avut grijă să cumpere pîini, șerbet și Eugenii (asta a format dejunul pe care l-am luat pe munte. Eu cu Toader, Lazurcă și Mișu Baruch ne-am retras mai sus pe munte și pe lîngă cele date de Storoj (pe care nu prea le-am consumat) am halit o conservă de carne de știucă și-o jumătate de pîine albă (colac). Apoi – la o chemare a lui Storoj – ne-am înșirat după el în șir indian, am coborît de unde urcasem și-am urmat șoseaua pietruită ce urma cu exactitate linia unui rîușor de munte. Un buldozer lărgea și netezea drumul de munte. După aproape un km de astfel de mers am cotit la dreapta, după un indicator, și-am urmat un mic pîrîiaș. Urcușul era destul de greu și pînă sus la peșteră am suferit de sete. Urcușul de  6 km a durat o oră și jumătate. Cu unele mici popasuri am reușit să ajungem la cabana ”Scărișoara”. Aici fiecare a luat cîte o sticlă de Borsec și și-a potolit setea.

Fetcu e un bun tovarăș (tovarășă) pentru a transporta țigarile lui Toader și Mișu (i le-am vîrît eu în buzunarul pantalonilor fără nici o altă introducere). Cît timp am stat cu Mișu împreună am observat că și el are cîteva cuvinte consacrate. De asta și din alte motive mi-a devenit simpatic: ”Stai cuminte-n banca ta…”, ”să fie o socoteală”, la bani le zice ”mangoți”. Apoi: ”copchilu”, ”direagă” ”doar n-o fi foc”, ”dealu-i deal și valea-i vale” și după modelul ăsta ”mîncarea-i mîncare”, ”omu-i om” ș.a.m.d. Cînd vrea să zică ”de persoană” sau ”de căciulă” zice ”de cap de locuitor”. Iță are și el cîteva expresii consacrate: ”Mă fato!” sau ”Mă băiete!”. Cînd vede pe cineva: ”Ooo! Pacoste!”.

De la cabană am continuat urcușul și deodată dăm într-o poeniță luminoasă și îngrădită cu gard ca o curte. Aici am stat și ne-am odihnit bine. Pe urmă prof Galan a plătit costul intrării (un leu 50 de persoană). Apoi, în urma funcționarului care a distribuit biletele am coborît pe niște scări într-o mare adîncitură. Erau făcute scări pe lîngă zidul înalt de piatră. De cum coborai se observa în inima muntelui o mare deschizătură. Pe jos era zăpadă grunzuroasă. Afară era o căldură toropitoare. Dar pînă jos ajungea numai lumina. Căldura rămînea undeva sus, împinsă de valul de răceală ce venea din peșteră. Cu fiecare treaptă pe care o coboram temperatura deveanea din ce în ce mai joasă și mai plăcută. În sfîrșit am ajuns jos pe platoul din fața intrării în peșteră. Aici zăpada era murdărită și un pic topită de piciorele atîtor vizitatori. Directoarea a luat o trîntă pe spate și a rămas cu o frumoasă pată neagră pe fustă. Am vizitat prima sală complet acoperită cu gheață și pe margine cu o bară formată dintr-un lanț de fier. Am coborît spre adînc unde, la lumina unei lămpi cu carbid am văzut așa zisa Sală a altarului. Aici stalactitele și stalagmitele erau foarte dese și căpătau figuri deosebit de ciudate și totodată interesante. Însoțitorul nostru ne-a spus că acestea sînt sălile cele mai mici și mai la suprafață. Mai sînt însă și alte săli mai mari la cîteva sute de metri adîncime. Aceste săli sînt permise numai cercetătorilor științifici. Noi însă am fost  foarte satisfăcuți de primele două încăperi ale peșterii. La ieșire am avut grijă să mîncăm zăpadă și să luăm și cu noi cîțiva bulgări. Cînd am ieșit la suprafață ne-am odihnit o jumătate de oră. La intrarea în această rezervație naturală a comunei Ghețar (regiunea Cluj) stăteau copii munteni cu afine de vînzare. Erau tare prizărîți și sperioși. Am mîncat pentru prima dată afine anul ăsta. Cineva spunea că afinele sunt foarte bune pentru tratarea bolilor de ochi și recăpătarea vederii. Odată cu noi au vizitat peștera și excursioniști și excursioniste de la Rîmnicu Vîlcea. Erau aceeași excursioniști cu care ne-am întovărășit și la Abrud, apoi am dormit în același loc cu ei la Alba Iulia. La coborîre am mers cu Mișu. Iță a făcut un plonjon pe burtă și și-a ferfenițit pantalonii în genunchi. Noi băieții, am luat-o mai repejor la vale și în cca jumătate de oră am ajuns. Ne-am potolit setea la un izvoraș de munte. Dar toată graba noastră a fost zadarnică. A trebuit să mai așteptăm vrei trei ceasuri pînă să ajungă și babacele. În timpul ăsta am mîncat cireșe pe săturate și încă pe pleașcă. Cînd, în sfîrșit, au venit și profesoarele în vîrstă în frunte cu Precul am avut și un pic de distracție. Aceasta din urmă iar a tăbărît pe capul lui Storoj cu propoziții exclamative de genul ”ei fir-ar al dracului”.

În sfîrșit, pe la vreo 17 am plecat din comuna Scărișoara îndreptîndu-ne spre următorul punct unde trebuia să oprim: Alba Iulia. Aici aveam cazarea pentru noapte. Așadar, ne-am pornit spre Alba Iulia trecînd din nou (pentru a treia oară) prin Cîmpeni și Abrud. Chiar dacă șoferul i-a dat bătaie, tot am ajuns tîrziu, după cele cca 5-6 ore de mers cu autobuzul. Am jucat cărți, s-au spus bancuri și am jucat fazan cu filme. La cel cu filme am abandonat imediat pentru că nu știam denumiri de filme. Totuși încercam să le improvizez și tufleam cîte-un titlu de-i umfla rîsul pe toți. La fazan cu cuvinte am rămas la baraj cu Teodora.

Cînd am ajuns în Alba Iulia se făcuse miezul nopții. Cerul era brăzdat de fulgere înspăimîntătoare, dar nu ploua. Am fost cazați la o Școală agricolă la marginea orașului. După ce ne-am ocupat paturile într-un dormitor enorm (au dormit și rîmnicenii cu noi), ne-am lăsat bagajele aici, ne-a suit în autobuz și am mers la un restaurant-hotel unde aveam rezervate mese într-o încăpere aparte. Masa a fost destul de ”subțirică”. După ce-am terminat, am așteptat un pic într-un parc din apropiere unde era un glob pămîntesc colorat (îl am pe o vedere). Pe la ora 1 am ajuns din nou la internat. Am mai pierdut timpul pe coridoarele marii clădiri ale acelui internat în căutare de apă. De-abia afară, în curte, am găsit un robinet. În general, în această excursie am suferit din lipsa apei. Bancuri cu olteni: de e leagă oltenii cîrpe la piciorele cîinilor? Să nu zgîrie asfaltul. Apoi: vechimea-n cîmpul muncii, încălzire centrală, lapte praf și Prazilia).

Joi 21 iulie 1966.  Dimineața, după 6-7 ore de somn ne-am simțit mai odihniți. După ce ne-am spălat am mai așteptat puțin și ne-am adunat cu toții în fața școlii unde directoarea ne-a ținut un scurt istoric al orașului, după care am mers în imediata vecinătate a locului. Undeva în stînga am admirat o veche biserică romano-catolică veche, dar nu prea tare (1913). Aici era un fel de orășel al călugărilor. Am intrat în interiorul ”orășelului” și pe treptele impunătoarei biserici un ghid ne-a spus despre istoricul acestui monument, după care am intrat și înăuntru. În biserică se ținea o slujbă. Cineva citea cu glas tare, iar cîțiva bătrîni formau ”poporul”. După ce-am consumat cam jumătate de oră cu vizitarea acestei biserici am ocolit iar la stînga și-am coborît într-o vale, la Cetate. Pe drum ne-am oprit (eu cu Toader) la un chioșc. Eu am cumpărat vederi, iar Toader și-a cumpărat o pălărie (”lăpărie”) cu borurile foarte largi, ca mexicanii. La Cetate am făcut cu toții o fotografie (eu am făcut una cu ”lăpăria”). Am văzut așa-zisa cetate, monumentul libertății, de unde am admirat orașul. Se spune că aici în Cetate ar fi fost întemnițat Horia. Înainte de a veni la Cetate am vizitat Muzeul, foarte asemănător cu alte muzee de obiecte vechi ca acelea de la București, Iași și chiar Rădăuți.

De la Cetate am trecut pe sub un portic frumos împodobit și am venit în centrul orașului în căutarea unei cofetării pentru a lua dejunul. Dar, la cele cîteva cofetării pe la care am colindat n-am găsit ceai. Se făcuse deja ora 9. Atunci am mers la un chioșc de produse lactate și-am primit fiecare cîte două cornuri de-un leu și cîte o jumate de kg de iaurt. Așa masă mai da! Am uitat să amintesc că la Scărișoara ne-am ținut toată ziua ce ceea ce halisem dimineață pe la 10. La amiază n-am mai mîncat și seara am mîncat ceva pe la 12 30. Ne-au cam fentat ei cu mîncarea… După ce-am terminat cu iaurtul am fost liberi. Eu am intrat la o librărie și mi-am luat o mulțime de vederi (6 bucăți necolorate și 4 color).

M-am speriat cîte vederi a scris Gălănița din Alba Iulia și Cluj. De fapt e firesc. Ea are grijă de alimentația noastră… ”Uitînd” să ne dea un prînz la Scărișoara și-a făcut bani ca să scrie sute de vederi.

Am stat destul de mult în Alba Iulia. Pe lîngă iaurt am mai mîncat mere, înghețată și la urmă… apă. Mă mir că n-am pățit nimica. Am stat mult prin parc și pe la 11 am ridicat ancora pornind în direcția Tg Mureș. Pe acest traseu am trecut și prin Blaj unde ne-am oprit un pic și directoarea ne-a explicat din importanța istorică a acestui oraș (Bălcescu, Revoluția de la 1848). Ne-am continuat apoi drumul și la Cetatea de Baltă am văzut un frumos castel pe o spinare de deal. Următoarea haltă a fost Tîrnăveni. Aici am stat mai bine de o oră. Am luat masa la un restaurant unde am mîncat destul de bine. Aici am intrat de vorbă c-un tip care ne-a dat cîteva explicații în legătură cu o chelneriță-chelner (Bărbat? Femeie?).

Ne-am continuat drumul pe la Iernut, Ogra, Ungheni și pe la 17 – 18 am ajuns la Tîrgu Mureș reședința regională a regiunii Mureș Autonomă Maghiară. Am fost cazați la un internat lîngă Baza Sportivă nr 1 și o școală generală de 8 ani. După ce ne-am aranjat în dormitoare, ne-am spălat, apoi – liber în oraș. Cîțiva dintre noi au însoțit-o pe tovarășa directoare la Muzeul regional de artă. Deoarece era spre ora închiderii am vizitat numai etajul III. Clădirea e foarte frumoasă în interior.. În construcția scărilor am văzut modele nemaivăzute de mine pînă acum. Am văzut opere ale pictorilor români (Grigorescu, Țuculescu – moderni) și maghiari, necunoscuți mie. Mi-au plăcut îndeosebi tablourile ”Spălătorese” (valorează două milioane de lei), ”Spălătorese certîndu-se” și ”Berbecii”. Un ghid (care avea un tic: își mîngăia mereu mustața și nasul) ne-a prezentat istoricul muzeului. La urmă ne-a întrebat de unde sîntem. Cînd a auzit că de la Suceava a exclamat: ”Aaa! Moldoveni! Șinși or șinș fac doușcinș” și a rîs. A vrut să zică 5 X 5 fac 25 dar în loc de ”ci” pronunța ”ș” și era comic.

După vizitarea muzeului am ieșit cu Toader mai înainte și ne-am plimbat în jur vorbind moldovenește cu accent pronunțat. În oraș pare că majoritatea sînt unguri. La toate magazinele firmele sînt scrise în românește și în ungurește. După ce au ieșit și ceilalți am traversat strada principală și ne-am afundat mai în centru. Pe drum ne-am întîlnit cu restul de băieți care au fost cu Storoj și au făcut cumpărături pentru masa de seară. Apoi ne-am îndreptat cu toții spre internat. Aici Storoj a pregătit cina și peste cîteva minute masa era pusă. Fiecare a primit cîte o cutie de pateu de ficat, cîteva roșii și sare, plus cîteva felii de pîine intermediară. La urmă, cine-a mai vrut a mai primit, așa că am mîncat pe săturate.

După cină, Storoj ne-a dat voie să mai ieșim, dar cu condiția ca la ora 22 să fim înapoi. Am ieșit cu Toader și cu Mișu să ne plimbăm. În timpul ăsta ne-am mai stîlcit limba pronunțînd puținele cuvinte ungurești pe care le-am învățat. Mai încolo am intrat la o cofetărie așezată mai mult la subsol dar foarte frumos aranjată cu scaune și canapele tapițate. Mișu a făcut rost de 10 lei de la un ”copchil” zicîndu-i că-i rupt și dacă merge cu el la bancă îi dă doar jumate din valoare. Copilul, naiv, a dat cei zece lei (care erau un pic rupți într-un colț) și a luat 5 înapoi. Din ceo 10 lei am luat fiecare cîte-o înghețată și un suc considerînd că fiecare am mîncat de pleașcă. Ne-am întors înapoi la internat (cu cîteva minute întîrziere, dar Storoj nu ne-a văzut) și imediat ne-am dezechipat. În camera mică era o căldură înăbușitoare. Cînd s-au deschis geamurile abia s-a simțit o undă de răcoare pînă la mine.

Vineri 22 iulie 1966. Dimineața cînd m-am sculat, în cameră mai eram doar eu și Storoj. Restul erau demult îmbrăcați și deja mișunau pe-afară. În cîteva minute am fost și noi gata și pe la 8 am plecat cu toții la o cofetărie din centru unde ni s-a ”asigurat” cîte-un ceai, un corn și o prăjitură. La o masă vecină, neocupată de nimeni, am zărit o sticlă mică pe care era scris Coca-Cola. Mișu a capturat-o imediat și a vîrît-o în buzunar. Toți patru credeam că-i un lichior grozav, american. Am observat că pe inscripție scria și în limba rusă. ”Familistul” (L.D: adică capul familiei descrisă de mine ca fiind 2+2) ne-a explicat că-i fabricată în SUA pentru URSS. Ne facem noi planuri cum s-o destupăm și s-o consumăm. Am plănuit s-o bem aproape de autobuz și să-i dăm și șoferului pentru că-i băiat bun. Dar ne-am înșelat groaznic. După ce ne-am băut ceaiul am ieșit cu toții afară. Aurel s-a interesat și a aflat că-i un fel de suc și costă 3.50. Mare dezamăgire! În fine, pe drum am destupat-o cu ajutorul unei lame de la cuțitul meu și, în timp ce mergeam prin oraș, am golit-o. Nici măcar n-avea un gust ca lumea; era, parcă, searbădă. Atîtea emoții pentru nimic…

De la cofetărie am mers din nou la același muzeu ca să-l vadă toți. Am mai vizitat încă o dată muzeul de artă. Aici titlurile tablourilor erau scrise, de asemenea, în două limbi. Cu ocazia asta am mai învățat o serie de cuvinte Am vizitat apoi Sala oglinzilor și cu asta am încheiat vizita în Tg. Mureș, pe la ora 11. Din oraș mi-am luat numai două vederi colorate. Cu aceasta mi-am cheltuit și ultimii bani. Mai am 10 lei din rezervele mele pe care-i țin pentru bilet la cursă. Vizitînd Tg Mureșul m-am ales cu cîteva cuvinte ungurești. Iată-le: kese-nemo = mulțumesc; nem tudom moghioroș = nu știu ungurește; Hus = carne; fagylalt = înghețată; noi = femeie; taikep = peisaj; arkep = portret; vege = capăt, sfîrșit; akony = anotimp. La ”Cofetăria Rodica” noi pronunțam ungurește, cu accentul pe prima silabă.

Astă noapte a plouat din abundență. În autobuz se mai răcorise puțin aerul. La plecarea din Tg Mureș s-au mai făcut unele modificări la locuri, dar eu am preferat să stau pe scaunul de lemn pentru a-mi fi mai la îndemînă la cărți. Am continuat excursia noastră urmînd drumul regional Tg Mureș – Miercurea Ciuc, ținta noastră de azi nefiind fostul Onești, actualmente orașul Gheorghe Gheorghiu Dej. Pe la amiază am ajuns la stațiunea Sovata. Aici am oprit și am schimbat și restul de bani, luîndu-mi de-un leu ”cucoși” sau ”floricele”. Mișu a cumpărat mere avînd grijă s-o înșele pe  babă c-un măr. Ne-am urcat în părcușorul din spatele restaurantului și pe scările de ciment ne-am făcut cîte-o fotografie. Neștiind cît mai stăm am evitat să ieșim în oraș, dar apoi ne-a părut rău. (Mișu: ”Jiuravle, nu vrei o înghețată? Ia! Ia de-aici. Ia mă mîna de-aici!”). Din Sovata și din alte stațiuni am cumpărat în total 6 vederi colorate.

Am trecut apoi prin Odorhei (o vedere colorată). Aici e tot un oraș cu mulți unguri, ba am văzut un panou de onoare scris numai în ungurește. De aici din oraș Storoj a cumpărat pîine, pateuri, roșii și parizer, alimente ce constituie hrana noastră pentru amiază. Între Odorhei și Miercurea Ciuc am oprit pe un loc între două sate și, ”la iarbă verde” s-a distribuit cîte un pateu la patru persoane, două felii de parizer, roșii și pîine. Noi (cînd zic noi înțeleg cei patru: eu, Toader, Aurel și Mișu) am luat ultimii (drept pedeapsă pentru că am mîncat o pîine din provizii). Dar tot rău-i spre bine. Luînd la urmă, ne-am găsit locuri lîngă Storoj și sacoșele cu hrană. La urmă au mai rămas pateuri și roșii. Storoj le-a ridicat în sus întrebînd cine-i amator și noi, fiind aproape, le-am capturat imediat. Nu-i nici o rușine să spun că sîntem tare mîncăcioși. Mersul ăsta și somnul puțin ne epuizează. Dar mergînd în continuare spre Onești ne-a prins noaptea pe drum și cu mare greu am ajuns în oraș după miezul nopții. În acest timp, în autobuz, în special în spate, a fost o gălăgie infernală. A fost nevoie ca Storoj să intervină de cîteva ori. Odată (era încă ziua) ”Hitler” aruncă un corn în spate și mă nimerește pe mine. Am vrut să i-l dau înapoi, dar el s-a ferit și cornul l-a lovit pe Storoj în umăr. Drept pedeapsă am stat 5 minute în picioare.

La Onești am fost cazați la o școală generală de 8 ani lîngă apa Trotușului (care era foarte murdară) în partea de răsărit a orașului. Am fost cazați în săli de clasă pe saltele fără cearșaf și fără pernă, numai cu o pătură de învelit. Sosiți la miezul nopții – frumoasă primire ne-au făcut! Pe lîngă toate am rămas și nemîncați pentru seară. A doua oară am fost fentați…

Eu mi-am aranjat geanta sub cap și culcușul mi-era gata, dar era gălăgie și pînă nu s-a sculat Mișu să facă liniște n-a fost chip de dormit. I-a dat cîteva picioare-n cap lui ”Hitler”, apoi s-a făcut liniște și fiind obosiți am adormit imediat. Cred că trecuse de ora 1.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 434. Sîmbătă 10 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (156)


Luni 18 iulie 1966. Dimineața m-am sculat la 5 fix și i-am trezit și pe ceilalți. În cîteva minute am dat cu apă pe ochi și ne-am echipat. Am zărit cîțiva ”excursioniști” de-ai noștri pe-afară și am crezut că imediat putem pleca.Am lăsat paturile nefăcute, am încuiat camera și imediat am fost afară. Tocmai atunci venea și Rodica Moroșan împreună cu Theodoara Hanuseac (absolventă) să ne trezească. N-a mai fost însă nevoie. Theodora l-a luat pe Toader deoparte și l-a rugat să-i împrumute 80 de lei ca să poată plăti costul excursiei. Toader n-avea însă această sumă și m-a rugat pe mine să o ajut. Nici una nici două am scos suta și i-am dat-o. Mi-a promis că în Frasin mi-o înapoiază. În afară de noi trei (băieții) niciun alt prieten sau cunoscut nu merge în excursie. Totuși locurile s-au ocupat și au luat și 7 peste locuri. Galan a venit la noi trei și ne-a spus că noi fiind mai mari și mai înțelegători să stăm acum la început pe motor (de ochii părinților). Ne-a promis că pe parcurs se va schimba. Autobuzul a venit tîrziu, pe la 6.30. Storoj a avut planificarea locurilor și ne-a repartizat chiar pe motor. Toader a stat pe un scaun de lemn, luat de la școală, în fața noastră. La ora 7 fără 20 am pornit. Excursia începe.

Cu toate că mi-am luat Jurnalul și stiloul la mine n-am avut timp să mai scriu la zi, ba chiar, uneori, deloc. Așa că abia ajuns acasă, după șapte zile de călătorie prin țară, încep să-mi scriu impresiile și felul cum s-a desfășurat excursia. Voi începe cu cîteva considerente generale după care voi relata ce se întîmplă zilnic. În primul rînd, vremea. În tot timpul excursiei am avut noroc de o vreme minunată. Ploaia nu ne-a stricat aproape niciodată planurile. Numai de vreo două-trei ori ne-au prins ploi grozave în munți, dar asta în timp ce mergeam cu autobuzul. Asta însă ne-a prins bine deoarece a mai răcorit aerul înnăbușitor și cald din autobuz. Cazarea ne-a fost asigurată, mai bine sau mai rău după cum erau posibilitățile. Hrana, de asemenea, a intrat în costul excursiei. Masa o serveam la restaurante sau la cofetării și de cîteva ori s-a cumpărat hrană rece.

Așadar, la 7 fără 20 am plecat din fața Liceului nr 2 din Rădăuți (clădirea veche). Am trecut prin fața internatului de băieți, apoi am intrat la asfalt prin comunele prin care am trecut cu cîtva timp în urmă cu bicicleta: Vadul Vlădichii, Bălcăuți, Milișăuți, apoi am părăsit în dreapta satele Brăhoaia și Grănicești continuîndu-ne drumul prin Dănila, Costîna, Mihoveni pînă la Suceava. Aici nu ne-am oprit. Ne-am adus aminte de nebunia făcută în noaptea în care-am oprit pentru a merge în excursie la Iași. Acum mi-am dat seama ce greșeală am făcut și cum am rătăcit drumul. Am trecut chiar prin centrul orașului Suceava și pot spune că c-am fost și prin Suceava. Din fuga mașinii am văzut blocul turn și împrejurimile pe care le știam numai din vederi. Ne-am continuat drumul pe șoseaua asfaltată ce duce prin cartierul nou, apoi, ieșind din oraș, am văzut o tablă indicatoare: Bistrița 202 km. Din Suceava am trecut prin Ilișești și alte sate ajungînd în Gura Humorului. Nici aici n-am oprit și ne-am continuat drumul. Am trecut prin Frasin. Aici autobuzul a oprit, Theodora s-a dat jos și mi-a adus suta pe care i-am împrumutat-o. Am trecut apoi pe lîngă frumoasa Tabără de pionieri de la Bucșoaia unde am petrecut și eu două săptămîni cînd am trecut în clasa VII-a. Nici la Cîmpulung Moldovenesc n-am oprit. Totuși, din viteza mașinii mi-am adus aminte de locurile pe unde-am hoinărit cînd dădeam examenele pentru admiterea la Liceul Militar. Am revăzut și fortăreața liceului de care mă leagă o mică amintire. Ne-am continuat drumul prin Pojorîta, Iacobeni, Dorna Cîndreni și la 12 făr-un sfert am ajuns la Vatra Dornei, renumita stațiune balneară și loc de care mă leagă amintirile copilăriei (L.D.: pe vremea cînd am locuit la Cîrlibaba 1953-1956 și la Șarul Dornei 1956-1960). La 10 km de oraș se află Șarul Dornei pe care tare-aș fi vrut să-l revăd.

În timpul de cinci ore cît am făcut pînă la Dorna am stat în spate pe motor și m-am împrietenit într-o oarecare măsură cu Iță Medei (clasa VII, născut în anul 1950!) cu care-am discutat tot timpul. La Mestecăniș am avut parte de-un peisaj minunat admirînd serpentinele drumului în timp ce traversam munții. La Vatra Dornei am făcut oprire (în spatele gării, unde-am coborît cu toții) După ce ne-a avertizat ca în jumătate de oră să fim cu toții înapoi, profesorii ne-au dat liber și ne-au îndrumat să mergem în parc. Am traversat puntea din fața Cazinou ului, am trecut pe la Izvorul de apă minerală, ne-am potolit setea, am umplut termosul și apoi ne-am suit în parc căutînd un loc unde să putem mînca. Am văzut aici o veveriță neagră, tare drăgălașă, micuță și blîndă. Niște excursioniști au fotografiat-o, ademenind-o cu zgomotul unor pietricele bătute unele de altele. După ce-am mîncat am coborît iar la izvor și am colindat partea de oraș din spatele Gării. În tot acest timp am umblat cu Aurel Lazurcă și Toader Gherasim. De la un timp ne-am despărțit, iar eu am rămas să iau o pîine. M-am întîlnit cu Mișu Baruch (clasa X-a A de la noi Liceul nr 2) și cu Iță Medei cu care mă împac destul de bine. Eu am rămas să cumpăr pîinea, iar ei au plecat la autobuz. La pîine a trebuit să mai aștept la rînd și am ajuns cu 10 minute întîrziere la autobuz. Storoj mi-a făcut un pic de gălăgie. Am observat că cei care-au stat mai înainte pe motor au fost mutați pe scaunele tapițate, iar eu – drept pedeapsă pentru întîrziere – am rămas să stau pe scaunul de lemn de lîngă ușa din spate. Încetul cu încetul mi-am făcut și eu un loc mai bun. Am avansat apoi pe un scaun tapițat și apoi și mai în față pe un scaun de lemn cu spătar.

Din Vatra Dornei am trecut prin Poiana Stampei și alte localități singuratice. La 36 de km de Vatra Dornei ne-a prins o ploaie zdravănă, ca la munte. Apoi, pe măsură ce înaintam în creierul munților ploaia se întețea. A plouat și cu piatră. Descărcările electrice erau foarte dese și s-a întunecat foarte mult. La un moment dat am intrat în regiunea Cluj. Numele satelor erau tare greoaie și aiurite. În raionul Bistrița am trecut printr-un cîrd de sate care se înrudeau prin denumirea lor: Bîrgău, Podul Bîrgăului, Bistrița Bîrgăului, Josenii Bîrgăului, Susenii Bîrgăului, Rusul Bîrgăului. În satul Livezile, ca și în multe alte sate, am observat un fenomen interesant. Toate casele din sat țineau una de alta și erau așezate după o linie dreaptă dealungul șoselei. Toate casele dintr-un sat erau vopsite cu aceeași culoare. Un sat era galben, unul cenușiu ș.a.m.d. Prin Bistrița n-am stat deloc. Ținta noastră pe ziua de azi era Clujul. Așa că-i dădeam bătaie s-ajungem la Cluj. Am traversat apoi satele (mai importante și care-s trecute pe hartă). Șieu-Odorhei, Șintoreag, Beclean, Braniștea, Mica, apoi orașele Dej și Gherla, continuînd cu un șir de sate: Iclod, Bonțida, Jucu și Apahida. Odată cu înserarea am ajuns la porțile Clujului, la capătul liniei de troleibuz nr 4. În tot timpul cît am mers m-am distrat grozav, făcînd mare haz și vorbind mereu. Mi se pare că din cauza asta i-am cam devenit anbtipatic directoarei. Nici Gherasim și Lazurcă nu mă prea vedeau cu ochi buni.

În fine, ajunși la Cluj ne-au cazat la un liceu pedagogic (internat). Ne-am instalat cu toții în niște dormitoare cam scunde și cu paturi mici. În total noi eram 25 de bărbați și am dormit (majoritatea) cîte trei pe două paturi. După un sfert de oră după ce ne-am luat paturile în primire am mers cu toții la spălător (foarte bine amenajat) și ne-am mai scuturat praful și oboseala de pe noi. Pentru a scăpa cîteva ceasuri prin oraș (se făcuse 9.30) l-am trombonit pe Storoj că ne este foame și că (noi trei) n-avem mîncare. Storoj nu s-a învoit însă și ne-a promis că va merge el cu noi la un restaurant. Cu asta ne-a dat planurile peste cap. Dar imediat vine Storoj (L.D. profesorul de educație fizică) cu-n nou ordin: ”Considerînd că toată mîncarea luată de-acasă nu poate să se mențină proaspătă după cîteva sute de km și pe o asemenea căldură s-a hotărît să se mănînce în comun toată mîncarea și ce rămîne să se arunce la coș”. Dar majoritatea erau sătui și n-au vrut să mai mănînce. În consecință, Storoj a hotărît ca toată lumea care mai are mîncare să ne-o aducă nouă (celor trei). Și cum majoritate elevilor erau din oraș (și evrei cîțiva) ne-au făcut o masă ca-n poveste. Pe patul meu stăteau pachete cu unt, parizer, pîini albe, prăjituri, biscuiți, caramele, șocolate, roșii, brînză și multe alte bunătăți. Deștepții de ei au răsturnat complet toate rucsacurile și sacoșele lor lăsîndu-ne pe pat și cuțite, perii și pastă de ghete. Noi însă ne-am ospătat numai cu ce-a fost mai consistent: parizer, pîine albă, unt și roșii. Apoi am mîncat cît am putut (ba ne-am făcut și rezerve de) dulciuri: șocolată, biscuiți și caramele. Înainte de a arunca toate celelalte bunătăți la coș am ales cîteva pîini albe și pachete de unt și i le-am dăruit șoferului (vecin de pat cu mine) care nu ne-a refuzat, și cu celelalte resturi am umplut vreo 3-4 coșuri cu vîrf. Văzînd că Storoj a plecat în oraș și crezînd că stă mai mult am îndrăznit să scoatem capul prin oraș. Am mers pînă la primul chioșc care ne-a ieșit în cale și mi-am lăsat aici vreo 15 lei luînd tot felul de vederi (am schimbat suta). La 22 fără 2 minute eram înapoi la internat. Portarul ne-a speriat că închide poarta după ora 22. Dar nici Storoj nu venise. Văzînd cum stă situația ne-am gîndit că-i rostul de mai vizitata un pic orașul. Ne-am făcut o mică socoteală: de ce să mergem noi pe poartă și să fim la cheremul portarului, să stăm cu frica-n sîn și să ne gîndim dacă n-o fi închisă poarta și să ne lase pe-afară. Mai bine să ne găsim un locușor de sărit peste gard și să știm să venim tot pe-acolo. Zis și făcut. Am pornit toți trei să vizităm Clujul noaptea. Cu toate că gardurile erau destul de înalte, reușim să ne suim pe ele. De acolo am văzut că dăm într-un fel de grădină. Lazurcă s-a bucurat că am dat într-un parc și de aici rezulta imediat că vom găsi o ieșire. Am sărit tustrei și-am pornit-o pe niște alei foarte bine îngrijite. Încercăm să ieșim pe alee, dar am dat într-un garaj care era încuiat. Am făcut cale-ntoarsă și-am luat-o pe o altă alee, mai îngustă, care ducea prin fața a două intrări inundate de lumină. ”Aici trebuie să fie Casa Partidului” glumesc eu. Am mers înainte și în fața noastră era un podeț la capătul căruia erau două porți cu grilaj. Am împins poarta, dar aceasta n-a cedat. Atunci am luat o hotărîre unanimă: sărim un mic gărduț tot de grilaj și ne aflăm imediat într-o străduță. Urcăm străduța (Se chema Vasile Alecsandri) și ieșim în strada principală pe care eram cazați. După trebușoara asta am răsuflat ușurați și-am plănuit încotro s-o luăm. Eu glăsuiesc: ”Am început-o și-n Cluj cu aventuri din astea...”. Numai bine termin de spus și mai facem cîțiva pași cînd auzim un fluierat strident și pe cineva strigînd: ”Hei! Alo!”. Ne-am întors să vedem ce se întîmplă: un milițian venea gîfîind la deal cu fluierătoarea-n gură. Cînd a văzut că ne-am oprit strigă iar: ”Hei! Tovarășii în cămăși albe! Ia stați!” Am stat și l-am așteptat să vină la noi. Lumea se uita cam curioasă la noi neștiind despre ce-i vorba. Noi însă știam prea bine pentru ce. Ne-a cerut buletinele. Eu și Toader l-am dat. Lazurcă nu-l avea la el. Cu milițianul în frunte am pornit înapoi înspre locul pe unde sărisem. Curcănașul era un plutonier solid și țanțoș. Am mers în urma lui foarte frumos și liniștiți (ca atunci cu paznicul cu pușca). Pe drum eu am prins glas și-am început să-i explic ”tovarășului plutonier” care-i chestia. El însă, ursuz și îngîmfat, n-a vrut să vorbească cu noi decît cînd am ajuns în cămăruța lui unde-și făcea serviciul. După ce ne-am spovedit lui, explicîndu-i fără ocol intențiile noastre, curcanul zice: ”Știți voi cine stă aici? Aici locuiește primsecretarul Comitetului regional PCR Cluj și locuința-i este păzită cu strășnicie de securitate și miliție”. Auzind astea, am zîmbit în gîndul meu: ”Asta-i Casa Partidului…”. Milițianu însă a vrut să ne învețe minte (”Ehe! Voi nu știți cum se cîștigă pîinea!”). A dat un telefon la un post de miliție: suna însă ocupat. Eu aproape tot timpul nu mai tăceam și-i explicam boului că n-am avut nicio intenție rea și că n-are rost să ne mai poarte pe la miliție; am fi putut pierde excursia. A intervenit pentru noi și un domn mai în vîrstă care stătea afară și admira noaptea senină: ”Lasă-i domnule în pace” zise el către curcan. ”Au ieșit băieții prin oraș să mai pescuiască ceva. Au tot dreptul. Eu în locul lor aș fi făcut la fel. Dă-le drumul!”. Dar sticletele nu se lasă: ”Stai domnule, că nu merge așa!” Mai telefonează o dată la un ofițer de serviciu și raportează ce s-a întîmplat cu noi. A precizat însă că n-am avut alte intenții. Cît timp a raportat dînsul, noi ne-am mai plictisit un pic. Trebuie să recunoaștem că ne-am speriat un pic la început. Pe urmă ne-am liniștit noi. La urmă, ne-a luat datele de pe buletine și le-a scris într-un registru. După ce ne-a ținut o mică predică zicîndu-ne că în Cluj sînt multe cazuri de huliganism și că de asta-i severitatea așa de mare. După asta ne-a condus pînă la poartă zicîndu-ne că, dacă vrem, putem să mai stăm prin oraș. Noi însă eram bucuroși c-am scăpat. Dacă-și punea mintea cu noi ne putea da o amendă sau o altă sancțiune. După ”aventura asta” nereușită ne-am îndreptat spre internat. Poarta era însă deschisă și paznicul era acolo. Deci socoteala noastră n-a fost una chibzuită și mai bine n-ar fi avut loc… În fine… Ajungem la ușa dormitorului: încuiată! Stăm un timp afară apoi ne luăm inima-n dinți și ciocănim. Peste cîteva minute iese Storoj în pijama, somnoros și destul de nervos. Ne-a întrebat pe unde-am fost (se făcuse aproape 23) și imediat am tuflit o minciună: ”Am mers cu troleibuzul pînă-n centru și înapoi am venit pe jos. Am cumpărat niște vederi…”. Ne-a crezut el numai pe jumătate apoi mă cheamă la el. Am crezut că-mi lipește două labe și-un picior și termină povestea. M-a pus însă să suflu să vadă dacă n-am băut sau n-am fumat. Toți eram însă curați și, amenințîndu-ne că ”las că vorbim noi mîine” ne-a trimis la culcare. Eu m-am culcat cu Lazurcă. Pînă după 23 am mai șoptit cu Toader amintindu-ne de cele întîmplate cu cîteva minute mai înainte, chicotind pe-nfundate. Concluzia: pînă n-o pățim odată urît, nu ne lăsăm de trăsnăi.

Marți 19 iulie 1966. Dimineața ne-am sculat pe la ora 7, ultimii din tot dormitorul. Chiar Storoj ne-a sculat, dar nici n-a amintit de întîrzierea noastră la culcare de aseară. Ne-am spălat și după o pauză de jumătate de oră am servit masa la cantina internatului. Ni s-a dat ceai cu pîine cu gem. Masa însă n-a fost bună. Pîinea era cleioasă, iar ceaiul prost. Am regretat cantitățile de alimente zvîrlite aseară. Noroc c-am avut ceva provizii…

Am început să povestesc excursia dar n-am spus cine a mai mers cu noi (însoțitori și pseudoînsoțitori). Astfel, au fost: tov. directoare Mincu Vanda cu fata (cca 20 de ani), tov prof de geografie Galan (cu fiica tot de cca 20 de ani), tov prof de ed fizică Storoj cu soția, tov director adjunct Burdujan cu soția, profesoara de desen Precul și o familie din Rădăuți (2 +2). Dintre elevi numai eu cu Toader am fost din clasa XI-a (Lazurcă – absolvent). Apoi au fost o serie de urmași de-ai noștri, elevi în clasa X-a (Pascal, Mișu Baruch, Henri, Katz) apoi mai mici  IX, VIII, VII și VI (Leonti, Hîrjescu, Vlonga Mihai – cu care m-am împrietenit; mai bine zis el s-a împrietenit cu mine – apoi Iță Medei, Met – așa zisul ”colega”, apoi Juravle și Wihler Aiziu (X) și Ticu Egstar (IX). Dintre fete au fost: Sfichi Ana și Moroșan Rodica (cl XI-a E, colegele mele) apoi personaje noi pe care le-am văzut pentru prima dată: Fetcu, o oarecare Doina ș.a. Dintr-a XI-a B a fost Cernăuțeanu. Pe lîngă Aurel Lazurcă a fost și Theodora Hanuseac – absolventă, care vrea să urmeze latina. Nu știu de ce m-am cam distanțat de Toader și de Aurel (L.D. Explicația poate fi că ei fiind din Grănicești se știau mai de mult și, eu eram… al treilea). Pascal era un ditai grăsanul care mă asculta. Mișu Baruch, de-o seamă cu mine – băiat de viață, trecut prin multe; nu prea înalt de statură, solid, poartă mustață. M-am împăcat destul de bine cu el. Mi-a fost partener la cărți. Henri și Katz, doi evrei liniștiți cu care mă-mpăcam minunat. Leonti (cl VIII-a) un tip cam prostănac (dar la finea excursiei mi-a făcut rost de 10 lei), Iță Medei (Cl VII-a, dar de-o seamă cu mine). Mă simpatizează și mă respectă. De asemenea, și eu mă port frumos cu el. Juravle (X) era chiar prost de-a binelea (din oraș). La masă și-n autobuz era ținta înțepăturilor și glumelor noastre. Wihler e tot evreu. De la acest nume eu i-am scos o poreclă cam deocheată, dar care  a fost aprobată de ceilalți: Hitler! Dintre fete, Theodora mi-a fost tot timpul tovarășă de cărți și parteneră la discuții. Cam astea au fost personajele. Șoferul e un om tare bun și înțelegător.

Așadar, revin la masa de dimineață din prima zi de vizitat Clujul. După această masă (proastă) ne-am împrăștiat iar. Eu cu Toader și Aurel am luat-o înainte pe-o stradă reamintindu-ne de ”partida de-aseară”. La întoarcere am dat ochii cu coloana formată din excursioniștii noștri. Storoj ne-a muștruluit din nou: ”Iar voi trei!”. Ne-am încadrat și noi în coloană și ne-am supus programului. Am urcat pe o stradă, iar în dreapta noastră se înșirau un grup de clinici foarte moderne. Apoi ne-am continuat drumul și nu ne-am oprit decît la Grădina Botanică. Aici am văzut tot felul de curiozități din lumea plantelor. Am văzut plante tropicale și ecuatoriale, o grădină japoneză. Cel mai mult mi-a plăcut muzeul botanic care găzduia în sălile și serele sale numai plante cu regim special care necesită un anumit nivel de temperatură și umiditate. Căldura era aproape înnăbușitoare, iar umezeala era din abundență. Palmierii erau principalele plante care trăiau aici. Toader mi-a făcut o fotografie într-una dintre sere. După ce-am vizitat numai o mică parte din Grădină am făcut cîteva fotografii cu tot grupul. După o jumătate de oră de odihnă pe bănci am mai vizitat cîte ceva. Ne-am urcat cu toții într-un turn care fiind și el așezat pe culmea unui deal are o vedere foarte bună asupra orașului. Clujul se vede ca-n palmă. În tot timpul incursiunii prin ”Grădină”, familistul (cum l-am denumit noi) a dat informații amănunțite despre tot soiul de copaci și plante. La ieșire ne-a întîmpinat profesoara Precul care, foarte nervoasă, l-a luat în focuri pe Storoj cu exclamații de ”fir-ai al dracului!”. Ne-am încolonat apoi din nou și-am coborît în oraș. În centru am vizitat (exterior) Catedrala Sf Mihail și statuia ecvestră a lui Matei Corvin. Aici ne-am înșirat cu toții pe bănci. Storoj ne-a îngăduit să mergem prin împrejurimi cu condiția ca peste un sfert de oră să fim înapoi. Eu m-am dus la Librăria Universității și m-am aprovizionat cu o mulțime de vederi (am luat chiar și dubluri, pentru schimb). Mi-am luat două carnețele de 80 de bani pentru însemnări (vol V și VI), 10 plicuri a 20 de bani bucata (chinezești) speciale pentru Par Avion. În total, din Cluj am cumpărat 16 vederi necolorate și 11 colorate. Deci, 32 de lei numai pe vederi! Pe lîngă astea am mai cumpărat vreo trei bucăți și-am mai scris (una acasă, unau buniței și una lui Neculai Halip, colegul meu de clasă). Am început să observ, cu părere de rău, că relațiile dintre mine și Gherasim sînt incomparabil mai reci decît la sfîrșitul anului. Toader mi-a mărturisit că are ”motive” să-i trimită Nataliei o scrisoare și să-i facă niște reproșuri care vor avea ca scop despărțirea inevitabilă (cutare, cutare și …. încă mai știu!). Treaba lui!

Lazurcă are niște expresii tîmpite pe care le folosește mereu. La fiecare substantiv îi adaugă mereu adjective ca: smintit, sclintit, țăcănit, nebun. Eu cu Mișu m-am pus la întrecere în expresii din astea. La urmă l-am pus în cofă zicîndu-i ”păduche blindat”, expresie la care Cernăuțeanu s-a amuzat foarte tare.

De la Catedrală ne-am încolonat și ne-am îndreptat iar spre internat. Pe parcurs ne-am oprit la un chioșc de răcoritoare și mi-am permis o înghețată (înghețată am mai mîncat doar la Tîrgu Mureș și Onești).

La internat ne-am îmbarcat iar în autobuz și am pornit iar la drum. Am trecut printr-un șir de sate printre care Feleacu, Vîlcele  și peste cîteva ore am ajuns la Cheile Turzii. Am făcut popas și directoarea ne-a dat cîteva explicații despre formarea acestor ”chei” apoi am pornit pe-o vale foarte abruptă spre spectaculoasele chei care se vedeau destul de aproape de noi. Noi, băieții, chiar toți, mai sprinteni și mai fără teamă i-am dat drumul la picior și imediat am fost la o vale acoperită de copăcei tineri și deși. Conduși de o cărăruie ne-am pomenit în fața unui rîu destul de mic (Hașdeu). Cînd ne-am adunat toți, unul a propus să facem baie. Am luat-o mai în sus și am văzut un băiat care, de asemenea, făcea baie. Într-un minut eram toți dezbrăcați în chiloți (evreii n-au făcut baie) și cu zgomote asurzitoare am sărit cu toții în apă. Apa era mică (numai într-un singur loc ajungea pînă peste cap) și murdară, plină de mîl. Totuși baia ne-a răcorit mult. După ce ne-am uscat și ne-am îmbrăcat am ieșit iar în drumușorul pe care (credeam noi că) ar trebui să-i vedem pe-ai noștri. Am suit pînă la cabană, apoi am urcat tot mai sus, pe munte. Aveam de gînd să urcăm pe chei. Atunci cineva a observat un grup mare de fete ce urca dealul înapoi. ”Sigur s-ale noastre!” Imediat am coborît cît am urcat și-apoi am urcat după ele. Dar ne-am înșelat amarnic. Erau alte excursioniste. Atunci ne-am speriat că ai noștri ar putea fi la autobuz și ne așteaptă acolo. De teamă să n-o pățim cu Storoj am urcat imediat dealul și am ajuns la autobuz. Spre marele nostru necaz autobuzul era pustiu: numai șoferul stătea și aștepta.. Atunci ne-am dus pe niște stînci din apropiere și, cocoțați acolo, am așteptat pînă într-adevăr au venit și ceilalți. La Turda am luat masa pe la 15 la un restaurant cu autoservire. Eu cu Toader, Lazurcă și Mișu am ocupat o masă lîngă cea a profesorilor și lîngă ieșire. Azi aveam un chef grozav de rîs și de veselie. Storoj a luat pe cîțiva să servească. Dintre băieți am mers eu cu Toader, iar dintre fete Moroșan, Teodora, Cernăuțean, Fetcu ”i drughie” (”și altele” – în l rusă). Cum aveam chef de veselie le făceam pe toate în rîs. Serveam cîte două farfurii de supă pe o tavă. De multe ori uitam tava pe o masă de distrat ce eram. Cînd am dus porția la niște băieți, din greșeală am răsturnat pîinea în farfurie. Directoarea nu se uita cu ochi buni la mine. Felul doi ni l-au servit fetele nouă. După ce-am luat masa am ieșit tuspatru afară, am traversat strada și am nimerit în piață. Aici am pus mînă de la mînă și-am cumpărat un kg de caise. Dacă aș fi găsit deschis magazinul unde se vindeua pălării sigur mi-aș fi luat una. Ne-am mai învîrtit un timp în piață întrebînd cît costă una și alta, așa numai de sanchi… Cum am ajuns la autobuz ne-am îmbarcat și… la drum! De la Turda m-am așezat pe aceeași direcție cu Mișu, Toader și Lazurcă. Apoi am început interminabilele jocuri de trombon și șeptică la care o captam și pe Teodora și pe Fetcu. Am trecut prin comunele: Mihai Viteazu, Buru, Ocoliș, Poșoga, Sălcioara, Baia de Arieș, Lupșa, Valea Lupșei, Muncel, Bista și spre seară am ajuns la Cîmpeni. De aici am trecut mai departe și pe la 22.30 am ajuns la Abrud. Aici am fost cazați la o școală: toată lumea în două camere care dădeau una într-alta. În cea din fund fetele (+ cîțiva băieți) și dincoace, pe saltele întinse una lîngă alta pe jos, noi băieții. Am observat că mi-am spart termosul (sticla și capacul). După ce ne-am cazat am fost duși la restaurantul unui hotel unde în jurul orei 23 am luat cina (șnițele și salată de castraveți + o sticlă cu apă minerală). Pe la 23.30 am revenit la dormitoare. Pentru că a ”tușit” cu subînțeles Toader a primit o mustrare aspră de la Storoj:de ce ai sîrmă-n bot?”. Eu am dormit între Toader și Lazurcă. Cred că am adormit pe la miezul nopții. Storoj a dormit cu noi și a fost destulă liniște. Pînă în prezent n-am văzut mare strășnicie. De-acu…    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 433. Vineri 9 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (155).


Miercuri 13 iulie 1966.  …. și m-am sculat după ora 10, după un somn continuu, profund și liniștit. De cum m-am sculat, am luat scările, găleata, cîrligul și trăistele și …la vișini! Azi am cules din vișinii 4 și 3, reușind să mai facem și astăzi 6 căldări (în total 15!). M-am gîndit că ar fi f practic un fel de cîrlig f f scurt legat cu sfoară. Cîrligul să aibă vreo 15 cm, iar sfoara peste un metru sau doi. Avantajul e că poți lega creanga cu sfoara (după ce o agăți și o tragi cu cîrligul) și culegi mai ușor. În lipsă de cîrlig, și o piatră legată la capătul sforii aruncată cu măiestrie ar putea ajuta la tragerea crengilor. N-am mai avut timp să pun asta în aplicare și am lăsat pe mîine. Am suit și scara cea lungă în copac (vișinul 2), am legat-o cu cureaua și culeg foarte bine toate vîrfurile. La amiază am dormit mai bine de o oră și aș mai fi dormit în ciuda faptului că astănoapte am dormit mai bine de 12 ceasuri… Am întrerupt culesul pe la 18 pentru că nu mai aveam unde pune atîta amar de vișine. În bucătărie mama și tata lucrează de zor la strivit, stors, turnat în borcane. La urmă voi da cantitățile de vișine în diferite forme care au rezultat (vișinată, compot, vin, dulceață). După ce-am terminat cu vișinile m-am spălat și mi-am luat bluza albastră care-mi place foarte mult (mama mi-a spălat-o nu demult) și acum e curată. Timp de o jumătate de oră am mai făcut o tăbuiață de crupe, am mai adus apă, apoi… liber!

Cu ocazia călătoriei de ieri la Rădăuți am terminat vol IV de ”Însemnări de buzunar”. Acum mai folosesc cîteva file din vol II rămas neterminat.

În seara asta este film și se aude foarte clar muzică (dă foarte des ”La ragazza” (Remo Germani). În seara asta mi-am scris Jurnalul pe luni, marți și azi. Pe lîngă asta am ascultat și meciul dintre Spania și Argentina ( 1-2) (o mică surpriză). Pe la 21 a venit Cantoreanu (tatăl elevei Cantoreanu Maria cla X-a spre a XI-a la Liceul din Siret care-i corigentă la matematică) care vrea să ia ore. Pe lîngă ea cred că va veni și Viorica Dănilă și Ionel Maria (ambele, foste colege de clasă la V- VII). 10 lei ora/ persoană. Deci 30lei/ h. Dacă va cădea de acord cu părinții lor, vor începe ”antrenamentul” de la 1 august sau mai devreme chiar și… cu un pic de efort din partea tatei (care va trebui să se pună în acord cu materia predată elevelor de la Liceul din Siret) vor ieși cam o mie de lei…

Seara am mai ascultat D.F. (195) și Radio Novi Sad (236). După ce am terminat de scris Jurnalul m-am culcat chiar cînd acele ceasului meu marca ”Kirovski” arătau miezul nopții.

Joi 14 iulie 1966.  La această dată, în anul 1789 a început asaltul Bastiliei. Azi se împlinește exact o lună de cînd sînt în vacanță și parcă nici n-a fost chiar atît. Mai am încă două luni…

La 7.30 m-am sculat singur, din inițiativa mea. Azi dimineață tata a fost cu butelia la Siret și a reușit s-o schimbe. A mai luat și 3 kg de zahăr pentru industria noastră de vin. Bejenaru, omul de servici(u) de la Sfat a venit la noi cu o convocare pentru tata să vină la ședința de diseară. Cum tata nu era acasă, mama n-a vrut să semneze. Atunci, Bejeneru, obraznic, a spus: ”Mai ușor mă-nțeleg cu-n țăran decît cu dumneavoastră...”.

Ziua de azi a fost mai liber; n-am cules deloc vișine, deoarece nu mai avem ce face cu atîtea vișine. Toate vasele, borcanele, damingenele sînt pline. De dimineață pînă la amiază am răsfoit, citit și aranjat colecțiile mele de ”New Times” și ”Moscow News”. La amiază am dormit o oră. După amiază am încercat să-mi scriu ceva la lectură și-am început să citesc ”Prefața” la romanul ”Răscoala”. Pe la 3.30 mama și tata s-au gîndit să mă trimită la Siret să mai cumpăr zahăr.

Azi e o zi foarte călduroasă și la ora 16 cînd am pornit de-acasă era încă zăpușeală.

Pînă la Siret am făcut exact o jumătate de oră și-am reușit să nu mă dau jos la niciun deal pînă-n oraș. Am ajuns cam asudat, dar imediat am avut un ghinion. La 16.30 încă nu erau deschise magazinele. Tata mi-a dat pentru zahăr 200 lei bătute. M-am dus la cofetărie să iau o înghețată, dar alt ghinion: n-aveau rest la sută. Am vrut să beau un pahar de sifon de la un chișc, dar am pățit la fel. Cam așa are Ch. Dickens o povestire în care spune că cu o hîrtie de 10.000 de dolari a reușit să facă o sumedenie de cumpărături fără să i se schimne bancnota. Deoarece hîrtia mea era numai de 100 n-am avut norocul lui Dickens. Pînă la 17 m-am gîndit să mă duc cu bicicleta pînă la graniță și să văd cum arată un punct de frontieră. Dar abia am ajuns înaintea podului peste Siret că m-am oprit și m-am întors îmnapoi la Siret pentru că am văzut postul de vamă și am crezut că nu-i voie.  Am cumpărat 18 pachete de zahăr de cîte un kg. și în loc să plătesc 162 lei am plătit 172  (pen că-s căscălău!).

La întoarcere am venit mai mult pe jos pentru a nu mi se rupe mînerul de la servietă. Dar prin dreptul grajdurilor c.a.p. m-am suit pe bicicletă și imediat servieta a căzut jos. Am reparat-o cum am putut, apoi am pornit mai departe pe jos. Pînă acasă m-a mai enervat o aripă de la roata din față care nu mă lăsa să înaintez. Aceasta din cauza plasei și a servietei încărcate prea mult. Am ajuns acasă după o oră, obosit, asudat și enervat. Aici tata m-a mai dăscălit pentru cei 10 lei pierduți de pomană.

Seara am stors un borcan de vișine. Pînă în prezent s-au cumpărat 42 kg de zahăr (numai pentru vin, dulceață, compot și vișinată).

Vineri 15 iulie 1966. Dimineață mama m-a sculat pe la 8, dar mi-era grozav de somn și aș fi dat mult să mai pot dormi. Graba cu care-am fost sculat a fost cauzată de aglomerarea treburilor. A trebuit să aduc apă pentru vin, drojdie de la beci etc. Am pus o capcană de șoareci în beci. Mîine vom vedea dacă am succes la acest ”sport”. Pînă la amiază am mai stors și apoi am mai cules de unul singur aproape o căldare (a 16-a).

Ieri tata a adus de la un cetățean o damingeană de 50 de kg pe care azi a umplut-o cu must de vișine. Tot ieri am primit o scrisoare de la diriginta Ana Ruscior. Pe o filă albă a scris trei rînduri: ”Tov. Druguș, Vă facem cunoscut că fiul d-voastră Druguș Liviu a promovat clasa cu 7.66. Dirig, Ana Ruscior”.

Azi la amiază, nemaiputînd suporta căldura înăbușitoare, mi-am luat slipul și-un săpun și m-am dus la baie. Apa Siretului era plină de băieți, iar mai la vale de o mulțime de fete. Dintre băieți erau o mulțime de cunoscuți (Vasile Amariei – cu care n-am prea discutat), Stelică, Bizică, Ghe. și Mihai Horodincă, Titu Mustață, Ion Cantoreanu, Mihai Avărvare, Costică Apetri și mulți alții. M-am băit mult, am stat pe nisip și după baie m-am simțit minunat. Am venit pe la 15, după o oră jumătate de bălăceală, fiind mînat acasă de o negură care a acoperit în puțin timp tot cerul.

Acasă, mama tocmai a scos pîinea din aragaz; am mîncat apoi am cules o căldare și jumătate de vișine (total: aproape 18 căldări). Pe la 16 tata a observat în cămară (unde așezasem damingeana cea mare) o udeală și chiar apă. Cînd s-a uitat mai bine a văzut că curge de sub damingeană. Îmediat au adus un furtun de camion și au scos vinul în oale și borcane. S-a observat, în urma acestei operații, că se desprinsese complet fundul damingenei. S-ar fi făcut o mare risipă dacă nu s-ar fi observat la timp și nu s-ar fi lucrat cu atenție. După asta tata a pornit în sat să caute damingeană. S-a făcut aproape ora 23 și încă nu venise. Mama s-a dus în sat să-l caute și cînd s-a întors, tocmai atunci a venit și tata cu Amăiestroaie, de peste Cudrina, fiecare cu cîte o damingeană de 50 de kg în spate. Astfel, putem să o înlocuim și pe cea spartă și să mai facem încă vin. Cu tot ce s-a stors astăzi avem peste 120 de litri de vin de vișine pus în două damingene de 50 de l și în două de cîte 10.

Seara am ascultat o serie de meciuri de la Campionatul mondial de fotbal: Uruguay – Franța 2-1; Ungaria Brazilia 3-1; (fără Pele, Brazilia-i o echipă ca oricare alta); Chile – R.P.D. Coreeană 1-1; Spania – Argentina 1-2. Seara m-am culcat destul de tîrziu. Lecțiile mele de engleză și orele de lectură au luat sfîrșit…

Dialog cu mama: Eu: ”Cînd vine tata?” Mama: ”Dacă vine pe de-a dreptul, vine mai tîrziu; dacă înconjoară, vine mai devreme(L.D.: traseul ”pe de-a dreptul” conținea și o bodegă…). ”Rețetă de vin de porumb: 1kg porumb, 1kg zahăr, 5l apă, drojdie cît o nucă, 8 zile fermentație).

Sîmbătă 16 iulie 1966. Dimineața m-am sculat singur pe la vreo 7.30. Șirul zilelor frumoase s-a încheiat de ieri după amiază. Azi toată ziua a fost înnourat și seara a plouat bine. Presimt că apropiata mea excursie de 5 zile o voi face pe un timp cam urît. Azi nu s-au mai cules vișine. În orice caz au mai rămas puține pe vîrfurile cele mai lăturalnice. Timpul de azi l-am petrecut cu ”regiunea industrială bucătărie-cămară” storcînd ultimele cantități de vișine și completînd damingenile. Deoarece fermentează prea tare le-am făcut la toate cinci damingenele cîte un dop găurit în care am introdus cîte o bucățică de lemn de soc (gol pe mijloc) care se continuă c-un furtun vîrît într-un vas cu apă. Astfel, gazele ies fără să erupă și nici aerul nu pătrunde înăuntru.

La amiază am primit o scrisoare de la bunița (e supărată că nu-i scriu; dacă m-aș duce la București îmi plăteștea ea drumul dus și întors) și o carte poștală de la școală: ”Tov Liviu Druguș. Trimite o adeverință de salarizare a părinților, în vederea excursiei. Duminică seara vii la Rădăuți. Luni dimineața, ora 5 – plecarea în excursie. Mîncare pe-o zi Profesoara Galan”. Azi n-am scos adeverința cerută. Poate mîine. În privința excursiei, m-am pregătit un pic: am adunat unele lucruri, apoi am lăsat totul pe mîine. Azi am mai cumpărat 8 kg de zahăr de la cooperativă. În total 50!. Spre seară am ascultat meciul Argentina – RFG: 0-0. În același timp s-a disputat și partida URSS – Italia 1-0.

Mama a copt cîteva tăvi cu plăcinte cu brînză și cu vișine și totul a durat pînă la ora 24. Seara am stat și am scris rezumatul la primele două romane citite de mine (Răscoala și Pădurea spînzuraților): două foi, apoi am scris Jurnalul.

Am succes la ”sportul” cu șoareci. M-am coborît în beci și în capcană stătea un șoarec prins de gît. L-am aruncat și am pus din nou capcana cu aceeași coajă de pîine.

Duminică 17 iulie 1966. Dimineața m-am sculat la 9 după ce m-am săturat de-a binelea de somn. Apoi – pregătire pentru excursie. Mama mi-a călcat pantalonii gri și, de asemenea, cămașa gri cu butoni (cu care-am fost și la Iași). Am luat cureaua tatei. I-am mai făcut o gaură pe măsura mea apoi am început să-mi aranjez în servietă. Mi-am pus canadiana (bluza de vînt), pelerina de ploaie, o bluză de vară, ciorapi de schimb, șervetul, batiste, peria și pasta de dinți, Jurnalul, caietul cu adrese, cîteva antinevralgice, pix, stilou, piepten (+ 10 lei strînși de mine pentru excursie). Mama mi-a mai bucșit în servietă pîine și brînză și plăcinte cu brînză și plăcinte cu vișine. Deoarece n-a mai încăput termosul a trebuit să-l iau separat (la mînă) ceea ce nu mi-a prea convenit. Am vrut să renunț la el dar nu m-a lăsat mama. După ce m-am împopoțonat am fost cu bicicleta la Poștă și-am luat ”Magazinul”, ”Gazeta învățămîntului” și ”Munca”, citindu-le pînă la ora 13 cînd am plecat la cursă împreună cu tata. Mi-a dat 110 lei (20 de drum și 90 de cheltuială). Azi, tata a scris la rudele de ”dincolo” și mi-a spus că-i posibil să mergem la ele pe la sfîrșitul acestei luni. Pe drum mi-a povestit prin ce părți îi sînt rudele (comuna Izvoare, raionul Orhei). La cursă m-am întîlnit cu doamna Maximiuc cu care am discutat pînă ce a venit autobuzul. Am luat bilet pînă la Siret; aici m-am dat imediat jos și m-am dus să-mi scot bilet pentru Rădăuți. Aici, la Casă m-am întîlnit cu Petrică Bejenaru cu care am schimbat cîteva cuvinte. După ce mi-am scos bilet m-am așezat pe o bancă lîngă autobuzul pe a cărui tăbliță scria Siret-Rădăuți. Autobuzul însă era complet gol. Ora plecării a trecut și în autobuz n-a intrat nimeni. După cîtva timp văd că se pornește un autobuz. Dau fuga și întreb pe cineva unde merge. ”La Rădăuți!” primesc răspunsul și imediat o iau la fugă, ajung autobuzul și fluturîndu-i biletul prin fața ușii, șoferul a oprit.

La ora 15 am ajuns în Rădăuți. Orașul era aproape adormit, toropit de căldură. Străzile erau pustii. Imediat m-am dus la școală să văd dacă am unde dormi undeva deseară. Dar școala era și ea pustie. M-am reîntors în oraș și am stat în parc pînă la ora 16. Crezînd că Toader o fi venit și el în oraș și acum o fi la film, m-am dus la cinema ”Unirea” și l-am așteptat acolo să iasă. Mai întîi l-am văzut pe Lazurcă Aurel din Grănicești care a absolvit 11 clase și care merge și el în excursie. Imediat a venit și Toader. Ei mi-au spus c-au lăsat bagajele la Florea la internat. Am mers tustrei acolo și am lăsat și eu servieta acolo. Apoi pînă seara n-am mai stat deloc. Am mers prin oraș ca (virgulă) caii spre marea nemulțumire a lui Lazurcă, virgulă, care n-avea un astfel de antrenament. Am cheltuit vreo 10 lei pe nimicuri (înghețată, prăjituri, caise ș.a.). Mereu am întrebat pe prieteni și cunoștințe dacă nu știu un loc unde putem să dormim toți trei la noapte. Dar n-am găsit nimic. M-am întîlnit cu Gafencu Marcel, fostul nostru coleg de clasă. Am discutat ca și cum ieri ne-am despărțit. A rămas tot așa cum îl știam. M-am întîlnit apoi cu Gavril Magopăț. Acesta ne-a îndrumat să mergem la luptătorii de la Grădina de tir care pentru 5 lei ne-ar da saltele. Am renunțat imediat la acest plan. Pe mine și pe Toader ne-a apucat veselia. Rîdeam mereu pe seama oricui. Am fost și la internatul de fete de pe str Volovățului (”Noi sîntem cu excursia”) dar n-am găsit nimic și am pornit iar prin oraș foarte veseli. M-am întîlnit cu Rodica Ruscior dar nici nu m-am gîndit să-i spun să dorm la ei (nu ține). Apoi am mers iar pe la școală. Văzînd că se îngroașă gluma am mers iar la Școala veche. Aici erau cazați o mulțime de profesori pentru examenul de definitivat. I-am spus unei femei de servici că a spus tovarășa directoare Mincu că TREBUIE să dormim undeva în școală. Femeia, foarte credulă, s-a dus la omul de servici și așteptările noastre n-au fost zadarnice. Ne-a dat o sală de clasă (clasa a II-a, ultima pe stînga) în care erau mai multe pături dintre care două erau așternut. În total, două pături, două saltele, doauă perne, dar numai trei cearșafuri. Aveam masă, lavoar, lighean, căldare cu apă și ”tot confortul”. Ne-am bucurat cînd am văzut un asemenea ”culcuș” și imediat am ieșit în oraș. Am mers la dna Florea și ne-am luat bagajul. Toader și Aurel aveau cîte o sacoșă, foarte practică pentru excursii. Prin oraș am întîlnit-o pe Rodica Moroșan (XI-a E) și-am rugat-o să ne trezească mîine dimineață la ora 5. La școală, bucuroși că avem locul asigurat am început să tropăim pe coridoarele școlii. Numai bine ce-am intrat și ne-am încuiat cu cheia, că-l auzim pe omul de servici bătînd la ușă. Îi dăm drumul și el începe să ne facă morală (pentru tropăială). L-am asigurat că n-o să se mai repete și ne-am văzut de-ale noastre. Aurel a adus apă, eu am făcut paturile, Toader a pregătit masa. Ne-am spălat, am mîncat bine în comun (fiecare a contribuit cu cîte ceva), apoi am tras la sorți cine să doarmă singur și cine în dublu. Eu cu Toader am căzut la un loc și Aurel singur. Ne-am culcat pe la vreo 22 cu gîndul să ne putem scula dimineață. Eu am făcut paturile în așa fel încăt nouă ne-am pus două cearșafuri (să nu ne înțepe pătura) iar lui Aurel numai unul. Pe chestia asta am rîs grozav. Cu asta și cu bancurile ce s-au mai spus ne-a trezit că ne-am culcat abia la 24… Noaptea însă n-am dormit bine și-am stat mai mult treaz. De grijă să nu pierdem autobuzul ne-am sculat de mai multe ori pe noapte. Am dormit în jurul a 3-4 ore.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 432. Joi 8 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (154).


Joi 7 iulie 1966. Dimineață mama m-a trezit de cîteva ori pe la 8 zicîndu-mi că am treabă, dar eu nu mă mai dădeam sculat. Cred că eram tare obosit. Azi tata l-a tăiat pe prevestitorul vremii – cucoșul cel alb. După ce m-am sculat n-am făcut mare brînză Am adus apă, am păzit puii și… gata! M-am apucat însă de engleză pentru a recupera lecțiile pierdute. Scriind mult, am reușit ca în cursul zilei de azi să fac trei lecții (dar încă n-am ajuns la zi). Am socotit că dacă fac zilnic cîte o lecție ajung să termin pe 1 septembrie.

Dimineața am cules vreo 3 kg de vișine – desert la masă. Tata a fost la o stînă și a adus 10 kg de brînză (dar a păstrat bonul și mai poate cumpăra 10 kg…). Pînă la amiază atmosefera era fierbinte și parcă totul frigea. Azi am stat mai mult cu pielea (de căldură). Azi mama mi-a arătat că a găsit Jurnalul pe care eu îl dosisem sub ”salteaua” patului meu din bucătărie. M-a întrebat de Lia și de ocupațiile mele ”extrașcolare”. M-a dojenit un pic și, văzînd că eu nu mă prea sinchisesc și că-mi cam iau nasul la purtare m-a amenințat că-i spune tatei. Știu că pe asta n-o va face. Acuma mama îmi citește aproape regulat Jurnalul și m-am obișnuit cu asta. Rîndurile ce le scriu acum le va vedea peste cîteva zile, dacă nu chiar mîine dimineață pînă a mă scula eu…

La amiază m-am întins pe canapeaua din sufragerie și m-am prefăcut că dorm. Mama, sigură de lucrul ăsta s-a dus în bucătărie, la valiză (pe care o țin descuiată) și a început să se delecteze cu lectura Jurnalului (vol. 8). Deodată am deschis ușa. Abia a reușit să-l arunce în valiză și să se prefacă că aranjează un țol. Am rîs un pic pe chestia asta…

La amiază, după ce-am prînzit ne-am adăpostit imediat în sufragerie din cauza căldurii toride. Azi m-aș fi putut duce la scăldat dar nu mi-a dat prin cap. Mama și tata au ațipit un pic iar eu am scris la limba engleză. Pînă seara am tot avut ocupații. Pînă să se trezească tata eu am ieșit în verandă și m-am bărbierit (mustața și fața) pentru a doua oară. M-am simțit foarte bine după asta. Mai ales după ce m-am spălat și am dat cu piatră acră.

Azi n-am reușit să citesc niciun rînd și-mi pare rău. După amiază am făcut o tăbuiață de crupe. Coca + Ileana (fetele Ostinei) + Ostina aproape că m-au rugat să  merg mîine cu ele la bureți, dar le-am refuzat categoric. Mi-e greu să umblu așa prin păduri (cînd n-am cu cine de teapa mea).

(Am 32 de lei. Îmi mai trebuie 13 pt a-mi cumpăra un cuțit de 45 lei, frumos, cu multe lame).

Dupămasă a plouat zdravăn cu descărcări electrice și cu un pic de vînt spre marea frică a mamei. Am fost nevoiți să ne închidem în casă, să mîncăm pe la vreo 19 și nu mult după asta să aprindem și lampa (cu gaz). Eu am terminat de scris și de învățat cele trei lecții, mama a citit, apoi s-a culcat, iar eu m-am dat pe ”însemnat”. Am scris pe ieri și pe azi pînă la ora 0.20.

Vineri 8 iulie 1966. Aseară, după ce m-am cărăbănit în bucătărie am mai stat în pat pînă pe la 1. Tata a venit să bea apă și aproape s-a supărat pe mine (”Ăsta-i program? Mîne dimineață n-o să te poți scula”). Și chiar așa a fost. Dimineață aș fi dat mult să mai stau un pic în pat. Tata s-a sculat de dimineață și – cît singur, cît cu mama – a curmat o grămadă de lodve de un metru pe care apoi le-a despicat. A trebuit să ies și eu pe la 8.30 să curm lemne cu tata, cu toate că bătătura pe care o căpătasem tot de la fierăstrău încă nu-mi trecuse.

Dimineața era cald și un pic de soare. Treptat treptat s-au adunat nori, apoi a început o ploaie sîcîitoare care ne-a cam zădărnicit planurile. Cu toate astea am lucrat o vreme și pe ploaie, bine îmbrăcați. Lemnele despicate le-am clădit lîngă peretele dinspre răsărit al bucătăriei, între doi pari prinși pînă-n grindă. Pînă seara, cu un pic de efort am reușit să curmăm tot, tata le-a despicat, iar eu le-am clădit pînă sub streașină. O rezervă bună pentru iarnă. Aseară am pus Jurnalul sub somiera mamei și am pus și-un semn să văd dacă-i umblat. Dimineață, mama mi-a spus că a măturat în sufragerie și deci a dat peste el. Și-a dat cuvîntul că nu l-a citit. De fapt, n-au rămas prea multe zile. Cunoaște aproape tot conținutul acestui caiet.

Azi tata m-a luat cu lama pe gît și mi-a reînnoit bordura. Mi se pare că tata nu știe nimic de existența Jurnalului meu.

Mama a făcut azi la ”muncitori” două tăvi cu plăcinte (cu brînză și cu vișine). Spre seară a plouat zdravăn, ca ploile de vară, iar în restul zilei – cu țîrîita. Am umblat mult prin ploaie, desculț și mai trebăluind cîte ceva. Ziua n-am reușit decît să învăț cuvintele de la Lesson 12 care-s foarte  grele și în majoritatea lor necunoscute.

Am cinat pe la 19. La 20.30 mama și tata s-au culcat. Eu am rămas și mi-am scris lecția la engleză, apoi mi-am scris Jurnalul pînă la 22.30. Afară ploaia a încetat. Apoi am stat și-am mai citit în pat încă o jumătate de oră. Mă ustură ochii.

Sîmbătă 9 iulie 1966. Dimineața m-a sculat mama pe la 8. Totul era inundat de lumina puternică a soarelui ce încălzea pămîntul proaspăt și ud. Tata începuse să taie lemne. M-am spălat și m-am înființat și eu ”la datorie”. După ce-am tăiat o mică stivă de lemne, am venit în casă, am mîncat, apoi – iar la lemne. La 9 am ascultat puțin Moscova. Cu lemnele pe care le-am curmat și despicat astăzi am acoperit întreg peretele de la bucătărie pînă sub strașină. După ce-am terminat cu lemnele care alcătuiau cei doi steri jumate aduși nu de mult am început să tăiem un ster pe care-l aveam de anul trecut și care este uscat bine. Lemnele curmate și despicate le-am așezat la găini ocupînd jumătate din peretele de lîngă săliță. Cu un pic de efort am terminat cam cu toate lemnele. Mai avem o stivă de stejar pe care le-om hăcui luni. Apoi tata va aduce altele și vom proceda la fel. Tata vrea să se asigure pe vreo două ierni. E sigur că din toamnă va fi un singur salar(iu) în casă și e bine să existe provizii. Așa face omul gospodar: vara sanie și iarna car. Cu ocazia asta fac și eu un pic de sport. Dar mîinile neantrenate și neînvățate mă ustură binișor în urma beșicilor sparte și a zgîrieturilor de la lemne și ferăstrău. În acțiunea noastră entuziastă a intervenit iar ploaia. O negură care aducea și spaimă pe lîngă ploaie a venit pe neașteptate de peste Cudrina, acoperind cerul și trăgîndu-i o ploaie zdravănă. (L.D.: Cudrina era dealul care domina întreg satul. Casa noastră era la poalele acestui deal. Toponimia este incertă/ necunoscută/ neatestată, dar avansez aici o ipoteză, mai exact o filieră silvică ce ține de ”codru” (nume de băiat Codrin, nume de fată Codrina, pronunțat de unii Cudrina). După o jumătate de oră însă soarele strălucea iar și noi ne-am reluat activitatea.

Aseară ascunsesem Jurnalul în sobă, dar nu de teamă că mi-l va citi mama. Vreau să fac puțin jocul șoarecului cu pisica. Oricum, nu e prea plăcut să ai în casă un polițai care e în același timp și moralist. Bine că nu apelează și la serviciile ”judecătorului” (The Father) care ar aplica și pedepse…

Azi mama a spălat rufe și a trebuit să-i aduc mai multă apă. Termosul pe care l-a cumpărat mama de la București (37.5- + 17) a intrat în folosință. De fiecare dată cînd aduc apă rece, îl umplu și răceala se menține și 24h. E f bun.

Azi am citit în ziarul ”Munca” textul ”Declarației cu privire la agresiunea SUA în Viet-Nam” adoptataă de Conferința de la București (În punctul 3 al Declarației se scrie: ”Se declară gata ca la cererea exprimată de guvernul RDV să ofere voluntarilor posibilitatea de a pleca în Viet-Nam pentru a ajuta poporul vietnamez în lupta împotriva agresorilor americani”). În cazul ăsta, lupta se va duce între cele două ”lumi” existente și se va transforma într-o luptă cu caracter mondial…

Azi n-am mai făcut lecția la engleză.

Seara, după ce pe la ora 18 am terminat toată treaba, ne-am strîns în casă constrînși fiind de vîntul și vremea rece de afară.

Mama și tata s-au culcat pe la vreo 9, iar eu am stat și am citit încontinuu din ”Întunecare”, apoi mi-am scris ”Jurnalul”. Acum e ora 0 și 15 minute. După o pauză de cîteva zile am reintrat în programul de culcare la ore tîrzii. Avînd în vedere vremea cam năbădăioasă am amînat excursia de la Putna pe care urma s-o fac mîine.

Duminică 10 iulie 1966. Azi se împlinesc 500 de ani de la zidirea mînăstirii Putna, eveniment discutat în toate ziarele. De asemenea, s-a vorbit mult despre asta și la radio. La Putna au avut loc mitinguri și serbări. Platon Pardău a deschis festivitățile. Odinioară, exact acum o sută de ani Eminescu, Porumbescu, Slavici ș.a. se agitau manifestîndu-se tot acolo, la Putna, cu ocazia împlinirii a patru veacuri. Acum îmi pare rău că n-am mai mers la Putna cu bicicleta.

Ziua de azi n-a fost umbrită de absolut de niciun nor aducător de ploaie. Au plecat de la Grămești peste o sută de oameni, cu camioanele. Fiind o zi frumoasă am simțit cu adevărat că e duminică. Mai ales că n-am depus niciun efort fizic și nici intelectual.

Dimineața nu m-am sculat decît atunci cînd am constatat că-s sătul de somn și nu mai pot dormi. Pe la 11 a venit și poștașul Amorăriței care ne-a adus ”Munca” și ”Magazinul”  (”Femeia nu găsește niciodată că e de vină, ci întotdeauna e di-vină”).

Am citit ”Declarația cu privire la întărirea păcii și securității în Europa”.

Pînă la ora 13 am jucat cu mama încontinuu table. Am jucat pe bani: un leu linia, doi lei marțul. Am jucat mult și cîștigurile și pierderile erau cînd de o parte cînd de cealaltă. La sfîrșit, i-am rămas dator mamei cu doi lei, iar mai tîrziu am rămas chit. Am jucat o zi întreagă fără să cîștigăm nimic! Tata a fost după lemne și s-a întors după amiază. Eu am mai citit, mai ales spre seară. După cină am citit încontinuu pînă la ora 23.30. (”Cine a plantat în viața lui un pom, acela n-a trăit degeaba”, ”Ordine, contraordine, paraordine și dezordine”, ”Era foarte scund și cu mustăți de uriaș; așa că părea nu un vizitiu cu mustăți, ci o pereche de mustăți cu vizitiu anexă”, ”Verigheta – simbol al sclavajului conjugal”, ”De multe ori iubirea nu se mai întreține decît prin acest parazit galben – gelozia”, ”consum fiindcă mă consum” – M.V., ”O femeie nu-și poate frînge niciodată capul pentru că nu poți frînge ceva ce ai pierdut de mult”, ”A fost odată un mic copilaș/ Ce nu știa/ Ce nu știa să dea din mîini/ Această poveste dacă v-a plăcut/ Eu pot s-o spun de la-nceput/ A fost odată un mic copil/ Ce nu știa…” .

Seara, tata s-a culcat, ca de obicei devreme, iar mama a stat pînă la 23.30 și a citit ”Magazinul”. După ora asta, de față cu mama care se pregătea pentru culcare, am început să-mi scriu Jurnalul. Acum e ora 23.50. Începînd din seara asta voi dormi în dormitor, pe canapea. Un loc de dormit de cel puțin zece ori mai bun decît patul improvizat din scînduri din bucătărie. La 23 am ascultat Radio Novi-Sad. Ca de obicei a dat un buletin de știri, starea vremii, recomandări din program, apoi o frumoasă muzică populară românească. Toată ziua de azi posturile noastre de radio au transmis muzică populară și în special ușoară. Azi a fost ultima zi a Campionatului Categoriei A la fotbal: Campioană – Petrolul Ploiești. CSMS Iași – pe locul 5! Retrogradează: Crișul Oradea și Siderurgistul Galați.

Luni 11 iulie 1966. Începînd de azi culegem vișinile. Avînd în vedere acest nou sport, nici azi n-am scris și n-am citit nimic. De dimineață și pînă la amiază, și de la amiază pînă la înserat am stat prin copaci. În planul nostru a figurat culegerea primului vișin de la poarta mare. Cam cu greu ”planul a fost îndeplinit”, reușind să culegem dintr-însul cinci căldări. Greutatea a constat în faptul că crengile erau crescute mult în afară și din copac era periculos de cules. Așa că am recurs la alte metode. Am luat o scară lungă de la tanti Lucreția, am pus-o în picioare și-am sprijinit-o cu scara mică. Tata o mai ținea (pentru orice eventualitate) iar eu m-am suit cît mai sus (în unele cazuri chiar pe ultima treaptă și, ținîndu-mă de crenguța de pe care culegeam, îmi făceam astfel echilibrul. O altă metodă descoperită tot acum: punem scara sub una din crăcile lăturalnice, o leg bine cu cureaua acolo, și mă sui apoi pe scară și chiar pe craca de deasupra culegînd și vișinile de prinprejur. Metoda asta am aplicat-o chiar și în copac. Am suit scara cea mică în copac, am legat-o, de asemenea, cu cureaua și am putut să mă agăț de crengi fără grijă. La cules ne mai ajutăm și de cîrlig, cu care tragem creanga pe care apoi o culegem mai ușor. Ceea ce-i greu la culesul vișinilor e că e cam migălos, vișinile fiind mici în comparație cu celelalte fructe. Apoi, stînd o zi în copac, într-o continuă încordare, obosești grozav. Anul ăsta avem vișine din belșug și-s și mari și frumoase. La amiază am dormit o oră în bucătărie, dar din cauza căldurii m-a durut capul cînd m-am trezit.

Azi Zîna a anunțat-o pe mama că a telefonat de la Rădăuți să merg mîine la școală și să duc o completare de 75 de lei! Spre seară, după ce am alcătuit o listă de cumpărături pentru mîine, m-am culcat pe la vreo 23.30 și-am adormit la 12.

Marți 12 iulie 1966. Aseară am ascultat în premieră emisiunea satirică ”Ora veselă”. A fost bine alcătuită și s-a putut rîde. Pe lîngă că m-am culcat tîrziu astă noapte m-am trezit pe la 2.30 și pînă la 3.30 n-am mai putut adormi.

O semilună foarte albăstruie stăruie pe cer la această oră: puțin mai tîrziu a început să se lumineze de ziuă. La 5.30 tata m-a sculat. M-am îmbrăcat cu ”uniforma” cu care-am fost și data trecută în Rădăuți. Am mîncat, mi-am pus cele necesare în servietă (pelerina, pompa, mîncare) și la 6.20 am plecat. Pe la poartă a trebuit să mă întorc căci văzusem că s-a desprins mînerul la servietă (ghinion!). La 6.30 am plecat pe răcoare. Soarele e destul de sus, dar aerul răcoros stăruiește. Prin sat m-am întîlnit cu Huienii. Ostina Huianu: ”Ia te uită ce flăcău fain!”. Cînd am ajuns la tei am făcut un mic popas ca apoi să pornesc cu forțe noi. Ca de obicei, am făcut exact o oră și jumătate pînă în orașul Rădăuți. Deci, la 8 fix am fost în centru. M-am îndreptat direct spre Școala Veche să-mi iau de-o grijă cu plata excursiei. Aici o mulțime de profesori tineri își dădeau examenul de definitivat. N-am găsit pe nimeni și a trebuit să mă întorc în oraș. Am trecut pe la autogară în speranța că-l voi întîlni pe Toader. Nu l-am întîlnit însă. Am stat apoi în parc lîngă tutungeria lui Goraș. În timp ce stăteam așa pe bancă l-am văzut pe Mircea Ungureanu cu bicicleta. Imediat am încălecat și l-am ajuns prin dreptul Casei de Cultură. Mergea la școală unde are preparații la matematică cu Bondor (Toți corigenții fac un astfel de ”antrenament”). Am mers cu el la școală. Școala întreagă e în reparație capitală aș putea zice. În fiecare an se investesc sume mari pentru astfel de lucrări. La școală m-am întîlnit cu Zăicescu. A vorbit frumos cu mine și mi-a spus că dacă mă întîlnesc cu Gherasim să-l trimit la el. După asta m-am întîlnit cu Costică Lungu, venit tot pentru ”antrenament”. N-a mai putut pleca la Timișoara din cauza asta. Am vorbit o mulțime de lucruri. Ne-am povestit unul altuia programul de vacanță. A fost și el la Putna duminică și n-a fost chiar grozav. A fost extraordinar de multă lume. Cică au fost 2900 mașini și tot atîtea motociclete. Popor: 40 000 de oameni. S-au întîmplat multe accidente. Cu bicicleta n-a fost chip de mers. De la ora 4 dimineața circulația era blocată de mașini. La 9.30 ne-am despărțit: eu m-am dus la școală și-am plătit excursia (primind și cîteva ”indicații pentru călătorie”. Plecarea la 5 dimineața, luni 18 iulie. Va trebui să vin duminică la Rădăuți. ”Completarea” m-a costat 65 de lei (la telefon s-a auzut 75). Din afacerea asta m-am făcut cu 10 lei. M-am întîlnit cu Rodica Moroșan care a plătit și ea. Mi-a spus că Toader a fost ieri și a plătit. Am ieșit apoi în oraș. În dreptul magazinului de Autoservire m-am întîlnit cu Halip Floria și Halip Neculai. Am stat și-am discutat cu ei mai bine de o oră. Neculai a intrat ca paznic la un SMT (L.D.: SMT = Stațiune de Mașini și Tractoare). Primește 700 lei pe lună: ziua citește lectura suplimentară, iar noaptea le doarme 100%. A intervenit apoi și Gavril Magopăț cu care n-am discutat decît cîteva cuvinte (avea o întîlnire). După cîteva minute apare și Țuca Vlonga, foarte tinerește și zveltă. Parcă s-a mai transformat. Nu mai este așa de disprețuitoare ca înainte. După ce-am epuizat sacul de impresii ne-am despărțit: Eu mi-am făcut cumpărăturile: 6kg de zahăr (54 lei). Am plecat apoi înspre internat și-am cumpărat un pachet de margarină care în realitate costă patru lei. Pe mine însă m-a costat nu mai 2 (I-am dat 4 lei, mi-a dat margarina și doi lei… rest). Astăzi m-am ales cu un cîștig de 12 lei. După asta m-am dus pe pășunea de lîngă hipodrom și-am mîncat (vișine și pîine). Am mers apoi pînă la autobază să văd dacă s-a soluționat cu uniformele de taxator ale lui Mircea. Dar contabila era plecată la bancă și n-am putut afla nimic. M-am dus la internat să las acolo bicicleta. Doamna Florea și Lucreția erau în bucătărie. Lucreția: ”Ai ieșit ”curat”? Eu: ”Da!”. Doamna Florea:Așa un băiat frumos să iasă ”murdar”?”. Dna Florea mi-a închis bicicleta în lemnărie și astfel mi-am luat de-o grijă.

Am ieșit în oraș. Mi-au mai rămas mai bine de 50 de lei. M-am hotărît să-mi cumpăr un cuțit bun, așa cum de mult mi-am dorit. Mi-am luat astfel un cuțit de 45 de lei, cu plăsele de sidef, două lame, destupător de sticle de bere, tire-bouchon, cuțit pentru deschis conserve și un fel de cui ascuțit pentru făcut găuri. E o comoară pentru mine!

În parc m-am întîlnit cu Costică și cu un consătean de-al lui Popovici Neculai. Am stat cu ei aproape o oră și m-am distrat de minune cu cîteva fete. A venit apoi Lucescu și Martinescu (doi ”prieteni” proaspeți de la veterinară). Lucescu ăsta-i un băiat frumos, solid și f. nostim la vorbă. Cu Martinescu am făcut o tablă și mi-a dat două linii. De la 14 la 16 am fost cu Costică la film (i l-am plătit eu). În sală m-am întîlnit cu Vulpe și Dobroghiu (din a XI-a E) și cu Popescu Felica (X D). Pe lîngă jurnal am văzut o minunată completare în culori despre un savant francez, mare iubitor de animale. Apoi a rulat filmul ”Femeia fidelă” (interzis pentru copiii pînă la 16 ani. Eu am 16 și1/2). Un film f bun cu învățăminte. De la 16 m-am mai plimbat cu Costică prin oraș. Am mers apoi cu el la Pold (a lui) care însă nu era acasă și ne-a făcut să așteptăm o jumate de oră în fața cazărmii. Am revenit în oraș. Ne-am întîlnit cu Marcela Larionescu. Costică a intrat în vorbă cu ea, iar eu m-am dus la internat și mi-am luat bicicleta. La 19 fără 10 am pornit și de pe loc i-am dat bătaie. Azi am avut numai vișinele la stomac plus mai multă apă, drept pentru care pe drum m-a apucat o diaree ca aceea… (am pățit-o!). La văile din Gropeni și Grămești am mînat nebunește. Totuși am ajuns acasă exact după o oră și jumătate.  Pe la C.A.P. m-am întîlnit cu Vasile Amariei; am schimbat numai cîteva cuvinte, din mers. Acasă am ajuns la 20.20.

Astăzi tata a mai cules singur trei găleți cu vișine. În bucătărie e o adevăraă fabrică. Se face vin și compot în cantități mari. Provizii pentru iarnă…

Seara am fost mort de oboseală, nu alta. Cu greu am rezistat să mai ascult și meciul de la Londra. Totuși, spre sfîrșit am adormit.

Aseară am ascultat meciul de deschidere a campiooanelor mondiale la fotbal, Anglia și Uruguay. Scor surpriză: 0-0. În seara asta s-a jucat la Liverpool meciul dintre Brazilia și Bulgaria. Scor 2-0 (au marcat Pele și Garincha). Spre mirarea mea fotbaliștii bulgari au fost mai buni decît mă așteptam. Brazilienii au cîștigat din două lovituri libere. S-au comis foarte multe faulturi. Eu prezic că campiona mondială va fi Brazilia urmată de Anglia, Italia, RFG și celelalte. U.S. a pierdut cu 0-3 în fața coreenilor (plus o palmă…). Seara am adormit înainte de 22…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 431. Miercuri 7 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (153).


Duminică 3 iulie 1966. Aseară, după ce m-am culcat (vorba vine), am auzit de la 0 la 0.30 Vorbește Praga în limba engleză și Parla Bucarest (397m). În cadrul emisiunii de la București  a dat muzică ușoară românească. Pînă la ora 1 am ascultat Glasul Patriei care n-a fost cine știe ce interesant. Între timp am citit din ”Pădurea spînzuraților” (Iosif Bologa: ”Religia să fie admisă numai ca mijloc de dezvoltare a fanteziei copiilor”).

Azi dimineață mama m-a lăsat să dorm cît pot. De-abia la 10 m-am trezit singur. Tata era plecat cu bicicleta la Zamostea să se intereseze de lemne. Pînă la 11 m-am spălat îndelung, făcînd mare ”risipă” de apă. La 11 am mîncat pt dimineață. Abia m-am mai învîrtit prin casă și pe-afară și s-a și făcut ora 13, iar mama a așternut din nou masa. Am mîncat fără nicio poftă.

După masă a venit poștașul și ne-a adus o scrisoare de la bunița. Nu se mai așteaptă să vin eu la București. Mama și tata au hotărît să nu mai plece la București și să plec numai eu. Aș vrea să n-o anunț pe bunița de venirea mea ca să-i fac o surpriză (aprox ca data trecută).

Azi e o zi, de asemenea, caldă și însorită.

Dimineața, plin de elan, am mai făcut antrenamente la săritura în înălțime. De la un timp am început să ating sfoara, dar am ridicat-o mereu și, așa, ușor atingînd-o am ajuns la 1, 34. Cred că dacă voi persista la 1,34 aș reuși să n-o mai ating și să sar mai mult.

La amiază a venit tata și ne-a anunțat că a găsit lemne și după masă a plecat cu două căruțe să le și aducă. Eu cu mama am jucat aproape tot timpul table și un pic de dame. În total am jucat 7 partide de table și patru de dame. Mama m-a bătut cu 5-2. Abia acum am început să prind și eu cum se joacă tablele și-mi place din ce în ce mai mult. E foarte pasionant jocul. La ultimul joc mi-a garantat că-mi dă un marț. Am pariat că-i numai linie (pe un leu) și așa a fost. Înainte de a-și scoate mama ultima ”bilă” am scos și eu ultima și-am cîștigat leul. Am vrut să joc cu mama pe bani, dar dînsa n-a vrut. M-a povățuit însă: ”Să nu te pasioneze banul niciodată”.

Ziua asta caldă s-a transformat pînă spre seară cînd au venit iar nori dinspre Mihăileni (L.D.: satul vecin cu Grămești, satele despărțite fiind de apa Siretului). Era cît pe ce să plouă, dar am scăpat ca prin minune. Azi a fost nuntă la Macovei. În tot satul a fost o adevărată sărbătoare. Lumea curgea puhoi și toți erau la  ”țol festiv”. Locul nunții a fost pe aproape de noi; muzica se auzea foarte tare, la fel și chiuiturile de la hore.

Azi n-am mai reușit să-mi fac lecția la l engleză. Seara tata a adus două căruțe de lemne pe care le-am descărcat în fața bucătăriei.

O noapte cu lună. La 23 am ascultat Novisad ul și la 12.30 m-am culcat după ce-am citit o oră în pat.

Luni 4 iulie 1966. După cum plănuise încă de aseară, tata s-a sculat de dimineață și s-a apucat de tăiat lemne. De voie, de nevoie m-am sculat și eu pe la 7, dar somnoros și chiar adormit pe jumătate.

Pînă la ora 12 am tăiat aproape încontinuu și-am terminat de tăiat aproape toate lemnele în lodve de 1 metru. Tata a măsurat (cubat) și a constatat că nu sînt trei steri, așa cum a plătit, ci, spre ciuda lui, doar doi jumate. La amiază s-a dus la omul cu pricina care i-a promis că-i va da și restul de jumate de ster. Eu m-am înfocat tare la tăiat (curmat), considerînd asta ca fiind un sport. Îmi place să fiu dezvoltat și chiar mai mult decît atîta: să fiu solid! Se pare că deja sînt…

La amiază am ascultat D.V. (Deutsche Welle) (”carnet sportiv”, Carnetul zilei”, despre cel mai modern penitenciar din RFG și despre menajarea bătrînilor (65) dintr-un orășel vest german). Cînd a început să transmită niște muzică ușoară franceză am adormit și mai dormeam mult dacă nu mă scula mama și să-mi spună că în jumate de oră să fiu la masă. Am mîncat ”pe răsturnate” (ca după multă muncă și somn).

Am citit azi în ultimul nr din ”Gazeta învățămîntului” ”Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din R.S. România”. S-au modificat f multe față de perioada cînd eram eu pionier (organizarea, legămîntul, uniforma). Cînd i-am citit mamei despre noua uniformă pionierească, mai întîi s-a mirat, apoi mi-a explicat că aproape exact la fel era și vechea organizare de tineret de pe vremea dînsei (”străjerie”). Mama îmi amintește că se întorc toate așa cum s-au dus (liceu, bacalaureat etc.). Religia însă n-o să revină niciodată și în cazul în care se vor face unele apropier de religie, voi fi foarte revoltat. (L.D.: Naivul de mine nu a realizat că noua ”religie” era deja introdusă (bolșevismul) și cine ”păcătuia” față de dogmatica ortodoxă comunistă era, în cel mai bun caz, ignorat și marginalizat. Cît despre, ”premonițiile” mamei, acestea se bazeau pe un bun simț comun elementar care percepe tangentele dintre extreme, dintre început și sfârșit, dintre sus și jos etc. Fiind la Chișinău, cu cîțiva ani înainte de destrămarea URSS, mama a ”prezis” că imperiul va muri ca să se nască mai puternic… După anii 90, o soră de-a tatei, ”beneficiară” a deportării de două decenii în Siberia, după ce a văzut trendul de refacere a Imperiului nu se oprea din admirație și exclama: ”Cum a știut ea? De unde-a știut?”. Și uite-așa, ca să realizezi ciclicitatea istoriei nu-ți trebuie multe studii savante. Ai nevoie doar de cîteva confirmări…).

După amiază (de la 14.30 la 16 30) mama și tata s-au odihnit, iar eu am stat în bucătărie și am scris Jurnalul pe ieri și pe azi.

Ziua de azi e toridă. Nu e chip să stai mult în soare că te amețește și te toropește. Nu-i chip să faci treabă în timpul amiezii. (am pînă acuma 30 de lei puși la ciorap) (L.D.: A nu se confunda parcimonia și spiritul meu de economie cu iubirea de arginți sau cu ceea ce nu dorea mama să pățesc: ”pasiunea de a avea bani” (în fond, o boală). Banii în sine nu m-au pasionat niciodată, de unde și respingerea constantă a oricărei idei de parvenire, de cocoțare într-o funcție/ poziție/ postură care să te umple de bani, dar fără satisfacții profesionale. Verii mei de la Chișinău se mirau de ce nu fac ceva ca ”să fac bani” (firme, afaceri, tranzacții etc.). Concret, apartamentul în care am stat la Chișinău în anii 1994-1996, era format din două camere excelente într-un turn din apropierea centrului orașului. Proprietăreasa era plecată și stabilită în America și dorea să vândă apartamentul. Filo-română, proprietăreasa a scăzut prețul de la 5000 de dolari la 3000 de dolari, bani pe care eu i-aș fi adunat din salariul meu de la ”Sfatul Țării” în 30 de ani (fără să consum nimic). M-a așteptat câteva luni, doar doar voi aduna banii necesari. Evident, nu avea cum să mă aștepte decenii și a vândut apartamentul cu 7000 de dolari. Noul proprietar l-a aranjat un pic și peste cîteva luni l-a vîndut cu 20.000. Acum presupun că valorează minimum 50 – 60 mii de dolari. Verificarea ideii că nu am făcut pasiune pentru bani este dată de faptul că nu regret absolut de loc pierderea oportunității de a deveni mai bogat cu câteva zeci de mii de dolari (ultima ”trăsnaie” în domeniu, în 2013, a fost indiferența față de un post la BNR, în București). Iar exemple sunt nenumărate. În schimb, la piață, încerc mereu să optimizez raportul cost-calitate prin nevinovate negocieri…).

Azi mi-am mai revăzut colecția de vederi. Cele mai multe le am din Iași (vreo 30) apoi din Rădăuți și din regiunea Suceava. Am de gînd să-mi măresc colecția achiziționînd mereu și făcînd schimb prin corespondență.

Azi e ziua luptătorilor din Iugoslavia – 25 de ani de la atacarea Iugoslaviei. 4 iulie – Ziua independenței SUA. 190 de ani de la proclamarea independenței. La 18 am ascultat Moscova (”De strajă păcii și securității popoarelor”, ”Țara violenței”. La 20 am ascultat din nou ”Ipocrizia agresorilor”, ”Orizonturi sovietice”. La insistențele mamei (care nu păreau a fi obligative) m-am apucat de engleză. Am rămas cu două lecții în urmă. După o jumătate de oră de scris a început să mă doară capul. Am ieșit afară, am ascuțit toporul foarte bine, l-am mai reparat, apoi am ochit o lodvă mai potrivită. La cîte 10 cm de capete am cioplit cu toporul făcînd-o mai subțire, cît să pot prinde cu mîna. Astfel mi-am făcut un fel de halteră cu care am de gînd să fac antrenamente. În seara asta cu greu am făcut 20. Il ridic sus, deasupra capului, apoi îl las pînă aproape de genunchi, îl ridic iar și-l cobor din nou. De 20 de ori. Sper să majorez numărul cît de curînd. Seara am ascultat iar postul italian. Un fel de adresă: Centrala Berlin, Cento due, 192, Căsuța poștală 459. Pt Giovani Verdi. Postul se pare că se numește ”Radio Ogi – Italia” . În continuare, pe 397 m. am ascultat ”Govari Bukarest” (în limba iugoslavă (21 – 21.30) cu emisiunea în limba rusă. ”Laudatur Iedut Cristus” (Radio Vatican). De la 22 la 22.30 Deutschvan Fung pe 195 de m. – pentru Iugoslavia, iar de la 22.30 la 22 pentru România. Seara, m-am culcat pe la 23.30 după ce am început să citesc ”Omul invizibil” (”Pădurea…” am uitat-o în sufragerie).

Marți 5 iulie 1966. Dimineața m-am sculat singur pe la ora 8. Șirul zilelor frumoase și calde nu s-a întrerupt. Azi însă e o zi toridă. Nu e chip să stai mai mult afară, în soare. În bucătărie e ca într-un cuptor nu alta. Singurul refugiu este în sufragerie unde-i răcoare și liniște – cel mai plăcut loc în asemenea zile.

Dimineața am citit din ”Pădurea spînzuraților”. M-a întrerupt mama de vreo două ori: o dată să-i culeg niște vișine pentru o budincă, apoi, după un scurt răgaz, să-i culeg și lui tanti o trăistuță din vișinii ei, pentru dulceață. După ce-am făcut și trebușoara asta am venit în casă și m-am dat pe citit. M-am întrerupt numai la masă, după care iar am luat cartea în mînă și n-am lăsat-o decît după ce i-am citit ultima filă, apoi și Prefața. (”Moartea eroică nu prețuiește în realitate cît viața cea mai ticăloasă”). Mama m-a asigurat că la urmă o să plîng. Eu am încredințat-o că nu se va întîmpla așa ceva. Citind cartea pe nerăsuflate mi-am încărcat sufletul cu emoții, iar la urmă am simțit o mare plăcere să mă descarc plîngînd. Altădată plîngeam pentru simpla moarte a unui personaj oarecare (Țin minte că am plîns grozav în cl. I-a cînd am auzit că lupul a mîncat pe cei trei iezișori ai caprei…). Acum însă n-am plîns pentru moartea lui Bologa. Îmi era mai mult milă de zbuciumarea celor ce rămîneau și-i jeleau. Fără să vreau m-am pus în situația lui. Ce-aș fi făcut eu să știu că peste cîteva clipe nu voi mai trăi? Într-o pornire de curaj mă gîndeam că i-aș înfrunta zîmbind pe cei ce m-au osîndit… Apoi m-am transpus în situația celor ca Ilona, Klapka, Boteanu prieteni apropiați ai osînditului. Cu gîndul că aș asista la moartea unui prieten sau a cuiva drag m-a apucat plînsul, într-un acces de slăbiciune. Mama m-a văzut că plîng și a crezut că-l plîng pe Apostol (Bologa). Pe acesta însă aproape că-mi era și ciudă că a refuzat ajutorul lui Klapka și a spus adevăratele lui intenții… După ce-am terminat cartea m-a apucat durerea de cap de atîta încordare. Aceste ultime două romane pe care le-am citit le admir. Sînt foarte realiste și pătrunse de un umanitarism profund. Cred că mi-am făcut din Rebreanu un scriitor preferat.

După masă mama și tata s-au culcat un pic. Azi tata a cutreierat cu bicicleta satele din apropiere în căutare de lemne. A adus baterii noi pentru ”Delta” (aparatul de radio).

Ca să-mi astîmpăr durerea de cap am luat o pastilă și m-am culcat în bucătărie. M-am trezit la 18, după două ore de somn, cu o durere și mai grozavă. În căldura asta infernală era și cazul să mă doară capul. Pînă pe la 19 m-am mai învîrtit prin casă, apoi m-am dus în dormitor și-am răscolit prin mulțimea de cărți ce trebuie să le citesc. Am ales romanul ”Întunecare” de Cezar Petrescu. Pînă seara am citit cu înfrigurare căutînd să ajung cît mai repede la miezul acțiunii și să aflu totul.

Seara nu s-a mai cinat. Mama a copt pîine și a stat pînă s-a copt (22). Eu am rămas citind în bucătărie. Pe cînd mama se ducea la culcare în sufragerie, s-a auzit cocoșul cîntînd. Mama, superstițioasă, m-a anunțat că mîine sigur se schimbă vremea și nu se știe dacă voi putea merge la Rădăuți. N-am vrut însă s-o cred. Am stat și-am citit pînă am ajuns la pagina 100. Apoi mi-am scris Jurnalul. Cînd m-am uitat la ceas – 22.30! Ceasul stătuse…. Cine știe cît o fi ora acum. Cred că e aproape de 1. După ce l-am învîrtit acum arată 11.15. Voi vedea mîine diferența și-mi voi da seama cît am stat. N-am reușit să recuperez lecțiile pierdute la l engleză. Cînd m-am culcat luna nu se vedea încă.

Miercuri 6 iulie 1966. Astănoapte m-am culcat la ora 1, iar la 3 și ceva m-am trezit iar. Nemaifiindu-mi somn am stat și-am admirat minunăția de lună ce stătea oblic pe bolta cerului astfel că lumina foarte bine cămăruța mea. Am dat perdeaua la o parte și-am deschis larg două geamuri. Un timp am stat călare pe geam și-am admirat tăcerea mormîntală ce domnea peste sat, tăcere ce era întreruptă ușor de hămăituri îndepărtate. Luna era tare mică, sus și albăstruie parcă. Am stat așa mai bine de o oră. După ce aerul răcoros al nopții a cuprins toată camera, am reușit să adorm. Dimineața m-am sculat la 5.30. Am observat că ceasul meu era în urmă cu o oră și 15 min.

Cu numai vreo 2-3 ore de somn, m-am sculat, m-am îmbrăcat (sandale, pantaloni lungi, cămașă de ”culoarea prafului” căreia i-am suflecat mînecile) am mîncat, am mai vorbit cu mama, apoi am încălecat bicicleta și la 6.30 am ieșit pe poartă cu direcția Rădăuți. Scopul călătoriei mele de astăzi era să-mi retrag banii de pe excursie (160 lei) ca să-mi înlesnesc plecarea la București. Pe lîngă asta, mama mi-a da 75 de lei să fac unele cumpărături. Cînd am ieșit din ultimul sat ce aparține de Grămești, la teiul bătrîn ce înseamnă pentru mine sfîrșitul unui urcuș cam greu, m-am întîlnit cu Vlad Apalaghiei din Grămești (un coleg mai mare de la Grămești, care mergea și el cu bicicleta la Rădăuți. Așadar am avut și tovarăș de drum. Cît timp am mers am discutat mereu și nici n-am știut cînd a trecut timpul. După ce-am traversat lanul de grîu am luat-o pe o cărăruie la vale spre Dornești. Cum mergeam eu așa am depășit lățimea cărăruii și niște dîmburi m-au făcut să-mi pierd echilibrul. Deoarece aveam un pic de viteză n-am mai avut cînd să pun frîna. Am avut un pic de prezență de spirit, am cîrmit-o în șanțul destul de adînc, apoi am pus piciorele în pămînt. Imediat m-am oprit, ca și cum nu s-a-ntîmplat nimic, și mi-am continuat drumul. Pe cărarea de la Dornești la Rădăuți e o plăcere să mergi. La 8 am ajuns în Rădăuți. Aici, Vlad mi-a propus, iar eu am acceptat, să ne întîlnim la ora 14 pe Mărășești 22 și să venim tot împreună acasă.

Cum am intrat în oraș am avut grijă să descalec. Prin fața Tribunalului m-am întîlnit cu Gavril Magopăț. Întîlnirea a fost plăcută. Mi-a spus că la sf acestei luni are de gînd să meargă și el ”dincolo”. (L.D.: ”dincolo” însemna, de regulă, ”dincolo de graniță”, adică în teritoriile românești ocupate de ruși). S-ar putea să vină și el în excursie (deocamdată nu vrea). Mi-a arătat unde stă Storoj (vila ”Hilda” de pe Bdul Bogdan Vodă) dar mi-a prezis că nu voi căpăta banii… Totuși m-am dus mai departe, la Școala Veche. În oraș se fac mari reparații la canale, trotuare și la fațadele unor clădiri.

La Școala Veche, în hol m-am întîlnit cu un elev de-a X-a pe care-l cunosc numai din vedere. Totuși am intrat în vorbă cu el. A venit să-și ridice actele pentru a pleca (chiar azi) la Liceul Militar. După cum se mai gîndise și el, și după cum i-am mai descris și eu perspectivele, s-a hotărît: va merge acolo, dar nu va reuși.

I-am spus directoarei ”durerea” mea (L.D.: este vorba despre doamna directoare Mincu – o femeie deosebită, cu mult tact și cu o mare iubire față de copiii pe care îi păstorește). Motivul meu pentru a nu mai merge în excursie (faptul că intenționam să merg în Uniunea Sovietică) n-a fost prea întemeiat. Directoarea nici n-a vrut să audă: ”așa răspundem noi la chemările Ministerului?”. Și-așa nu-s destui candidați. Costul excursiei a crescut la 210 lei. În definitiv, de ce n-aș merge? La urma urmei, renunț și la București și tot merg. Pe hall era agățată o hartă cu itinerariul excursiei interregionale de la 18 la 23 iulie 1966. Iată frumosul itinerar: Rădăuți – Cîmpulung – Vatra Dornei – Bistrița – Dej – Cluj – Cheile Turzii – Turda – Cîmpeni – Alboc – Scărișoara – Abrud – Detunata – Zlatna – Alba Iulia – Ocna Mureș – Tg Mureș – Reghin – Toplița – Gheorghieni – Ciceu – Ghimeș – Gheorghe Gheorghiu Dej – Adjud – Bacău – Pașcani – Suceava – Rădăuți. În costul excursiei intră cazarea și mîncarea. Transportul – cu autobuzul. Afară m-am întîlnit cu Lupăștencele care au venit să se pregătească pentru examenele de corigență. Am schimbat vreo două vorbe, apoi am plecat în oraș să-mi fac cumpărăturile. Am cumpărat 3kg de zahăr, două conserve de plătică și trei reviste de ”New Times”. Am avut grijă să iau și două înghețate și pentru suflețelul meu. Cînd ieșeam de la ”Macul roșu” m-am întîlnit cu Gigi Simionesi care, echipat de călătorie, mi-a spus că merge să lucreze la Cîmpina. La despărțire mi-a promis că ”poate-mi va scrie”. După asta m-am mai învîrtit prin tîrg, am stat vreo 15 minute în parc și mi-am făcut unele adnotări în ”Însemnări de buzunar” vol 4. Mi s-a părut că în drepta mea, pe o bancă stătea Theodora. N-am mai dat atenție și am plecat. Am trecut pe Mărășești 22, dar n-am mai intrat. Am ieșit apoi pe V.I.Lenin, la asfalt. Văzînd că merge foarte ușor, m-am hotărît să merg acasă pe aici și să nu-l mai aștept pe Vlad. M-am pornit din Rădăuți la ora 10. Am văzut că fac 20 de km la oră pe drum drept sau cu mici ondulații. Soarele mă bătea drept în față și numai curentul produs de viteză m-a mai răcorit un pic. Am mers prin Vladu Vlădichii, Bădeuți, Milișăuți (cît era el de lung), Românești, Grănicești, Ratoș, Bădeuți, Gropeni și… acasă. La început a mers foarte ușor (pînă la bifurcația Siret – Suceava). La podul din Milișăuți de peste apa Sucevei m-am întîlnit c-un fost coleg de clasa VIII-a care acuma e într-a XI-a C. Mi-a povestit că a fost în excursii mai lungi cu bicicleta (două – trei zile). Acuma venea de la un prieten din raionul Suceava. Din discuție în discuție ne-am hotărît să mergem duminică la Putna cu bicicletele. Numai să fie vreme frumoasă și să am chef. O pălărie bună mi-ar prinde tare bine. Pînă aici mă bătea soarele în ochi, iar de după ce m-am îndreptat spre Românești mă bătea în ceafă. Dar mi-a cam ieșit mie asfaltul pe ochi. După ce-am lăsat în urmă Milișăuțiul am avut parte numai de dealuri mai mult sau mai puțin mari. Aici am obosit grozav; am mers mult pe jos și soarele mă topea cu razele lui de foc. Am răbdat ca un călugăr pînă m-am văzut în Grănicești. Înainte de a intra în sat am făcut un popas bun. Nu mă mai ajutau piciorele. Dinspre Siret veneau nori negri care imediat au acoperit soarele. S-a făcut răcoare și numai puțin n-a lipsit să plouă. Un vînt favorabil a îndepărtat norii. Iată că pentru a doua oară s-au adeverit vorbele mamei și ale cucoșului. În fața acestui semn cocoșesc mă-nchin (dar numai lui!). În Grănicești, în fața Sfatului Popular m-am întîlnit cu-n prieten de-al lui Toader și, deci, și de-al meu. (a dormit odată la internat cu Gigi în d.5). Mi-a spus că Toader e acasă (cred că a venit pe data de 2 iulie crezînd că merge imediat în excursie). Și-acuma îmi pare rău că n-am fost pe la el. Cînd am ieșit din Grănicești am avut cîteva văi la care mi-am dat drumul cu toată viteza și simțind o mare plăcere. Apoi am trecut prin comuna Satu Mare, după care am avut parte numai de dealuri și delurele. Pe marginea drumului am găsit cîțiva meri pădureți și m-am lăcomit la poamele lui extraordinar de acre și rele. Cele vreo 10 merișoare mi-au făcut rău și au contribuit la durerea de cap ce mi-o provocase căldura și oboseala. Cînd am intrat în Ratoș am avut parte de o vale splendidă de vreo 2km. M-am lăsat un pic pe spate cu mîinile lejere pe ghidon, alergam așa înghițînd pămîntul. Simțeam fiori de plăcere. După asta au urmat drumurile proaste de țară cu gropi și cu pietre. În Bădeuți am băut de vreo trei ori apă care s-a combinat numaidecît cu merele… Cu mare greu am ajuns pînă-n Gropeni. Aici am avut drum drept, apoi vale, un deal pe care l-am urcat ușor, apoi vale. Și iar viteză! Mi-am scos pîrleala pentru cît am mers ca melcul. În 5-7 minute eram acasă, un lac de sudoare (cu toate c-am venit numai în maieu). Acasă, după ce-am mai povestit un pic am trasat pe hartă, cu mama, itinerarul călătoriei (excursiei). E foarte bun! (posibil să merg și la București, sau, dacă nu, chiar ”dincolo”). Mi-am schimbat hainele aproape ude și pline de praf, m-am spălat, am halit ceva, apoi, frînt de oboseală, m-am culcat. Cred că azi am făcut vreo 70 de km fără prea multe popasuri. Am reușit să dorm numai jumate de oră. Totuși, cred că m-am refăcut mult. După asta am cules o trăistuță de vișine, am adus apă și m-am mai mișcat prin casă Am mai citit un pic (dar numai un pic) din ”Întunecare”. Lecțiile de engleză au rămas baltă (las că fac mîine… și tot așa). (D.V.: ”Prietenul dușmanului meu va deveni dușmanul prietenului meu?” Foarte interesant. (R. Comșa: ”Ce-s romantismele astea de licean amorezat?” ”A vota cu Iorga = a voma”).

Seara am jucat table cu mama: 3-2 pentru ea la linii. Tata a fost prin sat.

Cînd s-a înnoptat a venit și ploaia; a plouat un pic numai: în depărtare fulgerele luminau cerul, însă tunetele nu se auzeau aproape deloc. M-am culcat la 22 fără să mai citesc sau să scriu nimic. Eram un pic obosit și afară era tare urîcios (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 423. Marți 27 februarie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (146).


Duminică 20 martie 1966. Am dormit pînă la ora 8. Spre deosebire de ieri vremea s-a mai ”ameliorat” un pic. Dacă ieri a mai plouat, azi, pe cînd eram în Piața Unirii, viscolea de-a binelea.

După ce ne-am spălat și-am mîncat ultimele noastre provizii s-a anunțat programul zilei de azi: vizitarea muzeelor. Eu cu Costică m-am dus pînă-n centru să cumpărăm ceva, n-am mai cumpărat și cînd ne-am întors n-am mai găsit pe nimeni la internat. Imediat am luat un tramvai, am ajuns în centru, dar nu știam la care muzeu să mergem. În sfîrșit, am luat-o pe str Ștefan cel Mare și am ajuns la Palatul Culturii unde am aflat că excursioniștii noștri se află aici. Ne-am scos bilete și, cu îndrumările ”paznicilor”, i-am ajuns. Diriginta m-a întrebat pe unde-am hoinărit și s-a interesat dac-am dormit la internat… (se temea să nu fi avut eu alte ”neamuri” pe aici, ”verișoare” etc.). Împreună cu ceilalți colegi, profesori și un ”tanti ghid” f bine documentat, am vizitat mai întîi ”Muzeul Etnografic al Moldovei” unde am văzut exponate f interesante și ingenios construite. După asta am părăsit acest muzeu și am trecut la ”Muzeul de arte plastice” (P.S. La Muzeul Etnografic am văzut un interior de casă țărănească din comuna Straja, raionul Rădăuți, foarte bine amenajat dar, din păcate, dispărut acum din sat). La Muzeul de artă plastică organizat în marea Sală a Tronului ”tanti ghid” ne-a explicat mai întîi despre Palat și istoricul lui. Apoi a trecut la explicarea picturilor, făcînd unele aprecieri asupra creațiilor. Sala Tronului are o construcție interesantă, în stil gotic, iar pe tavan, oblic, erau pictați toți domnitorii moldoveni. După ce am terminat de vizitat și acest muzeu, primind informații foarte ample, am coborît la parter unde am vizitat ”Muzeul de istorie a Moldovei” din care o parte era în renovare și n-am putut s-o vizităm. Aici ne-a dat explicații o tanti mai timidă și mai încurcăreață. Exponatele au fost interesante și frumos prezentate. După ce am terminat de vizitat acest muzeu am trecut în cealaltă aripă a Palatului unde era amenajat Muzeul Politehnic pe care, de asemenea, l-am vizitat. Ceea ce era mai interesant aici erau cele două televizoare. Cînd te uitai în ele – erai în persoană. Mecanismul era următorul: în fața ușii era o cameră de luat vederi care transmitea imediat în cele două televizoare. Aceasta a fost o distracție foarte plăcută și amuzantă. Tovarășa ghid ne-a explicat f amănunțit celelalte exponate din care am reținut mai bine: cum funcționează o termocentrală, o turbină Pelton și alte cîteva motoare. Foarte interesant a fost explicarea desfășurării zborului rachetei cu trei trepte care proiectează pe orbită un sputnik. Exponatele erau produse în URSS. După ce am vizitat și acest muzeu (fără să uităm ca, la ieșire, să ne mai privim o dată în televizoare) am intrat într-o altă secție a Muzeului politehnic și anume înregistrarea sunetelor. Aici, același ghid ne-a explicat pe larg tot felul de instrumente de înregistrare și redare a sunetului. Instrumentele erau de la cele mai vechi și primitive pînă la aparatul de radio cu tranzistori și pick up ul. Cu aceasta s-a încheiat vizita noastră la Palatul Culturii. În acest Palat își are sediul redacția revistei ieșene  ”Cronica” (L.D. La această publicație am colaborat intens în anii 78-89, publicînd pe varii teme (economice, politice, lingvistice, sociale etc. Am avut rubrici permenente: ”Lumea contemporană”, ”mese rotunde” etc. În ultimii ani 80 am publicat sub varii pseudonume pe lângă numele adevărat) Cînd am ieșit afară toți fotografii amatori care posedau aparate de fotografiat s-au grăbit să imortalizeze pe peliculă fie monumentul în întregime, fie numai statuia lui Ștefan cel Mare sau unul dintre tunuri. Am traversat apoi str. Palat și am mers pe Str Ștefan cel Mare, pe lîngă Biserica Sf Nicolai, destul de frumoasă, apoi am intrat în curtea Bisericii Trei Ierarhi. Prof de istorie Bejenaru ne-a relatat despre trecutul acestei Biserici, apoi am înconjurat zidurile bisericii, mulțumindu-ne cu atîta deoarece n-am putut vizita și interiorul. Toader mi-a făcut mie și lui Costică vreo două amintiri la această biserică.

Tot grupul nostru a hotărît să ia masa la Restaurantul ”Expres”, însă cum nouă nu prea ne dădea mîna (mai bine zis nu ne dădea… punga) am luat-o toți patru în oraș să cumpărăm pîine. Dar, vai! Azi e Duminică și nici o Autoservire nu era deschisă. Totuși, cu o mică speranță, am început să colindăm orașul în căutarea unui magazin de serviciu. Și-am avut noroc. Pe str. Păcurari, lîngă Gh. Dimitrov, am găsit un magazin de pîine deschis. Ne-am repezit și am luat de 6 lei pîine albă pe care am și înfulecat-o și încă numai în trei deoarece Toader a luat masa la fratele lui. Am stat la internat numai noi trei, singuri, și după ce-am mîncat am dat pe la spălătorie să ne răcorim. Tot aici era și WC ul. Costică a tras de un mîner să curgă apa și deoadată era să-i cadă în cap toată instalația. Le-a pus pe toate la loc (de formă) și-am întins-o. Pt. trebușoara asta a primit Burdujan observații. Noi am ieșit în Tg Cucului și, cu ultimul mărunțiș, am făcut cîteva călătorii cu tramvaiul. Mai întîi l-am luat pe 1 care ne-a dus la Elena Doamna, apoi pe Str Socolei pînă la capăt. Aici ne-am dat jos și am admirat de pe pod Gara Socola și împrejurimile Iașului. După asta l-am luat iar pe 1 și am mers la Liceul Național (Liceul 1). Aici am coborît și ne-am dus în Piața Gh. Dimitrov de unde-am luat tramvaiul 6 care ne-a dus, de asemenea, pînă la capăt, iar înapoi am venit pe jos. Pe acest itinerar am văzut Institutul Agronomic, Stadionul 23 august, Grădina Copou (în ansamblu), Universitatea Al.I. Cuza, ”Studenția” (expresia lui Costică). După excursia asta am mers din nou la internat de unde am plecat iar în oraș cu destinația ”Muzeul Unirii”. Aici a plătit iar Burdujan (probabil că excursia n-a costat 40 de lei în capăt și de aceea au avut de unde să plătească muzeele și telegramele). Aici, la Muzeul Unirii ghida ne-a explicat că e rădăuțeancă și c-a învățat acolo. Ne-a explicat f bine evenimentele de dinainte de Unire și din timpul Unirii. Am rămas cu multe cunoștințe noi din această excursie și asta mă bucură.

De la Muzeul Unirii, iar la internat. Aici, cei care au avut rezerve mai mari de haleală au mîncat, iar noi… ne-am uitat. Pe la 19 am plecat la Teatrul Național unde vom vedea în seara asta opera ”Rigoletto”. Am venit la acest spectacol numai din curiozitate. Mulți au plătit biletul (6 lei) numai să scape de bîrîiala profesorilor, dar n-au venit la spectacol. Au găsit că-i mai distractivă ”Bolta rece”. La 19 30 a început primul act al operei. În total au fost patru acte care mi-au părut lungi, dar pe la 22 s-a terminat. Din primul act n-am înțeles decît 2-3 cuvinte. Pînă la noi sunetele ajungeau difuze și de neînțeles. Abia cu ajutorul unui program am mai înțeles un pic subiectul. Cu toate astea nu mi-a plăcut deloc acest gen. Devreme ce are joc de scenă și e ca o piesă de teatru, de ce n-ar vorbi?  După fiecare act diriginta se uita la rîndul nostru să ne vadă părerile. Pe mine și pe Costică însă ne-a interesat altceva. (în spatele nostru am văzut ”Parisul” și împrejurimile sale: cîteva studente; în rîndul din față erau alte trei fete. Cea din mijloc se uita atît la mine cît și la Costică... Pe chestia asta am comentat mai tîrziu). Toader a fost și el la  spectacol, dar după primul act a plecat deoarece îl aștepta fratele (și n-a făcut rău). La teatru ne-am întîlnit cu mai mulți băieți de la Liceul nr 1 din Rădăuți.

După spectacol am luat direcția internat. Proviziile s-au terminat demult și-am înghițit în sec. Totuși, pînă la miezul nopții n-am adormit și-am privit la hîrjoneala celorlalți.

Luni 21 martie 1966. Azi este a treia zi de excursie. Dimineață ne-am sculat cu greu pe la 8. S-a anunțat că vom vizita Turnul Golia și poate și Bojdeuca lui Creangă, iar la amiază se va da plecarea.

Eu cu Costică am mers pînă în oraș, am cumpărat o franzelă și cînd am venit înapoi am găsit internatul pustiu. Am forțat un pic ușa, am halit imediat franzela (în doi), apoi, negăsindu-ne tovarășii, ne-am alcătuit noi un program de vizitare. Am mers la Bojdeuca lui Ion Creangă mergînd mult pe str Sărăriei, apoi coborînd pe str. Simion Bărnuțiu. Nu mică ne-a fost mîhnirea cînd – ajunși în curtea bojdeucii – am găsit anunțul ”În renovare”, iar în program: ”Lunea – închis”. Am vizitat împrejurimile ei; în spate se află un mic tuirn de ciment, ridicat de un prieten al lui Creangă în memoria lui. Bojdeuca e f bine întreținută și îngrijită. După atîta cale ne-am așezat pe-o bancă și-am stat așa vreme de-un sfert de oră. Deodată au apărut și ai noștri care au făcut ce-am făcut și noi. De la Cezar și Toader am aflat că s-a vizitat deja Turnul Golia așa că noi am rămas cu o lacună. După ce s-a vizitat bojdeuca am plecat cu tot grupul pe Sărărie, am făcut stînga și-am ajuns în Calea 23 august; aici ne-am plimbat pe alei, apoi ne-am îndreptat spre ”obeliscul leilor”, iar alături era și Teiul lui Eminescu – bătrîn și încercuit cu fier. Aici am poposit mai mult. Eu cu Costică am luat-o prin împrejurimi (alături este o cazarmă). La ”obeliscul leilor” s-au făcut multe fotografii.

După acest popas în Copou am luat-o la vale pînă la Universitate. Aici am așteptat cam jumate de oră pînă ce diriginta și cu Chichi al ei (L.D.: băiatul dirigintei era student și diriginta era tare mîndră de el) au obținut aprobarea de a vizita Universitatea. Ne-a condus un profesor de la Universitate. Mai întîi am vizitat o sală destul de mică unde se țin, la începutul fiecărui an, universitar, ședințele festive. Sala a fost restaurată după 23 august și este poleită în aur. Pe tavan sînt așezate portretele înaintașilor care au predat la acesată universitate. Am trecut apoi prin sala de la intrare numită Sala pașilor pierduți – e cea mai lungă sală din țară.  În continuare am fost conduși într-un laborator unde lucrau studenții, apoi într-o aulă (Aula P10) cu o capacitate de 300 de locuri. Ne-au fost arătate metodele de întunecare a camerei (coborîrea jaluzelelor cu ajutorul unui electro motor). După asta am vizitat Biblioteca unde învățau studenții. Biblioteca este mare și m-a impresionat foarte mult. După asta am coborît, pe Calea 23 August, pînă la Biblioteca Centrală Universitară unde am văzut o sală de lectură. De aici ne-am împrăștiat și fiecare s-a dus unde-a vrut. Pe la ora 13 ne-am adunat la internat și-am plecat cu toții la Gară unde la ora 14.20 a plecat spre Pașcani un tren personal. Cu asta s-a terminat excursia noastră la Iași. În tren ne-am ocupat toți patru un compartiment și pînă la Pașcani am dus-o foarte bine. În compartiment, o doamnă de la Bacău povestea niște zvonuri în legătură cu dispariția unui nr de copii cărora le este folosit sîngele. La Pașcani am schimbat trenul. Pînă să vină legătura am avut o pauză de aproape o oră. Noi patru am coborît în spatele gării  și, fiind rupți de foame, am căutat o modalitate de a ne-o ostoi un pic. Am luat fiecare cîte un mic cu pîine (2 lei) dar numai cît ne-am zgîndărit foamea. La propunerea mea am pus cu toții bani și m-am dus de am cumpărat o pîine de 5 lei, neagră dar proapspătă, bună și … mare! După asta, eu cu Costică am avut intenția de a vizita Pașcanii dar am luat-o pe un drum de țară și n-am mai ajuns. În tren era o înghesuială foarte mare și am găsit locuri abia pe culuoar. Înainte de Pașcani – în tren – ne vizitase un țigănuș cu acordeonul care – cîntîndu-le fetelor – a cîștigat vreo 7 lei. Doina Hlinski m-a apostrofat că n-am contribuit și eu (?!). De la Pașcani încoace m-a cuprins o moleșeală inexplicabilă. Eu am stat într-o parte a vagonului, iar ceilalți pe-aproape, dar nu alături. Cînd au început să lălăie le-am făcut observație și s-au liniștit. De la Suceava încolo, Toader, nu știu cum a făcut,  s-a agățat de-o fată de-a 9-a pe care o cheamă Doina (nu prea drăguță). La Suceava am mistuit o jumătate de pîine cu slănina mea (împreună cu Cezar și Costică, Toader fiind ocupat) și astfel ne-am mai amăgit stomacurile. Toader și Cezar s-au dat jos la Milișăuți de unde nu mai aveau mult pînă acasă. Costică și-a găsit un prieten și s-a hotărît să meargă noaptea acasă. În Rădăuți am ajuns la ora 21. Numai eu n-aveam nici unde trage nici cu cine să merg acasă. Norocul meu aici a fost: în gară m-am întîlnit cu Rodica Ruscior care venea în vacanță de la Școala Financiară. Aceasta m-a invitat la ea acasă și eu – bucuros, în sinea mea – am acceptat.

Cînd am ajuns acasă, doamna Ruscior a avut o dublă surpriză (și eu și Rodica). După ce-am povestit și pălăvrăgit o bună bucată de vreme, doamna Ruscior ne-a dat masa și n-am refuzat nimic din ce mi-a pus înainte. Încă mă mai întreba cum să-mi facă ouăle, mai tari sau mai moi, apoi – aducîndu-și aminte că eu le preferam mai tari – le-a mai lăsat un pic în tigaie. În seara asta dnul Ruscior nu era acasă. După cină am mai pălăvrăgit o vreme apoi eu m-am culcat cu Stelu în patul în care-am dormit întotdeauna. Pînă pe la miezul nopții i-am povestit lui Stelu o mulțime de lucruri (printre care și aventura mea de la Suceava). Fiind obosiți, i-am propus să dormim și imediat am fost în lumea viselor.

Azi, a treia zi de excursie, a fost foarte frumos și cald, iar celelalte două zile a fost așa de urîcios și frig. Norocul…   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!