Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 734. Miercuri 2 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (44)

Viața are sens doar pentru cei care cred cu tărie că viața are sens. Excepțiile se numesc sinucideri (asistate sau nu). Pentru unii sensul vieții este viața însăși. Pentru alții, de regulă religioși, sensul vieții este mântuirea prin moarte. Pentru nereligioși sensul vieții (și totodată capătul vieții) este moartea/ extincția/ aneantizarea, dispariția eului care a definit o persoană anume. Oricum am lua-o, fiecare dintre cazurile de mai sus este, în sine, o poveste, o ficțiune care nu are vreo legătură cu adevărul, cu dovezile științifice adică. Căci, crede Harari, orice poveste este greșită din simplul motiv că este o poveste. Întrebarea este: de ce cred oamenii în povești?

Iată răspunsurile pe care autorul însuși și le-a dat: a) suntem învățați încă din copilărie să credem în povești, în personaje de basm care, dacă am fi atenți, le-am descoperi printre noi. Nevoia de basm, de fantastic și magie este, cred eu, una intrinsecă omului și nu este una cultivată cu sârg de părinții care folosesc povestea doar pe post de somnifer. Băiatului meu, pe vremea când era la grădiniță, îi plăceau poveștile și mă ”specializasem” în a inventa povești, seară de seară, spunându-i-le. Uneori mă prindea firul poveștii și vedeam și eu aievea personajele descrise. Nu rareori adormeam amândoi, furați de poveste. Harari crede că copiii și tinerii cred în povești deoarece nu au încă acea capacitate intelectuală pentru a discerne realul de fantastic, nu se îndoiesc de adevărul spus de ”cei mari”; b) nu numai identitățile noastre personale, ci și instituțiile noastre colective sunt întemeiate pe poveste. Prin urmare, este extrem de înfricoșător să pui povestea la îndoială. În numeroase societăți, oricine încearcă să facă acest lucru este ostracizat sau persecutat.

Dar indiferent de ce cred oamenii în povești, ”Majoritatea poveștilor rezistă mai curând datorită greutății acoperișului decât trăiniciei temeliilor lor. Să luăm exemplul poveștii creștine. Are o bază cât se poate de fragilă. … Cu toate acestea s-au construit imense instituții globale pe această poveste, iar greutatea lor apasă cu o forță covârșitoare, astfel încât mențin povestea la locul ei. S-au purtat războaie pe marginea modificării unui singur cuvânt din poveste. Schisma de o mie de ani dintre creștinii apuseni și cei ortodocși răsăriteni, care s-a manifestat recent în măcelul reciproc dintre sârbi și croați, a început din pricina unui singur cuvânt, filioque (”și de la fiul”). Creștinii apuseni voiau să introducă acest cuvânt în crezul creștin, în vreme ce creștinii răsăriteni obiectau cu vehemență.” (p. 281).  În istorie acoperișul este mai important decât temelia, conchide Harari (p. 282). Aș fi tentat să ”traduc” concluzia autorului prin ”aparențele contează mai mult decât esențele”, fapt care contează enorm în economia hermeneuticii poveștilor. Aparențele înseamnă nu doar superficialitate, ci și luminozitate, strălucire, luarea luminii ochilor printr-o ”magică” manipulare a impresiilor, mai exact a primelor impresii (cele care contează). Povestea creștină se bazează/ întemeiază mult pe ritual, ceea ce a transformat preocuparea de moralizare a semenilor într-o uriașă industrie a credinței.

Așadar, ritualurile – preluate de la șamani și de la preoții anteriori anului 1 – pot face ”abstractul concret și fictivul real. Esența ritualului este vraja magică ”Hocus – pocus”, X este Y!” (p. 282). Înainte de a afla cum vedea Harari reușitele industriei credinței în ultimii două mii de ani (se referă, evident, la creștinism) întăresc spusele autorului printr-un banc cu Bulă. La întrebarea profesoarei ”Cine a fost Mihai Viteazul?” Bulă a răspuns profund convins că a dat răspunsul bun: ”Amza Pellea!” Magia cinematografiei poate lua locul oricărei dovezi istorice factuale. Și tot de domeniul magiei cinematografice ține un fapt văzut mai mult ca fapt de amuzament. Eu îl folosesc aici ca dovadă a zicerii de mai sus conform căreia ritualul (în cazul de față cinematograful) este luat drept real(itate) – fictivul devine real. Un admirator al filmelor cu Florin Piersic l-a văzut pe actor pe stradă. Bucuros, ca și cum ar fi înfăptuit o mare realizare personală, admiratorul se laudă unui prieten: ”L-am văzut pe Florin Piersic pe stradă. E mai frumos ca-n realitate”. Realitatea fiind, desigur, virtualitatea de pe ecranul cinematografului…

Ca un exemplu de virtuozitate hermeneutică propun să urmăriți, în episodul următor, un mod de extragere a sensurilor induse de propovăduitorii creștinismului. Evident, propovăduitorii celorlalte religii folosesc, la fel, un arsenal întreg pentru convingerea unui public însetat de povești. Ar fi un test de bună credință din partea credincioșilor creștini să nu ia această explicație hermeneutică (de înțelegere a rolului ritualurilor în magica și profitabila industrie a credinței) drept o blasfemie sau o înjosire a unei credințe religioase în favoarea alteia… Pur și simplu este bine de știut cum stau lucrurile. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 733. Marți 1 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (43)

Ne gândim la sensul vieții doar când constrângerile din jurul nostru devin apăsătoare, chinuitoare chiar. Într-o epocă a prosperității materiale greu de imaginat cu un secol în urmă, ne gândim tot mai mult la sensul/ rostul nostru pe această planetă, dar și cel pe care-l pregătim pentru generațiile de peste un secol. Dacă existența noastră este din ce în ce mai bună sub raport material, nu același lucru se poate spune despre existența noastră sub raport spiritual. A sintetizat excelent C. Noica acest adevăr: ”Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”. Asta echivalează cu a spune că dacă Eminescu ar fi trăit într-o familie foarte bogată, altcineva ar fi avut onoarea să fie considerat cel mai cel din literatura română.

Profesorul Harari ne avertizează din chiar primul subtitlu al lecției ”Sensul” (pp. 269 – 306) că ”viața nu este o poveste”. OK, dar ce este? Răspunsul la această întrebare, la care se adaugă inevitabilele ”cine sunt eu?” și ”ce ar trebui să fac în viață?” diferă de la generație la generație deoarece, susține autorul, ”ceea ce știm și ceea ce nu știm se schimbă încontinuu” (p. 269). Printre poveștile posibile date ca răspuns(uri) poate fi sintetizată, în câteva cuvinte, următoarea: ”facem cu toții parte dintr-un ciclu etern care cuprinde și conectează toate ființele. Fiecare ființă are de îndeplinit o funcție anume în cadrul ciclului. Să înțelegi sensul vieții înseamnă să-ți înțelegi funcția unică, iar să duci o viață bună înseamnă să îndeplinești funcția respectivă” (p. 269). Cu alte cuvinte, toți suntem la fel: unici, în felul nostru! Poate și această unicitate ne face să ne simțim ca fiind aleși pentru a îndeplini misiunea numită viață. Această explicație vine mai mult din filosofia hindusă care consideră că ”fiecare ființă are o dharma unică, aceasta reprezentând calea pe care trebuie să o urmezi și îndatoririle pe care trebuie să le duci la bun sfârșit” (p. 270). Nefăcând astfel, strici echilibrul cosmic și nu-ți vei găsi liniștea niciodată. Intuitiv sau nu, unei ființe care a aderat mult la practici religioase pline de pietate i-am spus: ”urmează-ți calea!” Într-adevăr, a face ce nu-ți place, nu crezi, sau nu este pe măsura ta înseamnă a nu-ți urma calea și a fi nefericit, neîmplinit. ”Alte religii și ideologii cred într-o dramă cosmică liniară, care are un început cert și incontestabil, un mijloc nu tocmai lung și un sfârșit de tipul o dată pentru totdeauna” (p. 271). Pe aceeași linie se înscriu și toate ideologiile naționaliste care își proslăvesc națiunea sub convingerea că acestea sunt fapte de drept divin: Dumnezeu a făcut națiunile! Din păcate, oamenii nu pot aparține decât la o națiune – prin naștere, de regulă – iar  celelalte națiuni nu au calitățile deosebite pe care o are națiunea în care te-ai născut…  ”Comunismul ne spune o poveste asemănătoare, dar se axează mai mult pe clasă decât pe etnie. Lupta dintre burghezie și proletariat va anunța sfârșitul istoriei și instaurarea paradisului pe pământ, în care nimeni nu va deține nimic și toată lumea va fi pe deplin liberă și fericită” (p. 273). Din motive arhicunoscute, cei care au trăit în comunism au ajuns la concluzia că e mai bine să crezi în perfecțiunea absolută a unei societăți postmortem, numită Rai. Pentru a calma spiritele în legătură cu care dintre toate aceste povești ar putea fi mai credibilă și mai bună de aplicat, Harari ne amintește câteva cifre care țin de astronomie și biologie: ”universul (etern!) s-a născut cu 13, 8 miliarde de ani în urmă. Planeta Pământ s-a format acum 4,5 miliarde de ani, iar oamenii există de cel puțin două milioane de ani. … Cât despre viitor, fizica ne spune că planeta Pământ va fi absorbită de un soare în expansiune peste cca 7,5 miliarde de ani, iar universul nostru va mai exista încă 13 miliarde de ani” (pp. 273-274). Asta arată că suntem efemeri, suntem chiar efemeride cu un parcurs extrem de scurt în istoria universului și al planetei.

Totuși, nevoia de sens este permanentă, chiar dacă nu mereu conștientizată. ”Majoritatea poveștilor de succes rămân cu final deschis. Nu trebuie să explice niciodată de unde provine în ultimă instanță sensul, deoarece se pricep de minune să capteze atenția oamenilor și să o mențină într-o zonă sigură.” (p. 276) Această menținere în zona de siguranță face ca oamenii să nu-și mai pună problema sensului în mod acut. Spre exemplu, problema naționalismului este o poveste, adesea de succes, car gâdilă plăcut urechea omului mediu, de regulă orgolios că este implicat într-un proiect atât de grandios. Iată cum explică Harari, succesul ideologiei naționaliste (una care pare să aibă mult sens, dacă nu cumva chiar singurul sens al vieții indivizilor care o compun): ”naționalismul ne farmecă cu povești eroice, ne emoționează până la lacrimi relatând dezastre din trecut și ne stârnește furia insistând asupra nedreptăților pe care le-a suferit națiunea noastră. Ne confundăm atât de mult în această epopee națională încât începem să evaluăm tot ce se petrece în lume în funcție de impactul asupra națiunii noastre și nici prin cap nu ne trece să întrebăm ce face ca națiunea noastră să fie atât de importantă” (p. 276). Aș adăuga un bemol la descrierea modului în care funcționează naționalismul. Într-adevăr, naționalismul, ca ideologie extremistă demnă de dispreț și desconsiderare are la bază povești nemuritoare despre excepționalismul națiunii din care facem parte în raport cu celelalte națiuni ale lumii. Dar există și sentimentul firesc (identic cu cel de apartenență la o familie, trib, clan etc.) de apărare a națiunii din care faci parte și cu care te identifici. Aici apărarea națiunii se justifică prin calcul pragmatic pur, prin apărarea propriilor interese prin intermediul apărării intereselor generale ale națiunii. Este firesc să-ți aperi avutul/ proprietatea/ familia în cazul în care națiunea ta este atacată. Dar și reciproca este valabilă: nu este neapărat necesar să aparții unei anumite națiuni pentru ca viața ta să aibă sens: ”miliarde de oameni au crezut de-a lungul istoriei că, pentru ca viețile lor să aibă sens, nici măcar nu trebuie să fie integrați într-o națiune sau într-o mișcare ideologică importantă. Este suficient doar ”să lase ceva în urmă”, asigurându-se astfel că povestea lor personală continuă și după moartea lor. Acel ”ceva” pe care îl las în urmă este, la modul ideal, sufletul meu sau esența mea personală” (p. 277).

Altă poveste de succes este dragostea perfectă, iubirea absolută din care cineva poate să facă scopul vieții (cel puțin pentru o perioadă de timp). Translarea dinspre iubirea dintre o persoană pentru o altă persoană, către iubirea unei persoane către întreaga națiune se face rapid prin numitorul comun: iubirea. În dictaturile comuniste iubirea față de partid era forma supremă de iubire, urmată de iubirea de patrie, de familie, de semeni etc. Sigur, unii își extrăgeau sensul vieții din aceste ”iubiri”, dar se știe că iubirea este trecută, în categoriile de boli alcătuite de OMS drept o patologie. Dar sfârșitul nu-i aici… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 732. Luni 31 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (42)

Continuând să descrie starea de fapt a educației în lume, profesorul Harari ne invită să gândim soluții. ”Pe lângă informație, majoritatea școlilor insistă de asemenea prea mult să le ofere elevilor un set de abilități prestabilite – de pildă să rezolve ecuații diferențiale, să scrie coduri în C++, să identifice substanțe chimice într-o eprubetă sau să converseze în chineză. … dar, s-ar putea să descoperim că în 2050 inteligența artificială poate scrie un software mai bine decât oamenii și că o nouă aplicație Google Translate îți permite să porți conversații într-o mandarină, cantoneză sau hakka aproape impecabile, deși tu nu știi decât să spui ”Ni hao”. ” (p. 262). Timpul nu mai are deja răbdare și iată că inutilitatea de a învăța limbi străine pentru scopuri turistice (și nu numai) a devenit realitate: https://vigoshop.ro/produs/interpretul-digital-lingo/

”Așadar, ce ar trebui să predăm? Mulți experți în pedagogie susțin că școlile ar trebui să înceapă să predea cei patru C – gândire critică, comunicare, colaborare și creativitate. În linii mari, școlile ar trebui să reducă rolul abilităților tehnice și să pună accent pe abilități necesare în viață. Cea mai importantă dintre toate va fi abilitatea de a face față schimbării, de a învăța lucruri noi și de a-ți păstra echilibrul mental în situații neobișnuite. Ca să țineți pasul cu lumea anului 2050 va trebui nu numai să inventați idei și produse noi – mai presus de orice, va trebui să reinventați la nesfârșit.” (p. 262). Sau nu! S-ar putea să avem generatoare inteligente de idei noi, sisteme inteligente de adaptare și de optimizare a proiectelor după anumite criterii, să avem medicamente care să ne ajute să nu ne pierdem cumpătul (mental) în situații dramatice. De fapt autorul însuși, lasă loc oricărei posibilități greu imaginabile azi să devină realitate: ”În 2048, oamenii ar putea avea de-a face cu migrații în cyberspațiu, cu identități fluide de gen și cu noi experiențe senzoriale generate de implanturi cibernetice. … toate slujbele care necesită acest nivel de creație artistică ar putea fi preluate de inteligența artificială” (p. 263).

Un lucru ciudat pe care ni-l sugerează autorul este că, în viitor, ciudățeniile de azi vor deveni normalitatea de mâine! Iar ciudățeniile de mâine vor fi normalitatea de poimâine! Important va fi, cred, să nu ne smintim/ stâlcim mințile de la atâta schimbare făcută în ritmuri alerte. Spunea cineva că ”Într-o minte strâmbă și lucrul drept se strâmbă”. Smintirea minților nu este deloc exclusă devreme ce orice schimbare, dublată și de sporirea incertitudinii, și orice efort de adaptare sunt însoțite de o intensificare a stresului. Așadar, vom trăi într-o lume tot mai stresantă și mai aproape de boală decât este lumea de azi? Și atunci ce rost mai are schimbarea? Nu ar fi mai bună conservarea/ înghețarea lucrurilor măcar pentru o perioadă de timp? Din nou, nu știm! Știm doar că nu știm.

O parte a soluției ar fi să ne pregătim de pe acum (noi, oamenii în general și în mod simultan și continuu) pentru a deveni mai flexibili mental și cât mai echilibrați emoțional. Dar, vine imediat profesorul cu necesarul avertisment, ”Nu poți învăța flexibilitate citind o carte sau ascultând o conferință. Profesorilor înșiși le lipsește de obicei flexibilitatea mentală pe care o reclamă secolul XXI, întrucât ei înșiși sunt produsul vechiului sistem educațional” (p. 265). Eterna poveste a bumerangului care nu mai trebuie aruncat (în clasica tradiție a aruncării bumerangului) apare din nou ca problemă și nu ca soluție. La fel cum soluția pentru eradicarea infecțiilor nosocomiale este demolarea vechilor spitale și construirea (la cel mult 50 de ani) a unor spitale noi, tot astfel ar trebui procedat și în educație: demolarea vechilor programe de pregătire a educatorilor/ învățătorilor/ profesorilor și trecerea la programe noi, însoțite, evident, de inteligența artificială de rigoare. Și o provocare pentru mințile tuturor: oare mai este nevoie de școli cu ziduri și fluxuri de copii și profesori și elevi care intră în fiecare dimineață și termină ”orele” la prânz? Evident, cele mai bune răspunsuri vor fi date de tineri, de tineri nu neapărat biologic, ci cu mintea deschisă permanent spre noutate și creativitate.

Spuneam mai sus că noile programe vor trebui neapărat însoțite de inteligența artificială de rigoare. Dar… și aici apare un ”dar”. ”Tehnologia nu e rea. Dacă știi ce vrei în viață, tehnologia te poate ajuta să obții acel lucru. Dar dacă nu știi, tehnologiei îi va fi cât se poate de ușor să îți modeleze obiectivele în locul tău și să preia controlul asupra vieții tale. … Ați văzut acei zombi care hoinăresc pe străzi cu fețele lipite de smartphone-uri? Credeți că ei controlează tehnologia sau tehnologia îi controlează pe ei” (p. 266). Așadar, mai apare un ”dacă”: dacă știi ce vrei în viață… Când predam Metodologia Scop Mijloc ( = Management general) începeam cu afirmația: ”Cel mai greu în viață este să știi ce vrei”. Apoi discutam despre scopuri, viitor și incertitudini. Autorul încearcă să ne fie de ajutor în dificilul travaliu de identificare a scopurilor la nivel micro, macro și mondo. Desigur, individul are prioritate, pentru că la el este creierul care va defini/ determina scopuri de atins în viață. Profesorul Harari ne reamintește adagiul latin ”Cunoaște-te pe tine însuți”. Ușor de zis, dar musai de făcut.

Faptul că tehnologia începe să ne stăpânească și să ne propună scopuri la care nu țineam neapărat să ajungem l-a determinat pe autor să comunice constatarea conform căreia, pe nesimțite, omenirea a trecut din faza piratării computerelor în faza piratării oamenilor. ”Algoritmii te privesc chiar acum. Urmăresc unde te duci, ce cumperi, cu cine te întâlnești. În scurt timp îți vor monitoriza fiecare pas, fiecare răsuflare, fiecare bătaie a inimii. Se bazează pe Big Data și pe învățarea automată ca să te cunoască din ce în ce mai bine. Și de îndată ce ce te vor cunoaște mai bine decât te cunoști tu însuți, ar putea să te controleze și să te manipuleze, iar tu nu vei putea face mare lucru în această privință” (p. 267). Ei chiar așa? Vor exclama unii. Da, chiar așa. Iar ceea ce prezicea la începutul acestui an profesorul Harari deja se întâmplă. Zilele trecute, la cca jumătate de oră după ce am fost la cumpărături într-un supermarket primesc un mesaj pe telefon: ”Vă mulțumim că ați cumpărat de la… (noi). Vă rugăm să ne comunicați dacă serviciile noastre au fost pe măsura așteptărilor dumneavoastră”. Apoi, lucrurile au început să devină sâcâitoare: după ce ieșeam dintr-un magazin, țârr, mesaj: Cum a fost? Sigur, aplicația poate fi dezactivată, dar faptul că deja ești înregistrat (ca număr de telefon) pe unde ai umblat în fiecare zi confirmă cele spuse de profesor mai sus. Și atunci, te întrebi: ce sens au toate astea? Iar răspunsul este dat de profesor în următoarea lecție (penultima!) intitulată ”Sensul”. În fond este vorba despre viețile noastre. Nu întâmplător va fi cea mai lungă lecție dintre toate cele 21, una mai lungă decât cea mai ”lungă” noapte din an, aceea dintre ani. La mulți ani! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 731. Duminică 30 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (41)

În aceste zile de sfârșit de decembrie aflăm că noua și foarte vechea ministră a educației, Ecaterina Andronescu, pregătește ceea ce se face, la noi, de trei decenii: schimbarea Legii educației. Motiv de bucurie pentru aceia dintre noi care doresc cu adevărat schimbarea (în bine), dar și motiv de teamă reținută din motive pe care majoritatea cititorilor le știu. Această informație despre schimbarea cadrului legislativ (pentru a n + una oară) confirmă, la modul formal subtitlul lecției (19) intitulată ”Educația”: ”Schimbarea este singura constantă”. Într-adevăr, în condițiile schimbării accelerate a vieții actuale a oamenilor, a pregăti viitori absolvenți după rețete valabile pentru secolul trecut (păstrate obstinant pentru că ”au trecut proba timpului”…) este sinucidere sigură. Din păcate, schimbările deja anunțate par a fi făcute pentru piața muncii din fulgurantul prezent, ceea ce ne poate asigura o certă rămânere în urmă la un nivel superior…

Motivația alegerii temei despre educație (de către autor) ar putea sta chiar în preambulul oricărei legi care își propune să reglementeze/ îmbunătățească activitatea din acest cel mai important domeniu al vieții noastre: pregătirea pentru viață. Înainte de a da cuvântul profesorului Harari, reamintesc un fapt subliniat de autor cu câteva lecții în urmă: dacă este, totuși, să căutăm/ găsim un specific pentru cultura evreilor din ultimele două mii de ani acesta este locul central oferit educației în familie și în școală, cu rezultate deja cunoscute în cercetarea de vârf  din perioada modernă și în acumularea de premii Nobel în perioada postmodernă. Pe scurt, dacă educație nu e, nici bunăstare nu poate fi. Iată acest fragment menit să justifice orientarea spre viitor a pregătirii copiilor/ tinerilor/ adulților:

”Un copil care se naște astăzi va avea puțin peste 30 de ani în 2050. Dacă totul merge bine, persoana respectivă va fi încă în viață în 2100, putând fi chiar un cetățean activ al secolului XXII. Ce ar trebui să-l învățăm pe acel copil ca să-l ajutăm să supraviețuiască și să o ducă bine în lumea anului 2050 sau a secolului XXII? Ce fel de abilități îi vor fi necesare ca să obțină un loc de muncă, să înțeleagă ce se petrece în jurul său și să-și găsească drumul în labirintul vieții?” (p. 259). Adesea cel mai greu lucru este să scapi de vechile obiceiuri, mentalități/ moduri de gândire. Se spune că un australian dorea să scape de vechiul său bumerang, drept pentru care în fiecare dimineață îl arunca cât putea de tare, dar bumerangul își făcea menirea pentru care a fost construit: revenea în mâinile celui care l-a aruncat. Cam așa se întâmplă și cu mulți profesori/ reformatori/ legiuitori care dorind să se lepede de trecut, îl consolidează și mai mult, dar pretind că fac reformă și că promovează schimbarea. (vezi și https://www.youtube.com/watch?v=cz0qhCWl1o4&fbclid=IwAR1XqPylAlGEbT4bQsSNMyKyUv9ddD61XWd2Qq3Tyr-SiAUNN204-iOWPDA). Așadar, cu toții știm că vechile metehne se schimbă extrem de greu, mai ales în educație unde corpul profesoral este cel mai conservator dintre toate profesiile (după ce te obișnuiești cu un stil de predare, cu anumite conținuturi, cu repetabile tabieturi cum poți să te schimbi brusc și să devii alt om? Mai ales că nu ai fost pregătit pentru schimbare, ci pentru perfecționarea a ceea ce ai învățat la școală).

La întrebarea din citatul de mai sus (de la p. 259) răspunsul profesorului Harari este pe cât de surprinzător, pe atât de dezarmant: Nu știm! A da un răspuns pozitiv la întrebare ar însemna să pretinzi că știi cum va arăta lumea peste 50 de ani și mai mult. Or, mereu subliniez asta, nu se pot face profeții despre viitor. Și atunci apare întrebarea următoare: dacă nu știm pentru ce pregătim un copil/ tânăr/ adult, atunci cum ne permitem să îl modelăm într-un fel sau altul? Ignoranța și incertitudinea crescânde ne obligă să facem educație exact în funcție de aceste coordonate: să pregătim odraslele noastre pentru o lume complexă, tot mai incertă și ignorantă în proporții crescânde.

Dar să pornim de la realul existent pentru a ști ce schimbăm și ce (mai) păstrăm din el. Astfel, ”În prezent, prea multe școli se axează pe acumularea de informații. În trecut, avea o logică, fiindcă informațiile erau puține și până și fluxul lent al celor existente era blocat în repetate rânduri de cenzură. … Însă în secolul XXI suntem asaltați de un volum enorm de informații, pe care nici măcar cenzorii nu încearcă să le blocheze. În schimb, împrăștie de zor informații false sau ne distrag atenția cu fapte irelevante”. (p. 260). Ei bine, asta știm deja, dar problema este: ce-i de făcut? Încercați să vă dați un răspuns înainte de a citi opinia profesorului Harari. Acum, citiți și răspunsul său, unul de bun simț, dar, din păcate, deocamdată unul negativ. Ne sfătuiește ce să NU facem, nu ce să facem. Dar, oricum este un început: ”Într-o asemenea lume, ultimul lucru pe care trebuie să-l ofere un profesor elevilor săi este mai multă informație. Deja au parte de prea multă”. Și, cum era de așteptat, vine și partea afirmativă: ”În schimb, oamenii au nevoie de abilitatea de a interpreta această informație, de a distinge între ceea ce este important și ceea ce nu este important și, mai presus de orice, de a îmbina mai multe fărâme de informație într-o imagine de ansamblu asupra lumii” (p. 261). Cu alte cuvinte, cultivarea discernământului atât la profesori cât și la elevi, ar fi un prim pas spre construirea unui model educațional mai apt să se autoregleze în fața imprevizibilității contextelor viitoare. Bine, și apoi? (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 730. Sâmbătă 29 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (40)

De la fake news (credibile) la science fiction (credibilă) nu este decât un pas. Ambele răspund nevoii umane de poveste, de ficțiune generatoare de speranțe. Se pare, afirmă de la început profesorul Harari, că ”La începutul secolului XXI, cel mai important gen artistic este science-fiction” (p. 247). Dar, ca orice curent/ tendință/ dogmă, și SF ul are umbrele sale. Pentru autorul israelian ”cel mai cumplit păcat al science-fictionului din zilele noastre este acela că are tendința de a confunda inteligența cu conștiința. Drept urmare, este extrem de îngrijorat de un potențial război între roboți și oameni, când de fapt ar trebui să ne temem de un conflict între o elită restrânsă de supraoameni puternici datorită unor algoritmi și o vastă clasă inferioară de Homo Sapiens lipsiți de putere” (pp. 247-248).

Vrând-nevrând, ajung(em) din nou la mult dezbătuta temă a inteligenței artificiale (IA), temă căreia i-am dedicat mult spațiu pentru articole originale și (pseudo)recenzii. Chiar pe parcursul acestei cărți, după volute prin teme mai mult sau mai puțin teoretice ajung(em) la foarte practica și pragmatica temă a IA și a impactului acesteia asupra esenței umane. În ce privește literatura SF, aceasta reușește să fie chiar credibilă atunci când tratează ”pericolul ca tehnologia să fie folosită pentru manipularea și controlarea ființelor umane”. (p. 248). Ceea ce ne relevă multe producții cinematografice sau romane SF este faptul că ”autenticitatea este un mit” (p. 249). Deși ne dorim să fim mereu autentici/ originali/ noi înșine, la o analiză mai atentă descoperim că suntem, de fapt, închiși într-o cutie numită creier, iar creierul fiecăruia este închis într-o cutie mai mare, numită societatea umană cu nenumăratele ei ficțiuni/ povești. Vrând să ieși dintr-o matrice, nu faci decât să observi că faci parte dintr-o matrice mai mare, mai puternică și din care foarte greu poți ieși. Autorul dă exemplul celor care s-au revoltat împotriva țarului în 1917, dar au ajuns, nu peste mult timp, pe mâna lui Stalin. Îți pui întrebarea firească: de fapt cine ești și ce vrei cu adevărat, iar dacă investighezi destul realizezi faptul că ”identitatea ta profundă este o iluzie complexă creată de rețelele neurale. … tot ce vei experimenta  vreodată în viață este în interiorul propriului corp și în propria minte.   … Poate că trăim într-o uriașă simulare computerizată, în stil Matrix. Acest fapt ne-ar contrazice  toate poveștile naționale, religioase și ideologice. Însă experiențele noastre mentale ar rămâne reale.” (p. 250).

Pasionat de esențializări/ generalizări/ extrapolări, profesorul Harari este convins că majoritatea filmelor SF spun ”o poveste extrem de veche: victoria minții asupra materiei ” (ibid.). În ultimă instanță, toată evoluția umanității nu este altceva decât evoluția modurilor de manipulare a minților oamenilor. ”Mintea  nu este subiectul care modelează liber fapte istorice și realități biologice – mintea este un obiect modelat de istorie și biologie” (p. 251).

Dintre toate scrierile SF autorul este cel mai impresionat de ”cea mai profetică operă literară științifico-fantastică a secolului XX… care devine tot mai relevantă cu fiecare an ce trece” (p. 253). Este vorba despre ”Minunata lume nouă”, scrisă de Aldous Huxley în 1931, an în care ”comunismul și fascismul acaparaseră Rusia și Italia, nazismul era în ascensiune în Germania, Japonia militaristă se lansa în războiul ei de cucerire în China, iar lumea întreagă era în ghearele Marii Depresiuni” (p. 253).  În treacăt fie spus, mă mir că istoricul Harari nu a pus degetul pe rană și nu afirmă răspicat că fascismul, nazismul și comunismul erau variațiuni pe aceeași temă a stângii populiste: construirea omului nou și a unei noi lumi. Într-adevăr, viziunea lui Huxley este cutremurătoare pentru că în cartea sa descrie exact … lumea de azi și chiar de mâine. Pe scurt, viitoarea societatea – în carte – era ”fără război, foamete și molimă, care se bucură necontenit de pace, prosperitate și sănătate. Este o lume consumeristă care dă frâu sexului, drogurilor și rock-and-roll ului și a cărei valoare supremă este fericirea. Ipoteza care stă la baza cărții este aceea că oamenii sunt algoritmi biochimici, că știința poate modifica algoritmul uman și că tehnologia poate fi folosită ulterior pentru a-l manipula” (ibid.). De dragul poveștii frumoase, citez descrierea făcută de Harari, viziunii lui Huxley: ”În această minunată lume nouă, Statul Mondial folosește biotehnologie și inginerie socială avansate ca să se asigure că toată lumea este mulțumită mereu și că nimeni nu are nici un motiv să se răzvrătească. E ca și când Bucurie, Tristețe și celelalte personaje din creierul lui Riley ar fi fost transformate în agenți guvernamentali loiali. Prin urmare nu este nevoie de poliție secretă, de lagăre de concentrare sau de un minister al Iubirii a la O mie nouă sute optzeci și patru de Orwell. De fapt, geniul lui Huxley constă în faptul că arată că ai puterea să-i controlezi pe oameni mult mai bine prin dragoste și plăcere decât prin teamă și violență.” (ibid).

În concluzie, ”ca să evadezi din matrice trebuie să evadezi din propriul eu. Aceasta este o posibilitate care merită explorată. Evitarea definiției înguste a eului ar pute deveni o tehnică necesară de supraviețuire în secolul XXI” (p. 256).  Oamenii vor trebui să devină mai flexibili, mai adaptabili și să ceară ei înșiși încadrarea în noua lume – singura care va asigura supraviețuirea pe planeta noastră. Ultima secțiune a cărții este intitulată ”Flexibilitatea” și cuprinde ultimele trei lecții. Iar prima dintre acestea, de loc întâmplător, dar și deloc original, este ”Educația” văzută ca soluție de prim rang pentru supraviețuirea rezonabilă a omenirii. (va continua). Pentru a ajuta cititorii să vadă cam la ce distanță ne aflăm față de viitoarea lume digitalizată și robotizată îi invit să citească Realizările tehnologice ale anului 2018 din link ul următor: https://pressone.ro/contributori/cele-mai-importante-evenimente-tehnologice-ale-lui-2018/?fbclid=IwAR2hGTSVM4FUExOEq0cqpDXkpPDpmVeB3h8GFgwZTzBxDxOsXtK99hIQJuE

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 729. Vineri 28 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (39)

A nu se crede că Epoca Post-Adevărului a început în ultimii ani. Nici vorbă. Povestea este veche, doar formele s-au schimbat, frecvența s-a intensificat și audiența s-a multiplicat. ”Religiile străvechi nu au fost singurele care au folosit ficțiunea pentru a consolida cooperarea. În epoca recentă, fiecare națiune și-a creat propria mitologie națională, în vreme ce mișcări precum comunismul, fascismul și liberalismul au produs crezuri consolidate elaborate”. (p. 238). Autorul îl citează pe Goebbels (șeful propagandei naziste) care afirma că ”o minciună spusă o dată rămâne o minciună, dar o minciună spusă de o mie de ori devine adevăr” (p. 238). Hitler nu poate lipsi nici el din peisaj: ”Cea mai strălucită tehnică propagandistică nu va avea un succes dacă nu se ține cont în permanență de un principiu fundamental – trebuie să se limiteze la un număr mic de elemente și să le repete la nesfârșit” (p. 238). (citat din cartea dictatorului german Mein Kampf). Stalin (fratele geamăn întru ideologie și practică dictatorială) a ”rupt” inimile credincioșilor ruși care vedeau în fotografia în care acesta era cu o fetiță de șapte ani în brațe, imitând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Putin, în firească descendență pe linie propagandistică are și el unele succese, dar, subliniază autorul ”în arta înșelătoriei e mic copil pe lângă Stalin” (p. 239). Cu titlu de confirmare a spuselor lui Harari am găsit un text în care se spune că ”Discursul pe care Stalin l-a ținut în fața absolvenților academiilor militare sovietice (inclusiv Academia Frunze) pe data de 5 mai 1941 este considerat unul dintre cele mai spectaculoase și lucide discursuri politice ale conducătorului rus”. Citind acest discurs am observat că Putin a preluat mult din structura acestui mai puțin obișnuit (pe atunci) discurs, în momentele în care prezintă starea armatei Rusiei. Se spune că, citind discursul lui Stalin din 5 mai 1941, Hitler s-a decis să atace imediat URSS. Poate fi o altă legendă, dar nu exclud o doză de adevăr.

Îmi amintesc și de momentul de glorie propagandistică a lui Ceaușescu din august 1968, când – perorând împotriva imperialismului sovietic distrugător de popoare – a convins mii de intelectuali să se înscrie în PCR.

”Pe lângă religii și ideologii, și firmele comerciale se bazează pe ficțiune și pe știri false. … decenii la rând, Coca Cola a investit miliarde de dolari pentru a se asocia cu tinerețea, sănătatea și sportul – iar miliarde de oameni cred în mod inconștient în această legătură” (p. 24). Pornit să demitizeze credințe populare bazate pe ficțiuni/ povești, Harari scrie că ”corporațiile sunt povești fictive create de ființe umane. Microsoft… este mai curând o ficțiune juridică elaborată, creată de legiuitori și avocați. Cu toate acestea, în 99% din timp … tratăm corporațiile ca și când ar fi entități reale, aidoma tigrilor sau oamenilor” (p. 242).

Încercând să dea măcar câteva explicații care stau la baza acestor mari manipulări ale comportamentelor umane, autorul observă că ”Oamenii au această abilitate remarcabilă de a ști și a nu ști în același timp. Sau mai corect, pot ști ceva atunci când se gândesc serios la acel lucru, dar în cea mai mare parte a timpului nu se gândesc la el, așa că nu îl știu. Dacă vă concentrați cu adevărat vă dați seama că banii sunt o ficțiune” (p. 243). Legat de faptul că oamenii știu și nu știu în același timp, îmi amintesc de bancul în care un țigan a vrut să se angajeze argat la un preot. Preotul îl întreabă pe țigan: ”Ia spune, ce știi să faci?”. ”Să cosesc”, răspunde voios țiganul. ”Ei, nu se poate, numai atâta?… Ia mai gândește-te, ce mai știi să faci”? După un timp, țiganul dă răspunsul: știu să și nu cosesc!

Un alt răspuns explicativ este dat de autor și cu privire la religie și politică: ”Dacă investiți timp și energie, puteți descoperi că națiunile sunt povești elaborate. Dar, în plin război, nu aveți nici timp, nici energie. Dacă doriți să aflați și căutați adevărul suprem, vă dați seama că povestea cu Adam și Eva este un mit. Dar cât de des doriți să aflați adevărul suprem?”. (p. 243). Concluzia? ”Adevărul și puterea nu pot călători împreună decât până la un punct. Mai devreme sau mai târziu, fiecare o ia pe drumul său” (p. 243). Subscriu. Din păcate, concluzia este pesimistă: ”Ca specie, oamenii preferă puterea în detrimentul adevărului. Vrem să controlăm lumea mai mult decât încercăm să o înțelegem, dar și când ne aplecăm spre înțelegere, o facem tot spre a o controla” (ibidem). Ar fi, totuși, o speranță, utopica dar necesară: saltul spre inteligența artificială, dar una care să fie sub controlul direct al oamenilor care, accidente ale naturiii fiind, nu iubesc puterea și preferă doar adevărul. Trebuie să recunoaștem, și autorul chiar subliniază asta: nimeni nu este și nu poate fi perfect. Dar cu un plus de efort în direcția informării, a selectării surselor de informați, a verificării logice a conținutului știrilor etc. s-ar putea să slăbim puterea molohului numit Post-adevăr. Da, dar eforturile au costuri și autorul ne îndeamnă chiar să plătim mai scump informații de calitate decât să acceptăm sursele gratuite (deși știm cu toții că nimic nu-i gratis pe această lume). În plus, dacă un domeniu este de interes pentru tine, atunci, recomandă Harari, citește literatură științifică relevantă, iar savanții ar trebui să se implice mai mult în combaterea știrilor false. Din păcate, mulți le amplifică și le distribuie cu nonșalanță din motive de senzațional, popularitate sau cote de piață (aș aminti aici, pseudoteoriile ”științifice” marca C. Dulcan ș. a.). Celor care se simt atrași de science  fiction să se apuce de scris romane, dar să nu substituie adevăruri probate cu fantezii excitante. Pentru că granița dintre fake news (post-adevăr) și SF nu este prea consistentă autorul a ales ca temă pentru lecția viitoare (nr. 18) ”Științifico-fantasticul”. (Mai adaug două link uri care ar putea lămuri și mai bine care este povestea post-adevărului, plus un exemplu de ”articol de succes” dovedit a fi scris din aproape pură… imaginație) (va continua)

http://www.convorbirieuropene.ro/dez-informarea-prin-post-adevar-cum-se-poate-naste-post-adevarul/

https://semneletimpului.ro/tag/post-adevar

https://kairost.wordpress.com/2018/02/01/1062/

https://www.g4media.ro/claas-relotius-jurnalistul-vedeta-care-si-a-falsificat-articolele.html

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 728. Joi 27 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (38)

Cu constatarea că profesorul Harari nu dedică o lecție de sine stătătoare care să se numească chiar ”Adevărul” (deh, adevărul e că nu e… Vezi și: https://pressone.ro/mircea-dumitru-post-adevarul-este-ca-s…/), trecem și noi la următoarea lecție (a 17-a) intitulată ”Post-adevărul” (233 – 246), o lecție mai lungă decât multe altele. A nu se uita că lecțiile 15 – 18 fac parte dintr-o secțiune distinctă intitulată ”Adevărul”.
Aparent, termenul de post-adevăr ar fi un adevăr spus după un alt adevăr. Dar nu este așa. Post-adevărul este adevărul din spatele ”adevărului”, mai exact din spatele unei minciuni/ ficțiuni/ fake-news prezentată ca adevăr imposibil de contrazis. (vezi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Post-adev%C4%83r dar și https://dilemaveche.ro/…/pe-c…/articol/surf-prin-post-adevar, dar și https://dilemaveche.ro/…/pe-c…/articol/surf-prin-post-adevar sau http://www.tribunainvatamantului.ro/scoala-si-post-adevar/).
După Era adevărului bazat pe raționalismul modern(ist), am intrat în Era post-adevărului bazat pe iraționalismul postmodern(ist). De multe ori, când citim o știre (prezentată ca un adevăr) trebuie să o înțelegem exact invers (pe dos). Astfel, dacă guvernul anunță o creștere de 5 % a pensiilor/ salariilor (un exemplu ipotetic, dar extras din practică), atunci ne putem aștepta (foarte îndreptățit) ca nivelul de trai exprimat prin puterea de cumpărare a banilor să scadă cu cel puțin 5%. Cum? De ce? Simplu. Comercianții aflând că s-au tipărit mai mulți bani (= masă monetară umflată artificial, fără legătură cu nevoile reale ale pieței), cresc rapid (chiar anticipat!) prețurile cu 10-20 %. Unii au sărit deja la 50% creștere. Iar cumpărătorul, știind că vânzătorii sunt înțeleși între ei, au cumpărat mai scump, neavând alternativă! Ipocrizia supremă abia apoi urma: ”Nu guvernul a crescut prețurile! Ați vrut economie, de piață, aveți economie de piață! Piața este liberă să facă ce vrea!”. Adevărul este că, în urma creșterii pensiilor, a scăzut puterea lor de cumpărare, iar post-adevărul este că au …crescut pensiile/ salariile. QED. Istoria se repetă! Radio Erevan era (simbolic vorbind) cel care ”traducea” știrile post-adevărate prin simpla lor inversare și aducere la forma normală. adevărată. „E adevărat că lui Ivan Ivanovici i s-a dat drept premiu o Volgă?“ „Da, e adevărat! Cu două mici precizări: nu era o Volgă, ci o bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a luat!“
Dacă ar fi să încerc o explicație pentru cum au apărut și s-au dezvoltat canceros minciunile vândute (nu doar la noi, ci și, din păcate, și la case mai mari) aș invita la reflecții asupra următoarelor teme/ aspecte/ probleme: trăim în epoca excesului de informații aruncate peste capacitatea de digerare a consumatorilor de informații, prăbușirea sistemelor de educație din lume a omorât discernământul și atenția consumatorilor (tot mai naivi) de informații, generalizarea accesului la internet unde fiecare pune ce vrea și cât vrea, iar fiecare crede cum vrea și cum/ cât poate. Cu alte cuvinte, ignoranța nu doar că se extinde (v-am prevenit în episodul anterior!), ci este și criteriu de bază al oricărei propagande de partid și de stat. Orice comunicat oficial nu (mai) comunică, ci ascunde! Orice ”demonstrație” la un post de televiziune (la tablă!) este exact ca pe vremea lui Trăsnea (”cumplit meșteșug de tâmpenie”). Soluția: citiți clasici, învățați logică, gândiți cu mintea proprie!
Dar să dau cuvântul autorului: ”Ni se tot spune în ultima vreme că trăim într-o epocă nouă și înspăimântătoare a ”post-adevărului”, și minciunile și ficțiunile sunt pretutindeni în jurul nostru” (p. 233) Argumentația și exemplele aduse de autor se întind pe multe pagini, cu fapte concrete, (re)cunoscute ulterior: pentru început este dat exemplul invaziei militare a Rusiei în teritoriul ucrainean al Crimeei sub minciuna existenței unor trupe de ”autoapărare” (naționaliștii ruși își justifică această minciună susținând că a slujit ceva mai important). În ultimă instanță, războaiele se declanșează și se poartă apelând la uriașe cantități de minciună, iar introducerea forțată a comunismului a fost un permanent război civil întreținut de stat împotriva poporului prin… post-adevăruri. Tot în cadrul ficțiunilor post-adevărate se încadrează minciunile protocroniste ale miturilor care pretind întâietatea supremă pe planetă a unei națiuni (și, implicit, a regimului politic care susține aceste (post-)adevăruri. În ultima vreme s-a lansat minciuna cu faptul că latina se trage din limba română, că Atlantida se află sub Marea Neagră, că Potopul lui Noe (Noah, în ebraică) a avut loc pe teritoriul României etc. Bine spune autorul cărții: ”rolul miturilor autoconsolidate a fost acela de a uni colectivități umane”. (p. 235). Dar aplicarea mecanicistă a ideii că orice minciună ajută realizarea unității unei colectivități poate avea urmări contrare. Ceaușescu a aplicat teoria maioresciană a formelor fără fond înființând structura instituțională numită FUS (Frontul Unității Socialiste) în speranța creării unității de nezdruncinat în jurul partidului pe care îl conducea. Un alt exemplu (nefericit, ca orice alt exemplu despre post-adevăruri nocive) este prezența colonelului de contrainformații Pavel Coruț (pare-mi-se rezervist la acea dată) care, în seara declanșării conflictului din Transnistria, în mulțimea adunată în fața Parlamentului pentru a protesta în fața invaziei ruse pe teritoriul statului independent Republica Moldova, anunța în gura mare: să rezistăm, trenurile cu armament și muniții au plecat din București și în curând vor ajunge la Chișinău! În calitatea mea de mare naiv, angajat în spunerea/ scrierea adevărului (fiind ziarist la ziarul ”Sfatul Țării”) l-am admonestat public că transmite zvonuri mincinoase care nu pot ajuta la nimic. Dimpotrivă! Degeaba a încercat să mă convingă că e bine pentru moralul oamenilor, am rămas pe poziție: da, dar fără minciuni! După aflarea minciunii, nu te mai crede nimeni!
Concret, Brexitul, alegerea lui Trump, renașterea naționalismelor extremiste în lume, misiunea panslavistă și panortodoxistă agresivă a lui Putin, șubrezirea din interior a UE etc., toate sunt bazate pe mistificări grosolane, fapte care ne permit să acceptăm definiția epocii în care trăim drept una a post-adevărului (sau a minciunii). Dar să nu uităm marele adevăr subliniat de profesorul Harari: oamenilor le plac poveștile (adormitoare, încurajatoare, optimizante, dătătoare de speranțe etc.). Cele mai frumoase povești sunt religiile (atâta timp cât nu se încaieră între ele sau nu anatemizează alte credințe/ religii/ biserici, nu generează războaie și nu păcătuiesc mai mult decât ceilalți semeni). (va continua)
Liviu Druguș
Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 727. Miercuri 26 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (37)

Într-o încercare de clasificare (simplistă) a orientărilor ideologice s-a sugerat că cei de stânga doresc mai multă libertate, iar cei de dreapta doresc mai multă dreptate (nu întâmplător o publicație a Partidului Național Țărănesc de la noi s-a intitulat ”Dreptatea”). Dar, indiferent de care parte a spectrului ideologic s-ar situa setea de dreptate, Y.N. Harari sugerează, chiar în subtitlul acestei lecții, că ”E posibil ca simțul dreptății pe care îl avem să fie învechit” (p. 225). Așadar, autorul nu vorbește despre dreptate ca despre un ideal (scop) social de atins, ci ca despre un simț cu care suntem înzestrați majoritatea dintre noi. Deși simțul dreptății este unul străvechi, idealul dreptății între oameni și popoare este departe de a fi atins, cu atât mai mult acum când lumea devine tot mai complexă și mai complicată: ”nu s-au schimbat multe de când am părăsit savana africană în favoarea junglei urbane” (ibid.).

Încercând să lămurească conținutul conceptului și simț(ământ)ului de dreptate, autorul apelează la mai vizibila și mai ușor sesizabila relație de tip cauză-efect. Dar complexitatea relațiilor interumane la nivel planetar face ca să nu înțelegem cu claritate această relație cauzală între faptele unor oameni și consecințele pe care le suportă alții. Nemaiavând clare conexiunile dintre acțiuni, reacțiuni și consecințe oamenii au dificultăți tot mai mari în a-și defini și urma o linie morală bine stabilită/ definită. Dar, încearcă să ne ajute autorul, am putea să ne cantonăm doar la nivelul intențiilor, pentru a ne face un autoportret moral axat pe ideea de dreptate.

În vechime, un imperativ moral de prim rang era ”primum non nocere” (mai întâi să nu faci rău). Acum, în lumea globală și interdependentă în care trăim ”imperativul moral suprem devine imperativul de a ști” (p. 227). Nici nu se putea o succesiune mai bună a lecțiilor: după lecția despre ignoranță, aflăm despre imperativul suprem, acela de a ști. Argumentul pentru plasarea cunoașterii pe post de soluție-miracol în marile dileme ale omenirii provine din constatarea că multe crime și nedreptăți s-au produs, de-a lungul istoriei, din cauza ignoranței. Nu a ignoranței totale, imposibil de stins vreodată, ci a ignoranței care era la îndemâna oamenilor de a o fi înlăturat. Dar ”a ști” ce anume? Autorul dă un exemplu de funcționar de poștă zelos, care își făcea cu onestitate meseria lucrând chiar peste program, dar asta se întâmpla pe vremea nazismului astfel încât zelul poștașului era pus în slujba unui dictator monstruos. Așadar, dacă poștașul ar fi știut pentru cine lucrează de fapt și care ar fi consecințele excesului său de zel probabil ar fi slăbit un sistem care oricum era menit să dispară. Deci vina morală a poștașului era aceea că nu s-a străduit să cunoască intențiile și finalitățile regimului pentru care lucra. Acest lucru este valabil pentru milioanele de oameni care au lucrat în toate dictaturile trecute, actuale și viitoare… Altfel, toți vor apărea în postura de complici ai unui regim criminal. Din aceste dileme morale nu putem ieși postfactum, ci doar preventiv. Autorul sugerează câteva metode prin care cetățenii (și-)ar putea mări capacitatea de ocolire a complicatelor și complexelor contexte în care trăiesc. Iată-le:

1. Micșorarea/ simplificarea problemei (exemplu: în loc să încercăm să înțelegem cauzele și formele războiului civil din Siria, mai bine am simplifica problema văzând-o ca o simplă luptă între două tabere – dictatorul Assad și cei care se revoltă împotriva lui).
2. Concentrarea atenției asupra unei povești umane înduioșătoare, care simbolizează întregul conflict. A avea în minte și a expune și altora sumedenie de date, statistici și imagini face să pierzi atenția interlocutorului. (Citesc, în aceste zile cartea Svetlanei Aleksievici, laureata Nobel pentru Literatură ”pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră” în 2015. Citez din cartea ”Războiul nu are chip de femeie” (Ed. Litera) un pasaj care confirmă total această a doua metodă de înțelegere a ce și cum a fost/ este într-un război: ”De câteva ori mi-au fost înapoiate texte trimise spre lectură preliminară cu adăugirea: ”Nu-i nevoie să te agăți de fleacuri… Scrie despre marea noastră Victorie…” Dar tocmai ”fleacurile” sunt ceea ce contează pentru mine, căldura și limpezimea vieții: zuluful singuratic rămas în locul cozilor, cazanele fierbinți cu păsat și cu supă pe care nu mai are cine să le mănânce – căci dintr-o sută de oameni, după bătălie s-au întors șapte; sau cum, după război, femeile nu puteau, la piață, să privească galantarele măcelarilor” (p. 25). Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ei, bine, pentru mine (și poate și pentru alții, micul fragment face cât o mie de fotografii).
3. ”A treia metodă de abordare a dilemelor morale la scară largă constă în elaborarea unor teorii ale conspirației. Cum funcționează economia globală, este ea bună sau rea? E prea complicat ca să înțelegem. E mult mai ușor să ne imaginăm că 20 de multimiliardari trag sforile în culise, controlând presa și stârnind războaie ca să se îmbogățească. Aproape întotdeauna este o ficțiune fără niciun temei. Lumea contemporană este prea complicată, nu numai pentru simțul nostru al dreptății, ci și pentru activitățile noastre manageriale. Nimeni – nici măcar multimiliardarii, CIA, francmasonii și Înțelepții Sionului – nu înțelege cu adevărat ce se petrece în lume. Așa că nimeni nu e în stare să tragă efectiv sforile” (p. 231).
4. Dacă primele trei metode încearcă să nege adevărata complexitate a lumii, cea de a patra metodă este să creăm o dogmă, să ne încredem într-o teorie, într-o instituție sau într-un lider așa-zis atotștiutor și să-l urmăm oriunde ne-ar conduce. Dogmele religioase și ideologice (niște povești) sunt încă extrem de atrăgătoare în epoca noastră științifică, tocmai pentru că ne oferă un refugiu în fața complexității frustrante a realității.

Aceste soluții surogat sunt, pentru oamenii slabi, un fel de dezarmare deznădăjduită în fața complexității, măcinați de neputința de a afla adevărul și de a contribui la concretizarea ideii de dreptate. Atunci, dacă adevăr nu e, oare nu ne-ar putea ajuta post-adevărul? La această întrebare autorul încearcă să răspundă în lecția viitoare. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 726. Marți 25 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (36)

”Despotismul se bazează pe lașitate, democrația pe proști” (Andrzjei Majewski)

Shakespeare spunea că ceea ce mișcă soarele, luna și celelalte stele este iubirea. O fi așa, dar la nivel planetar terestru ceea ce mișcă tot ce mișcă în lumea largă a oamenilor este interesul (scopul). Nu ai un interes clar (nu neapărat material), nu te bagi. Spun adesea că cel mai greu în viață este să știi ce vrei. Altfel, doar ai crezut că ai vrut, iar după ce o dai în bară spui că ai crezut că n-ai știut. Scopul poate fi direct sau indirect. De exemplu, ești activ pe FB pentru că vrei să fii cunoscut sub anumite aspecte/ planuri/ dimensiuni. Unii o fac din simplu orgoliu (e și ăsta un interes de hrănit), alții o fac din dorința de a influența puterea politică, respectiv partidul/ partidele care formează această putere. Mai mult, unii nu vor să rămână doar la nivelul criticii, ci vor să pătrundă (prin alegeri) în nucleul dur și conducător al puterii pentru a o putea influența sau chiar exercita. De regulă, dorința de putere vine (și) dintr-o dorință de avere. Mai rar, și dintr-o pornire justițiară, de înlăturare a unor inechități strigătoare la cer și greu suportabile și de către alegători. Asta chiar în cazul în care electoratul nu este informat despre mecanismele concrete prin care s-ar putea înlătura (sau, eventual, accentua) acele inechități. De unde și alegerea motto ului pentru acest episod (motto care poate explica, esențializat, cum se poate face o schimbare de regim, în mod democratic, dar pe parcurs, după câștigarea alegerilor, societatea se trezește în fața unei dictaturi despotice.

Introducerea de mai sus se dorește o subliniere a ideii din episodul anterior, aceea că nimeni nu gândește singur și doar pentru el însuși. Iar atunci când ești chiar foarte egoist și raportezi totul doar la binele tău, asta nu se poate întâmpla decât cu ajutorul gândirii, simțirii și acțiunii altor semeni. Atunci când este vorba despre un individ oarecare, lucrurile nu sunt grave. Ele devin astfel atunci când individul ajunge să dețină o funcție de demnitate publică: ”Problema gândirii de grup și a ignoranței individuale îi afectează nu numai pe alegătorii și pe clienții obișnuiți, ci și pe președinți și pe directorii executivi ai companiilor. Aceștia poate că au la dispoziție numeroși consilieri și vaste agenții de informații, dar asta nu îmbunătățește neapărat situația. Este extrem de greu să descoperi adevărul atunci când conduci lumea. … dacă vrei să aprofundezi un subiect oarecare, ai nevoie de foarte mult timp. … Dacă nu-ți permiți să pierzi timpul, nu vei descoperi niciodată adevărul. Și mai rău, o mare putere denaturează inevitabil adevărul. Puterea înseamnă mai curând să schimbi realitatea decât să o vezi exact așa cum este. … Nici un sultan nu poate avea vreodată încredere că supușii și curtenii săi îi spun adevărul. Așadar, puterea însemnată acționează ca o gaură neagră care deformează spațiul din jurul ei.” (p. 222 – 223). Chiar comunicarea dintre conducător și consultanții săi este deformată de lipsa de timp, iar amestecul intereselor personale cu cele publice complică și mai mult lucrurile. Autorul pare a dori să ne invite la calm și să ne luăm gândul că cineva de la putere ar putea chiar fi prieten cu adevărul: ”Dacă vă doriți realmente adevărul, trebuie să evitați gaura neagră a puterii” (p. 223). Dar, nu doar adevărul nu poate fi cunoscut, ci nici dreptatea nu poate fi făcută, devreme ce nu ai acces la adevăr.

Concluzia autorului nu este deloc optimistă: ”Așadar, liderii se confruntă cu o dilemă fără ieșire. Dacă vor rămâne în centrul puterii, vor avea o viziune extrem de distorsionată asupra lumii. Dacă se vor aventura la periferie, vor irosi prea mult din timpul lor prețios. Iar problema doar se va înrăutăți. În deceniile următoare, lumea va deveni și mai complexă decât este astăzi. Prin urmare, indivizi umani, fie ei pioni sau regi – vor ști și mai puține lucruri despre gadgeturile tehnologice, despre curentele economice și dinamica politică ce configurează lumea.  … cel mai bun lucru în asemenea situații este să ne recunoaștem propria ignoranță individuală. Dar atunci cum rămâne cu moralitatea și dreptatea? Dacă nu putem înțelege lumea, cum putem să facem diferența între bine și rău, dreptate și nedreptate?” (p. 224). Drept pentru care, profesorul Harari propune ca tema viitoarei lecții ( a 16-a) să fie chiar ”Dreptatea”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 725. Luni 24 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (35)

Așadar, a 15-a lecție a profesorului Harari este despre ”Ignoranță”. Ignoranța ar trebui să fie o permanentă temă de meditație pentru orice persoană responsabilă. Îmi amintesc demonstrația făcută de un profesor în legătură cu creșterea volumului ignoranței pe măsură ce facem eforturi de cunoaștere: a desenat două cercuri pe tablă, unul mic și unul mai mare; ambele reprezentau nivelurile de cunoaștere ale unui om în două etape ale vieții sale; al doilea cerc avea o zonă de contact cu necunoscutul mult mai mare decât zona de contact cu necunoscutul din cazul primului cerc. Pe scurt, cu cât știm mai mult, cu atât realizăm cât de puțin cunoaștem în raport cu infinitatea a ceea ce este încă necunoscut (ignorat). Iluzia cunoașterii (alături de iluzia de a fi apreciat/ valorizat și multe alte iluzii) este alimentată, oarecum, și de sistemul de educație, de modul de premiere a savanților și de elogiere a acestora (de regulă, postmortem). Însuși cuvântul ”savant” ( = știutor) este un hrănitor al iluziei, ca să nu mai vorbim despre ineptul termen ”om de știință” (pe aceeași linie de denominare cu alte expresii ca: ”om de paie”, ”om de zăpadă”, ”om de nimic” etc.).

Profesorul Harari își începe lecția despre ignoranță, punând sub semnul întrebării însăși ideea de raționalitate umană. Liberalismul a încurajat mult ideea că oamenii raționali iau, de regulă, decizii raționale, adică bune, generatoare de succes individual. Poate această iluzie a succesului obținut rațional de către orice om care gândește corect ar trebui să fie pusă pe primul loc pe o listă de minusuri/ neîmpliniri a pledoariilor pentru libertate numite, generic, liberalism. Practic, presupunând că toată lumea ar lua decizii raționale, atunci toată lumea ar fi fericită, pacea ar fi perpetuă și nemurirea n-ar fi chiar așa departe… Exagerarea rolului rațiunii în optimizarea deciziilor și comportamentelor umane a plasat pe un nemeritat loc doi emoția umană, simțurile și chiar activitatea creierului care nu ține de rațiune. Intuitiv, am subliniat același lucru atunci când, cu mulți ani în urmă, am definit existența umană și, totodată, conținutul Metodologiei Scop Mijloc drept ”mod de gândire, simțire și acțiune”. Iată și sublinierea profesorului Harari: ”economiștii comportamentali și psihologii evoluționiști au demonstrat că majoritatea deciziilor omului au la bază mai curând reacții emoționale și scurtături euristice decât o analiză rațională și că, deși emoțiile și euristica noastră erau probabil potrivite pentru viața din Epoca Pietrei, ele sunt complet inadecvate în Epoca Siliciului” (p. 219). Inadecvarea pe care ține să o sublinieze profesorul Harari se referă la faptul că individualitatea este mai puțin importantă în luarea deciziilor în comparație cu socialitatea: ”Nu numai raționalitatea, ci și individualitatea este un mit. Oamenii gândesc rareori singuri. Mai curând gândim în grupuri. … Niciun individ nu știe tot ce presupune construirea unei catedrale, a unei bombe atomice sau a unei aeronave” (pp. 2019 – 220). Această pledoarie pentru socialitate nu trebuie confundată cu o pledoarie (fie și mascată) pentru socialism/ comunism. Pur și simplu, este o pledoarie pentru dialoguri la niveluri de socialitate tot mai mari. În Metodologia Scop Mijloc definirea conținutului MSM continuă (după triada ”gândire-simțire-acțiune”) cu triada ”la nivel micro, macro și mondo”. Cu alte cuvinte, raționalizarea comportamentului nostru nu poate tinde spre optim dacă se limitează strict la micro (individ, familie, colectiv de lucru), ci trebuie să vizeze (simultan și continuu, pe cât posibil) nivelurile macro (comunitate umană, țară) și mondo (omenirea văzută ca întreg). Iar acest lucru trebuie să se întâmple cu necesitate deoarece ”indivizii umani știu rușinos de puține lucruri despre lume și, de-a lungul istoriei, au ajuns să știe din ce în ce mai puțin” (p. 220). Proba/ demonstrația ultimei afirmații este adevărul, general cunoscut că ”Ne bazăm pe priceperea altora pentru aproape toate ideile noastre. … iluzia cunoașterii ne permite să trecem prin viață fără să ne confruntăm cu efortul imposibil de a înțelege totul de unii singuri.” (ibidem).

În mod inerent, discuția despre complexitate trebuia să apară și profesorul invocă această realitate postmodernă ca fiind și o posibilă explicație a creșterii ignoranței noastre la nivel individual și chiar de grup: ”Lumea devine tot mai complexă, iar oamenii nu conștientizează cât de puține știu despre ceea ce se petrece” (ibidem). Pe șleau spus, suntem tot mai proști, iar dovada vine îndeosebi din faptul că ne credem, adesea, foarte foarte deștepți. Iar dovada supremă că suntem din ce în ce mai proști este și inacceptarea ideii că am greșit (fie că este vorba despre o greșeală de limbă, de logică, de scriere sau de (ne)citare etc.). Cu o încăpăținare demnă de felul de a fi al catârilor, majoritatea celor pe care i-am criticat (pe varii teme: plagiere, autoplagiere, erori de gramatică, de grafiere a unor nume sau cuvinte comune, de sintaxă etc.) s-au supărat emfatic și și-au îndreptat prietenia și grația către lăudătorii de profesie. Un simptom al complacerii în ignoranță și prostie este cvasidispariția, la noi, a criticii de întâmpinare serioase, a cronicilor/ recenziilor oneste și cu adevărat utile, concomitent cu creșterea exponențială a numărului scriitorilor români (prea multe mii) care aspiră la a fi incluși (chiar în timpul vieții lor) în manualele de liceu și în Istoriile literaturii române. Recunosc, nu aveam o explicație cât de cât acceptabilă a acestor comportamente (aparent ilogice), dar diagnosticul pus de autorul Harari este aplicabil și în contextul amintit mai sus: ”Majoritatea opiniilor noastre sunt modelate mai curând de gândirea de grup decât de raționalitatea individuală, și ne menținem aceste puncte de vedere datorită loialității față de grup. Cel mai probabil, asaltarea oamenilor cu fapte și demascarea ignoranței lor individuale vor da greș. Majoritatea nu agreează prea multe fapte și cu siguranță nu vor să se simtă proști” (p, 221). Într-adevăr, criticile fără menajamente nu au darul să facă prietenii durabile și cumetrii profitabile, dar cred că, tacit și în timp, ecourile criticilor își fac efectul scontat (fie și pe termen mediu și/ sau lung).

Dacă în literatură, singurul domeniu în care criticile au fost mereu prezente, au fost făcute publice și la obiect, observațiile sunt trecute cu vederea (adică sunt ignorate, sporind cantitatea și așa imensă de ignoranță), ce se mai poate spera de la criticile (dezinteresate sau nu) adresate puterii politice? Discuția despre acest aspect este făcută de autorul cărții sub incitantul titlu ”Gaura neagră a puterii” și chiar merită un episod distinct. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!