liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Războiul nu are chip de femeie

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 727. Miercuri 26 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (37)


Într-o încercare de clasificare (simplistă) a orientărilor ideologice s-a sugerat că cei de stânga doresc mai multă libertate, iar cei de dreapta doresc mai multă dreptate (nu întâmplător o publicație a Partidului Național Țărănesc de la noi s-a intitulat ”Dreptatea”). Dar, indiferent de care parte a spectrului ideologic s-ar situa setea de dreptate, Y.N. Harari sugerează, chiar în subtitlul acestei lecții, că ”E posibil ca simțul dreptății pe care îl avem să fie învechit” (p. 225). Așadar, autorul nu vorbește despre dreptate ca despre un ideal (scop) social de atins, ci ca despre un simț cu care suntem înzestrați majoritatea dintre noi. Deși simțul dreptății este unul străvechi, idealul dreptății între oameni și popoare este departe de a fi atins, cu atât mai mult acum când lumea devine tot mai complexă și mai complicată: ”nu s-au schimbat multe de când am părăsit savana africană în favoarea junglei urbane” (ibid.).

Încercând să lămurească conținutul conceptului și simț(ământ)ului de dreptate, autorul apelează la mai vizibila și mai ușor sesizabila relație de tip cauză-efect. Dar complexitatea relațiilor interumane la nivel planetar face ca să nu înțelegem cu claritate această relație cauzală între faptele unor oameni și consecințele pe care le suportă alții. Nemaiavând clare conexiunile dintre acțiuni, reacțiuni și consecințe oamenii au dificultăți tot mai mari în a-și defini și urma o linie morală bine stabilită/ definită. Dar, încearcă să ne ajute autorul, am putea să ne cantonăm doar la nivelul intențiilor, pentru a ne face un autoportret moral axat pe ideea de dreptate.

În vechime, un imperativ moral de prim rang era ”primum non nocere” (mai întâi să nu faci rău). Acum, în lumea globală și interdependentă în care trăim ”imperativul moral suprem devine imperativul de a ști” (p. 227). Nici nu se putea o succesiune mai bună a lecțiilor: după lecția despre ignoranță, aflăm despre imperativul suprem, acela de a ști. Argumentul pentru plasarea cunoașterii pe post de soluție-miracol în marile dileme ale omenirii provine din constatarea că multe crime și nedreptăți s-au produs, de-a lungul istoriei, din cauza ignoranței. Nu a ignoranței totale, imposibil de stins vreodată, ci a ignoranței care era la îndemâna oamenilor de a o fi înlăturat. Dar ”a ști” ce anume? Autorul dă un exemplu de funcționar de poștă zelos, care își făcea cu onestitate meseria lucrând chiar peste program, dar asta se întâmpla pe vremea nazismului astfel încât zelul poștașului era pus în slujba unui dictator monstruos. Așadar, dacă poștașul ar fi știut pentru cine lucrează de fapt și care ar fi consecințele excesului său de zel probabil ar fi slăbit un sistem care oricum era menit să dispară. Deci vina morală a poștașului era aceea că nu s-a străduit să cunoască intențiile și finalitățile regimului pentru care lucra. Acest lucru este valabil pentru milioanele de oameni care au lucrat în toate dictaturile trecute, actuale și viitoare… Altfel, toți vor apărea în postura de complici ai unui regim criminal. Din aceste dileme morale nu putem ieși postfactum, ci doar preventiv. Autorul sugerează câteva metode prin care cetățenii (și-)ar putea mări capacitatea de ocolire a complicatelor și complexelor contexte în care trăiesc. Iată-le:

  1. Micșorarea/ simplificarea problemei (exemplu: în loc să încercăm să înțelegem cauzele și formele războiului civil din Siria, mai bine am simplifica problema văzând-o ca o simplă luptă între două tabere – dictatorul Assad și cei care se revoltă împotriva lui).
  2. Concentrarea atenției asupra unei povești umane înduioșătoare, care simbolizează întregul conflict. A avea în minte și a expune și altora sumedenie de date, statistici și imagini face să pierzi atenția interlocutorului. (Citesc, în aceste zile cartea Svetlanei Aleksievici, laureata Nobel pentru Literatură ”pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră” în 2015. Citez din cartea ”Războiul nu are chip de femeie” (Ed. Litera) un pasaj care confirmă total această a doua metodă de înțelegere a ce și cum a fost/ este într-un război: ”De câteva ori mi-au fost înapoiate texte trimise spre lectură preliminară cu adăugirea: ”Nu-i nevoie să te agăți de fleacuri… Scrie despre marea noastră Victorie…” Dar tocmai ”fleacurile” sunt ceea ce contează pentru mine, căldura și limpezimea vieții: zuluful singuratic rămas în locul cozilor, cazanele fierbinți cu păsat și cu supă pe care nu mai are cine să le mănânce – căci dintr-o sută de oameni, după bătălie s-au întors șapte; sau cum, după război, femeile nu puteau, la piață, să privească galantarele măcelarilor” (p. 25). Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ei, bine, pentru mine (și poate și pentru alții, micul fragment face cât o mie de fotografii).
  3. A treia metodă de abordare a dilemelor morale la scară largă constă în elaborarea unor teorii ale conspirației. Cum funcționează economia globală, este ea bună sau rea? E prea complicat ca să înțelegem. E mult mai ușor să ne imaginăm că 20 de multimiliardari trag sforile în culise, controlând presa și stârnind războaie ca să se îmbogățească. Aproape întotdeauna este o ficțiune fără niciun temei. Lumea contemporană este prea complicată, nu numai pentru simțul nostru al dreptății, ci și pentru activitățile noastre manageriale. Nimeni – nici măcar multimiliardarii, CIA, francmasonii și Înțelepții Sionului – nu înțelege cu adevărat ce se petrece în lume. Așa că nimeni nu e în stare să tragă efectiv sforile” (p. 231).
  4. Dacă primele trei metode încearcă să nege adevărata complexitate a lumii, cea de a patra metodă este să creăm o dogmă, să ne încredem într-o teorie, într-o instituție sau într-un lider așa-zis atotștiutor și să-l urmăm oriunde ne-ar conduce. Dogmele religioase și ideologice (niște povești) sunt încă extrem de atrăgătoare în epoca noastră științifică, tocmai pentru că ne oferă un refugiu în fața complexității frustrante a realității.

Aceste soluții surogat sunt, pentru oamenii slabi, un fel de dezarmare deznădăjduită în fața complexității, măcinați de neputința de a afla adevărul și de a contribui la concretizarea ideii de dreptate. Atunci, dacă adevăr nu e, oare nu ne-ar putea ajuta post-adevărul? La această întrebare autorul încearcă să răspundă în lecția viitoare. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame