liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: C. Noica

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 733. Marți 1 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (43)


Ne gândim la sensul vieții doar când constrângerile din jurul nostru devin apăsătoare, chinuitoare chiar. Într-o epocă a prosperității materiale greu de imaginat cu un secol în urmă, ne gândim tot mai mult la sensul/ rostul nostru pe această planetă, dar și cel pe care-l pregătim pentru generațiile de peste un secol. Dacă existența noastră este din ce în ce mai bună sub raport material, nu același lucru se poate spune despre existența noastră sub raport spiritual. A sintetizat excelent C. Noica acest adevăr: ”Pentru viața spirituală condițiile bune sunt proaste”. Asta echivalează cu a spune că dacă Eminescu ar fi trăit într-o familie foarte bogată, altcineva ar fi avut onoarea să fie considerat cel mai cel din literatura română.

Profesorul Harari ne avertizează din chiar primul subtitlu al lecției ”Sensul” (pp. 269 – 306) că ”viața nu este o poveste”. OK, dar ce este? Răspunsul la această întrebare, la care se adaugă inevitabilele ”cine sunt eu?” și ”ce ar trebui să fac în viață?” diferă de la generație la generație deoarece, susține autorul, ”ceea ce știm și ceea ce nu știm se schimbă încontinuu” (p. 269). Printre poveștile posibile date ca răspuns(uri) poate fi sintetizată, în câteva cuvinte, următoarea: ”facem cu toții parte dintr-un ciclu etern care cuprinde și conectează toate ființele. Fiecare ființă are de îndeplinit o funcție anume în cadrul ciclului. Să înțelegi sensul vieții înseamnă să-ți înțelegi funcția unică, iar să duci o viață bună înseamnă să îndeplinești funcția respectivă” (p. 269). Cu alte cuvinte, toți suntem la fel: unici, în felul nostru! Poate și această unicitate ne face să ne simțim ca fiind aleși pentru a îndeplini misiunea numită viață. Această explicație vine mai mult din filosofia hindusă care consideră că ”fiecare ființă are o dharma unică, aceasta reprezentând calea pe care trebuie să o urmezi și îndatoririle pe care trebuie să le duci la bun sfârșit” (p. 270). Nefăcând astfel, strici echilibrul cosmic și nu-ți vei găsi liniștea niciodată. Intuitiv sau nu, unei ființe care a aderat mult la practici religioase pline de pietate i-am spus: ”urmează-ți calea!” Într-adevăr, a face ce nu-ți place, nu crezi, sau nu este pe măsura ta înseamnă a nu-ți urma calea și a fi nefericit, neîmplinit. ”Alte religii și ideologii cred într-o dramă cosmică liniară, care are un început cert și incontestabil, un mijloc nu tocmai lung și un sfârșit de tipul o dată pentru totdeauna” (p. 271). Pe aceeași linie se înscriu și toate ideologiile naționaliste care își proslăvesc națiunea sub convingerea că acestea sunt fapte de drept divin: Dumnezeu a făcut națiunile! Din păcate, oamenii nu pot aparține decât la o națiune – prin naștere, de regulă – iar  celelalte națiuni nu au calitățile deosebite pe care o are națiunea în care te-ai născut…  ”Comunismul ne spune o poveste asemănătoare, dar se axează mai mult pe clasă decât pe etnie. Lupta dintre burghezie și proletariat va anunța sfârșitul istoriei și instaurarea paradisului pe pământ, în care nimeni nu va deține nimic și toată lumea va fi pe deplin liberă și fericită” (p. 273). Din motive arhicunoscute, cei care au trăit în comunism au ajuns la concluzia că e mai bine să crezi în perfecțiunea absolută a unei societăți postmortem, numită Rai. Pentru a calma spiritele în legătură cu care dintre toate aceste povești ar putea fi mai credibilă și mai bună de aplicat, Harari ne amintește câteva cifre care țin de astronomie și biologie: ”universul (etern!) s-a născut cu 13, 8 miliarde de ani în urmă. Planeta Pământ s-a format acum 4,5 miliarde de ani, iar oamenii există de cel puțin două milioane de ani. … Cât despre viitor, fizica ne spune că planeta Pământ va fi absorbită de un soare în expansiune peste cca 7,5 miliarde de ani, iar universul nostru va mai exista încă 13 miliarde de ani” (pp. 273-274). Asta arată că suntem efemeri, suntem chiar efemeride cu un parcurs extrem de scurt în istoria universului și al planetei.

Totuși, nevoia de sens este permanentă, chiar dacă nu mereu conștientizată. ”Majoritatea poveștilor de succes rămân cu final deschis. Nu trebuie să explice niciodată de unde provine în ultimă instanță sensul, deoarece se pricep de minune să capteze atenția oamenilor și să o mențină într-o zonă sigură.” (p. 276) Această menținere în zona de siguranță face ca oamenii să nu-și mai pună problema sensului în mod acut. Spre exemplu, problema naționalismului este o poveste, adesea de succes, car gâdilă plăcut urechea omului mediu, de regulă orgolios că este implicat într-un proiect atât de grandios. Iată cum explică Harari, succesul ideologiei naționaliste (una care pare să aibă mult sens, dacă nu cumva chiar singurul sens al vieții indivizilor care o compun): ”naționalismul ne farmecă cu povești eroice, ne emoționează până la lacrimi relatând dezastre din trecut și ne stârnește furia insistând asupra nedreptăților pe care le-a suferit națiunea noastră. Ne confundăm atât de mult în această epopee națională încât începem să evaluăm tot ce se petrece în lume în funcție de impactul asupra națiunii noastre și nici prin cap nu ne trece să întrebăm ce face ca națiunea noastră să fie atât de importantă” (p. 276). Aș adăuga un bemol la descrierea modului în care funcționează naționalismul. Într-adevăr, naționalismul, ca ideologie extremistă demnă de dispreț și desconsiderare are la bază povești nemuritoare despre excepționalismul națiunii din care facem parte în raport cu celelalte națiuni ale lumii. Dar există și sentimentul firesc (identic cu cel de apartenență la o familie, trib, clan etc.) de apărare a națiunii din care faci parte și cu care te identifici. Aici apărarea națiunii se justifică prin calcul pragmatic pur, prin apărarea propriilor interese prin intermediul apărării intereselor generale ale națiunii. Este firesc să-ți aperi avutul/ proprietatea/ familia în cazul în care națiunea ta este atacată. Dar și reciproca este valabilă: nu este neapărat necesar să aparții unei anumite națiuni pentru ca viața ta să aibă sens: ”miliarde de oameni au crezut de-a lungul istoriei că, pentru ca viețile lor să aibă sens, nici măcar nu trebuie să fie integrați într-o națiune sau într-o mișcare ideologică importantă. Este suficient doar ”să lase ceva în urmă”, asigurându-se astfel că povestea lor personală continuă și după moartea lor. Acel ”ceva” pe care îl las în urmă este, la modul ideal, sufletul meu sau esența mea personală” (p. 277).

Altă poveste de succes este dragostea perfectă, iubirea absolută din care cineva poate să facă scopul vieții (cel puțin pentru o perioadă de timp). Translarea dinspre iubirea dintre o persoană pentru o altă persoană, către iubirea unei persoane către întreaga națiune se face rapid prin numitorul comun: iubirea. În dictaturile comuniste iubirea față de partid era forma supremă de iubire, urmată de iubirea de patrie, de familie, de semeni etc. Sigur, unii își extrăgeau sensul vieții din aceste ”iubiri”, dar se știe că iubirea este trecută, în categoriile de boli alcătuite de OMS drept o patologie. Dar sfârșitul nu-i aici… (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 505. Duminică 20 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (6)


Voi comenta volumul Ioanei DiaconescuPoezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității”, Ed Junimea, Iași, 2017, 296 pagini. Subiectul este de o delicatețe extremă, riscurile derapajelor hermeneutice fiind și ele însemnate. Mai exact, un subiect sensibil nu poate fi tratat ”la general”, sau folosind expresii aproximative generatoare de noi interpretări posibil deformate, posibil exact în direcția în care s-a gândit (dar n-a scris) autoarea. Voi extrage acele pasaje care ar merita mai multă atenție, fie pentru o viitoare ediție, fie pentru prezentarea, în anii ce vin, a altor dosare de scriitori ”iubiți” de Securitate, sau chiar ”iubitori” de Securitate. Spre exemplu, despre Marin Sorescu nu s-a scris nimic documentat în legătură cu potențiala sa calitate de informator (de care de altfel, a și fost, adesea, acuzat, ca de altfel și Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi). Doar o solicitare expresă în acest sens din partea cercetătorilor de la CNSAS ar putea lămuri cum au stat (de fapt) lucrurile. Tudor Nedelcea (în deja pomenitul articol publicat în ”Lumina” (Pancevo, Serbia) pledează, categoric în favoarea tezei că Marin Sorescu nu a semnat nimic cu instituția represivă, ci a fost mereu-mereu urmărit ”până la sfârșitul vieții sale” (în 1996).  La fel au stat lucrurile și în privința celorlalți doi poeți (prezenți în acest miniserial). Totul a fost OK până când cercetarea documentară a Ioanei Diaconescu și-a spus cuvântul.

După cum calitatea de legionar a lui Noica nu l-a scos pe filosof din rândul intelectualilor de marcă ai României, tot astfel posibila calitate de informator (pentru scurt timp, cu sau fără relevanță pentru viețile colegilor și apropiaților săi) a lui Marin Sorescu nu ar putea șterge cu buretele poezia și dramaturgia sa. Dar adevărul este mai important decât scuzele și explicațiile. Redau aici autoprezentarea cărții lui Sorin Lavric, din 2007, ”Noica și Mișcarea Legionară” (care a primit, în 2009, Premiul ”Titu Maiorescu” al Academiei Române): „Autorul acestei cărți știe că nu e o cale mai sigură de a-ți atrage oprobii din toate direcțiile decât să scrii o carte despre legionari în cuprinsul căreia vrei să încerci, fără prejudecăți și fără polițe secrete de plătit, să dai răspuns unei probleme căreia nimeni până acum nu i-a putut găsi o lămurire potrivită.
Problema cu pricina poate fi înfățișată printr-o suită de trei întrebări:
1. Cum s-a putut ca atâția oameni de o stofa intelectuală incontestabila să intre, cu o dăruire prozelitică amintind de sectele religioase, în rândurile unei mișcari totalitare?
2. Cum s-a putut ca Eliade, Cioran, Noica, Gyr, Aron Cotruș, Horia Stamatu, Sextil Pușcariu, Ion Barbu, Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, Dragoș Protopopescu să scrie despre Corneliu Zelea-Codreanu nu doar pe un ton exaltat, descins parcă din ditirambii antici cuveniți zeilor, dar, amanunt deconcertant, s-o facă fără ca cineva să-i fi silit vreodată?
3. În sfarșit, cum s-a putut ca atâția inși de o calitate umană remarcabilă, atâția ‘băieți buni’, să fi trecut de partea unei mișcari care, judecată cu ochii prezentului, a fost neindoielnic o întruchipare a Răului? Acestor întrebari nu li s-a dat până astăzi un răspuns. În schimb, s-au rostit sentințe, s-au aruncat anateme, s-au compromis prestigii, s-au distrus vieți omenești.
Cartea de față, urmărind felul în care traseul biografic al filozofului Noica a ajuns să se întretaie cu evoluția Mișcării Legionare, încearcă sa dea o lămurire acestei probleme
.”  Am redat in extenso această prezentare pentru că ar fi suficient să punem firescul semn egal între legionarism/ fascism/ nazism și fratele său siamez sovietism/ bolșevism/ comunism pentru a înțelege că dacă eliminăm operele tuturor intelectualililor care au fost ”contaminați” de aceste idei atunci trebuie să scoatem din istoria culturii române moderne o bună parte din ea.

Revin la textul cărții Ioanei Diaconescu. În ”Argument” (pp. 5-8) ni se oferă o nouă mostră de sugerare a faptului că nici vorbă despre dispariția regimului comunist în urma presupusei Marii Revoluții Socialiste din Decembrie, ci dimpotrivă, o consolidare a acestuia (e adevărat, unul cu o față nouă, democratică, umanistă etc.): ”Cezar Ivănescu va rămâne toată viața sub lupa serviciilor secrete comuniste” (p.5). Știind că viața poetului s-a curmat în 2008, iată avem o dezvăluire despre o incredibilă prelungire a vieții serviciilor secrete comuniste (cel puțin) până la această dată. Autoarea vine cu un bemol la afirmația de mai sus și ne comunică, deconcertant, că există documente despre urmărirea lui Cezar Ivănescu de către servicii doar până în anul 1987. Și atunci cum probează cercetătoarea Ioana Diaconescu afirmația că poetul a fost urmărit până în 2008? Am mai emis această ipoteză pe care o repet aici, în context: neaccesul la arhivele Securității, respectiv la dosarele care conțin documente scrise după 1985, dar în special după 1987, are ca posibilă explicație pregătirea loviturii de stat din decembrie 1989, proces în care au fost implicate foarte multe persoane, majoritatea fiind dintre cei aflați azi în funcții de conducere în statul român.

Limbajul ”în proză” nu este chiar la îndemâna poetei Ioana Diaconescu, stilul poetic prea ”metaforic” generând, involuntar desigur, confuzii exact acolo unde avem nevoie de clarități de cristal: ”Racolarea din anii 60 eșuată și scoaterea lui din rețeaua informativă nu-i oprește pe capii Securității să-l mențină în cartoteca generală, având tentative de asemeni (sic!) eșuate (neexprimate) de a-l atrage de partea lor”. A vorbi despre ”o racolare eșuată” înseamnă a avea documente că Cezar Ivănescu nu s-a lăsat racolat și nu a semnat actul de colaborare. Or, în carte este documentat tocmai faptul că a existat calitatea de informator a poetului în perioada 13 decembrie 1961 – 12 ianuarie 1963. Chiar dacă, aproape imediat după racolare, Cezar Ivănescu s-a lăudat (adică s-a desconspirat) cu legătura lui cu ofițerul de securitate și a ridicat semne de întrebare ofițerilor în legătură cu buna sa credință, nu se poate afirma că ”racolarea a eșuat”. Mai mult, dacă racolarea ar fi eșuat nu mai putea avea loc ”scoaterea lui din rețeaua informativă”. În schimb, se poate vorbi despre o colaborare eșuată/ întreruptă între poet și instituția de represiune.

Închei această primă parte a prezentării cărții Ioanei Diaconescu despre Cezar Ivănescu prin ochii Securității cu (încă) o opinie (ce va putea fi documentată DOAR după cunoașterea ÎNTREGII arhive a Securității cu referire la intelectualii mai importanți ai țării) și anume faptul că ABSOLUT TOȚI intelectualii au fost urmăriți, fie cu DUI (Dosar de Urmărire Informativă), fie în calitatea lor de aflători în cercul unor persoane care aveau DUI, fie pur și simplu pentru a se vedea de ce nu ies prin nimic în evidență sau de ce afișează strident iubire față de partid și conducător. Așadar, o societate totalitară cum a fost dictatura comunistă are în firea și în esența ei supravegherea întregii populații. Chiar cei din nomenclatura de partid erau urmăriți pentru a nu-i lăsa să provoace fisuri sau devieri ”de la linia politică a partidului”. Alcătuirea unui DUI era, cred, un fel de pregătire a unui iminent act de acuzare în urma căruia se puteau da pedepse (nu neapărat în instanță, schimbarea sau pierderea locului de muncă fiind o metodă de ”liniștire” a insurgenților/ rebelilor/ nemulțumiților).  Ca o consecință a acestei ipoteze, clamarea statutului de urmărit de către Securitate – ca un fel de gest eroic și demn de răsplată – devine una superfluă, nerelevantă și chiar jenantă. Rămâne însă de documentat modul cum Securitatea ”pedepsea” sau ”promova” – după caz – pe cei cu care intra în contact (în cazul nostru întreaga intelectualitate română). Dar asta va fi, probabil, peste niște decenii.      (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 474. Joi 19 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (25) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 3


Textul celor cca 100 de pagini de jurnal (din cele aproape 200 ale cărții) este, în parte, deja cunoscut celor care au accesat link ul revistei Scriptor 1-2/2018 9 pp. 46-49, text care acoperă 15 pagini de carte. Deci, cumpărătorul va plăti 30 de lei pentru a citi încă 85 de pagini de jurnal. De comparat prețul (de librărie) al celor 150 pagini ele revistei Scriptor (format mare) – 4 lei! cu prețul celor 85 de pagini de jurnal (196 de carte, format mic) – 30 lei! Acesta este rezultatul parteneriatului public (Primăria Iași) – privat (Editura Junimea). Titlul însemnărilor de jurnal este ”Eu le refer o șansă de-a rămâne” (semnat C. Noica). De fapt acesta este și singurul capitol de jurnal. Da, dar când cititorul vede scris C. Noica zice: aha e ceva de citit aici… Urmează, la final câteva ADDENDA formate din ”Lista caietelor Eminescu existente la Ipotești (fotocopii și copii xeros)” adică începutul operei de facsimilare a Caietelor Eminescu, operațiune meritorie dar neterminată (în vastitatea ei) și luată de la zero de Editura Enciclopedică, București, 2004 sub coordonarea acad. Eugen Simion.

Obiceiul (prost) de a coafa și cosmetiza un Jurnal continuă, în carte, la modul deranjant. Dacă tot soiul de fotografi, funcționari și alte fețe comune ale vremii sunt nominalizate, ca și cum istoria n-ar fi completă fără numele lor, numele directoarei (șefa lui V.C. din anii 80) este trecut sub tăcere. Desigur este același personaj pe care anterior l-a numit ”o veleitară botoșeneană”. Este clar că o ură abia stăpânită a existat mereu între V.C. și L.O.N. dar nu este clar cui aparține  interdicția de a o nominaliza atât în revistă, cât și în carte. Poate L.O.N. și L.V. (stăpânul inelelor de la revistă și editură) or fi colegi de masonerie? Cine știe? Oricum descrierea doamnei directoare (foarte probabil L.O.N.) este cât se poate de … neprietenoasă. Iată un ”portret” zugrăvit cu sete la 13 octombrie 1984 de V.C.: ”Dimineața, obosit, după o noapte de mers cu trenul, explic directoarei muzeului ce am reușit să fac la București. (Doamna era una căreia nu-i trebuia mult timp să ia o decizie și, de obicei, o alegea pe cea mai nefericită. Femeie ciolănoasă, părul și fața blond-spălăcite, cu un coc bogat și gros tip ”sărmăluțe” care o făcea și mai înaltă decât era). Îmi aduc aminte de Eminescu: Fiecăruia-i dată de natură măsura de minte pe care-a fost s-o aibă. Educația poate să dezvolte puterile minții existente, nu poate pune însă ce nu-i! A luat hotărârea să nu lăsăm filmele pe mâna altora, ci să le copieze fotograful muzeului. (”Dacă zici că sunt de așa mare preț!” Nu vedeam noima replicii. Constat și trec mai departe)”. (p. 63). La 20 noiembrie apare un nou prilej de ”zugrăveală” a chipului directoarei: ”… căci directoarea îți trântea un răspuns de care puteai să te cutremuri. Și numai de cutremure ca cele pe care le știam atât de bine nu era nevoie… Era ca atunci când Eminescu susținea cu tărie maxima: cu ofițerii nu discuta niciodată materii filosofice”  (L.D.: Cu ofițerii? Hm…). La 22 noiembrie, iar: ”Un necaz nu vine niciodată singur: directoarea muzeului s-a întors de la București povestind tot felul de ”succese”. O rugasem să mai ceară un răgaz de la Biblioteca Academiei. Mi-a răspuns foarte senin că nu a avut timp să treacă și pe la Academie (!).”. Se vedea treaba că directoarea muzeului nu-l agrea deloc pe V.C.:1 decembrie 1984. Ca să câștigăm timp, am intrat la directoare cu intenția de a o ruga să trimită un om la Târgu Mureș pentru a procura materialele necesare copierii manuscriselor. În viziunea ei discuția putea fi amânată, însă promite să ne vedem în câteva momente. Avea să discute cu niște doamne despre goblenuri, tricotaje și mâncare. Când m-a văzut așteptând în anticameră s-a bătut cu mâna peste frunte: Uite dragă că am uitat de tine!” (p. 78). Pe măsură ce timpul înaintează, greutățile cu copierea Caieteler după filmele făcute la București se amplifică. Imposibil de evitat, o nouă discuție cu directoarea: ”17 aprilie  1985. Directoarea muzeului începe să privească chestiunea copierii manuscriiselor ca pe afacerea mea personală și mă amenință că va vinde materialele foto, dacă expiră, pentru că nu are nevoie de bucluc! I-am explicat pentru a nu știu câta oară, că eu însumi sunt îngrijorat și că, la rându-mi, depind de alții, care fac lucrul acesta fără bani și fără tragere de inimă. De fiecare dată discuțiile noastre s-au purtat după regula limbajului de lemn: eu îi vorbeam despre un anume subiect, dar mi se răspundea invariabil la cu totul altceva. Și ea și Jaucă au început să se ascundă de gura doctorului Buhociu. Mă consolez.” (p. 82-83). Obsesia numită ”directoarea” continuă invariabil și cititorul își pune problema care dintre cei doi va rămâne în viață până la sfârșitul cărții: ”22 aprilie 1985. ”I–am explicat detaliat directoarei încurcătura în care ne aflăm. După ce m-a ascultat, l-a strigat pe nea Ionică fotograful, deși ușa biroului era închisă. Ca un ecou, muzeograful din bibliotecă strigă și el, apoi supraveghetoarea de serviciu, pe urmă cineva de la etaj, până când numele ajunge, prin ușa încuiată a atelierului, la urechile celui strigat. Fotograful a sosit imediat explicând că el a discutat cu tehnologul fabricii și că acela a recomandat pelicula adusă. Auzind directoarea cuvântul tehnolog, a iertat totul, iar nea Ionică a scăpat de ploaia de cuvinte ce urma să se abată asupra lui.” (p. 84). O altă ”scăpare” a directoarei nu putea fi scăpată de V.C. Deci: ”14 iunie 1985. Recita Emil Botta Cugetările sărmanului Dionis, când directoarea a exclamat impresionată: Săracu Botta, a fost morfiloman! Mi s-a părut că n-am înțeles dar a repetat întocmai: morfiloman” (p. 87). Brusc, eminescologul V.C. constată că are o concurență internă în însăși persoana directoarei: ”1 martie 1986. Directoarea muzeului a devenit peste noapte un pasionat eminescolog, altfel nu se explică de ce mi-a spus astăzi că nu dorește să aibă și alții, în oraș, manuscrisele, susținând că ar mai bine să le ținem numai pentru noi. După cum s-a lansat în discuție mi s-a părut că prin ”noi”  înțelgea numai Muzeul județean, nicidecum Ipoteștii. Încerc să-i explic, dar replica este dezarmantă. O trec cu vederea” (p. 95).

În esență, odiseea editării manuscriselor eminesciene s-a derulat pe parcursul a cel puțin două decenii, iar piedicile și lipsurile din timpul dictaturii sunt (prezentate ca fiind) comparabile cu cele de după 1990. Dimensiunea financiară a însoțit, firesc, toate aceste demersuri, inclusiv acuzațiile de fraudă financiară la adresa lui Valentin Coșereanu și Eugen Simion. ”Editura Humanitas nu a mai reușit să facă nimic. Nu am aflat nici dacă, nici câți bani au fost dați pentru facsimilare…” (p. 143). Oricum, ”Totul se făcea la inițiativa academicianului Eugen Simion, care, în sfârșit, se zbate peste tot pentru ediția facsimilată a manuscriselor Eminescu” (p, 143).

În finalul acestei scurte prezentări a cărții ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” constat, cu neplăcere, lipsa unui Indice de nume și a unui Indice tematic, de real ajutor pentru aceia care vor să ia din Colecția Eminesciana un model de urmat în materie de editare. (Evident, la litera D ar urma să apară … Directoarea). Sper ca, odată publicate facsimilele manuscriselor Eminescu, acestea să se afle la liber pe internet, ținând cont că efortul financiar de facsimilare a fost, în cazul ediției Simion, făcut din bani publici. Prea multe sărbători, colocvii, congrese și întruniri ale eminescologilor de varii mărimi, ranguri și ordine vor continua să bagatelizeze bogăția de înțelepciune existentă în toată opera lui Eminescu. Cred că în loc de mici afaceri cu tipărituri (gonflate și ego-centrate) mai util ar fi un website Eminescu.ro în care să se posteze în primul rând OPERA integrală a poetului și gânditorului român (plus comentarii, eseuri și … vorbăraie cât încape!). Cei interesați vor ști să discearnă analizele pertinente ale operei lui Eminescu de aflările în treabă ale mestecătorilor de vorbe. Oare ce plus de cunoaștere a marelui nostru Poet aduce articolul semnat de Gheorghe Simon în Viața Românească nr 1-2/ 2018?  (vezi http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/02/ordinea-divina-e-cuvintul/)  Și exemple sunt cu duiumul.

În episodul următor voi arăta cum este prezentată cartea lui Valentin Coșereanu în revista Scriptor de către Bogdan Mihai Mandache (ceea ce numeam ”sistem integrat” sau ”circuit închis”).     (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 473. Miercuri 18 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (24) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 2


Găsesc firesc și benefic ca un autor de jurnal să-și ajute cititorii, într-un Preambul, să se lămurească în privința condițiilor în care a fost scris jurnalul și chiar a modului în care personalitățile invocate au influențat scrierea jurnalului, în cazul de față, în principal, C. Noica. De asemenea, tot bine venită este și descrierea odiseei (peregrinărilor) prin care manuscrisele lui Eminescu au trecut până când au fost fotografiate (parțial) grație eforturilor lui Valentin Coșereanu și a celor la care a apelat, cu sprijinul tacit al lui C. Noica (apoi manuscrisele facsimilate au văzut lumina tiparului grație acad. Eugen Simion). Practic, prin publicarea selectivă și îmbunătățită a jurnalului său, Valentin Coșereanu a făcut o binevenită sinteză de istorie literară referitoare la soarta manuscriselor eminesciene.

Dar, inexplicabilă pentru mine și probabil pentru mai multă lume este reluarea/ traducerea acestui Preambul în limbile engleză, franceză, spaniolă și italiană. Dorința de a ieși în lume și de a striga ”exist!” poate fi și ea înțeleasă și acceptată, dar asta putea fi făcută ca un demers de sine stătător, adică întreaga carte putea fi tradusă în oricare dintre limbile lumii, cu destinații clare: librăriile din alte țări sau reuniunile eminescologilor cu participare internațională. Altfel, prezența acestor patru traduceri nu-și justifică deloc prezența. Desigur, și părțile rele au… părțile lor bune. În cazul de față, simpla prezență a acestor patru variante în limbi străine denotă clar un orgoliu exacerbat, un veleitarism specific, de regulă, începătorilor. Veleitarii se încolă(tă)cesc pe numele și opera unor genii și își fac din asta un mod de a fi/ a trăi, iar dacă geniile sunt cunosute la scară planetară, de ce n-ar fi astfel și aceia care se ocupă de … trena geniilor?

Citind Preambulul, scris – firesc! – la persoana I-a singular, mă trezesc, la un moment dat, citind ”nostru” și ”noastră” în loc de ”meu” și ”mea”. Inițial, am notat asta ca o greșeală, apoi am pus-o pe seama plurarului Majestății (o, ce lipsă de modestie!), pentru ca în final să realizez că autorul l-a considerat co-autor al jurnalului său și pe Noica: ”Textul jurnalului nostru implică situații tangente subiectului, caractere și gesturi, absurdități ale unei epoci care n-au fost deloc faste” (p. 8). Puțin mai lipsește ca într-o ediție viitoare, noul op despre manuscrisele lui Eminescu să aibă doi autori: Coșereanu și Noica (neapărat în această ordine!) iar cartea se va numi ”Jurnal cu manuscrisele lui Eminescu”…  Al doilea plural apare chiar în ultima frază a Preambulului: ”Ținând cont de mijloacele tehnice precare de atunci, lucrarea noastră este una modestă care poartă cu ea meritul oricărui început”. (p. 14)  Meritul facsimilării este, într-adevăr, iată!, unul colectiv: Coșereanu, Noica, Creția, Simion… plus președintele Comitetului de Cultură și Educație Socialistă Botoșani, Jaucă, apoi inginerul Babii, inginerul Sorin, fotograful muzeului, directorul Bibliotecii Academiei, Gabriel Ștrempel, milițieni din Botoșani, șoferul nea Costică etc. Sigur, mai puțin directoarea… Apoi, să nu uităm cum au apărut imediat corbii editoriali care au simțit publicarea manuscriselor ca pe o afacere de succes.

Dar complicațiile abia acum apar. Ei, stimate traducătoare, cum v-ați descurcat cu traducerea acestui neașteptat ”nostru” într-un text plin de persoana I-a singular? Să le luăm pe rând.

Traducătoarea de engleză, Mariana Vraciu, a simțit inadvertența apariției acelui ”nostru” și… corectează textul lui V.C.: în loc de ”our diary” apare, în traducere, ”my diary” (judecată logică – un jurnal nu poate avea doi sau mai mulți autori…). În schimb,  ”nostru” – l din final – ”nostru” rămâne, dar cu o altă conotație: în loc de ”our work”, M.V. dezvoltă și traduce prin ”our first edition of the Eminescu notebooks” deși nu reiese de nicăieri că la apariția primei ediții (Eugen Simion) a manuscriselor a cooperat și V.C. În schimb, accesul de orgoliu merituos din acea frază de final de Preambul este mult atenuat și chiar inversat: ”bears the imprint of any beginning” (”poartă amprenta oricărui debut” în loc de ”început greu, dar cu atât mai merituos” cum dă de înțeles autorul).

Traducătoarea de franceză, Mihaela Lupu, nu-și face probleme de conștiință și de semantică și traduce mot-a-mot: ”le texte de notre journal” și ”notre travail est modeste et n’a que le merite de tout commencement”.

Altă traducătoare, altă atitudine. Traducătoarea de spaniolă, Camelia Iliescu, simte inadvertența acelui ”jurnalul nostru” și evită prin eschivă orice complicație, renunțând la pronumele personal și lăsând totul la modul impersonal: ”El texto del diario”. Cât despre ”nostru” din final, acela a dispărut cu tot cu paragraf…

În fine, traducătoarea de italiană, Laura-Luminița Croitoru, procedează ca și traducătoarea de franceză: ”nostro diario” și ”il nostro lavoro” cu sublinierea că și ”il merito” este la locul lui…

În concluzie: patru traducătoare – trei atitudini diferite față de text și față de ideea de traducere. Așadar, mesajul lui V.C. va ajunge în cele patru medii cultural-lingvistice în trei moduri diferite… Așa diseminare culturală, mai rar…

Dar ciudățeniile nu se termină aici în privința celor cinci variante de preambul: numărul paragrafelor diferă surprinzător de mult de la o limbă la alta, fapt, cred eu, inadmisibil. Astfel varianta română are 28 de paragrafe, varianta engleză 27 de paragrafe, varianta franceză 23 de paragrafe, varianta spaniolă 23 și cea italiană 29! Așa mari deosebiri de număr de paragrafe nu am mai întâlnit! Ce s-a întâmplat în realitate? Unele traducătoare au tehnoredactat textul separând sau comasând paragrafe după cum au găsit de cuviință că ar fi mai bine. Astfel, încercarea mea de a vedea care paragraf lipsește se dovedește dificilă trebuind să urmăresc frază cu frază, nu doar paragraf cu paragraf. Oricum ar fi, ultimul paragraf de la varianta spaniolă a dispărut definitiv în neant… Traduttore, traditore!           (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 472. Marți 17 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (23) Editura Junimea din Iași promovează veleitari – 1


Recunosc, nu am mai întâlnit un autor/ scriitor (ca Valentin Coșereanu) care să scrie toată viața sa (n. 24 aprilie 1950) NUMAI pe o singură temă: Eminescu. Pe de o parte asta ar fi garanția expertizei maxime pe acest domeniu, dar pe de altă parte asta te obligă să scrii doar variațiuni pe aceeași temă. Este și foarte greu să mai fii original într-o temă pe care s-au scris milioane de articole, s-au făcut sute sau mii de comunicări ”științifice” și s-au scris zeci de teze de doctorat. Și dacă nu (mai) poți fi original, atunci ești un simplu veleitar, îndrăgostit mai mult de tine însuți decât de tema pe care o mesteci de multe decenii. Această ipoteză a mea este confirmată de titlurile cărților scoase pe piață de Valentin Coșereanu, dar tocmai aceste titluri îmi trezesc o nouă bănuială: aceea de autoplagiere, de rescriere a uneia și aceleeași cărți în varii forme și cu titlu ușor schimbat. Subiectul manuscriselor eminesciene și prezența lui Constantin Noica în acest demers a fost abordat de V.C. pentru prima dată în 1997 (”Constantin Noica și aventura facsimilării manuscriselor eminesciene”, Editura Muzeului Literaturii Române, București), apoi reluat în 2005 în cartea ”Jurnal cu Noica despre manuscrisele lui Eminescu”, ed II-a revăzută și adăugită, volum editat de Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii Mihai Eminescu. Titlul ultimei apariții, la Editura Junimea, Iași, în acest an, este o copie cavsiidentică cu titlul din 2005: ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”. Nu am răsfoit cărțile mai sus amintite (cu excepția celei pe care o voi prezenta în continuare), dar am aproape convingerea că cele trei cărți sunt mai mult decât ”variațiuni pe aceeași temă”. Este posibil ca o viitoare carte scoasă de V.C. să fie intitulată ”Jurnal cu Noica și cu manuscrisele Eminescu”. Probabil cei care au cumpărat și citit primele două cărți nu vor mai achiziționa și volumul recent apărut la Junimea. Ajuns la acest aspect – comerțul cu cărți – simt nevoia să amintesc cititorilor că România se află chiar pe ultimul loc la acest capitol. La noi se scrie mult, se cumpără puțin și se citește și mai puțin. (http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/carti-fara-librarii-piata-fara-cititori). Inclusiv la digit(al)izare suntem pe ultimul loc în Europa (http://www.contributors.ro/administratie/de-ce-este-romania-pe-ultimul-loc-la-digitalizare-in-ue/) . Printre cauzele dezinteresului față de citit eu pun la loc fruntaș ”șmecheria” practicată de autorii români, adică scrierea de cărți proaste, plagiate, autoplagiate, prefabricate din alte cărți și prea mult lăudate. La o carte lăudată (dar ce carte nu e lăudată la noi?) cititorul care devine și cumpărător simte o mai mare dezamăgire, după care nu mai are curajul să intre în librării. Pentru supraviețuire/ îmbogățire editurile fac curte bibliotecilor publice (și acestea cam goale față de secolul trecut; goale și de cărți și de cititori). Pentru că nici cărțile bune nu sunt prea căutate, atunci autorii aleg linia minimei calități, umplu două sute de pagini cu ”ceva” și o scot la raft, așteptând să pice fraierul care, după titlu sau după cuprins va fi păcălit să o cumpere. Își dă seama că a fost păcălit abia când citește cartea pe îndelete și mai și compară cu prețul plătit..

Care este structura cărții lui Valentin Coșereanu, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, apărută nu de mult la Editura Junimea păstorită de poetul Lucian Vasiliu? Cartea respectă rețeta de mai sus: pe lângă ceva conținut, multă umplutură, ca să iasă un număr ”rezonabil” de pagini. Concret, cele 8 pagini de Preambul sunt multiplicate cu cinci și în loc să ajungem la pagina 9 ajungem imediat la pagina 51. De ce? Pentru că Preambulul este tradus și în engleză, franceză, spaniolă și italiană (oare de ce nu și în germană, arabă, rusă și chineză? În felul ăsta se putea scoate o carte doar cu acest Preambul). Alte 8 pagini sunt folosite de Editura Junimea pentru a-și prezenta lista tuturor aparițiilor din Colecția Eminesciana, apoi 14 pagini sunt dedicate fotografiilor și facsimilelor din Eminescu. Apoi Lista Caietelor Eminescu de la Memorialul Ipotești mai acoperă trei pagini, corespondența dintre C. Noica și Iuliu Buhociu alte 19 pagini și în fine alte opt pagini sunt ocupate de un text din Petru Creția (pentru care, presupun, nu s-au plătit drepturi de autor). În total 85 de pagini NU au legătură cu titlul cărții și cu contribuția personală a autorului. Pentru restul de 110 pagini cumpărătorul plătește 30 de lei (costul hârtiei și tipografiei fiind de cca 7-8 lei). Restul se împarte între autor, editură și corectură. Probabil cel mai mare câștig este al editurii, câștig din care o parte este plătit librăriei pentru vânzarea cărții (depinde și de tiraj: probabil câteva sute de exemplare). Iată de ce cumpărătorul este descurajat să mai achiziționeze carte. Despre citit – aici lucrurile stau și mai rău. Nu tot ce se cumpără se și citește (integral), iar formatul electronic este încă un deziderat (în țara IT-iștilor de nivel european și mondial!).

Îmi permit să avansez ideea că toate aceste aspecte negative provin din câteva surse bine îngemănate: a) orgoliul exacerbat al unora de a deveni ”scriitori”, ca și cum acestei profesii i s-ar atașa automat pozitivitatea; în realitate există mult mai mulți scriitori proști decât scriitori buni. b) iluzia multora că scriind cărți câștigi bani (mulți); în realitate, autorii noștri cheltuie bani pentru a-și hrăni orgoliile. Singurii care mai câștigă ceva sunt editurile: cu condiția să publice multă carte proastă (maculatură). c) nivelul precar al educației de la noi (”Școala scoate tâmpiți”) se reflectă perfect în inapetența pentru lectură. Deși studiile arată clar că privitul la televizor tâmpește (depinde și de canal/ program), iar cititul cărților este o bună gimnastică a minții, orice sondaj poate arăta că timpul alocat lecturii este unul infim față cu cel alocat privitului la televizor sau la ecranul calculatorului. De aici (de la dezastrul educațional național) opțiunea multor familii de a-și trimite copiii în alte țări pentru studii. Conchid: date fiind aceste triste realități, nici lumea scriitoricească nu are cum să strălucească, iar ponderea traducerii scriitorilor români în alte limbi este una jenant de scăzută (am în vedere scriitorii în viață). Pe cale de consecință, revistele și editurile au coborât mult exigențele calitative, lăsând loc făcăturilor, plagiatelor și ”jurnalelor” scrise și rescrise din memorie, apoi coafate și restilizate în funcție de editură/ editor.

Veleitarul Valentin Coșereanu își devoalează această calitate din insistența cu care ”agață” în titlul cărților sale numele unor personalități care (încă) mai trezesc interesul. De ex., dacă V.C. și-ar fi intitulat ultima carte ”Jurnal de muzeograf ipoteștean” atunci vânzările/ încasările ar fi scăzut la jumătate. Or, cu Eminescu și Noica în titlu, cererea crește! Dar să le luăm pe rând!

Aproape incredibil pentru o editură de pe la noi, chiar pe verso-ul paginii de gardă a cărții este indicată sursa fotografiilor publicate în carte (Norica Bechiș), autorul fotografiilor (Octavian Nicolae) și un text: ”Alese mulțumiri Vivianei Buhociu pentru gentilețea de a ne fi pus la dispoziție corespondența inedită: Constantin Noica – Iuliu Buhociu”. Așa da! Dar.. nu este lumină fără umbră: textul intitulat ”Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanțul unui veac (X)” (pp. 172 – 179) este semnat de Petru Creția, urmat de un comentariu al lui Constantin Noica, ambele extrase din cartea lui Noica, Introducere la miracolul eminescian, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 98-99. Oare nu erau necesare niște mulțumiri și Editurii Humanitas (sau deținătorului copyright ului pentru cartea lui Noica)? Eu cred că da, iar disprețul față de drepturile de autor/ proprietate intelectuală este primul pas spre treapta superioară a furtului intelectual: plagiatul. Cred că vina este a Editurii Junimea care nu a cerut autorului V.C. să probeze/ prezinte acordul Editurii Humanitas pentru această preluare. Chiar dacă între edituri ar exista o relație de prietenie și nu s-ar pune problema acționării în judecată pentru utilizarea abuzivă a unui text de opt pagini, precizarea în scris a acordului editurii bucureștene ar fi reprezentat un exemplu de bună practică și un bun exemplu de urmat pentru alte edituri.

În episodul următor voi analiza ciudățeniile ”Preambulului” de opt pagini care se întinde pe … 43 de pagini!  (va continua)

Liviu Druguș!

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 471. Luni 16 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (22)


Continui, în acest episod, analiza comparată a textului jurnalului lui Valentin Coșereanu publicat (sub formă de extras) în Revista Scriptor și apoi sub formă de carte la Editura Junimea.

Scriptor, p. 46: … Pe șefii mei nu-i interesa unde stau să citesc. … Înăuntru, o masă… A răsfoit una de pe masă din colecția de artă, zicând ca pentru sine…

Junimea, p. 53: Am făcut-o locuibilă, căci nu interesa pe nimeni… ….. întrucât în casa memorială nu se putea face foc, din cauza sobelor decorative, reconstituite din cahlele recuperate ale celor originale. Și cum pereții erau din beton, frigul era cumplit înăuntru… În chilioară, o masă… și câteva cărți pe care lucram, precum și notații împrăștiate.

 

Scriptor, p. 47: Filologie, îi răspund sec. … Nu, îi răspund oarecum jenat.  Unul din oficiali se vroia spiritual..   I-am arătat apoi chipul…. răspund apăsat. El nu știe totul ca alții!

Junimea, p. 54: Îi răspund automat: Filologie. … Nu, răspund. Unul din oficial se voia spiritual. … Îi atrag atenția asupra chipului….    Îi răspund cu promptitudine…. El nu știe totul ca alți vizitatori.

 

Scriptor, p. 47: Prin cine știe ce împrejurări a fost descoperit la Biblioteca….. apoi adus la Ipotești.   …. primelor tinereți,

Junimea: p. 56: ca apoi mai târziu să fie descoperit la Biblioteca..     …primelor tinereți eminesciene.

 

Scriptor, p. 47: cartea de impresii.  Încă emoționat n-am înțeles ce vrea să spună până când a scos o bucată de hârtie.

Junimea, p. 56: Cartea de onoare.  A scos o bucată de hârtie…  A pronunțat cuvântul manuscrise în așa fel încât să înțeleg că nu pot lipsi.  Urmărea, cum știam, să depisteze tineri dotați intelectualicește pentru a-i”antrena” în cultura mare.

 

Scriptor, p. 47: căpătase verticalitate olimpiană.   Am rămas uimit că ziaristul care propusese tipărirea râdea și el satisfăcut. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere…

Junimea, p. 58: căpătase verticalitate. Și nu una oarecare, ci una olimpiană

 

Scriptor, p. 48: Seara la masă, m-am simțit stânjenit. Știam că-l vor agasa cu fotografiatul și cu întrebări care de care mai… filosofice.

Junimea, p. 58: Seara la masă, m-am simțit cu totul stânjenit. Știam că-l vor ”asasina” cu fotografiatul și cu întrebări nelalocul lor.

 

Scriptor, p. 48: După plecarea lui Noica de la Bibliotecă…. manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a tăiat disputa, hotărând caietele Ipoteștilor. O veleitară botoșeneană…

Junimea, p. 69: După plecarea lui Noica de la Biblioteca botoșeneană...  după părerea mai multor ”specialiști” manuscrisele se cuveneau lăsate acolo și nu încredințate Ipoteștilor! Noica a curmat rapid polemica, decretând încredințarea caietelor Eminescu aduse de la Păltiniș, Ipoteștilor, încredințându-mi-le. O veleitară botoșeneană, care lucrase cu ani în urmă la casa memorială… (L.D.: prin această precizare suplimentară ipoteza avansată de mine în episodul anterior, aceea conform căreia este vorba despre Lucia Olaru Nenati, care în 1972 a avut repartiție guvernamentală la Casa memorială Ipotești, este aproape confirmată).

 

Scriptor, p. 48: Mă îndrept spre casă răvășit sufletește

Junimea, p. 59: Mă îndrept spre casă hărțuit sufletește,     Facsimilarea lor, făcută cu ani în urmă, era precară.

……………..

Mai adaug o inadvertență între textul din Scriptor (chipurile, extras din carte) și textul publicat în carte. Lunga (prea lunga) descriere a zilei de 2 octombrie 1984 se încheie în revista Scriptor cu un semn că mai există text pentru această zi, dar spațiul de revistă nu permite publicarea: […]. Acest semn lipsește din carte, ca și cum nu ar fi existat vreodată (nici semnul, nici un text).

……………….

 

Scriptor, p. 49: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeași oameni.. Din biroul directoarei, Noica și oficialii au urcat cu toții direct la etaj.

Junimea, p. 110: 1 octombrie 1987. … însoțit de aceeiași oameni (L.D.: aici, corectura de la Junimea, mai bună decât cea de la Scriptor). Din biroul directoarei, au urcat cu toții direct la etaj.

 

Scriptor, p. 49: N-am fost chemat în sala mare, unde avea loc întâlnirea, până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful.   … după care m-a rugat să notez numărul de pagini al fiecărui caiet.   …. efectuam ce mi se ceruse…

Junimea, p. 110: N-am fost chemat până când Noica n-a întrebat unde este muzeograful. …. după care, pe nepregătite se adresează celor prezenți să fim lăsați singuri pentru a pune la punct câteva date tehnice. Coborâm noi le Dumneavoastră – adaugăApoi am trecut la treabă, rugându-mă să notez numărul de pagini al fiecărui caiet. … efectuam ce mi se solicitase.

L.D. În continuare, în carte sunt inserate 53 de rânduri care nu existau în varianta Scriptor, evident adăugate ACUM (nefiind scrise vreodată în jurnal). Cititorul interesat va găsi aceste rânduri, preponderent autolaudative.

 

Scriptor, p. 49: Apoi am plecat spre Ipotești. Gazdă fiind, am ajuns înaintea oaspetelui.

Junimea, p. 112: Am plecat, căci gazdă fiind, se cădea să ajung înaintea oaspetelui. … Mă gândeam la ce medita filosoful după replica mea în legătură cu geniile. Aș fi dat orice să fiu în mintea lui. Îmi revin în minte, din același manuscris, primele vorbe ale lui Eminescu dintr-o cugetare mai lungă: În cap sunt formele acestei lumi…

 

Scriptor, p. 49: La urmă am făcut confruntarea…  să-i scriu despre neconcordanțele din manuscrisele rămase.

Junimea, p. 113: La sfârșit am făcut confruntarea… Ca și cum discuția ar fi avut loc în prezent, Noica își aduce aminte de discuția noastră de la prima întâlnire, spunându-mi: M-am mai gândit la cum se scurgea timpul celor de mult înaintea noastră. Mi-am și notat câteva idei în sensul acesta.    P. 114: să-i scriu despre neconcordanțele din cele rămase.

 

Aici se încheie analiza comparată a celor două texte. Câteva concluzii: autorul celor două texte (între care n-ar fi trebuit să fie deosebiri), Valentin Coșereanu, are meritul de a fi notat și comentat modul în care s-au desfășurat întâlnirile cu C. Noica și cu Petru Creția, ulterior și cu alte personalități implicate (Eugen Simion, Ion Caramitru, Gabriel Liiceanu etc.) pe tema facsimilării manuscriselor eminesciene. Fiind vorba despre un jurnal este destul de firesc ca ”personajul” principal să fie chiar autorul, dar cred că mai multă modestie n-ar fi stricat autoaprecierilor și sublinierilor pe marginea unor dialoguri din care trebuia să reiasă valoarea inestimabilă a gândirii și faptelor sale. Dar pentru analiza/ recenzia/ prezentarea cărții voi dedica un episod distinct.  Mai subliniez o dată că nu ar trebui acceptată nici un fel de intervenție pe ceea ce poartă numele de Jurnal. Altfel trecem de la diaristică la memorialistică și ficțiune, iar cititorul are tot dreptul să se simtă păcălit: adică pe copertă scrie Jurnal, dar în text găsim Memorii…  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 470. Duminică 15 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. Revista ”Scriptor” și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață (21)


Înainte de a intra în analiza textului ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”, publicat de revista Scriptor nr 1-2/ 2018 (pp. 46-49), autor Valentin Coșereanu și a cărții semnate de același autor, intitulată ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Editura Junimea, 196 pagini, în colecția ”Eminesciana”, amintesc cititorilor că pot citi integral revista Scriptor pe internet. Amintesc și faptul că o prezentare a cărții recent apărute la Editura Junimea a fost făcută de Bogdan Mihai Mandache (”Noica și comoara manuscriselor eminesciene”) în nr 3-4/ 2018 al revistei Scriptor (pp 74-75).  Redau aici linkurile la cele două numere de revistă la care am făcut deja referire pentru a ușura munca de căutare a cititorilor:

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/01/SCRIPTOR-1-2-2018.pdf Nr. 1-2/ 2018

http://www.editurajunimea.ro/wp-content/uploads/2018/02/Scriptor-nr-3-4-2018.pdf Nr. 3-4/2018

Notă: am adăugat la titlul acestui subserial (Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote) un subtitlu (Revista Scriptor și păcatele benefice ale celor care o scot pe piață) cu intenția de a sugera cititorilor că prin critica stărilor de lucruri de la Scriptor și Junimea, există șansa/ probabilitatea ca ceva să se schimbe în bine, nu doar la aceste două entități conduse de poetul Lucian Vasiliu, dar și prin alte redacții pe care nu le-am analizat încă. Continui să cred, în naivitatea mea, că orice critică făcută cu bune intenții poate ajuta, mai devreme sau mai târziu, pe la noi sau pe aiurea. (L.D.)

Explic acum modul în care vreau să scot în evidență inadvertențele dintre textul lui Valentin Coșereanu publicat în Scriptor 1-2/ 2018 și același text din cartea sa publicată la Junimea. Apoi voi face o prezentare a cărții lui Valentin Coșereanu în ansamblul său și, în final, voi spune/ scrie câteva cuvinte despre prezentarea cărții de către Bogdan Mihai Mandache în Scriptor 3-4/ 2018. Unele aprecieri asupra acestor trei ”bucăți” le-am făcut și în episoade anterioare.

Întreprinderea mea este nu doar migăloasă și aparent inutilă, dar cred că a meritat făcută, fie și din principiul respectului față de adevăr de la care nu are voie nimeni să abdice. Este greu de înțeles pentru mine cum un text din Jurnalul scris în 1984 și publicat (probabil) ca atare în ianuarie 2018 să fie modificat doar peste câteva luni. S-a făcut acest lucru la cererea Editurii sau a autorului/ corectorului? Dar oricum ar fi, schimbările sunt interpretabile și induc ideea de neseriozitate. Una este să faci corecturi/ îmbunătățiri la un roman (ficțiune) și alta este să schimbi cuvinte sau să adaugi fraze într-un text cu valoare de document istoric (jurnal). Dar cel mai grav lucru mi se pare a fi că autorul nu are decența de a recunoaște (în scris, în Preambul) producerea unor corecturi și de a face precizarea motivului pentru care s-au făcut acele modificări.

Pentru ușurința urmăriri textului voi face trimitere doar la paginile din cele două publicații și cuvintele modificate în varianta carte, față de varianta articol din Scriptor. Voi sublinia cuvintele noi apărute (sau pe cele dispărute) pentru a facilita urmărirea acestor schimbări.

Scriptor, p. 46: 2 octombrie 1984.  Octavian Buhociu, de Octavian Nicolae… precum și de două oficialități botoșănene.

Junimea, p. 51: 2 octombrie 1984. Octavian Buhociu și de Octavian Nicolae… precum și de câțiva oficiali ai culturii botoșenene.

 

Scriptor, p. 46: A privit la salcâmii…

Junimea, p. 52: A cuprins cu privirea salcâmii

 

Scriptor p. 46: Ne-am înțeles;

Junimea: p. 52: Ne-am înțele4s,

 

Scriptor p. 46: Aș dori să ne întâlnim cu elevii de liceu

Junimea, p. 52: aș dori să ne întâlnim doar cu elevii de liceu

 

Scriptor, p. 46: al bibliotecii, al…

Junimea, p. 52: al bibliotecii, al… în stilul binecunoscut: să fie sala plină.

 

Scriptor, p. 46: Ajunși la Ipotești,

Junimea, p. 52: La Ipotești,

 

Scriptor. P. 46: În drum spre biserică s-a oprit alături de casă. Ce-i aici? Era chilioara unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească, uitându-se la ea cu interes, iar la mine iscoditor.

Junimea, p. 52: Am rămas să-l conduc, după dorință, la capela familiei, nu departe de casa părintească, în dreptul unei construcții, nici mare, nici mică, aflată la câțiva metri de casă. M-a oprit oarecum intrigat: Ce-i aici? – întreabă curios, tocmai despre ceea ce nu trebuia să se știe. Era o chilioară unde citeam atunci când nu aveam vizitatori. Cuvântul chilioară l-a făcut să se oprească cu interes.

 

Scriptor, p. 46: Oficialii o luaseră înainte, spre cele două biserici.  … prin colectă publică, tocmai pentru a nu da răgaz să poposim la chilioară. Șefii s-au întors făcându-mi semne, ascunzându-se unul în spatele altuia, să nu descui. … Ne facem de râs!

Junimea, p. 52: Oficialii o luaseră înainte. … Mai mult, șefii s-au întors.. Ne facem de râs, ce dracu!

 

Scriptor, p. 46: Dar n-am putut să-l mint,… și riscând muștruluieli am explicat: … dintr-o fostă toaletă publică…    Noica devine și mai interesat…. nu-mi displace nici acum îndeletnicirea cu pricina. Părea că Noica….

Junimea: p. 53: Dar cu toate astea, n-am putut să-l mint…. ba mai mult, în ciuda unor muștruluieli probabile m-am simțit dator să spun adevărul: … dintr-un fost WC public… . La replica aceasta Noica devine sincer interesat, se întoarce spre mine și mă întreabă mirat: …. Din nou privirea sfredelitoare…. Își râdea oarecum în barbă, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva similar…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 469. Sâmbătă 14 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote. (20) Revista ”Scriptor” și păcatele benefice (pentru viitor) ale celor care o scot pe piață.


În dialogul Pleșu-Liiceanu, amintit în episoade anterioare (cu link ul aferent), Pleșu decela, pe bună dreptate, o nouă categorie de intelectuali, generic numită ”intelectualul analfabet”. Eu numisem această categorie, în episoadele de început ale acestui serial infinit, ”prostul cu diplomă”. Pleșu îl descrie cam la fel: ”are diplomă, dar e prost”. Iar prostul se definește, invariabil, ca fiind ”unul care se crede deștept”. Mi se pare că această categorie umple masiv cam tot ce se numește, autoemfatic, ”intelectual” pe la noi. Coana Lenuța, în decembrie 1989, la simulacrul de proces intentat de vechea-noua intelectualitate politico-juridică de rit sovietic, le atrăgea, dojenitor, atenția: ”poate vă aud colegii mei, intelectualii”. Scriitorii români actuali – peste 2600, adică mult prea mulți – , venerați în virtutea (de fapt în viciul) asocierii oricărui membru al Uniunii Scriitorilor cu un potențial Eminescu, Creangă, Caragiale au (îndeosebi cei care se fac foarte vizibili) acest nărav de a se crede deștepți, infailibili, greu de prins cu ocaua mică. Ei sunt colegii coanei Lenuța. Desigur, o diplomă de scriitor (carnet de membru USR) nu se obține chiar așa ușor, la fel cum nici doctoratele plagiate nu se obțin cu una cu două. Nici cărțile scrise în pușcării și girate ”științific” de ”oameni de știință” cu (puțină) frică de Dumnezeu nu sunt o bagatelă. Îmi imaginez ce lanț de șpăgari se întinde de la momentul începerii ”scrierii” cărții și până la eliberarea (nemeritată) pe bază de ”studiu științific scris în detenție”. Dacă amintești cumva asta unei persoane care a girat ”științific” o lucrare ”științifică” a unui pușcăriaș (întâmplător tot ”om de știință”) atunci supărarea este, inevitabil, uriașă. De unde și aerul de martiri pe care îl (i)au, de regulă, cei criticați. Ofuscarea și ura abia stăpânite îi îndeamnă să-și imagineze scenarii conspiraționiste legate de ”dușmanul scriitorilor”, ”criticul aflător în treabă” sau ”impostorul fără studii filologice”. Nu cred că un om de bună credință (nu neapărat credincios ortodoxist) poate accepta în continuare bătaia de joc și simularea actului literar-artistic de către veleitari bolnavi de ei înșiși, inși care își aureolează minciuna scriiturii lor ”oneste” cu afirmația fals modestă: ”tocmai mi-a mai apărut o carte…”. Da, cărțile sunt profesori tăcuți (Libri muti magistri sunt), căci dacă ar avea gură, câte adevăruri ar putea spune! Dar, simpla comparare a unor texte din reviste cu cele din cărți poate devoala minciuna, falsul, lipsa de onestitate. Mai afirm o dată: aproape tot ce se scrie în jurul ”eminiscianismului”, ”eminescologiei” sunt, în esență, eminescopatii și prezintă diverse forme de eminiscianită. Mai pe scurt, este vorba despre golănii intelectuale bolnăvicioase cu ștaif/ iz/ față de operă savantă. Esența acestui diagnostic este că scriitura provine dintr-o ”șmecherie” proastă, din convingerea că nimeni nu citește, iar dacă cumva citește, nu pricepe, și dacă, eventual, cineva pricepe atunci nu se mai obosește să scoată în băț impostura, zicând: ”La ce bun? Doar n-o să schimb eu cursul lumii!”. Remediul la eminescopatiile și eminescianita care tind să se endemizeze este cel sugerat de regretatul Andrei Gheorghe: citiți-l pe Eminescu! Doar citiți-l!

În numărul 1-2/ 2018 al revistei Scriptor am depistat plagiatul și autoplagiatul profesorului latinist Traian Diaconescu din articolul ”Eminescu și tîlcul fabulei lui Menenius Agrippa” (pp. 50-51). Articolul este publicat la rubrica ”Eminesciana” (care mai conține, pe lângă articolul semnat de Traian Diaconescu și cel semnat de Valentin Coșereanu, alte două articole semnate de Teresa Kortusova și Nicolae Mareș). Recunosc, având deja în minte corelația eminescolog – olog la capitolele demnitate și onestitate, mi-a trecut prin minte: oare nu cumva..?. Am citit atunci, cu atenție, articolul lui Valentin Coșereanu intitulat ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne...”. În afară de un ”din” în loc de ”dintre”, de senzația că este destulă (auto)laudă în aceste două zile (2 octombrie 1984 și 1 octombrie 1987) de Jurnal al lui V. Coșereanu,  că unele afirmații mi s-au părut de-a dreptul curajoase (știut fiind, acum, că Securitatea citea Jurnalele), că autorul a scris despre ”o veleitară botoșeneană”, dar fără să o numească – alte lucruri nu mi s-au părut în neordine… (Despre ”veleitara botoșeneană” aș putea doar presupune că este vorba despre Lucia Olaru Nenati, mare iubitoare de Eminescu, eminescolog la fel de mare ca și V.C., cea care și-a propus să facă o teză de doctorat pe Eminescu, dar a fost stopată de profesorul Ciopraga cu argumentul: ”lasă că despre Eminescu are cine să scrie...” cu sensul, probabil, că sunt suficienți alți veleitari care trăiesc și se împăuneasză cu titlul de eminescologi). Acum, constat o altă golănie scriitoricească. Titlul articolului este ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne…” urmat de un Motto semnat C. Noica. Evident, orice cititor înțelege că titlul aparține lui V.C., iar motto-ul lui Noica. Dar în carte apare altfel: ”Eu le ofer o șansă de-a rămâne”. Semnat C. Noica. Las cititorii să judece atât autorul cât și editorii.

Din păcate, atât pentru V.C., cât și pentru revista ”Scriptor” care a publicat în numărul următor (3-4/ 2018) o recenzie a cărții (cu alt titlu decât cel anunțat în numărul anterior) din care fusese extras, lucrurile s-au clarificat și mă văd obligat să semnalez că recenzia/ prezentarea cărții lui V.C. de căre Bogdan Mihai Mandache (BMM) este una ”de serviciu”, cu ipoteza, deloc absurdă că BMM nu a citit nici textul din revista Scriptor nr 1-2/2018 și nici cartea. Nu aș exlude nici ipoteza că textul acestei prezentări îi aparține chiar lui V.C. și doar semnătura este a lui BMM. Mai multe inadvertențe și ciudățenii morale apar citind cartea lui V.C. – una care se dorește a fi crezută ca fiind un Jurnal scris chiar în anii 80 ai secolului trecut. Ca transcriptor de Jurnal (al meu) din anii de liceu (1963 – 1967) nu mi-a trecut deloc prin cap să modific textul, să adaug fraze inexistente sau să omit unele zile și întâmplări. Inițial am copiat chiar greșelile de ortografie, apoi am considerat că tinerii ar putea considera că așa este forma corectă, și, în consecință, am pus virgulele și literele (mâncate) la locul lor. Dar nu am adăugat texte care să mă facă mai curajos și mai deștept decât eram atunci. Din păcate, în cartea lui V.C. apărută la Editura Junimea, există modificări ale textului Jurnalului față de extrasul din Scriptor nr 1-2/ 2018, ceea ce îmi permite să avansez ipoteza că V.C. a operat modificări mult mai mari inclusiv față de manuscrisul său din anii 80, ba chiar îmi permite să cred că nici nu a existat un Jurnal, ci există doar amintiri datate ale unor evenimente care au fost redate, mai corect sau nu, și în presa vremii. Oare Lucian Vasiliu de la Scriptor și de la Junimea a văzut cu ochii proprii acest Jurnal? L-a confruntat cu ceea ce a prezentat V.C. drept extrase din Jurnal? Ar fi interesant de știut. În preambulul la cartea sa ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu”, Valentin Coșereanu se simte dator să garanteze că cele notate atunci (anii 80) în Jurnalul său este 100% conform realităților trăite atunci, afirmație nu doar hazarda(n)tă, ci și imposibil de probat. Scrie Coșereanu: ”… n-am ”corectat” nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate…” (p. 8). Pun sub semnul întrebării această afirmație prin simpla comparare a textului din ”Scriptor” cu cel publicat în carte, la Junimea (în episodul viitor). Notez aici, en passant, ciudățenia anunțării cărții cu un titlu și apariția acesteia cu un totul alt titlu. Astfel, titlul inițial anunțat era ”Eminescu și Constantin Noica”, iar cel apărut în editură este ”Jurnal cu Noica și manuscrisele Eminescu” (un titlu mai comercial și mai în acord cu conținutul diaristic al cărții).

În încheierea acestui (trist) episod aduc la cunoștința cititorilor mei că Editura Junimea se află într-un mare impas moral prin faptul că un autor (V.C.) își publică o cărțulie într-o colecție coordonată chiar de el însuși. Iată componența echipei care coordonează colecția Eminesciana a editurii Junimea: acad. Mihai Cimpoi (Chișinău), acad Eugen Simion, Theodor Codreanu și (last but not least) Valentin Coșereanu. Îmi permit să afirm că niciunul dintre acești ”coordonatori” nu a citit vreo carte publicată în colecția Eminesciana (în afară de propriile cărți publicate în această colecție – serie nouă, mai exact seria a IV-a începută în 2014). Dintre membrii echipei coordonatoare, Valentin Coșereanu a publicat deja trei cărți (aceasta din urmă fiind a patra), iar Theodor Codreanu una (Fragmente despre Eminescu). Seniorii  Cimpoi și Simion nu mai au chef și putere de scris în edituri obscure, așa că ei au aura de membri foarte corecți ai acestei echipe coordonatoare… nemaipublicând nimic aici.

Despre conținutul propriu-zis al cărții lui V. Coșereanu – în episodul următor. Dar nu înainte de a atrage atenția cititorilor mei că sus amintita ”colecție” are și un redactor colaborator în persoana doamnei Simona Modreanu, membră a Colegiului editorial al revistei Scriptor, revistă care este un proiect al Editurii Junimea. Astfel, cercul este închis, sistemul integrat funcționează fără niciun fel de control extern, fără critică din partea ”criticilor”, cu alte cuvinte… trai neneacă!

Dat fiind că în aceste zile se alege noua conducere a USR (Uniunea Scriitorilor din România), iar meciul final se dă între actualul președinte Nicolae Manolescu și sociologul scriitor ieșean Dan Lungu (senator din partea Uniunii Salvați România) nu-mi rămâne decât să fiu sceptic în privința viitorului acestui sindicat scriitoricesc și a stării de lucruri din cultura română. În cazul în care iese Manolescu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece dacă era ceva de schimbat se putea schimba până acum; în cazul în care iese Lungu – lucrurile vor rămâne cum au fost și cum sunt acum, deoarece această stare de lucruri nu putea fi ignorată de scriitorul ieșean, dar nu am cunoștință de vreo atitudine critică față de confrații junimiști de la care așteaptă, nerăbdător, votul. Pentru delectare de week end recomand vizionarea acestui material despre scriitorimea română din ultimii 70 de ani: ba bolșevizată, ba libertinizată… https://www.scena9.ro/article/uniunea-scriitorilor-romania-istoric-alegeri

Închei cu evocarea unei incredibile declarații făcute la Radio Iași în seara zilei de 13 aprilie 2018 la ora 19.25 de către Cristian Stanciu, un reprezentant al PSD Iași: ”Un popor fără cultură este un popor greu de manipulat”! Popor fără (prea multă) cultură avem (o dovedesc aleșii poporului!), de unde rezultă cât de ”greu” le vine celor de la PSD să-l manipuleze…

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!