liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 734. Miercuri 2 ianuarie 2019. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (44)


Viața are sens doar pentru cei care cred cu tărie că viața are sens. Excepțiile se numesc sinucideri (asistate sau nu). Pentru unii sensul vieții este viața însăși. Pentru alții, de regulă religioși, sensul vieții este mântuirea prin moarte. Pentru nereligioși sensul vieții (și totodată capătul vieții) este moartea/ extincția/ aneantizarea, dispariția eului care a definit o persoană anume. Oricum am lua-o, fiecare dintre cazurile de mai sus este, în sine, o poveste, o ficțiune care nu are vreo legătură cu adevărul, cu dovezile științifice adică. Căci, crede Harari, orice poveste este greșită din simplul motiv că este o poveste. Întrebarea este: de ce cred oamenii în povești?

Iată răspunsurile pe care autorul însuși și le-a dat: a) suntem învățați încă din copilărie să credem în povești, în personaje de basm care, dacă am fi atenți, le-am descoperi printre noi. Nevoia de basm, de fantastic și magie este, cred eu, una intrinsecă omului și nu este una cultivată cu sârg de părinții care folosesc povestea doar pe post de somnifer. Băiatului meu, pe vremea când era la grădiniță, îi plăceau poveștile și mă ”specializasem” în a inventa povești, seară de seară, spunându-i-le. Uneori mă prindea firul poveștii și vedeam și eu aievea personajele descrise. Nu rareori adormeam amândoi, furați de poveste. Harari crede că copiii și tinerii cred în povești deoarece nu au încă acea capacitate intelectuală pentru a discerne realul de fantastic, nu se îndoiesc de adevărul spus de ”cei mari”; b) nu numai identitățile noastre personale, ci și instituțiile noastre colective sunt întemeiate pe poveste. Prin urmare, este extrem de înfricoșător să pui povestea la îndoială. În numeroase societăți, oricine încearcă să facă acest lucru este ostracizat sau persecutat.

Dar indiferent de ce cred oamenii în povești, ”Majoritatea poveștilor rezistă mai curând datorită greutății acoperișului decât trăiniciei temeliilor lor. Să luăm exemplul poveștii creștine. Are o bază cât se poate de fragilă. … Cu toate acestea s-au construit imense instituții globale pe această poveste, iar greutatea lor apasă cu o forță covârșitoare, astfel încât mențin povestea la locul ei. S-au purtat războaie pe marginea modificării unui singur cuvânt din poveste. Schisma de o mie de ani dintre creștinii apuseni și cei ortodocși răsăriteni, care s-a manifestat recent în măcelul reciproc dintre sârbi și croați, a început din pricina unui singur cuvânt, filioque (”și de la fiul”). Creștinii apuseni voiau să introducă acest cuvânt în crezul creștin, în vreme ce creștinii răsăriteni obiectau cu vehemență.” (p. 281).  În istorie acoperișul este mai important decât temelia, conchide Harari (p. 282). Aș fi tentat să ”traduc” concluzia autorului prin ”aparențele contează mai mult decât esențele”, fapt care contează enorm în economia hermeneuticii poveștilor. Aparențele înseamnă nu doar superficialitate, ci și luminozitate, strălucire, luarea luminii ochilor printr-o ”magică” manipulare a impresiilor, mai exact a primelor impresii (cele care contează). Povestea creștină se bazează/ întemeiază mult pe ritual, ceea ce a transformat preocuparea de moralizare a semenilor într-o uriașă industrie a credinței.

Așadar, ritualurile – preluate de la șamani și de la preoții anteriori anului 1 – pot face ”abstractul concret și fictivul real. Esența ritualului este vraja magică ”Hocus – pocus”, X este Y!” (p. 282). Înainte de a afla cum vedea Harari reușitele industriei credinței în ultimii două mii de ani (se referă, evident, la creștinism) întăresc spusele autorului printr-un banc cu Bulă. La întrebarea profesoarei ”Cine a fost Mihai Viteazul?” Bulă a răspuns profund convins că a dat răspunsul bun: ”Amza Pellea!” Magia cinematografiei poate lua locul oricărei dovezi istorice factuale. Și tot de domeniul magiei cinematografice ține un fapt văzut mai mult ca fapt de amuzament. Eu îl folosesc aici ca dovadă a zicerii de mai sus conform căreia ritualul (în cazul de față cinematograful) este luat drept real(itate) – fictivul devine real. Un admirator al filmelor cu Florin Piersic l-a văzut pe actor pe stradă. Bucuros, ca și cum ar fi înfăptuit o mare realizare personală, admiratorul se laudă unui prieten: ”L-am văzut pe Florin Piersic pe stradă. E mai frumos ca-n realitate”. Realitatea fiind, desigur, virtualitatea de pe ecranul cinematografului…

Ca un exemplu de virtuozitate hermeneutică propun să urmăriți, în episodul următor, un mod de extragere a sensurilor induse de propovăduitorii creștinismului. Evident, propovăduitorii celorlalte religii folosesc, la fel, un arsenal întreg pentru convingerea unui public însetat de povești. Ar fi un test de bună credință din partea credincioșilor creștini să nu ia această explicație hermeneutică (de înțelegere a rolului ritualurilor în magica și profitabila industrie a credinței) drept o blasfemie sau o înjosire a unei credințe religioase în favoarea alteia… Pur și simplu este bine de știut cum stau lucrurile. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: