liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 725. Luni 24 decembrie 2018. Yuval Noah Harari, 21 de lecții pentru secolul XXI (35)


Așadar, a 15-a lecție a profesorului Harari este despre ”Ignoranță”. Ignoranța ar trebui să fie o permanentă temă de meditație pentru orice persoană responsabilă. Îmi amintesc demonstrația făcută de un profesor în legătură cu creșterea volumului ignoranței pe măsură ce facem eforturi de cunoaștere: a desenat două cercuri pe tablă, unul mic și unul mai mare; ambele reprezentau nivelurile de cunoaștere ale unui om în două etape ale vieții sale; al doilea cerc avea o zonă de contact cu necunoscutul mult mai mare decât zona de contact cu necunoscutul din cazul primului cerc. Pe scurt, cu cât știm mai mult, cu atât realizăm cât de puțin cunoaștem în raport cu infinitatea a ceea ce este încă necunoscut (ignorat). Iluzia cunoașterii (alături de iluzia de a fi apreciat/ valorizat și multe alte iluzii) este alimentată, oarecum, și de sistemul de educație, de modul de premiere a savanților și de elogiere a acestora (de regulă, postmortem). Însuși cuvântul ”savant” ( = știutor) este un hrănitor al iluziei, ca să nu mai vorbim despre ineptul termen ”om de știință” (pe aceeași linie de denominare cu alte expresii ca: ”om de paie”, ”om de zăpadă”, ”om de nimic” etc.).

Profesorul Harari își începe lecția despre ignoranță, punând sub semnul întrebării însăși ideea de raționalitate umană. Liberalismul a încurajat mult ideea că oamenii raționali iau, de regulă, decizii raționale, adică bune, generatoare de succes individual. Poate această iluzie a succesului obținut rațional de către orice om care gândește corect ar trebui să fie pusă pe primul loc pe o listă de minusuri/ neîmpliniri a pledoariilor pentru libertate numite, generic, liberalism. Practic, presupunând că toată lumea ar lua decizii raționale, atunci toată lumea ar fi fericită, pacea ar fi perpetuă și nemurirea n-ar fi chiar așa departe… Exagerarea rolului rațiunii în optimizarea deciziilor și comportamentelor umane a plasat pe un nemeritat loc doi emoția umană, simțurile și chiar activitatea creierului care nu ține de rațiune. Intuitiv, am subliniat același lucru atunci când, cu mulți ani în urmă, am definit existența umană și, totodată, conținutul Metodologiei Scop Mijloc drept ”mod de gândire, simțire și acțiune”. Iată și sublinierea profesorului Harari: ”economiștii comportamentali și psihologii evoluționiști au demonstrat că majoritatea deciziilor omului au la bază mai curând reacții emoționale și scurtături euristice decât o analiză rațională și că, deși emoțiile și euristica noastră erau probabil potrivite pentru viața din Epoca Pietrei, ele sunt complet inadecvate în Epoca Siliciului” (p. 219). Inadecvarea pe care ține să o sublinieze profesorul Harari se referă la faptul că individualitatea este mai puțin importantă în luarea deciziilor în comparație cu socialitatea: ”Nu numai raționalitatea, ci și individualitatea este un mit. Oamenii gândesc rareori singuri. Mai curând gândim în grupuri. … Niciun individ nu știe tot ce presupune construirea unei catedrale, a unei bombe atomice sau a unei aeronave” (pp. 2019 – 220). Această pledoarie pentru socialitate nu trebuie confundată cu o pledoarie (fie și mascată) pentru socialism/ comunism. Pur și simplu, este o pledoarie pentru dialoguri la niveluri de socialitate tot mai mari. În Metodologia Scop Mijloc definirea conținutului MSM continuă (după triada ”gândire-simțire-acțiune”) cu triada ”la nivel micro, macro și mondo”. Cu alte cuvinte, raționalizarea comportamentului nostru nu poate tinde spre optim dacă se limitează strict la micro (individ, familie, colectiv de lucru), ci trebuie să vizeze (simultan și continuu, pe cât posibil) nivelurile macro (comunitate umană, țară) și mondo (omenirea văzută ca întreg). Iar acest lucru trebuie să se întâmple cu necesitate deoarece ”indivizii umani știu rușinos de puține lucruri despre lume și, de-a lungul istoriei, au ajuns să știe din ce în ce mai puțin” (p. 220). Proba/ demonstrația ultimei afirmații este adevărul, general cunoscut că ”Ne bazăm pe priceperea altora pentru aproape toate ideile noastre. … iluzia cunoașterii ne permite să trecem prin viață fără să ne confruntăm cu efortul imposibil de a înțelege totul de unii singuri.” (ibidem).

În mod inerent, discuția despre complexitate trebuia să apară și profesorul invocă această realitate postmodernă ca fiind și o posibilă explicație a creșterii ignoranței noastre la nivel individual și chiar de grup: ”Lumea devine tot mai complexă, iar oamenii nu conștientizează cât de puține știu despre ceea ce se petrece” (ibidem). Pe șleau spus, suntem tot mai proști, iar dovada vine îndeosebi din faptul că ne credem, adesea, foarte foarte deștepți. Iar dovada supremă că suntem din ce în ce mai proști este și inacceptarea ideii că am greșit (fie că este vorba despre o greșeală de limbă, de logică, de scriere sau de (ne)citare etc.). Cu o încăpăținare demnă de felul de a fi al catârilor, majoritatea celor pe care i-am criticat (pe varii teme: plagiere, autoplagiere, erori de gramatică, de grafiere a unor nume sau cuvinte comune, de sintaxă etc.) s-au supărat emfatic și și-au îndreptat prietenia și grația către lăudătorii de profesie. Un simptom al complacerii în ignoranță și prostie este cvasidispariția, la noi, a criticii de întâmpinare serioase, a cronicilor/ recenziilor oneste și cu adevărat utile, concomitent cu creșterea exponențială a numărului scriitorilor români (prea multe mii) care aspiră la a fi incluși (chiar în timpul vieții lor) în manualele de liceu și în Istoriile literaturii române. Recunosc, nu aveam o explicație cât de cât acceptabilă a acestor comportamente (aparent ilogice), dar diagnosticul pus de autorul Harari este aplicabil și în contextul amintit mai sus: ”Majoritatea opiniilor noastre sunt modelate mai curând de gândirea de grup decât de raționalitatea individuală, și ne menținem aceste puncte de vedere datorită loialității față de grup. Cel mai probabil, asaltarea oamenilor cu fapte și demascarea ignoranței lor individuale vor da greș. Majoritatea nu agreează prea multe fapte și cu siguranță nu vor să se simtă proști” (p, 221). Într-adevăr, criticile fără menajamente nu au darul să facă prietenii durabile și cumetrii profitabile, dar cred că, tacit și în timp, ecourile criticilor își fac efectul scontat (fie și pe termen mediu și/ sau lung).

Dacă în literatură, singurul domeniu în care criticile au fost mereu prezente, au fost făcute publice și la obiect, observațiile sunt trecute cu vederea (adică sunt ignorate, sporind cantitatea și așa imensă de ignoranță), ce se mai poate spera de la criticile (dezinteresate sau nu) adresate puterii politice? Discuția despre acest aspect este făcută de autorul cărții sub incitantul titlu ”Gaura neagră a puterii” și chiar merită un episod distinct. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: