liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: aprilie 2018

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 486. Marți 1 mai 2018 Tâmpit să fii, noroc să ai (2).


A ne ierta reciproc prostiile este prima lege a naturii”  (Voltaire)

Prostia este incapacitatea de a râde de tine” (Paul Valery)

––––-

Românul (agitator): ”1 Mai! 1 Mai! Asta-i viață! Ăsta-i trai!”

Evreul (recitator): ”1 Maaai… 1 Maaai… Asta-i viațăăă?…  Ăsta-i traaai?

––––

Doi copilași discută:

  • Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
  • Idiot!
  • De ce?
  • Tatăl meu mereu zice: ”uite la idiotul acela ce mașină are”; ”ce femeie are idiotul ăla!”, ”Idioții ăștia sunt plini de bani!”.

Intenționam să fac o trecere în revistă a opiniilor despre prostie și inteligență emise de români cu simțul umorului și cu autoironia la purtător. Blogosfera românească este doldora de articole/ articolașe/ eseuri/ eseuașe (despre excesul de diminutive infantilizante am mai scris). Cred că s-ar putea publica o carte destul de groasă doar cu Bibliografii și Webografii pe tema atât de des abordată și întoarsă pe toate părțile (mă refer, desigur, la binomul prostie-inteligență). Sigur, Mr. Google face și el ce poate, dar infinitatea prostiei obligă la scrierea unei infinități de articole pe această generoasă temă. Așadar, a încerca să facă o sinteză a infinității de articole pe tema prostiei/ inteligenței n-ar fi o treabă prea cu minte. Drept pentru care voi oferi, timp de câteva episoade, câte un link care va trimite la un articol concret și prezentat integral. Oricum, timpul dedicat cititului este tot mai puțin, așa încât un link/ articol pe zi cred că este destul pentru un om din zilele noastre. Pentru azi, articolul/ linkul recomandat este următorul: https://comentariibarboase.com/a-fi-sau-a-nu-fi-prost/  (A fi sau a nu fi prost).  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 485. Luni 30 aprilie 2018. Tâmpit să fii, noroc să ai (1).


Motto: ”Cine se dovedește a fi mai prost? Prostul, sau cel fără minte care-l urmează?” (Buddha)

Dacă frecventa calitate de ”prost” este mereu (auto)asumată, fiind un fel de scuză pentru micile sau marile pauze de gândire (”vai, ce prost/ proastă am fost!”, sau ”deh, toți greșim!”), pentru gândiri prea grăbite și superficiale (”n-am avut timp să aprofundez problema”) sau pentru necunoașterea unor reguli elementare de logică (”nu mi-a plăcut disciplina asta la școală”), atunci calitatea de ”tâmpit” apare, după părerea mea, ca un grad de comparație ce tinde să atingă superlativul. Unui foarte (re)cunoscut gânditor poți să-i găsești (și să-i scuzi!) câte o prostie (sau câte o nefăcută), dar a-l include în categoria tâmpiților sună mai mult a răutate/ răzbunare/ rea voință. Practic, tâmpenia este deja patologie clinică și un asemenea diagnostic îți scade drastic șansele de a te reabilita/ normaliza/ vindeca. Și chiar așa s-ar întâmpla dacă n-ar apărea norocul. Veți vedea/ citi mai jos că opinia specialiștilor este că ”tâmp(it)” este o dezmierdare în comparație cu ”prost”.

Cunoscuta zicere ”prost să fii, noroc să ai” a devenit deja un fel de mângâiere, o explicație a faptului că neatent fiind, contextul/ soarta/ întâmplarea te-au ajutat să ieși la liman. Dar ”tâmpiti să fii, noroc să ai”, cred eu, te scoate din lista celor cu șanse de scăpare de infamanta etichetă. Poate nu vă vine să credeți, Mr Google a găsit pentru itemul ”prost să fii, noroc să ai” aproape 400 000 articole! Asta înseamnă că românul este foarte preocupat de prostia semenilor (de cea proprie nu se discută aproape niciodată), cea ce confirmă cunoscutul complex de inferioritate al românilor: teama de a nu fi (luat de) prost. Chiar întristător este faptul că sute de ziariști au scris sute de articole despre prostia salvată de noroc, dar nu au găsit un alt titlu decât ”prost să fii, noroc să ai”. Explicația ar fi că prostia atrage (cititorii, în acest caz), dar și că prostia (eufemistic spus: lipsa de imaginație/ creativitate) predomină și simțul mioritic nu se dezminte: imitația salvează situația. Poate și din acest motiv am ocolit clasica formulă și am trecut la nivelul următor: ”tâmpit să fii, noroc să ai”. Asta înseamnă că viața demonstrează că norocul îi ajută cel mai mult pe cei mai neajutorați de ADN ul propriu.

Etimologia cuvântului ”tâmpit” ne poate ajuta să-l folosim în mod adecvat contextului situațional și lingvistic. Rodica Zafiu, specialistă în etimologii, ne deslușește ce înseamnă ”tâmp”. Pur și simplu, acesta este un sinonim pentru ”bont/ tocit” (ex. cuțite tâmpite = cuțite tocite, care nu-și mai pot îndeplini funcția lor principală). De asemenea, ne spune profesoara Zafiu, tâmp(it) poate fi găsit în asocieri mai puțin uzuale: ”unghi tâmpit” = unghi obtuz, neascuțit; son tâmpit = sunet grav. În context, apare și ”om tâmpit la minte” adică unul care nu (mai) are mintea ascuțită, nu mai gândește repede și bine. Aș adăuga, aici, că ”bătut în cap” este tot un sinonim pentru ”tâmpit”. Un bătut în cap nu poate fi decât bont, ca un cui bătut prea mult (în cap) ca să intre într-un material mai dur. La 1876 apare sensul lui a (se) tâmpi = ”a pierde facultatea de a simți și cugeta”. Tâmp (ca și prost) vine din slavă (tompu). Muntele Tâmpa a primit acest nume nefiind unul foarte ascuțit. În ce privește sensul metaforic al cuvântului, doamna Zafiu consideră că ”tâmpit” este mai slab în comparație cu ”prost” (în timp ce eu, cred exact opusul). Zice/ scrie dna profesor: ”tâmpit nu e o insultă extrem de agresivă. Tâmpit se poate folosi în glumă, autoironic, atenuat prin diminutivare (tâmpițel), fiind mai puțin supărător decât multe dintre sinonimele sale populare și colocviale; … în loc să certifice o absență totală a inteligenței, semnalează mai curând o stare tranzitorie, un efect al circumstanțelor” (cf. http://adevarul.ro/cultura/carti/de-provine-cuvantul-tampit-nu-explicat-corect-dex-1_528a2e6dc7b855ff560d6092/index.html  ). Sunt convins că doamna Zahiu are dreptate dar, în acest caz, mă simt dator să explic cum am ajuns eu la concluzia că ”tâmpit” este mai agresiv decât ”prost”. Adesea, în dialogurile colocviale, uzuale, apărea precizarea: ”Ce zic eu că m-am prostit? M-am tâmpit de-a binelea”. Aici se vede deosebirea dintre generalizările generate de un mediu social oarecare și atestările documentare studiate cu metodă. Un comentariu (Ion Carstoiu) pe internet, la articolul dnei Zafiu susține că ”tâmpit” are legatura si cu sanscritul ”tampa” cu sensul de „vacă”.  O fi având, dar mai grăitor mi se pare dialogul dintre conducătorii a două autoturisme, una dintre mașini stingherind-o, în trafic, pe cealaltă, drept pentru care cel stingherit strigă: ”Boule!”. Răspunsul, elegant, n-a întârziat să apară din gura șoferiței blonde: ”Pardon! Vacă!”. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 484. Duminică 29 aprilie 2018. Prostia/ deșteptăciunea românească în ochii străinilor. Dar și ai românilor.


Cu mai bine de un deceniu în urmă, Vintilă Mihăilescu (o minte frumoasă, ca să nu spun ”A beautiful mind”) publica în Dilema veche un mic articol al cărui titlu nu avea cum să-mi scape: ”Unde ne sînt proștii?” (an VI, nr 263/ 13-19 febr. 1998, p. 15). Prin însăși întrebarea din titlu, dar și prin conținutul articolului, respectiv al opiniilor unor studenți argentinieni veniți la studiu în România, la care se adaugă și răspunsul autorului, se confirmă o mai veche ipoteză demult afirmată/ demonstrată: românii sunt foarte preocupați de deșteptăciunea lor (fiecare în parte, fiecare comparat cu fiecare și toți împreună).

În esență, a fi preocupat de expunerea pozitivă a deșteptăciunii tale echivalează cu (și echilibrează) preocuparea ta de a bloca orice tentativă (a altora) de a evidenția erorile de gândire, de comportament și de atitudine numite generic ”prostie”. O prietenă m-a avertizat că pe măsură ce continui să scriu despre prostie îmi scade și îmi va scădea, în continuare, numărul cititorilor. ”De ce?”, am întrebat. ”Pentru că fiecare are impresia că săgețile, aluziile, metaforele sau chiar descrierile directe se referă în mod expres la el. Or, nimănui nu-i place să fie (considerat) prost...”. Sigur, asta confirmă pe deplin analiza sociologului român Vintilă Mihăilescu: ”eroul național (este) dășteptul”. Și noi toți ne dorim să semănăm cu eroul național, cu modelul cunoscătorului, al descurcărețului și al celui care știe ce vrea și ce face.

Dar pornisem de la o constatare a lui V.M. referitoare la ”cum sunt românii?”, constatare oferită de ochii ceva mai neutri/ neimplicați/ neinteresați ai unor studenți străini. Pe scurt, caracterizarea românilor a fost dată de studenții argentinieni prin următoarea descriere: ”cînd se adună doi români într-o cameră, fiecare încearcă să-i arate celuilalt că e mai deștept!”. Într-adevăr, această caracterizare face cât o mie de sondaje, anchete și studii longitudinale luate la un loc. Șocat să audă ceea ce el credea/ știa demult, V.M. exclamă: ”iată că ”dăștăptăciunea” este, în ochii străinilor, un specific național al românilor, pregnant și bizar”. Cred că merită, în continuare, să vedem detalierea făcută de V.M. acestei concluzii pe fapte firești, de viață: ”…compatrioții noștri nu sunt interesați să fie pur și simplu buni, ci doar mai buni. … oameni, altminteri plini de calități, cărora nimeni nu le contestă calitatea, simt nevoia să se afirme nu numai prin ceea ce știu ei să facă, dar parcă mai ales prin ceea ce nu știi tu să faci. Degeaba ești deștept, par ei să creadă, dacă nu demonstrezi și că cel din fața ta e prost. … societatea noastră pare a fi, în prezent, o colecție de întrupări individuale și unice ale dășteptăciunii”. Inspirat (ca de obicei), V.M. afirmă un adevăr verificabil la fiecare pas: ”… se spune că unde-s doi puterea crește. Asta era pe vremuri, se pare: acum, unde-s doi crește dihonia…”. (exemplu reent: dihonia dintre partidoi și președinție).

Emit o ipoteză, iar specialiștii o pot cerceta/ studia/ verifica/ demonstra: înclinația românilor (statistic vorbind) către furtișag, către nerespectarea legilor și a promisiunilor (pro)vine tocmai din convingerea că ”dăștăptăciunea” e doar la fiecare dintre ei, iar la ceilalți se află prostia, neghiobia, nepriceperea. Hoții noștri sunt așa de inteligenți încât au ”descoperit” hoția făcută cu acte în regulă, cu acordul furatului (statului) adică. Halal performanță! Triste momente în care patrihoții conduc și îndreaptă oiștea carului înspre gardul europenității la care (parcă) speram cu toții.

Finalul articolului, (auto)ironic, merită citit: ”Dar, stimați concetățeni, nu trebuie să fii un mare psiho-socio-antropolog, ca mine, pentru a ști că o societate doar de oameni dăștepți este o societate imatură, că doar puberii, angoasați de acceptarea lor în lumea adulților, țin morțiș să fie cei mai buni în toate. De aceea, într-un elan patriotic de însănătoșire a nației, vă propun să deschidem o listă națională a proștilor din România. În capul ei, declar și semnez: sînt un prost!”. În calitate de admirator al modelului numit Vintilă Mihăilescu, subscriu, mă înscriu și semnez:

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 483. Sâmbătă 28 aprilie 2018. Fericirile lui Voltaire sau Sistem = prostie, Libertate = inteligență


În episoade anterioare, Voltaire (1694 – 1778) a fost invocat (de Henning) pe post de plagiator fără granițe/ limite. Barthes este infinit mai delicat și îl descrie pe Voltaire în mod asemănător, dar folosind eufemisme. (Folosesc aici cartea Eseuri critice de Roland Barthes, Editura Cartier, 2006, după originalul francez din 1964. Trimiterile din textul de mai jos se referă la eseul ”Ultimul scriitor fericit”, pp. 110-117). Capitalismul globalizant a fost, de la începuturi, izvorul imediat (dar perceput ca atare abia în epoca postmodernismului) al interculturalității, al mixajului surselor de inspirare și a modurilor de exprimare. Scriindu-și Poveștile, Voltairedatorează mult folclorului oriental” (p. 114). Cu alte cuvinte, liberalul francez s-a simțit perfect liber să preia din alte lucrări ceea ce i se părea necesar și util scrierilor și ideilor sale. Barthes sesizeză că secolul 18 este ca un ”digest” (p. 115), adică un summum amestecat de idei și personalități care nu cunoșteau încă rigorile dreptului proprietății intelectuale, pe care, probabil, ar fi sfidat-o dacă această proprietate ar fi fost definită și apărată prin legi. Considerând probabil că totul aparține tuturor, lui Voltairenu i-a păsat niciodată de ”originalitate” (noțiune, de altfel, foarte modernă)” (p.115). Dar nu atât libertatea de a plagia l-a făcut fericit pe scriitorul Voltaire, ci câteva lucruri mult mai pline de grele semnificații (cel puțin în viziunea lui Barthes).

”… ceea ce ne separă poate de Voltaire, scrie Barthes, este faptul că a fost un scriitor fericit. Nimeni n-a dat mai bine ca el aparență de sărbătoare luptei în numele Rațiunii. Totul în bătăliile sale era spectacol: numele adversarilor, întotdeuna ridicol; doctrina combătută, redusă la o singură propoziție (ironia voltairiană este întotdeauna scoaterea în evidență a unei disproporții; numărul mare de lovituri, țâșnind din toate direcțiile, până ce încep să pară un joc, ceea ce scutește de orice respect și milă; mobilitatea însăși a luptătorului, deghizat într-un loc sub o mie de pseudonime transparente… Căci gâlcevele lui Voltaire cu lumea sunt nu numai spectacol, ci spectacol superlativ, care se denunță pe sine ca spectacol, întocmai ca acele jocuri ale lui Polichinelle pe care Voltaire le iubea atât de mult…” (pp. 111-112).

Profit de această descriere jubilatorie a lui Voltaire (văzut de Barthes) pentru a face comparație cu nefericirea scriitorilor noștri care se complac în a-și consuma micile bucurii (editoriale) fără ”lupte” de idei, fără polemici mai mult sau mai puțin acide sau cordiale, fără acel nerv specific tagmei intelectuale. ”Lupta” (de idei sau electoral-sindicală) se reduce, la noi, la simple glumițe aluzive, mici împunsături colegiale, mereu cu gândul: dar dacă voi avea vreodată nevoie de el (o recenzie, un vot, o recomandare etc.). Probabil, pe vremea lui Voltaire nu erau atât de multe partide politice care, inerent, divizează, închid dialogul de idei și-l deschid doar spre câștigarea bătăliilor politice cu caracter electoral. Dar care erau fericirile voltairiene în viziunea lui Roland Barthes?  Iată-le:

Prima fericire a lui Voltaire a fost, fără îndoială, cea a vremii sale. … Într-adevăr era o șansă unică să te lupți într-o lume unde forța și prostia erau mereu de aceeași parte: situație privilegiată pentru spirit. Scriitorul era de aceeași parte cu istoria, cu atât mai fericit cu cât o simțea ca pe o încununare, nu ca pe o depășire care ar fi riscat să-l ia cu sine.” (pp.112-113).

A doua fericire a lui Voltaire a fost tocmai faptul de a uita istoria, chiar în clipa în care ea îl purta cu sine. Pentru a fi fericit, Voltaire a suspendat timpul; dacă el are o filosofie aceea e a imobilității. Se știe care era gândirea sa: Dumnezeu a creat lumea ca un geometru, nu ca un tată. Asta însemnând că el nu-și va mai însoți creația, și că, odată reglată, lumea nu va mai fi în legătură cu Dumnezeu. … Sigur că Binele și Răul există; dar prin asta trebuie să înțelegem  fericirea și nefericirea, și nu păcatul și vinovăția. Pentru Voltaire  nu există Istorie, ci numai cronologii. Voltaire a scris cărțile de istorie tocmai pentru a spune că nu crede în Istorie. Cea de a doua fericire a lui Voltaire a fost fără doar și poate să se poată sprijini pe imobilitatea lumii.” (pp. 113-114).

a treia sa fericire: a disociat tot timpul inteligență și intelectualitate, afirmând că lumea este ordine dacă nu încercăm să o ordonăm, că este sistem, cu condiția să renunțăm s-o sistemtizăm: aceasta este o conduită spirituală care a făcut o carieră strălucită după aceea: se numește astăzi anti-intelectualism. … Voltaire nu are alt sistem decât ura față de sistem (se știe că nimic nu e mai aspru decât acest sistem; dușmanii lui ar fi doctrinarii Istoriei, ai științei … sau ai  Existenței: marxiști, progresiști, existențialiști, intelectuali de stânga, Voltaire i-ar fi urât, la adăpostul glumelor deșănțate, cum a făcut, la vremea lui, cu iezuiții. Opunând fără-ncetare inteligență și intelectualitate, servindu-se de una pentru a ruina pe cealaltă, reducând conflictele de idei la un fel de luptă maniheistă între Prostie și Inteligență, asimilând orice sistem cu Prostia și orice libertate cu Inteligența, Voltaire a fondat liberalismul în contradicția lui. Ca sistem al non-sistemului, anti-intelectualismul eludează și câștigă pe ambele laturi, se joacă de-a titirezul neobosit între reaua-credință și conștiința curată, pesimismul fundamental și veselia formei, scepticismul proclamat și îndoiala teroristă. (…) De acum încolo, însetat și rănit fără încetare de o responsabilitate pe care nu o va putea nici s-o onoreze, nici s-o eludeze până la capăt, intelectualul se va defini prin culpabilitatea lui: Voltaire a fost un scriitor fericit, dar a fost, cu siguranță ultimul”. (pp. 116-117) (1958, Prefață la cartea ”Romans et contes”).    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 482. Vineri 27 aprilie 2018. Postum Scriptum la episodul anterior: ferice de scriitorii săraci cu duhul, căci a lor va fi Uniunea.


Zicerea că ”românul s-a născut poet” ar putea fi extinsă la un nivel mai ridicat de cuprindere literar-artistică sub forma: ”românul s-a născut scriitor”, cu precizarea că nu toți românii au aflat încă despre Uniunea Scriitorilor din România pentru a fi primiți ca membri cu datorii și drepturi depline în acest sindicat. Există însă speranțe și soluții: la absolvirea clasei a XI-a se va introduce o lecție despre USR și un model de cerere pentru a fi completat de către oricine are bani să plătească cotizația de membru (dar și ceva bănuți pentru a răsplăti pe acel scriitor cu ceva vechime care-l va învăța cum se adună niște texte între niște coperți, plus ceva bănuți pentru tipografia care va printa aceste texte). Există unii scriitori români care, deși au făcut cerere de intrare în USR, deși au fost membri cu drepturi depline ai USR au fost excluși din Uniune pentru un motiv serios: nu și-au mai plătit cotizația. Printre ei și Herta Muller, actualmente cetățean german, laureată a mult prea râvnitului Premiu Nobel. Deci, stimați aspiranți la calitatea de membru-scriitor, dacă nu aveți bani pentru plata cotizației, nu mai insistați cu scrierea de opere geniale care să fie răsplătite cu Premiul Nobel. Geaba Nobel dacă nu USR.

Recent, au avut loc alegerile președinților de filiale USR pe zone ale țării, inclusiv pe Chișinău. O binecunoscută scriitoare a relatat, de la Chișinău, un fapt foarte semnificativ pentru sindicatul scriitoricesc. Un membru USR Chișinău întrebat fiind cu cine va vota în cadrul ședinței de alegeri a șefului de filială, acesta și-a definit criteriile estetice pe care ar dori să le promoveze viitorul președinte de filială, și – de ce nu? – viitorul președinte al USR: ”să fie tânăr și să fie moldovean”.  Mai concret: contează vârsta și cetățenia. Sigur și calitatea de membru USR. Am aproape convingerea că la toate aceste ședințe de alegeri s-a discutat puțin spre deloc despre promovarea unor criterii valorice, estetice, stilistice, calitative, deontologice etc. Doar managementul financiar este ceea ce (mai) contează, cu speranța înlocuirii actualului manager financiar cu un alt manager financiar (mai tânăr și mai moldovean). Sigur, un management financiar performant ar putea aduce o brumă de fericire în viața membrilor USR: dar asta va fi de văzut abia după alegeri. Până una alta există (și) opinia că ”Unii scriitori au ajuns, pentru liderii lor închipuiți, o afacere precum aceea cu vite” (Ion Vieru, Pen International, FB, 26 aprilie 2018). Nu e clar dacă ”liderii închipuiți” sunt actualii sau viitorii, dar concluzia este simplă. Alegerile se câștigă per capita.

Mă gândeam că un bun viitor manager financiar al USR ar putea fi chiar actualul ministru al Educației, domnul inginer Valentin Popa (n. 1964), renumit deja pentru greșelile de exprimare, de gramatică, de limbă română în general. Având aceste calități, plus experiența managerială de la minister (vezi alocarea de locuri pentru admitere la marile universități de stat) oare dl ministru nu este cumva și membru USR? Îl întreb pe dl Google, și iată ce-mi răspunde: https://www.google.com/search?q=valentin+popa+cv&sa=X&ved=0ahUKEwigxMiXz9jaAhXILFAKHWqHA8QQ1QIIgAEoAA&biw=1280&bih=609 Valentin Popa CV. Cărți publicate: Manuscrisul pierdut și Papagalul și revoluția.  Din câteva click uri aflu că, de fapt, autorul celor două cărți este un alt Valentin Popa, unul mai bătrân și mai brăilean decât domnul ministru sucevean/ moldovean Popa.

Dar nu-i nimic pierdut. Aflu din articolul Adinei Popescu intitulat ”Tovarășa Poștărița și restaurația” (Dilema veche, an XV, nr 740, 26 aprilie – 2 mai 2018) că dl ministru al educației Valentin Popa este și poet. Versurile de mai jos, plus alte câteva de genul acesta, ar putea să-i asigure intrarea în USR și candidatura (în cincinalul următor) la funcția de președinte al USR. Autoarea precizează că versurile au fost scrise și declamate cu ocazia celei de a 105-a aniversări a ASE București. Iată-le: ”Se cuvine, dragi prieteni/ Ca la ceas aniversar/ Să-i cinstim pe-aceia care/ La ASE fost-au făurari./ Pe acei ce-au pus sămânța, / Și au tras din greu, cu spor. ( …) Pe toți ce-am împins ștacheta/ Spre înalturi, către zări/ Ca ASE ul să răspundă/ Miilor de provocări/ Care-au îmbinat tradiții/ C-un învățământ modern/ Ducând faima Academiei/ Și intern, dar și extern/ Lor, a noastră admirație/ Și nu știu dacă contează/ Ci că toate se-mplini-vor/ Dacă un Popă le urează”.  Când am citit versul ”Pe acei ce-au pus sămânța” am avut o tresărire: nu cumva e un plagiat din ministrul agriculturii Daea?  Se pare că nu, dar mai trebuie investigat: ambii miniștri fiind mari iubitori de limbă română, sigur au și veleități artistico-literare (adică sunt și veleitari) și, foarte probabil, vor deveni, în curând, membri cotizanți la USR. Altfel de unde pensii pentru scriitori?    (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 481. Joi 26 aprilie 2018. De ce sunt scriitorii noștri (tot mai) nefericiţi? (un pamflet nereușit, dar neretușat)


  1. Cantitatea de fericire este, fatalmente, limitată, în timp ce numărul scriitorilor este în continuă creştere. Dacă vom corela acest irefutabil adevăr cu tendinţa generală de scădere a populaţiei României, rezultă cu claritate că România va fi o ţară profund nefericită în momentul în care numărul scriitorilor va tinde asimptotic să egaleze numărul populaţiei alfabetizate.
  2. Raritatea face valoarea. Cei peste 2600 de scriitori români sindicalizați au reușit, prin creștere numerică, să ducă la scăderea progresivă, dar fermă și greu de remontat, a valorii fiecărui scriitor în parte. Ați observat că atunci când moare vreun scriitor mai acătării, toți ceilalți simt brusc creșterea valorii lor? De ce? Din ipoteză.
  3. Marea majoritate a criticilor literare sunt  dulci, amabile, înalt apreciative. Orice scriitor este (relativ) fericit văzându-şi op-ul recenzat foarte favorabil (adică: ”se înscrie în linia de gândire a marilor scriitori Cutare şi Cutare...”; ”aduce o demult aşteptată inovaţie în stil, în formă, în mesaj”; ”este semnul unei revigorări a genului A”, ”autorul XY reprezentând un suflu/ sânge proaspăt în…” ; ”este semnul unei maturizări a scriiturii, fapt sesizabil începând chiar cu ultimele două apariţii pe care le-am semnalat ca fiind dătătoare de speranţă pentru…”; etc. etc.). Prin urmare, dacă toate criticile sunt mângâiecioase şi siropoase, este evident că pentru una bucată bucurie/ fericire la un autor se generează automat (n-1) stări de nefericire la ceilalţi scriitori care nu au cum să vadă cu ochi buni lansarea în slăvi a unui confrate concurent. Rezultă că pentru fiecare recenzie pozitivă, cantitatea de nefericire a scriitorilor este în creștere rapidă. Formula de calcul este: se înmulţeşte numărul recenziilor pozitive (cam toate) cu numărul total al scriitorilor din care se scade unul (autorul lăudat) şi avem, cu exactitate plusul de nefericire adăugat la nefericirile anterioare.
  4. În cazul în care, din varii motive (lumea e rea, dom-le…), o critică literară este acidă, acră, negativă, răuvoitoare, căutătoare de noduri marinăreşti în papura abia ieşită din luciul apei, plină de sfaturi şi indicaţii pentru evitarea unor erori similare în viitor, nefericirea este din nou stimulată la creştere din următoarele motive: în primul rând, se supără tare autorul criticat, apoi se supără amicii scriitori ai criticatului, simţind că oricând li se poate întâmpla şi lor un asemenea necaz. Apoi se supără tot ”Coledziul” care patronează revista ”lor”, inclusiv familiile (de scriitori) și prietenii acestora (scriitorii). Numai gândul că criticul XZ mai este încă în viaţă şi mai este încă şi publicabil generează angoase şi stări anxioase la o bună parte a scriitorimii (de regulă, cei care scriu sunt firi sensibile şi simţitoare). Deci, firesc, apare încă un plus de nefericire ce se adaugă inevitabil nefericirilor deja produse de cele amintite la punctele anterioare..
  5. A scoate azi o carte nu mai este o problemă. Orice editură de cartier (editurile săteşti vor fi lansate în curând printr-un program european de stimulare a IMM- urilor şi a culturilor de masă) abia aşteaptă onor clientul să aducă marfă proaspătă, iar tipografiile vor mai primi o gură de oxigen înainte ca editarea electronică să se generalizeze. Cărți mai multe, cumpărători tot mai puțini. Experţi în marketing (ştiinţă pură supranumită şi „Minte-mă frumos, dar cu folos”) au pregătit o strategie care să umple rafturile librăriilor de cărți nevândute, spre nefericirea firească și crescândă a celor care le-au scris.
  6. Aşadar, editarea/ publicarea nu mai este o problemă, mai ales în condiţiile în care a dispărut nu numai cenzura, ci şi corectura, tehnoredactarea, responsabilitatea redactorilor, cleiul (care trebuie să ţină paginile doar până ajunge cartea în mâinile cititorului), bunul de tipar şi alte cheltuieli inutile care reduceau profitul investitorului. Cu corectura lipsă și cu responsabilitatea editurii/ revistei în aer, toate păcatele se sparg acum în capul scriitorilor, singurii responsabili de conținuul textelor apărute. Un nou prilej de nefericire!
  7. Un alt motiv de nefericire angoasantă bântuie în aceste zile primăvăratice tagma scriitoricească de la noi, aflată în campanie elctorală pentru alegerile prezidențiale la sindicatul presupușilor profesioniști. Afli, acum, că cel mai bun prieten al tău va vota cu Celălalt candidat, nu cu Cel pe care îl vei vota tu, fapt generator de nefericite tensiuni și de prietenii destrămate. Marea jale unională va spori după alegeri când noua echipă conducătoare nu va da stipendiile promise, premiile promise, fondurile promise… Melodia zilei, acum și atunci: ”Supăraaaat sunt Doamne, supăraaaat!”
  8. Un motiv serios de nefericire a fost/ este și zvonul că aleșii poporului vor să adopte măsuri legislative drastice contra furtului intelectual numit cu un urât cuvânt latinesc – ”plagiat”. Prea puțini au aflat însă că aceste măsuri se referă doar la groaznica plagă națională constituită de plagiatul/ copiatul la tezele și lucrările de control ale elevilor de gimnaziu.
  9. Timpul este nu doar dușmanul tuturor pământenilor, ci și sursa majoră de nefericire pentru scriitorime. Oamenii nu mai au timp de citit. Au timp doar pentru scris: ”Nu avem timp să citim totul de-a fir a păr, nu avem timp nici măcar să citim titlurile tuturor cărților, nu mai avem timp nici măcar să citim prima literă din titlurile tuturor cărților. Haosul livresc e desăvârșit și e definitiv. Soluții optime nu există. Există doar soluții mai mult sau mai puțin rele. Din acest motiv, vom opta pentru soluția cea mai bună din unanimitatea soluțiilor rele. Pentru a ieși din haos, vom cerceta dicționarele, enciclopediile, prezentările sinoptice, recenziile și, „horrible dictu”, rezumatele. Este drumul cel mai succint până la un scop pe care nu numai că îl ignorăm, dar nici nu vom ajunge să îl întrezărim vreodată”.    (Valeriu Gherghel, Breviarul sceptic, p. 146). Mai adaug aici: redactorii nu mai au timp să citească articolele și cărțile primite, așa că… mergea și-așa.
  10. Dar sunt oare scriitorii români nefericiți? Faptul că demografia tagmei este în ascensiune înseamnă că scriitorii se (și) înmulțesc, nu doar se împart pe găști, grupuscule, ”școli”, cluburi, familii, generații, stiluri, genuri (în afară de masculin și feminin), perioade decenale etc. Or, înmulțirea (lor) înseamnă că există și (puțină) juisare, (puțin) extaz și (puține) momente de fericire. Pe scurt puținul prevalează asupra preaplinului. De unde și întrebarea din titlu. Cu siguranță există și alte răspunsuri/ ipoteze posibile, dar eu nu le cunosc. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Roland Barthes, ultimul scriitor fericit a fost Voltaire. Câteva posibile explicații în episodul următor.

De citit și: http://adevarul.ro/news/societate/romania-tara-ue-mai-mic-procent-oameni-declara-fericiti-1_5ade23e4df52022f7526fd34/index.html

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 480. Miercuri 25 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 4


În legătură cu drepturile de autor/ de proprietate intelectuală se pot aduce argumente pro și contra, funcție de interese, convingeri sau constrângeri. Un lucru interesant este că ideile, conceptele, teoriile nu se supun protejării (conform legislației noastre actuale) prin invocarea dreptului de autor. Inițial am fost deranjat să aflu că idei ale mele pe care le presupuneam protejate prin lege, de fapt nu erau/ nu sunt protejate. Motivația legiuitorului este una simplă: prin asta se încurajează libera circulație a ideilor, teoriilor etc. Rămâne doar la nivelul bunului simț ca cineva să pretindă, în pofida tuturor evidențelor, că el este autorul teoriei X. Legislația nu te ajută aici, ci doar acei confrați care, în spirit justițiar, se situează de partea adevăratului autor.

În apologia sa (discretă, oblică, indirectă) J.-L. Henning invocă viziunea despre dreptul de autor în variantă istorică, sugerând că dacă atâtea secole problema era lăsată la nivelul bunului simț, de ce oare modernitatea ar trebui să țină neapărat să considere furtul de idei ca infracțiune? Lucrurile sunt demne de interes și, desigur, pot da de gândit: ”Până în secolul al XIX-lea, concepția despre proprietatea artistică, jurisdicția sa și transmiterea acesteia era destul de confuză. Pirateria literară era în floare, fiind considerată necesară de către cenzură. Adaptarea era ceva obișnuit pentru ceea ce încă nu se numea creație artistică. … Furtul artistic era la ordinea zilei, devenea clar că e vorba nu de a fura, ci de a-ți disimula furtișagurile.” (p. 75). Se sugerează că ar fi bine să se procedeze precum ”lacedemonienii, care nu pedepseau furtul, ci lipsa de îndemânare în a-l ascunde”  (așa cum declara Reynolds la 1774) (p. 75). Pledoaria pro-plagiat (inteligent!) devine tot mai fățișă și părtinitoare pentru cei care practicau ”împrumutul” de texte: ”Arta plagiatului este, deci, înainte de toate, un exercițiu de cusut și de întrețesut. Este vorba nu despre a-ți șterge urmele, cât de a le întreține abil iluzia: oare poate fi acuzat de plagiat cel care izbutește minunea și turul de forță de a da un aer firesc unor părți așa de disparate, eterogene, contrare? Acest efect natural atât de căutat nu trebuie pur și simplu să ducă la dispariția furtișagului, ci merită cele mai mari elogii” (ibidem).

În pledoaria sa pro-domo, plagiatorul Henning nu ezită să meargă până la capăt și să susțină întoarcerea la vremurile bune când furtișagul literar era ceva firesc. ”…lipsa de legitimitate a plagiatului este o noțiune recentă” (ibidem). Afirmarea proprietății literare neîngrădite este injustă, susținea și Condorcet (exact cu argumentele care stau și în legea română actuală asupra drepturilor asupra ideilor și conceptelor, fiind considerată o piedică în calea progresului). ”De fapt, susține Henning, abia la începutul secolului al XIX-lea plagiatul începe să facă obiectul unor lucrări specializate și încep să fie urmărite în justiție unele furtișaguri până atunci licite și chiar recomandate” (p. 78). Faptul că Senatul României a considerat plagiatul ca nefiind infracțiune arată cam pe unde se află România pe o scară a civilizațiilor lumii. De reținut că în toate timpurile plagiatul a fost asociat cu ideea de ”piraterie”, ”jaf”, ”tâlhărie” respectiv a avut ca miză DOAR partea financiar-comercială. De aceea, presa din România a clamat ca ”doctorii” plagiatori să restituie acel 15% din salariu primit ca spor datorat primirii necuvenite a titlului de doctor într-un domeniu sau altul. Nicio altă pedeapsă nu va primi plagiatorul, la noi, decât pentru această primire de foloase necuvenite. Ipocrizia maximă, consideră criticii drepturilor moderne de autor, provine din faptul că se făcea apel la moralitate, la onoare, la adevăr și dreptate, în timp ce fondul real al problemei era unul de natură economică (banii). Henning devine de-a dreptul cinic când își apără plagiatul său afirmând: ”Esențialul este de a ști cum să trișezi domesticind arta pentru a nu te lăsa niciodată prins: iată adevărta morală publică. Prin urmare, cel mai mare defect al plagiatorului care ajunge în justiție este cel de a se fi lăsat prins. Dacă în secolul al XVIII-lea plagiatorul nu era decât un libertin care se plimba prin texte după bunul său plac…. el a fost curând sancționat deoarecea contravenea normei sociale. Plagiatorul insulta, simbolic, proprietatea.” (p. 80)

Merită citite și gândite considerațiile referitoare la ”cenzori”, la ”cei care o fac pe puritanii, descoperind plagiate”, adică la acele persoane care, chipurile n-au aflat că totul s-a spus demult și că a pretinde originalitate este o cruntă ipocrizie. Demnă de reținut și aprecierea autorului conform căreia plagiate perfecte există: acelea care n-au fost (încă) descoperite…

Închei cu o opinie românească despre plagiat în literatură: ”Cel mai cunoscut tip de fals literar (dar şi ştiinţific, de altfel frecvent întâlnit în lumea noastră academică) este plagiatul”. (Mircea Anghelescu, Mistificțiuni, Editura Compania, 2008) (vezi: http://ce-am-mai-citit.blogspot.ro/2010/02/mircea-anghelescu-mistifictiuni.html ).

În ce mă privește, plagiatorul este, în primul rând, un mincinos și abia apoi un hoț. Aproape o treime din cele zece porunci vizează (indirect) plagiatul: ”8. Să nu furi. 9.    Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău. 10.     Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tau”. Așadar, furtul, minciuna și râvnirea la produsul altuia sunt, și în viziune creștină, păcate grele. Nu m-ar mira dacă unii practicanți ai plagiatului sunt, aparent, public, creștini de nota 10.

(închei aici episoadele dedicate plagiatului în general și, prin câteva considerații, și la români)

(dar serialul va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 479. Marți 24 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 3


Motto 1:    ”Când ești celebru, ești citat; când nu, ești furat”  (Mariana Codruț)

Motto 2:    ”Poeții minori împrumută, poeții mari fură de-a dreptul” (T.S. Elliot)

Motto 3:     ”Tâlhăria are geniile sale, iar Stendhal este unul dintre ele” (J.-L. Henning)

Motto 4:   ”Dumnezeu însuși, când l-a creat pe om, nu a putut sau nu a îndrăznit să-l inventeze: l-a făcut după chipul și asemănarea sa” (Dumas)

Motto 5:    ”Istoria literaturii nu este decât inventarul reluărilor sale. Literatura nu trăiește decât din originalitatea plagiatelor sale” (J.-L. Henning)

Motto 6:    ”Cărțile sunt ca focul din vetre: mergi să iei focul de la vecin, îl aprinzi la tine acasă, îl dai altora și aparține tuturor” (Voltaire)

Motto 7:    ”Furtul unei idei ar trebui considerat o crimă în literatură” (Musset)

Motto 8:   ”A-ți recunoaște plagiatele înseamnă a avea curajul să fii scriitor” (William Burroughs)

Motto 9:  ”Jos originalitatea, eul servil și steril care pune sub zăvor ceea ce creează. Trăiască furtul, pur, nerușinat total. Nu suntem responsabili. Furați tot ce vă cade sub mână” (William Burroughs)

 

Orice realitate conceptuală (oximoroanele mă omoară!) poate fi mai bine înțeleasă dacă-i atingem puțin originea, locul nașterii cu alte cuvinte. Geneza și Botezul sunt și ele megieșe temporale, de unde și zicerea unui celebru cântec: ”Men gave names to all the animals, in the beginning, in the beginning!”. Furtul era, de la începuturi, un gen comun, dar diferențierea sa pe branșe de furi presupunea alegerea de cuvinte/ nume (bine) potrivite, ca să înțeleagă tot hoțul și tot furatul despre cine se vorbește în propoziție.

 

Plagiatorul Henning, autorul ”Apologiei...” ne deslușeșete etimologia și genealogia cuvântului care desemnează tagma furilor intelectuali (dar proști, devreme ce cineva i-a prins și ei sunt cunoscuți ca atare): ”La Roma, era numit plagiator cel care fura sclavii altuia sau care cumpăra sau vindea ca sclav o persoană liberă. Pentru acest delict, era condamnat la biciuire.  … termenul a fost aplicat metaforic domeniului literar, autorul și opera sa fiind atunci sugestiv identificați cu perechea stăpân-sclav: răpitorul este, în acest caz, cel care reușește să pună stăpânire pe o operă scrisă de altul. Cuvântul derivă din adejectivul grecesc plagios – cel care folosește o strategie oblică, echivocă sau șireată. … Pornind de la acest prim sens, latina a dat naștere la două derivate: plagiaria, seducătoarea (epitet al lui Venus), și plagiarius… plagiatorul (în sensul actual al termenului)” (p. 23).

 

Furii/ hoții au întotdeauna o lene și o inteligență aparte. Inventivitatea lor este însă direcționată spre acoperirea furtului în loc să fie utilizată în producerea de ceva (relativ) ”nou”/ ”bun”. În Roma antică nu se instituise încă dreptul de proprietate intelectuală, astfel încât oricine citea ceva, putea transcrie și publica sub numele său. Pentru poetul Marțial reproducerea poeziilor sale sub alte nume nu era atât o ofensă morală, cât una financiară/ comercială. Marele plagiator Voltaire recunoștea: ”Când un autor vinde gândurile altuia ca fiind ale sale, acest furt se cheamă plagiat” (p. 25).

 

Sar direct în secolul 17, când plagiarismul a devenit… ”știință”, o disciplină artistică menită să-i învețe pe cei fără talent să plagieze. Numitul Oudart Richesource dădea lecții de ”creative writing”, respectiv de … furat inteligent. Această ”artă” a fost numită ”plagiatorism” (Nu cumva ”plagiarism”?). ”Plagiatorismul … este arta pe care unii o întrebuințează cu multă îndemânare, de a deghiza tot felul de discursuri, compuse de ei sau sau ieșite de sub o pană străină, astfel încât autorul însuși să nu-și poată recunoaște propria lucrare, propriul său stil și fondul operei sale, arătând prin asta cât de bine a fost deghizat totul” (p. 51). Ca unul deja priceput în arta plagierii, J.-L. Henning explică (probabil și din proprie experiență) cum se procedează: ”Metoda constă în aranjarea tuturor părților pe care vrem să le furăm într-o nouă ordine, precum și în înlocuirea cuvintelor și a frazelor cu echivalentele lor. La care vom adăuga, pe alocuri, lucruri din producția proprie, vom modifica ritmul, vom șterge ce e de prisos. Vom putea chiar dar nu obligatoriu, să ne cităm modelul, omagiind nivelul înalt al lucrărilor sale” (ibidem).

 

Acest modus operandi a fost deja însușit de plagiatori din România. Plagiatele lui Ștefan Munteanu de la Bacău și Traian Diaconescu de la Iași – ambii bolnavi de Eminescu – au fost depistate tocmai pentru că și-au ”citat” sursa, probabil și cu convingerea dublă că: a) oricum nimeni nu mai verifică/ compară textul articolului cu sursele citate și b) orice acuzație de plagiat va fi contracarată cu ”argumentul”: ”dar eu am citat domle!” Dar ”citarea” se reducea, de fapt, doar la includerea ”sursei” la Bibliografie, astfel că ideea de articol original era consolidată și cu aparența că ”are și aparat științific”. Cred că ar merita un studiu serios și bine documentat pe modul (specific) cum plagiază românii. Pot anticipa concluzia: inteligenții plagiază mai puțin, cu finețe și cu mult antrenament, în timp ce mai puțin inteligenții greșesc prin faptul că și-au desconsiderat cititorii și disponibilitatea lor de a citi cu atenție. Dar și contextul cultural-legislativ contează mult în conturarea acestui tablou cultural al plagiatorului român contemporan.       (va continua)

 Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 478. Luni 23 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 2


Autorii noștri la modă n-au decât să fure una-alta. N-am nimic împotrivă. Vor fi furat oricum mai puțin decât La Fontaine sau decât Moliere. Am îndoieli serioase că severitatea acuzatorilor lor s-ar baza pe o cunoaștere exactă a artei de a scrie. Motivele acestei rigori sunt de alt ordin, iar primul dintre ele este banul” (Anatol France, 1892; apud Henning, Apologia plagiatului, p. 17).

Înainte de a ne lăsa conduși de Henning în/ prin istoria plagiatului (în episodul următor) se impune un moment de reflecție asupra spuselor/ scriselor lui Anatol France de mai sus. Bună observație: miezul problemei este banul/ dreptul de a fi răsplătit pentru o muncă prestată. Plagiatul este furt intelectual, iar furtul este un atentat la dreptul de proprietate – cel care se află la temelia oricărei construcții sociale.

Cei care susțin că plagiatul este inofesnsiv, că doar toți ”ciupesc” de ici-de colo, că nimic original nu mai poate exista, devreme ce temele majore ale omenirii au fost discutate și ”rezolvate” cu mii de ani în urmă, așadar aceștia ar trebui să dea o declarație cum că nu se simt deranjați de faptul că la magazin nu li se dă restul corect, că un ”vraci” le vinde apă de la chiuvetă pe post de medicament miraculos, că doctorul care îl tratează are o diplomă obținută prin plagiat etc.

Desigur, plagiatul are tangențe directe cu ceea ce în mod obișnuit numim inteligență și prostie. Plagiatorul inteligent (sau care se crede astfel) nu va fi prins asupra faptului și va poza în mare creator original, iar consumatorul prost va cumpăra produsul plagiatorului inteligent fără să știe că a plătit un hoț. La rigoare, el nu are dreptul să se supere devreme ce el însuși a luat decizia de a cumpăra, nu altul. Da, dar a fost păcălit să cumpere, neștiind că ALTUL ar trebui răsplătit cu banii săi. Pe scurt, la mijloc este BANUL: plagiatorul plagiază ca să aibă un folos pecuniar (mai mic sa mai mare, mai devreme sau mai târziu), iar cititorul/ consumatorul/ cumpărătorul care miroase că a fost păcălit este în drept să reclame că a fost ”jefuit” atunci când a cumpărat ceva ce fie că  el deja cumpărase și plătise acel text, fie că nu pur și simplu nu vrea să fie părtaș la jefuirea altora. A cumpăra o revistă subvenționată care publică plagiate înseamnă că tu ai plătit (prin impozite și taxe) pe plagiator(i)/ hoț(i), fapt care îți dă inconfortabilul sentiment de complice.

În esență, legislația antiplagiat din țările serioase nu pedepsesc doar gestul (i)moral de a fura, ci sancționează și lenea celor care – plagiind – nu mai creează lucruri bune, plăcute, ”noi”.  Scrie Henning în ceea ce se vrea un fel de introducere la carte (text intitulat ”Acesta este un plagiat” – un fel de autodenunț, o ironie sfidătoare la adresa acuzatorilor și judecătorilor din procesul său de plagiat): ”Ceea ce se reproșa în secolul al XVII –lea nu era furtul, ci furtul unor prostii. < Un astfel de scrib – scrie France – nu este demn de a scrie și de a trăi. Dar scriitorul care nu ia de la alții decât ceea ce-i convine și-i este de folos, știind să aleagă, e un om cinstit. Îndârjirea de a urmări un om pentru plagiat e un viciu al epocii, conchide el. Iar acest viciu este originalitatea. ”Când observăm că ni se fură ideile, să cercetăm, înainte să facem zgomot, dacă erau într-adevăr ale noastre” >. În episodul trecut ”m-am lăudat” că părți din Metodologia Scop Mijloc se regăsesc în articole, discursuri, prelegeri, autoasumate de alții ca originale, dar am spus că faptul nu mă deranjează, atât timp cât sunt bine diluate în preluări (și) de la alții și împănate cu ceva-ceva formulări ”personale”. Ideile de bază din MSM se regăsesc, parțial și nesistematizat ca teorie de sine stătătoare la Aristotel, Machiavelli și mulți alții care au sesizat că axa scop-mijloc poate fi un bun criteriu de înțelegere/ analiză/ construire a lumii. Nu doar că nu am ascuns acest lucru dar am subliniat că în mod sigur au existat și alți gânditori care au reflectat asupra acestor lucruri, dar de care nu am încă cunoștință. Într-adevăr, atunci când cineva afirmă că o teorie/ concepție etc. îi aparține este obligatoriu este să precizeze înaintașii și raportul ideatic cu aceștia. Nimic nu se naște pe loc gol, dar semințele aruncate anterior trebuie recunoscute ca atare. Problema e că înaintașii străvechi n-au menționat întotdeauna de unde au o idee sau alta…  ”Plagiatul nu e niciodată altceva decât arta anamorfozei” (p. 19) scrie Henning, dar nevrând să recunoască de unde a copiat asta… Merită reflectat și la aceste rânduri care stârnesc admirație pentru arta avocaților apărării: ”… plagiatul, precum crima, nu există decât dacă este este dat în vileag, dezvăluind atunci, în mod brutal, fața nevăzută a travaliului literar: la urma urmelor, plagiatul este o artă poetică.  … orginalitatea, în materie de creație, nu e decât o momeală, o înșelăciune” scrie Henning, uitând să recunoască evidența că orice înșelăciune trebuie taxată ca atare și nu lăudată ca un genial fruct propriu aducător de lauri și lovele.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 477. Duminică 22 aprilie 2018. Apologia plagiatului – 1


Incredibil, dar adevărat! Există autori și cărți care pledează, pe față, în favoarea admiterii plagiatului ca mod ”pozitiv”/ acceptabil de diseminare culturală și informațională. De fapt, n-ar trebui să ne mire: unele legislații naționale au acceptat/ legalizat, pe față (și contrar unor precepte creștine) prostituția, ba chiar și drogurile tari. Probabil urmează legalizarea pruncuciderii (în cazul în care nou născutul nu corespunde așteptărilor părinților), a celebrului ”menage a trois”, a dreptului de a circula alternativ (când pe dreapta, când pe stânga) etc. De fapt și furtul este, în unele legislații, oarecum încurajat, îndeosebi prin fixarea unui prag valoric minim (de ex. dacă furi sub o sută de mii de euro, nu este caz penal, ci doar trebuie să dai banii înapoi; subliniez, am dat doar un exemplu). În fine, la rigoare, nimic nou sub soare. De la greci încoace, (cică) nimic original nu s-a mai scris, totul având rădăcini în gândirea anticilor. Unii susțin chiar că a pretinde originalitate este de-a dreptul patologic!

 

O butadă celebră spunea că este original acela care are inteligența de a-și ascunde bine sursele de ”inspirație”. Dincolo de ironii, exagerări sau interese de apărat în instanță, originalitatea este considerată de unii o iluzie, iar plagiatul un fapt real și chiar demn de urmat. Este cazul autorului francez Jean-Luc Henning care a publicat la Gallimard, în 1997, un opuscul de puțin peste 100 de pagini, intitulat ”Apologie du plagiat” (apărut, la noi, în 2009, la Editura ”Art”, în traducerea lui Mădălin Roșioru și cu o prefață de Gabriel H. Decuble). Foarte probabil, unii dintre plagiatori nu știu că sunt și pot fi apărați de legislație. Senatul României, în insațiabila sa grijă ca nu cumva vreun nevinovat să fie acuzat pe nedrept, a statuat că plagiatul nu este infracțiune (adică nu ține de Codul Penal, ci de Codul Civil sau de Codurile Etice ale unor instanțe culturale: universități, academii, edituri, reviste etc. Probabil va urma o lege prin care, discret și delicat, plagiatul să fie repus în drepturile sale firești. Căci, vorba unui parlamentar de-al nostru, din popor: da’ cine n-a furat măcar o dată în viața lui!?

 

În interesanta prefață (intitulată ”Menon sau De ce nu știm când și cum săvârșim plagiatul”) la traducerea cărții lui Henning în limba română (”Apologia plagiatului”) Gabriel H. Decuble amintește cititorilor că opere celebre ca Faust, scrierile lui Paracelsus, apoi opere ale lui Eminescu, Voltaire, Diderot, Montaigne, Beaumarchais sau Musset poarta  amprenta plagiatului clar. Și atunci? Mai mult, Henning însuși a fost acuzat de plagiat (în cazul cărții ”Horoscopul neîndurător”, 1995) ”și a trebuit să explice în fața judecătorului pasajele comune cu scrierea ”Tristețea balanței și alte zodii”, 1983 a lui Jacques A. Bertrand” (p.7). Pentru a nu lăsa plagiatorii să se bucure prea mult că au, în sfârșit, argumente solide în a-și dovedi ”normalitatea” gestului lor, voi cita mai mult din Decuble: ”Apologia de față este, prin urmare, rodul autojustificării. Curtând clemența publicului, Henning îi cere acestuia să facă, una după alta, concesii privind caracterul profund omenesc, prea omenesc al plagiatului. Prin urmare, fiecare afirmație de-a sa trebuie citită, la fel ca în dialogul platonic evocat mai sus, cu un nu-i așa că…? îngânat în subconștient. Nu-i așa că ”totul ne aparține, după cum, nimic nu ne aparține?” Nu-i așa că ”poeții minori împrumută, în timp ce cei mari fură de-a dreptul”? Or, explicarea unui fenomen literar prin recursul la antropologie are avantajul de a stinge ab initio orice răbufnire elitistă, permițând cel mult o meritocrație ad-hoc”. Pentru că în episoadele anterioare (cam multe…) ale acestui serial infinit au pus în centrul lor eminescologi, eminescopați și eminescofagi (bașca plagiatori și autoplagiatori care se hrănesc consistent din Eminescu) redau aici considerațiile lui Decuble depre Eminescu plagiatorul (atât de iubit de români. Cine? Eminescu sau plagiatorul? Ambele cazuri!): ”… poetul național are meritul de a-și fi însușit o limbă străină și cunoștințe solide de filologie prin care să acceadă la lirica unui Gottfried Keller – atât cât să scrie La steaua – sau la creațiile unui Horațiu – atât cât să scrie Odă în metru antic. Și de ce l-am blama pe Eminescu pentru acest ”transfer cultural”, când Horațiu însuși se lăuda a fi fost primul care a transpus în latină iambii lui Arhiloh?”

 

Revenind la ale noastre (considerații), cartea lui Henning este un demers avocățesc în apărarea inculpatului acuzat de plagiat, pe numele său Henning. Și cei mai odioși criminali au dreptul la un avocat al apărării care, prin sofistică, retorică și/ sau alte jonglerii semanatice, psihologice sau emoționale încearcă (și adesea reușesc) să-și salveze clientul. Probabil, în istoria avocaturii au mai existat pledoarii în favoarea plagiatului, caz în care cartea lui Henning este, din nou!, un plagiat, iar autorul ei un recidivist înrăit… Probabil cei care vor citi cartea vor găsi că argumentele în favoarea plagiatului chiar sunt viabile și omenești (și minciuna este omenească), dar eu constat doar diferența culturală dintre România și Franța. La noi plagiatorii nu ajung în fața instanțelor judecătorești pentru că, nu-i așa?, românu-i oț, în timp ce în hexagon acest lucru normal se întâmplă. În acest caz, oricine poate scrie poezia numită Luceafărul și să o prezinte la redacția ”Scriptor” ca fiind creația sa originală (”Responsabilitatea conținutului apraține semnatarilor textelor!). La semnalarea vreunui blogger neînsemnat că Luceafărul îi aparține lui Eminescu, semnatarul textului intitulat ”Luceafărul” va spune: ”fugi d`acilea dom`le, ce mă crezi nebun? Ăla de se pretinde autor al Luceafărului a fost internat la Socola, nu eu...”. Recunosc, exemplul nu prea stă în picioare, deoarece plagiatorii adevărați își folosesc din plin creativitatea pentru a estompa ”sursa de inspirație”. Pe scurt, doar plagiatorii dovediți sunt proști; ceilalți sunt demni de aprecieri pentru inteligența și creativitatea lor de a șterge urmele. Într-adevăr, doar un scriitor inteligent ”ciupește” de ici și de colo, idei, cuvinte, expresii, sintagme, cugetări celebre, situații, vise, poșești ale prietenilor, întâmplări din ziare etc. iar talentul lor este tocmai de a face un mxtum compositum nou, original, mai plăcut și mai credibil decât fiecare dintre cele amintite mai sus luate fiecare în parte. Chiar dacă va fi considerat un josnic exercițiu de autoadmirație, dar nu am alt exemplu la îndemână, pot afirma că după teza mea de doctorat (finalizată în 1984 și susținută în 1996) s-a mai obținut un titlu de doctor – de data asta în filosofie!, iar din Metodologia Scop Mijloc au fost preluate (cu măsură și tact, recunosc) idei, cuvinte, afirmații, concluzii care sunt auzibile în conferințele publice ale unor ”savanți”… Evident, în sinea mea, mă declar mulțumit și aștept câți mai mulți plagiatori… (mai) inteligenți!

 

Pentru că plagiatul este, totuși, o temă de interes pentru românii actuali (Codruța Kovesi – plagiat 4%, Victor Ponta – plagiat peste 50 %, sau: cam ce procentaj de teze de doctorat sunt plagiate în proporție de peste 50%? etc.) voi insista puțin asupra istoricului plagiatului scris de plagiatorul profesionist Henning. Nu înainte de a afirma clar că primul vinovat în materie de plagiat disertațional sau doctoral nu este doar și în primul rând plagiatorul, ci îndrumătorul tezei de disertație/ doctorat, la fel cum cel mai vinovat de publicarea unui articol plagiat într-o revistă nu este atât autorul cât redactorul șef, redactorul de specialitate și evaluatorul extern. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!