Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, Bucureşti, 2004-2012, 140 pagini (format pocket), (Comment je sui devenu stupide, Paris, ianuarie 2001)
Motto-uri:
”Iluzia cunoașterii este mai periculoasă decât ignoranța” (Stephen Hawking)
„L’intelligence, ça n’est pas ce qu’on sait, mais ce que l’on fait quand on ne sait pas.” (Jean Piaget)
”Aș da tot ce știu pentru jumătate din ce ignor” (Descartes)
”qui accroît la science, accroît ses douleurs” (Eccleziastul)
” Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior (…) jidov rătăcitor al cunoașterii” (Giovanni Papini, Un om sfârșit)
”Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”. (tepuicuprostii.com)
” Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței” (Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2012, p. 9)
*Eu, prost?!
* Unde-i minte-i și prostie
* Cine se (mai) prostește, se (și) înțelepțește
* Inteligența poate însemna și autoasumarea prostiei
* Dacă prosti(re)a nu este totală, mai există șansa revenirii
* Nu cunoașterea este cauza nefericirii, ci cunoașterea incompletă
* Cunoașterea unidimensională, disciplinară va fi înlocuită de transcunoaștere
CUPRINS
Partea I – a Despre scriitorul Martin Page
1 Despre autorul francez Martin Page
2. Martin Page este un scriitor postmodern
Partea II – a Despre prostie, inteligență și devenire
II 1 Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței.
II 2 Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia).
II 3 Despre schimbare.
II 4 Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței.
II 5 Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta
Partea III – a Despre romanul Cum am devenit prost
III 1 Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000
III 2 Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic
III 3 Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului
III 4 Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală
III 5 Deconstrucția romanului
Partea I – a Despre scriitorul Martin Page
I. 1. Despre autorul francez Martin Page. Pentru informații biobibliografice vezi: http://www.martin-page.fr/, http://www.martin-page.fr/francais/biographie/ dar și blogul autorului http://www.pitagarmen.com/blog/ Tot despre autor se pot afla mai multe la adresa http://www.humanitas.ro/files/media/m-am-hotarat-sa-devin-prost.pdf, aceasta fiind un promo lansat de Editura Humanitas, unde a apărut traducerea românească a Adrianei Gliga, în anul 2004, cu reeditări în 2005, 2006, 2007, 2008 și 2012. O primă traducere în limba engleză a apărut în 2004 (vezi mai multe pe http://en.wikipedia.org/wiki/How_I_Became_Stupid). Autorul a primit în anul 2004 Premiul Euregio pentru literatură la vârsta de 29 de ani în timp ce studia Antropologia (facultate pe care n-a mai terminat-o, în schimb a început multe altele…).Cartea francezului Martin Page (prima sa carte!) a fost lansată în prima lună (ianuarie) a primului an (2001) din noul/ ultimul mileniu (al treilea). Un început care s-a arătat, iar apoi s-a confirmat, a fi unul promițător și îmbucurător. Pe pagina de gardă a cărții apărute la Humanitas se scrie, cu îndreptățire: ”Martin Page este una dintre bucuriile literare ale acestui secol”. Subscriu! Un interviu cu Martin Page (realizat de Luminița Voina-Răuț) se găsește publicat în România Literară din anul 2005, când autorul rotunjise 30 de ani. Pentru o mai sigură șansă la lectură voi reproduce aici interviul aflat la adresa: http://www.romlit.ro/cu_martin_page
|
Luminiţa Voina-Răuţ: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Martin Page?Martin Page: Sunt un scriitor francez de 30 de ani.LVR: Până în prezent, editura Humanitas a publicat versiunea românească a două romane scrise de dumneavoastră: Comme je suis devenu Stupide (M-am horărât să devin prost, în traducerea Adrianei Gliga, 2004) şi La libellule de ses huit ans (Libelula, traducere: Ioana Bot, 2005). De unde v-a venit ideea de a scrie primul roman, cu care aţi şi debutat, de alftel?
MP: Mi-ar trebui săptămâni întregi să explic, e foarte greu să ştii cum îţi vine o idee. În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs”, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.
LVR: Este o idee îndrăzneaţă, iar autorul cărţii trebuie să fie o persoană foarte inteligentă, pentru a-şi pune astfel de întrebări. Există un sâmbure autobiografic în carte?
MP: Mai mulţi sâmburi chiar. Dar aici nu este vorba doar de biografia mea, sunt lucruri care se regăsesc la toată generaţia mea; vreau să spun că am foarte mulţi prieteni care se apropie mult de personajul cărţii, studenţi parizieni ori străini, tineri preocupaţi de problemele epocii, care sunt foarte nefericiţi, îşi găsesc cu greu locul în societate, nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită sau pur şi simplu nu pot să se maturizeze. Sunt multe elemente autobiografice în carte, dar nu cred c-ar fi prea interesant să vă povestesc viaţa mea acum…
LVR: Totuşi, poate că cititorii dumneavoastră sunt curioşi să ştie câteva date inedite din viaţa tânărului romancier.
MP: Am început diverse studii universitare, le începeam, dar mă opream de fiecare dată, fiindcă mă plictiseau îngrozitor. Tot ce voiam să fac era să scriu. Ca s-o liniştesc pe mama, mă înscriam la Universitate şi urmam diferite cursuri; în felul acesta îmi completam cunoştinţele. Ideea era să am cât mai multe informaţii, pe diferite teme; în acest sens am studiat filozofia, antropologia, sociologia, lingvistica, istoria artei, studiam dar nu mă prezentam la examene, fiindcă examenele nu mă interesau. Pentru mine frecventarea acestor cursuri devenise un modus vivendi. Am prieteni care s-au specializat într-un anumit domeniu, unul a studiat Dreptul, e un avocat desăvârşit, dar nu-l interesează nimic altceva, în schimb, pe mine mă interesează o mulţime de lucruri; cum n-am fost niciodată un elev bun, nici nu puteam deveni un specialist grozav.
LVR: Când aţi început să scrieţi?
MP: În adolescenţă; am început cu mici texte. Prima carte am scris-o la 18 ani, dar n-a fost niciodată publicată, astfel încât am debutat abia la 24 de ani cu romanul ”M-am hotărât să devin prost”.
LVR: Cum a fost primită cartea în Franţa?
MP: Mai degrabă bine, cred c-am avut mare noroc. Mă sperie gândul că romanul îi poate influenţa cumva pe tineri, sper doar să-i atingă, să-i emoţioneze. Pentru mine, scriitorul e aidoma cofetarului; dacă am făcut o prăjitură şi oamenilor le place, sunt mulţumit.
LVR: Îmi puteţi cita câţiva scriitori preferaţi?
MP: Da, îmi plac Julio Cortázar, Graham Greene, Oscar Wilde, Haruki Murakami, Dostoievsky. Admir fantezia lui Cortázar şi chestionarea realităţii.
LVR: Întrebările care s-au pus la acest festival de la Neptun au fost: Eu scriu. Cine mă citeşte? Pentru cine scrieţi?
MP: Pentru cine scriu? Cred c-ar fi mult mai simplu dacă v-aş da numărul de telefon al psihanalistului meu.
LVR: Aveţi un psihanalist?
MP: Nu unul, doi.
LVR: Aveţi nevoie de psihanalişti? De ce? Nu puteţi să vă adresaţi unor prieteni?
MP: Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mental, sunt tulburat. Poate că în România nu mergeţi la psihanalişti, dar eu cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte, un psihanalist te ajută să te cunoşti mai bine, să înţelegi de ce faci cutare sau cutare lucru, e interesant.
LVR: Vă înţelegeţi mai bine prin intermediul psihanalistului?
MP: Da, mă înţeleg mai bine. Fireşte, am şi prieteni, dar cu ei există anumite limite, te simţi mai în largul tău în faţa psihanalistului.
LVR: Vreţi să ne vorbiţi puţin despre romanul recent publicat la noi, Libelula? Şi despre cărţile viitoare?
MP: Libelula este povestea unei tinere pictoriţe aflată în faţa succesului. Am scris şi o piesă de teatru, Vies communes (Vieţi obişnuite), care e istoria unei despărţiri, iar de curând s-a publicat la Paris ultimul meu roman, la aceeaşi editură, Le Dilettante: On s’habitue aux fins du monde (Ne obişnuim cu sfârşitul lumilor), cineva care la 28 de ani devine o persoană vie, începe să trăiască de la această vârstă.
LVR: Aveţi nevoie de condiţii speciale pentru a scrie? Unde scrieţi, de regulă?
MP: Scriu oriunde, de regulă dimineaţa. Hemingway zicea că: ,singurul loc în care poţi scrie e capul tău”. Scriu aşadar în capul meu, fără să-mi pese unde mă aflu.
LVR: Credeţi că vocea scriitorului este auzită în societate în momentul de faţă?
MP: Habar n-am, nu citesc articolele care se scriu despre romanele mele şi acest aspect nu mă interesează. Cred totuşi că vocea scriitorului poate fi uneori importantă, iar alteori nu, fiind chiar deranjantă.
LVR: Ce vă mai place, în afara scrisului?
MP: Jazzul, ploaia, filmele, să mă plimb prin Paris şi să gătesc.
LVR: Acum trăiţi din scris. Sunteţi tradus deja în numeroase limbi. Îmi puteţi spune care este relaţia cu traducătorii cărţilor dumneavoastră? MP: Din păcate, cu traducătorii mei nu prea am relaţii, mai degrabă cu traducătoarele mele din Japonia, Germania şi Rusia care îmi scriu şi-mi pun întrebări. Uneori simt nevoia să comunic cu ei, dar ei n-o fac, cred c-ar putea să mă întrebe multe lucruri despre text, despre ideile mele. Aştept din partea lor emailuri, chiar telefoane.
LVR: Un ultim cuvânt, de astă dată despre această întâlnire cu scriitori din diferite ţări aici la Festivalul Zile şi nopţi de literatură din Neptun.
MP: Pentru mine, ca scriitor, această întâlnire e extraordinară, o experienţă fericită. E grozav să comunici cu oameni care trăiesc ca şi tine: citesc şi scriu! Doar mâncarea de la hotel nu-mi place, în rest totul e în regulă, oamenii sunt calzi şi amabili, iar subiectele abordate mi se par interesante şi utile.
LVR: Vă mulţumesc. |
|
I. 2. Martin Page este un scriitor postmodern. Există – ca o ironie a soartei – postmoderni care nu știu că sunt postmoderni și care chiar critică postmodernismul, poate și din motive strict conjuncturale. Nu știu dacă Martin Page conștientizează că practică o scriitură postmodernă, dar în mod cert nu-și revendică apartenența la un curent sau altul. El scrie de plăcere și nu este interesat de clasificări, comentarii, cronici, recenzii etc. Probabil că își reglează tirul/ tirajele în funcție de propriile-i trăiri, dar și de intrările în cont. Dacă piața respinge, nu mai insistă. Primul roman pe care l-a scris și l-a publicat a fost și primul succes de librărie, în Franța și în întreaga lume. Subsemnatul am descoperit, la începutul anilor 90, că modul în care gândeam sau stilurile pe care le agream se încadrează în vag definitul concept de postmodernism. Spun asta pentru a proba că se poate să fii postmodern și să afli asta mult mai târziu. Pentru cititorul eventual iritat de melanjul postmodern pe care îl fac aici (vezi mai jos), amestecând povestea pageană a unui individ din Occident – Antoine – (cu angoasele sale existenţiale majore) cu povestea societăţilor bolşevizate forţat din Orientul european (comparații pe care le fac pe parcursul acestei recenzii), trebuie să-mi mărturisesc, din start, ”păcatul” de a agrea și chiar de a practica postmodernismul. Totodată, trebuie să explic faptul că este o convingere a mea, aceea că individualitatea, societatea şi umanitatea una sunt (Tres unum sunt!). Baleierea de la un nivel de agregare umană la altul, de la unul (micro) la multiplu (macro) şi/ sau de la multiplu (macro) la totalitate (mondo) are drept finalitate mai buna înţelegere a celorlate două paliere/ niveluri de agregare umană. Este valabilă şi transgresarea nivelurilor în sens invers, adică dinspre mondo spre macro, sau dinspre macro spre micro. În cartea de față, cu mijloace literare/ ficționale postmoderne, Martin Page îl plimbă pe Antoine prin toate palierele: de la sinuciderea presupusă ca act strict individual (micro), la descrierea colectivităţii numită spital (macro) şi apoi la interconectivitatea planetară numită piaţă financiară (mondo). Conchid (cu convingere!) că asemănările şi comparaţiile situaţiilor din carte (ficționale) cu cele din contextele real-concrete (mundane) sunt utile pentru creşterea accesibilităţii mesajului transmis de autor prin intermediul eroului său. Fiind poate prea entuziasmat de virtuţile hermeneuticii şi ale semioticii sunt tentat să confer semnificaţii multiple gesturilor şi contextelor din carte, semnificaţii nebănuite, poate, chiar de autor… Consider că şi exagerările sau supralicitările (interpretărilor) au rostul lor, ele fiind un bun pretext pentru un dialog ulterior şi chiar pentru un schimb de idei. Altfel, toată literatura s-ar reduce doar la povestiri ale unor fapte reale sau atât de bine imaginate încât chiar par reale… Eu înclin să cred că literatura este, în primul rând, pretext pentru comunicarea de idei sau de mesaje, de imagini și de situații, precum şi incitări la gândire sau la simţire tot mai rafinate care să aibă drept rezultat un plus de cunoaștere sau un plus de trăiri emoționale agreate/ așteptate de cititor. Plăcerea estetică este, pentru mine, identică cu utilitatea și normalitatea etică, ambele (eticul și esteticul) fiind fațete ale monedei numită viață sau, uneori, literatură.
Partea II – a Despre prostie, inteligență și devenire
II. 1. Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței. Departe de a fi o pledoarie în favoarea proștilor, tâmpiților, demenților, cretinilor, descreieraților, idioților, gângavilor, tălâmbilor, hăbăucilor, neghiobilor, țicniților și a altor tarați psihic sau a altora lipsiți de duh/ spirit/ suflet, romanul ironizează, în fond, prostia șlefuită care se vrea inteligență rafinată. Pentru Antoine, ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, … [ea] este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc” (p. 7). Unii ar fi tentați să deducă de aici, în mod absolut, că inteligența/ intelectualitatea este negativă și dureroasă, în timp ce prostia este pozitivă și generatoare de fericire. Amintesc aici alte trăsături ale gândirii postmoderne (pe lângă melanjul ideatic): relativismul și (auto)ironia. Autorul strecoară printre afirmații sentențioase, cu putere de maximă/ cugetare demnă de citat în discursuri și analize, sintagme relativizante și care diminuează serios presupusa aserțiune generatoare de certitudini. Se spune, pe drept cuvânt, că doar proștii au certitudini, în timp ce inteligenții au îndoieli. (”Problema omenirii este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere” – Charles Bukovski). Revenind la citatul din Antoine, acesta conține sintagma relativizantă ”de multe ori”, ceea ce poate însemna că există asemenea situații, fără însă a sugera că acestea ar fi majoritare sau, Doamne ferește, absolute. ”De (prea) multe ori” înseamnă și … ”de câteva ori”, respectiv ar fi tocmai acele excepții care confirmă regula. Iar regula este că inteligența (autentică) nu are cum să te facă, permanent, nefericit, sărac și singuratic. Dar prostia da. A face caz de (exces de) inteligență, a epata strident doar prin manifestări sporadice și ciudate de inteligență este o formă crasă de prostie. Prostul este, de fapt, un tip care o face pe inteligentul. Nefinalizarea proiectelor asumate de ”inteligentul” Antoine probează lipsa raționamentelor logice normale, a unei gândiri elementare și firești. Faptul că eroul cărții se crede inteligent în exces (ceea ce este, în fapt, o dovadă de prostie) îi va provoca multe necazuri și enorme insatisfacții, mai mari decât cele cunoscute înainte de a renunța la inteligență și la gândire logică. Prostia – presupus panaceu al sictirului intelectualist de care suferea Antoine – este greu decelabilă de inteligență. Unde-i minte-i și prostie, dar adesea e foarte greu să le separi, să le evaluezi și, eventual, să le opui. Viața ne arată că prea frecvent bogații sunt considerați inteligenți sută la sută (cel mai plauzibil motiv al îmbogățirii este, de fapt, tupeul urmat de încălcarea legilor și existența unora mai proști ca viitorul îmbogățit), iar oamenii de stat/ politicienii sunt – în mod eronat – presupuși a fi cunoscători și practicanți ai idealurilor de bine, adevăr și frumos. De fapt, tocmai conferirea de inteligență celor care, de fapt, nu o au, este o probă de prostie. În schimb, a mima prostia, a accepta un nivel mai ridicat, dar controlat, de prostie, asta da, se poate numi inteligență. Spuneam că gândirea postmodernă implică și multă (auto)ironie. În citatul de mai sus, cea de a doua frază o contrazice/ o anulează pe prima (care, oricum, era relativizată). Astfel, opusul inteligenței nu mai este, aici, prostia, ci ”deghizarea inteligenței”, ceea ce este tot un fapt ce ține de inteligență. Mai exact, doar un inteligent își poate masca inteligența, făcând-o pe prostul, în timp ce prostul nu are cum să apeleze la ”deghizarea inteligenței” pe simplul motiv că nu posedă așa ceva. Iar ironia continuă: opusul stării de nefericire (ipotetic generată de inteligență) nu este, cum s-ar putea aștepta cineva, fericirea, faima și bogăția, ci doar o efemeră celebritate (care durează cât o hârtie de ziar, adică o zi!) în ochii naivilor (care cred în magia cuvântului scris, indiferent de conținutul ideatic al textului). Cred că cheia de lectură a romanului se află tocmai în citatul de patru rânduri pe care l-am reprodus și comentat. Romanul trebuie citit în cheie ironico-relativistă, nicidecum ca un manual de bune practici pentru obținerea fericirii absolute și perpetue, prin apelul la mijloace stranii și ineficace. Romanul-capcană este un turnesol pentru decelarea cititorilor în cel puțin două categorii: una a celor care vor lua afirmațiile lui Antoine drept literă de lege/ de evanghelie/ de înțelepciune, și alta a celor care se vor amuza copios de naivitățile generate de o minte presupus inteligentă doar ca urmare a faptului că emițătorul acestor naivități este scriitor și universitar. De altfel, recenzia de față vine ca o completare a preocupărilor mele legate de încercarea, excesiv de temerară, de a delimita și defini cei doi termeni (inteligență și prostie) care sunt, cum am mai afirmat mai sus, mai mult complementari decât antitetici: unde-i minte-i și prostie. Romanul lui Martin Page se poate înscrie într-o glorioasă galerie de opere menite să pună prostia pe piedestalul pe care îl merită, respectiv de instrument de evidențiere și de evaluare a inteligenței. Probabil că succesul de librărie a acestui roman în România se poate explica și prin preocuparea românilor de a-și evidenția inteligența, de a se descurca mereu și oricum, și de a arăta cu degetul spre ceilalți: vai! Ce proști sunt!… Despre cât de inteligenți se cred românii se poate afla și din scrierile lui Andrei Pleșu sau a unor sociologi contemporani (Dorin Bodea). O recenzie a cărții lui Dorin Bodea se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/ Tema inteligență vs prostie este una perenă în literatura universală, precum și în cea română. Despre ”Proasta folosire a inteligenței” a scris Andrei Pleșu în Dilema Veche în 2007 (cu o binevenită reluare în ianuarie 2014) http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/proasta-folosire-inteligentei ”Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid”. Iată și părerea matematicianului Florin Colceag: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligența lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului” (http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza). Nu întâmplător, oltenismul ”oț” trimite mai mult la calificativul de inteligent, decât la acela de hoț. Pentru a conchide, recomand celor care nu au citit cartea sau nu au văzut spectacolul de la Teatrul Național din Iași să purceadă la o bună și temeinică autolămurire cu privire la sensurile profunde ale termenilor fundamentali ai acestei prime lucrări a lui Martin Page: prostie și, respectiv, inteligență.
II.2. Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia). Istoria lucrărilor despre prostie ar putea începe cu anticii, dar cu siguranță Erasmus de Rotterdam a rămas în conștiința publică prin ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (http://www.librarie.net/carte/22749/Elogiul-nebuniei-sau-discurs-despre-lauda-prostiei-Erasmus-din-Rotterdam). Wikipedia nu putea ocoli acest important item http://ro.wikipedia.org/wiki/Prostie. Iată conținutul (modest) al descrierii itemului ”prostie”: ”Prostia este caracteristica unei persoanei de a fi lipsite de inteligență, de a fi ignorant sau incult. Această caracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect, vorbelor acestora sau credințelor lui. Termenul se poate referi și la o judecată inadecvată sau la lipsa de sensibilitate sau bun-simț a anumitor persoane. În ciuda încercărilor de a măsura inteligența, precum testele IQ, rămâne destul de dificil de determinat cine e prost sau deștept. Adjectivul prost este des folosit în sens peiorativ. Enciclopedia Prostiei (De Encyclopedie van de Domheid) scrisă de olandezul Matthijs van Boxsel e bazată în ideea autorului că prostia e fundamentul civilizației noastre, conform convingerii că nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este. În lucrare prostia era definită ca : auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Un citat care îi este atribuit lui Albert Einstein zice: Doar doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul „
Vasile Pavelcu a publicat peste 350 de pagini de articole pe teme de psihologie sub titlul ”Elogiul prostiei” (http://reims.mitropolia.eu/ro/doc/Elogiul_prostiei.pdf ) unul dintre articole fiind intitulat chiar ”Elogiul prostiei” (pp 300 – 307), titlul fiind, desigur, împrumutat de la celebrul Erasmus de Rotterdam. V. Pavelcu este invocat de un blogger care își intitulează și el op ul cu titlul ”Elogiul prostiei” (http://blog.cman-home.com/2013/02/elogiu-prostiei/) . Eu însumi (sic!) am scris o recenzie la un articol (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/) pe care l-am intitulat ”Prostirea proștilor cu prostii prosteși de către proști profesioniști”. Un alt blogger scria, cu cca patru ani în urmă, un editorial cu același titlu ca al lui Erasmus de Rotterdam: ”Elogiul prostiei”: http://mirosdecafea.wordpress.com/2011/05/02/elogiul-prostiei/ . Un epigon al lui Vasile Pavelcu, regretatul profesor Adrian Neculau de la Iași, a reluat tema mentorului său, dar într-o manieră nu tocmai onestă, ceea ce m-a determinat să scriu un text care avea în miezul său exact ”elogiul prostiei”: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/ Martin Page putea folosi, la o adică, exact același titlu… El n-a făcut-o, dar eu nu am avut încotro și titlul și subtitlurile recenziei de față au inclus, involuntar sau deliberat, și toate elogiile aduse prostiei de autorii de mai sus. Consider că cititorul de ficțiune literară ar face bine să adauge lecturii romanului și câteva dintre titlurile enumerate. Nu de altceva, dar am auzit deja opinii cum că opul pagean este o critică la adresa inteligenței umane… J . În fine, o considerație personală: la presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe Andrei Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost. Și tot o dovadă de inteligență, de data asta una autentică, este… să nu te pui cu prostul. Spunea Nicolae Iorga: ”Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu prostul în discuție”.
II.3. Despre schimbare. Intelectualii, ca şi femeile, vor altceva. De asemenea, ei/ ele nu ştiu, sau nu au cum să ştie, cu exactitate, ce anume vor. De aici şi nevoia de experiment, de dorinţă de schimbare, de aventură chiar. Riscul e profesia mea, ar putea spune orice intelectual care se respectă. Intelectualii mizează pe raţiune, pe gândire, pe cunoaştere abstractă. Femeile mizează pe emoţiune, pe sentiment, pe cunoaştere concretă. Nevoia de altceva, dar şi de împingere a limitelor cunoaşterii hăt în necunoscut (vezi celebra libertariană Ayn Rand http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand ), poate sta la baza deciziei de schimbare: de sex (vezi Jan Morris: http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Morris, dar și Deirdre McCloskey, fostă Donald… http://en.wikipedia.org/wiki/Deirdre_McCloskey), de nume/ pseudonim (http://booksbywomen.org/using-a-male-pseudonym-by-rosemary-friedman/) de partid (vezi mioriticii politruci transpartinici http://www.blogary.ro/editorial/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romanesti/ ), de stil de viaţă (profesie, loc de muncă, locaţie, status social) etc.. Ideea de schimbare are ca primă motivaţie plictisul/ spleen ul, (dar, vorba lui Radu Cosaşu/ Belphegor, „fără plictis, de unde viaţă?”), dorinţa irepresivă de renunţare la certitudinile deja deranjante şi negeneratoare de satisfacţii şi aruncarea în braţele incertitudinii, a necunoscutului captivant şi incitant. Deviza de luptă a celor care iubesc schimbarea este: vreau altceva, ceva nou, ceva diferit, orice dar să fie un alt – ceva. La întrebarea referitoare la posibila motivaţie a acestei intempestive înclinaţii spre altceva, spre ceva nou, răspunsul este, invariabil: why not? Postmodernismul este rezultatul unui asemenea mod de gândire, a unei asemenea atitudini critico-avangardiste faţă de sine şi de semeni, de moduri de gândire și de stiluri de viață. De fapt, ce vor postmodernii? Desigur, ei vor altceva dar, de regulă, ceea ce vor este un ceva neclar, difuz, incert, nedefinit, amestecat. Dar, oricât de neclar ar fi scopul schimbării, în mod cert, postmodernii vor, esenţialmente, altceva. Dacă acel altceva nu satisface, nu-i nici o problemă. Oricând, există două posibilităţi: a) întoarcerea la situaţia anterioară (care poate fi: genul/ sexul anterior, partidul din care s-a plecat, ţara din care s-a emigrat, profesia pe care ai părăsit-o, soţul/ soţia pe care (l-)ai abandonat(o) etc.); b) se continuă, încrâncenat, adică prostește, experimentul, indiferent de rezultate (vezi un exemplu recent: bolşevismul sovietic comunist rus), deşi rezultatele au fost/ sunt, mai mult decât evident, oribile şi greu suportabile. Aceasta, în linii mari și în general. Concret însă, niciodată nu revii cu adevărat în punctul de plecare (nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui râu). În ambele cazuri (revenire sau continuare) experiența este mai bogată și se constituie, ea însăși în factor de schimbare. Prin prisma acestor considerente despre schimbare, intelectualul universitar, scriitorul nocturn și autodiagnosticatul suferind de exces de inteligență Antoine este un împătimit al schimbării, chiar al schimbării cu orice preț, numai schimbare să fie. Este, de altfel, motivul pentru care postmodernii, plictisiți de durata prea mare a modernității, s-au hotărât să schimbe cât mai mult și cât mai profund lumea.
II.4. Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței. Povestea lui Antoine, eroul romanului (alias autorul, romanul fiind unul autobiografic), întrevede, din start, şansa revenirii, şansă fructificată integral, în final. De aici și nonșalanța cu care personajul se aruncă în experiențe limită, având asigurat, din start, de către autor, plasa de siguranță numită revenire/ recuperare/ redresare. Chiar experimentele crunte (bolşevismul) au fost nevoite, respectiv li s-a dat şansa, să revină la starea anterioară, deşi asemenea reveniri sunt, fatalmente, neplăcute şi nedorite de continuatorii iniţiatorilor. O recunoaște și Antoine/ Martin Page: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare” (p. 9). Aş putea exemplifica acest tip de „schimbare cu revenire” cu „poveştile” care pot fi spuse acum despre Imperiul sovietic/ rus, despre România stalinistă din vremea ceauşescului, sau despre biblica întoarcere a fiului rătăcitor. Desigur, chiar dacă revenirea este enervantă, adesea ea este salvatoare și asigură șansa unor noi căutări. Alteori este doar un respiro pentru continuarea schimbării cu și mai multă determinare. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Antoine care revine, după experimentele traumatizante, la starea sa de sărăcie, de cvasiizolare și de nemulțumire pentru ”excesul de inteligență” cu care l-a dotat Natura, cu nuanța nouă că el va reîncepe viața cu un nou experiment personal, de data asta însoțit și îndrumat de fantomatica și eterica ființă feminină, Clemence.
II. 5. Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta. Managementul schimbării presupune motivarea alegerii scopului și a mijloacelor aferente, elaborarea/ descrierea căii/ căilor/ mijloacelor care pot duce la scop, imaginarea riscurilor, a consecințelor și a variantelor alternative de urmat, și, în fine, luarea deciziei (krisis). Orice schimbare majoră dorită, pre-văzută, pre-figurată şi pre-meditată, are nevoie de un plan, de o schemă desfăşurătoare, de o foaie de parcurs, dar mai mult decât acestea, are nevoie de o motivaţie, de o expunere de motive, de un proiect clar formulat. Antoine (alias Martin Page), intelectualul avid de schimbare, face în mod constant apel la acest mod de pre-gătire a acţiunilor ulterioare/ viitoare, prezentat într-un document programatic numit, alternativ, „manifest” (p. 8), „proiect” (p.8), „proclamaţie” (p. 9). Dar, deși lucrurile par a fi bine gândite și bine pregătite pentru atingerea schimbării dorite, respectiv o stare de mai bine, de fericire chiar, lucrurile nu evoluează conform planului. Cititorul atent va conchide, împreună cu autorul-personaj, că mai binele este, adesea, dușmanul binelui. Acest ”mai bine” este scopul invocat mereu; doar mijloacele se schimbă, eroul alegând (neinspirat, ca să nu spun prostește): alcoolismul, moartea, medicația stimulativă de stări euforice, sexul, banii. În final, soluția optimă este prietenia (aparent) dezinteresată (ca stare de revenire la un fel de normalitate, însă la una eterică, nepământeană). În mod programatic, autorul Martin Page utilizează constant toate ingredientele managementului schimbării, ale managementului în general, invocându-le mereu în modul de gândire nonconformist și rebel al eroului nostru: scop, mijloc, evaluarea rezultatelor, decizia de schimbare, informație/ cunoaștere, inteligență, emoții, inteligență emoțională etc. Fără să vreau, mi s-a prefigurat în fața ochilor minții modul de gândire al lui Antoine ca fiind unul bazat pe filosofia managerială numită Metodologia Scop Mijloc. Nu voi insista asupra acestei grile logice de efectuare și de evaluare a schimbării, invitând doar eventualii cititori interesați de management, de managementul schimbării, de managementul personal să citească mai multe articole sau capitole de carte care descriu această schemă de gândire imaginată de mine pe la mijlocul anilor 70, în perioada mea de ucenicie în cercetare la Academia Română, apoi odată cu înscrierea la doctorat și elaborarea referatelor. Fără a pretinde că această manieră de gândire este una absolut originală, novatoare și genertatoare de soluții miracol, am constatat, de-a lungul deceniilor, că în pofida simplității sale (sau tocmai din această cauză) MSM este foarte puțin înțeleasă și încă și mai puțin aplicată. Această teorie vizează eficientizarea acțiunii umane în demersul uman permanent de căutare a binelui/ fericirii/ mulțumirii/ satisfacției personale (nivel micro) în contextul societal (nivel macro) sau al întregii specii umane (mondo). Metodologia Scop Mijloc este un demers teoretic menit a ajuta oamenii să utilizeze simultan gândirea și simțirea în obținerea de acțiuni eficace, efective și eficiente. Cuvintele mai sus invocate au, pe parcursul romanului, o frecvență mult peste media obișnuită a utilizării acestor cuvinte. Tocmai această insistență a autorului de a le folosi mereu îmi întărește concluzia că Martin Page este un scriitor postmodern, dat fiind faptul că MSM este o construcție postmodernă par excellence.
Deși este o operă de ficțiune, cartea este un bun ghid de management personal neperformant, mai exact este un șir de exemple cum NU trebuie luate deciziile în viață. Titlul cărții traduse în limba română este ”M-am hotărât să devin prost” ceea ce face trimitere la actul voluntar/ de voință numit decizie și care este esența managementului (performant sau nu). În schimb, titlul din originalul francez (”Comment je suis devenu stupide” este păstrat intact în titlul dramatizării semnate de de Irina Popescu Boeru: ”Cum am devenit stupid”. (Modul cum se preiau/ cedează/ cumpără drepturile de autor este o problemă care ține de managementul culturii. Despre variante ale modurilor de transpunere scenică a unor texte literare vezi http://bittergertrude.com/2014/01/26/directing-creative-freedom-and-vandalism/). Iată câteva adrese unde se pot găsi textele scrise de mine pe tema Metodologiei Scop Mijloc, pe parcursul mai multor ani, și care au fost publicate în reviste din țară și din lume:
1) Metodologia Scop Mijloc, varianta publicată în anul 2000 și reeditată apoi în 2002: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/
2) Despre continuumul politic-economic-etic la 35 de ani de la primele cristalizări: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/
3) Scopuri și mijloace în educație: oare știm ce vrem?: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/
4) Viața ca o plimbare pe bicicletă: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/
5) Despre management și Metodologia Scop Mijloc (MSM): https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/
6) Despre inteligență și intelligence: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/
Partea III – a Despre romanul Cum am devenit prost
III. 1. Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000. Omenirea era, la granița dintre milenii, deja în culmea Erei informaţiei/ Erei cunoaşterii (o eră începută cu o jumătate de secol în urmă) dar şi într-un vârf al postmodernităţii ce prevestea un posibil recul şi o pregătire pentru altceva. Și totuși scriitorul și universitarul Antoine, la cei 25 de ani ai săi, încă folosește stiloul pentru scris, deși era calculatoarelor era definitiv instalată. Melanjul dintre modernitatea stiloului și postmodernitatea tastaturii laptopurilor este atât o dovadă de postmodernitate, cât și un exemplu de preluare a unor realități moderne în postmodernitate. Astfel, se poate spune că postmodernismul este tot un fel de modernism, doar că alt fel… Plasarea temporală a acțiunii romanului pe parcursul unei veri (19 iulie – septembrie) ține de profesia autorului și de aceea a personajului: universitari. Simplitatea acțiunilor, libertatea totală de a acționa și trăirea intensă a libertății nu putea avea loc decât pe parcursul vacanței academice, lipsa oricăror obligații profesionale oferind câmp maxim de acțiune temerarelor experimente intelectuale ale eroului nostru care considera că inteligența este o boală.
III. 2. Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic. Am afirmat mai sus că romanul „Comment je sui devenu stupide”/ ”M-am hotărât să devin prost” este unul autobiografic. Motivez această aserţiune prin următoarele similitudini între Antoine şi Martin Page (la vârsta scrierii primei sale cărţi, în 2001): ambii sunt intelectuali, au 25 de ani, sunt băutori de ceai, sunt scriitori (nocturni!), conservatori în privința uneltelor de scris (a folosi stiloul în anu 2000 este o formă de conservatorism, sau măcar de exhibiționism intelectual), scheletici, inteligenţi, poligloți, postmoderni, celibatari, naivi, idealişti, ludici, iubitori de animale/ păsări, doritori de schimbare şi de experimente personale, amatori de oximoronimie, fini observatori şi analişti, predispuşi spre cunoaştere, filosofi existențialiști, imaginativi, umanişti, machiavelieni („scopul scuză mijloacele”), hedonişti, egocentrici, nonconformişti, respectuoși față de semeni, filmofili şi teatrofagi, literaţi, cosmopoliţi, iubitori de cunoaştere, de excursii şi de inedit, preocupaţi de metafizică şi filosofie, esenţialişti, iubitori ai culturii anglo-saxone şi americane etc. Pe linia similitudinilor, reale sau doar aparente dintre autor şi personaj, aş alege cu precădere preocuparea lor de a merge la esenţe, la cauzele prime şi la finalităţile cele mai ultime („les libertes des personnes [sont] la fin ou, du moins, une des fins dernieres” în formularea lui Raymond Aron, cf. Essai sur les libertes, Calman Levy, 1965, p.12 ). Mă refer la ideea de fericire, combustibilul care alimentează motorul numit viaţă. Deloc întâmplător, autorul era, la data scrierii cărţii, student la antropologie, disciplină consacrată cunoaşterii omului ca individualitate, ca colectivitate (N.B.: nu ”ca şi” colectivitate!) şi ca umanitate. Nu cunosc lecturile preferate ale lui Martin Page, dar aş paria că este un bun cunoscător al lui Montesquieu, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron (Essai sur les libertes, 1965), Ayn Rand, Karl Marx, Nietzsche, Descartes, J. P. Sartre, A. Camus şi al filosofilor care au premers şi au pregătit mişcările studenţeşti din mai 1968 (când M.P. abia trecuse de 13 ani, dar ştiu/ știm că aceasta este vârsta întrebărilor, căutărilor şi a emoţiilor puternice). Totodată, ca şi Aron, Martin Page este un cunoscător şi un iubitor de cultură anglo-americană. Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, aşeza la temelia drepturilor fundamentale ale omului tocmai căutarea fericirii: „We hold these truths to be sacred and undeniable; that all men are created equal and independent, that from that equal creation they derive rights and inalienable, among which are the preservation of life, liberty, and the pursuit of happiness”. Tot căutarea fericirii este preocuparea de bază a lui Antoine, eroul cărţii, ca de altfel a oricărei fiinţe umane. Pe linia posibilelor similitudini cu eroi și autori din alte timpuri l-aș aminti aici pe italianul Papini. Giovanni Papini (1881 – 1956) a scris Un uomo finito în 1913 un roman autobiografic în care personajul principal avea 20 de ani (iar autorul avea 32). Consider că romanul postmodern „M-am hotărât să devin prost” este reluarea temei principale din romanul modern „Un uomo finito”. Tema este aceeaşi: rostul cunoaşterii, al inteligenţei, al intelectualilor atât pentru ei înşişi cât şi pentru societatea în care trăiesc. Modernii cu cartezianismul lor puneau problema liniar, cauză-efect, eventual cu sugerarea de cauze ale unor efecte nedorite. Postmodernul Antoine este măcinat de angoase existenţiale/ ontologice, epistemologice şi teleologice similare, dar fiecare va trebui să-şi poarte crucea: dacă te-ai născut cu sete de cunoaştere şi eşti inteligent, gândeşti mult şi vrei să înţelegi totul atunci nu ai cum să scapi de această povară. Planul/ programul/ proiectul/ manifestul/ angajamentul său către sine (acela de a scăpa de inteligenţă şi de a deveni prost) este tocmai rodul inteligenţei sale şi tot inteligenţa îi spune că până la urmă va reveni la matca proprie, la inevitabila sa inteligenţă şi preocuparea fundamentală de a gândi. Antoine se află aici în postura australianului care avea un boomerang vechi şi dorea să scape de el. Logic, australianul ia boomerangul şi încearcă să îl arunce cât mai departe, dar de fiecare dată obiectul zburător revenea negreşit la stăpânul său. Rezultatul? Australianul rămânea tot cu vechiul boomerang, progresul fiind, astfel, imposibil. „Nu puneţi vinul nou în burdufuri vechi” – sună povaţa biblică. Tradus în limbajul acţional al lui Antoine rezultă că nu poţi turna (prea multă) prostie într-o minte inteligentă. Singura soluţie ar fi schimbarea minţii, a creierului (loboctomie), soluţie pe care Antoine o va căuta/ adopta, în disperare de cauză. Paralela autor-personaj poate fi mai clar urmărită prin citirea interviului cu autorul francez, din România Literară.
III. 3 Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului Trama centrală a cărții (și a piesei de teatru montată la Iași) este povestirea/ mărturisirea/ trăirea – de către personajul-autor – a rezultatului introspecției asupra stării de nemulțumire față de sine, respectiv a conflictului interior (intrapersonal) dintre gândire și simțire (rațiune vs afecțiune, raționament vs sentiment), conflict presupus a fi generat de excesul de inteligență cu care este dotat individul, respectiv de inteligența însăși. Personajul principal, Antoine/ Tony, evreu cunoscător de limba aramaică, este cadru didactic universitar (lector) la o universitate din Paris, fiind titrat în biologie (licență) și film (master). Machiaveliana conexiune dintre scopuri și mijloace, prezentă în multe etape ale povestirii, văzută însă simplist și liniar, îl face pe erou să acționeze haotic, intempestiv și pe baza unor raționamente precare, punând accentul când asupra scopurilor, când asupra mijloacelor fără însă a reuși obținerea mult doritului echilibru/ armonii/ adecvări dintre ele. Paradoxal, deși se invocă mereu căutarea fericirii, adecvarea dintre scopuri și mijloace nu este preocuparea principală a personajului/ autorului. Această adecvare (numită adesea fericire, rost în viață sau armonie între scopurile propuse și mijloacele induse) este găsită cu totul întâmplător, dar numai în planul ireal, fantomatic al trăirilor mult prea stimulate medicamentos. Presupunând (fals, desigur) că inteligența se află la originea tuturor relelor, Antoine își fixează un scop aparent ciudat: să scape de inteligența sa deranjantă, adică să devină (mai) fericit prin atingerea unor niveluri de prostie care să nu-i mai genereze niciun fel de probleme (”Ferice de cei săraci cu Duhul!”).
Printre mijloacele presupuse a fi ducătoare la acest scop Antoine alege: alcoolismul, culturismul, bulimia, sinuciderea, lobotomia, afacerile financiare, erotismul, medicația psihotropă (Heurezac). Denumirea franceză de Heurezac, face o trimitere transparentă la celebrul antidepresiv Prozac, dar cu sugerarea directă a ideii de fericire: heureuse. Vezi: http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/prozac-capsule_9875) de unde citez: ”Depresie: prozac este indicat în tratamentul depresiei, depresie asociată cu sau fără anxietate, în special când sedarea nu este necesară. bulimia: Prozac este indicat în reducerea supraalimentatiei. tulburarea obsesiv-compulsiva: Prozac este indicat in tratamentul obsesiilor si compulsiilor la pacientii cu tulburare obsesiv-compulsiva (OCD : Obsessive- Compulsive Disorder), dupa cum este definit in DSM-IV. Tulburarea disforica premenstruala: Prozac este indicat in tratamentul tulburarii disforice pre-menstruale (PMDD: Pre-menstrual Dysphoric Disorder)”. Traducerea engleză a preluat această trimitere la ideea de fericire și a înlocuit denumirea de Heurezac cu cea de Happyzac (happy = fericire). Din păcate, traducerea română a ignorat această denumire foarte sugestivă. Presupun că traducătoarea a pornit de la premisa (nu prea consistentă, după părerea mea) că românii chiar (mai) sunt francofoni… Eu unul aș fi folosit (în traducere!) un românesc Feri(ce)zac, Fericezepam etc. Dar, poate că Antoine ar fi trebuit ca înainte de a se îndopa cu antidepresive să-l cunoască pe Freud: ”Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută față de sine, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”.
Fiecare dintre mijloacele alese de Antoine este mai întâi argumentat rațional și apoi aplicate pasional, amplificând, în fond, conflictul rațiune-pasiune (gândire – simțire). O primă concluzie (conflictuală!) este că pentru a deveni prost trebuie să-ți folosești inteligent inteligența din dotare. Altfel… rămâi inteligent pur și simplu – cu toate ponoasele trase de pe urma acestei presupuse calități umane. De pe poziția relativ înaltă de universitar Antoine plonjează în rândurile indivizilor de cea mai joasă condiție, desigur fără o pregătire prealabilă. De unde și eșecul fiecăruia dintre mijloacele alese….Sportul în exces (culturism), alimentația nesănătoasă, medicația psihotropă, riscantul și aiuritorul brokeraj financiar și alte lucruri rele sunt alese de către personaj drept căi spre prostire (lucruri ce sunt, totodată, intens întreținute de lăcomia capitaliștilor de a stimula consumul excesiv, respectiv de a câștiga cu orice preț). Rezultatul? Eroul nostru rămâne singur (alienat, dar în deplină conformitate cu ideea sartriană că ”infernul sunt ceilalți”), fără prieteni (izolat), fără avere (sărac) și fără speranțe de a-și atinge nebunescul scop de a deveni prost. Mai mult, capitalismul excesiv (unde absolut totul devine marfă) oferă și posibilitatea (pe care Antoine nu și-o refuză) de a cumpăra dragoste prin intermediul unei firme de aranjamente ”matrimoniale”. Sfârșitul nefericitului experiment individual de a se prosti până la ultima consecință se produce prin apariția unei fantome a unei persoane nenăscute încă, echivalentul unui idei utopice care apare înainte ca realitățile să-i dea vreo șansă de aplicare concretă. Nu întâmplător fantoma are un nume alegoric: Danny Brillliant (Dănuț cel strălucit), aluzie la riscul pe care îl au toate ideile strălucite/ strălucitoare/ atrăgătoare/ amăgitoare, risc adesea concretizat în catastrofe societale greu suportabile pentru omenire (aluzia la fascism și bolșevism poate fi o posibilă exemplificare a consecințelor nefaste ale ideilor de tip Fata morgana). Recuperarea spirituală și intelectuală a tânărului Antoine (rătăcitor printre himerele schimbărilor revoluționare ale sinelui) are loc prin mijlocirea (sau, cu ajutorul) fantomei, dar și a prietenilor săi inițiali, pierduți pe parcursul nefastelor experimente. Inevitabil, dragostea salvează lumea, inclusiv pe bietul Antoine, salvat de la un posibil accident mortal de circulație de către Clemance, o reprezentantă a sexului/ genului frumos, cea care asigură clemența într-o posibilă judecată (finală) prea aspră la adresa nesăbuitului tânăr intelectual.
III. 4. Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală
Povața pe care ar putea-o însuși cei care citesc romanul și/ sau vizionează piesa de teatru ar fi una pe măsura riscurilor pe care le au ideile trăznite, fie acestea foarte apetisante și promițătoare: lăsați himerele plăcute și luați lucrurile așa cum sunt. Tradus în plan concret, mesajul operei pagiene ar putea fi: abandonați temerarele ideologii și fantasmagorii care vizează ”crearea omului nou”, respectiv malformarea sinelui uman prin urmărirea unor fantomatice idealuri nedemne de mințile echilibrate, normale. Interpretarea/ hermeneutica acestui text scurt (de cca 140 de pagini, compactat conform presiunilor temporale ale perioadei postmoderne) al lui Martin Page este facilitată atât de descifrarea metaforelor și alegoriilor evenimentelor generate de aplicarea unor idei de transformare radicală a esenței umane (alcoolismul, medicația, chirurgia frontală, sinuciderea, afacerile financiare, sexul pe bani) cât și de invocarea unor gânditori de marcă ai umanității. Nu întâmplător, francezul Flaubert este foarte invocat, satisfăcând orgoliul național francez (alături de Descartes, Pascal, Madame de Stael), dar sunt prezenți în carte și reprezentanți celebri ai culturii universale (Hemingway, Kirk Douglas) etc. conexând problematica idealistului Antoine la preocupările general umane ale speciei noastre. Oximoronia este prezentă în text din cel puțin două motive: pe de o parte, oximoronul atrage tocmai prin contradicția antitetică pe care ar vrea să o rezolve, iar pe de altă parte oximoronia sugerează cât de conflictuale sunt ideile și definițiile aparent banale. Exemplu: ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate”. Profit de context pentru a-mi promova propria mea definiție a prostului: prostul este unul care o face pe deșteptul. Și o observație: inteligentul știe că este inteligent, dar prostul nu știe că e prost. Ipoteza autorului că transformarea inteligentului în prost ar fi o soluție spre fericire este tocmai de aceea foarte riscantă și supusă eșecului: prostul nu poate savura fericirea. Sau altfel spus, chiar când pare fericit, prostul nu știe că e fericit. În schimb, drogul dragostei, (da!) te poate face fericit! (”Fericirea este dorul de repetare” spunea/ scria Milan Kundera). Există, se putea altfel? și o explicație biochimică a dragostei (http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/iubirea-tulburare-creierului-suntsimptomele-1_52f64dcfc7b855ff562da649/index.html) fapt care a determinat OMS să încludă îndrăgostirea în lista maladiilor umane (perfect vindecabilă, din păcate…).
III. 5. Deconstrucția romanului. Romanul are un parcurs circular, (de)marcat de un timp și un loc precis determinate. Acțiunea începe în noaptea de marți spre miercuri, în data de 18-19 iulie 2000 și se încheie într-o dimineață de duminică de septembrie, ora opt (plus câteva ore până la prânz), interval ce acoperă vacanța studenților și concediul profesorilor. Locul (din Paris) este același: garsoniera lui Antoine. Decorul: un măcăleandru roșu la geam, ceaiul verde aburind, Antoine scriind și gândind. Circularitatea cvasiperfectă sugerează revenirea, ajungerea la punctul din care se plecase cu cca două luni în urmă, întoarcerea dintr-un parcurs din ce în ce mai ireal și care se încheie în irealul total al fantomelor nenăscute încă. Preocuparea de a da coordonatele spațio-temporale atât de exacte vrea să sugereze că ne aflăm în fața unor situații decupate exact din realitatea imediată, nicidecum din imaginația și inspirația autorului. Debutul primului capitol/ paragraf al cărții este dedicat plasării în contextul timpului. Ca orice supradotat, Antoine crește ca-n povești, cât alții în șapte ani, ajungînd în situația ca la 25 să fie mai mult decât sătul de viață, dar și excesiv de înțelept, la cei 175 de ani pe care-i simțea, dureros, în spate. Tocmai la această vârstă matusalemică tânărul Antoine spera ”într-o viață ceva mai blândă” (p. 7), dar care nu venea de la sine, ci trebuia construită pas cu pas, minut cu minut prin voința și deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a renunța la gândire și de a deveni (mai) prost. Lumea nu mai credea în puterea inteligenței deoarece prea adesea aceasta era, de fapt, o fațadă, o zugrăveală pentru prostia și fanfaronada multora. Și dacă proștii deghizați în inteligenți aveau succes și parte de fericire, atunci devenea firesc ca un om inteligent să se deghizeze întru-un prost cu aer de inteligent, dar cu șanse mai mari la fericire. Nota bene: miza finală este obținerea fericirii. Scopul este fericirea. Mijloacele folosite pot fi inteligența sau prostia. Totul depinde de context/ contingențe (c-așai la postmoderni). Dar, statisticile o dovedesc (!), proștii par a fi, mereu, mult mai fericiți decât inteligenții. Dacă proștii erau (tocmai ei!), aceia care câștigau ”admirația celor care cred în ce citesc” (p.7), atunci este perfect explicabil faptul ca inteligenții nu au parte de admirație, ci de ignorare, marginalizare, izolare și decredibilizare. Așadar, punctul de plecare al povestirii îl reprezintă constatarea intelectualului superinteligent că lumea înclină să-i ia pe proști drept inteligenți/ descurcăreți și să le acorde lor onoruri, voturi, credit și admirație. Această descoperire trebuia, credea Antoine, comunicată lumii printr-un document scris și pus la păstrare ca posibilă dovadă a faptului că experimentele pe care urma să le facă erau pornite din proprie inițiativă și în deplină sănătate… mintală. Adevărul său subiectiv, inconfortabil și greu acceptabil, era că inteligența sa era de vină pentru toate cele neplăcute care i se întâmplau. Contrapunctul nu putea lipsi din această decizie istorică: ”Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire” (p. 8). Așadar, gândirea negândirii era deja un fapt mărturisit și lăsat moștenire urmașilor care vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu tânărul bătrân de 25/ 175 de ani pe parcursul unei vacanțe de vară cu totul neobișnuită. Declarația scrisă se constituia ca mijloc probatoriu pentru el însuși că periculoasele experiențe la care urma să se supună erau deliberate și gândite bine chiar de el. Proclamația sa a fost datată 19 iulie și se încheie cu un citat din Full Metal Jacket care sugera că bucuria vieții este excedată de murdăria lumească: ”Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă”. Dar, înainte de a finaliza măreața și nobila sa proclamație, Antoine era bântuit de cele mai lumești gânduri: și-a amintit cum s-a obișnuit el să fure de prin magazine, atât bunuri materiale cât și spirituale, sfidând legea capitalistă sacrosanctă a respectului obligatoriu față de proprietatea privată. Interesantă este asocierea furtului de mici lucruri materiale, strict necesare existenței sale modeste cu furtul de bunuri spirituale, respectiv de pagini de carte care, ulterior legate la loc, au ajuns să formeze cca 20 de cărți din biblioteca sa. Ironia nu putea lipsi nici din acest pasaj: ”Fiecare pagină, fiind câștigată printr-un delict… devenea sacră” (p. 9). Biblica povață ”să nu furi!” a fost complet inversată, tocmai furtul (și nu respectarea poruncii!) generând sacralitate. Biblioteca lui Antoine era tocmai rezultatul încălcării interdicției biblice! De reținut (din interviul acordat României Literare) că ideea scrierii acestei cărți i-a venit autorului, citind Cartea/ Biblia. Concret, este vorba despre pasajul în care se descrie cunoașterea ca generator de durere.
” În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs„, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.”
Așadar, refrenul cărții – repetat în varii forme și intensități – este ”cunoașterea este (g)rea, deci necunoașterea/ prostia este preferabilă”. Proiectul utopic al lui Antoine este experimentarea renunțării la cunoaștere, la gândire, la inteligență, ceea ce echivalează cu o răzvrătire împotriva proiectului divin și a sentinței (definitive?) date de Dumnezeu speciei umane dotată (tot prin proiect divin) cu liber arbitru și (prin blestem) sete infinită de cunoaștere. Faptul că Eva a fost cea care a cedat (prima!) ispitei de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului poate fi interpretat ca fiind dovada că femininul este mereu asociat cu inițiativa, temeritatea, răzvrătirea și asumarea consecințelor. Deci, Cherchez la femme! Dincolo de foste și (iminent!) viitoare matriarhate, postmodernitatea a redat femeii șansa de a prelua, din nou, inițiativa în lume. În carte, acest rol inițiatic îl joacă Clemence, salvatoarea lui Antoine nu doar de la un accident (mortal!) de mașină, ci și de la starea sa de nefericire, stare curată/ vindecată (culmea!) tot prin cunoaștere! Se spune că oamenii trăiesc cu groaza de a fi cunoscuți și cu setea imensă de a-i cunoaște pe alții. Exact acest lucru este evidențiat în ultimul paragraf al cărții: ”…s-au hotărât să se joace de-a fantomele. Clemence i-a explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca niște fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părțile, să se plimbe pe străzi și prin magazine zgomotoși, să țipe ca bufnițele, să hoinărească profitând de invizibilitatea lor, să se poarte ca și cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-și lanțurile și ridicând brațele înfricoșător, Clemence și Antoine au început să bântuie orașul”. (p. 140). Am evidențiat două momente care delimitează conținutul romanului: a) starea de fapt a intelectualului Antoine, singur și scârbit de viață (nefericire generată de inteligență), urmată de declarația/ proclamația cu privire la decizia de schimbare a stării de fapt și asumarea responsabilității asupra mijloacelor alese în vederea atingerii scopului de a deveni fericit/ prost și b) eșuarea experimentului, revenirea (parțială!) la starea anterioară, urmată de începerea unui nou experiment: cunoașterea lumii în forma ”normală”, adică în duetul bărbat – femeie, ceea ce presupune o cunoaștere potențată, una puternic imaginativă și fantomatică, respectiv o cunoaștere ca o re-naștere. Salvându-i viața lui Antoine, Clemence îi dă viață lui Antoine, îl re-naște, împlinindu-și, în alt fel, vocația sa maternă, feminină. Mesajul ar fi că nu cunoașterea este sursa răului, ci cunoașterea incompletă. Combinarea mijloacelor (invocată de mai multe ori în roman) este soluția mereu mai bună față de consumarea simplă și separată de mijloace. Adecvarea scop-mijloc în problema cunoașterii este dată de cuplarea/ combinarea mijloacelor generatoare de cunoaștere și înțelegere. În cazul de față, această combinare se poate numi asociere, cooperare, unire, împreunare, îngemănare, întrepătrundere, contopire sau, cu un cuvânt suprauz(it)at: iubire. Pragmatismul (etica) cunoașterii este potențat(ă) de estetica mijloacelor cognitive, dar și de noile niveluri de înțelegere. Devine tot mai actual/ real avertismentul lui Alvin Toffler conform căruia ”Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”. Clarificate fiind momentele fundamentale ale eposului romanesc – începutul și sfârșitul, miezul povestirii este deja mult mai puțin important. Pentru o excelentă analiză referitoare la cunoaștere, înțelegere, educație, cultură, ideal etc. vezi: http://rokssana.wordpress.com/2011/08/04/mitul-pesterii/ Cunoașterea inutilă este cunoașterea neurmată de înțelegere, de captarea sensurilor și rosturilor vieții. Deplasarea accentului dinspre cunoaștere spre înțelegere, iată soluția problemei și salvarea lui Antoine. În limbajul teoriilor educaționale contemporane, cunoașterea fără înțelegere se numește analfabetism funcțional. După ce Antoine o cunoaște pe Clemence, drumul spre înțelegere și înțelepciune este deschis! Cunoașterea este potențată de înțelegere, la fel cum și înțelegerea este ajutată de cunoaștere, iar rezultatul este tocmai mult dorita stare de armonie (adecvare scop-mijloc). Dialectica cunoaștere (gândire) – înțelegere este văzută de Antoine la modul pragmatic: ”Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?” (p. 136).
”Cum am devenit prost” este nu doar o ficțiune filosofico-politică, ci și o lucrare de ideologie și de sociologie politică, de critică a mentalităților, de management personal și de grup, precum și de etică aplicată. Tehnica aleasă de autor pentru a lansa idei, critici ale ideilor și a descrie consecințele reale ale tentativelor ideale și radicale este alternativa dialog/ monolog, inclusiv dialogul dintre real și ireal, dintre imaginar și faptic, dintre dorința de schimbare și acceptarea daturilor umane fundamentale. În ultimă instanță biologul Antoine vrea să (-)și dea răspunsuri la elementarele întrebări: ”Ce este viața?”, ”Care este sensul vieții?”, ”Cum obținem fericirea?”. Prin asta Martin Page se înscrie pe linia existențialiștilor francezi Sartre și Camus, a idealistului italian Papini, dovedind că postmodernitatea poate prelua temele majore ale modernității în contextul noilor oferte și ispite pe care capitalismul mondializat le adresează individului care mai posedă o conștiință.
Liviu Druguș, Miroslava, Iași 9 februarie 2014
http://www.facebook.com/liviu.drugus liviusdrugus@yahoo.com
(Va urma)
liviudrugus 
Cu inteligența pre prostie călcând
(însemnări pe marginea spectacolului ”Cum am devenit stupid” care a avut loc la Teatrul Național din Iași, la 9 februarie 2014. Regia și dramatizarea de Irina Popescu Boieru, după romanul ”M-am hotărât să devin prost” de Martin Page, București, 2004, după originalul francez ”Comment je suis devenu stupide”, Paris, 2001).
Despre relativitatea inteligenței și prostiei citind cartea lui Martin Page și montarea Irinei Popescu Boieru. Să pui în discuție prostia și formele ei este, cred, strict apanajul oamenilor foarte inteligenți. Cei doar aparent inteligenți (în primul rând, intelectualii cu diplome de intelectual) vor putea avea – despre prostie și opusul ei, inteligența – opinii foarte ferme și curajoase de genul ”Mda… Unii zic că… că…., alții zic că… că…”. Ok, curajul de a pune sub lupă (in)utilitatea cunoașterii/ gândirii tocmai în plină Eră a cunoașterii/ Eră a informației, la început de mileniu trei, a fost concretizat, paradoxal, tocmai într-o carte (biblos) – simbol al cunoașterii/ informării. Cartea este intitulată ”Comment je suis devenu stupide” (Paris, 2001), carte care îl clasifică, prin vânzări, traduceri și premii, pe autorul francez Martin Page în rândul scriitorilor inteligenți de succes. Să devii celebru și premiat european chiar de la prima carte, scrisă la 25 de ani, eroul cărții fiind autorul însuși, nu este apanajul oricărui intelectual, oricâte diplome și doctorate ar avea, sau în oricâte Asociații ale scriitorilor este membru. Să pui inteligența sub semnul întrebării și să ai succes cu o carte inteligent scrisă, asta da probă de inteligență autentică! Am făcut o prezentare/ analiză/ recenzie de 15 + 2 = 17 pagini (prima parte!) a acestei cărți de 140 de pagini în articolul intitulat ”Cu prostia pre inteligență călcând” (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/). Am pus, în titlul acelei prezentări a cărții, prostia în prim plan dorind să sugerez că prostia este aceea care încearcă (uneori cu succes, alteori nu) să calce în picioare inteligența (”Cu prostia pre inteligență călcând”) deoarece lecturând cartea am fost mereu impresionat de cantitatea de prostie pe care o putea emite un om inteligent pornind de la o ipoteză evident falsă, aceea că doar prostul e fericit, iar inteligentul nu. Nu voi mai insista aici asupra cărții (recenzia va avea și o a doua parte, așa încât cartea va fi întoarsă pe toate părțile…). Citirea cărții mi-a fost inspirată de aflarea iminenței jucării piesei (dramatizate și regizate de Irina Popescu Boieru) cu exact titlul francez tradus în românește: ”Cum am devenit stupid” . După vizionarea premierei (9 februarie 2014) am rămas impresionat de cantitatea de inteligență pusă în operă de autor, regizor, dramaturg, scenograf, actori etc. în demonstrarea faptului că, în pofida oricâtor prostii mai fac oamenii, inteligența va ieși inevitabil victorioasă! Este ca în zicala ”oricât ar fi gâtul de lung, tot capul e deasupra”. Drept urmare, am inversat logica și titlul acestui articol pe marginea premierei de la TNI, punând inteligența la locul ce i se cuvine: ”Cu inteligența pre prostie călcând”. Această inversare mai are un rost: relativizarea celor doi termeni, o chestiune postmodernistă pe care mi-o asum. Inversarea invită la o regândire a ceea ce este prostie și inteligență, cu alte cuvinte regândirea a ceea ce este gândire bună sau rea, sau mai pe scurt, ce este bine și ce este rău să facem cu viețile noastre și pe parcursul lor. Totodată, fapt subliniat apăsat și în carte, sugerat discret și în spectacol, definirea celor doi termeni ține de scopurile alese și de mijloacele folosite, precum și de compatibilitatea/ adecvarea/ armonia etc. dintre scopuri și mijloace, rezultat care poate fi… bun sau rău, adică acceptabil sau nu. Intim conexat discuției despre inteligență și prostie, respectiv a relativității cvasiabsolute a celor doi termeni, este și posibila analiză referitoare la cum au ales britanicii să denumească serviciile lor detectiviste de depistare a criminalilor și dușmanilor statului cu cuvântul ”intelligence”. Adesea, inteligența și prostia se îngemănează în aceste servicii, de unde și concluzia că cele două concepte sunt (foarte) relative.
Subiectul și ingredientele piesei. Concentrat într-o singură frază subiectul piesei (evident, și al cărții) se referă la drama unui intelectual superdotat care își pierde busola exact la granița dintre rostul cunoașterii și rostul vieții. O spune chiar eroul principal, Antoine, alias autorul cărții autobiografice: ”E bine să gândești, dar trebuie să profiți de viață”. Orice falie între gândire și simțire/ viețuire poate deveni, pentru oricine, dramatică. În cazul lui Antoine, acesta – disperat de lipsa de finalitate a noianului de informații pe care și le-a băgat în cap – hotărăște că este preferabil să fii mai prost decât să fii inteligent. În consecință, eroul nostră decide să se prostească, respectiv să inverseze logica lucrurilor: dacă prostia te face fericit, hai să fiu și eu fericit, prostindu-mă. Voi ”povesti” piesa urmărind trei coordonate: locurile (spațiul), oamenii și acțiunile lor derulate în timp. De altfel, am preluat asta chiar din tehnica narativă a lui Martin Page, care, în chiar primele trei paragrafe ale cărții sale, delimitează narațiunea în dimensiunea triadică spațio-temporal-acțională: garsoniera, îmbătrânirea accelerată, scrierea unui manifest. Spațial, acțiunea piesei se derulează în locațiile unde urma să se desfășoare dezinteligentizarea: 1) barul (unde un alcoolic, Leonard, urma să-l ajute pe Antoine să devină alcoolic pentru a putea, apoi, să aibă și el un scop în viață: dezalcoolizarea); 2) spitalul (unde iese din coma alcoolică, fuge de doi ipohondri – unchiul Joseph și mătușa Miranda – și îi intră în cap ideea sinuciderii, inspirat de o sinucigașă ”profesionistă”); 3) sala cu cursurile de sinucidere, ținute de profesoara Astanavis; 4) cabinetul doctorului Edgar – unde i se refuză lui Antoine lobotomia, dar i se oferă medicația psihotropă și euforizantă, Heurozac; 5) sediul societății de brokeraj a lui Raphael; 6) firma de aranjamente matrimoniale unde doamna Yolande ține evidența statistică a acuplărilor posibile; 7) garsoniera golită de mobilier pentru plata datoriilor și, în fine 8) parcul unde are loc și deznodământul fericit al nefericitului experiment la care s-a supus singur Antoine, deznodământ (happyend) care îl găsește pe Antoine cu o poftă suplimentară de viață, de libertate, de iubire. Locațiile amintite au menirea de a asigura punerea în practică a mijloacelor (respectiv a acțiunilor) la care hiperinteligentul Antoine s-a gândit că l-ar putea ajuta să-și atingă scopul, respectiv să devină mai puțin inteligent, adică să devină prost/ stupid. Aceste mijloace sunt: alcoolismul, spitalizarea, sinuciderea, medicația psihotropă alopată, desfrâul financiar, desfrâul sexual (refuzat de Antoine, el fiind deja pe calea cea bună a revenirii la normalitatea inițială). Practic, derularea acțiunii arată că și hiperinteligenții pot lua decizii greșite, dacă pornesc de la premise greșite. Mijloacele care au fost alese de eroul principal nu sunt adecvate scopului, cu concluzia că managementul personal practicat de Antoine a fost unul cât se poate de prost, tocmai prin neadecvarea scop-mijloc, dar și prin proasta alegere a scopului, urmată de proasta alegere a mijloacelor. Locațiilor și mijloacelor amintite li se afixează personajele menite să asigure punerea în operă (în acțiune) a mijloacelor imaginate de bietul Antoine, bolnavul de inteligență excesivă.
Spectacolul și personajele sale. În chiar primplanul primei secene apare viitoarea prietenă a lui Antoine (din finalul piesei), Clemance, apoi prietenul lui Antoine, numitul Ganja (jucat cu aplomb juvenil și cu implicare amicală autentică de Radu Ghilaș), prezent în majoritatea fazelor experimentului de dezinteligentizare a lui Antoine. Tot în prim planul primei scene apare și ”profesorul de alcoolism” Leonard, interpretat (ca un bețiv notoriu ce nu este) de tot mai apreciatul Constantin Avădanei. Spectatorii, entuziasmați de spectacolul tragicomic de înalt dramatism, nu vor uita multă vreme pe doamna Yolande, îngerul păzitor al stabilimentului de întâlniri ”matrimoniale” interpretat(ă) magistral de Georgeta Burdujan (care a interpretat și rolul profesoarei de la cursul de sinucidere), dar și pe tripleta formată din: Haruna Condurache (o prezență mereu dinamică, tranșantă, clară, spontană și pasională), Oana Sandu (cea care oferă echilibru, grație, calm, raționalitate și precizie), Brândușa Aciobăniței (savuroasă, pisicoasă, lunecoasă, insinuantă și cu un registru larg de superbe mimici) care au interpretat câte două sau chiar trei personaje din piesă, Brândușa Aciobăniței bătând recordul la interpretări multiple. Tot în lista personajelor ”feminine” amintesc aici pe una/ unul (mie mi s-a părut a fi chiar de genul …”neutru”) dintre cursantele/ cursanții la cursul de sinucidere, excelent interpretat(ă) de … Constantin Avădanei, într-un foarte reușit travesti. În final, șirul prezențelor feminine este încheiat de Andreea Boboc, personajul care a apărut în chiar prima scenă, ”specializată” pe roluri de mireasă (în ”Pălăria florentină”), prietenă și îndrăgostită (în cazul de față). Din galeria personajelor masculine și-a onorat blazonul Emil Coșeru (unchiul Joseph și doctorul Edgar), iar marele finanțist falimentar a fost jucat (ușor crispat, dar destul de convingător) de Radu Homiceanu. L-am lăsat la urmă pe tânărul intelectual hiperinteligent de 25 de ani, Antoine, interpretat cu abnegație și dăruire, cu conștiinciozitatea specifică hiperinteligentului personaj de către Cosmin Panaite, un tânăr ce a corespuns întrutotul celui pe care mi l-am imaginat citind cartea. Un merit suplimentar pentru tânărul actor provine și din prezența pe scenă în fiecare secundă din cele aproape două ore cât durează spectacolul. Per ansamblu, un număr de 21 de personaje au fost interpretate cu brio de zece actori (cinci bărbați și cinci femei) cu implicații directe asupra efortului depus de actori, dar și cu o economicitate oricând binevenită la vremuri de criză. Aș spune că parcimoniozitatea în consumul de mijloace scenice ar putea clasa spectacolul printre cele cu eficiență ridicată, eficacitatea fiind deja asigurată de calitatea scenariului, regiei, scenografiei și jocului scenic.
Scenografia, muzica și decorurile. Fatalmente, textul piesei este cu mult mai scurt decât textul cărții, ceea ce presupune un proces de selecție, de sinteză, de concentrare a imaginilor descrise în carte în scene(te) care să păstreze sau chiar să amplifice mesajele și emoțiile oferite de carte. Aici a intervenit nevoia imperioasă a completării/ cooperării regiei cu scenografia (semnată de Marfa Axenti), cooperare inteligent pusă în operă în cazul acestei binevenite montări. Concentrarea textului cărții la cel mult o treime face însă mult mai facilă și fluidă urmărirea acțiunii, a logicii interne a construcției narative, ceea ce asigură un bun succes la public (1). Aceleiași Marfa Axenti i se datorează decorurile – domeniu unde nu s-a făcut economie de mijloace digitale. De altfel, în bună tradiție postmodernă și postfilmică scenografia montării de la Iași a apelat consistent la tehnicile digitale care au ajutat mult la transpunerea scenică a ideilor cărții (imaginile cu Parisul vechi, cu incidentul automobilistic din final etc.). Așadar, pe când un Teatru Postscenic?
Regia și dramatizarea. Revenind la spectacolul de teatru trebuie precizat de la început cui i se datorează, în primul rând, punerea în scenă a unui subiect de roman deja celebru. Evident, ”capul” responsabil de toată această minunată întâmplare este al regizoarei-dramaturg Irina Popescu Boieru, căreia nu-i pot bănui deloc o inteligență inferioară autorului francez. A ”mirosi” un text literar care se poate transforma în piesă de teatru și chiar a făptui transformarea nu este chiar un lucru ușor. Tot Irinei Popescu Boieru i se datorează și muzica bine aleasă și dozată. Mulți dintre cunoscuții care au citit cartea mi-au mărturisit că nu-și puteau imagina cum ar putea fi transpusă scenic acțiunea unei cărți cu un bogat conținut filosofic. Amintesc, în context, că I.P.B. este ”vinovată” pentru ”Pana de automobil”, dar este și autoarea dramatizării și regizării cărții lui Ray Bradbury, ”451 grade Fahrenheit”, pusă în scenă tot la Naționalul ieșean sub titlul ”Focul” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/). Am amintit și scenarizările anterioare pentru a deduce că ne putem aștepta, în viitor, la alte asemenea reușite, experiența acumulată garantând abordări tot mai curajoase și benefice în plan artistic. (O mică digresiune: oare de ce ”capul” este folosit mai mult în sens peiorativ-negativ decât pozitiv? Exemple: ”capul răutăților”, ”capul răscoalei”, ”il capo di tutti capi” etc.).
Regia și-a făcut cu brio datoria, oferind iubitorilor de teatru o piesă care îmbină înțelept spiritul (auto)critic/ autoanalitic cu cel ludic. Trebuie însă să mărturisesc că mai pe gustul meu (tot subiectiv!) ar fi fost câteva ușoare nuanțări la nivel lingvistic și semantic. Acestea se referă la denumirea afrodisiacului antidepresiv numit în carte Heurezac, o combinație dintre francezul ”hereuse” (fericit) și binecunoscutul antidepresiv Prozac. Varianta engleză a cărții lui Martin Page a înlocuit această denumire (cu semnificație strictă pentru francezi sau pentru francofoni veritabili) cu denumirea de Happyzac. Dar și pronunția scenică ”eurozac” făcea trimitere mai mult la ”euro” decât la ideea de fericire (artificială, desigur). Personal, aș fi cutezat să folosesc denumirea de Feri(ce)zac sau chiar Feri(ce)zepam, denumiri care fac trimitere directă la starea de fericire (mult dorită de nefericitul Antoine). O a doua nuanțare se referă la sintagma ”rentabilizarea avantajelor”. În carte, cuvântul ”avantaje” nu se referă la beneficii financiare, ci la înzestrări umane naturale. Rentabilizarea acestor înzestrări avantajoase este o expresie nepleonastică. În schimb, în economia piesei, date fiind hiperconcentrările textuale, nuanța de zestre/ dotă/ dotare nativă s-a pierdut, astfel încât ”rentabilizarea avantajelor” suna ca și ”rentabilizarea beneficiilor” adică pleonastic. Sala nu a reacționat la această imprecizie lingvistică, dar dacă…? În fine, tot ca o subiectivă sugestie, nu neapărat legată de dramatizare și de regizare, mă voi referi la titlul piesei și al cărții. ”Comment je suis devenu stupide” a fost tradus de către Adriana Gliga prin ”M-am hotărât să devin prost”. Irina Popescu Boieru a optat pentru o traducere cât mai apropiată de original și așa s-a ajuns la denumirea piesei ”Cum am devenit stupid”. Știu că traducerile vor fi mereu supuse criticilor și, eventual, îmbunătățirilor. Personal aș fi tradus, mai aproape de spiritul cărții (dar ceva mai puțin comercial, recunosc) prin ”Cum m-am prostit” profitând de nuanța românească a verbului ”a se prosti” care sugerează ludicitatea, nu inepția și dobitocia sugerate de cuvântul ”prost”.
Dincolo însă de aceste nuanțe, importante sau nu, montarea scenică a piesei ”Cum am devenit stupid” este un succes ieșean deopotrivă regizoral, scenografic și actoricesc, unul care va aduce nu doar un număr mare de spectatori, ci și necesarele autointerogări referitoare la sensul vieții, al cunoașterii și al tehnologiilor nu întotdeauna prietene omului.
P.S. Dincolo de discuția referitoare la spectacolul din 9 februarie aș sugera conducerii Teatrului Național din Iași să ofere amatorilor de teatru posibilitatea de a vedea și spectacole matinale, nu doar nocturne. Motive există, iar consecințele sunt multiple. Spre exemplu, creșterea numărului de spectatori poate spori punctajul realizat în vederea desemnării Iașului drept capitală europeană a culturii. Acest punctaj se obține raportând numărul de spectacole și de spectatori la populația municipiului. Unii ieșeni s-au supărat pentru că, în urmă cu câțiva ani, Iașul era sub orașe ca Bistrița și Gheorghieni, neștiind că asta se datora tocmai acestui indicator.
(1) Deja îmi imaginez ce film de succes s-ar putea realiza cu textul cărții lui Martin Page, desigur cu gândul la posibilitățile tehnice suplimentare ale cinematografiei postfilmice (ca să folosesc titlul cărții ”Cinematograful postfilmic”, semnate de Mircea Deacă, titlu preluat, probabil, de la Garret Stewart autorul cărții ”Framed Time. Toward a Postfilmic Cinema” (2007). O scurtă prezentare a acestei cărți se găsește la: (http://press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/F/bo5378418.html. O (prea) scurtă prezentare a cărții autorului român (”Cinematograful Postfilmic”) se găsește la: http://revistacultura.ro/nou/2014/02/mircea-deaca-cinematograful-postfilmic/
Liviu Druguș www.facebook.com/liviu.drugus liviusdrugus@yahoo.com
Miroslava, 11 februarie, 2014