liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Radu Ghilaș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 675. Duminică 4 noiembrie 2018. Intermezzo teatral ieșean: ”Memoria apei”


Ne naștem apă și murim pământ. Viața omului este mai mult sau mai puțin noroi, mai mult (în copilărie) apă pură sau (la bătrânețe) mai mult uscătură impură. Viața ca o apă, ar putea fi o metaforă sugestivă pentru existența umană vie. Fluidă, curgătoare, unduitoare, apoasă, dar memoratoare de informații până la capăt: deopotrivă apa și viața omului.  Nu întâmplător, creierul uman conține cca 80 % apă: fără apă memorarea este imposibilă. Ai probleme cu memoria? Înseamnă că nu te hidratezi corespunzător. De la antici știm că  lichidele vindecă mai bine decât solidele (de aceea unii beau solid). Te doare capul? Fă sex și-ți trece. Fiind compus din multă apă (80%), creierul este sediul memoriei. Peste 80% dintre bolile oamenilor se datorează apei. La naștere copilul are 75% apă. La doar un an după naştere, corpul unui bebeluş conţine apă în proporţie de doar 65%. La maturitate, bărbaţii sunt 60% apă, iar femeile 55%. Cât despre persoanele în vârstă, ele conţin doar 50% apă. Memoria – cam tot pe jumătate. Suntem, în timpul vieții, un ansamblu de mici pacheţele de apă uşor sărată precum marea din care am ieşit. Doar că, pe măsură ce îmbătrânim, apa se evaporă şi dispare, iar odată cu ea ne ducem şi noi. Despre tragicomicul vieții putem afla din proprie experiență sau din povestirile altora. Preferabil să privim – ca la teatru – viața altora și să ne gândim și la a noastră. Dacă nu luăm lucrurile prea în serios viața ne apare nu doar suportabilă, ci chiar amuzantă și agreabilă. Rostul celor scrise până aici va apărea mai clar abia după ce ați ajuns la capătul textului și al linkului atașat și veți reciti acest intro.

 

Imaginați-vă o casă și o cameră cu un minimum necesar (un pat, o masă, două scaune și un balansoar), la malul mării. O femeie se trezește în vuietul furtunii care anunța un posibil sfârșit: reintrarea oamenilor în ciclul marin-terestru infinit. Furtuna va mătura (vreodată) tot ce era viu și/ sau construit de oameni, singura care își va aminti de pasagerele existențe umane fiind apa mării. Camera pe care v-ați imaginat-o deja a cunoscut viața unui cuplu care a avut trei copii (trei fete). Tatăl era deja dispărut, iar mama fetelor abia murise. Între evenimentul anunțării morții bătrânei și ducerea sicriului la cimitir se derulează două ore de evenimente intense, vii, dramatice, comice și uneori prozaic-poetice. Amintirile din copilărie se mixează dramatic cu măruntele dar esențialele fapte de viață umană: băutură, amintiri, ceva droguri, povești cu temă sexuală/ maternă/ paternă, planuri de viitor, încurcături amoroase și banale fapte de supraviețuire. Părinți care cred că au făcut totul pentru copii și copii care cred că părinții lor n-au făcut nimic (sau insuficient) pentru ei. Un scenariu de o simplitate și o complexitate incredibile. Viața – pe cât de densă, pe atât de apoasă sau siropoasă. Și pentru ca toate aceste tablouri ale vieții cotidiene să poarte un nume (adecvat) li s-a spus simplu: ”Memoria apei”.

 

Spectacolul de teatru cu acest nume se joacă din aprilie 2016 la TN București în regia lui Erwin Șimșensohn, și de două zile la TN Iași, în regia Irinei Popescu-Boieru. Distribuția: Haruna Condurache, Catinca Tudose, Irina Răduțu Codreanu, Livia Iorga, Monica Bordeianu, Radu Ghilaș, Daniel Busuioc. Scenografia spectacolului aparține Rodicăi Arghir. Spectacolul este bazat pe un excelent text căruia i s-a decernat Premiul Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie, în 2000. Despre spectacolul ieșean a scris deja presa: https://www.cotidianul.ro/memoria-apei-cea-de-a-treia-premiera-a-stagiunii-nationalului-iesean/ . Subiectiv, eu am văzut totul la superlativ și felicit cu sinceritate totală actorii, regizoarea și scenografa. Recomand călduros un spectacol profund uman: de la tristețea dureroasă la irepresibilul râs sănătos, de la banalitatea existențială la filosofia existențialistă pentru uzul și gustul tuturor.

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 464. Luni 9 aprilie 2018.  Intermezzo benefico-malefic pe teme (non)culturale iașiote (15)


Tema discuției/ dialogului/ convorbirii din ”Scriptor” este ura. De ce urăsc oamenii? Este ura vindecabilă? Urâm acum mai mult decât altădată? Pot educația, cultura și religiile să stăvilească valurile de ură care ”izvorăsc” necontenit? Aș mai fi adăugat și alte întrebări: dacă ura poate fi atenuată prin educație (religioasă, culturală, artistică, științifică etc.) atunci de ce educația este (la noi) în declin ferm și constant? Dacă X îl critică pe Y asta înseamnă că X îl urăște pe Y? Dar Y (cel criticat) este îndrituit să-l urască pe X (deși critica a fost corectă/ justă/ justificată)? Etc.

În ansamblul său, dialogul dintre Ioan Holban (interviewer) și Nicu Gavriluță (partener de dialog) este interesant și binevenit într-o lume și o perioadă în care ura pare a fi mult mai prezentă decât iubirea (care, paradoxal, naște, alături de sărăcie și de alte determinări, ură). Tema dialogului face parte dintr-o preocupare destul de constantă (mai ales în ceea ce ne privește ca popor) și anume din așa-numita ”psihologie a poporului român”. În context, I.H. solicită, ab initio, partenerului de dialog (N.G.) să clarifice dacă românii urăsc mai mult decât alte etnii, iar răspunsul este, evident, NU: ”ura este tot un dat consubstanțial condiției umane” (p. 59). În schimb, există opinia că, între regiunile țării, moldovenii se urăsc cel mai mult/ tare între ei. A spus-o actorul și regizorul Radu Ghilaș de la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași într-o emisiune la Radio Iași. Reproduc din memorie: ”Deși Iașul are enorm de multe valori, multe aspecte pozitive, constat că acestea sunt trecute cu vederea și sunt scoase în evidență doar petele negre, bilele negre. Eu cred că moldovenii se urăsc între ei mai mult decât alți români”. Mai mult, actorul ieșean dă de înțeles că ar exista – ca o cauză a acestei stări de fapt – interese meschine, oameni puși să facă doar portrete negative, oameni dispuși doar să critice tot ce mișcă. Oarecum firesc, teoria conspirației apare imediat când nu dispui de analize socio-culturale clare și bine făcute. Sau atunci când ești obișnuit cu ”sistemul integrat”: eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine; toată lumea este lăudată și foarte…. valoroasă!

Și dacă tot am dat glas și altor opinii despre ură, de ce n-aș mai da una care să ”probeze” opinia că ura poate fi și ”bună”, mai ales în situații de autoapărare. Am experimentat acest lucru și eu, în liceu, atunci când am constatat și suferit nedreptăți flagrante. Am trăit din plin ura și cred că asta m-a ajutat să nu mai cunosc acest sentiment/ instinct. Fragmentul de mai jos este reprodus din cartea lui Cornel George Popa, ”Ura”, apărută la Polirom (Cartea Românească) în 2014. Iată fragmentul: ”Ne uitam la Vasilică plini de ură şi-l uram din fundul fundului sufletelor noastre zdrenţuite. Dacă nu era nea Ghiţă acolo, cred că-l linşam. Făceam o crimă. Îl băteam pînă murea. Îi umpleam capu’ cu pietre şi gura cu pămînt. Îl călcam în picioare şi apoi îl înecam. Apă, în jur, aveam destulă.  Sau îl spînzuram de un copac. Îl uram cum n-am urît, de atunci, pe nimeni, niciodată. Unii dintre noi, cei de-atunci, am murit, alţii mai sîntem, cîţi sîntem, şi cînd ne aducem aminte de episodul cu Vasilică şi surorile Acutunoaie, se zburleşte pielea pe noi, ăia vii, iar ăia de sîntem morţi, ne răsucim în mormînt şi muşcăm cu mandibulele noastre dezgolite din sicriu. Atunci am învăţat, cu toţii, ura. Am învăţat ce este ura şi am învăţat să urîm. Am plecat la Ciric nişte puşti şi ne-am întors acasă bărbaţi pregătiţi să ucidă. Dacă ne atacau, din greşeală, borfaşii, i-am fi sfîşiat de vii. Îi rupeam în bucăţi. Le mutam gura la ceafă, apoi le-o întorceam, dintr-o singură lovitură, cu piciorul, la loc. Îi mîncam fripţi pe borfaşii aceia de jucărie. Ce ştiau ei? Păţiseră ei ce păţisem noi? Ştiau ei să urască aşa cum ştiam noi? Am fost alţii din ziua aceea. Şi am rămas aşa. Nimic nu ne-a mai schimbat.
Puteam să devenim, dacă voiam, campioni mondiali la box, lupte, judo, karate, sumo şi oricare alt sport bazat pe forţă, îndemînare şi furie. Trebuia doar, în ziua confruntării, să rememorăm episodul cu Vasilică şi-i măcelăream pe toţi. Unul nu sufla, unul, fiindcă nimeni n-a trăit ce-am trăit noi. Eram, la ură măcar, campioni mondiali. Şi campioni mondiali am murit. Unii nu mai trăiesc, dar tot sînt campioni mondiali
.”

Fac aici o paranteză mai consistentă pentru a preciza că – în ce mă privește – ideea de ”psihologie a mulțimilor/ colectivităților/ națiunilor/ popoarelor” mi se pare forțată/ exagerată/ deforma(n)tă. Am dezavuat această idee în mod logic, considerând că popoarele nu au un suflu/ suflet/ psihic unic, ci au o etnogeneză și o devenire istorică dată de contexte geopolitice, de conducători și de strategii culturale specifice, toate mereu schimbătoare. Regăsesc o poziție similară în viziunea lui Vintilă Mihăilescu: ”Ca o critică a conceptului de psihologie a popoarelor, Vintilă Mihăilescu se referă la intervenţia a trei tipuri de „iluzii”: (1) iluzia ontologică – înseamnă reificarea obiectului de studiu; o construcţie politică a fost preluată ca un obiect dat, „natural”; poporul este o imagine ideală a unei realităţi sociale – populaţia; (2) iluzia epistemologică – înseamnă esenţializarea obiectului – român, german, francez etc. – ca holotip; (3) iluzia metodologică – determinismul psihologic cu care operează psihologia poporului, explicarea prezentului doar sau aproape doar prin trecut generează două atitudini – de fatalism şi de fatalitate (cf. http://www.geopolitic.ro/4486/psihologia-popoarelor/). Închei aici paranteza, nu înainte de a sugera ca în loc de restrictiva denumire ”psihologia poporului român” să discutăm despre etnologia, geopolitica, etica, sociologia, istoria, geografia, economia și cultura unui popor.

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

”Hieronymus” de Nic Ularu –  un elogiu adus libertății, creativității, vizionarismului și simplității umane  


Pseudocronică pe marginea spectacolului ”Hieronymus” de Nic Ularu, premiera căruia a avut loc pe data de 29 iunie 2014, la Teatrul la Cub (parte a Teatrului Național Iași), la închiderea Stagiunii teatrale 2013 – 2014.  

Motto: ”Puterea de observație exactă este numită ”cinism”. Mai ales de către cei care nu o dețin”. George Bernard Shaw  

AUTOR, SCENOGRAF, REGIZOR: NIC ULARU (https://www.facebook.com/nic.ularu). Detalii tehnice și viziunea autorului despre marele pictor flamand și condiția creatorului artist la sfârșit de Ev Mediu nord-european la: http://yorick.ro/hieronymus-bosch-in-viziunea-lui-nic-ularu/

LOCUL ACȚIUNII:  Acțiunea piesei se desfășoară în atelierul marelui pictor flamand/ neerlandez/ olandez Hieronymus Bosch (din orașul s’Hertogenbosch, capitala provinciei/ ducatului/ regiunii/ flamand(e) Brabantul de Nord, (http://ro.wikipedia.org/wiki/Brabantul_de_Nord), oraș aflat aproximativ la aceeași distanță de Rotterdam (Olanda) și Antwerpen/Anvers (Belgia). Am amintit cele trei orașe deoarece ele au fost numite, alături de orașele belgiene actuale – Bruxelles și Bruges – în dialogurile personajelor.  

TIMPUL ACȚIUNII: ultimele manifestări/ zvâcniri/ răbufniri ale ciumei în Europa (sfârșitul secolului XV) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Moartea_neagr%C4%83), perioadă care a coincis cu o prezență masivă, dură și insidioasă a Inchiziției catolice (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie) dar îndeosebi în primul deceniu de existență a Inchiziției spaniole (http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bia_spaniol%C4%83) (1478 – 1834).  

PERSONAJELE: 1) pictorul olandez/ flamand Hieronymus (Jeroen) Bosch (http://ro.wikipedia.org/wiki/Hieronymus_Bosch) (actor: Constantin Pușcașu); 2) Aleyd van Meervenne – soția pictorului Bosch (actor: Irina Scutariu); 3) Goosen van Aken – stafia fratelui lui Bosch, fost pictor mediocru, denunțător al lui Bosch către Inchiziție (actor: Radu Ghilaș); 4) Goyarts van Meervenne – tatăl lui Aleyd, socrul lui Bosch, burghez bogat și filantrop (actor: Emil Coșeru); 5); Alart Duhamel – șeful Confreriei Sfintei Fecioare de pe lângă Catedrala Sf Ioan (actor: Constantin Avădanei); 6) Gerrit – ucenicul lui Bosch  (actor: Cosmin Maxim); 7) Clericul – membru important al Confreriei Sfintei Fecioare (Horia Veriveș).    

 

Povestea autorului (re)povestită de povestitorul-spectator   Pictorul flamand Hieronymus Bosch deja celebru își devoalează, de la început, condiția sa de întreținut pe banii nevestei (fiica unui orășean/ burghez foarte bogat și influent, un mecena al artelor). Se stabilește clar și chiar se subliniază relația între nevoia de susținere financiară a artistului până când acesta va dobândi faima necesară autosusținerii și, implicit, gradele sale de libertate artistică și de expresie ideologică personală. Bosch – aflat la maturitatea sa biologică și artistică alege, pentru personajele pictate de el, poziții și situații pe cât de inedite pe atât de ciudate (în primul rând îi poza chiar soția, nimfomană, sectantă adamistă și, în final… sinceră). Ciudățeniile pictate de Bosch (numite de neinițiați ”bazaconii”) stârnesc nemulțumirea inchizitorilor care văd în drăcoveniile din tablouri blasfemii la adresa ”corectitudinii politice” a reprezentării artistice a credinței catolice oficiale, inchiziție care, în consecință, îl amenință cu judecata și cu pedepse grave. Judecățile Inchiziției sunt prezentate – în piesa lui Nic Ularu – sub forma unor coșmaruri trăite de marele pictor, dar realitatea lor este mereu probată prin succesiunea logică: ”fapte reale – fapte coșmarești”. Fratele lui Hieronymus, Goossen van Aken l-a ”turnat” pe pictor la Inchiziție, aceasta venind cu acuzații grave din intima realitate a familiei pictorului, bine cunoscută de fratele –  tot pictor, dar bețiv –  invidios fiind pe calitățile artistice superioare ale lui Bosch. Apariția Inchiziției în postura de acuzator al lui Bosch l-a iritat și pe tatăl socru care decide omorârea bețivului frate, fostă sursă de necazuri și pentru tatăl socru, dar și pentru familia fiicei sale. În coșmarurile trăite de Bosch au loc nu doar dialoguri cu acuzatorii inchizitoriali, ci și cu stafia fratelui ucis – prilej cu care sunt rememorate evenimente comune din tinerețea celor doi. Are loc un fel de psihanaliză fraternă reciprocă, fiecare încercând să pună succesele și ratările, supraviețuirea sau moartea pe seama unor contexte care i-au influențat pe ambii în mod decisiv, dar diferit. Astfel,  marele incendiu din oraș și supraviețuirea lor într-un ocean de nenorociri umane îl marchează profund pe Bosch căruia îi generează multiple și grave întrebări existențiale, în timp ce fratele nu este deloc impresionat, probând că este un ins oarecare, unul care vede doar fapte și realități nicidecum interpretări și simboluri. Hermeneutica (teorii despre interpretare) devine astfel axul central al dialogurilor: inchiziția interpretează faptele și picturile lui Bosch drept erezii, în conformitate cu canoane și dogme prestabilite, în timp ce Bosch însuși le vede ca fiind doar rodul dorinței sale de a pune în valoare atotputernicia și marea diversitate a creației lui Dumnezeu.

Holism” – acesta ar fi cuvântul care să descrie larga, atotcuprinzătoarea viziune a artistului Bosch, prefigurând viitoarele manifestări ale suprarealismului și postmodernismului afirmate vizibil și major începând cu mijlocul secolului trecut (holism, relativism axiologic, melanj estetic, simultaneitate și continuitate dincolo de orice limite prestabilite, lipsa respectului față de reguli, dogme, precepte, principii etc.).

Axiologia devine, astfel, hermeneutică aplicată la modul cel mai concret posibil, într-un relativism ce frizează absolutul. Însăși ideea de sănătate mintală este chestionabilă și interpretabilă, cu limite relative. Limita dintre normal și patologic este una variabilă, exact ca la reostatul cu cursor (aparat care generează efecte electrice diferite în funcție de locul de situare a cursorului). Arealul de semnificații posibile este unul larg astfel încât ”bazaconiile” lui Bosch apar mult mai sănătoase și firești decât logica nebunească a anchetatorilor ideologici creștini. Dar, însăși persuasiunea acuzațiilor/ acuzatorilor poate înnebuni un om…  Atât de mult îl marchează pe pictor acuzațiile inchizitoriale de insanitate mentală încât Bosch însuși ajunge să creadă că este victima unei sorți nefericite care i-a plantat în creier o piatră malefică generatoare de tulburări de viziune și de comportament. Presiunile exterioare excepționale (Inchiziția, ajutorul oferit de socru, ciuma etc.) se combină și se amplifică reciproc cu presiunile din interiorul familiei artistului (soția îl părăsește pentru ”un tăuraș mai tânăr” care era chiar ucenicul său într-ale picturii, iar ucenicul, cuplat ad hoc cu soția pictorului, Aleid, pleacă împreună cu aceasta în lumea superlibertină a Rotterdamului. Motivul este unul cât se poate de lumesc: ”tăurașul”, expresis verbis, ”fute mai bine”. În final, abandonat de apropiați (soție, ucenic, socru) robustețea și pragmatismul artistului înving, oarecum asemănător cu celebrul ”E pur si muove” al lui Galileo Galilei: într-un monolog către însuși Dumnezeu, dincolo de orice interpretări, metafore și simboluri, Bosch își mărturisește profesiunea sa de credință artistică: el vrea să picteze ”frica, răul și urâțenia, pentru că Dumnezeu a creat și frumosul și urâtul”. (Supra)Realist până la verism și pragmatism, Bosch își încheie astfel rugăciunea (iar Nic Ularu piesa): ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii. Amin!”.   Suntem, prin intermediul acestui credo boschian, în plin postmodernism avant la lettre, melanjul binelui și răului fiind oferit spectatorilor împreună cu melanjul frumosului și urâtului, melanjuri atât de bine amestecate încât relativismul conceptelor invocate (bine-rău, frumos-urât) este covârșitor. Nimeni nu mai poate interveni în libertatea artistului de a le folosi ca mijloace – în proporții și combinații liber alese – în scopul său creator, cvasidemiurgic. Cu cât combinatorica mijloacelor (o economică sui generis) este mai sofisticată, mai inedită și mai adecvată scopului propus (politica artistului), cu atât mai mult putem vorbi despre o valoare înaltă și larg recunoscută. (Doar pentru inițiați: Politica = Economica = Estetica = Etica = Axiologica = Antropologica = Management). Estetica este deopotrivă discurs despre frumos și urât, la fel cum etica (un alter ego al esteticii) este discurs deopotrivă despre bine și despre rău fără a impune standarde și dogme în evaluarea acestora și plasarea unora sau altora de o parte sau alta a unei baricade ideologice și conceptuale ridicată aleatoriu și niciodată motivată și argumentată. Postmodernismul, cu larghețea sa relativistă, a reușit să redea denumirilor multor discipline (antice sau mai recente) adevăratul lor conținut. Toate acestea sunt discursuri ”despre” și nu reguli de ”cum” să fie evaluate lucrurile, așa cum, din păcate, înțeleg moderniștii etica, estetica, axiologia, economica, politica, managementul, antropologica sau chiar… fizica. Piesa lui Nic Ularu este, în special în ultima parte, o bună pledoarie pentru estetica urâtului, pentru etica abaterilor de la regulile ”morale”, pentru o axiologie în care trădarea, limbajul obscen, comportamentul adulterin, mita primită (cu un ”firesc” aproape românesc….) de oficialul catolic de la mecena cel bogat etc., au (și ele) calitatea de ”valori”.   Planul supraabstarct al interpretărilor savante sau făcute cu exces de zel de către clericii catolici ai Inchiziției sunt contrabalansate de limbajul frust, bulevardier chiar, folosit de pictor și de soția acestuia. (Cu nuanța că Aleid mai înlocuiește cuvântul ”cur”, folosit cu nonșalanță de pictor, cu pudibondul ”fund”). Aceasta tehnică lingvistică de a nuanța caractere și situații prin apelul la limbajul direct, popular, obscen uneori, nesofisticat și lipsit de ipocrizie echilibrează piesa de teatru făcând imposibilă căderea în trivialitate gratuită, dar nici în filosofare ternă, ermetică, sofisticată și hiperabstractă condimentată cu ipocritele pudibonderii aferente…   După declarațiile autorului și regizorului-scenograf, româno-americanul Nic Ularu, în Caietul program al specatcolului, intenția acestuia a fost să pună în discuție ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”. Ușor tezistă și chiar cu o undă de viziune ideologică de stânga această autodescriere este compensată și completată cu dimensiunea hermeneutică proprie, formulată astfel de autor: ”Piesa încearcă să disece contextul în care imaginația lui Bosch a incorporat sacrul și profanul, simbolul și metafora, și în jurul căreia gravitează viața dramatică a creatorului”. Ca și în alte cazuri din literatură autorul insistă pe dimensiunea ficțională a textului și a scriiturii în ansamblul ei, dar – cel puțin în ce mă privește – oricât de ficțională ar fi povestea povestită de povestitor (autor), eu, în calitate de povestitor-spectator (cititor) am libertatea interpretării și chiar fac uz de această libertate: povestea vieții și operei marelui pictor flamand Hieronymus Bosch este, cred, și un bun pretext pentru a discuta nu atât ”condiția artistului și raportarea viziunii lui la condițiile sociale în care trăiește”  (Nic Ularu), ci starea libertății de creație, de gândire și de imaginație a artiștilor (și nu numai) îndeosebi în contemporaneitatea recentă sau imediată. Inchiziția este precursorul ideologic și juridic al Gestapo ului nazist, al KGB ului bolșevic, sau al Securității ceaușiste. ”Judecățile” și pedepsele inchizitoriale au premers lagărele de concentrare naziste, gulagurile sovieto-bolșevice și închisorile de reeducare din România dejistă. Poate doar tinerii actori din spectacol (frumoși, talentați și dezinhibați) – elevi ai Colegiului Național de Artă ”Octav Băncilă” din Iași, secția Coregrafie – care au reprezentat în piesă victime ale ciumei, creaturi din iad și din rai, sau cetățeni ai orașului flamand ar putea (datorită fragedei lor vârste) să nu conexeze inchiziția medievală cu instituțiile amintite de mine și care au ținut artificial în viață regimuri feudale cu pretenții de modernitate, numite național socialiste (naziste) sau (inter)național-comuniste (bolșevice).

Exemplific, mai jos, similitudinea dintre creștinismul inchizitorial catolic flamand și cretinismul ideologic comunist românesc cu un caz din experiența (mea) proprie, care a avut loc, cred eu acum, cu girul și cu regia semnate de Securitatea aflată pe atunci în pregătirea de posibili disidenți față de regim și care să fie rapid activați în zilele așa numitei revoluții bine organizate și regizate astfel încât caracterul spontan al acesteia să fie în afara oricăror dubii. Într-una dintre pseudorecenziile mele am inserat o astfel de întâmplare pe care am trăit-o în anul 1988 la UMF Iași (unde lucram ca lector cu leafă de asistent la disciplinele Economie politică și Economie sanitară) întâmplare care mi-a apărut în minte în timpul vizionării spectacolului ca fiind de o similitudine ce friza chiar identitatea față de o parte dintre întâmplările la care a fost supus pictorul Bosch. Păstrând proporțiile (deși consecințele puteau fi la fel de grave ca și în Evul Mediu), la inițiativa șefului meu de Colectiv de Științe Sociale, am fost acuzat de… erezie! (în termenii de atunci, acuzația suna cam așa: ”abatere de la linia ideologică a partidului și a politicii sale educaționale!”). S-a convocat o ședință extraordinară de partid (invitat special fiind și un tovarăș de la CC al PCR) cu tot UMF ul adunat pentru a vota excluderea mea din partid. Ca în coșmarurile lui Hieronymus, acuzațiile ”colegilor” curgeau, spre uimirea mea, eu nesimțindu-mă vinovat cu nimic… În final, la fel cum li se permite condamnaților o ultimă dorință sau un ultim cuvânt, mi s-a permis să mă apăr, respectiv să-mi justific ”trădarea” cauzei… Am luat cuvântul cu senzația că am, totuși, de ales: ori eu, ori ei! Am afirmat, în câteva fraze, că tot ceea ce am făcut și scris este urmarea firească a citirii cărților și articolelor scrise chiar de șeful meu, acuzatorul principal… Asemănător cu ceea ce am văzut în piesă, în scenele cu judecățile inchiziției flamande la adresa pictorului considerat eretic (”doar” patru la număr, în piesă…), la fel s-a întâmplat și în cazul meu: Bosch îl invoca mereu ca martor pe însuși Dumnezeu pentru a arăta că este un ”bun” catolic; eu l-am invocat doar pe șeful meu pentru a arăta că sunt un la fel de bun membru de partid ca și el. (Tinerii care citesc aceste rânduri trebuie să afle că excluderea din partid echivala, atunci, cu pierderea locului de muncă și cu trimiterea la muncă pe șantierele patriei socialiste ca muncitor necalificat…).  Închei imediat povestea mea spunând/ scriind că ședința inchizitorială umefistă s-a terminat în ”coadă de pește”, adică nu s-a hotărât nimic și toată lumea a plecat, târziu în noapte, pe la casele lor urmând ca ”situația” mea să fie discutată într-o ”judecată” ulterioară…  Mult mai târziu am înțeles că puterea care vrea să se perpetueze la putere apelează la puterea potențialilor oponenți, fie prin atragerea lor la putere, fie prin anihilarea lor treptată, dar sigură. Esența acestei filosofii politice este surprinsă, incredibil de bine și de exact, de socialistul Adrian Păunescu:Putere, iluzie definitivă,  de vrei să durezi, fă-ţi ceva împotrivă”.  Concluzia este că istoria se repetă, iar cauzele acestei reluări ad infinitum a unor modele comportamentale arhaice rezidă în însăși esența umană: urmărirea unor interese se face, mereu-mereu, cu sacrificarea unor oameni, pretextele variind de la epocă la epocă…

Așadar, deși autorul Nic Ularu nu pretinde a sonda profunzimile spiritului și sufletului uman la nivel de matrice generală, mesajele și învățămintele sunt de un pragmatism evident: dacă nu doriți repetarea istoriei în dimensiunile ei antiumane, faceți ce știți mai bine astfel încât amenințările și atacurile la libertatea omului să fie dacă nu imposibile, atunci măcar reduse la minim…. Și pentru că tot am amintit de semnificațiile și utilitățile posibile ale piesei în cauză, subliniez aici că piesa lui Nic Ularu face educație artistică în multiplele sensuri și forme ale acesteia: în primul rând, arta lui Bosch va fi mai larg cunoscută și mai exact evaluată și percepută. Modestia autorului piesei are limitele sale: condiția sa de creator a fost, cu siguranță, afectată de dogmaticii estetici și educaționali din România anului 1994 devreme ce domnia sa a preferat să ia calea străinătății pentru o firească și binevenită afirmare. Astfel, arta regizorală și scenaristică a dramaturgului Ularu este, ea însăși, una similară cu aceea a marelui artist flamand. Persistând în propriile convingeri artistice succesul și corecta evaluare de către public și specialiști deopotrivă vor avea loc și chiar a avut loc în ultima duminică din iunie 2014, la închiderea stagiunii teatrale a Naționalului ieșean. Pentru mine, încercând să mă pun în pielea actorilor, o premieră la închiderea stagiunii este un non sens. Nu întâmplător cronicarii de teatru cosacrați ai Iașiului (Dana Țabrea, Călin Cibotari, Ștefan Oprea et al.) nu au consemnat nimic despre această piesă, știut fiind că rolul cronicilor este (și) de a pregăti oarecum viitorii spectatori care urmează să vizioneze spectacolul. Dar, o astfel de ”pregătire” pentru următoarele spectacole din septembrie-octombrie pare chiar inutilă… Sub raportul prestației artistice o asemenea decizie managerială împietează, cred, și asupra calității actului artistic: actorii au pregătit spectacolul cu … bătaie scurtă: oricum până la reluare, în toamnă, textele se mai uită, așa că n-are rost să facem eforturi de perfecționare pe termen scurt. Este sentimentul pe care l-am trăit în timpul spectacolului în urmărirea dialogurilor: replici declamate ”teatral”, fără preocupare pentru sugerarea firescului, iar în destule cazuri s-au produs accidente de dicție. Pe fondul concentrării maxime a spectatorului (care am fost) asupra perfecționismului și genialității artistice ale marelui Hyeronymus Bosch, apariția unor cât de mici imperfecțiuni în spectacol au avut – pentru mine, cel puțin – efectul picăturii de apă pe o plită încinsă….   Dincolo de posibilele decalaje între așteptările spectatorului și întâmplările concrete de pe scenă, spectacolul celor trei Ularu (autorul, regizorul, scenograful) a fost un succes din cel puțin următoarele ”motive”: a) a readus în memoria spectatorilor existența biologică și opera artistică a marelui Hieronymus Bosch, un pictor flamand/ olandez postmodern (deși pre-modern) și suprarealist avant la lettre, un mare talent dar și o mare conștiință artistică aflată în conflict cu ordinea publică impusă de ”Securitatea” bisericii catolice de la finalul secolului XV, numită Inchiziție; b) a descris și a sugerat cu mijloace dramatice, dar și videotehnice ingenios gândite și oferite publicului, modul de viață și de gândire al semenilor noștri europeni cu o jumătate de mileniu în urmă; c) a reamintit contemporanilor noștri că estetica (respectiv teoriile despre artă)  nu este doar teoria despre frumos, ci despre aspectele mai plăcute sau mai neplăcute ale existenței cotidiene, deopotrivă; d) a demonstrat logic și exemplar faptul că eticul include și faptele considerate rele/ urâte/ dezagreabile. În consecință, nici limbajul nu trebuie cenzurat sub pretextul că așa vorbesc ”inculții”, ci el poate și trebuie lăsat liber în toată splendoarea lui coloristică firească, lăsând ipocriții, filfizonii și filozofarzii de tip inchizitorial să-și cultive un vocabular redus și redundant (despre limbajul nesofistificat folosit – în paragraful următor); e) a oferit – la modul plăcut, neschematic și nedidactic – modele, modalități și moduri de gândire și de simțire radicale, libere și creative, chiar în pofida unor prejudecăți referitoare la cine pe cine și cum trebuie să iubească și să fie iubit. Lesbianismul este tratat ca un fapt divers, fiind o formă posibilă a nimfomaniei/ erotomaniei, iar nimfomania propriu-zisă a fost și ea tratată ca o realitate și nu ca un păcat suprem; adulterul este o alternativă firească la o viață searbădă și monotonă, ”erezia” de a iubi un Dumnezeu diferit de cel oficial este nu doar posibilă, ci chiar foarte probabilă și efectiv probată de monologul final al pictorului; iubirea fraternă are și ea limite… financiare, bahice, etice etc. f) ideea de a oferi publicului amator de teatru și o felie de ”vizită la un muzeu al picturii” prin apelul la cortina suplimentară special construită pentru proiecții color, spectatorii având posibilitatea să vadă imediat și în context ”bazaconiile” lui Bosch, până să ajungă acasă și să deschidă cu înfrigurare internetul pentru a vedea și cunoaște cât mai multe din/ despre viața și opera eroului piesei… g) în fine, prin alegerea actorilor, prin prestația de calitate realizată de aceștia, regizorul Ularu a reușit să sublinieze ideile și faptele legate de viața pictorului, dându-le viața imaginată de domnia sa, una credibilă, umană, potențial reală.

 

A folosit Nic Ularu, în piesă, un limbaj frust, impudic, porcos, indecent, libertin, vulgar, popular, obscen, golănesc, suburban, grotesc, ca la țară, necuviincios, necioplit etc.? Pentru alte sinonime vezi: (http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_sinonime/obscen) Eu l-aș numi un limbaj naturalist, adecvat și conexat ideii de supranatural, limbaj care este perfect consonant cu ideea de spirit uman liber, în sensul pe care l-a conferit Nikolai Berdiaev, prezent cu câteva citate bine alese în Caietul program. Le reproduc aici pornind și de la realitatea că viitorii spectatori ai acestei piese vor obține Caietul, de regulă, abia la intrarea în sală: ”Creația nu poate fi despărțită de libertate. Numai cel liber creează. Din necesitate se naște doar evoluția; creația se naște din libertate. Creația este inexplicabilă… Creația este taină… Spiritul uman este liber doar în măsura în care este supranatural, iese în afara ordinii naturii, îi este transcendent… În ordinea determinată a naturii creația este imposibilă, nu este posibilă decât evoluția. Libertatea și creația vorbesc despre faptul că omul nu este numai ființă naturală, ci și ființă supranaturală. … Intenția oricărui act creator este edificarea unei alte existențe, unei alte vieți, pătrunderea prin ”astă lume” către o altă lume, trecerea de la lumea haotic-apăsătoare și desfigurată către cosmosul liber și sublim”.  Așadar, natural(ism)ul face casă bună cu transnaturalul, cu ideea de creație (divină, artistică, tehnică etc.). Aș invoca, în sprijinul ideii de holism adoptată de regizorul româno-american, dictonul antic: ”Homo sum, nihil humani a me alienum puto” (”Sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”). A spune lucrurilor pe nume, a evita ipocrizia saloanelor cu false/ aparente pudicități – iată esența limbajului naturalist la care Nic Ularu face apel, cu – subliniez! – deplină măsură! Am făcut, mai jos, o listă cu expresiile/ cuvintele/ frazele cu iz naturalist folosite de autor în textul piesei, tocmai cu intenția de a arăta că acestea nu sunt căutate cu lumânarea sau introduse doar ca să șocheze (plăcut…) oarece urechiușe fine… ci au o pondere rezonabilă și perfect explicabilă în economia piesei, ilustrând, totodată, un specific flamand recunoscut la nivel planetar: libertinajul vieții sexuale. Iată aceste cuvinte/ expresii: ”se băsește”, ”ăsta cu bășinile”, ”să-ți bagi flautul în fund”, ”știi că-mi place acolo”, ”iar te exciți și sari pe mine”, ”un flaut în cur este mai haios”, ”am să pun flori în curul celor din Rai”, ”călugărițe care preacurvesc”, ”călugăriță scroafă, cuprinsă de furnicații”, ”Dacă unele călugărițe sunt curviștine asta este pentru că ele sunt femei”, ”scroafe în călduri”, ”călugări și preoți care fumează, practică sodomia… călugărițe care preacurvesc”, ”războinic cu o săgeată înfiptă în cur”, ”tăurașul… fute mai bine”, ”are și o codârlă verzulie între picioare”, ”mirosul de vopsele mă excită”, ”Aleid a avut o atracție pentru o slujnică”, ”dă-ți pantalonii în jos, că am mai văzut și alte umflături la viața mea”, ”adică, ți se scula”, ”ai tras de mine toată noaptea”, ”metafora curului”, ”misiunea e să fii păcătoasă și să umbli în curul gol”, ”ești curvă și nerușinată”, ”am fost în ochii tăi doar un uter sterp”, ”vulgară e curva de nevastă-sa”, ”oameni care se cacă monezi, femei care se pipăie singure, oameni cu fluiere în cur”, ”Cea mai bună soluție pentru tine, mă refer la problemele bărbătești, ar fi o călugăriță care să te viziteze din când în când. Eu așa m-am rezolvat după ce a murit nevastă-mea”, ”te-ai însurat cu o curvă bogată”, ”Și nu mă duce pe mine în ispită, mai ales acum când am nevoie de o călugăriță care să-mi pozeze nud pentru studii”.

 

Autorul Nic Ularu reușește să aducă pe scenă specificul flamand pe cât de străvechi pe atât de contemporan nouă: unul încărcat de naturalism, de franchețe și de luptă pentru libertatea cvasiabsolută de creație, de deschidere și de nonconformism. Ferestrele fără perdele al caselor flamande din Olanda și din Belgia au iritat și nedumerit pe mulți europeni și nu numai. Explicația acestui fapt este prezentă, indirect, în piesă. Inchiziția obliga cetățenii să nu se ascundă în dosul perdelelor, respectiv să demonstreze că, nepunând perdele la geamuri, nu au nimic de ascuns. Nevasta pictorului Bosch, Aleid, care poza goală ”pentru studii”, nu putea rămâne neobservată de trecători, cu atât mai mult cu cât plăcerea de a poza și altora nu era străină nonconformistei adamiste…   Am vorbit preponderent, în această pseudocronică de teatru, despre text (autor), scenariu (scenograf) și regie (regizor), dar foarte puțin despre cele șapte personaje (actori) care și-au găsit nu numai autorul, ci și regizorul, scenograful și, fatalmente, publicul! Cu riscul (întotdeauna asumat!) de a supăra pe toată lumea, recunosc că am fost atât de ”furat” de text și de idei, încât personajele (actorii) au rămas (pentru mine) pe plan secund. Fiecare dintre actori și-a(u) respectat rolul și ponderea în piesă, în conformitate cu importanța lor relativă atribuită de autor. Cred că preocuparea pentru naturalism a autorului și-a pus amprenta și pe jocul natural, firesc al actorilor, pictorul suprarealist impresionând prin naturalism și … realism mundan elementar.

 

Concluzii   Eseul despre libertate (”Hieronymus”) este unul cu trimiteri la actualitate, la realitățile esențiale care nu se schimbă fundamental în decursul existenței speciei umane. Nic Ularu caracterizează subiectul piesei ca fiind unul ”atemporal”. Eu l-aș numi ”peren”, ”etern” chiar, deoarece atemporal face trimitere la ceva din afara timpului. Or, atemporalitatea – ca și aspațialitatea – nu există (cel puțin în raport cu percepțiile umane). Ca fan al libertății maxim posibile (nu absolute, așa ceva nu există) pentru fiecare individ (libertarian ar fi termenul dacă acest termen n-ar fi primit sute de definiții, multe atntitetice între ele) am trăit intens stările de libertate ale personajelor din piesă. Autorul însuși a cunoscut gustul nelibertății din propria țară, fiind nevoit să caute un alt mediu, mai propice exprimării libere: ”Întotdeauna au fost artiști ignorați în propria țară și care au trebuit să plece în alte părți pentru a crea liber și pentru a fi recunoscuți” (declarație consemnată în Caietul de sală). Nic Ularu se identifică (fie și parțial, sub raport strict artistic) cu Hieronymus. Un amănunt ce nu trebuie ignorat, acesta motivând intensitatea cu care autorul își construiește propriul crez artistic, unul serios-ironic, patetic-firesc, critico-apreciativ, blasfemitor-adulator la adresa divinității supreme, răzvrătit-supus față de propriile impulsuri. Viața oricărui artist adevărat este dramatică prin ea însăși, deci este perfect compatibilă cu dramatizarea scenică. Suprapunerea de situații dramatice ale răzvrătitului artistic Ularu cu cea a suprarealistului Bosch a permis transpunerea cu ușurință a autorului în pielea personajului, situație care frizează idealitatea. (Supra)realismul coșmarurilor inchizitoriale catolice medievale mi-a trezit vie amintirea coșmarului meu ideologic de la finele dictaturii inchizitoriale ceaușiste, după cum perpetuarea practicilor bolșevice în România postdecembristă l-a determinat pe Nic Ularu să aleagă alte contexte umane, mai adecvate pentru afirmarea sa artistică. Și a făcut o alegere bună! Poate de aici a venit și atașamentul meu mai pronunțat față de text în comparație cu spectacolul în sine.

 

(Precizez că nu renunț la ideea mea de a vedea una și aceeași piesă cu distribuții diferite, jucate alternativ și la mici diferențe în timp: un lux financiar și spectacular în care spectatorii vor avea un cuvânt de spus. Profit de context și aduc în mintea împătimiților de teatru că în piesa ”Cum am devenit stupid” în regia Irinei Popescu Boieru  (cu pseudocronica mea care este citibilă la: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/12/cu-inteligenta-pre-prostie-calcand/)  au jucat alternativ doi actori, din care mie mi-a plăcut mai mult Cosmin Panaite. Prin astfel de ”experimente” se poate cunoaște mai bine gustul spectatorilor, dar și regizorii pot realiza, eventual, noi combinații regizorale. Și dacă tot sunt pus pe ”sugestii și propuneri” cred că în ”Caietul de sală”/ ”Caietul program” ar fi binevenite cât mai multe extrase din textul piesei. În cel de față (bine realizat conceptual și artistic), există (doar) un asemenea extras, din monologul fnal, din păcate cu două erori de scriere… Nu realizez acum care ar fi toate consecințele posibile pentru economia spectacolului și managementul teatrului, dar la multe spectacole am dus dorul  minunățiilor lingvistice/ stilistice/ artistice/ literare auzite/ văzute/ simțite etc. dar pe care mintea noastră nu le poate reține, fatalmente, decât doar parțial și inexact. De asemenea, spectacolele de succes ar merita filmate și oferite spre vânzare amatorilor de teatru, cu beneficii pentru multă lume… În fine, nu văd motive ca textele spectacolelor să nu fie vândute publicului sau postate pe pagina web a teatrului. Cred că o dezbatere publică pe aceste teme ar fi binevenită, mai ales că vorbim aici despre spectacole făcute pe bani publici).

ANEXA 1

Reproduc, mai jos, câteva texte care vin în sprijinul ideii că, uneori, este preferabil limbajul frust, cvasiobscen, în locul eufemismelor ipocrite și fals pudibonde:

Limbă nouă de căcat…

”Cum nu mă voi obosi să repet, stimați oameni buni : nu mai ziceți/ scrieți, măi, de cineva că s-a „făcut de cacao” (sau „de kk”). Spuneti că s-a făcut de căcat. Avem o limbă dîrză, iar căcat e un latinism viguros. Culo cacare!… Cu „cacao” și “kk” vă miorlăiți fals pudic. „S-a făcut de căcat” nu e un clișeu, ci o veche expresie românească fără pretenții. „Cacao” e in schimb un clișeu afectat si obosit. De altfel, ce vorbă credeți că folosea la mânie Vodă Ștefan când voia să-și informeze franc boierii că sînt un neam de căcat?… ” (Dan Alexe, Facebook, 5 noiembrie 2013)

Dan Puric (oare de ce pozează întotdeauna încruntat?) despre femei: „Nu inteleg femeia contemporana care nu mai stie sa gateasca sau nu stie sa ii calce o camasa barbatului ei. Calcatul camasii… intr-adevar admir gestul acesta la o femeie.” Iată-vă avertizate : Dan Puric are deschidere de minte cât ministrul de externe Corlățean, care, citând recent din Apostolul Pavel, promova „întrebuințarea firească a femeii”. Adica poziția misionarului si fãrã țipete de curvã. Atâta ne-ar lipsi acum, sã le vedem cã mai și aratã cã le place. (Dan Alexe, Facebook, Oct 26, 2013)

Cînd un cuvînt, chiar existent în dicționar, nu are sens concret, e de evitat în conversațiile umane. „Sublim” e unul din acestea. Tocmai a postat cineva că „ploaia asta e sublimă”. „Ploaia e sublimă” este egal cu „ploaia e mișto”… Arată o sforțare neizbutită verbal… Sublim = mișto…. Nu inseamna nimic. E echivalent cu „pula mea, imi place ploaia”… Numai că „pula mea” e mai spontan și mai convingător. Evitați „sublim” și „mișto”.   (Liviu Mihaiu, 5 dec 2012, FB)

 

ANEXA 2   Articole pe teme similare:

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/04/o-lansare-de-carte-cu-mare-potential-dialogic-intre-un-%E2%80%9Eviol-la-norma-si-cateva-necesare-%E2%80%9Eregulamente-organice-non-violente/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2014/05/17/luna-pizda-cuib-si-alte-etimoane/ Dan Alexe

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/03/12/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane-2/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/21/fraier-si-pizda-din-nou-despre-vocabularul-fundamental-al-limbii-romane/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/lingvistica-asa-cum-nu-ati-invatat-o-in-scoala-de-unde-vine-pizda/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/04/21/curva-whore-sau-cand-lingvistica-e-reconfortanta/

http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/26/se-facu-verde-la-fata-din-nou-despre-raporturile-subterane-dintre-romana-si-albaneza/ http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/20/de-la-lascaux-si-pina-astazi-pula-coaie-futere-mosteniri-de-la-badica-traian/

Iată și o poziție contra:

http://www.danbadea.net/2014/07/04/obsedatul-sexual-dan-alexe-deconspirat-in-dilema-veche/

http://www.fiiconstient.ro/blog/?p=2058  Cu drag, tuturor ”curvelor” care și-au deschis brațele, inima și… picioarele (și) pentru mine (nu neapărat în ordinea asta)

http://citestecevrei.ro/2012/11/16/sexul-face-bine-la-sanatate/?fb_action_ids=4874199131568&fb_action_types=og.likes&fb_source=aggregation&fb_aggregation_id=288381481237582 Sexul face bine la sănătate

http://adevarul.ro/cultura/patrimoniu/povestea-vorbe-rusine-1_53ad40ac0d133766a8f0e88d/index.html Povestea unei vorbe de rușine

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/06/13/decebal-traian-remes-economist-prin-formatie-ministru-si-deputat-prin-situatie-scriitor-prin-vocatie/ Pseudorecenzia cărții lui Traian Remeș Izbituri și izbutiri”, 2014 (vezi subcapitolul din pseudorecenzie, intitulat ”Sintagme sexoase”)

 

Liviu Drugus

30 iunie 2014 – 7 iulie 2014

www.liviudrugus.wordpress.com         www.facebook.com/liviu.drugus

Cu inteligența pre prostie călcând


(însemnări pe marginea spectacolului ”Cum am devenit stupid” care a avut loc la Teatrul Național din Iași, la 9 februarie 2014. Regia și dramatizarea de Irina Popescu Boieru, după romanul ”M-am hotărât să devin  prost” de Martin Page, București, 2004, după originalul francez ”Comment je suis devenu stupide”, Paris, 2001). 

 

Despre relativitatea inteligenței și prostiei citind cartea lui Martin Page și montarea Irinei Popescu Boieru. Să pui în discuție prostia și formele ei este, cred, strict apanajul oamenilor foarte inteligenți. Cei doar aparent inteligenți (în primul rând, intelectualii cu diplome de intelectual) vor putea avea – despre prostie și opusul ei, inteligența – opinii foarte ferme și curajoase de genul ”Mda… Unii zic că… că…., alții zic că… că…”. Ok, curajul de a pune sub lupă (in)utilitatea cunoașterii/ gândirii tocmai în plină Eră a cunoașterii/ Eră a informației, la început de mileniu trei, a fost concretizat, paradoxal, tocmai într-o carte (biblos) – simbol al cunoașterii/ informării. Cartea este intitulată ”Comment  je suis devenu stupide” (Paris, 2001), carte care îl clasifică, prin vânzări, traduceri și premii, pe autorul francez Martin Page în rândul scriitorilor inteligenți de succes. Să devii celebru și premiat european chiar de la prima carte, scrisă la 25 de ani, eroul cărții fiind autorul însuși, nu este apanajul oricărui intelectual, oricâte diplome și doctorate ar avea, sau în oricâte Asociații ale scriitorilor este membru. Să pui inteligența sub semnul întrebării și să ai succes cu o carte inteligent scrisă, asta da probă de inteligență autentică! Am făcut o prezentare/ analiză/ recenzie de 15 + 2 = 17 pagini (prima parte!) a acestei cărți de 140 de pagini în articolul intitulat ”Cu prostia pre inteligență călcând” (vezi: https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/). Am pus, în titlul acelei prezentări a cărții, prostia în prim plan dorind să sugerez că prostia este aceea care încearcă (uneori cu succes, alteori nu) să calce în picioare inteligența (”Cu prostia pre inteligență călcând”) deoarece lecturând cartea am fost mereu impresionat de cantitatea de prostie pe care o putea emite un om inteligent pornind de la o ipoteză evident falsă, aceea că doar prostul e fericit, iar inteligentul nu. Nu voi mai insista aici asupra cărții (recenzia va avea și o a doua parte, așa încât cartea va fi întoarsă pe toate părțile…). Citirea cărții mi-a fost inspirată de aflarea iminenței jucării piesei (dramatizate și regizate de Irina Popescu Boieru) cu exact titlul francez tradus în românește: ”Cum am devenit stupid” . După vizionarea premierei (9 februarie 2014) am rămas impresionat de cantitatea de inteligență pusă în operă de autor, regizor, dramaturg, scenograf, actori etc. în demonstrarea faptului că, în pofida oricâtor prostii mai fac oamenii, inteligența va ieși inevitabil victorioasă! Este ca în zicala ”oricât ar fi gâtul de lung, tot capul e deasupra”. Drept urmare, am inversat logica și titlul acestui articol pe marginea premierei de la TNI, punând inteligența la locul ce i se cuvine: ”Cu inteligența pre prostie călcând”. Această inversare mai are un rost: relativizarea celor doi termeni, o chestiune postmodernistă pe care mi-o asum. Inversarea invită la o regândire a ceea ce este prostie și inteligență, cu alte cuvinte regândirea a ceea ce este gândire bună sau rea, sau mai pe scurt, ce este bine și ce este rău să facem cu viețile noastre și pe parcursul lor. Totodată, fapt subliniat apăsat și în carte, sugerat discret și în spectacol, definirea celor doi termeni ține de scopurile alese și de mijloacele folosite, precum și de compatibilitatea/ adecvarea/ armonia etc. dintre scopuri și mijloace, rezultat care poate fi… bun sau rău, adică acceptabil sau nu. Intim conexat discuției despre inteligență și prostie, respectiv a relativității cvasiabsolute a celor doi termeni, este și posibila analiză referitoare la cum au ales britanicii să denumească serviciile lor detectiviste de depistare a criminalilor și dușmanilor statului cu cuvântul ”intelligence”. Adesea, inteligența și prostia se îngemănează în aceste servicii, de unde și concluzia că cele două concepte sunt (foarte) relative.

Subiectul și ingredientele piesei. Concentrat într-o singură frază subiectul piesei (evident, și al cărții) se referă la drama unui intelectual superdotat care își pierde busola exact la granița dintre rostul cunoașterii și rostul vieții. O spune chiar eroul principal, Antoine, alias autorul cărții autobiografice: ”E bine să gândești, dar trebuie să profiți de viață”. Orice falie între gândire și simțire/ viețuire poate deveni, pentru oricine, dramatică. În cazul lui Antoine, acesta – disperat de lipsa de finalitate a noianului de informații pe care și le-a băgat în cap – hotărăște că este preferabil să fii mai prost decât să fii inteligent. În consecință, eroul nostră decide să se prostească, respectiv să inverseze logica lucrurilor: dacă prostia te face fericit, hai să fiu și eu fericit, prostindu-mă. Voi ”povesti” piesa urmărind trei coordonate: locurile (spațiul), oamenii și acțiunile lor derulate în timp. De altfel, am preluat asta chiar din tehnica narativă a lui Martin Page, care, în chiar primele trei paragrafe ale cărții sale, delimitează narațiunea în dimensiunea triadică spațio-temporal-acțională: garsoniera, îmbătrânirea accelerată, scrierea unui manifest. Spațial, acțiunea piesei se derulează în locațiile unde urma să se desfășoare dezinteligentizarea: 1) barul (unde un alcoolic, Leonard, urma să-l ajute pe Antoine să devină alcoolic pentru a putea, apoi, să aibă și el un scop în viață: dezalcoolizarea); 2) spitalul (unde iese din coma alcoolică, fuge de doi ipohondri – unchiul Joseph și mătușa Miranda – și  îi intră în cap ideea sinuciderii, inspirat de o sinucigașă ”profesionistă”); 3) sala cu cursurile de sinucidere, ținute de profesoara Astanavis; 4) cabinetul doctorului Edgar – unde i se refuză lui Antoine lobotomia, dar i se oferă medicația psihotropă și euforizantă, Heurozac; 5) sediul societății de brokeraj a lui Raphael; 6) firma de aranjamente matrimoniale unde doamna Yolande ține evidența statistică a acuplărilor posibile; 7) garsoniera golită de mobilier pentru plata datoriilor și, în fine 8) parcul unde are loc și deznodământul fericit al nefericitului experiment la care s-a supus singur Antoine, deznodământ (happyend) care îl găsește pe Antoine cu o poftă suplimentară de viață, de libertate, de iubire. Locațiile amintite au menirea de a asigura punerea în practică a mijloacelor  (respectiv a acțiunilor) la care hiperinteligentul Antoine s-a gândit că l-ar putea ajuta să-și atingă scopul, respectiv să devină mai puțin inteligent, adică să devină prost/ stupid. Aceste mijloace sunt: alcoolismul, spitalizarea, sinuciderea, medicația psihotropă alopată, desfrâul financiar, desfrâul sexual (refuzat de Antoine, el fiind deja pe calea cea bună a revenirii la normalitatea inițială). Practic, derularea acțiunii arată că și hiperinteligenții pot lua decizii greșite, dacă pornesc de la premise greșite. Mijloacele care au fost alese de eroul principal nu sunt adecvate scopului, cu concluzia că managementul personal practicat de Antoine a fost unul cât se poate de prost, tocmai prin neadecvarea scop-mijloc, dar și prin proasta alegere a scopului, urmată de proasta alegere a mijloacelor. Locațiilor și mijloacelor amintite li se afixează personajele menite să asigure punerea în operă (în acțiune) a mijloacelor imaginate de bietul Antoine, bolnavul de inteligență excesivă.

Spectacolul și personajele sale. În chiar primplanul primei secene apare viitoarea prietenă a lui Antoine (din finalul piesei), Clemance, apoi prietenul lui Antoine, numitul Ganja (jucat cu aplomb juvenil și cu implicare amicală autentică de Radu Ghilaș), prezent în majoritatea fazelor experimentului de dezinteligentizare a lui Antoine. Tot în prim planul primei scene apare și ”profesorul de alcoolism” Leonard, interpretat (ca un bețiv notoriu ce nu este) de tot mai apreciatul Constantin Avădanei.  Spectatorii, entuziasmați de spectacolul tragicomic de înalt dramatism, nu vor uita multă vreme pe doamna Yolande, îngerul păzitor al stabilimentului de întâlniri ”matrimoniale” interpretat(ă) magistral de Georgeta Burdujan (care a interpretat și rolul profesoarei de la cursul de sinucidere), dar și pe tripleta formată din: Haruna Condurache (o prezență mereu dinamică, tranșantă, clară, spontană și pasională), Oana Sandu (cea care oferă echilibru, grație, calm, raționalitate și precizie), Brândușa Aciobăniței (savuroasă, pisicoasă, lunecoasă, insinuantă și cu un registru larg de superbe mimici) care au interpretat câte două sau chiar trei personaje din piesă, Brândușa Aciobăniței bătând recordul la interpretări multiple. Tot în lista personajelor ”feminine” amintesc aici pe una/ unul (mie mi s-a părut a fi chiar de genul …”neutru”) dintre cursantele/ cursanții la cursul de sinucidere, excelent interpretat(ă) de … Constantin Avădanei, într-un foarte reușit travesti. În final, șirul prezențelor feminine este încheiat de Andreea Boboc, personajul care a apărut în chiar prima scenă, ”specializată” pe roluri de mireasă (în ”Pălăria florentină”), prietenă și îndrăgostită (în cazul de față).  Din galeria personajelor masculine și-a onorat blazonul Emil Coșeru (unchiul Joseph și doctorul Edgar), iar marele finanțist falimentar a fost jucat (ușor crispat, dar destul de convingător) de Radu Homiceanu. L-am lăsat la urmă pe tânărul intelectual hiperinteligent de 25 de ani, Antoine, interpretat cu abnegație și dăruire, cu conștiinciozitatea specifică hiperinteligentului personaj de către Cosmin Panaite, un tânăr ce a corespuns întrutotul celui pe care mi l-am imaginat citind cartea. Un merit suplimentar pentru tânărul actor provine și din prezența pe scenă în fiecare secundă din cele aproape două ore cât durează spectacolul. Per ansamblu, un număr de 21 de personaje au fost interpretate cu brio de zece actori (cinci bărbați și cinci femei) cu implicații directe asupra efortului depus de actori, dar și cu o economicitate oricând binevenită la vremuri de criză. Aș spune că parcimoniozitatea în consumul de mijloace scenice ar putea clasa spectacolul printre cele cu eficiență ridicată, eficacitatea fiind deja asigurată de calitatea scenariului, regiei, scenografiei și jocului scenic.

Scenografia, muzica și decorurile. Fatalmente, textul piesei este cu mult mai scurt decât textul cărții, ceea ce presupune un proces de selecție, de sinteză, de concentrare a imaginilor descrise în carte în scene(te) care să păstreze sau chiar să amplifice mesajele și emoțiile oferite de carte. Aici a intervenit nevoia imperioasă a completării/ cooperării regiei cu scenografia (semnată de Marfa Axenti), cooperare inteligent pusă în operă în cazul acestei binevenite montări. Concentrarea textului cărții la cel mult o treime face însă mult mai facilă și fluidă urmărirea acțiunii, a logicii interne a construcției narative, ceea ce asigură un bun succes la public (1). Aceleiași Marfa Axenti i se datorează decorurile – domeniu unde nu s-a făcut economie de mijloace digitale. De altfel,  în bună tradiție postmodernă și postfilmică scenografia montării de la Iași a apelat consistent la tehnicile digitale care au ajutat mult la transpunerea scenică a ideilor cărții (imaginile cu Parisul vechi, cu incidentul automobilistic din final etc.). Așadar, pe când un Teatru Postscenic?

Regia și dramatizarea. Revenind la spectacolul de teatru trebuie precizat de la început cui i se datorează, în primul rând, punerea în scenă a unui subiect de roman deja celebru. Evident, ”capul” responsabil de toată această minunată întâmplare este al regizoarei-dramaturg Irina Popescu Boieru, căreia nu-i pot bănui deloc o inteligență inferioară autorului francez. A ”mirosi” un text literar care se poate transforma în piesă de teatru și chiar a făptui transformarea nu este chiar un lucru ușor. Tot Irinei Popescu Boieru i se datorează și muzica bine aleasă și dozată. Mulți dintre cunoscuții care au citit cartea mi-au mărturisit că nu-și puteau imagina cum ar putea fi transpusă scenic acțiunea unei cărți cu un bogat conținut filosofic.  Amintesc, în context, că I.P.B. este ”vinovată” pentru ”Pana de automobil”, dar este și autoarea dramatizării și regizării cărții lui Ray Bradbury, ”451 grade Fahrenheit”, pusă în scenă tot la Naționalul ieșean sub titlul ”Focul” (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/26/ray-bradbury-sau-despre-inflacarata-si-nestinsa-iubire-de-carte-a-pompierilor-kakotopici-americani/). Am amintit și scenarizările anterioare pentru a deduce că ne putem aștepta, în viitor, la alte asemenea reușite, experiența acumulată garantând abordări tot mai curajoase și benefice în plan artistic. (O mică digresiune: oare de ce ”capul” este folosit mai mult în sens peiorativ-negativ decât pozitiv? Exemple: ”capul răutăților”, ”capul răscoalei”, ”il capo di tutti capi” etc.).

Regia și-a făcut cu brio datoria, oferind iubitorilor de teatru o piesă care îmbină înțelept spiritul (auto)critic/ autoanalitic cu cel ludic. Trebuie însă să mărturisesc că mai pe gustul meu (tot subiectiv!) ar fi fost câteva ușoare nuanțări la nivel lingvistic și semantic. Acestea se referă la denumirea afrodisiacului antidepresiv numit în carte Heurezac, o combinație dintre francezul ”hereuse” (fericit) și binecunoscutul antidepresiv Prozac. Varianta engleză a cărții lui Martin Page a înlocuit această denumire (cu semnificație strictă pentru francezi sau pentru francofoni veritabili) cu denumirea de Happyzac. Dar și pronunția scenică ”eurozac” făcea trimitere mai mult la ”euro” decât la ideea de fericire (artificială, desigur). Personal, aș fi cutezat să folosesc denumirea de Feri(ce)zac sau chiar Feri(ce)zepam, denumiri care fac trimitere directă la starea de fericire (mult dorită de nefericitul Antoine). O a doua nuanțare se referă la sintagma ”rentabilizarea avantajelor”. În carte, cuvântul ”avantaje” nu se referă la beneficii financiare, ci la înzestrări umane naturale. Rentabilizarea acestor înzestrări avantajoase este o expresie nepleonastică. În schimb, în economia piesei, date fiind hiperconcentrările textuale, nuanța de zestre/ dotă/ dotare nativă s-a pierdut, astfel încât ”rentabilizarea avantajelor” suna ca și ”rentabilizarea beneficiilor” adică pleonastic. Sala nu a reacționat la această imprecizie lingvistică, dar dacă…? În fine, tot ca o subiectivă sugestie, nu neapărat legată de dramatizare și de regizare, mă voi referi la titlul piesei și al cărții. ”Comment je suis devenu stupide” a fost tradus de către Adriana Gliga prin ”M-am hotărât să devin prost”. Irina Popescu Boieru a optat pentru o traducere cât mai apropiată de original și așa s-a ajuns la denumirea piesei ”Cum am devenit stupid”. Știu că traducerile vor fi mereu supuse criticilor și, eventual, îmbunătățirilor. Personal aș fi tradus, mai aproape de spiritul cărții (dar ceva mai puțin comercial, recunosc) prin ”Cum m-am prostit” profitând de nuanța românească a verbului ”a se prosti” care sugerează ludicitatea, nu inepția și dobitocia sugerate de cuvântul ”prost”.

Dincolo însă de aceste nuanțe, importante sau nu, montarea scenică a piesei ”Cum am devenit stupid” este un succes ieșean deopotrivă regizoral, scenografic și actoricesc, unul care va aduce nu doar un număr mare de spectatori, ci și necesarele autointerogări referitoare la sensul vieții, al cunoașterii și al tehnologiilor nu întotdeauna prietene omului.

P.S. Dincolo de discuția referitoare la spectacolul din 9 februarie aș sugera conducerii Teatrului Național din Iași să ofere amatorilor de teatru posibilitatea de a vedea și spectacole matinale, nu doar nocturne. Motive există, iar consecințele sunt multiple. Spre exemplu, creșterea numărului de spectatori poate spori punctajul realizat în vederea desemnării Iașului drept capitală europeană a culturii. Acest punctaj se obține raportând numărul de spectacole și de spectatori la populația municipiului. Unii ieșeni s-au supărat pentru că, în urmă cu câțiva ani, Iașul era sub orașe ca Bistrița și Gheorghieni, neștiind că asta se datora tocmai acestui indicator.

(1)    Deja îmi imaginez ce film de succes s-ar putea realiza cu textul cărții lui Martin Page, desigur cu gândul la posibilitățile tehnice suplimentare ale cinematografiei postfilmice (ca să folosesc titlul cărții ”Cinematograful postfilmic”, semnate de Mircea Deacă, titlu preluat, probabil, de la Garret Stewart  autorul cărții ”Framed Time. Toward a Postfilmic Cinema” (2007). O scurtă prezentare a acestei cărți se găsește la:  (http://press.uchicago.edu/ucp/books/book/chicago/F/bo5378418.html. O (prea) scurtă prezentare a cărții autorului român (”Cinematograful Postfilmic”) se găsește la: http://revistacultura.ro/nou/2014/02/mircea-deaca-cinematograful-postfilmic/

Liviu Druguș                         www.facebook.com/liviu.drugus    liviusdrugus@yahoo.com

Miroslava, 11 februarie, 2014