liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Editura Humanitas

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 620. Luni 10 septembrie 2018. Trădarea cărturarilor. Inteligenții fac prostii? (1)


Motto: ”În trecut, omenirea, ghidându-se după valorile impuse de cărturarii ei, făcea răul, dar cinstea binele. Dar se poate afirma că Europa modernă, călăuzită de magiștrii ei care-i laudă frumusețea impulsurilor realiste, face răul și cinstește răul. Ea seamănă cu tâlharul din povestirea lui Tolstoi; călugărul care-i primise spovedania exclamă uluit: «Ceilalți măcar se rușinau de tâlhăriile lor; dar ce mă fac cu ăsta, care se mândrește cu ele!»“ (JULIEN BENDA)

Miniserialul pe care îl încep astăzi este (mai mult decât) o pseudorecenzie a cărții ”Trădarea cărturarilor” de Julien Benda (https://ro.wikipedia.org/wiki/Julien_Benda). Chiar dacă opul scriitorului și filosofului francez (de origine evreiască) a fost scris exact în mijlocul perioadei interbelice (1927), când stânga militantă a luat chipurile nazismului și bolșevismului, interesul față de conținutul cărții nu a scăzut, și asta datorită temei alese (rolul intelectualilor de prim rang în conducerea societății), stilului (unul provocator, incitant, uneori dilematic, alteori oferind concluzii ce se doresc definitive), și poziției neutre adoptate (chiar dacă, nu mult după apariția cărții și în răspărul concluziilor și criticilor sale, autorul se înscrie în Partidul Comunist Francez).

Pentru început, subliniez că Editura Humanitas merită aprecieri pentru reeditarea (repetată: 1993, 2008, 2017 a)  cărții lui Julien Blenda. Deși internetul și generoasele motoare de căutare pot aduce informații și clarificări referitoare la geneza cărții, biografia autorului sau anul primei apariții, consider că acestea ar fi putut fi oferite de editură, renunțând, un pic, la autopromovarea cărții, editurii și a proprietarului acesteia în favoarea clarificărilor amintite mai sus. Din păcate, comercialismul bate editorialismul, dimensiunea culturală a evenimentul apariției unei noi ediții (în 2017) fiind, astfel, știrbită. Traducerea s-a făcut după ”La trahison des clercs”, ediția franceză din 1981. Nespecificarea datei primei apariții a acestei cărți induce cititorul în eroare, editorul lăsând impresia că este vorba despre o operă postumă a autorului (https://en.wikipedia.org/wiki/Julien_Benda). Mai mult, dacă la ediția anterioară cartea avea o binevenită Prefață (datorată istoricului Andrei Pippidi), acum cartea este văduvită de așa ceva, cititorii mai puțin inițiați în filosofia și ideologiile perioadei interbelice având dificultăți la receptarea corectă a mesajului cărții. Dacă aș fi fost editor aș fi adăugat la fiecare nouă ediție ecourile generate de ediții anterioare (presupunând că cei care au făcut recenzii sau au emis opinii despre autor și carte nu pretind …drepturi de autor). Traducătoarea a rămas aceeași ca în edițiile trecute: Gabriela Creția.

În România, ziarul Curentul publica, în septembrie 1928, la mai puțin de un an de la apariția originalului francez, o recenzie datorată lui Paul Sterian, ale cărei opinii le voi comenta la momentul potrivit. Și ediția de față a cărții a primit deja mai multe recenzii pe care le voi face cunoscute (prin link uri), dar le voi și critica acolo unde cred că au apărut derapaje hermeneutice. Amintesc, deocamdată, patru recenzii, destul de diferite între ele, atât ca stil și ca structură, cât și sub aspectul concluziilor finale datorate următorilor ”recenzori”: Alina Roiniță, Victoria Diaconescu, Octavian Țicu și Silviu Man. În ce privește pseudorecenzia de față, voi proceda după cum urmează: cele patru capitole ale cărții vor fi prezentate sub forma ideilor conținute de acestea, urmate de aprecierile mele și ale altor recenzenți. Nu vor lipsi încercările personale de precizări conceptuale sau despre percepțiile mele asupra descrierilor făcute de Julien Benda. Dar înainte de a intra în substanța ideatică a cărții, voi încerca să înțelegem (împreună cu alți opiniomani, dar și cu cititorii) ce înseamnă intelectual, inteligent, cărturar, ideologie, stânga și dreapta, politică, legionarism, nazism, comunism etc. – dată fiind trimiterea permanentă (fie și indirectă) la aceste concepte (probabil niciodată aduse la un numitor comun, fracturând etern înțelegerea interumană).

Motto ul cu care deschid acest miniserial merită, și el, reflecție și interpretare. Pentru mine, mirarea/ dilema autorului constă în nevoia de a alege între ipocrizie (să faci rău, clamând facerea binelui) și ticăloșia supremă (să faci rău și să fii fericit că ai făcut răul). Evident, între cele două rele (ipocrizie și ticăloșie) vom alege răul cel mai mic, adică vom continua să fim ipocriți. Până când?   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 574. Vineri 27 iulie 2018. Legile fundamentale ale imbecilității umane (1)


Circulă printre prostologi (adică acei oameni care se ocupă, fie și ocazional, cu studiul prostiei și, implicit, al inteligenței umane) opinia că opusculul ”Legile fundamentale ale imbecilității umane” (”Basic Laws of Human Stupidity”) scris în anul de grație 1976 (primul text al acestei lucrări era inclus într-un altul, publicat în 1973) de istoricul economist, italianul Carlo M. Cippola (1922 – 2000) este cea mai ”tare” lucrare în domeniu, una care pune degetul exact unde trebuie întru obținerea rezultatului dorit: să știm cum funcționează prostia omenească pe post de factor degradant al speciei. Traducerea în limba română s-a făcut abia în anul 2014, la Humanitas, după originalul englez publicat în 1988. Așadar, suntem la 45 de ani după ce ideile din această carte au devenit publice. Aș fi tentat să spun/ scriu că efectele publicării cărții sunt cvasinule, dar, după un moment de gândire, realizez că un bestseller lasă urme adânci în bunăstarea autorului, iar cei care au citit cartea, chiar dacă nu au deveni mai inteligenți, cu siguranță s-au simțit bine citind cât de proști sunt marea majoritate dintre semeni. Deci, ceva urme tot sunt. Cartea are 73 de pagini, format mic, scrisă aerisit, cu fonturi mari, pagini albe și spații generoase. Într-un format obișnuit cartea nu ar depăși 30 de pagini. Asta da esențializare!

În ediția inițială (privată) publicată de Compania Mad Millers (în traducere ”Morarii Nebuni”) autorul nu s-a putut abține de la a proba fina sa ironie de care dovedește, apoi, că este capabil pe întreg parcursul cărții: ”Cartea de față nu se adresează imbecililor, ci oamenilor care au de-a face uneori cu aceștia” (p. 9). Or, cum nimeni (sau aproape nimeni) nu se recunoaște ca fiind imbecil, rezultă clar că broșura în cauză se adresează tuturor oamenilor care cunosc alfabetul. Așa piață, mai rar! La recomandarea de mai sus, orice adăugire ar știrbi din puterea acesteia de a atrage milioanele de cititori. O simte și autorul ca fiind un exces de zel, dar nu se poate abține să nu pluseze, adăugând o notă de mister și de ”științificitate” la excelenta și originala sa formulă de marketing de mai sus: ”Ar fi deci un exces de zel să adaug că nici unul dintre cei care vor primi această carte nu are cum să se încadreze în aria Im a graficului de bază (figura 1). Cu toate acestea, ca majoritatea exceselor de zel, este mai bine de menționat decât de ignorat” (p. 9)  Desigur, a umbla cu grafice, formule și ecuații este, în mintea multora, garanția științificității și obiectivității maxime, așa încât cititorul va fi foarte curios să afle ce este zona Im a fundamentalului grafic ”number one”. Dacă nu va cumpăra cartea imediat mergând înfrigurat acasă să deslușească tainele acestei științe înalt matematizate despre imbecilitate (oh, unde-i figura asta cu numărul 1?!), atunci cu siguranță va găsi în grabă pagina 31 a cărții care conține figura savantă și află, cu bucurie, desigur, că Im înseamnă ”Imbecil” (mulțimea imbecililor). Deși experiența ne spune că într-o discuție despre imbecili nimeni nu se simte imbecil (sau mai imbecil decât ceilalți, dimpotrivă) autorul a găsit necesar să mai stârnească/ stimuleze o dată orgoliul cititorului mediu garantându-i că el (onestul cititor) nu se află printre cei imbecili.  Mai mult decât atât, gata gâdilat la orgoliu și deja înfoiat de plăcere pentru faptul că nu este considerat (sub nici o formă!) imbecil, cititorul acestei miniprefețe cu caracter comercial primește (gratuit) un argument care îi va face o și mai mare plăcere: un citat dintr-un filosof chinez! Pfai! Așadar autorul cărții mă considere demn și capabil de a intra în profunzimile filosofiei chineze! Ce onoare pe mine! (În treacăt fie spus, banalitatea citată ca fiind din gândirea filosofiei chinezești nu are nici măcar un autor, deși este citată ”științific” între ghilimele: ”Erudiția este sursa înțelepciunii universale; dar nu înseamnă că nu poate deveni câteodată cauza unor neînțelegeri între prieteni.” (p. 9). În traducere foarte liberă ”citatul” de mai sus poate fi scris și în felul următor: ”Cine știe cunoaște, dar prietenii se mai ciondănesc din când în când”.

Oricât de multe elogii ar primi această simpatică broșurică, publicată în multe ediții și tradusă în mai multe limbi ale lumii, nu pot să încep prezentarea conținutului său fără o obiecție fundamentală. Mai exact, autorul pornește de la o ipoteză (necomunicată cititorului, dar imposibil de nepresupus că așa este) greu de acceptat: toată lumea (inclusiv proștii) știe (știu) ce este prostia, cum se manifestă ea, cum se recunoaște și, eventual, cum se poate trata. Așadar, nimic din toate astea nu veți găsi, de la bun început, în carte, nici măcar aluziv sau pe ocolite. Încerc o explicație: dacă autorul ar fi procedat sistematic și analitic (oferind din prima pagină definiții, ipoteze, verificarea ipotezelor, formularea de concluzii, semnalarea unor critici ale concluziilor etc.) atunci cartea n-ar mai avea niciun haz. De ce? În primul rând pentru că nedând nici un fel de semne de recunoaștere pentru omul prost (cuvânt cu sute de sinonime deja semnalate într-un episod mai de pe la începutul acestui serial), cititorul (de regulă, autoexclus din discuție) va citi cu nesaț pagină după pagină în căutarea formulei magice și legice cu ajutorul căreia va reuși rapid să demonstreze șefilor/ colegilor/ vecinilor/ rudelor/ prietenilor că sunt proști fără drept de apel. Abia după ce sunt definite/ descrise/ enunțate primele două legi ale imbecilității umane, italianul șugubăț catadicsește să insereze un ”Interludiu teoretic”, încercând o analiză conceptuală (despre care mă voi pronunța la momentul potrivit). Așadar, apelând la un captatio benevolentiae sui generis, autorul ne aruncă în iazul cu prostie, dar abia după două strigăte (mute!) de ajutor, ne aruncă un colac (conceptual) de salvare. Bun (și) așa!

Traducătoarea cărții, Miruna Fulgeanu, inspirată/ deșteaptă/ inteligentă, contribuie și ea la atractivitatea textului despre proști traducând ”stupidity” nu prin ”prostie”, cum probabil ar fi făcut-o 99% dintre traducători, ci prin ”imbecilitate” ceea ce trimite la un prost patent(at), la unul extrem de vizibil și imposibil de ascuns față de semeni. În plus față de asta, termenul ”imbecil” are o rată de folosire cu mult mai mică decât suprauz(it)atul ”prost”, cuvânt pe care îl știm, cu toții, din copilărie: într-o dispută în care ți-ai epuizat argumentele, spu(nea)i tranșant, emfatic, imperativ și concluziv: ”bă ești prost, nu pricepi nimic!”. Termeni apropiați de ”imbecilitate” ar fi: bolunzenie, dobitocie, cretinătate, tâmpenie etc. Poate și pentru că m-am obișnuit deja cu cuvântul ”imbecil” acesta mi-a devenit simpatic și oarecum familiar, ca unul care se potrivește măcar de câteva (mii de) ori în viață fiecăruia dintre noi. (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 554. Sâmbătă 7 iulie 2018. Dialoguri dilematice pe divanuri democratice (10)


Declara, nu de mult, Mircea Cărtărescu: „Nevoia de scris e pentru mine o adicţie“ (https://adevarul.ro/cultura/carti/interviu-mircea-cartarescuscriitor-la-moment-dat-avut-fel-epifanie-1_5b0fc429df52022f75a0f1ab/index.html)  Prin această declarație, scriitorul bucureștean confirmă, la nivel superior, ceea ce spunea/ scria I.L. Caragiale: ”Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie”. Sigur, dependența de scris ar fi chiar una dintre definițiile posibile ale ”profesiei” numită ”scriitor”. Parcă dorind să confirme că adicția la scris este condiție existențială pentru scriitor, Mircea Cărtărescu își începe cartea sa jurnalieră ”Un om care scrie. Jurnal / 2011-2017” (Editura Humanitas, București, 2018, 644p) cu o profesiune de credință și cu o definire a scrisului său ca act existențial major (dacă nu chiar unul fundamental) pentru el însuși: ”1 ian. Am vrut neapărat să încep anul ăsta scriind. … Am o dorință modestă: vreau să-mi doresc să scriu” (p. 3). Cred că scriitorul bucureștean mai are o dorință modestă, dar nedeclarată: să fie laureat Nobel. Parcă ignorând voit neacordarea premiului Nobel pentru literatură în acest an, americanul spaniolizat D. Sarn Abrams scrie în prefața ediției catalane a volumului ”Nimic. Res. Poemes” (1988-1992)”, Ed Leonard Muntaner, 2018: ”Nu este exagerat să se insiste că scriitorul Mircea Cărtărescu este, neîndoielnic, unul dintre cei mai importanți autori ai actualei panorame literare internaționale. Excelența și ambiția, atît conceptuală, cît și formală, a deja vastei lui producții confirmă categoric această afirmație” (Cf. articolului din Dilema veche, nr 748/ 21-27 iunie 2018, p. 14, articol intitulat ”Nimic nu e altfel decît îmi spun simțurile – opera lui Cărtărescu în context universal”).

Acestea fiind spuse despre Mircea Cărtărescu, să vedem care sunt opiniile, credințele și dorințele acestui important autor român în momentul în care este luat la întrebări, colegial și prietenește, de publiciștii de la Dilema veche, pe democraticul divan dilematic (martie 2006).

Răspunzând unei întrebări referitoare la criticile apărute la adresa cărții sale cele mai bine vândute (best seller) ”De ce iubim femeile”, autorul român cel mai bine vândut și în lume, la această oră, răspunde filozofic: ”Asta este o prejudecată destul de larg împărtășită în zona culturală: în momentul în care un artist are succes, el, automat, devine suspect. E un cordon ”sanitar” care se formează în jurul lui, cred că e foarte omenește să fie așa. Asta se întâmplă peste tot, în toate timpurile. Chestiunea asta, a notorietății care la un moment dat ajunge prea mare, este jenantă pentru toată lumea. Inclusiv pentru cel care capătă această notorietate. Cineva a spus că succesul este întotdeauna provocat de o neînțelegere. De fapt, este nesănătos pentru o cultură ca un ins, doi sau trei să iasă mult mai tare în evidență decît ceilalți, mai ales pe criterii care nu sînt intrinsec estetice, ci care țin de vînzări, de traduceri, de filme făcute după scrierile tale etc.” (pp. 92-93)”. După ce a explicat bazele psihofiziologice ale invidiei omenești și de ce este nesănătos ca premiul Nobel să fie acordat pe bază de notorietate… comercială, M.C. (postmodernul sau, mai exact, expertul în postmodernism) își urmează vocația postmodernă demitizând și, în final, relativizând unele confuzii din modul actual de evaluare a operelor artistice (literare în cazul nostru): ”La noi încă funcționează cîteva mituri – unele dintre ele cu o anumită justificare. Este mitul scriitorului care stă deoparte, care scrie numai pentru el însuși, eventual, pentru cîțiva prieteni, căruia trebuie să i se smulgă textele din mînă ca să fie publicate – și pe care nu-l interesează succesul în nici un fel. Marginal și ignorat în timpil vieții, după moarte e descoperit și devine propria sa statuie” (p. 93). Dacă aș fi scriitor, m-aș înscrie în această categorie (emoticon zâmbăreț). ”Acest mit funcționează strîns conectat cu altul și anume că orice scriitor care vinde foarte mult din cărțile lui se prostituează, își comercializează talentul, ajunge un Dan Brown sau un Coelho, un autor prost care vinde mult”. (p. 93). Partea proastă este, în acest caz, că dacă ești talentat nu mai ai cum să fii scriitor prost (decât dacă lași talentul deoparte, efortul creator și analitic deoparte și scrii în prostie după care îți adaugi numele, iar cartea este vândută de renumele numelui, dar asta nu pentru multă vreme. Nu este cazul celei mai vândute cărți românești, ”Suge-o, Ramona!”, numele autorului îmi scapă). ”Conectîndu-se cele două mituri, s-a ajuns la un fel de simplificare a vieții culturale: unii scriitori au succes acum, lor le aparține prezentul superficial, dar mîine nu va mai fi nimic sau foarte puțin (Cezar Petrescu, în cel mai bun caz), pe cînd alții, care au fost obscuri în timpul vieții (Blecher, de pildă), devin ulterior nemuritori. Este, după părerea mea o privire simplistă a vieții culturale, pentru că în toate epocile au existat și exemple de un fel, și exemple de celălalt fel” (p. 93). După ce simplifică viața culturală (de fapt, literară), împărțind-o în două mari categorii (mitizate), filozoful ad-hoc spune că ”s-a ajuns la o simplificare a vieții culturale”, pentru ca, în final autonegarea opiniei proprii să fie deplină: ”este o privire simplistă a vieții culturale”. Încerc și eu o simplificare: Cărtărescu are o opinie (despre opiniile altora) cu care nu este de acord! (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (7)


 

de Liviu Druguș

 

 

Motto – uri

Motto 1

 

” …se ştie, critica literară românească s-a men­ţinut, de fapt, în apele poemului în proză şi în

jocuri de-a stilistica. Când a avut metode, acestea au fost streine integral planului estetic.

Întreaga literatură românească (poezie, proză, critică) a avut desigur, până la noi, un rol mai de seamă: acela de a aduna material. Şi, desigur, încă nu complet. Și să nu se ia drept edificiu ceea ce este un fundament încă parţial. De acest lucru criticii foarte tineri de astăzi par a-şi da seama. O severă revizuire a valorilor — cât de severă! cât de neînduplecată! — pare a fi steaua lor călăuzitoare.

 

Să nu acceptăm compromisuri. Prefer — dacă mi-o dictează criteriile inele — să refuz întreaga poezie românească, decât să accept aceste valori debile. Acceptarea unui etalon literar românesc inferior înseamnă — de la început — un com­promis; o acceptare clară a mediocrităţii culturii noastre şi o ruşinoasă situare pe un plan de jos. Dificultatea de a ajunge mai târziu pe un plan ono­rabil va fi cu atât mai grea.

 

Îngrijorarea noastră o constituie însă faptul că, încă printre unii din cei tineri, absenţa unei lucide atitudini critice lasă să se creadă că nesemnifica­tive decoruri de carton sunt castele de piatră. Cele câteva pagini care vor urma sunt scrise în bună parte pentru ei. Nu accept entuziasmul tineresc care acoperă (falsa generozitate) rupturile! Sau care iubeşte rupturile! Dar, mai ales, mă întristează tradiţia gafelor, în linia de conduită a triştilor noştri predecesori.

 

….   critică lite­rară românească poate fi, cu deplină justeţe, acu­zată de naivitate. Nota din Ultima oră rezumă (şi se poate verifica cu precizie, prin multiple exem­ple) toată atitudinea criticei româneşti de la descălecare până astăzi, până mâine.”   (Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, după originalul apărut în 1934)

 

Ediţia a II-a, Editura Humanitas, București. Prezenta ediţie reproduce textul apărut la Editura Vremea, Bucureşti, 1934, având pe contrapagina de titlu următoarea notă: „Operă selecţionată şi publicată de Comitetul pen­tru premierea scriitorilor tineri needitaţi, cu împotrivirea a doi din cei şapte membri ai comitetului.” ISBN 973-50-0265-5 (vezi textul complet al cărții la https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescunu.doc
Motto 2: „Opinions are like ass holes: everybody has one” (Folklore)

Trebuie să mărturisesc (ab initio!) că unul dintre visele mele s-a împlinit (deocamdată, parțial): autoarea cărții și, fatalmente, dar indirect, obiect al pseudorecenziei mele, Doina Popescu, nu numai că nu a … tăcut (ca marea majoritate a autorilor pseudorecenzați) și nici nu s-a bosumflat ostil (cum au procedat alți ”iradiați”/ preopinenți/ ipochimeni prin iritări oțioase și perfect provinciale), ci a zis/ scris câte un ”mersi” de maxim bun simț la fiecare dintre episoadele acestui serial (cam lung, recunosc, dar – încă sper – poate și util). Mereu am dorit ca dialogul să fie unul cât mai consistent și reciproc benefic. Până a ajunge la finalul acestei pseudorecenzări trebuie să aduc la cunoștința cititorilor că sunt deja beneficiarul (alături de alți cititori, sper) a (cel puțin) două observații făcute de autoarea bucureșteană pe FB.

Prima dintre ele este o trimitere (subtilă, vizând stilul pseudorecenziilor mele) la Eugen Ionescu, cel cu opul său din junețe intitulat ”NU”. Paradoxal, abia se înfiripa critica literară românească modernă, și buldozerul critic al lui E. Ionescu vine și rade/ mătură/ șterge (cam) tot. Asta nu l-a împiedicat pe tânărul critic să devină, în timp, un autor respectabil.

A doua intervenție a doamnei Doina Popescu este una făcută cu sinceritate și iubire față de adevăr. Concret, discuția a început (în episodul anterior, cel cu numărul 6) în jurul afirmației personajului Radu că celebrul Moreno și-a originat geniala sa contribuție psihiatrică (psihodrama) încă pe vremea când locuia la București, respectiv la o vârstă preșcolară. Mergând pe o logică a bunului simț și fiind deja en garde (legat de afirmația evident exagerată a lui RaduMoreno a fost ”de profesie român”) am reacționat și am scris că este greu de admis că geniul ”românului Moreno” a putut concepe o metodă de tratament psihiatric la câțiva anișori… Mai mult, am replicat – într-un dialog pe FB – că nu există dovezi ale celor afirmate de autoare/ recte personajul Radu. Doamna Popescu îmi atrage delicat atenția că există în Wickipedia în limba română un text care chiar confirmă spusele lui Radu. Ca să nu fac erori de interpretare voi reda textul discuției noastre referitor la in/autenticitatea afirmației lui Radu:

”Domnule Liviu Drugus, va multumesc frumos pentru continuarea recenziei. Apreciez mult felul in care o faceti, care, mutatis mutandis, m-a dus cu gandul la celebrul „NU”, al tanarului pe atunci Eugen Ionescu. Bag sama ca nu renuntati la ideea de-a ma provoca la dialog.  🙂

Doina Popescu ……… din wikipedia in limba romana: „Din anii copilăriei la București amintește Iacob Levi Moreno în memoriile sale de jocurile în tovărășia altor copii. Într-unul din ele, născocit de el, cam pe la vârsta de 4 ani, a jucat rolul lui „Dumnezeu”, în timp ce copiii ceilalți trebuiau să fie „îngerii”. Jocul era să se termine printr-o nenorocire atunci când grămada de scaune puse unele peste altele pentru a ajunge sus, „în rai”, s-a prăbușit în momentul când au încercat „să-și ia zborul”.

Liviu Drugus da, scrie… dar fără nicio dovadă/ trimitere la vreo sursă! Singura sursă scrisă este declarația lui Radu la p. 68

Doina Popescu Radu nu e nici psiholog, nici psihiatru, ci un barbat indragostit, care face exercitii de seductie, iesind bine si clar din limitele lui de competenta academica. Si o face pentru a atrage si mentine atentia femeii de care era indragostit· … Si aici ma opresc cu destainuirile si consider ca v-am si raspuns.  V-am marturisit ca mi se pare penibil sa devin avocatul propriei carti. Ma intereseaza in mod deosebit felul in care o receptati si interpretati dumneavoastra. Un fel onest, pentru care va multumesc. Astept cu tot mai mare interes continuarea recenziei”.

………..

Și iată continuarea (mea), cu trimiterea la link ul din care a extras autoarea citatul de mai sus: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Spre surprinderea mea, în text, cuvântul ”memoriile” este un hyperlink cu trimitere la definiția cuvântului ”memorii” și nu la sursa din care s-a extras citatul cu pricina. (Acesta este un aviz celor care iau drept literă de lege ceea ce scriu dicționarele și antologiile de pe internet. Soluția este o verificare încrucișată, mai vastă și mai profundă, pentru că resursele internetului sunt cvasiinfinite). De unde și ”înverșunarea” mea față de includerea în textul romanesc a unor adevăruri puțin probabile, puțin credibile și – mai rău – neverificate (nu se poate numi ”verificare” sau probă de autenticitate o trimitere la o carte de memorii, fără a numi cartea și fără a sugera un link sau adresă unde ar putea fi găsită). Și totuși… Dialogul cu autoarea m-a făcut să devin bănuitor în legătură cu propria mea atitudine față de textul din Wickipedia în limba română. Pe scurt, cu ajutorul motoarelor de căutare am găsit textul originalului cu pricina și care, în mod normal ar fi trebuit să fie în textul din Wickipedia în limba română, sub forma unei adrese (link)! Poate de acum înainte, cineva va duce treaba până la capăt…și va face trimiterile necesare corecte. Iată sursa de unde s-a inspirat (fără a cita cum ar fi fost normal să o facă) cel care a scris textul românesc din Wickipedia: http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press. În acest articol (semnat de nepotul lui J.L. Moreno, adică de Jonathan D. Moreno) se face trimitere la o carte semnată de însuși J.L. Moreno, publicată în anul 1989:  Moreno, J.L.; The Autobiography of J.L. Moreno, MD (Abridged), Group Psychoterapy, Psychodrama & Sociometry, 42, 1, 15-22, 124. Din titlul cărții se vede că este vorba despre  despre o lucrare autobiografică și nu una de memorii (vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorii). Comentariul din această carte este realmente relevant pentru discuția de față: ”The psychodrama of the fallen God. This was, as far as I can recall, the first ”private” psychodramatic session I ever conducted. I was the director and a protagonist in one”. Chiar dacă este o exprimare metaforică, Moreno și-a amintit tot restul vieții de această întâmplare din frageda sa pruncie (4 ani) petrecută în subsolul unei case din București. Moreno povestește amănunțit acest episod psihodramatic într-o altă carte, publicată în anul 1964, cu 10 ani înainte de a muri (din care voi cita mai jos). Bref, autoarea și personajul (Radu cel îndrăgostit de Iulia) au dreptate în privința originării psihodramei în chiar Bucureștii anilor 1894 – 1895. Am abuzat (puțin… mai mult) de răbdarea cititorilor cu lămurirea acestui aspect pentru a sublinia că datorită posibilității de a dialoga, oferit de autoare, am putut reaminti un fapt cu trimitere la ideea de autenticitate, corectitudine și valoare. Chiar și în romane de ficțiune adevărul istoric trebuie respectat! Iar Doina Popescu a respectat acest adevăr! Mai este însă un aspect: de fapt, romanele de ficțiune nu trebuie să fie copii autentice ale realității, adică să fie adevărate, ci trebuie să fie doar… verosimile. Mă bucur să pot insera aici opinia unui om mai cunoscător ca mine în materie de literatură (inclusiv teorie literară): Liviu Antonesei care a susținut, recent, la Stutgart conferința ”Suntem un popor de șeherezade. Explozia genurilor narative după 1990”; https://www.youtube.com/watch?v=sILEeMNUvj0&feature=youtu.be , https://youtu.be/sILEeMNUvj0

Revenind la acțiunea romanului axată pe un joc de tip psihodramă Moreno, capitolul 9 este dedicat unei runde de discuții doar în patru (Radu, Cristian, Aurora și – doar cu prezența, Iulia), evident, la Lăptăria lui Enache. Radu își devoalează amintiri din copilărie (de fapt, întreaga carte are drept temelie – pe care se construiesc dialogurile – , amintirile. Acestea sunt fie din copilărie, din întâmplări mai mult sau mai puțin recente, sau din.. fotografii). Sesiunea de ”psihoterapie” stătea sub semnul prăbușirii: Cristain este plictisit, Iulia se uită la un album cu poze, iar Aurora abia reușește să-l mențină pe Radu în starea de povestitor. Interesant pentru cei care caută să găsească sens în rândurile cărții, jocurile copilăriei lui Radu seamănă izbitor cu jocul copilului de 4 ani Moreno, care făcea cam același lucru: își stimula imaginația jucându-se, creându-și, astfel, un stil de gândire, simțire și acțiune. Voi reda aici textul autobiografic scris de Moreno însuși, cu intenția declarată de a face o paralelă Moreno – Radu, fapt care ar explica și ardoarea cu care Radu apăra, în capitolul anterior, precocitatea lui Moreno. Textul este extras din cartea nepotului lui J.L. Moreno, Jonathan D. Moreno. Titlul capitolului este ”Moreno and the concept of God”. Iată textul: ”From an early age, Moreno was intrigued with the concept of God. The most famous person in the universe was God and I liked to be connected to him. He sometimes traced the origins of psychodrama, the best known of the several methods that he would originated, to an incident from his childhood. When he was about four years old, his parents were visiting friends on a Sunday afternoon, and he was playing with neighbours’ children in the basement of his house. “Let’s play God and his angels” little Jacob suggested, and the other children agreed. They piled chairs upon an oak table that was in the basement to represent heaven, and Jacob choose to play God, climbing up to the highest level: “The cildren circled around the table, using their arms as wings, singing. One of the two larger children held up the mountain of chairs we had assembled. Suddenly one of the children asked me “Why don’t you fly?” I stretched my arms, trying it. A second later, I fell and found myself on the floor, my right arm broken” (extras din lucrarea publicată de J.L.Moreno în anul 1946).

După cum se va vedea mai jos, Radu avea – în același București, dar după circa patru decenii distanță în timp – un joc mai puțin complicat (fiind doar asistat de mama sa), iar în locul scaunelor făcute grămadă de copilul Moreno, copilul Radu va folosi cuburi și ”cărămizi”. În continuare, similitudinile se păstrează: în locul ideii de Dumnezeu Atotcreatorul (idée inexistentă în educația multor copii din anii copilăriei lui Radu, anii dictaturii comuniste), Radu introduce idea de creativitate umană; în locul urcării copilului Moreno în vârful grămezii de scaune, Radu își vede dărâmată grămada lui de cuburi – aflată în echilibru instabil – de către halatul mamei sau de strănuturile lor. Important este că ambii protagoniști au ajuns, la maturitate, în vârfurile carierelor lor academice, cu rol important în studierea și declanșarea creativității copiilor/ tinerilor.

Poate nu întâmplător Radu a ajuns profesor de management, disciplină care presupune stimularea inventivității, creativității și imaginației studenților prin jocuri de grup. Copilului Radu îi plăceau asocierile întâmplătoare ale cuburilor (primite mereu ca dar de Crăciun) care generau imagini și ”realități” noi și neașteptate. ”Rulam din nou cuburile, dar entuziasmul de-a trece de la o poveste la alta îmi slăbea repede, așa că mă apucam să construiesc turnulețe și cazemate. Potriveam ”cărămizile” într-un echilibru atât de diafan, încât la un simplu strănut… turnurile se prăbușeau…. Treceam atunci la mult mai echilibratele fortificații crenelate” (p. 80). Radu maturul povestea câtă fascinație îi produceau lui Radu cel mic combinațiile inedite ale cuburilor, fapt pedagogic cu reverberații pe parcursul întregii sale vieți. Plăcerea de a face combinații inedite este un ecou al teoriei freudiene a asocierilor libere, iar joaca sa de-a construirea de noi realitîți din cuburi DOAR în prezența mamei este un ecou al complexului Oedipian lansat de Freud.  De asemenea, redarrea și interpretarea unor vise ține tot de teoria freudiană și mai puți de cea moreniană. Am mai spus-o, chiar dacă personajele se lansează în ipotetice psihodrame Moreno, adesea ele se revendică mai mult de la Freud (opusul lui Moreno) decât de la Moreno. Apare cu mai multă limpezime puterea de sinteză și de adevăr a expresiei ”cei șapte ani de-acasă”, singurii ani în care se modelează viitoarea personalitate a maturului.  Radu face o adevărată lecție de pedagogie spunând că, din păcate, azi, maturii fac combinații ale elementelor de care dispun, dar fără rost și fără sens, ca și cum ăsta ar fi unicul lor scop: doar să amestece lucrurile.

Eu văd în aceasta, o critică (a autoarei) la adresa personalizării excesive a produselor/ faptelor/ acțiunilor oamenilor din postmodernitate. Melanjul/ amestecul postmodern este pozitiv, dar când îl transformi în scop în sine, haosul este inevitabil. ”Triumful solipsismului este, de fapt, Turnul Babel” (p. 82) – pune Radu punctul pe i în discursul său antipostmodernist.  O posibilă explicație a haosului contemporan este dată de Radu atunci când conchide: ”Cred că fiecare a primit o planșă apocrifă, complet diferită de a celorlalți. Și pentru ca jocul să se complice și mai mult, numărul cuburilor și, implicit, al posibilităților de a le combina a crescut și el la nesfârșit…” (p. 82-83). Personajul nostru se referă la acea planșă de control existentă în cutiile cu cuburi și care prefigurează imaginile (corecte) ce pot fi obținute. Amestecând cuburile fără această planșă (instrucțiuni de folosire), sau cu o planșă apocrifă, rezultatul este cel perceput de majoritatea dintre noi: un haos din ce în ce mai mare și mai greu de stăpânit. O figură de stil similară a folosit autoarea atunci când se referea la frumusețea Iuliei, cea care ”a primit instrucțiuni de folosire greșite”. Fatalismul/ determinismul pare a bate liberul arbitru și libera inițiativă.

Citite repede rândurile din aceste cca 4-5 pagini ale capitolului, și cu gândul doar la acțiunea personajelor și nu la subtextul spuselor lor, va lăsa cititorul (cel prea puțin atent) cu un gust.. coclit (ca să reiau un adjectiv folosit de autoare cu privire la o dimineață de după o noapte petrecută la Lăptărie).  Sugestia mea către acest cititor este de a încerca să vizualizeze cu ochii minții ceea ce a dorit, de fapt, autoarea să transmită. Altfel, impresia de acțiune minoră și de roman fără impact și utilitate riscă să se instaureze imediat. Bogăția de sensuri încifrate în fiecare dintre frazele rostite de personaje sau descrierile făcute de autoare va rămâne nedescoperită. Caracterul eminamente existențialist al povestirii coincide (doar o coincidență?) cu perioada în care Moreno s-a format la Viena (până în anul 1925), perioadă în care, chiar în Viena imperială (orașul viselor) au apărut avangardismul, existențialismul, freudismul, dadaismul (1916), nazismul, austro-marxismul, nazismul, antisemitismul și sionismul. Perioada tranziției României de la dictatură spre democrație s-a caracterizat, de asemenea, prin melanj de idei, de convingeri, cu multe speranțe și metode de supraviețuire etc. oarecum similar cu efervescența ideatică din perioada vieneză a lui Moreno.

Liviu Druguș

Miroslava, Iași

26 septembrie 2015

(va urma)

Primele șase episoade ale acestei pseudorecenzii se găsesc la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-2/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-3/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-4/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-5/

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-6/

 

Webografie

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno 

 

http://www.rfi.ro/special-paris-81578-tristan-tzara-omul-aproximativ 

 

https://urmuzar.files.wordpress.com/2013/08/eugen-ionescu-nu.doc  Eugen Ionescu, Nu, Editura Humanitas (ediția originală a apărut în anul 1934)

 

http://www.amazon.com/Impromptu-Man-Origins-Psychodrama-Encounter/dp/1934137847
Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press
J.L. Moreno (1889-1974), the father of psychodrama, was an early critic of Sigmund Freud, wrote landmark works of Viennese expressionism, founded an experimental theater where he discovered Peter Lorre, influenced Martin Buber, and became one of the most important psychiatrists and social scientists of his time.
A mystic, theater impresario and inventor in his youth, Moreno immigrated to America in 1926, where he trained famous actors, introduced group therapy, and was a forerunner of humanistic psychology. As a social reformer, he reorganized schools and prisons, and designed New Deal planned communities for workers and farmers. Moreno’s methods have been adopted by improvisational theater groups, military organizations, educators, business leaders, and trial lawyers. His studies of social networks laid the groundwork for social media like Twitter and Facebook.

Featuring interviews with Clay Shirky, Gloria Steinem, and Werner Erhard, among others, original documentary research, and the author’s own perspective growing up as the son of an innovative genius, Impromptu Man is both the study of a great and largely unsung figure of the last century and an epic history, taking readers from the creative chaos of early twentieth-century Vienna to the wired world of Silicon Valley.
Jonathan D. Moreno, called the “most interesting bioethicist of our time” by the American Journal of Bioethics, is a professor at the University of Pennsylvania and a Senior Fellow at the Center for American Progress” (vezi sursa acestui text informativ la:

http://www.amazon.com/The-Philosophy-Theory-Methods-Moreno/dp/0415702879   ).

 

Bibliografie

Moreno, Jonathan D. (2014), Impromptu Man: J.L. Moreno and the Origins of Psychodrama, Encounter Culture, and the Social Network, Bellevue Literary Press

Popescu Doina, Iluzoria vulpe a fericirii, Adenium, Iași, 2014

Eugen Ionescu, NU, Editura Humanitas, ediția II-a, București (după originalul apărut în 1934)

Tags: Doina Popescu, Iluzoria vulpe a fericirii, Liviu Drugus, management, Jacob Levy Moreno, Jonathan D. Moreno, Sigmund Freud, Lăptăria lui Enache, Editura Adenium, Editura Humanitas, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, existențialism, freudism, dadaism, nazism, austro-marxism, nazism, antisemitism, sionism, Liviu Antonesei

Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea a II-a a pseudorecenziei la cartea ”Dacopatia și alte rătăciri românești”)  


 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

 

10 august 2015

 

Primul capitol al cărții ”Dacopatia și alte rătăciri românești” este intitulat ”Geste și gesturi la români” (pp. 11 – 48)  titlu ultrageneric ce ar vrea să cuprindă/ includă  cât mai multe gândiri, simțiri și acțiuni ale românilor (strict specifice lor sau nu), dar îndeosebi pe acelea care au un nivel de mitizare/ falsificare mai ridicat. De la prima citire a acestui titlu (incitant și stimulativ pentru românul care chiar dorește să se vadă în oglindă) șochează cuvântul ”geste” – probabil  o invenție lingvistică alexiană ad hoc cu titlu comercial sau pur și simplu de dragul de a lansa o (nouă) provocare lingviștilor de varii niveluri de pregătire. În dicționarele noastre nu am găsit acest cuvânt (”geste”) și cu atât mai puțin poate găsi cineva argumente (în afară, poate, de autor) care să facă diferența necesară dintre cele două forme de plural ale cuvântului ”gest”. După apariția perechilor ”noi” de pluraluri posibile (”succese – succesuri”, ”areale – arealuri” etc.), iată avem și perechea de pluraluri alternative ”geste – gesturi”.

 

 

Câte subcapitole are acest capitol? Depinde cine și cum le numără. Deși Cuprinsul de la finalul cărții este unul generos, incitant, comercial – amintind și de stilul cuprinsurilor (cuprinselor? J )  din secolul 18 – 19, care acopereau zeci de pagini în care se făcea mai mult o descriere pe scurt a cărții   decât  un Sumar (sumare – sumaruri? J ) din zilele noastre (care conține doar numărul și denumirea capitolelor plus pagina la care începe (sub)capitolul) – în carte lucrurile stau diferit. Pe lângă faptul că aceste subcapitole nu sunt numerotate (ceea ce ar fi indus ideea că există și o succesiune logică a  lor), modul lor de punere în evidență (prin folosirea italicelor+bold) lasă de dorit și creează confuzii. Așadar, la întrebarea ”Câte subcapitole are acest prim capitol?” răspunsul este… variabil, adică depinde cum le numeri… În Cuprins sunt enumerate 24 de subcapitole; dar, dacă considerăm subcapitole doar acele texte ale căror titluri sunt scrise cu Bold+Italics plus spațiere înainte și după titlu, ies doar 10 subcapitole/ articole/ teme/ analize (cu subiecte care cu greu ar putea fi considerate că au un ceva/ numitor comun altul decât că se referă la viața și obiceiurile/ mentalitățile românilor). Dar despre români și tangențele lor etnice, folclorice, fonetice, fonologice, lingvistice, religiose, educaționale, culinare etc. cu alte culturi mai mult sau mai puțin vecine cu ei se vorbește peste tot în carte. O observație: cartea este, de fapt, o culegere de texte/ articole/ eseuri scrise – probabil – de-a lungul mai multor ani, fără intenția inițială de a le cumula într-un volum tematic. De aici și (presupun eu, din nou) dificultatea redactorilor (Oana Bârna și Georgeta-Anca Ionescu) și inabilitatea tehnoredactorului (Manuela Măxineanu) de a le partaja pe capitole, subcapitole, dezordinea și neregula primând asupra ordinii. Asta ar permită afirmația că postmodernismul/ deconstructivismul a pătruns adânc și la Editura Humanitas J .

 

Dincolo de pluralele (pluralurile?) cuvântului ”gest” și de numărul real de subcapitole, să vedem care dintre gestele/ gesturile românilor sunt considerate de Dan Alexe ca fiind demne de a fi deconstruite și comentate.  Poate din rațiuni tactice (vizând atenuarea unui posibil șoc cultural al cititorului român ce ar fi putut avea loc dacă se începea cu demitizarea Mioriței și a  Meșterului Manole) capitolul începe cu demitizarea originii ”pur românești” a basmului cules de AlecsandriPrâslea cel voinic și merele de aur”. Chiar începând cu acest prim act de demitizare și de reconstruire a poveștilor/ basmelor/ miturilor/ narațiunilor doar presupuse a fi românești, se degajă o caracteristică ce se va regăsi pe întreg parcursul cărții: Dan Alexe nu analizează, nu investighează cu presupuse unelte ”științifice” (fapt pe care însă i-l impută lui N. Densușianu), nu demonstrează, ci doar speculează, deduce, sugerează, spune/ scrie. Etimologii aparent corecte sunt demontate și înlocuite cu altceva, dar fără argumente ”științifice”, deși altora le pretinde ”științificitate”. Desigur, asta nu reduce șarmul postmodern al cărții și nici nu elimină posibilitatea ca unele/ multe dintre soluțiile alternative propuse de autor să fie chiar cele adevărate. De altfel, lipsa ”științificității” este probată și de modurile de citare: o dată se citează doar autorul (Eliade), alteori se citează corect autorul, titlul, editura și anul (la subsol), dar lipsește (lipsesc) pagina/ (paginile) la care se face trimiterea. Așa cum am anunțat deja, voi veni și eu cu variante explicative alternative bazate tot pe deducții logice sau ipoteze netestate în vreun fel. Cuvântul meu împotriva cuvântului lui Dan Alexe!

 

Așadar, primul text deconstructiv se intitulează ”Vendetta și mutilări ritualice camuflate în Prâslea cel Voinic” (pp. 12 – 15). Ca și cum toate evidențele ar sugera asta, autorul afirmă chiar în prima frază a textului: ”Prâslea cel Voinic este un basm de origine caucaziană, provenind de pe malul oriental al Mării Negre, din Colchida și Lazistan” (p. 12), contrazicând ceea ce românii consideră că ar fi un basm popular românesc. Postmodernul Alexe încearcă să demonteze această credință în primul rând prin faptul că ”merele de aur sunt o invenție valahă” (p. 13). El vede în asta o explicație logico-mercantilă a faptului că împăratul și-a sacrificat doi fii și l-a trimis la moarte și pe al treila din motive… economice, respectiv faptul că merele erau din aur (masiv), deși în varianta inițială (caucaziană) era vorba despre mere normale, dintr-un măr obișnuit. Explicația sacrificiului este valabilă, susține D.A., doar în cadrul cultural caucazian unde furtul din proprietatea unui semen se pedepsea cu moartea, în timp ce în varianta românească doar furtul a ceva foarte prețios ar merita pedepsit. Mai mult, D.A. nu ezită să juiseze la observația că împăratul nu gustase niciodată din merele de aur… (p. 14). Cum adică să mănânci mere din metal, fie acesta și aur?  Impresia mea este că D.A. ia la propriu cuvintele ”de aur” (poate inițial era vorba despre mere galben-aurii) plonjând în inexistente logici economico-financiare. Pe parcursul cărții chiar el vine cu exemple de subliniere/ supralicitare a unor calități ale unor obiecte în limba română prin dublarea cuvântului cu un adjectiv întăritor. La fel s-a întâmplat și cu soiul de măr Golden pe care românii l-au botezat ”golden auriu” (vezi http://www.tpu.ro/casa-gradina/am-un-mar-golden-auriu-de-cca-30-ani-care-in-ultimii-4-5-ani-a-inceput-sa-se-usuce-coaja-pe-sarpante-si-acestea-sa/ ) deși ”golden” înseamnă ”auriu”, ”de culoarea aurului”, dar nicidecum aur pur (și prețios). În schimb pare plauzibilă plasarea originii basmului în Caucazul sud-slavonic, dat fiind că numele de Prâslea (degetul mic) este de origine slavonă, iar fiul cel mic al împăratului (supranumit la noi Prâslea) și-a tăiat degetul mic pentru a nu adormi în noaptea capturării căpcăunului care păzea merele aurii. Așadar, ironia autorului cum că cititorii ar fi trebuit să- dorească împăratului o dantură bună este absolut gratuită, superfluă și neavenită. Mai intersant ar fi pentru cititorul român să afle că dacă noi am preluat basmul de la caucazieni, aceștia de unde l-au preluat oare? J

 

În ”Meșterul Manole sau Sade povestit copiilor”, cea de a doua deconstrucție (pp. 15 – 18),  autorul este frământat de rolul cruzimii în ”economia mitului” (unul pan-balcanic, grec la origine, nicidecum unul pur românesc… așa cum credeau Vulcănescu și Eliade). La sârbi (de unde l-am împrumutat noi) cruzimea zidirii femeii este îndulcită, întru salvarea urmașului lui Manole: ”Pentru sâni o gaură lasă/ Ca prin el țâțele să iasă/ Și să vină micuțul Jovan/ Să sugă din ele înc-un an”). Negăsind altă explicație, D.A. conchide că în varianta românească zidirea pe de-a-ntregul a femeii este ”un simplu accesoriu al unei cruzimi inutile” (p. 18).  La croați, ne spune autorul, femeia este iertată și sacrificiul nu mai are loc. Dar, personal, nu sunt mulțumit cu lăsarea lucrurilor în ”coadă de pește”, respectiv că românii au adăugat un lucru absolut inutil. Părerea mea este că nimic nu este întâmplător, inutil făcut – mai ales într-un mit care se dorea a fi definitoriu pentru nația română. Așadar, părerea mea este că plusul de cruzime din poezie/ baladă este un fel de ”wishfull thinking”, o luare a dorințelor drept realitate proiectată ca un fel de înlocuitor al mult mai blândelor ”calități” ale românilor: ”las că merge și-așa”, ”românii nu sunt cuceritori/ asupritori”, la români ”mămăliga nu explodează”. Cruzimea (gratuită?) este și miezul mitului mioritic al omorârii aproapelui din Miorița și Baltagul.  Altfel spus, cruzimea ca fapt de viață care marchează lupta dintre bine și rău a fost preluat doar în textele mitice provenite de aiurea (Balcani, Caucaz și alte zone muntoase), realitatea românească fiind una mult mai blândă și concesivă/ condescendentă/ conciliatoare. Pentru a compensa această blândețe nativă (probată și de faptul că marile momente istorice din istorie au fost determinate eminamente de factori externi și nu de voința reală a locuitorilor țării) românii se întrec în a intra în Cartea recordurilor, în a obține un Nobel sau pentru a impresiona omenirea prin vârfuri izolate (elevi olimpici, campioni sportivi etc.).

 

Cea de-a treia demitizare se referă la ”românescul” dans tematic cunoscut sub numele de ”Călușarii” (text intitulat ”Călușarii – o societate homosexuală inițiatică?”.  Din nou, avem de-a face cu n+1 interpretări – în decursul istoriei – și  decodificări multiple ale interpretărilor hermeneuților și semioticienilor avant la lettre (Vulcănescu, Cantemir, Dumezil și, inevitabil, Dan Alexe).  D.A. dă ceva mai mult câștig de cauză interpretării date de Cantemir (care sugerează o societate inițiatică) pe care îl citează pe aproape două pagini de text (fără a cita vreo sursă!) și îl respinge pe Vulcănescu pe motivul că este ”neconvingător” cu cele trei surse posibile luate în calcul de acesta (latină, greacă și tracă). În fine, sub raport lingvistic D.A. consideră că perspectiva albaneză este cea care păstrează și transmite în română cuvinte legate de cal, călăreț, șa, care sugerează cete de călăreți (cu credință în Dumnezeu  și care aveau și puteri tămăduitoare – cf. Cantemir).  Brusc, Dan Alexe lansează ipoteza că acești călăreți/ călușari erau homosexuali și își ascundeau homosexualitatea mimând voci și îmbrăcăminți feminine, iar argumentele sunt luate din citatul foarte lung din Cantemir. Pentru mine aceste argumente nu sunt deloc convingătoare, dar ipoteza sa ar putea fi avută în vedere și cercetată mai sistematic.

 

Al patrulea text (subcapitol) este ”Cantemir și limba femeilor” (pp. 22 – 24). De la început se  intenționează să se precizeze sursa, dar autorul o face într-un mod ciudat și care ține, cred, de tehnoredactare: ”Tot în Descriptio Moldaviae, în capitolul De lingua moldavorum …. Cantemir…” (p. 22) ca și cum această lucrare ar mai fi fost citată anterior! (Nu exclud ca în subcapitolul anterior să fi fost vreo trimitere la această lucrare, dar a fost suprimată la tehnoredactare, lăsând începutul acestui subcapitol cu o frază fără sens. Deci, să se revizuiască, primesc…). Altfel, semnalarea lui Cantemir, continuată și probată de Dan Alexe este interesantă: bărbații și femeile au pronunții diferite ale cuvintelor aceleeași limbi. Este o observație de natură antropologico-lingvistică cu implicații în recunoașterea nivelurilor de influență pe care le aveau femeile în societate, fiind un bun teren de investigații pentru studiile de gen.

 

Al cincilea text este intitulat ”Oglindă, oglinjoară…” Românii, o nație de Narciși. (pp. 24-26) și tratează un aspect de etnopsihosociologie a românilor văzută prin prisma arheologiei lingvistice. Amatorii de jocuri de sensuri ale cuvintelor pot fi mulțumiți de bogăția de nuanțe pe care o generează moștenirea unor cuvinte latinești combinată cu calcuri lingvistice din alte limbi. Aici excelează Dan Alexe, care, profitând de cunoașterea mai multor limbi, face cu mai multă ușurință asociații de idei și de sensuri, cu consecința pozitivă a faptului că poate sugera/ demonstra trăsături ale românilor prin sensurile unor cuvinte. Din păcate, ca și la lingviștii amatori, tentația de a luneca în speculații facile și afirmații gratuite excede, uneori, limitele firescului și ale evidențelor cotidiene.

 

Latinescul ”miror” – ne spune/ scrie D.A. – a lăsat doar în limba română  sensul de ”mirare” în timp ce în celelalte limbi a dat verbul ”a (se) privi”, ”a (se) uita”. Uitarea (de sine) este corolarul verbului ”a privi” (”a se uita la”.) Atunci când privesc pe cineva nu mă pot privi și pe mine (nu mă pot uita și la mine), deci uit de mine și mă uit/ privesc la altcineva, ne spune autorul. Comentariul meu:  Dualitatea uit/ mă uit este, de fapt esența acestei ulterioare ”specializări” ale sensurilor în funcție de context, dar și de modul verbului: tranzitv sau intranzitiv. Utilizarea împreună a acestor două moduri generează – e drept, doar la prima auzire – mirare! De ex. ”am uitat să mă uit în frigider” subliniază că ne confruntăm cu o carență de atenție și de memorie (deși ”uitarea-i scrisă-n legile omenești”), în timp ce ”mă uit la tine și văd că nu te-am uitat deloc” subliniază actul privirii/ ”al uitării la”, lăsând analizarea memoriei în plan secund.

 

Interesant este, ne atrage atenția autorul, că limba română are o particularitate: privitul în oglindă produce mirare/ uimire! Speculațiile (de la lat spaeculum = oglindă) făcute de Dan Alexe sunt interesante și vor putea fi punct(e) de plecare în cercetări mai profunde, dar plăcerea de a șoca cititorul îl face pe autor să lanseze ipoteze/ afirmații stupefiante. Chiar dacă are grijă să precizeze că este doar ”o simplă ipotezăD.A. ajunge să afirme că alcoolismul este trăsătura națională a românilor (p. 26) și că ”românii sunt o nație de Narciși” (p. 25) concluzie fantezistă probată – crede autorul – prin următoarea frază: ”Nu e de mirare că Narcis – nefericit prin definiție – nu poate decât să bea peantru a se uita (pe sine), mirându-se neputincios în oglindă” (p. 26). Ca și ”logicile” protocroniste, naționaliste sau etniciste/ rasiste – care păcătuiesc grav prin generalizări grăbite, interesate și paralele cu lumea reală (trecută, prezentă sau viitoare) – D.A. afirmă (desigur, fără alt suport demonstrativ decât unicitatea limbii române de a păstra un sens original provenit din latină – mirare), că (toți) românii sunt narcisiști și alcoolici. Cam prea gogonată povestea, dar asta se poate dezumfla ușor dacă citim clasamentul consumului de alcool pe cap de locuitor pe mapamond.

 

Ca și cum excepționalismul românesc subliniat mai sus nu ar fi suficient pentru a vedea cât de ușor se poate aluneca în derizoriu și superficialitate, Dan Alexe continuă, în cel de-al șaselea subcapitol intitulat ”Lucru”, ”pramatii” și atitudinea românească față de muncă” (p. 26 – 30) să alunece pe panta generalizărilor pe cât de gratuite, pe atât de inutile. Înainte de a încerca să redau (critic, cum altfel?) ideile conținute în acest subcapitol, mă simt dator să ”justific” pornirea mea împotriva generalizărilor fără suport real. Adesea, întâlnim aprecieri cu tentă de generalitate, evident imposibil de probat, dar care pot fi crezute pe cuvânt dacă cuvântul vine de la o persoană cu (o oarecare) autoritate în fața publicului cititor sau ascultător. De ex. ”politicianul X (Grapini, Vanghelie, Becali etc.) este cel mai agramat din România” este, fără dubiu, o minciună sfruntată, bazată pe o eroare logică (este doar o afirmație concluzivă, fără nicio ipoteză și demonstrare a ipotezei). Afirmațiile de tipul ”cel mai/ cea mai” sunt imposibil de probat pentru simplul motiv că nimeni nu a analizat TOATE persoanele avute în vedere (în cazul de mai sus toți politicienii din România, din trecut și din prezent, dar nici nu a încercat să facă un clasament al celor trei agramați).  Cu cca un deceniu în urmă, o societate europeană cu sediul în Ghent, Belgia (intitulată misterios ”Space”, înființată tot în 1988 ca și ISINI) mi-a solicitat să prezint un ”Raport de țară”, adică un fel de descriere a locuitorilor din România. A fost o încercare grea pentru mine, eu dorind sincer ca ”oglinda” să fie una care să redea cât mai fidel chipul locuitorilor din România, dar  concluzia mea a fost că nu puteam oferi generalizări de tip mitologic (de felul: germanii sunt harnici, românii sunt hoți, evreii sunt negustori etc.). Soluția mea a fost una ”solomonică”, adică am dat un răspuns care nu (prea) era un răspuns: ”Românii, ca și locuitorii altor țări, sunt diferiți și imposibil de caracterizat prin câteva elemente definitorii”.  Unii au căzut în capcana de a se lua după oarece cazuri de notorietate sau excesiv mediatizate (ex. țiganii mănâncă lebede pe unde ajung, românii sunt hoți de buzunare etc.). Probez asta cu o pățanie personală: tot la o conferință internațională, în momentul prezentărilor (introducerilor, cum zic englezii) un profesor (din Franța, pare-mi-se) la auzul faptului că sunt din România a reacționat (stereotipic și pe negândite): ”aha, deci trebuie să-mi păzesc buzunarele!”. Eforturile sale ulterioare de a drege busuiocul au rămas, însă, fără succes… Deci, tocmai stereotipiile, ideile de-a gata, mitizările și generalizările (criticate acerb și de Dan Alexe, în alte locuri din carte)  fac mult rău comunicării și schimbului de idei, cunoașterii în general. Drept pentru care, atunci când citesc generalizări de genul celor de mai sus reacționez imediat. Interesant pentru studiul mentalităților este că românii care au citit acel studiu m-au apostrofat spunându-mi că sunt prea critic la adresa românilor, în timp ce colegii din Scandinavia (danezi și norvegieni în primul rând) mi-au atras atenția că am lăudat prea mult România și pe români…

 

După această digresiune (care putea fi cu mult mai lungă, având încă exemple numeroase…) revin la tema acestui subcapitol care conține chiar în titlu o generalizare dubioasă: ”atitudinea românească față de muncă”. Adică nu unii români au o atitudine pozitivă față de muncă, iar alții una negativă, ci toți au o (anumită) atitudine (comună) față de muncă…  Pozna lingvistică a lui D.A., aceea de a trage o concluzie generalizatoare din evoluția sensurilor unor cuvinte și de a transla concluzia semnatică asupra unor comportamente umane, nu are caracter de unicat. Am încercat și eu această joacă: observând că la Chișinău, numele multor magazine erau diminutive: Mămăliguța, Floricica, Voinicel etc., m-am grăbit să deduc că asta este rezultatul politicii imperialiste ruse de a infantiliza locuitorii unei zone în vederea acceptării mai lesnicioase a cotropitorilor și a faptelor lor. Dovezi? Niciuna! Doar o opinie… La fel și împrumuturile din rusă au devenit la noi … diminutive, sau cu sensuri opuse: rusescul ”ulița” nu mai este, la noi, bulevard, stradă, ci … o străduță, o ulicioară; rusescul ”nauca” nu mai face, la noi, trimitere la ”știință”, ci la nebunie; ”canicula” (care în rusă înseamnă vacanță, concediu), la noi a ajuns să însemne ”cădură mare”). Speculând, am putea spune că acestea sunt parte din rezultatele rezistenței noastre lingvistice în fața unor influențe neagreate, ca să nu spun nefaste. La nivel de speculă – merge, dar un studiu istoric al deplasării sensurilor ar fi mult mai util și mai credibil. La fel s-ar părea că speculează și Dan Alexe modificările semantice ale unor cuvinte din latină sau greacă exact în direcția opusă sensurilor inițiale. Spre exemplu: substantivul latinesc lucrum (obiect, lucru) și verbul latinesc lucrare (a lucra a munci, a face lucruri, a crea obiecte, a pre-lucra) au ajuns la noi să desemneze profitul (nemuncit, sau nu prea muncit). Ok, și ce demonstrează asta? Putem trage, de aici, concluzia că românilor le place mai mult nemunca decât munca? Dar oare nu este firesc și perfect logic să cauți acele forme de activitate/ muncă sau nemuncă prin care să-ți atingi scopul de a trăi mai bine? Dacă anumite forme de muncă (de ex. cămătăria sau sistemul bancar modern și postmodern) sunt nocive pentru societate, acestea ar putea fi, desigur, interzise, așa cum s-a întâmplat în vechime în religia iudaică unde cămătoria era un păcat suprem. În fond, cămătăria nu era decât o formă prea directă și prea pe față de a profita de cineva fără a-l informa asupra consecințelor  posibile (de regulă, dezastruoase) pentru debitor. Și încă un lucru: care este granița dintre activitatea care înseamnă muncă și cea care înseamnă nemuncă? Oare specula, profitul, cămătăria, prostituția, activitatea politică etc., nu sunt forme de muncă? Preocupați de scoaterea în văzul și oprobiul lumii a celor ce NU muncesc, a exploatatorilor deci, marxiștii și neomarxiștii au rafinat mereu definițiile date muncii, abandonând în uitare sensul primitiv și primordial al muncii care viza doar munca fizică grea, istovitoare, îndobitocitoare (așa numita muncă direct productivă, urmată de munca indirect productivă și terminând cu munca neproductivă – funcționarii publici de exemplu). Activitățile de supervizare, coordonare, conducere nu erau considerate munci, ci expresii ale exploatării nemiloase a maselor largi populare J .

 

Revin la ”demonstrația” făcută de Dan Alexe legată de faptul că românul ar avea o atitudine disprețuitoare față de muncă, respectiv la faptul că ar fi mare amator de ”câștig necinstit” (p. 26). De aici și până la a admite că românii sunt un popor de hoți (cîștig necinstit) nu mai este decât un pas. În primul rând, oare ce ar fi rău în a nu iubi munca istovitoare și a prefera ”starea de spirit permanentă a cămătarului leneș și hulpav”? (p. 26). În al doilea rând, depinde de libera opțiune a fiecăruia să depună ”muncile” pe care le consideră potrivite/ adecvate cu scopurile sale (alese și în funcție de contexte, de posibilități, de importanța relativă a muncii într-o perioadă sau alta etc.). Să ne închipuim că marea majoritate a românilor nu ar agrea muncile istovitoare și dăunătoare sănătății, drept pentru care ar deveni cu toții cămătari. Dar, vorba lui Creangădar nouă cine o să ne tragă ciubotele?” Cu alte cuvinte, nu e rău să fii cămătar, e rău să nu ai cui da bani cu camătă (ne putem imagina că nu se va putea întâmpla vreodată ca ei, cămătarii, să se împrumte între ei…).  Dan Alexe se întreabă pentru a da răspunsul său, dinainte pregătit: ”Cum a ajuns însă termenul latinesc ce desemna trândăvia profitoare să însemne în română, indiferent de profit, adică exact contrariul noțiunii inițiale?” (pp. 26-27). Și iată și răspunsul/ concluzia demonstrației: ”E limpede că evoluția lui lucrum în limba română reflectă un calc semantic datorat probabil influenței neguțătorilor greci care veneau peste țăranii și păstorii nord-danubieni să le vândă, contra vitelor, bogăției și posesiunilor lor, mărgele și alcool prost și să le împrumute bani, ochii dracului” (p. 27). Iar lovitura de grație/ de măciucă/ definitivă vine abia acum: ”În greaca veche, kamatos însemna inițial muncă, dar a ajuns să capete sensul de ”rezultatul muncii”, camătă care la greci, cum se vede, nu putea fi obținut decât prin vicleșuguri trândave. Proces exact invers evoluției latinescului lucrum.” (p. 27). Ideea că toți ”exploatatorii” vor susține sus și tare că doar și ei muncesc, că nu există opoziție între muncă și capital este, așadar, de când lumea și va dispărea doar odată cu ea. În fața acestui adevăr deranjant pentru fraierii/ proștii/ idioții/ nenorociții care se împrumută la costuri exorbitatnte de la cămătarii/ muncitorii care au o muncă specifică, uneori criticată, dar rentabilă, Dan Alexe alege să se poziționeze de partea … debitorilor, a celor proști și păcăliți de cămătari cu mărgele care le-au stimulat vanitatea până la pierderea rațiunii: ”Ne putem închipui cum le explicau lipitorile zâmbitoare țăranilor cărora le cereau camătă dublul sumei împrumutate: E pentru munca mea, kamatos... adică, pe limba voastră: lucru!” (p. 27).  Lucrurile au evoluat în timp, iar cămătarii greci au ajuns acum la mâna unor creditori (FMI, BCE, UE) mult mai blânzi și onorabili: dacă odată, la începuturile expansiunii civilizației elenistice, grecii îi împrumutau cu dobândă de 100%, acum alții îi împrumută pe greci cu dobânzi modice dar care, vai! nu sunt suportabile pentru trândavul și profitorul popor grec (ca să folosesc sintagmele lui D.A.) .  Iar ”lipitorile zâmbitoare” care păsuiesc acum an de an Grecia sunt taxate de D.A. drept  criminale, nemiloase și demne de dispreț (vezi pledoariile lui D.A., pe FB, în favoarea ștergerii datoriilor Greciei și angajării Europei în susținerea ”dolcelui far niente” grec).

 

Concluzia ”analistului”  Dan Alexe este una radicală, dar – deși filosofico-glumeață –  aceasta este una extrem de generalizantă și neadevărată: ”Iată: românii n-au înțeles  niciodată cum stă lucrul.”. Fals! Românul mediu și educat știe să se ferească de mărgelele de sticlă ale creditorilor de varii ranguri și denumiri, dar clasa politică și liderii țării se împrumută prostește (eventual, contra unor iluzorii promisiuni de sprijin electoral) fără a da seamă pentru ce și cum au folosit banii împrumutați. Ceaușescu s-a împrumutat la rate modice, a plătit datoria înainte de termen, dar atașamentul său față de un sistem ideologic și politic falimentar și față de klanurile pcr-iste care, chipurile, îl susțineau în teritoriu, au dus la pierzanie, atât familia sa cât și România care abia acum se trezește din realitatea că a fost condusă timp de un sfert de secol de către klanurile ceaușiste rebotezate, re-colorate dar la fel de indiferente față de soarta țării în general. Totodată, unii români au căzut și ei în plasa cămătarilor autohtoni a căror activitate a trecut în ilegalitate abia în ultimii ani (darea cu camătă este acum interzisă persoanelor fizice). Așadar, românul mediu a înțeles cum stă lucrul, dar clasa politică pervertită în munci trândave a lăsat educația pe ultimul loc, permițând prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști. În ultimă instanță, doar lipsa educației elementare poate explica credința religioasă a românilor în câștiguri fără muncă: Caritas, FNI, credite cu buletinul și alte strategii tolerate deloc dezinteresat de clasa politică românească actuală (recte statul român). Așadar, se impune nuanțarea: unii români au înțeles cum stă lucrul/ treaba/ schema, în timp ce alții n-au înțeles. Dacă Dan Alexe crede că ”românii n-au înțeles niciodată cum stă lucrul”, eu cred că mulți români au înțeles să se ferească de cămătari, dar lipsa educației a permis șmecherilor la fel de needucați să-și facă mendrele pe seama românilor needucați, timp de decenii….

 

Paranteză finală: lucrând ca ziarist, în primii cinci ani postdecembriști, mi s-au perindat prin birou multitudine de personaje care mă sfătuiau să-mi vând apartamentul, să depun banii la Caritas și apoi să cumpăr opt apartamente… Le-am explicat că sistemul Caritas este o păcăleală ordinară, că nu poți investi niște bani în afaceri care să asigure randamente de minim 1000% în câteva săptămâni sau luni (pentru că, în generozitatea lor, organizatorii Caritasului se sacrificau și dădeau presupușilor investitori 80% din profit, ei mulțumindu-se cu doar 20%. Impresionant! J ). Un coleg al meu, de la Timișoara a căzut în plasă, a vândut tot ce avea și…. Caritasul s-a prăbușit a doua zi: o carieră și o familie distruse de lăcomie, ignoranță și plăcerea de a câștiga din nemuncă. Ceva similar s-a întâmplat cu Grecia zilelor noastre al cărui guvern stângist este apărat cu trup și suflet de … (ne)socialistul Dan Alexe.

 

Dar tot Dan Alexe merită mulțumiri pentru câteva deslușiri de sensuri ale unor împrumuturi lexicale din greacă: ”pragma” înseamnă în greacă ”lucru, obiect”, (LD: iar ”pragmatic” ar însemna ceea ce marxiștii numesc ”caracter obiectiv” sau ”realitate obiectivă”). Din grecescul ”pragmateia” (rom. ”pragmatic) a derivat și cuvântul ”prammateia” cu sensul de afaceri, mărfuri, treburi, comerț, dar care ”a ajuns să desemneze în română un escroc, o canalie, o secătură: ” pramatie” – p. 27). Din păcate, Dan Alexe, consideră aceste derivări de sensuri ca fiind probe irefutabile ale ”comerțului păgubos” (p. 27) pe care îl făceau țăranii români în raport cu pramatiile/ negustorii din Grecia, conexând această deviere de sens cu mentalitatea românilor de a ocoli munca și de a dori să ajungă și ei …pramatii/ câștigători din muncă necinstită. Antropologic vorbind, orice relație de vînzare-cumpărare – ca relație interumană fundamentală – a fost mereu suspectată ca fiind incorectă, deoarece conținea un virus al păcălelii și care se activa întotdeauna după ce afacerea a fost consumată, de unde și asocierea oricărui negustor/ comersant cu escrocul, canalia și pramatia ordinară. Am postat pe FB (prin iunie-iulie curent) un comentariu despre comercialismul care a invadat majoritatea universităților lumii. Adaug acum: primatul câștigului a făcut din profesori simple pramatii, vânzători de note, examene și diplome, adică escroci demni de dispreț. Câștigul facil a dat însă unor profesori (și) mari dureri de cap, dar  așa se întâmplă când plagiatul – ca formă de câștig facil – este validat la vot popular, iar atunci putem vorbi despre o cultură a acceptării hoției ca fapt uman firesc. (Despre plagiatul dovedit al lui Ponta poporănii noștri se iritau: hai, bre terminați cu prostiile…Ce? A dat cuiva în cap? A omorât pe cineva. Și uite așa, din aproape în aproape românul imparțial consideră ca fiind delict penal(izabil) doar crima cu premeditare, eventual doar cea săvârșită cu sadism și cu victime multiple…

 

Refuzul de a-ți consuma clipele vieții chinuindu-te să-ți agonisești pâinea zilnică cu sudoarea frunții părea a fi tot mai firesc odată cu Revoluția industrială, când oamenii au întrezărit șansa de a scăpa de chinuri și de a se putea dedica plăcerilor vieții. Deziluzia a venit curând, când randamentul superior al mașinilor obliga oamenii să se miște mai repede și să muncească mai mult. Nu întâmplător circulă pe la noi sintagma ”munca este pentru mașini, nu pentru oameni” reflectând speranța că mecanizarea și automatizarea vor scuti oamenii de efort.

 

Dan Alexe continuă speculațiile sale pe tema muncii și a atitudinii românilor față de munca fizică precizând că mulți termeni care vizează munca sunt proveniți din limbile slavilor de sud, dar ajunși la noi cu semn schimbat. Sârbo-croatul și macedoneanul ”spor” nu înseamnă randament superior, ca la noi, ci exact invers: ”lent, încet” (p. 27), iar urarea noastră de ”a munci cu spor” apare într-o ”lumină interesantă”, scrie D.A. dar fără a se mai lansa în alte speculații riscante cu privire la atitudinea românilor față de muncă. Încerc eu o explicație a sintagmei românești ”spor la muncă!”. Este posibil, cred, că deplasarea de sens s-a făcut astfel: urarea inițială era un sfat firesc: muncește, dar nu te speti, nu te chinui, ia-o-ncet că viața-i scurtă, iar tu mai ai nevoie de forța ta și mâine, fii cumpătat. Într-adevăr, munca echilibrată, fără grabă inutilă este mai productivă, mai benefică și pentru cel care muncește, dar chiar și pentru cel care îl plătește.  Privită astfel urarea nu mai este contradictorie, ci perfect logică și umană.

 

Mai semnificativă este observația că slavonul (trud) desemna chinul, tortura, observație pe care D. A. nu o face. Dacă D.A. ar fi făcut mai explicită legătura dintre românescul ”trudă” și slavonul ”trud” lucrurile ar fi căpătat mai mult sens, dar el se limitează în a afirma că ”munca însăși nu e altceva decât termenul slavon care desemnează chinul, tortura” (p. 28). Dar tot el scrie, concesiv, ca un fel de scuză: ”E drept că la rândul lor labeur și labour (din latinescul labor = muncă) se aplică în franceză și engleză durerilor nașterii, muncii facerii, însă numai în română ”a munci” are aceleași rădăcini cu ”mucenic” (martir).” (p. 28). Din nou, excepționalismul românesc este, aici, unul gratuit, fals și inutil: martiriu este, de fapt, muncă trudnică, grea, obositoare, istovitoare, chinuitoare, iar sensul acesta este peste tot în lume, unde munca fizică istovitoare era în cel mai firesc mod blamată, ocolită, nedorită. Iar precizarea din citatul de mai sus suferă de incopletitudine, restrângând nepermis doar la engleză și franceză asocierea dintre muncă și chinurile facerii/ nașterii. Româna a preluat și ea francezul ”travaliu” pentru chinurile nașterii, cf fr. travaille = a munci, travailler = muncitor etc.  Interesante sunt explicațiile etimologice ale cuvântului ”muncă” în alte limbi. Astfel, germanul ”arbeit” (muncă” a dat în limbile slavone cuvântul ”robota” (muncă) cu derivatul să rob (cel care muncește din greu). Există și în română verbul  ”a roboti”, a trebălui prin gospodărie, a face treburi mărunte și plictisitoare/ istovitoare. Fără a proba cu ceva D.A. afirmă sentențios: ”după cum știm de la Karel Capek, avem în română a roboti”. (p. 28). Eu cred că roboteala românească este mult mai veche decât Capek (1890 – 1938) – https://en.wikipedia.org/wiki/Karel_%C4%8Capek – derivând din slavonescul robota (muncă) și nu din robotul imaginat de ceh. Inutil mai încearcă D.A. să sugereze că românul fuge și de munca intelectuală, generalizând exagerat și exemplificând neconvingător cu expresia ”te muncește grija” (p. 28). De fapt, expresia neaoșă este ”te fute grija”, cu trimitere directă la faptul că și actul sexual este o muncă, un travaliu, un chin (plăcut, e drept).

 

D.A. încearcă o explicație asupra faptului că turcismul ”tembel” (un leneș care nu-și ascunde lenea, un adversar al muncii fizice istovitoare) a ajuns la noi să însemne ”nebun, prost”. Da, și? Ce e rău în asta? Nu e firesc să taxezi drept nebun pe cel care credea că scapă de munca fără de care nimeni nu putea supraviețui? La noi, tembelii au devenit, printr-o altă inversiune semantică ”băieții deștepți”, adică cei care fură, speculează prostiile din legi și se îmbogățesc prin deturnarea banilor spre buzunarele lor. Ei confirmă zicerea românească ”noi nu ne temem de muncă pentru că știm să ne ferim de ea” (asociată, de regulă cu glumița ”munca înnobilează, dar cine mai are azi nevoie de nobili?” sau ”mie îmi place munca, dar nu de plăceri ne arde nouă acuma…”. Totuși, se dovedește, în ultima vreme, că băieții deștepți nu sunt chiar așa de deștepți devreme ce au cam umplut pușcăriile, iar unii au început să piardă tot ce au agonisit fără muncă… Niște tembeli!

 

Următoarea trăznaie lingvistico-etnico-rasială-emoțională a lui Dan Alexe se leagă de un împrumut din engleza americană (cuvântul ”job”) pe care îl include în ”felul în care ni se ucide astăzi sufletul prin vocabular” (p. 28). Îmbogățirea limbii prin împrumuturi de la popoare prietene sau dușmane (ambele fiind situații temporare) este, în mod cert, un fapt de cultură pozitiv și care construiește punți de comunicare între oameni din varii locuri. D.A. vrea să sugereze că suntem expuși unui atac furibund al imperialismului cultural american, cel care ”ne ucide sufletul prin vocabular”. Tradiționalist și naționalist de ocazie, Dan Alexe deplânge dispariția româneștilor ”profesie” și ”meserie” (este invocată chiar și ”vocația”). Oare ce este deranjant în noul cuvânt care descrie (bine!) noua realitate din lumea largă? Iată argumentele sale: ”Jobul e anonim și interșanjabil. Jobul e ca batistele de hârtie: se aruncă după ce l-ai folosit. Până mai ieri, ”meseria” se învăța, ”profesia se studia” … ba unii aveau chiar o ”vocație”….Meșteșugul se învăța greu și dădea demnitate persoanei. Deseori meseria  ”se fura”, ca în parabolele zen, unde maestrul nu dă sfaturi discipolilot, ci doar îi lasă să-i observe roboteala zilnică. Cei care au astăzi un ”job” însă cu greu își pot imagina mândria și demnitatea de a face parte din ”breaslă”. Cel mult și-o închipuie ca pe un fel de sindicat, deși acum, odată cu neoliberalismul, și ”sindicat” a devenit o vorbă de hulă” ” (p. 29).

 

În primul rând analistul Alexe confundă postul/ locul de muncă/ jobul cu specializarea/ abilitățile/ calificarea. Una este să fii un bun specialist, să dispui de numeroase abilități (unele chiar căutate de piață) sau să ai o calificare înaltă, și alta este să fii dorit de o firmă sau de un serviciu public. De ex. sutele (miile?) de absolvenți (anual!) ai institutelor de teologie nu pot avea garanția că pot prinde o parohie în pofida creșterii în progresie geometrică a parohiilor (bisericilor ca lăcașe de cult) sau a divizării acestora (a parohiilor) pentru a genera noi locuri de muncă. Chiar dacă au specializarea și chiar vocația de a sluji ca preoți mulți dintre ei nu vor găsi un job în lumea religioasă și se vor reorienta conform cerințelor pieței. Așadar, chiar dacă ai calități multiple, respectiv poți avea o meserie/ o profesie/ o vocație, poți să nu ai niciun job. Este ca în bancul cu polițistul care știa multe limbi străine, dar altele decât cele vorbite de cei pe care îi controla.

 

În al doilea rând, Dan Alexe face un indirect ”elogiu hoției”, preluând vorba populară că ”meseria se fură”, dar fără a explica resorturile și dedesupturile acestei formulări. În realitate, ”furatul meseriei” are o dublă explicație: a) fie este vorba despre o tehnică pedagogică specială a maestrului care nu dezvăluie/ dezgolește dintr-o dată toate tainele meseriei, creând discipolului falsa impresie că ar fi vorba despre ceva simplu, ușor de înțeles și de făcut și care nu presupune mare efort. (O comparație ajutătoare poate fi utilă pentru înțelegerea acestei tehnici pedagogice: situația descrisă mai sus seamănă cu aceea a unei femei care se devoalează repede de haine omorând imaginația, curiozitatea și interesul partenerului). Procedând astfel, maestrul stârnește treptat curiozitatea, lucru indispensabil asimilării de cunoștințe și abilități. Când ești deja curios și doritor să știi înseamnă că tu ești cererea reală de informații, iar maestrul este un ofertant competent de cunoaștere; când cererea și oferta se află în echilibru, mecanismul pedagogico-comercial al învățării funcționează și dă roade. Dacă interesul și curiozitatea nu sunt stârnite, atunci oferta se adresează unei piețe lipsită total de cerere, cu rezultatul firesc că maestrul nu-și va mai găsi discipoli. De unde și imposibilitatea transferului/ tranzacției informațional educaționale. Așadar, maestrul pedagog incită ucenicul stimulându-l să ”ciupească”, să ”fure” informația, chiar atunci când nu este o ofertă cu toptanul (en gros); b) o a doua variantă a ”furatului meseriei” este cea care are loc în cazul în care meșterul este el însuși un hoț(oman) și ține ucenicul cu anii până să-i dezvăluie secretele meseriei. În acest caz, ucenicul/ elevul este, din nou, stimulat să fie foarte atent la toate detaliile, să acumuleze informațiile pe cont propriu, fără a mai aștepta să i le vâre cineva în cap. Și în acest caz, transferul este unul eficient deoarece vorbim despre o cerere reală, intensă, care generează un echilibru de piață cu consecința restabilirii prețului real al educației și eliminând prețul exagerat (timp) pe care ar trebui să-l plătească ucenicul. Ca un corolar al acestei a doua situații de ”furat meserie” este și subcazul în care meșterul nu dorește cu niciun chip ca ucenicul să-l copie și să facă la fel ca el, generând astfel un nedorit și chiar periculos concurent. În acest mod, curiozitatea este și mai mult stimulată, ucenicul încordându-și toate potențele intelectuale pentru a prinde din zbor tehnicile maestrului. Probabil la acest ultim subcaz se referă și ”elogiul tacit și implicit al hoției de abilități” practicat concret de aceia care cu adevărat doresc să afle, inclusiv acele lucruri ascunse cu mare grijă de meșteri/ maeștri/ maiștri. În fine, o ultimă considerație referitoare la pedagogiile actuale și la dezinteresul aproape generalizat al elevilor/ studenților față de  învățătură. M-am întrebat, ani în șir, cum se explică generalizarea cvasiabsolută și în continuă și constantă creștere a dezinteresului studenților față de asimilarea de informație oferită de profesori. Redau, pe scurt, concluziile mele conexate acestor dureroase interogații: a) superficialitatea profesorilor cu care este tratat actul de predare; (ca să fii un bun profesor de matematică pentru Gigel nu este sufiucient să știi foarte multă matematică, ci trebuie să-l cunoști bine pe Gigel); b) ofensiva informațională pe scară largă generată de internet, memorii uriașe de stocare, motoare mai rapide și mai puternice de căutare – toate acestea inducând fireasca atitudine a tânărului de a nu depune eforturi de memorare, fiind convins că oricând poate apela la informațiile necesare fără a mai face alt efort decât acela de a căuta. De altfel, și cu 4-5 decenii în urmă se afirma de către unii profesori mai deschiși (adresându-se doar  absolvenților J ): facultatea te învață doar să știi unde să cauți. În condițiile actuale, conservatorismul deloc dezinteresat al sistemului de educație menține în mod conștient o groază de informații redundante, majoritatea fiind uitate a doua zi după examen, sau peste scurt timp. Concluzie: la ora actuală cererea studentului nu este referitoare la informații și abilități, ci este o cerere de … diplome. Informațiile sunt pe internet și fiecare le poate extrage de acolo. Am mai amintit despre o situație care, la prima auzire, pare o aberație de proporții: la Moscova, prin anii 90 se vindeau diplome de absolvire a unor facultăți (cu toate parafele/ ștampilele la locul lor) la chioșcuri de ziare, cu prețul la jumătate față de costurile absolvirii facultății. Piața a reglat acest lucru, făcut de altfel de mulți administratori de facultăți pe ușa din dos, oferind diplome contracost, recunoscând implicit că lumea avea nevoie de diplome pentru ”a prinde un job”, nu de informații care probabil nu vor ajuta la nimic. Două exemple recente: am avut ca ministru de finanțe o absolventă de Harvard, dar care nu a convins și nu a demonstrat că a făcut o școală de prestigiu. Asta în timp ce la Chișinău a ajuns un prim ministru care nu avea liceul, dar care a probat mai multă demnitate, demisionând, în comparație cu un prim ministru de la noi care nu a recunoscut decât indirect un plagiat grosolan, dar nu a demisionat.

 

Nu ne despart decât 25 de ani de vremea când fiecare cetățean al României trebuia să muncească undeva (să aibă un job, adică) altfel risca pușcăria. Mai mult, numărul specialiștilor era strict planificat și erai obligat să te prezinți la locul de muncă repartizat. Aș putea îndrăzni să cred că, de fapt, asta ar dori analistul analistul Alexe: nu joburi pasagere și interșanjabile, ci locuri de muncă permanente pentru specialiștii patriei. Atacul se intensifică, în continuare, vizat fiind, de fapt, capitalismul cu liberala/ libertara lege a cererii și ofertei (inclusiv de forță de muncă): ”Celor cu ”job” li se tot repetă că nimeni nu e de neînlocuit. Că trebuie să fii ”flexibil” și recunoscător. Pregătit să schimbi totul în orice moment, azi aici, mâine acolo. Că, dacă nu vezi ”jobul” ca pe ceva oricând de aruncat și înlocuit, nu ești om al timpurilor tale. Și desigur, cum se poate cineva atașa  de un ”job”? (p. 29) Se poate deduce, din citatul de mai sus, că un ”serviciu” pe viață ar fi un lucru excelent, indiferent de performanța angajatului și de nevoile reale ale angajatorului. Și, nu!, nu tu angajat trebuie să fii recunoscător patronului pentru că ți-a oferit un job, ci trebuie să ai calitățile necesare pentru ca patronul să-ți fie recunoscător (pecuniar) pentru meritele tale și profitul adus firmei. În plus de asta,  dinamica piețelor în general și a pieței muncii în special face din perenitatea jobului un ideal imposibil de atins.  Voit sau nu (înclin spre ”voit”) Dan Alexe transformă analiza lingvistică în propagandă ideologică, făcându-se portavocea celebrului Noam Chomsky (https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky) cu binecunoscuta sa retorică împotriva ”imperialismului american”. Parcă dorind să se disculpe, D.A. scrie: ”Nu trebuie să punem totul pe seama americanizării.” (p. 29), confirmând însă, prin aceasta, că el crede că relele din piața muncii și chiar din vocabularul recent ne vin direct de la americani… Desigur, fiecare are dreptul de a avea propriile opinii, eu nu am făcut altceva decât să ofer opinia mea. Supărat pe faptul că am încercat să descifrez poziția sa ideologică (”anarhosindicalist de stânga”) Dan Alexe postează pe 9 august pe pagina sa de FB:  Dan Alexe, 9 august: ”Călugări, legionari, icoane, icoane cu călugări legionari, antisemitism, antiumanism, antioccidentalism, conspiraționism… Suntem în anii 1930? Cam asta văd zilnic, combinat cu răutate pură și cu construcții intelectuale șubrede și ilogice. Te apostrofează câte unul că ești comunist pentru că n-ai simpatii neocon sau legionaro-ortodoxe, că iată-l brusc cum te mai informează că Hitler și naziștii erau de fapt de stânga. Păi măi posacilor cu evlavie militărească, dacă oricine are o poziție mai de stânga e comunist pentru voi, iar Hitler era de stânga… atunci Hitler era comunist, nu? Cam la asemenea schimonoseli a ajuns mintea lor, în ciuda mirului și tămâiei”. Evident, este atacată și poziția mea prin care consideram național socialismul (nazismul) lui Hitler ca fiind o ideologie de stânga (dictatorul german întinând, ca și Ceaușescu, ”mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” (Ion Iliescu).

 

În fine, ca o încoronare a unui discurs de stânga (Laudă muncii!), Dan Alexe, folosește vechiul limbaj stalinisto-marxist prin care toți cei care aveau gândire nemarxistă erau categorisiți ca fiind ilogici, lipsiți de gândire, proști, oameni care nu reușesc să înțeleagă etc.,  descriind capitalismul actual și promotorii/ teoreticienii acestuia după cum urmează: ”În mod inconștient (sic! – L.D.), apostolii flexibilității prin joburi temporare simt totuși că nu e vorba acolo de muncă reală. Nu-i auzi niciodată vorbind despre ”jobul” de țăran. Fiind oricând de aruncat, jobul nu implică de fapt muncă reală.” (p. 29). Desigur, în viziunea lui D.A. a fi țăran este o vocație, o meserie, o calificare și nu un job…. J . Cât despre muncă reală și muncă ireală, o atare distincție este, cred, doar în gândirea marxiștilor care considerau muncă adevărată doar munca fizică, brută, dură, slab calificată, excluzând din start ”proletarii condeiului” (Eminescu). În era computerelor și a informatizării, a globalizării tot mai accentuate, piața muncii este hipervolatilă, specializările/ meseriile/ profesiile clasice dispărând zi de zi făcând loc altora. Plus de asta cuvântul job poate să nu necesite nicio calificare prealabilă, tocmai dată fiind efemeritatea sa. Adesea, calificarea la locul de muncă este un bun echivalent pentru cuvântul job.

 

Despre ”Mituri culinare românești” (pp. 30-35) aproape că n-ar mai trebui să amintim, devreme ce acum cam tot românul știe că nu există ”bucătărie românească” (așa cum nu există bucătării naținale, etnice, ci doar obiceiuri culinare zonale granițele statelor fiind transgresate cu nonșalanță). Dan Alexe insistă însă (și bine face!) deconstruind mitul naționalist românesc cum că am avea cea mai grozavă bucătărie din lume, că micii, sarmalele, ciorba de burtă, borșul și mămăliga sunt creații pur românești și pe care nu le mai găsești nicăieri în lume imediat ce ai trecut granițele statului român… Diagnosticul pus aici de D.A. este corect și exact: ”autocongratulare autistică” (p. 30). În realitate, bucatele de mai sus (la fel ca și baladele Meșterul Manole și Miorița) sunt creații balcanice fără o origine etnică clară. Parcă regretând că nu putem revendica ceva bucate pur românești, D.A. nu rezistă ispitei și revine în apărarea unui mit (evidend, doar declarativ, nedemonstrat cu nimic) și se întreabă: ”Și atunci? Ce ne rămâne? Noi n-avem nimic?” și tot el răspunde: ”Ba da, avem două lucruri esențiale, fundamentale, două lucruri pe care nu le mai face nimeni și care, omorând microbii, dând vitamine și întărind sistemul imunitar, au ajutat la supraviețuirea neamului prin mii de ierni de terci și untură: mujdeiul și borșul (zeama acră din tărâțe, nu ciorba impropriu denumită borș)” (p. 32).  A afirma că mujdeiul și borșul sunt mâncăruri pur românești presupune cunoașterea în detaliu a tuturor bucătăriilor lumii și abia apoi, prin eliminarea celor comune, să putem spune: astea se regăsesc doar în spațiul carpato-danubiano-pontic și nicăieri în altă parte…

 

Despre dieta românilor se vorbește și în subcapitolul următor ”Depresia religioasă în țara lui ”mici cu bere” (p. 35-39) care debutează cu o afirmație șoc: ”meniul național standard (al românilor – L.D.) constă în mici cu bere” (p. 35). Cu puțin efort ne putem imagina țăranul român pregătind tradiționalii mici românești și tradiționla bere românească…. J. Ca să probeze faptul că melancolia românilor este generată de consumul excesiv de mici și bere, D.A. îl invocă pe Robert Burton care susținea, pe la începutul secolului 17 că mâncărurile grele compuse din cărnuri și consumul de alcool sunt cauzele melancoliei (depresiei clinice).  Carne + alcool = gută și depresie. D.A. susține că românii își revendică trufaș melancolia făcând trimitere la balcanica Miorița și la Cioran. Românii își justifică propensiunea spre carne și băutură (plus inerenta melancolie), scrie Dan Alexe, prin textele ortodoxe: invitația cristică de a-i mânca trupul și a-i bea sângele… ”Pentru mulți din (corect: dintre – L.D.) compatrioții noștri a fi român înseamnă a fi ortodox” (p. 36). Afirmațiile sociologice tranșante ale observatorului culinar belgo-român pot trezi invidia marxiștilor care studiază lupta dintre clase: ”Orășenii înstăriți triază mâncarea; țăranii și muncitorii și-o asimilează indistinct. Cu toții sunt uniți de mici.” (p. 37). Ok, dar unde este intelectualitatea progresistă, care, în frunte cu clasa muncitoare și țărănimea muncitoare formau până nu demult (1989) poporul unic muncitor?… J  Dar analiza socio-culinară lămurește lucrurile: ”În România, micii au avut întotdeauna (adică de cca 150 de ani de când vorbim despre România – L.D.) un statut socio-culinar neutru. Micii nu sunt orientați socialmente”. (p. 37). Despre construcția ”orientați socialmente” ar fi destule de spus, dar mă rezum la a afirma că este una ciudată. Mi se pare că ”orientați social” era destul… În fine, după ce ni s-a fluturat pe la glandele olfactive și gustative ideea că micii sunt coagulantul nației române, la final ni se servește un duș scoțian: ”Micii se fac însă dintotdeauna (adică de la apariția omului pe aceste meleaguri..L.D.)  în toți Balcanii (cam câți Balcani ar fi?… L.D.) și nu sunt ”produs românesc”. (p. 39). Miracolul este deplin înlăturat la final: ”La origine însă avem acolo doar banalul kebab turco-persan” (p. 39).  Referitor la termenii de ”Balcani”, ”țară balcanică”, ”balcanism” etc., apare imediat întrebarea: care este zona geografică și geopolitică acoperită de acești termeni? Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83 România este doar foarte puțin balcanică (prin regiunea Dobrogea), respectiv cca 6% din suprafața țării. Cultural vorbind, prin Miorița și Manole suntem balcanici 100%, iar prin modul amestecat, postmodern aș spune (oare nu cumva postmodernismul ar putea fi mai bine înțeles prin studierea balcanismului?).

 

Penultimul subcapitol al primului capitol al cărții lui Dan AlexeDacopatia și alte rătăciri românești”, capitol intitulat ”Geste și gesturi la români” este dedicat educației și terminologiei acesteia, cu trimitere la metodele educative de la începuturile civilizației și este intitulat ”Despre viciu, bătaie, pedeapsă și școală” (pp. 40-46).  Evident, debutul vizează ceva negativ la nația română, ceva ce nici corifei ai intelectualității noastre (Vulcănescu, Eliade, Noica) n-au fost în stare să sesizeze: ”neîncrederea profundă de pe aici în învățătură” (p. 40). Adică românul este refractar la a se lăsa educat, modelat, stilat. Frica românului de învățătură ar avea legătură prin faptul că celebra paidee greacă (educarea tineretului la nivel de excelență: vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia) a devenit în limba română pedeapsă. Firul transformării ar fi, după D.A., următorul: paideea a dat paidevo (citit pedevo) cu sensul de a învăța un copil, iar apoi paidevo a însemnat ”chin, sâcâială”, iar în română a ajuns sub forma pedepsa (a pedepsi). Concluzia (grăbită, cred eu) a autorului este: ”Transmiterea învățăturii = pedeapsă. A pedepsi (un echivalent al lui ”a învăța minte”) este astfel singura urmă în limba română a aparatului pedagogic și a paideei grecești” (p. 40). Opinia mea este că pedeapsa a rămas în memoria foștilor elevi tocmai pentru că este neplăcută, dureroasă. Amintirile plăcute dispar mai repede din memorie decât cele neplăcute. Dar faptul că paideea a ajuns la noi sub forma pedeapsă nu înseamnă că românii ”au o neîncredere profundă față de învățătură”, adică nu învață decât de frică, nicidecum de plăcere (aș zice că românii pot avea o neîncredere profundă față de învățători…). Presupunând că așa au stat și stau lucrurile înseamnă că problema reală a educației de la noi au constituit-o (și o constituie!) profesorii/ pedagogii/ părinții/ educatorii/ învățătorii: E mai ușor pentru pedagog/ părinte să țipe ”Ia și învață poezia, că altfel te altoiesc!”, decât să depună eforturi ”chinuitoare și sâcâitoare” (adică paideice) pentru a stârni la copil curiozitatea și plăcerea de a cunoaște. Pentru a dovedi că românii preferă răutățile (se știe că în orice limbă, printre primele cuvinte învățate sunt cele legate de vicii) D.A. ne mai oferă o mostră de etimologie personală (argumentul: așa e și în albaneză!): cuvântul românesc învățătură vine direct din latinescul viciu. ”Invitiare” însemna a deprinde pe cineva cu relele. Iar relele erau, uneori, bunăciuni… De unde și relativitatea binelui.

 

Rostul acestui subcapitol nu este însă unul strict etimologic, ci este o pledoarie (pe mai multe pagini, îmbinând scene din literatură cu dureroase amintiri personale) în favoarea dialogului civilizat părinte-copil și împotriva utilizării pedepselor în educație. Cu siguranță cititorii acestei cărți vor subscrie. Dar ceilalți, mai numeroși, probabil nu…  În viziunea lui Dan Alexe sintagma ”bătaia este ruptă din rai” este o cheie pentru înțelegerea mentalității naționale (numită de D.A.îndoielnica noastră înțelepciune populară” (p. 42). Sigur, folosirea forței, îndeosebi față de copii/ femei/ bătrâni este un semn de primitivism, dar cred că explicația ar trebui căutată și în apăsarea externă și internă care a marcat variile organizări statale și care au generat, în timp, ceea ce numim azi România. De la cucerirea Daciei de către romani oare câți ani de autonomie/ independență reală am avut? Și câți ani de organizare democratică (nedicatatorială)? Într-un climat opresiv (imperial extern sau dictatorial intern) utilizarea forței pare a fi un lucru firesc, respectiv apare ca o pregătire/ călire pentru (o)presiunile ce vor marca, ulterior, fiecare persoană ajunsă la maturitate..  Bătaie acasă (de la părinți și frații mai mari), bătaie la școală (de la învățători/ profesori/ pedagogi dar și de la colegii din clasele (ceva) mai mari), bătaie pe stradă (cu băieții de cartier/ mahala), bătaie în armată (de la superiori și colegii gradați) – toate astea în cazul unui popor care se laudă că nu a invadat/ bătut pe nimeni din jur… Bine punctează Dan Alexe că nu doar violența fizică deformează caractere (nu formează, cum se mai crede), ci și cea ”morală, verbală sau intelectuală”  (p. 43). Ca unul care am primit toate categoriile de pedepse și, apoi, la rându-mi, am aplicat ”dreptatea” unde apăreau abuzuri am citit ca din propriile gânduri concluziile autorului, după ce amintește lașa declarație părintească ”de ce mă obligi să te bat?”:   ”Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element capabil să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice românești: amestecul de mândrie șovăielnică și de vinovăție burzuluită ce ne caracterizează” (p. 43). Amărăciunea amintirilor legate de acest subiect este, oarecum, atenuată de comicul situației tragice când latinescul castigare (din celebrul ”Ridendo castigat mores”) a ajuns să însemne în limba română ”câștig”! Ce ”frumos” sună: ”Te bat și câștigi!”  Din aproape în aproape, trecând prin raiul/ iadul/ purgatoriul bătăii la români, D.A. ajunge la un diagnostic pe cât de trist, pe atât de adevărat, concretizat în subtitlul: ”Sufocanta și infantilizanta familie românească” (p. 45). Surprinzător pentru mulți cititori (probabil) afirmația că nu etica protestantă (cf. Max Weber), ci familia mononucleară (cf. Emmanuel Todd) a generat capitalismul, îl conduce pe Dan Alexe la ideea că ”Familia comunitară ar justifica importanța fascismului și a comunismului în Italia, Grecia și Europa de Est” (p. 46) urmată de constatarea că în România creșterea copiilor de către bunici a dus/ duce la ”infantilizarea generației intermediare”.

 

În fine, printre celelalte ”geste și gesturi la româniDan Alexe – ateu convins și declarat deschis în mod public – nu pierde prilejul să critice apăcăturile negustorești-comerciale-financiare ale mult preaiubitorilor de arginți părinți ortodocși de la noi. Rare sunt ieșirile de arginți din visteriile canonice, mult prea rare în comparație cu intrările, fapt care îi permite lui D.A. să afirme că ”Biserica Ortodoxă nu cunoaște compasiunea” (p. 47). Agreez formularea autorului (utilizată și de mine în forme asemănătoare cum ar fi ”ideologia teologală”, ”ideologia religioasă” sau ”ideologia bisericii”) : ”Ideologia ortodoxă nu cunoaște compasiunea (ci doar, eventual, mila” (p. 47). Las cititorul să descopere argumentele de ordin istoric, lingvistic, terminologic și etimologic în susținerea acestei afirmații. În încheiere, doar două (mici) observații: prima, cel care se căznea să locuiască în vârful unui stâlp,  Simeon Stilitul, are și un echivalent mai românesc: Simeon Stâlpnicul; a doua, cuvântul ”milă” are și în mentalitatea românilor sensul de ”drag”. Iată opinia lui Dan Alexe: ”Așa încât limba română nu cunoaște decât degradanta milă, și ea un împrumut din limbile slavilor din Balcani. Și aceasta însă e deturnată negativ, pentru că, în limbile slavilor de la sud de Dunăre, milo mi je înseamnă: mi-e drag de el/ ea, iar nu mi-e… milă de cei care pătimesc” (p. 48).

 

 

Prima parte a acestei pseudorecenzii poate fi citită la adresa: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

10 august 2015

(va urma)

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky  Noam Chomsky

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83  Peninsula Balcanică

https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia  Paideia

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/   recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea

 

http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5163782-povestea-lui-pazvante-chioru Povestea lui Pazvante Chioru. Ipoteză etnicistă neverificată/ neprobată: Întemeietorul Imperiului Otoman (Osman – care apoi s-a transformat în Otoman) ar fi un român din Timoc (probabil un strămoș al românului Tesla)

 

De adăugat la partea 1: https://youtu.be/jUgJd2mS3LY La plaisir du texte, par Ronald Barthes

Ideologia naționalistă: câte adevăruri? care consecințe? cine face lumină?


Câteva gânduri și sugestii pe marginea cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Între naționalisme și extremisme, Ed. Lumen, Iași, 2013, 140 pagini, format academic

* Sine lux non lumen!

  În perioadele de criză, extremele înfloresc și, uneori, chiar rodesc (idei, teorii, curente) pe potriva contextului cultural-politic și socio-economic. Alteori, soluțiile extreme chiar produc schimbări majore, fie și pentru simplul motiv că orice criză economică de proporții – cum a fost cea din perioada interbelică, dar cum este și cea din ultimii cinci ani – necesită soluții dureroase. Dar nu orice soluție extremă este și una extremistă. Vreau să-mi precizez, cu claritate, chiar de la început punctul meu de vedere în privința  ”-ismelor”. Pentru mine, orice –ism este o extremizare, un apogeu (temporar, desigur) al dezvoltării și aplicării unui mod de gândire. Din neglijență lingvistică, dar și ca urmare a modului relaxat în care se abordează/ tratează/ soluționează problemele în postmodernitate, sensurile conceptelor și ideologiilor au variat de la minus la plus, cu varianta aparent șocantă că și în punctul zero pot apărea … extreme/ extremisme. Din trecut avem ideologii ca: epicureismul, platonismul, creștinismul, marxismul, fascismul, nazismul, liberalismul, conservatorismul etc. Toate aceste –isme marchează trecerea de la simpla afirmare a unui mod de gândire-simțire-acțiune (ideologie) de la simpla expunere până la totala impunere în mințile cetățenilor. Impunerea unei ideologii (fie aceasta numită agreabil cum ar fi: hedonism, umanism, postumanism etc) este o depășire a normalului și o intrare în sfera ”anormalului”, a impunerii respectivei ideologii pentru a fi acceptată, agreată sau adulată. Ideologia libertariană, de exemplu, este pledoaria pentru libertate, în timp ce liberalismul înseamnă un sistem coerent și rigid structurat care vizează impunerea doctrinei libertariene/ liberale în defavoarea altora. Ș.a.m.d. Am făcut această precizare pentru a face mai clare atitudinea mea anti-ism-ică și în conformitate cu care și naționalismul trebuie temperat și readus la ideea de simplă conștiință națională.

 

În titlul lucrării apar termenii de naționalism și de extremism. Dicționarele arată că există confuzii între cei doi termeni, respectiv aprecieri pozitive și negative deopotrivă. În ce mă privește, consider că soluțiile extreme fac parte din reacția normală generată de o criză – care, fatalmente vine neanunțată – cum au fost, spre exemplu, măsurile anticriză foarte dure luate de guvernul Emil Boc și blagoslovite de președintele Traian Băsescu. (Cu nuanța că aceiași actori au anunțat, concomitent, revenirea la normalul de dinainte de criză, după trecerea pericolului de intrare a țării în faliment. Ca să nu fiu acuzat de prozelitism față de un anumit om politic, un anumit partid, o anumită ideologie politică etc., precizez, în context, faptul că existau și alte soluții la acel moment, unele chiar mai dramatice decât reducerea veniturilor bugetarilor și pensionarilor). Dacă aceste măsuri ar fi considerate și aplicate în continuare, ca fiind corecte/ bune/ necesare în sine (indiferent de faptul dacă mai este criză sau nu), atunci se cade pe panta extremismului, a întinderii corzii la un maximum insuportabil și generator de consecințe antiumane. Aceste aprecieri sunt valabile, în opinia mea, în planul economicului, al mijlocelor ce pot duce la atingerea scopurilor. Dar exact la fel se întâmplă lucrurile și în planul politicului (al scopurilor de atins cu anumite mijloace) și al eticului (respectiv, al adecvării permanente între scopuri și mijloace), dimensiuni fundamentale pe care eu le definesc ca fiind esențialmente identice. Teoria care susține identitatea de esență dintre componentele fundamentale ale gândirii, simțirii și acțiunii umane (politic, economic, etic) dar și a altor componente derivate/ conexe (logicul, psihologicul, sociologicul, managementul, finanțele, antreprenoriatul etc.) se numește Metodologia Scop Mijloc. (vezi mai multe articole și capitole de carte pe tema Metodologia Scop Mijloc pe blogul www.liviudrugus.wordpress.com ).

 

Revenind la măsurile anticriză și discuția despre extreme și extremisme, precizez că măsurile extreme generează reacții de sens contrar din cealaltă parte a spectrului partidic, dar asta nu înseamnă că noul partid (sau alianță) venit(ă) la putere este unul extremist. Dacă însă acel partid va duce reacția la paroxism, la măsuri de o radicalitate excesivă, și pe o durată mare, atunci, evident, vom avea de-a face cu extremismul. Închei aici această divagație teoretică de ordin conceptual cu precizarea că am dorit să-mi exprim punctul de vedere terminologic înainte de a trece la prezentarea cărții de față, pentru a explica ex-ante eventualele percepții diferite față de cele exprimate și scrise de către autoarea Loredana Terec-Vlad (LTV) sau de către prefațatorul cărții, dr. Antonio Sandu.

 

De regulă, invit autorii articolelor/ cărților să pornească la drum cu propriile accepțiuni terminologice deoarece o mare parte din gâlceava teoretică apare din faptul că termenii nu sunt clar și coerent definiți. Spre exemplu, titlul cărții naște, chiar înainte de a citi cartea, o mică nedumerire: copula ”și” sugerează, insidios, că naționalismele nu sunt extremisme, ceea ce va naște destule discuții. Cititorul obișnuit va fi tentat, ca la o primă lectură a titlului să rămână cu ideea: ”aha!, deci naționalismul nu este extremism! Și dacă nu este extremist, atunci nu poate fi sancționat de o Constituție democratică”, ceea ce nu este chiar corect. Desigur, cuprinsul arată clar că autoarea a analizat un eșafodaj teoretico-practic deja condamnat și condamnabil în continuare (naționalismul, fascismul, nazismul), încercând ca, prin elucidarea cauzelor, să identifice potențialul de repetare a consecințelor aplicării acestor ideologii în același context geopolitic și național sau în altele.  Cu alte cuvinte, ”A bon entendeur, salut!”.

Prefața

În prefața semnată de conf.dr. Antonio Sandu, consilier editorial (redactor de carte) al Editurii Lumen, se precizează că ”Problematica naționalismului a apărut odată cu modernitatea, fiind un derivat al idealizării eului național prelucrat în special din romantismul german al secolului al XIX-lea. …Ideea de autonomie și de autodeterminare își face loc în gândirea politică punând treptat (sbl. LD) bazele statului modern liberal” (p. 7) Kant și Hegel sunt, în opinia prefațatorului, premergătorii stabilirii dualității stăpân-sclav, la nivel individual și societal, respectiv a motivării acestei fatalități prin destin divin promovat de Biblia iudeo-creștină. De dragul preciziei și al nuanțării aș introduce un bemol în acest text care identifică, eronat cred eu, data nașterii naționalismului cu cea a modernității și a statului modern liberal (chiar în pofida acelui ”treptat”, adăgat, concesiv, în final). Întrevăd aici o consolidare a ideii din titlu, respectiv a disjungerii naționalismului de extremism. Hermeneutic gândind/ vorbind/ scriind o asemenea (dublă) tentativă de a plasa naționalismul pe același picior de ”bonitate” cu modernitatea și cu gândirea liberală nu se justifică nici în plan istoric, nici în plan ideologic. Concomitența naționalism-modernitate-gândire liberală este una forțată, cu bănuiala că se încearcă o reevaluare (în sens pozitiv) a conceptului de naționalism prin separarea acestuia de extremism. În opinia mea, naționalismul este extremism și trebuie taxat ca atare, deopotrivă cu fascismul, bolșevismul, nazismul și alte –isme care au marcat negativ evoluția civilizației europene a secolului XX. Ideea de ”națiune aleasă” (arianismul german) nu este superpozabilă cu ideea de  ”popor ales” promovată în plan strict religios de doctrina și ideologia creștină, așa cum se deduce din argumentarea făcută de Antonio Sandu. Topirea naționalismului în contextul general al dialecticii ”națiune aleasă – națiune supusă”, cuplată cu cea a superiorității de rasă explicate prin sursă veterotestamentară vizează o disculpare a oricărei forme de naționalism, cu riscul atenuării vinovăției istorice a naționalismului socialist, fratele geamăn al internaționalismului socialist (bolșevism), două curente extremiste de stânga. Cel puțin așa am înțeles eu din pasajul următor: ”Ideea comunității alese și implicit cea a superiorității de rasă a existat în toate societățile primitive și s-a păstrat până în zilele noastre grație ideii veterotestamentare a unui ”Dumnezeu care preferă”, care-și alege poporul”. Bref, cauza arianismului și a naționalismului, inclusiv a celui socialist (nazismul), este… Biblia, afirmație pe care o consider ca neavând suport logic, existând riscul ca prin astfel de afirmații să se scuze nazismul prin creștinism, mai exact prin iudeo-creștinism. Pe cale de consecință, o eventuală protejare a societăților față de ideologiile extremiste ale nazismului, fascismului și bolșevismului s-ar putea face – preventiv! –  fie prin reinterpretarea creștinismului, fie prin anatemizarea acestuia ca sursă a răului extrem. Mai amintesc, în context, că termenul ”nazism” provine din asocierea cuvintelor germane ”nazional-socialism” din denumirea partidului înființat și condus de Adolf Hitler. Paradoxal, nazismul nici nu apărea ca fiind o extremizare a factorului național, respectiv cuvântul ”naționalism” nu apare în doctrina lui Hitler, extremizarea fiind asociată cu elementul numit ”social”, ceea ce a generat cuvântul ”socialism” în denumirea partidului: NSDAP (acronim de la numele german de partid „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei”. (N.B. Conceptul de naționalism a apărut tot în Germania și se datorează romanticului Johann Gottfried von Herder care detesta naționalismul prusac, pledând pentru moderație, armonie și nonrasism.) Și atunci, dacă doctrina națională a Germaniei lui Hitler nu a fost identificată cu naționalismul (ca extremizare a factorului național), ci cu socialismul (ca extremizare a factorului social), atunci cu atât mai puțin putem considera ”naționalismul” ca fiind un element benign, lipsit de periculozitate pentru o societate sau alta. Nu exclud posibilitatea ca în alte limbi decât cea română sensurile unor termeni să aibă alte accepțiuni și semnificații, dar derapajele lingvistice pot lesne genera și derapaje ideologice și politice. Cu atât mai mult consider că se impune o analiză multidisciplinară a conceptelor politice fundamentale, întru evitarea sensurilor vagi în analize ale unor ideologii și politici care au avut și pot avea consecințe catastrofale pentru omenire. Spre exemplu, utilizarea cu precădere a cuvântului german ”nazism” în locul sintagmei mai explicite, aceea de ”socialism național”, viza, în varii lucrări și contexte, o preocupare de nu ”păta” numele socialismului sovietic/ bolșevic cu amintirea socialismului geamăn german. În lucrarea sa The Road to Serfdom, F. Hayek, ulterior, laureat Nobel pentru economie, a subliniat clar apartenența nazismului la ideologia extremei stângi (și nu la extrema dreaptă cum se afirmă prea adesea), dar, paradoxal, el a lăudat performanțele, de atunci, ale socialismului sovietic postbelic (http://epictimes.com/article/318849/the-continuing-relevance-of-f-a-hayeks-the-road-to-serfdom ). Și tot la capitolul paradoxuri îl amintesc pe Seymour Martin Lipset care a definit fascismul ca extremism de….centru. Recenzentul acestei cărți britanice de referință pentru gândirea economică libertariană (vezi link ul de mai sus) asociază naționalismul și socialismul cu colectivismul  nociv, unul contrar ideilor firești de libertate a individului: ”By 1933, when Hitler came to power, the German people not only accepted the idea of the “führer principle,” Hayek argued, but many now wanted it and believed they needed it. Notions about individual freedom and responsibility had been destroyed by the philosophy of collectivism and the ideologies of nationalism and socialism”. Toate aceste trei -isme sunt greu de acceptat/ suportat de către gânditorii libertarieni, atât teoretic, cât și practic. Voi reveni asupra acestei discuții pe parcursul analizei conținutului cărții semnate de Loredana Terec-Vlad.

 

Naționalismul este caracterizat de autoarea cărții, inițial în cheie negativă (deși, la începutul Introducerii este acceptată și cheia pozitivă) fiind apreciat ca un ”factor de dezbinare a politicii europene” (p. 15). ”Naționalismul a îmbrăcat…. cele mai extreme forme atrăgând după sine încercarea de a apăra teritoriul, statutul de cetățean sau superioritatea rasei” (p. 16). Aprecierile când pozitive (ca mai sus), când negative (vezi citatul următor) dar fără a explica punctul de vedere din care sunt făcute aceste aprecieri au darul să deruteze în loc să clarifice. ”Cel de-al Doilea Război Mondial a discreditat ideologia naționalismului, acesta fiind asociat rasismului, antisemitismului și dorinței de dominare și supunere a întregii lumi manifestată de Germania nazistă” (p. 16).  Pentru a ajuta cititorul să perceapă corect și clar sensul/ ipostaza în care este folosit conceptul de națiune și derivatele sale, consider că se impunea o scurtă istorie a apariției și evoluției conceptelor de națiune, național, naționalitate, stat națiune, naționalism cu precizarea definițiilor acceptate sau cu propunerea altora noi.

 

Introducerea

 

Introducerea își onorează titlul devoalând, chiar de la început, cât se poate de clar, scopul scrierii cărții, apoi, pe capitole, fiind amintite mijloacele care au darul să ducă la atingerea scopului propus în cadrul cercetării. Astfel, ”Această lucrare își propune [să facă] o analiză a naționalismelor atât din punct de vedere teoretic, cât și din punct de vedere empiric”.  Capitolul unu se ocupă de delimitări conceptuale, capitolul al doilea tratează formele naționalismului, iar cel de-al treilea tratează naționalismul extremist (confirmând supoziția mea inițială că autoarea nu consideră orice formă de naționalism ca fiind extremism…). Este amintită, în context, Hannah Arendt  cu ”Originile totalitarismului”, dar lucrarea amintită rămâne în aer, fără trimitere (p. 17). Ultima parte a lucrării se referă la oculta nazistă ca modalitate de prezervare și de preamărire a naționalsocialismului (sau a socialismului național) german. Deși cartea are și Concluzii (pp 129 – 134) autoarea nu le mai menționează în Prefață, deși, după părerea mea, o prezentare esențializată a acestora trebuia menționată, respectiv să arate gradul (mic? mare?) de adecvare dintre scopul propus și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia pe parcursul cărții. Autoevaluarea propriei cercetări este, cred, o etapă la fel de importantă ca și celelalte etape ale cercetării: ipoteza cercetării, delimitarea aspectelor de cercetat, metodologia (mijloacele, instrumentarul) de cercetare, studiul de caz (dimensiunea empirică a cercetării), rezultatele cercetării, interpretarea rezultatelor, evaluarea rezultatelor în raport cu scopul declarat al cercetării. Chiar dacă această structură nu este pe deplin regăsibilă în dimensiunea formală a cuprinsului cărții, consider că merită să precizez că aceste aspecte sunt absolut obligatorii unei structuri serioase de cercetare.

 

O recomandare pe care o fac – aproape la fiecare recenzie – este aceea referitoare la sublinierea, de către autor, a elementelor de noutate obținute în urma cercetării, precum și autoasumarea unui punct de vedere personal formulat la persoana I-a singular: (”Eu cred că..”, ”Părerea mea este…”). În lucrare, abia la pagina 60 apare formularea (oarecum) personală: ”Țin să precizez faptul că….”. De asemenea, consider ca fiind obligatorie aprecierea autorului unei cărți referitoare la orice altă opinie invocată în lucrare. A scrie că ”Nietzsche a spus că…” dar a nu defini propria percepție față de opinia formulată de Nietzsche este, cred, insuficient. Dialogul de idei nu presupune repetarea opiniilor unor gânditori celebri sau doar la modă, ci aprecierea în cunoștință de cauză și în mod argumentat a acestor opinii, la care să se adauge propria opinie. Desigur, am conturat aici un deziderat, o exigență care se apropie de ideal, dar cititorii acestei recenzii pot analiza cărțile pe care le vor citi utilizând aceste grile de evaluare propuse de mine. Trimiterea la lucrarea citită și citată este obligatorie. Este ușor de observat că se fac, uneori, în carte, trimiteri la nume și lucrări fără a preciza editura, ediția, anul primei apariții, anul ediției citate, pagina – lucru care nu este acceptabil nici măcar la elaborarea unei lucrări de licență.

 

O eventuală ediție viitoare ar avea suficiente motive de îmbunătățire, cel puțin  prin eliminarea neîmplinirilor, inconsecvențelor, a erorilor de grafiere a numelor proprii sau a abaterilor de la exigențele gramaticii limbii române. Consider că preocuparea pentru respectarea acestor exigențe de natură formală cade și în sarcina editorului. Multă lume regretă dispariția din caseta redacțională trecută pe pagina de gardă a cărților lipsa unor ”specialiști” care făceau imposibile erori de genul celor la care mă voi referi pe parcursul acestor note de lectură: corector, tehnoredactor, redactor de carte fiecare dintre aceștia asigurând cursivitatea, acuratețea și corectitudinea limbajului folosit.  În paranteză fie spus, am considerat un mare eveniment când am văzut pe caseta redacțională a cărții ”M-am hotărât să devin prost” de Martin Page, Ed Humanitas, 2013, într-o colecție inițiată de Ioana Pârvulescu (pe care o apreciez foarte mult) nu mai puțin de șase (!)  persoane care au asigurat impecabila apariție a cărții: inițiator colecție, redactor coordonator al colecției, redactor, coperta, tehnoredactor, corector. Am convingerea că fiecare dintre aceștia au citit de cel puțin câteva ori textul care a fost oferit cititorilor în cea mai bună condiție posibilă. Chapeau! (O prezentare a acestei cărți poate fi găsită la https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/09/cu-prostia-pre-inteligenta-calcand-i/)

 

Capitolul I Evoluția ideologiei naționaliste

 

Sunt nevoit să clamez, dintru-nceput, lipsa definițiilor, sensurilor și accepțiunilor utilizate de autor. Faptul că DEX ul recunoaște pentru limba română sensuri multiple pentru unul și același cuvânt, adăugând – la intervale de timp – sensuri noi, dar fără a le anula pe cele vechi, creează complicații în înțelegere și comunicare. De exemplu, la noi, pentru unii (îndeosebi în perioada 1990 – 2000) cuvântul ideologie desemna tot ceea ce era mai rău pe lume: minciună, perversiune, propagandă deșănțată, formă a totalitarismului comunist, ceaușism, socialism, economie politică, morală bolșevică etc. Ca mare amator de exactitate, corectitudine și respect față de adevăr am încercat să atrag atenția că s-a cam pierdut busola și riscăm să nu ne mai înțelegem cu restul lumii. Evident, mi s-a reproșat că sunt fie învechit (revenirea la sensurile originare date de Destutt de Tracy fiind decretată ca absolut imposibilă), fie că vreau să acopăr mizeriile lăsate de totalitarism în mințile oamenilor… Am scris articole, am participat la Conferințe unde mi-am susținut punctul de vedere, anii au trecut și iată că ne aflăm acum într-o altă situație de neclaritate. Este folosit, acum, pentru ideologie, sensul dat de Destutt de Tracy, sau acela de ideologie totalitară ceaușistă care identifica prin acest cuvânt politica partidului, sau desemnează un sistem de argumente care susțin un interes, o teorie, o concepție etc.?  Personal, pun semnul egal (sau aproape egal) între ideologie și interes/ scop. Bref, ideologia este o exprimare sintetică, argumentată, coerentă și explicită a unui interes. Am (re)definit politicul ca domeniul de alegere, promovare și urmărire a îndeplinirii scopurilor/ intereselor, iar ideologia ca fiind forma esențializată, concentrată a politicului (la fel cum finanțele sunt forma esențializată, concentrată a economicului).

 

O ideologie națională este, în ce mă privește, argumentarea necesității apărării și dezvoltării (în sine și pentru sine) a națiunii (de fapt a statului națiune), considerând că de aici trebuie să derive toate celelalte (filosofia, arta, cultura, sportul etc. specifice sau favorabile acelei națiuni). Acest sens conferit conceptului de ideologie, cuplat cu sensul extrem conferit conceptului de naționalism (ducerea până la extrem a apărării și promovării propriei națiuni), m-a determinat să cred că orice formă de naționalism este o formă de extremism. Ideea că ar fi naționalisme ”blânde”, ”benefice”, ”pozitive” este, cred, o eroare.  Drept pentru care mă pronunț, în continuare, împotriva sensului sugerat de titlul acestei cărți, de Prefața din partea editurii Lumen și de autoarea cărții, acela că naționalismul poate fi și pozitiv și negativ, și bun și rău, și benefic și malefic etc. Naționalismul este un urmaș și un derivat al tribalismului, al societăților închise bazate strict pe legături de rudenie/ sânge. El se opune ideilor de societate deschisă, de interferare a culturilor, etniilor, limbilor de comunicare, dezvoltării umanității ca ideal uman. Chiar dacă forme minore și nenocive de promovare și de apărare a naționalității apar mereu  (aproape fiecare român se bucură dacă naționala de fotbal a României câștigă un meci), dar asta nu este naționalism (ci mândrie națională) și cu atât mai puțin extremism. Trăim momente tensionate în politicile regionale din zonele învecinate,  observând încercări de ieșire din criză prin acțiuni militariste/ naționaliste/ extremiste. Oricum, naționalismul este o reminiscență a trecutului medieval și modern și nu mai are ce căuta în postmodernitatea actuală. Ideal ar fi fost ca autoarea să aloce cel puțin o pagină de evocare a nașterii naționalismului, înainte de a vorbi despre evoluția acestuia. În lipsa acestor precizări sunt nevoit să culeg sensuri deja constituite și să le agreez. Iată ce scrie Ovidiu Nahoi, în Dilema veche, nr. 524, 27 februarie – 5 martie 2014, p. 5 în articolul ”Ucraina: Occident sau autarhie naționalistă”: ”Greu de crezut că Occidentul va susține financiar o Ucraină care, în loc să devină democratică și proeuropeană, va deveni autarhică și naționalistă” și – cu referire la episodul Târgu Mureș 1990 – :”Am evitat o autarhie naționalistă – deși propuneri au fost”. Sensul eminamente negativ al conceptului de naționalism folosit în articol nu poate fi pus la îndoială.

 

Starea de confuzie conceptuală este amplificată în chiar presupusul excurs istorico-evolutiv al naționalismului. Iată o dovadă: ”Națiune, naționalitate, naționalism au constituit expresii în numele cărora istoria a dirijat statele spre conflagrațiile care au marcat cursul și evoluția societăților” (p. 19). Toate aceste trei aspecte (națiune, naționalitate și naționalism) legate de constituirea și evoluția statelor națiuni sunt amalgamate și puse, nepermis, pe același plan de cauzalitate în conflictele armate dintre state. În primul rând, națiunea este o realitate geo-politică concretă, fizică; apoi, naționalitatea este o caracteristică/ o calitate a cetățenilor din acea realitate; în fine, naționalismul reprezintă o anomalie, o excrescență a ideii de națiune, o hiperbolizare maladivă a acestei realități transpusă brutal și forțat în plan ideologic și politic. A considera toate aceste aspecte (unele practice, altele teoretice; unele pozitive, altele negative; unele justificate istoric, altele nu) este nu doar o neglijență analitică și o nefericită exprimare – numindu-le deopotrivă de neutru și de egalizator:”expresii” – ci este ușa din dos prin care naționalismul este invitat să se așeze la masa realităților pozitive, acceptate și chiar promovate.  De altfel, în chiar paragraful anterior confuzia era pregătită, considerând naționalitatea ca fiind conexată, inițial, mai mult la sentimente decât la un curent. Or, curentul/ ideologia în cauză era naționalismul, nu naționalitatea. Pentru autoarea cărții, naționalismul este îndeosebi ceva pozitiv, o împlinire dezirabilă, o contopire fericită a celor patru dimensiuni care definesc o națiune: civică, teritorială, etnică și genealogică (p. 20). Naționalismul este așadar identificat cu identitatea națională, fapt care face naționalismul și mai puțin criticabil/ atacabil. Mai mult chiar, dacă un critic ca mine îndrăznește să considere naționalismul ca fiind extremizarea ideii de națiune, atunci el poate fi acuzat că atentează la identitatea unei nații, la ființa națională a acesteia. Naționalismul este văzut de LTV drept componentă inevitabilă a apariției națiunii, lucru pe care, subliniez din nou, îl consider și incorect sub raportul realităților dar și periculos pentru capacitatea de a discerne între bine și rău, între pozitiv și negativ, între sănătate și boală. LTV susține că ”națiunea și naționalismul trebuie analizate începând cu procesul istoric de formare a statelor” (p. 21) sugerând că naționalsimul este genetic și antropologic inerent societăților umane moderne și postmoderne. Precizez că dicționare și articole din varii surse au aceeași atitudine, când caldă și apreciativă atunci când este vorba despre națiuni în ascensiune, când foarte critică, îndeosebi când este vorba despre națiunilor aflate în conflicte militare, mai exact în cele de-al doilea Război Mondial. Tocmai față de această prea laxă atitudine mă pronunț pentru considerarea naționalismelor de orice fel drept extremisme.

 

Ambiguitatea definiției conceptului de națiune permite afirmația că există națiuni în afara unor state, dar și state care nu sunt națiuni. De la acest adevăr faptic LTV  deduce și afirmă că ”putem vorbi atât despre state care au format națiunile, cât și despre națiuni care au format statele” (p. 22). În realitate, modernitatea este matricea în care a apărut ”statul națiune”, concept care apare în lucrare alternativ cu formularea adejectivată, de ”stat național”.  ”Constructul etatic nu condiționează existența naționalismului”, afirmă autoarea la p. 22, dar concluzia acestei afirmații este că orice naționalism trebuie să se desăvârșească într-un stat națiune, fapt care (sub)minează întreaga construcție geopolitică postbelică, respectiv ar putea bulversa masiv lumea actuală. Naționalismul basc este unul dintre exemplele cele mai vizibile, dar, conform acestei afirmații, orice grup etnic din cadrul oricărui stat poate revendica, în virtutea dreptului la autodeterminare, transformarea imediată în stat națiune (cum s-a întâmplat cu naționalismul albanez din Kosovo, care a primit recunoaștere internațională, dar nu și a României, ceea ce este concordant cu obiectivele noastre ca țară și cu datele concrete în care ne aflăm). Scriu aceste rânduri și sub impresia proaspătă a manifestațiilor din 10 martie de la Târgu Mureș, unde naționaliști secui și cetățeni maghiari din partidul extremist Jobbik au cerut autonomie deplină, ceea ce este un pas spre separatism, respectiv spre anularea realităților geopolitice postbelice. Aici s-a văzut foarte clar că naționalismul este extremism, sau mai clar spus, naționalismele antagonice generează conflicte majore. Tocmai aici și acum se impun definiții clare și coerente – inclusiv sub raportului dreptului internațional – ale conceptelor de națiune, stat națiune și naționalism. Dacă orice grupare etnică poate deveni stat națiune, atunci Planeta va deveni un conglomerat de multe mii de state, cu o complicare extraordinară a vieții oamenilor (granițe, monede, instituții, limbi, armate proprii). Tocmai din acest motiv mă raportez foarte critic față de disocierea nefericită între naționalism și extremism.

 

Autoarea face apel bibliografic la surse diverse, unele de primă mărime și importanță în materie, dar ordonate după un criteriu care îmi scapă. Sunt citate cărți editate la Madrid,  dar neavând menționat anul apariției (p. 23, dar și alte două titluri de la pagina 24).  Nu mai insist asupra modului cum au fost selectate citatele, semnificațiile acestora și impresia neplăcută de neclaritate conceptuală (fără ca aceasta să fie complinită de opinia fermă a autoarei). La întrebarea eventualului cititor dacă naționalismul este extremism s-ar putea răspunde cu butada ”Unii zic că e, alți zic că nu e. Asta e!”.  Excursul istoric și preocuparea pentru descrierea și definirea conceptului de naționalism cunosc apogeul la paginile 25 și 26, fără a se obține însă mult dorita clarificare conceptuală. Mai mult, citarea doar a definiens-ului (conținutul definiției”), dar nu și a definiendumului (cuvântul de definit, în cazul nostru ”naționalism”), ridică unele semne de întrebare. Sugestia mea este ca definiția citată să cuprindă între ghilimele ambii termeni ai definiției conceptelor discutate/ analizate.

 

În paginile care urmează se folosește, abuziv, cred eu, conceptul de naționalism în locul conceptelor de ”identitate națională”, ”conștiință națională” sau ”ideea de națiune”, fapt care va consolida percepția inițială că unul dintre scopurile cărții poate fi și reabilitarea ideii de naționalism (doar în sensul pozitiv), separând-o de (orice formă de) extremism. Mai corect spus, autoarea distinge între naționalismul bun (conștiința apartenenței la o națiune) și naționalismul rău (ultranaționalismul extremist). Faptul că s-a făcut apel și la Dicționarul politic din 1959 (unde se vorbește despre state naționale și nu despre state națiuni) explică în bună măsură deruta autoarei în a opta pentru un concept sau altul, pentru o definiție sau alta. Este binevenită analiza comparată ”naționalism – patriotism”, iar concluzia este că patriotismul este naționalism pe înțelesul tuturor. În ce mă privește, consider că patriotismul este mai apropiat de tribalism, respectiv de evaluarea sentimentală (psiho-afectivă) a mediului uman și geografic în care trăiește o comunitate umană.

 

Pentru că am făcut deja referiri la bibliografia folosită, reamintesc obligativitatea morală a oricărui autor ca în momentul în care amintește un alt autor, o operă sau un citat, imediat să fie făcută trimiterea la locul/ locurile de unde s-a obținut informația (a se vedea paginile 42, 43, 46, 53, 54, 70 unde există carențe referitoare la identificarea sursei). Sistemul american de citare prin cifre în paranteze pătrate mi se pare și eficient și clar. Acest sistem obligă ca fiecărui nume pomenit să-i fie atașată o cifră care trimite la o lucrare cu absolut toate datele de identificare (inclusiv anul primei apariții a lucrării). Din păcate, nici la bibliografia de la final nu se precizează data primei apariții, ceea ce generează confuzii la cititorii mai puțin avizați sau care nu mai au timp să verifice sursele pe internet. De ex., a cita din Aristotel, ediția Polirom, Iași, din anul 2000 (un exemplu ipotetic) poate însemna că Aristotel este un scriitor ieșean care a publicat de curând… Poate Aristotel este un caz prea cunoscut pentru a fi confundat cu un contemporan, dar confuzia este foarte posibilă în alte cazuri.  Recomand și necesitatea de a nota și numele traducătorului, acesta fiind un personaj important în intercomunicarea culturală mondială. Apreciez notele de subsol unde autoarea își asumă conținutul traducerii unor citate, ceea ce este o bună notă pentru un cercetător responsabil.

 

Capitolul II Cadrul comprehensiv al naționalismului  (pp 39 – 52)

 

Capitolul II, dedicat clasificării naționalismelor este util pentru înțelegerea largii palete de realități doctrinare, dar regret, din nou, lipsa discernerii între doctrine naționaliste și doctrine de promovare a națiunii, precum și lipsa încercării de a clasifica și conceptele de națiune (nu doar cele încadrate în categoria excesiv de largă a ”naționalismelor”).  O observație ce derivă din compararea titlului cărții cu titlurile capitolelor II și III. Dacă titlul cărții vorbește despre ”naționalisme”, cele două capitole (II și III) care formează miezul cărții nu se mai referă la naționalisme și la larga lor paletă de forme și conținuturi, ci la… ”naționalism”, ca și cum naționalismul ar fi o doctrină unitară, coerent structurată și general acceptată. Nu voi mai insista asupra conținuturilor concrete ale capitolelor următoare (risc, din nou, să scriu o carte mai mare decât cea recenzată…), ci voi face un număr de observații punctuale și voi trage propriile mele concluzii. Cât de comprehensiv și cât de greu este de pătruns conținutul naționalismelor care populează planeta de câteva secole sugerează prezentatoarea de la Târgul de carte LIBREX, care ne invită să asistăm la lansarea romanului (sic!) semnat de Loredana Terec-Vlad. Pe când o cerere de admitere în Uniunea Scriitorilor din România?…

 

 

Capitolul III Formele extremiste ale naționalismului (pp 53 – 104)

 

 

Superficialitatea atinge, uneori, insuportabilul atunci când cititorului îi este oferită o asemenea mostră de lipsă de logică (ideologia este confundată cu statul…). Iată mo(n)stra: ”Contextul istoric explică diverse (!) asemănări între fascismul italian și nazismul german. Ambele sunt state (!) recent (?) formate care și-au completat unirea, caracteristică (!) de stat și industrializarea într-o perioadă relativ recentă” (p. 63). Ciudat de tot este și paragraful în care se precizează că fascismul era împotriva liberalismului și… socialismului (p. 63). Or, atât fascismul, cât și național-socialismul (nazismul) erau curente doctrinare socialiste, aparținând stângii (și nu extremei drepte așa cum consideră Vladimir Tismăneanu și alți politologi).

 

Încercând să prezinte doctrina ideologică a lui Mussolini, LTV comite o inexactitate: ”Mussolini, fondatorul partidului național fascist italian….” (p. 65) formulare inexactă, cititorul fiind tentat să creadă că denumirea acelui partid era  P.N.F.I., în timp ce denumirea corectă era P.N.F., fără italian în coadă… Mai mult, gramatica românească sugerează că numele proprii se scriu cu inițiale majuscule…. (Pentru comparație se poate consulta:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Partidul_Na%C8%9Bional_Fascist ). De altfel, informațiile parțiale oferite în carte obligă cititorul să apeleze la Google sau la alte motoare de căutare. Cărți de această factură constituie un puternic îndemn adresat cititorului de a apela consistent la internet, la enciclopedii și texte fundamentale existente din belșug pe net. Rostul și meritul principal al cărții, pe care îl recunosc fără rezerve, este de a sensibiliza cititorul și a-l îndemna să se apuce serios de studiu dacă vrea să poată să se descurce în ”meandrele concretului” național și naționalist contemporan.

 

Cred că ar fi un interesant subiect de analiză la o olimpiadă de logică deslușirea sensului din următoarea frază: ”Funcția etică a lui Hitler substituie principiul moral și constructiv, figura sa caracteristică și autoritară anulând complet preceptele morale ale societății germane.” (p. 73).

 

La pagina 78 este plasat un paragraf între ghilimele, probabil un citat. Din cine? De unde? Mister!

 

La p. 89 surpriză: Editura Akal din Madrid a publicat, în 2006, în limba română cartea ”Hitler și germanii”. De verificat…

 

La p. 93 aflăm că Editura Algaba din Madrid a publicat, în 2006, o lucrare în limba engleză… Oare așa să fie?

 

La p. 93 autoarea promite să devoaleze care sunt ”originile etimologice” ale termenului ”propagandă”, dar… n-a mai făcut-o! (Pentru a-mi explica mai bine dezacordul față de expresia pleonastică de mai sus, invit cititorii să o compare cu expresii ca ”panaceu universal”, ”protagonist principal” sau ”a conviețui împreună”).

 

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste”

 

Capitolul IV al cărții ”Societățile secrete și influența lor asupra ideologiei naziste” nu este suficient de relevant pentru tema abordată. Partea de ezoterism și ocultism de care s-a înconjurat Hitler ține mai mult de marketingul politic decât de vreo convingere intimă în deținerea unor puteri supranaturale. Cu atât mai mult, imposibilitatea oricăror verificări documentate lasă titul pe seama magiei și a vrăjitoriei, acestea nefiind analizabile cu metode ”științifice” serioase. În încercarea de a se explica freudian aversiunea lui Hitler față de evrei, se oferă prea multe motive, majoritatea ipotetice sau din surse îndoielnice, ale acestei aversiuni. Consecința este, cred, contrară celei urmărite de autoare, rasismul lui Hitler apărând ca unul motivat/ determinat/ justificat (obiectiv!) de câteva întâmplări din copilăria și tinerețea dictatorului. Le amintesc: a) moartea mamei sale ar fi fost anunțată de un medic evreu; b) Hitler însuși avea o semi-origine evreiască pe linie paternă; c) în 1907 este respins la Academia de Arte Frumoase din Viena de către un juriu format din șapte persoane dintre care cinci erau evrei; d) în 1896, la vârsta de 7 ani Adolf a fost dat la școala abației benedictine, ”colegiu creștin unde se susura în permanență un mic refren antisemit” (p. 105). Un cititor grăbit ar putea cădea în capcana de a-l compătimi și a-l înțelege pe ”bietul” Hitler… dându-i, eventual, dreptate…

 

 

Concluzii

 

De altfel, lipsa cea mai acută pe care am resimțit-o citind această lucrare (temerară pentru o tânără absolventă de facultate, dar cu atât mai meritorie) este cea referitoare la clarificarea conceptului de națiune, element definitoriu pentru toate conceptele și discuțiile ulterioare. A încerca să deslușești – într-o carte de cca o sută de pagini, format academic/ mic – istoricul și sensurile evolutive ale unor concepte controversate ca națiune și naționalism, extreme și extremisme etc. reprezintă, cred, un risc asumat, cu consecința expunerii autorului la critici și aprecieri nu tocmai elogioase. Dar, după știința mea, criticile ajută, laudele excesive strică… Efortul de a concentra pe un spațiu extrem de mic o problemtică foarte complexă și controversată nu poate avea drept consecință decât apariția unor carențe de claritate, completitudine, utilitate și de finalitate pentru toți actorii implicați. În era internetului cartea nu fac decât două trimiteri la link-uri/ adrese ale unor articole în format electronic, ceea ce este, din nou, o neîmplinire. Piața încă nereglementată a internetului face ca lucrări de notorietate să apară integral pe internet, subminând editurile și librăriile în demersurile acestora de a obține profit. În ce mă privește, am convingerea că autorii care doresc doar să comunice cititorilor un punct de vedere o vor face pe cont propriu, pe un blog sau publicând pasaje pe grupurile specializate de pe FB sau LinkedIn.

La p. 132 se vorbește despre regimuri de extremă dreaptă derivate din naționalism… De ce nu regimuri de extremă stângă? Adresez această întrebare în numele elevilor și studenților care ar putea citi această carte.

 

O concluzie cu iz de analiză cauzală, în urma prezentării doctrinei naziste, îmi stârnește nedumerirea: ”Adolf Hitler, liderul carismatic, conducătorul cel (sic!) care a pricinuit izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial rămâne în istorie ca fiind singurul responsabil de crimele în masă care au avut loc la acea vreme” (p. 79). Autoarea decide că supraomul numit Hitler a declanșat de unul singur războiul mondial și este (doar el!) singurul vinovat de Holocaust! Cititorul mai puțin atent și mai puțin informat ar putea fi de acord că un singur om poartă vina pentru tot ce s-a întâmplat pe parcursul unui deceniu. Nici vorbă de alți criminali de război, de Nurenberg și de acoliții rămași nepedepsiți care au făcut posibilă ascensiunea, menținerea la putere și neînlăturarea la timp a conducătorului nazist. Mai mult, vinovăția sa este explicată printr-o dubioasă presupoziție psihanalitică, imposibil de dovedit. Prin comparație, această judecată este similară cu cea legată de execuția cuplului Ceaușescu, cei doi fiind considerați – în mintea unora –  drept singurii care au produs toate relele în cei 25 de ani de domnie a dictatorului român. Ca o ironie a istoriei, execuția a fost comandată de unul dintre apropiații săi ideologici, nomenclaturistul comunist convertit la noua ideologie a democrației ”originale”.   Mă așteptam ca – fie și în treacăt – autoarea să facă o paralelă a național-socialismului hitlerist cu național-socialismul ceuașist, fapt care ar fi adus un plus de utilitate lecturării acestei cărți. Nu s-a întâmplat, din păcate. Dar nu este încă târziu…

 

 

Bibliografia studiată și citată

 

La pagina 62 a cărții apare citat politologul Ladislau Lorincz cu cartea ”Neofascism, terorism, noua dreaptă”, Editura politică, București, 1998, p. 28. (Paradoxal, dar oarecum explicabil, la Bibliografie este trecută data corectă  a apriției cărții: 1981, dar cu eliminarea (nepermisă!) a subtitlului ”Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalismului”. Și mai ciudat este faptul că la litar ”N” se reia această lucrare sub titulatura: ”Neofascism, terorism, pericole pentru lumea contemporană”, Editura politică, 1981). După informațiile cunoscute de o mare parte dintre potențialii cititori ai cărții semnate de Loredana Terec-Vlad, Editura Politică nu mai există ca atare, ea fiind transformată, în 1990, în Editura Humanitas. A cita o carte apărută în anul 1981 și a o prezenta ca fiind din contempraneitatea imediată (1998) este un abuz și o tentativă de aburire a cititorilor oferind o gândire din perioada naționalismului ceaușist ca fiind una acceptată în noul regim democratic din România. Iată link ul și conținutul acestuia, de unde rezultă vechiul (și adevăratul/ completul titlu) al cărții lui Ladislau Lorincz.  Am descris în  https://liviudrugus.wordpress.com/2014/02/26/dex-ul-actual-trebuie-serios-reformat-cand-va-fi-pus-dex-ul-actual-la-index/ faptul că trecerea de la regimul autocratic ceaușist la regimul democratic s-a făcut, adesea, formal, schimbând, chiar și în manualele disciplinelor socio-umane doar cuvintele specifice bolșevismului ceaușist și înlocuindu-le cu cuvinte care sugerau democrația sau orientarea prodemocratică. În rest, limbajul, logica și concluziile rămâneau intacte. Acum se vede cât de important ar fi fost acceptarea și respectarea Punctului 8 de la Timișoara: nu mai permitea vopsirea naționaliștilor ceaușiști în democrați pur sânge care, apoi, au preluat inițiativa politică în România, cu consecințele cunoscute.

 

Redau mai jos link ul și conținutul acestuia referitor la cartea lui Ladislau Lorincz:

 

http://catalog.ucv.ro/opac/bibliographic_view/85700;jsessionid=E10541CB97B2B74CDFA2F24B5BEBAED8

 

  • Neofascism, terorism, Noua Dreaptă : Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Tipul înregistrării:

 Text tipărit: monografic

Autor:

Constantinescu, Nicolae N.

Autor alternativ:

Nichita, Vasile

Autor alternativ:

Lorincz, Ladislau

Responsabilitate:

Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Titlu:

Neofascism, terorism, Noua Dreaptă/ Prof. Univ. dr. Docent N. N. Constantinescu, Prof. Univ. dr. V. Nichita, Dr. Ladislau Lorincz, …

Informație la titlu:

Probleme vechi, ipostaze noi în lumea capitalistă

Detalii publicare:

Editura Politică

Locul publicării:

Bucureşti

Anul Ediției:

1981

Descriere:

270 p.

Limba:

Română

Subiect:

Asasinat politic

Subiect:

Neofascism

Subiect:

Partide fasciste

Subiect:

Partide naţionaliste

Subiect:

Terorism

Clasificare:

323.285(100)”1970/1980”

Clasificare:

329.17/.18(100)”1970/1980”

Cota topografică:

II 48129

 

Voi prelua aici și citatul din Ladislau Lorincz (1981, nu 1998!), pentru a arăta cât de păgubos este să preiei citate pe nemestecate, neinterpretate și fără un ochi critic. Mai exact, cititorul nu are altă alternativă decât de a crede că autoarea este adepta gândirii marxiste. Oare așa să fie? : ”Datorită faptului că prin esența și prin natura lor de clasă ideologia și politica fascistă sunt expresia intereselor unei minorități infirme (sic! LD) a societății, iar regimul fascist reprezintă dictatura celor mai reacționare și șovine vârfuri ale imperialismului, s-a considerat timp îndelungat că acest regim a fost lipsit de bază de masă. Baza de masă a fascismului s-a creat prin aportul coercitiv al partidului și statului fascist, prin cointeresarea unor puteri și grupuri sociale mic-burgheze, burgheze a cercurilor marelui capital” (p. 62). Este o analiză marxistă, axată pe lupta de clasă și cu trimitere simplistă la clasa capitaliștilor/ burghezilor lacomi și insațiabili. Cred că era mai bine dacă autoarea ar fi precizat că a prezentat un punct de vedere alternativ, că aceasta este o analiză marxistă și dacă, în consecință, ar fi făcut evaluări asupra acesteia. Autoarea prefațează citatul de mai sus cu o frază cu un sens care îmi scapă: ”Analiza politică evaluează și distinge fenomenele trecutului în ceea ce privește rasismul instituțional și cel sociologic.” (p. 62). Curat rasism sociologic, coane Fănică! Curat limbaj de lemn! Oare să nu reprezinte aceste tentative de recuperare a trecutului o componentă sau măcar o consecință a ”democrației originale” iliesciană, care are prea puțin de-a face cu democrația autentică? Spre exemplu, Uniunea Social Liberală (formal, defunctă acum) a însemnat o cuplare a ideii naționale (de la presupușii liberali din PNL) cu socialismul (de la social-democrații din PSD), generând un soi original de guvernare național-socialistă. Este oare pregătită Europa să accepte național socialismul românesc? Nu deranjează pe nimeni publicarea de cărți care sugerează că naționalismul și socialismul sunt reconsiderate și oferite publicului ca fiind benigne, nicidecum dușmani ai democrației?  Dacă nu, atunci se explică apariția unor astfel de cărți care preiau elemente de analiză din național-socialismul ceaușist și pe care le promovează pe post de democrație originală, națională, românească… Cititorii sunt invitați să reflecteze și să decidă dacă am greșit în aceste aprecieri. Dialogul de idei în deplină libertate și cu deplin respect față de purtătorii lor este singura și optima cale pentru (auto)lămurire. Dacă acest lucru nu rezultă suficient de clar din ceea ce am scris până acum, o face un tânăr clujean (într-un format care ar merita mai larg folosit) în această înregistrare video:

https://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=TVnefFX1MSA

Lucrarea mai ridică un semn de întrebare referitor la lipsa argumentării că socialismul național hitlerist este de extremă dreaptă, deși din descrieri rezultă că avem de-a face cu o extremizare a caracteristicilor stângii. Sau, poate, dreapta, centru și stânga nu mai reușesc să comunice foarte multe, date fiind confuziile, mimările sau pur și simplu trecerile rapide ale unor ideologi/ politicieni de pe o poziție pe alta.

Adaug aici o caracterizare a naționalismului scrisă în anul 1935 de marele ziarist Sandu Tudor, publicată de Andrei Pleșu în Dilema Veche nr 525/ 6-12 martie 2014:

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/un-mare-gazetar-sandu-tudor

Cîteva reflecţii, semnate Sandu Tudor, în 1935, în revista Credințe, despre naţionalism:

„În Ţara Românească, naţionalismul a ajuns cel mai ruşinos cal de bătaie al patriotarzilor şi demagogilor. Se reduce la mult zgomot din vîrful limbii şi la o defilare de societăţi patriotice cu darabane şi trîmbiţe, cu drapele tricolore şi medalii, spre mîndria cîtorva profitori. (…) Se numeşte naţionalism un fel de lătrat oratoric care caută să sperie pe paşnicul cetăţean despre o primejdie a cotropirii străinilor, numai şi numai pentru a-i fura buna-credinţă şi votul. Se numeşte naţionalism ura şi ameninţarea demonstrativă şi neîntreruptă faţă de vecinii neamici, cu care trebuie să hrănim uşuratec sufletul tineretului. (…) Se numesc naţionalism toate născocirile de a comercializa sentimentul de patrie spre folosul material al cîtorva escroci. (…) Naţionalismul acesta nu ne dă simţul puterii, nu ne face creatori, nu ne trezeşte conştiinţa misiunei noastre româneşti în lume. Naţionalismul acesta e mediocru, întreţinut de suflete mici şi ariviste. Naţionalismul acesta e miop şi tîmp, nu ne împrospătează sufletul şi nădejdea în ziua de mîine. Naţionalismul acesta e gol şi fals şi ucide adevărata dragoste de ţară… (…) Naţionalismul azi la modă e o zădărnicie de moarte, o boală agonică a democraţiei demagogice, de care e vremea să ne scuturăm.“ (Universalism românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 119-121)

Erori gramaticale, ortografice, logice

 

Voi scrie în stânga cuvântul sau expresia din carte și în dreapta voi scrie forma propusă de mine

 

p. 2 transhumnanism…………………………………………………………………………………transumanism

p.7: gîndire…………………………………………………………………………………………………….gândire

p.7: omul…singur legiuitor…a propriei sale vieți………omul…singur legiutor al propriei sale vieți

p. 8: nietszchiene……………………………………………………………………………………………nietzscheane

p.8: Nietszche ……………………………………………………………………………………………….Nietzsche

p.8: post nietszchiene………………………………………………………………………………..postnietzscheane

p.8: unuia din………………………………………………………………………………………………unuia dintre

p.8: dinspre…. spre   ………………………………………………………………………………….dinspre….înspre

p.9: să-l transceadă…………………………………………………………………………………….să-l transcendă

p.9: Nietszche………………………………………………………………………………………………..Nietzsche

p.16: acestă……………………………………………………………………………………………………..această

p.17: teoria naționalismului, interpretată……………………………….teoria naționalismului, interpretat

p.22: așa-zisă…………………………………………………………………………………………………………așa-zisa

p.63: sentimentelor patriote și al naționalismului…..sentimentelor patriotice și a naționalismului

p.63: eugenesia……………………………………………………………………………………………………..eugenia

p.67: corporalist………………………………………………………………………………………………..corporatist

p.70: exportările…………………………………………………………………………………………………exporturile

p.74: chronologic………………………………………………………………………………………………cronologic

p.76: etilismul…………………………………………………………………………………………………..elitismul

p.76: necesitatea de exterminare………………………………………………………..necesitatea exterminării

p.77: rase etiliste………………………………………………………………………………………………rase elitiste

p.79: conducătorul cel care……………………………………………………………………..conducătorul care

p.80: prefudiciile…………………………………………………………………………………………….prejudecățile

p.89: germenice………………………………………………………………………………………………….germanice

p.93: originile etimologice …………………………………………………………………………………etimologia

p.103: Nietzsce…………………………………………………………………………………………………Nietzsche

p.112: Groerlanda……………………………………………………………………………………………Groenlanda

p.118: Mării Britanii……………………………………………………………………………………..Marii Britanii

p.118: liderat……………………………………………………………………………………………………….condus

p.122: statului statului……………………………………………………………………………………………statului

 

Invitație la lansarea ”romanului”…

 

http://asociatialumen.ro/lansarea-volumului-intre-nationalisme-si-extremisme-a-autoarei-loredana-terec-vlad/#more-1107

 

Editura Lumen are placerea de a va invita la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana TEREC- VLAD, organizata in cadrul Targului International de Carte Librex 2014, editia 22. Evenimentul are loc sambata, 15 martie, la ora 10:15, in cadrul Palas Mall Iasi, zona Agora EX LIBRIS. Cititorii Editurii Lumen si vizitatorii Targului Librex sunt asteptati cu drag sa descopere noile tendinte din domeniu.

Targul International de Carte Librex 2014 se va desfasura pe parcursul a 5 zile, in perioada 12 – 16 martie 2014, in zona Agora EX LIBRIS din Palas Mall. In cea de-a 4-a zi a targului sunteti invitati sa participati la lansarea unei carti de exceptie a autoarei Loredana Terec-Vlad. Volumul intitulat „Intre nationalisme si extremisme” analizeaza nationalismele, cu precadere nationalismul german, care a stat la baza nazismului. Autoarea decripteaza o serie de semnificatii istorice, sociale si culturale ale aparitiei si dezvoltarii nazismului. Sunt identificate mecanisme culturale care au stat la baza ascensiunii nazismului pana in punctul in care halucinatia colectiva a rasei superioare a ajuns sa genereze ororile celui de-al doilea Razboi Mondial.

La acest eveniment vor participa ca invitati:

  • Conf. Univ. Dr. Alexandru TRIFU – Universitatea Petre Andrei din Iasi;
  • Conf. Univ. Dr. Diana Viorica LUPU – Decan Facultatea de Economie, Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Asistent Univ. Carmen BOSOTEANU – Universitatea Petre Andrei, Iasi;
  • Drd. Ecaterina CROITOR – Universitatea Stefan Cel Mare din Suceava;
  • Director Georgeta PASTRAV – Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Ilie Cristian GORCEA – Director adjunct Liceul Tehnologic Tomsa Voda din Solca;
  • Lector Univ. Dr. Costel Marius ESI – Universitatea Stefan cel Mare din Suceava;
  • Lector Univ. Dr. Horia Chiriac – Universitatea Gh. Asachi din Iasi.

Va invitam cu drag la lansarea volumului „Intre nationalisme si extremisme” a autoarei Loredana Terec-Vlad, pentru a va bucura alaturi de iubitorii de lectura stiintifica, de prelegeri si discutii culturale care vor avea la baza romanul autoarei Loredana Terec-Vlad.

Editura Lumen va asteapta la stand cu carte stiintifica si de invatatura in domeniile asistenta sociala, sociologie, stiinte politice si studii europene, stiinte economice, stiinte administrative, stiintele comunicarii, drept, istorie, studii culturale, filosofie, filologie, precum si cu reviste de exceptie care abordeaza perspectiva postmoderna a socialului, educatia multidimensionala sau dreptul.

Editura Lumen va asteapta cu drag la cea de-a 22-a editie a Targului International de Carte Librex, la Iasi!

Editura Lumen in elita editurilor romanesti! 12 ani de excelenta!

Roxana Demetra Stratulat
Editura Lumen, Asociatia Lumen
Email: prlumen@gmail.com; edituralumen@gmail.com
Site: www.edituralumen.rowww.asociatialumen.ro
www.conferinta.infowww.centruldetraining.ro
www.librariavirtuala.com
Editura Lumen- in elita editurilor stiintifice romanesti!

 

Webografie

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Extremism Definiții ale conceptului de extremism, inclusiv al conceptului de extremism de centru (Seymour Martin Lipset)

http://en.wikipedia.org/wiki/Nationalism Definiții ale conceptului de naționalism

http://ro.wikipedia.org/wiki/Na%C8%9Bionalism  Conceptul de naționalism (în limba română)

http://dexonline.ro/definitie/na%C8%9Bionalism Conceptul de naționalism în DEX

http://wiki.answers.com/Q/What_it_Nationalism#slide=1 Ce este naționalismul?

http://rationalwiki.org/wiki/Nationalism Ce este naționalismul? În RationalWiki

http://arielzellman.wordpress.com/2009/03/24/the-seven-rules-of-nationalism/ Cele 7 reguli ale naționalismului

http://www.marxists.org/archive/harman/1992/xx/natquest.htm#f12 Naționalismul – un punct de vedere troțkist

http://en.wikiquote.org/wiki/Nationalism Citate/ Maxime despre naționalism/ patriotism

http://en.wikiquote.org/wiki/George_Orwell Orwell despre naționalism

Notes on Nationalism (1945)[edit]

 

Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.

Published in Polemic (October 1945); Full essay online

 

Those who „abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

  • By „nationalism” I mean first of all the habit of assuming that human beings can be classified like insects and that whole blocks of millions or tens of millions of people can be confidently labelled „good” or „bad.” But secondly — and this is much more important — I mean the habit of identifying oneself with a single nation or other unit, placing it beyond good and evil and recognizing no other duty than that of advancing its interests. Nationalism is not to be confused with patriotism. Both words are normally used in so vague a way that any definition is liable to be challenged, but one must draw a distinction between them, since two different and even opposing ideas are involved. By „patriotism” I mean devotion to a particular place and a particular way of life, which one believes to be the best in the world but has no wish to force on other people. Patriotism is of its nature defensive, both militarily and culturally. Nationalism, on the other hand, is inseparable from the desire for power. The abiding purpose of every nationalist is to secure more power and more prestige, not for himself but for the nation or other unit in which he has chosen to sink his own individuality.
  • Nationalism is power-hunger tempered by self-deception.
  • The nationalist not only does not disapprove of atrocities committed by his own side, but he has a remarkable capacity for not even hearing about them.
  • Actions are held to be good or bad, not on their own merits, but according to who does them, and there is almost no kind of outrage — torture, the use of hostages, forced labour, mass deportations, imprisonment without trial, forgery, assassination, the bombing of civilians — which does not change its moral colour when it is committed by ‘our’ side.
  • The majority of pacifists either belong to obscure religious sects or are simply humanitarians who object to taking life and prefer not to follow their thoughts beyond that point. But there is a minority of intellectual pacifists, whose real though unacknowledged motive appears to be hatred of western democracy and admiration for totalitarianism. Pacifist propaganda usually boils down to saying that one side is as bad as the other, but if one looks closely at the writing of the younger intellectual pacifists, one finds that they do not by any means express impartial disapproval but are directed almost entirely against Britain and the United States. Moreover they do not as a rule condemn violence as such, but only violence used in defence of western countries. The Russians, unlike the British, are not blamed for defending themselves by warlike means, and indeed all pacifist propaganda of this type avoids mention of Russia or China. It is not claimed, again, that the Indians should abjure violence in their struggle against the British. Pacifist literature abounds with equivocal remarks which, if they mean anything, appear to mean that statesmen of the type of Hitler are preferable to those of the type of Churchill, and that violence is perhaps excusable if it is violent enough. After the fall of France, the French pacifists, faced by a real choice which their English colleagues have not had to make, mostly went over to the Nazis, and in England there appears to have been some small overlap of membership between the Peace Pledge Union and the Blackshirts. Pacifist writers have written in praise of Carlyle, one of the intellectual fathers of Fascism. All in all it is difficult not to feel that pacifism, as it appears among a section of the intelligentsia, is secretly inspired by an admiration for power and successful cruelty.
  • If one harbours anywhere in one’s mind a nationalistic loyalty or hatred, certain facts, although in a sense known to be true, are inadmissible. Here are just a few examples. I list below five types of nationalist, and against each I append a fact which it is impossible for that type of nationalist to accept, even in his secret thoughts:

BRITISH TORY. Britian will come out of this war with reduced power and prestige.

COMMUNIST. If she had not been aided by Britain and America, Russia would have been defeated by Germany.

IRISH NATIONALIST. Eire can only remain independent because of British protection.

TROTSKYIST. The Stalin regime is accepted by the Russian masses.

PACIFIST. Those who „abjure” violence can only do so because others are committing violence on their behalf.

All of these facts are grossly obvious if one’s emotions do not happen to be involved: but to the kind of person named in each case they are also intolerable, and so they have to be denied, and false theories constructed upon their denial. I come back to the astonishing failure of military prediction in the present war. It is, I think, true to say that the intelligentsia have been more wrong about the progress of the war than the common people, and that they were more swayed by partisan feelings. The average intellectual of the Left believed, for instance, that the war was lost in 1940, that the Germans were bound to overrun Egypt in 1942, that the Japanese would never be driven out of the lands they had conquered, and that the Anglo-American bombing offensive was making no impression on Germany. He could believe these things because his hatred for the British ruling class forbade him to admit that British plans could succeed. There is no limit to the follies that can be swallowed if one is under the influence of feelings of this kind. I have heard it confidently stated, for instance, that the American troops had been brought to Europe not to fight the Germans but to crush an English revolution. One has to belong to the intelligentsia to believe things like that: no ordinary man could be such a fool.

  • There is no crime, absolutely none, that cannot be condoned when ‘our’ side commits it.

 

http://en.wikipedia.org/wiki/Anti-nationalism Antinaționalism și naționalism

http://ro.metapedia.org/wiki/Na%C5%A3ionalism Conceptul de naționalism în Metapedia

http://mipopescu.wordpress.com/2014/02/23/nationalism-ucrainean/ Naționalism ucrainean

http://nraducanu.wordpress.com/2013/12/07/nationalism-si-patriotism-notiuni-contradictorii/ Despre naționalism și patriotism

http://foaienationala.ro/naionalism-patriotism-sau-trdare.html Foaia națională analizează naționalismul

 

Orice comentarii pe marginea micilor observații, deducții și propuneri făcute pe marginea cărții tinerei autoare debutante Loredana Terec-Vlad sunt mai mult decât binevenite. Sper ca autoarea să continue cercetările și demersurile publicistice deoarece întrevăd un potențial real și o dorință de a comunica lumii teme și idei demne de o mult mai bună înțelegere. Îi doresc succes!

 

Liviu Druguș, Miroslava, jud. Iași                                           14   martie 2014

 

www.liviudrugus.wordpress.com                                          www.facebook.com/liviu.drugus

 

Cu prostia pre inteligență călcând (I)


Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, Bucureşti, 2004-2012, 140 pagini (format pocket), (Comment je sui devenu stupide, Paris, ianuarie 2001)

 

Motto-uri:

”Iluzia cunoașterii este mai periculoasă decât ignoranța” (Stephen Hawking)
L’intelligence, ça n’est pas ce qu’on sait, mais ce que l’on fait quand on ne sait pas.”  (Jean Piaget)

Aș da tot ce știu pentru jumătate din ce ignor” (Descartes)

qui accroît la science, accroît ses douleurs” (Eccleziastul)

Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior (…) jidov rătăcitor al cunoașterii” (Giovanni Papini, Un om sfârșit)

 

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”. (tepuicuprostii.com)

Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței” (Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2012, p. 9)

 

 

 

*Eu, prost?!

* Unde-i minte-i și prostie

* Cine se (mai) prostește, se (și) înțelepțește

* Inteligența  poate însemna și autoasumarea prostiei

* Dacă prosti(re)a nu este totală, mai  există șansa revenirii

* Nu cunoașterea este cauza nefericirii, ci cunoașterea incompletă

* Cunoașterea unidimensională, disciplinară va fi înlocuită de transcunoaștere 

 

CUPRINS

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

1 Despre autorul francez Martin Page

2. Martin Page este un scriitor postmodern

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

II 1 Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței.

II 2 Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia).

II 3  Despre schimbare.

II 4 Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței.

II 5 Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

III 1 Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000

III 2 Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic

III 3  Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului

III 4 Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

III 5 Deconstrucția romanului

 

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

 

I. 1.  Despre autorul francez Martin Page. Pentru informații biobibliografice vezi: http://www.martin-page.fr/, http://www.martin-page.fr/francais/biographie/ dar și blogul autorului http://www.pitagarmen.com/blog/  Tot despre autor se pot afla mai multe la adresa http://www.humanitas.ro/files/media/m-am-hotarat-sa-devin-prost.pdf, aceasta fiind un promo lansat de Editura Humanitas, unde a apărut traducerea românească a Adrianei Gliga, în anul 2004, cu reeditări în 2005, 2006, 2007, 2008 și 2012. O primă traducere în limba engleză a apărut în 2004 (vezi mai multe pe http://en.wikipedia.org/wiki/How_I_Became_Stupid). Autorul a primit în anul 2004 Premiul Euregio pentru literatură la vârsta de 29 de ani în timp ce studia Antropologia (facultate pe care n-a mai terminat-o, în schimb a început multe altele…).Cartea francezului Martin Page (prima sa carte!) a fost lansată în prima lună (ianuarie) a primului an (2001) din noul/ ultimul mileniu (al treilea). Un început care s-a arătat, iar apoi s-a confirmat, a fi unul promițător și îmbucurător. Pe pagina de gardă a cărții apărute la Humanitas se scrie, cu îndreptățire: ”Martin Page este una dintre bucuriile literare ale acestui secol”. Subscriu! Un interviu cu Martin Page (realizat de Luminița Voina-Răuț) se găsește publicat în România Literară din anul 2005, când autorul rotunjise 30 de ani. Pentru o mai sigură șansă la lectură voi reproduce aici interviul aflat la adresa: http://www.romlit.ro/cu_martin_page

Luminiţa Voina-Răuţ: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Martin Page?Martin Page: Sunt un scriitor francez de 30 de ani.LVR: Până în prezent, editura Humanitas a publicat versiunea românească a două romane scrise de dumneavoastră: Comme je suis devenu Stupide (M-am horărât să devin prost, în traducerea Adrianei Gliga, 2004) şi La libellule de ses huit ans (Libelula, traducere: Ioana Bot, 2005). De unde v-a venit ideea de a scrie primul roman, cu care aţi şi debutat, de alftel?

MP: Mi-ar trebui săptămâni întregi să explic, e foarte greu să ştii cum îţi vine o idee. În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs”, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.

LVR: Este o idee îndrăzneaţă, iar autorul cărţii trebuie să fie o persoană foarte inteligentă, pentru a-şi pune astfel de întrebări. Există un sâmbure autobiografic în carte?

MP: Mai mulţi sâmburi chiar. Dar aici nu este vorba doar de biografia mea, sunt lucruri care se regăsesc la toată generaţia mea; vreau să spun că am foarte mulţi prieteni care se apropie mult de personajul cărţii, studenţi parizieni ori străini, tineri preocupaţi de problemele epocii, care sunt foarte nefericiţi, îşi găsesc cu greu locul în societate, nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită sau pur şi simplu nu pot să se maturizeze. Sunt multe elemente autobiografice în carte, dar nu cred c-ar fi prea interesant să vă povestesc viaţa mea acum…

LVR: Totuşi, poate că cititorii dumneavoastră sunt curioşi să ştie câteva date inedite din viaţa tânărului romancier.

MP: Am început diverse studii universitare, le începeam, dar mă opream de fiecare dată, fiindcă mă plictiseau îngrozitor. Tot ce voiam să fac era să scriu. Ca s-o liniştesc pe mama, mă înscriam la Universitate şi urmam diferite cursuri; în felul acesta îmi completam cunoştinţele. Ideea era să am cât mai multe informaţii, pe diferite teme; în acest sens am studiat filozofia, antropologia, sociologia, lingvistica, istoria artei, studiam dar nu mă prezentam la examene, fiindcă examenele nu mă interesau. Pentru mine frecventarea acestor cursuri devenise un modus vivendi. Am prieteni care s-au specializat într-un anumit domeniu, unul a studiat Dreptul, e un avocat desăvârşit, dar nu-l interesează nimic altceva, în schimb, pe mine mă interesează o mulţime de lucruri; cum n-am fost niciodată un elev bun, nici nu puteam deveni un specialist grozav.

LVR: Când aţi început să scrieţi?

MP: În adolescenţă; am început cu mici texte. Prima carte am scris-o la 18 ani, dar n-a fost niciodată publicată, astfel încât am debutat abia la 24 de ani cu romanul ”M-am hotărât să devin prost”.

LVR: Cum a fost primită cartea în Franţa?

MP: Mai degrabă bine, cred c-am avut mare noroc. Mă sperie gândul că romanul îi poate influenţa cumva pe tineri, sper doar să-i atingă, să-i emoţioneze. Pentru mine, scriitorul e aidoma cofetarului; dacă am făcut o prăjitură şi oamenilor le place, sunt mulţumit.

LVR: Îmi puteţi cita câţiva scriitori preferaţi?

MP: Da, îmi plac Julio Cortázar, Graham Greene, Oscar Wilde, Haruki Murakami, Dostoievsky. Admir fantezia lui Cortázar şi chestionarea realităţii.

LVR: Întrebările care s-au pus la acest festival de la Neptun au fost: Eu scriu. Cine mă citeşte? Pentru cine scrieţi?

MP: Pentru cine scriu? Cred c-ar fi mult mai simplu dacă v-aş da numărul de telefon al psihanalistului meu.

LVR: Aveţi un psihanalist?

MP: Nu unul, doi.

LVR: Aveţi nevoie de psihanalişti? De ce? Nu puteţi să vă adresaţi unor prieteni?

MP: Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mental, sunt tulburat. Poate că în România nu mergeţi la psihanalişti, dar eu cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte, un psihanalist te ajută să te cunoşti mai bine, să înţelegi de ce faci cutare sau cutare lucru, e interesant.

LVR: Vă înţelegeţi mai bine prin intermediul psihanalistului?

MP: Da, mă înţeleg mai bine. Fireşte, am şi prieteni, dar cu ei există anumite limite, te simţi mai în largul tău în faţa psihanalistului.

LVR: Vreţi să ne vorbiţi puţin despre romanul recent publicat la noi, Libelula? Şi despre cărţile viitoare?

MP: Libelula este povestea unei tinere pictoriţe aflată în faţa succesului. Am scris şi o piesă de teatru, Vies communes (Vieţi obişnuite), care e istoria unei despărţiri, iar de curând s-a publicat la Paris ultimul meu roman, la aceeaşi editură, Le Dilettante: On s’habitue aux fins du monde (Ne obişnuim cu sfârşitul lumilor), cineva care la 28 de ani devine o persoană vie, începe să trăiască de la această vârstă.

LVR: Aveţi nevoie de condiţii speciale pentru a scrie? Unde scrieţi, de regulă?

MP: Scriu oriunde, de regulă dimineaţa. Hemingway zicea că: ,singurul loc în care poţi scrie e capul tău”. Scriu aşadar în capul meu, fără să-mi pese unde mă aflu.

LVR: Credeţi că vocea scriitorului este auzită în societate în momentul de faţă?

MP: Habar n-am, nu citesc articolele care se scriu despre romanele mele şi acest aspect nu mă interesează. Cred totuşi că vocea scriitorului poate fi uneori importantă, iar alteori nu, fiind chiar deranjantă.

LVR: Ce vă mai place, în afara scrisului?

MP: Jazzul, ploaia, filmele, să mă plimb prin Paris şi să gătesc.

LVR: Acum trăiţi din scris. Sunteţi tradus deja în numeroase limbi. Îmi puteţi spune care este relaţia cu traducătorii cărţilor dumneavoastră? MP: Din păcate, cu traducătorii mei nu prea am relaţii, mai degrabă cu traducătoarele mele din Japonia, Germania şi Rusia care îmi scriu şi-mi pun întrebări. Uneori simt nevoia să comunic cu ei, dar ei n-o fac, cred c-ar putea să mă întrebe multe lucruri despre text, despre ideile mele. Aştept din partea lor emailuri, chiar telefoane.

LVR: Un ultim cuvânt, de astă dată despre această întâlnire cu scriitori din diferite ţări aici la Festivalul Zile şi nopţi de literatură din Neptun.

MP: Pentru mine, ca scriitor, această întâlnire e extraordinară, o experienţă fericită. E grozav să comunici cu oameni care trăiesc ca şi tine: citesc şi scriu! Doar mâncarea de la hotel nu-mi place, în rest totul e în regulă, oamenii sunt calzi şi amabili, iar subiectele abordate mi se par interesante şi utile.

LVR: Vă mulţumesc.

I.  2. Martin Page este un scriitor postmodern. Există – ca o ironie a soartei – postmoderni care nu știu că sunt postmoderni și care chiar critică postmodernismul, poate și din motive strict conjuncturale. Nu știu dacă Martin Page conștientizează că practică o scriitură postmodernă, dar în mod cert nu-și revendică apartenența la un curent sau altul. El scrie de plăcere și nu este interesat de clasificări, comentarii, cronici, recenzii etc. Probabil că își reglează tirul/ tirajele în funcție de propriile-i trăiri, dar și de intrările în cont. Dacă piața respinge, nu mai insistă. Primul roman pe care l-a scris și l-a publicat a fost și primul succes de librărie, în Franța și în întreaga lume. Subsemnatul am descoperit, la începutul anilor 90, că modul în care gândeam sau stilurile pe care le agream se încadrează în vag definitul concept de postmodernism. Spun asta pentru a proba că se poate să fii postmodern și să afli asta mult mai târziu.  Pentru cititorul eventual iritat de melanjul postmodern pe care îl fac aici (vezi mai jos), amestecând povestea pageană a unui individ din Occident – Antoine – (cu angoasele sale existenţiale majore) cu povestea societăţilor bolşevizate forţat din Orientul european (comparații pe care le fac pe parcursul acestei recenzii), trebuie să-mi mărturisesc, din start, ”păcatul” de a agrea și chiar de a practica postmodernismul. Totodată, trebuie să explic faptul că este o convingere a mea, aceea că individualitatea, societatea şi umanitatea una sunt (Tres unum sunt!). Baleierea de la un nivel de agregare umană la altul, de la unul (micro) la multiplu (macro) şi/ sau de la multiplu (macro) la totalitate (mondo) are drept finalitate mai buna înţelegere a celorlate două paliere/ niveluri de agregare umană. Este valabilă şi transgresarea nivelurilor în sens invers, adică dinspre mondo spre macro, sau dinspre macro spre micro. În cartea de față, cu mijloace literare/ ficționale postmoderne, Martin Page îl plimbă pe Antoine prin toate palierele: de la sinuciderea presupusă ca act strict individual (micro), la descrierea colectivităţii numită spital (macro) şi apoi la interconectivitatea planetară numită piaţă financiară (mondo). Conchid (cu convingere!) că asemănările şi comparaţiile situaţiilor din carte (ficționale) cu cele din contextele real-concrete (mundane) sunt utile pentru creşterea accesibilităţii mesajului transmis de autor prin intermediul eroului său. Fiind poate prea entuziasmat de virtuţile hermeneuticii şi ale semioticii sunt tentat să confer semnificaţii multiple gesturilor şi contextelor din carte, semnificaţii nebănuite, poate, chiar de autor… Consider că şi exagerările sau supralicitările (interpretărilor) au rostul lor, ele fiind un bun pretext pentru un dialog ulterior şi chiar pentru un  schimb de idei.  Altfel, toată literatura s-ar reduce doar la povestiri ale unor fapte reale sau atât de bine imaginate încât chiar par reale… Eu înclin să cred că literatura este, în primul rând, pretext pentru comunicarea de idei sau de mesaje, de imagini și de situații, precum şi incitări la gândire sau la simţire tot mai rafinate care să aibă drept rezultat un plus de cunoaștere sau un plus de trăiri emoționale agreate/ așteptate de cititor. Plăcerea estetică este, pentru mine, identică cu utilitatea și normalitatea etică, ambele (eticul și esteticul) fiind fațete ale monedei numită viață sau, uneori, literatură.

 

 

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

 

 

II. 1.  Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței. Departe de a fi o pledoarie în favoarea proștilor, tâmpiților, demenților, cretinilor, descreieraților, idioților, gângavilor, tălâmbilor, hăbăucilor, neghiobilor, țicniților și a altor tarați psihic sau a altora lipsiți de duh/ spirit/ suflet, romanul ironizează, în fond, prostia șlefuită care se vrea inteligență rafinată. Pentru Antoine, ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, … [ea] este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc” (p. 7).  Unii ar fi tentați să deducă de aici, în mod absolut, că inteligența/ intelectualitatea este negativă și dureroasă, în timp ce prostia este pozitivă și generatoare de fericire. Amintesc aici alte trăsături ale gândirii postmoderne (pe lângă melanjul ideatic): relativismul și (auto)ironia. Autorul strecoară printre afirmații sentențioase, cu putere de maximă/ cugetare demnă de citat în discursuri și analize, sintagme relativizante și care diminuează serios presupusa aserțiune generatoare de certitudini. Se spune, pe drept cuvânt, că doar proștii au certitudini, în timp ce inteligenții au îndoieli. (”Problema omenirii este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere” – Charles Bukovski). Revenind la citatul din Antoine, acesta conține sintagma relativizantă ”de multe ori”, ceea ce poate însemna că există asemenea situații, fără însă a sugera că acestea ar fi majoritare sau, Doamne ferește, absolute. ”De (prea) multe ori” înseamnă și … ”de câteva ori”, respectiv ar fi tocmai acele excepții care confirmă regula. Iar regula este că inteligența (autentică) nu are cum să te facă, permanent, nefericit, sărac și singuratic. Dar prostia da. A face caz de (exces de) inteligență, a epata strident doar prin manifestări sporadice și ciudate de inteligență este o formă crasă de prostie. Prostul este, de fapt, un tip care o face pe inteligentul. Nefinalizarea proiectelor asumate de ”inteligentul” Antoine probează lipsa raționamentelor logice normale, a unei gândiri elementare și firești. Faptul că eroul cărții se crede inteligent în exces (ceea ce este, în fapt, o dovadă de prostie) îi va provoca multe necazuri și enorme insatisfacții, mai mari decât cele cunoscute înainte de a renunța la inteligență și la gândire logică. Prostia – presupus panaceu al sictirului intelectualist de care suferea Antoine – este greu decelabilă de inteligență. Unde-i minte-i și prostie, dar adesea e foarte greu să le separi, să le evaluezi și, eventual, să le opui.  Viața ne arată că prea frecvent bogații sunt considerați inteligenți sută la sută (cel mai plauzibil motiv al îmbogățirii este, de fapt, tupeul urmat de încălcarea legilor și existența unora mai proști ca viitorul îmbogățit), iar oamenii de stat/ politicienii sunt – în mod eronat – presupuși a fi cunoscători și practicanți ai idealurilor de bine, adevăr și frumos. De fapt, tocmai conferirea de inteligență celor care, de fapt, nu o au, este o probă de prostie. În schimb, a mima prostia, a accepta un nivel mai ridicat, dar controlat, de prostie, asta da, se poate numi inteligență. Spuneam că gândirea postmodernă implică și multă (auto)ironie. În citatul de mai sus, cea de a doua frază o contrazice/ o anulează pe prima (care, oricum, era relativizată). Astfel, opusul inteligenței nu mai este, aici, prostia, ci ”deghizarea inteligenței”, ceea ce este tot un fapt ce ține de inteligență. Mai exact, doar un inteligent își poate masca inteligența, făcând-o pe prostul, în timp ce prostul nu are cum să apeleze la ”deghizarea inteligenței” pe simplul motiv că nu posedă așa ceva. Iar ironia continuă: opusul stării de nefericire (ipotetic generată de inteligență) nu este, cum s-ar putea aștepta cineva, fericirea, faima și bogăția, ci doar o efemeră celebritate (care durează cât o hârtie de ziar, adică o zi!) în ochii naivilor (care cred în magia cuvântului scris, indiferent de conținutul ideatic al textului). Cred că cheia de lectură a romanului se află tocmai în citatul de patru rânduri pe care l-am reprodus și comentat. Romanul trebuie citit în cheie ironico-relativistă, nicidecum ca un manual de bune practici pentru obținerea fericirii absolute și perpetue, prin apelul la mijloace stranii și ineficace. Romanul-capcană este un turnesol pentru decelarea cititorilor în cel puțin două categorii: una a celor care vor lua afirmațiile lui Antoine drept literă de lege/ de evanghelie/ de înțelepciune, și alta a celor care se vor amuza copios de  naivitățile generate de o minte presupus inteligentă doar ca urmare a faptului că emițătorul acestor naivități este scriitor și universitar. De altfel, recenzia de față vine ca o completare a preocupărilor mele legate de încercarea, excesiv de temerară, de a delimita și defini cei doi termeni (inteligență și prostie) care sunt, cum am mai afirmat mai sus, mai mult complementari decât antitetici: unde-i minte-i și prostie. Romanul lui Martin Page se poate înscrie într-o glorioasă galerie de opere menite să pună prostia pe piedestalul pe care îl merită, respectiv de instrument de evidențiere și de evaluare a inteligenței.  Probabil că succesul de librărie a acestui roman în România se poate explica și prin preocuparea românilor de a-și evidenția inteligența, de a se descurca mereu și oricum, și de a arăta cu degetul spre ceilalți: vai! Ce proști sunt!… Despre cât de inteligenți se cred românii se poate afla și din scrierile lui Andrei Pleșu sau a unor sociologi contemporani (Dorin Bodea). O recenzie a cărții lui Dorin Bodea se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Tema inteligență vs prostie este una perenă în literatura universală, precum și în cea română. Despre ”Proasta folosire a inteligenței” a scris Andrei Pleșu în Dilema Veche în 2007 (cu o binevenită reluare în ianuarie 2014)  http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/proasta-folosire-inteligentei  ”Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid”. Iată și părerea matematicianului Florin Colceag: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligența lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului” (http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza). Nu întâmplător, oltenismul ”oț” trimite mai mult la calificativul de inteligent, decât la acela de hoț.  Pentru a conchide, recomand celor care nu au citit cartea sau nu au văzut spectacolul de la Teatrul Național din Iași să purceadă la o bună și temeinică autolămurire cu privire la sensurile profunde ale termenilor fundamentali ai acestei prime lucrări a lui Martin Page: prostie și, respectiv, inteligență.

II.2.    Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia). Istoria lucrărilor despre prostie ar putea începe cu anticii, dar cu siguranță Erasmus de Rotterdam a rămas în conștiința publică prin ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (http://www.librarie.net/carte/22749/Elogiul-nebuniei-sau-discurs-despre-lauda-prostiei-Erasmus-din-Rotterdam). Wikipedia nu putea ocoli acest important item http://ro.wikipedia.org/wiki/Prostie. Iată conținutul (modest) al descrierii itemului ”prostie”: ”Prostia este caracteristica unei persoanei de a fi lipsite de inteligență, de a fi ignorant sau incult. Această caracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect, vorbelor acestora sau credințelor lui. Termenul se poate referi și la o judecată inadecvată sau la lipsa de sensibilitate sau bun-simț a anumitor persoane. În ciuda încercărilor de a măsura inteligența, precum testele IQ, rămâne destul de dificil de determinat cine e prost sau deștept. Adjectivul prost este des folosit în sens peiorativ. Enciclopedia Prostiei (De Encyclopedie van de Domheid) scrisă de olandezul Matthijs van Boxsel e bazată în ideea autorului că prostia e fundamentul civilizației noastre, conform convingerii că nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este. În lucrare prostia era definită ca : auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Un citat care îi este atribuit lui Albert Einstein zice: Doar doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul „

Vasile Pavelcu a publicat peste 350 de pagini de articole pe teme de psihologie sub titlul ”Elogiul prostiei” (http://reims.mitropolia.eu/ro/doc/Elogiul_prostiei.pdf ) unul dintre articole fiind intitulat chiar ”Elogiul prostiei” (pp 300 – 307), titlul fiind, desigur, împrumutat de la celebrul Erasmus de Rotterdam. V. Pavelcu este invocat de un blogger care își intitulează și el op ul cu titlul ”Elogiul prostiei” (http://blog.cman-home.com/2013/02/elogiu-prostiei/) . Eu însumi (sic!) am scris o recenzie la un articol (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/) pe care l-am intitulat ”Prostirea proștilor cu prostii prosteși de către proști profesioniști”.  Un alt blogger scria, cu cca patru ani în urmă, un editorial cu același titlu ca al lui Erasmus de Rotterdam: ”Elogiul prostiei”: http://mirosdecafea.wordpress.com/2011/05/02/elogiul-prostiei/ . Un epigon al lui Vasile Pavelcu, regretatul profesor Adrian Neculau de la Iași, a reluat tema mentorului său, dar într-o manieră nu tocmai onestă, ceea ce m-a determinat să scriu un text care avea în miezul său exact ”elogiul prostiei”: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/   Martin Page putea folosi, la o adică, exact același titlu… El n-a făcut-o, dar eu nu am avut încotro și titlul și subtitlurile recenziei de față au inclus, involuntar sau deliberat, și toate elogiile aduse prostiei de autorii de mai sus. Consider că cititorul de ficțiune literară ar face bine să adauge lecturii romanului și câteva dintre titlurile enumerate. Nu de altceva, dar am auzit deja opinii cum că opul pagean este o critică la adresa inteligenței umane… J . În fine, o considerație personală: la presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe Andrei Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost. Și tot o dovadă de inteligență, de data asta una autentică, este… să nu te pui cu prostul. Spunea Nicolae Iorga: ”Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu prostul în discuție”.

II.3. Despre schimbare. Intelectualii, ca şi femeile, vor altceva. De asemenea, ei/ ele nu ştiu, sau nu au cum să ştie, cu exactitate, ce anume vor. De aici şi nevoia de experiment, de dorinţă de schimbare, de aventură chiar. Riscul e profesia mea, ar putea spune orice intelectual care se respectă. Intelectualii mizează pe raţiune, pe gândire, pe cunoaştere abstractă. Femeile mizează pe emoţiune, pe sentiment, pe cunoaştere concretă. Nevoia de altceva, dar şi de împingere a limitelor cunoaşterii hăt în necunoscut (vezi celebra libertariană Ayn Rand http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand ), poate sta la baza deciziei de schimbare: de sex (vezi Jan Morris: http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Morris, dar și Deirdre McCloskey, fostă Donald… http://en.wikipedia.org/wiki/Deirdre_McCloskey), de nume/ pseudonim (http://booksbywomen.org/using-a-male-pseudonym-by-rosemary-friedman/)  de partid (vezi mioriticii politruci transpartinici http://www.blogary.ro/editorial/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romanesti/ ), de  stil de viaţă (profesie, loc de muncă, locaţie, status social) etc.. Ideea de schimbare are ca primă motivaţie plictisul/ spleen ul, (dar, vorba lui Radu Cosaşu/ Belphegor, „fără plictis, de unde viaţă?”), dorinţa irepresivă de renunţare la certitudinile deja deranjante şi negeneratoare de satisfacţii şi aruncarea în braţele incertitudinii, a necunoscutului captivant şi incitant. Deviza de luptă a celor care iubesc schimbarea este: vreau altceva, ceva  nou, ceva diferit, orice dar să fie un alt – ceva. La întrebarea referitoare la posibila motivaţie a acestei intempestive înclinaţii spre altceva, spre ceva nou, răspunsul este, invariabil: why not? Postmodernismul este rezultatul unui asemenea mod de gândire, a unei asemenea atitudini critico-avangardiste faţă de sine şi de semeni, de moduri de gândire și de stiluri de viață. De fapt, ce vor postmodernii? Desigur, ei vor altceva dar, de regulă, ceea ce vor este un ceva neclar, difuz, incert, nedefinit, amestecat. Dar, oricât de neclar ar fi scopul schimbării, în mod cert, postmodernii vor, esenţialmente, altceva.  Dacă acel altceva nu satisface, nu-i nici o problemă. Oricând, există două posibilităţi: a) întoarcerea la situaţia anterioară (care poate fi: genul/ sexul anterior, partidul din care s-a plecat, ţara din care s-a emigrat, profesia pe care ai părăsit-o, soţul/ soţia pe care (l-)ai abandonat(o) etc.); b) se continuă, încrâncenat, adică prostește, experimentul, indiferent de rezultate (vezi un exemplu recent: bolşevismul sovietic comunist rus), deşi rezultatele au fost/ sunt, mai mult decât evident, oribile şi greu suportabile.  Aceasta, în linii mari și în general. Concret însă, niciodată nu revii cu adevărat în punctul de plecare (nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui râu). În ambele cazuri (revenire sau continuare) experiența este mai bogată și se constituie, ea însăși în factor de schimbare. Prin prisma acestor considerente despre schimbare, intelectualul universitar, scriitorul nocturn și autodiagnosticatul suferind de exces de inteligență Antoine este un împătimit al schimbării, chiar al schimbării cu orice preț, numai schimbare să fie. Este, de altfel, motivul pentru care postmodernii, plictisiți de durata prea mare a modernității, s-au hotărât să schimbe cât mai mult și cât mai profund lumea.

II.4. Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței. Povestea lui Antoine, eroul romanului (alias autorul, romanul fiind unul autobiografic), întrevede, din start,  şansa revenirii, şansă fructificată integral, în final.  De aici și nonșalanța cu care personajul se aruncă în experiențe limită, având asigurat, din start, de către autor, plasa de siguranță numită revenire/ recuperare/ redresare. Chiar experimentele crunte (bolşevismul) au fost nevoite, respectiv li s-a dat şansa, să revină la starea anterioară, deşi asemenea reveniri sunt, fatalmente, neplăcute şi nedorite de continuatorii iniţiatorilor. O recunoaște și Antoine/ Martin Page: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare” (p. 9). Aş putea exemplifica acest tip de „schimbare cu revenire” cu „poveştile” care pot fi spuse acum despre Imperiul sovietic/ rus, despre România stalinistă din vremea ceauşescului, sau despre  biblica întoarcere a fiului rătăcitor. Desigur, chiar dacă revenirea este enervantă, adesea ea este salvatoare și asigură șansa unor noi căutări. Alteori este doar un respiro pentru continuarea schimbării cu și mai multă determinare. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Antoine care revine, după experimentele traumatizante, la starea sa de sărăcie, de cvasiizolare și de nemulțumire pentru ”excesul de inteligență” cu care l-a dotat Natura, cu nuanța nouă că el va reîncepe viața cu un nou experiment personal, de data asta însoțit și îndrumat de fantomatica și eterica ființă feminină, Clemence.

II. 5. Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta. Managementul schimbării presupune motivarea alegerii scopului și a mijloacelor aferente, elaborarea/ descrierea căii/ căilor/ mijloacelor care pot duce la scop, imaginarea riscurilor, a consecințelor și a variantelor alternative de urmat, și, în fine, luarea deciziei (krisis). Orice schimbare majoră dorită, pre-văzută, pre-figurată şi pre-meditată, are nevoie de un plan, de o schemă desfăşurătoare, de o foaie de parcurs, dar mai mult decât acestea, are nevoie de o motivaţie, de o expunere de motive, de un proiect clar formulat. Antoine (alias Martin Page), intelectualul avid de schimbare,  face în mod constant apel la acest mod de pre-gătire a acţiunilor ulterioare/ viitoare, prezentat într-un document programatic numit, alternativ, „manifest” (p. 8), „proiect” (p.8), „proclamaţie” (p. 9).  Dar, deși lucrurile par a fi bine gândite și bine pregătite pentru atingerea schimbării dorite, respectiv o stare de mai bine, de fericire chiar, lucrurile nu evoluează conform planului. Cititorul atent va conchide, împreună cu autorul-personaj, că mai binele este, adesea, dușmanul binelui. Acest ”mai bine” este scopul invocat mereu; doar mijloacele se schimbă, eroul alegând (neinspirat, ca să nu spun prostește): alcoolismul, moartea, medicația stimulativă de stări euforice, sexul, banii. În final, soluția optimă este prietenia (aparent) dezinteresată (ca stare de revenire la un fel de normalitate, însă la una eterică, nepământeană). În mod programatic, autorul Martin Page utilizează constant toate ingredientele managementului schimbării, ale managementului în general, invocându-le mereu în modul de gândire nonconformist și rebel al eroului nostru: scop, mijloc, evaluarea rezultatelor, decizia de schimbare, informație/ cunoaștere, inteligență, emoții, inteligență emoțională etc. Fără să vreau, mi s-a prefigurat în fața ochilor minții modul de gândire al lui Antoine ca fiind unul bazat pe filosofia managerială numită Metodologia Scop Mijloc. Nu voi insista asupra acestei grile logice de efectuare și de evaluare a schimbării, invitând doar eventualii cititori interesați de management, de managementul schimbării, de managementul personal să citească mai multe articole sau capitole de carte care descriu această schemă de gândire imaginată de mine pe la mijlocul anilor 70, în perioada mea de ucenicie în cercetare la Academia Română, apoi odată cu înscrierea la doctorat și elaborarea referatelor. Fără a pretinde că această manieră de gândire este una absolut originală, novatoare și genertatoare de soluții miracol, am constatat, de-a lungul deceniilor, că în pofida simplității sale (sau tocmai din această cauză) MSM este foarte puțin înțeleasă și încă și mai puțin aplicată. Această teorie vizează eficientizarea acțiunii umane în demersul uman permanent de căutare a binelui/ fericirii/ mulțumirii/ satisfacției personale (nivel micro) în contextul societal (nivel macro) sau al întregii specii umane (mondo). Metodologia Scop Mijloc este un demers teoretic menit a ajuta oamenii să utilizeze simultan gândirea și simțirea în obținerea de acțiuni eficace, efective și eficiente. Cuvintele mai sus invocate au, pe parcursul romanului, o frecvență mult peste media obișnuită a utilizării acestor cuvinte. Tocmai această insistență a autorului de a le folosi mereu îmi întărește concluzia că Martin Page este un scriitor postmodern, dat fiind faptul că MSM este o construcție postmodernă par excellence.

Deși este o operă de ficțiune, cartea este un bun ghid de management personal neperformant, mai exact este un șir de exemple cum NU trebuie luate deciziile în viață. Titlul cărții traduse în limba română este ”M-am hotărât să devin prost” ceea ce face trimitere la actul voluntar/ de voință numit decizie și care este esența managementului (performant sau nu). În schimb, titlul din originalul francez (”Comment je suis devenu stupide” este păstrat intact în titlul dramatizării semnate de de Irina Popescu Boeru: ”Cum am devenit stupid”.   (Modul cum se preiau/ cedează/ cumpără drepturile de autor este o problemă care ține de managementul culturii. Despre variante ale modurilor de transpunere scenică a unor texte literare vezi   http://bittergertrude.com/2014/01/26/directing-creative-freedom-and-vandalism/). Iată câteva adrese unde se pot găsi textele scrise de mine pe tema Metodologiei Scop Mijloc, pe parcursul mai multor ani, și care au fost publicate în reviste din țară și din lume:

1)      Metodologia Scop Mijloc, varianta publicată în anul 2000 și reeditată apoi în 2002: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/

2)      Despre continuumul politic-economic-etic la 35 de ani de la primele cristalizări: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/

3)      Scopuri și mijloace în educație: oare știm ce vrem?: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/

4)      Viața ca o plimbare pe bicicletă: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/

5)      Despre management și Metodologia Scop Mijloc (MSM): https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

6)      Despre inteligență și intelligence: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

 

III. 1.    Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000. Omenirea era, la granița dintre milenii, deja în culmea Erei informaţiei/ Erei cunoaşterii (o eră începută cu o jumătate de secol în urmă) dar şi într-un vârf al postmodernităţii ce prevestea un posibil recul şi o pregătire pentru altceva. Și totuși scriitorul și universitarul Antoine, la cei 25 de ani ai săi, încă folosește stiloul pentru scris, deși era calculatoarelor era definitiv instalată. Melanjul dintre modernitatea stiloului și postmodernitatea tastaturii laptopurilor este atât o dovadă de postmodernitate, cât și un exemplu de preluare a unor realități moderne în postmodernitate. Astfel, se poate spune că postmodernismul este tot un fel de modernism, doar că alt fel…  Plasarea temporală a acțiunii romanului pe parcursul unei veri (19 iulie – septembrie) ține de profesia autorului și de aceea a personajului: universitari. Simplitatea acțiunilor, libertatea totală de a acționa și trăirea intensă a libertății nu putea avea loc decât pe parcursul vacanței academice, lipsa oricăror obligații profesionale oferind câmp maxim de acțiune temerarelor experimente intelectuale ale eroului nostru care considera că inteligența este o boală.

 

 

III. 2.  Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic. Am afirmat mai sus că romanul „Comment  je sui devenu stupide”/ ”M-am hotărât să devin prost” este unul autobiografic. Motivez această aserţiune prin următoarele similitudini între Antoine şi Martin Page (la vârsta scrierii primei sale cărţi, în 2001): ambii sunt intelectuali, au 25 de ani, sunt băutori de ceai, sunt scriitori (nocturni!), conservatori în privința uneltelor de scris (a folosi stiloul în anu 2000 este o formă de conservatorism, sau măcar de exhibiționism intelectual), scheletici, inteligenţi, poligloți, postmoderni, celibatari, naivi, idealişti, ludici, iubitori de animale/ păsări, doritori de schimbare şi de experimente personale, amatori de oximoronimie, fini observatori şi analişti, predispuşi spre cunoaştere, filosofi existențialiști, imaginativi, umanişti, machiavelieni („scopul scuză mijloacele”), hedonişti, egocentrici, nonconformişti, respectuoși față de semeni, filmofili şi teatrofagi, literaţi, cosmopoliţi, iubitori de cunoaştere, de excursii şi de inedit, preocupaţi de metafizică şi filosofie, esenţialişti, iubitori ai culturii anglo-saxone şi americane etc. Pe linia similitudinilor, reale sau doar aparente dintre autor şi personaj, aş alege cu precădere preocuparea lor de a merge la esenţe, la cauzele prime şi la finalităţile cele mai ultime („les libertes des personnes [sont] la fin ou, du moins, une des fins dernieres” în formularea lui Raymond Aron, cf. Essai sur les libertes, Calman Levy, 1965, p.12 ). Mă refer la ideea de fericire, combustibilul care alimentează motorul numit viaţă.  Deloc întâmplător, autorul era, la data scrierii cărţii, student la antropologie, disciplină consacrată cunoaşterii omului ca individualitate, ca colectivitate (N.B.: nu ”ca şi” colectivitate!) şi ca umanitate. Nu cunosc lecturile preferate ale lui Martin Page, dar aş paria că este un bun cunoscător al lui Montesquieu, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron (Essai sur les libertes, 1965), Ayn Rand, Karl Marx, Nietzsche, Descartes, J. P. Sartre, A. Camus şi al filosofilor care au premers şi au pregătit mişcările studenţeşti din mai 1968 (când M.P. abia trecuse de 13 ani, dar ştiu/ știm că aceasta este vârsta întrebărilor, căutărilor şi a emoţiilor puternice). Totodată, ca şi Aron, Martin Page este un cunoscător şi un iubitor de cultură anglo-americană. Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, aşeza la temelia drepturilor fundamentale ale omului tocmai căutarea fericirii: „We hold these truths to be sacred and undeniable; that all men are created equal and independent, that from that equal creation they derive rights and inalienable, among which are the preservation of life, liberty, and the pursuit of happiness”.  Tot căutarea fericirii este preocuparea de bază a lui Antoine, eroul cărţii, ca de altfel a oricărei fiinţe umane.  Pe linia posibilelor similitudini cu eroi și autori din alte timpuri l-aș aminti aici pe italianul Papini. Giovanni Papini  (1881 – 1956) a scris Un uomo finito în 1913 un roman autobiografic în care personajul principal avea 20 de ani (iar autorul avea 32). Consider că romanul postmodern „M-am hotărât să devin prost” este reluarea temei principale din romanul modern „Un uomo finito”. Tema este aceeaşi: rostul cunoaşterii, al inteligenţei, al intelectualilor atât pentru ei înşişi cât şi pentru societatea în care trăiesc. Modernii cu cartezianismul lor puneau problema liniar, cauză-efect, eventual cu sugerarea de cauze ale unor efecte nedorite.  Postmodernul Antoine este măcinat de angoase existenţiale/ ontologice, epistemologice şi teleologice similare, dar fiecare va trebui să-şi poarte crucea: dacă te-ai născut cu sete de cunoaştere şi eşti inteligent, gândeşti mult şi vrei să înţelegi totul atunci nu ai cum să scapi de această povară. Planul/ programul/ proiectul/ manifestul/ angajamentul său către sine (acela de a scăpa de inteligenţă şi de a deveni prost) este tocmai rodul inteligenţei sale şi tot inteligenţa îi spune că până la urmă va reveni la matca proprie, la inevitabila sa inteligenţă şi preocuparea fundamentală de a gândi. Antoine se află aici în postura australianului care avea un boomerang vechi şi dorea să scape de el. Logic, australianul ia boomerangul şi încearcă să îl arunce cât mai departe, dar de fiecare dată obiectul zburător revenea negreşit la stăpânul său.  Rezultatul? Australianul rămânea tot cu vechiul boomerang, progresul fiind, astfel, imposibil. „Nu puneţi vinul nou în burdufuri vechi” – sună povaţa biblică. Tradus în limbajul acţional al lui Antoine rezultă că nu poţi turna (prea multă) prostie într-o minte inteligentă. Singura soluţie ar fi schimbarea minţii, a creierului (loboctomie), soluţie pe care Antoine o va căuta/ adopta, în disperare de cauză. Paralela autor-personaj poate fi mai clar urmărită prin citirea interviului cu autorul francez, din România Literară.

III. 3    Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului    Trama centrală a cărții (și a piesei de teatru montată la Iași) este povestirea/ mărturisirea/ trăirea – de către personajul-autor – a rezultatului introspecției asupra stării de nemulțumire față de sine, respectiv a conflictului interior (intrapersonal) dintre gândire și simțire (rațiune vs afecțiune, raționament vs sentiment), conflict presupus a fi generat de excesul de inteligență cu care este dotat individul, respectiv de inteligența însăși. Personajul principal, Antoine/ Tony, evreu cunoscător de limba aramaică, este cadru didactic universitar (lector) la o universitate din Paris, fiind titrat în biologie (licență) și film (master). Machiaveliana conexiune dintre scopuri și mijloace, prezentă în multe etape ale povestirii, văzută însă simplist și liniar, îl face pe erou să acționeze haotic, intempestiv și pe baza unor raționamente precare, punând accentul când asupra scopurilor, când asupra mijloacelor fără însă a reuși obținerea mult doritului echilibru/ armonii/ adecvări dintre ele. Paradoxal, deși se invocă mereu căutarea fericirii, adecvarea dintre scopuri și mijloace nu este preocuparea principală a personajului/ autorului. Această adecvare (numită adesea fericire, rost în viață sau armonie între scopurile propuse și mijloacele induse) este găsită cu totul întâmplător, dar numai în planul ireal, fantomatic al trăirilor mult prea stimulate medicamentos. Presupunând (fals, desigur) că inteligența se află la originea tuturor relelor, Antoine își fixează un scop aparent ciudat: să scape de inteligența sa deranjantă, adică să devină (mai) fericit prin atingerea unor niveluri de prostie care să nu-i mai genereze niciun fel de probleme (”Ferice de cei săraci cu Duhul!”).

Printre mijloacele presupuse a fi ducătoare la acest scop Antoine alege: alcoolismul, culturismul, bulimia, sinuciderea, lobotomia, afacerile financiare, erotismul, medicația psihotropă (Heurezac). Denumirea franceză de Heurezac, face o trimitere transparentă la celebrul antidepresiv Prozac, dar cu sugerarea directă a ideii de fericire: heureuse. Vezi: http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/prozac-capsule_9875) de unde citez: ”Depresie: prozac este indicat în tratamentul depresiei, depresie asociată cu sau fără anxietate, în special când sedarea nu este necesară. bulimia: Prozac este indicat în reducerea supraalimentatiei. tulburarea obsesiv-compulsiva: Prozac este indicat in tratamentul obsesiilor si compulsiilor la pacientii cu tulburare obsesiv-compulsiva (OCD : Obsessive- Compulsive Disorder), dupa cum este definit in DSM-IV. Tulburarea disforica premenstruala: Prozac este indicat in tratamentul tulburarii disforice pre-menstruale (PMDD: Pre-menstrual Dysphoric Disorder)”. Traducerea engleză a preluat această trimitere la ideea de fericire și a înlocuit denumirea de Heurezac cu cea de Happyzac (happy = fericire). Din păcate, traducerea română a ignorat această denumire foarte sugestivă. Presupun că traducătoarea a pornit de la premisa (nu prea consistentă, după părerea mea) că românii chiar (mai) sunt francofoni…  Eu unul aș fi folosit (în traducere!) un românesc Feri(ce)zac, Fericezepam etc. Dar, poate că Antoine ar fi trebuit ca înainte de a se îndopa cu antidepresive să-l cunoască pe Freud: ”Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută față de sine, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”.

Fiecare dintre mijloacele alese de Antoine este mai întâi argumentat rațional și apoi aplicate pasional, amplificând, în fond, conflictul rațiune-pasiune (gândire – simțire). O primă concluzie (conflictuală!) este că pentru a deveni prost trebuie să-ți folosești inteligent inteligența din dotare. Altfel… rămâi inteligent pur și simplu – cu toate ponoasele trase de pe urma acestei presupuse calități umane. De pe poziția relativ înaltă de universitar Antoine plonjează în rândurile indivizilor de cea mai joasă condiție, desigur fără o pregătire prealabilă. De unde și eșecul fiecăruia dintre mijloacele alese….Sportul în exces (culturism), alimentația nesănătoasă, medicația psihotropă, riscantul și aiuritorul brokeraj financiar și alte lucruri rele sunt alese de către personaj drept căi spre prostire (lucruri ce sunt, totodată, intens întreținute de lăcomia capitaliștilor de a stimula consumul excesiv, respectiv de a câștiga cu orice preț). Rezultatul? Eroul nostru rămâne singur (alienat, dar în deplină conformitate cu ideea sartriană că ”infernul sunt ceilalți”), fără prieteni (izolat), fără avere (sărac) și fără speranțe de a-și atinge nebunescul scop de a deveni prost. Mai mult, capitalismul excesiv (unde absolut totul devine marfă) oferă și posibilitatea (pe care Antoine nu și-o refuză) de a cumpăra dragoste prin intermediul unei firme de aranjamente ”matrimoniale”. Sfârșitul nefericitului experiment individual de a se prosti până la ultima consecință se produce prin apariția unei fantome a unei persoane nenăscute încă, echivalentul unui idei utopice care apare înainte ca realitățile să-i dea vreo șansă de aplicare concretă. Nu întâmplător fantoma are un nume alegoric: Danny Brillliant (Dănuț cel strălucit), aluzie la riscul pe care îl au toate ideile strălucite/ strălucitoare/ atrăgătoare/ amăgitoare, risc adesea concretizat în catastrofe societale greu suportabile pentru omenire (aluzia la fascism și bolșevism poate fi o posibilă exemplificare a consecințelor nefaste ale ideilor de tip Fata morgana). Recuperarea spirituală și intelectuală a tânărului Antoine (rătăcitor printre himerele schimbărilor revoluționare ale sinelui) are loc prin mijlocirea (sau, cu ajutorul) fantomei, dar și a prietenilor săi inițiali, pierduți pe parcursul nefastelor experimente. Inevitabil, dragostea salvează lumea, inclusiv pe bietul Antoine, salvat de la un posibil accident mortal de circulație de către Clemance, o reprezentantă a sexului/ genului frumos, cea care asigură clemența într-o posibilă judecată (finală) prea aspră la adresa nesăbuitului tânăr intelectual.

III. 4. Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

Povața pe care ar putea-o însuși cei care citesc romanul și/ sau vizionează piesa de teatru ar fi una pe măsura riscurilor pe care le au ideile trăznite, fie acestea foarte apetisante și promițătoare: lăsați himerele plăcute și luați lucrurile așa cum sunt.  Tradus în plan concret, mesajul operei pagiene ar putea fi: abandonați temerarele ideologii și fantasmagorii care vizează ”crearea omului nou”, respectiv malformarea sinelui uman prin urmărirea unor fantomatice idealuri nedemne de mințile echilibrate, normale. Interpretarea/ hermeneutica acestui text scurt (de cca 140 de pagini, compactat conform presiunilor temporale ale perioadei postmoderne) al lui Martin Page este facilitată atât de descifrarea metaforelor și alegoriilor evenimentelor generate de aplicarea unor idei de transformare radicală a esenței umane (alcoolismul, medicația, chirurgia frontală, sinuciderea, afacerile financiare, sexul pe bani) cât și de invocarea unor gânditori de marcă ai umanității. Nu întâmplător, francezul Flaubert este foarte invocat, satisfăcând orgoliul național francez (alături de Descartes, Pascal, Madame de Stael), dar sunt prezenți în carte și reprezentanți celebri ai culturii universale (Hemingway, Kirk Douglas) etc. conexând problematica idealistului Antoine la preocupările general umane ale speciei noastre. Oximoronia este prezentă în text din cel puțin două motive: pe de o parte, oximoronul atrage tocmai prin contradicția antitetică pe care ar vrea să o rezolve, iar pe de altă parte oximoronia sugerează cât de conflictuale sunt ideile și definițiile aparent banale. Exemplu: ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate”. Profit de context pentru a-mi promova propria mea definiție a prostului: prostul este unul care o face pe deșteptul. Și o observație: inteligentul știe că este inteligent, dar prostul nu știe că e prost. Ipoteza autorului că transformarea inteligentului în prost ar fi o soluție spre fericire este tocmai de aceea foarte riscantă și supusă eșecului: prostul nu poate savura fericirea. Sau altfel spus, chiar când pare fericit, prostul nu știe că e fericit. În schimb, drogul dragostei, (da!) te poate face fericit! (”Fericirea este dorul de repetare” spunea/ scria Milan Kundera). Există, se putea altfel? și o explicație biochimică a dragostei (http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/iubirea-tulburare-creierului-suntsimptomele-1_52f64dcfc7b855ff562da649/index.html) fapt care a determinat OMS să încludă îndrăgostirea în lista maladiilor umane (perfect vindecabilă, din păcate…).

 

III. 5.    Deconstrucția romanului. Romanul are un parcurs circular, (de)marcat de un timp și un loc precis determinate. Acțiunea începe în noaptea de marți spre miercuri, în data de 18-19 iulie 2000 și se încheie într-o dimineață de duminică de septembrie, ora opt (plus câteva ore până la prânz), interval ce acoperă vacanța studenților și concediul profesorilor. Locul (din Paris) este același: garsoniera lui Antoine. Decorul: un măcăleandru roșu la geam, ceaiul verde aburind, Antoine scriind și gândind. Circularitatea cvasiperfectă sugerează revenirea, ajungerea la punctul din care se plecase cu cca două luni în urmă, întoarcerea dintr-un parcurs din ce în ce mai ireal și care se încheie în irealul total al fantomelor nenăscute încă. Preocuparea de a da coordonatele spațio-temporale atât de exacte vrea să sugereze că ne aflăm în fața unor situații decupate exact din realitatea imediată, nicidecum din imaginația și inspirația autorului. Debutul primului capitol/ paragraf al cărții este dedicat plasării în contextul timpului. Ca orice supradotat, Antoine crește ca-n povești, cât alții în șapte ani, ajungînd în situația ca la 25 să fie mai mult decât sătul de viață, dar și excesiv de înțelept, la cei 175 de ani pe care-i simțea, dureros, în spate. Tocmai la această vârstă matusalemică tânărul Antoine spera ”într-o viață ceva mai blândă” (p. 7), dar care nu venea de la sine, ci trebuia construită pas cu pas, minut cu minut prin voința și deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a renunța la gândire și de a deveni (mai) prost. Lumea nu mai credea în puterea inteligenței deoarece prea adesea aceasta era, de fapt, o fațadă, o zugrăveală pentru prostia și fanfaronada multora. Și dacă proștii deghizați în inteligenți aveau succes și parte de fericire, atunci devenea firesc ca un om inteligent să se deghizeze întru-un prost cu aer de inteligent, dar cu șanse mai mari la fericire. Nota bene: miza finală este  obținerea fericirii. Scopul este fericirea. Mijloacele folosite pot fi inteligența sau prostia. Totul depinde de context/ contingențe (c-așai la postmoderni). Dar, statisticile o dovedesc (!), proștii par a fi, mereu, mult mai fericiți decât inteligenții. Dacă proștii erau (tocmai ei!), aceia care câștigau ”admirația celor care cred în ce citesc” (p.7), atunci este perfect explicabil faptul ca inteligenții nu au parte de admirație, ci de ignorare, marginalizare, izolare și decredibilizare. Așadar, punctul de plecare al povestirii îl reprezintă constatarea intelectualului superinteligent că lumea înclină să-i ia pe proști drept inteligenți/ descurcăreți și să le acorde lor onoruri, voturi, credit și admirație. Această descoperire trebuia, credea Antoine, comunicată lumii printr-un document scris și pus la păstrare ca posibilă dovadă a faptului că experimentele pe care urma să le facă erau pornite din proprie inițiativă și în deplină sănătate… mintală. Adevărul său subiectiv, inconfortabil și greu acceptabil, era că inteligența sa era de vină pentru toate cele neplăcute care i se întâmplau. Contrapunctul nu putea lipsi din această decizie istorică: ”Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire” (p. 8). Așadar, gândirea negândirii era deja un fapt mărturisit și lăsat moștenire urmașilor care vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu tânărul bătrân de 25/ 175 de ani pe parcursul unei vacanțe de vară cu totul neobișnuită. Declarația scrisă se constituia ca mijloc probatoriu pentru el însuși că periculoasele experiențe la care urma să se supună erau deliberate și gândite bine chiar de el. Proclamația sa a fost datată 19 iulie și se încheie cu un citat din Full Metal Jacket care sugera că bucuria vieții este excedată de murdăria lumească: ”Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă”. Dar, înainte de a finaliza măreața și nobila sa proclamație, Antoine era bântuit de cele mai lumești gânduri: și-a amintit cum s-a obișnuit el să fure de prin magazine, atât bunuri materiale cât și spirituale, sfidând legea capitalistă sacrosanctă a respectului obligatoriu față de proprietatea privată. Interesantă este asocierea furtului de mici lucruri materiale, strict necesare existenței sale modeste cu furtul de bunuri spirituale, respectiv de pagini de carte care, ulterior legate la loc, au ajuns să formeze cca 20 de cărți din biblioteca sa. Ironia nu putea lipsi nici din acest pasaj: ”Fiecare pagină, fiind câștigată printr-un delict… devenea sacră” (p. 9). Biblica povață ”să nu furi!” a fost complet inversată, tocmai furtul (și nu respectarea poruncii!) generând sacralitate. Biblioteca lui Antoine era tocmai rezultatul încălcării interdicției biblice! De reținut (din interviul acordat României Literare) că ideea scrierii acestei cărți i-a venit autorului, citind Cartea/ Biblia. Concret, este vorba despre pasajul în care se descrie cunoașterea ca generator de durere.

” În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs„, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.”
Așadar, refrenul cărții – repetat în varii forme și intensități – este ”cunoașterea este (g)rea, deci necunoașterea/ prostia este preferabilă”. Proiectul utopic al lui Antoine este experimentarea renunțării la cunoaștere, la gândire, la inteligență, ceea ce echivalează cu o răzvrătire împotriva proiectului divin și a sentinței (definitive?) date de Dumnezeu speciei umane dotată (tot prin proiect divin) cu liber arbitru și (prin blestem) sete infinită de cunoaștere. Faptul că Eva a fost cea care a cedat (prima!) ispitei de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului poate fi interpretat ca fiind dovada că femininul este mereu asociat cu inițiativa, temeritatea, răzvrătirea și asumarea consecințelor. Deci, Cherchez la femme! Dincolo de foste și (iminent!) viitoare matriarhate, postmodernitatea a redat femeii șansa de a prelua, din nou, inițiativa în lume. În carte, acest rol inițiatic îl joacă Clemence, salvatoarea lui Antoine nu doar de la un accident (mortal!) de mașină, ci și de la starea sa de nefericire, stare curată/ vindecată (culmea!) tot prin cunoaștere! Se spune că oamenii trăiesc cu groaza de a fi cunoscuți și cu setea imensă de a-i cunoaște pe alții. Exact acest lucru este evidențiat în ultimul paragraf al cărții: ”…s-au hotărât să se joace de-a fantomele. Clemence i-a explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca niște fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părțile, să se plimbe pe străzi și prin magazine zgomotoși, să țipe ca bufnițele, să hoinărească profitând de invizibilitatea lor, să se poarte ca și cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-și lanțurile și ridicând brațele înfricoșător, Clemence și Antoine au început să bântuie orașul”. (p. 140). Am evidențiat două momente care delimitează conținutul romanului: a) starea de fapt a intelectualului Antoine, singur și scârbit de viață (nefericire generată de inteligență), urmată de declarația/ proclamația cu privire la decizia de schimbare a stării de fapt și asumarea responsabilității asupra mijloacelor alese în vederea atingerii scopului de a deveni fericit/ prost și b) eșuarea experimentului, revenirea (parțială!) la starea anterioară, urmată de începerea unui nou experiment: cunoașterea lumii în forma ”normală”, adică în duetul bărbat – femeie, ceea ce presupune o cunoaștere potențată, una puternic imaginativă și fantomatică, respectiv o cunoaștere ca o re-naștere. Salvându-i viața lui Antoine, Clemence îi dă viață lui Antoine, îl re-naște, împlinindu-și, în alt fel, vocația sa maternă, feminină. Mesajul ar fi că nu cunoașterea este sursa răului, ci cunoașterea incompletă. Combinarea mijloacelor (invocată de mai multe ori în roman) este soluția mereu mai bună față de consumarea simplă și separată de mijloace. Adecvarea scop-mijloc în problema cunoașterii este dată de cuplarea/ combinarea mijloacelor generatoare de cunoaștere și înțelegere. În cazul de față, această combinare se poate numi asociere, cooperare, unire, împreunare, îngemănare, întrepătrundere, contopire sau, cu un cuvânt suprauz(it)at: iubire. Pragmatismul (etica) cunoașterii este potențat(ă) de estetica mijloacelor cognitive, dar și de noile niveluri de înțelegere. Devine tot mai actual/ real avertismentul lui Alvin Toffler conform căruia ”Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”. Clarificate fiind momentele fundamentale ale eposului romanesc – începutul și sfârșitul, miezul povestirii este deja mult mai puțin important. Pentru o excelentă analiză referitoare la cunoaștere, înțelegere, educație, cultură, ideal etc. vezi: http://rokssana.wordpress.com/2011/08/04/mitul-pesterii/  Cunoașterea inutilă este cunoașterea neurmată de înțelegere, de captarea sensurilor și rosturilor vieții. Deplasarea accentului dinspre cunoaștere spre înțelegere, iată soluția problemei și salvarea lui Antoine. În limbajul teoriilor educaționale contemporane, cunoașterea fără înțelegere se numește analfabetism funcțional. După ce Antoine o cunoaște pe Clemence, drumul spre înțelegere și înțelepciune este deschis! Cunoașterea este potențată de înțelegere, la fel cum și înțelegerea este ajutată de cunoaștere, iar rezultatul este tocmai mult dorita stare de armonie (adecvare scop-mijloc). Dialectica cunoaștere (gândire) – înțelegere este văzută de Antoine la modul pragmatic:  ”Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?” (p. 136).

Cum am devenit prost” este nu doar o ficțiune filosofico-politică, ci și o lucrare de ideologie și de sociologie politică, de critică a mentalităților, de management personal și de grup, precum și de etică aplicată. Tehnica aleasă de autor pentru a lansa idei, critici ale ideilor și a descrie consecințele reale ale tentativelor ideale și radicale este alternativa dialog/ monolog, inclusiv dialogul dintre real și ireal, dintre imaginar și faptic, dintre dorința de schimbare și acceptarea daturilor umane fundamentale. În ultimă instanță biologul Antoine vrea să (-)și dea răspunsuri la elementarele întrebări: ”Ce este viața?”, ”Care este sensul vieții?”, ”Cum obținem fericirea?”. Prin asta Martin Page se înscrie pe linia existențialiștilor francezi Sartre și Camus, a idealistului italian Papini, dovedind că postmodernitatea poate prelua temele majore ale modernității în contextul noilor oferte și ispite pe care capitalismul mondializat le adresează individului care mai posedă o conștiință.

Liviu Druguș, Miroslava, Iași           9 februarie 2014

http://www.facebook.com/liviu.drugus                              liviusdrugus@yahoo.com

(Va urma)