liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Adrian Neculau

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 233. Luni 21 august 2017 Inteligența apreciativă sau renunțarea (aproape imposibilă) la critica depreciativă (4)


Mai zăbovesc, timp de un episod, asupra binomului ”gândire critică – inteligență apreciativă”, dar, de data aceasta, dincolo de cartea ”Inteligența apreciativă” în care s-a făcut un elogiu exagerat la adresa apreciativității/ pozitivității/ ameliorabilității ca soluție panaceu. Am spus/ scris ”elogiu exagerat” pentru a da de înțeles că, în principiu, ideea de a scoate în evidență părțile bune sau care ar putea deveni bune nu-mi este nici străină și nici potrivnică. În fond, actul educațional este un management al relației părinte-copil sau profesor-tânăr, iar în cadrul acestei relații scopurile propuse presupun (dar nu limitează) apelul la mijloace pozitive, încurajatoare, stimulative, dătătoare de speranță și, în unele cazuri, de viață chiar.

Am pornit aceste episoade despre dualitatea ”apreciativ-depreciativ” ca răspuns la observația doamnei Estera Kertesz (sculptor/ artist plastic) pe tema criticii (literare) fără menajamente. I-am dat dreptate deja că încurajările sunt, adesea, punctul forte al unei deveniri altfel latente. Ca să fiu și mai convingător în faptul că am apreciat (pozitiv!) punctul de vedere al prietenei mele virtuale, voi da câteva exemple personale din fragedă pruncie și în lipsa cărora cu siguranță traseul vieții mele putea fi cu totul altul.

Visul (relativ secret) al mamei mele era ca eu să devin scriitor (un model fericit de supraviețuire în anii 50-60). Deși eu abia auzisem despre Sadoveanu și Arghezi, pe când eram în clasele V-VII, mama venea îmbujorată și mă chema de la joacă cu un argument care ține(a), evident, de Inteligența apreciativă: ”Vino repede la radio să asculți emisiunea ta preferată!” (atunci aflam că emisiunea mea preferată era una de literatură…). Altă dată motivul era și mai serios: vino repede că vorbește la radio Sadoveanu/ Arghezi/ Călinescu etc. Apoi eram lăudat că am ascultat și întrebat despre ce a vorbit … (probabil să mă testeze dacă am priceput ceva). La liceu, în clasa VIII-a, la prima lecție de engleză a venit profesorul de istorie și ne-a pus să pronunțăm niște cuvinte. Nu pot uita că mi-a spus că ”ai pronunțat ca un englez”, iar la Bacalaureatul din 1967 profesorul Ioan Grigoraș, șef de comisie, ne-a lăudat pe mine și pe o colegă (devenită ulterior o bună profesoară de engleză la Bacău) spunându-ne: ”tu ai vorbit ca un diplomat, iar tu ca o adevărată profesoară”. Partea proastă în ce mă privește a fost că nu diplomația m-a caracterizat, ci franchețea, sinceritatea, spusul pe de-a dreptul (cu costurile aferente).

Citesc, în aceste zile, Dilema veche, cap-coadă (ca de obicei). Rubrica ieșeanului Codrin Liviu Cuțitaru (C.L.C) este una de tip ficțional-moralizator, cu învățăminte de tras la finalul articolului. În numărul 704 se prezintă un caz dilematic (o dilemă etică) care are două personaje: autorul și medicul său curant/ de familie. Spre finalul carierei medicul se apucă de scris un roman și cere părerea literatului C.L.C.: are sau nu talent literar? Diagnosticul criticului a fost sec și dur (Nu!), iar medicul a murit după cinci ani (nu neapărat din această cauză). Scrie, în final, C.L.C.: ”…setea mea de obiectivitate, manifestată atunci covîrșitor, mi-a lăsat, pînă în prezent, un gust amar pentru care, evident, nu fusesem pregătit. … Ce m-ar fi costat o vorbă laudativă – în care nu credeam – adresată cuiva care mă prețuia în mod autentic? Pînă unde trebuie să meargă verticalitatea noastră în artă? Unde este trasată limita lipsei de compromis în literatură? Iată cîteva întrebări la care nu voi putea răspunde onest niciodată. Pot confirma doar că am rămas cu tristețea de a fi lăsat – măcar o dată în viață – compulsia ”profi” să o ia înaintea umanității din mine” (p. 6).  Nu pot să nu-mi amintesc despre două situații similare în care am criticat doi profesori bine cotați ai universității ieșene: Adrian Neculau și Tiberiu Brăilean (articolele despre ei se află printre cele peste o sută de postări de pe blogul unde apar și aceste episoade din serial). Ambii au decedat la un timp oarecare după ce am scris negativ despre cărțile lor. Evident că am regretat dispariția lor, dar am rămas și cu neîmplinirea/ insatisfacția – la fel ca și medicul curant al lui C.L.C. – că niciunul nu a încercat să se apere, să se explice, să contraatace chiar. Nu știu cum o fi prin alte părți, dar cred că orgoliile exagerate, hipersensibilitatea, lipsa de comunicare/ dialog, dar și lipsa de diplomație a unor critici prea critici ne omoară încet-încet…

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Cu prostia pre inteligență călcând (I)


Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, Bucureşti, 2004-2012, 140 pagini (format pocket), (Comment je sui devenu stupide, Paris, ianuarie 2001)

 

Motto-uri:

”Iluzia cunoașterii este mai periculoasă decât ignoranța” (Stephen Hawking)
L’intelligence, ça n’est pas ce qu’on sait, mais ce que l’on fait quand on ne sait pas.”  (Jean Piaget)

Aș da tot ce știu pentru jumătate din ce ignor” (Descartes)

qui accroît la science, accroît ses douleurs” (Eccleziastul)

Știu că sunt un imbecil, simt că sunt un idiot, iar acest lucru mă scoate din rândurile idioților perfecți și mulțumiți. Sunt superior atât cât să înțeleg că nu sunt destul de superior (…) jidov rătăcitor al cunoașterii” (Giovanni Papini, Un om sfârșit)

 

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu”. (tepuicuprostii.com)

Știu că această călătorie în prostie se va transforma într-un imn al inteligenței” (Martin Page, M-am hotărât să devin prost, Humanitas, 2012, p. 9)

 

 

 

*Eu, prost?!

* Unde-i minte-i și prostie

* Cine se (mai) prostește, se (și) înțelepțește

* Inteligența  poate însemna și autoasumarea prostiei

* Dacă prosti(re)a nu este totală, mai  există șansa revenirii

* Nu cunoașterea este cauza nefericirii, ci cunoașterea incompletă

* Cunoașterea unidimensională, disciplinară va fi înlocuită de transcunoaștere 

 

CUPRINS

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

1 Despre autorul francez Martin Page

2. Martin Page este un scriitor postmodern

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

II 1 Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței.

II 2 Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia).

II 3  Despre schimbare.

II 4 Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței.

II 5 Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

III 1 Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000

III 2 Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic

III 3  Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului

III 4 Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

III 5 Deconstrucția romanului

 

Partea I – a       Despre scriitorul Martin Page

 

I. 1.  Despre autorul francez Martin Page. Pentru informații biobibliografice vezi: http://www.martin-page.fr/, http://www.martin-page.fr/francais/biographie/ dar și blogul autorului http://www.pitagarmen.com/blog/  Tot despre autor se pot afla mai multe la adresa http://www.humanitas.ro/files/media/m-am-hotarat-sa-devin-prost.pdf, aceasta fiind un promo lansat de Editura Humanitas, unde a apărut traducerea românească a Adrianei Gliga, în anul 2004, cu reeditări în 2005, 2006, 2007, 2008 și 2012. O primă traducere în limba engleză a apărut în 2004 (vezi mai multe pe http://en.wikipedia.org/wiki/How_I_Became_Stupid). Autorul a primit în anul 2004 Premiul Euregio pentru literatură la vârsta de 29 de ani în timp ce studia Antropologia (facultate pe care n-a mai terminat-o, în schimb a început multe altele…).Cartea francezului Martin Page (prima sa carte!) a fost lansată în prima lună (ianuarie) a primului an (2001) din noul/ ultimul mileniu (al treilea). Un început care s-a arătat, iar apoi s-a confirmat, a fi unul promițător și îmbucurător. Pe pagina de gardă a cărții apărute la Humanitas se scrie, cu îndreptățire: ”Martin Page este una dintre bucuriile literare ale acestui secol”. Subscriu! Un interviu cu Martin Page (realizat de Luminița Voina-Răuț) se găsește publicat în România Literară din anul 2005, când autorul rotunjise 30 de ani. Pentru o mai sigură șansă la lectură voi reproduce aici interviul aflat la adresa: http://www.romlit.ro/cu_martin_page

Luminiţa Voina-Răuţ: Cine sunteţi dumneavoastră, domnule Martin Page?Martin Page: Sunt un scriitor francez de 30 de ani.LVR: Până în prezent, editura Humanitas a publicat versiunea românească a două romane scrise de dumneavoastră: Comme je suis devenu Stupide (M-am horărât să devin prost, în traducerea Adrianei Gliga, 2004) şi La libellule de ses huit ans (Libelula, traducere: Ioana Bot, 2005). De unde v-a venit ideea de a scrie primul roman, cu care aţi şi debutat, de alftel?

MP: Mi-ar trebui săptămâni întregi să explic, e foarte greu să ştii cum îţi vine o idee. În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs”, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.

LVR: Este o idee îndrăzneaţă, iar autorul cărţii trebuie să fie o persoană foarte inteligentă, pentru a-şi pune astfel de întrebări. Există un sâmbure autobiografic în carte?

MP: Mai mulţi sâmburi chiar. Dar aici nu este vorba doar de biografia mea, sunt lucruri care se regăsesc la toată generaţia mea; vreau să spun că am foarte mulţi prieteni care se apropie mult de personajul cărţii, studenţi parizieni ori străini, tineri preocupaţi de problemele epocii, care sunt foarte nefericiţi, îşi găsesc cu greu locul în societate, nu izbutesc să-şi găsească o slujbă potrivită sau pur şi simplu nu pot să se maturizeze. Sunt multe elemente autobiografice în carte, dar nu cred c-ar fi prea interesant să vă povestesc viaţa mea acum…

LVR: Totuşi, poate că cititorii dumneavoastră sunt curioşi să ştie câteva date inedite din viaţa tânărului romancier.

MP: Am început diverse studii universitare, le începeam, dar mă opream de fiecare dată, fiindcă mă plictiseau îngrozitor. Tot ce voiam să fac era să scriu. Ca s-o liniştesc pe mama, mă înscriam la Universitate şi urmam diferite cursuri; în felul acesta îmi completam cunoştinţele. Ideea era să am cât mai multe informaţii, pe diferite teme; în acest sens am studiat filozofia, antropologia, sociologia, lingvistica, istoria artei, studiam dar nu mă prezentam la examene, fiindcă examenele nu mă interesau. Pentru mine frecventarea acestor cursuri devenise un modus vivendi. Am prieteni care s-au specializat într-un anumit domeniu, unul a studiat Dreptul, e un avocat desăvârşit, dar nu-l interesează nimic altceva, în schimb, pe mine mă interesează o mulţime de lucruri; cum n-am fost niciodată un elev bun, nici nu puteam deveni un specialist grozav.

LVR: Când aţi început să scrieţi?

MP: În adolescenţă; am început cu mici texte. Prima carte am scris-o la 18 ani, dar n-a fost niciodată publicată, astfel încât am debutat abia la 24 de ani cu romanul ”M-am hotărât să devin prost”.

LVR: Cum a fost primită cartea în Franţa?

MP: Mai degrabă bine, cred c-am avut mare noroc. Mă sperie gândul că romanul îi poate influenţa cumva pe tineri, sper doar să-i atingă, să-i emoţioneze. Pentru mine, scriitorul e aidoma cofetarului; dacă am făcut o prăjitură şi oamenilor le place, sunt mulţumit.

LVR: Îmi puteţi cita câţiva scriitori preferaţi?

MP: Da, îmi plac Julio Cortázar, Graham Greene, Oscar Wilde, Haruki Murakami, Dostoievsky. Admir fantezia lui Cortázar şi chestionarea realităţii.

LVR: Întrebările care s-au pus la acest festival de la Neptun au fost: Eu scriu. Cine mă citeşte? Pentru cine scrieţi?

MP: Pentru cine scriu? Cred c-ar fi mult mai simplu dacă v-aş da numărul de telefon al psihanalistului meu.

LVR: Aveţi un psihanalist?

MP: Nu unul, doi.

LVR: Aveţi nevoie de psihanalişti? De ce? Nu puteţi să vă adresaţi unor prieteni?

MP: Vorbesc, vorbesc, vorbesc. Mental, sunt tulburat. Poate că în România nu mergeţi la psihanalişti, dar eu cred că este o experienţă care te îmbogăţeşte, un psihanalist te ajută să te cunoşti mai bine, să înţelegi de ce faci cutare sau cutare lucru, e interesant.

LVR: Vă înţelegeţi mai bine prin intermediul psihanalistului?

MP: Da, mă înţeleg mai bine. Fireşte, am şi prieteni, dar cu ei există anumite limite, te simţi mai în largul tău în faţa psihanalistului.

LVR: Vreţi să ne vorbiţi puţin despre romanul recent publicat la noi, Libelula? Şi despre cărţile viitoare?

MP: Libelula este povestea unei tinere pictoriţe aflată în faţa succesului. Am scris şi o piesă de teatru, Vies communes (Vieţi obişnuite), care e istoria unei despărţiri, iar de curând s-a publicat la Paris ultimul meu roman, la aceeaşi editură, Le Dilettante: On s’habitue aux fins du monde (Ne obişnuim cu sfârşitul lumilor), cineva care la 28 de ani devine o persoană vie, începe să trăiască de la această vârstă.

LVR: Aveţi nevoie de condiţii speciale pentru a scrie? Unde scrieţi, de regulă?

MP: Scriu oriunde, de regulă dimineaţa. Hemingway zicea că: ,singurul loc în care poţi scrie e capul tău”. Scriu aşadar în capul meu, fără să-mi pese unde mă aflu.

LVR: Credeţi că vocea scriitorului este auzită în societate în momentul de faţă?

MP: Habar n-am, nu citesc articolele care se scriu despre romanele mele şi acest aspect nu mă interesează. Cred totuşi că vocea scriitorului poate fi uneori importantă, iar alteori nu, fiind chiar deranjantă.

LVR: Ce vă mai place, în afara scrisului?

MP: Jazzul, ploaia, filmele, să mă plimb prin Paris şi să gătesc.

LVR: Acum trăiţi din scris. Sunteţi tradus deja în numeroase limbi. Îmi puteţi spune care este relaţia cu traducătorii cărţilor dumneavoastră? MP: Din păcate, cu traducătorii mei nu prea am relaţii, mai degrabă cu traducătoarele mele din Japonia, Germania şi Rusia care îmi scriu şi-mi pun întrebări. Uneori simt nevoia să comunic cu ei, dar ei n-o fac, cred c-ar putea să mă întrebe multe lucruri despre text, despre ideile mele. Aştept din partea lor emailuri, chiar telefoane.

LVR: Un ultim cuvânt, de astă dată despre această întâlnire cu scriitori din diferite ţări aici la Festivalul Zile şi nopţi de literatură din Neptun.

MP: Pentru mine, ca scriitor, această întâlnire e extraordinară, o experienţă fericită. E grozav să comunici cu oameni care trăiesc ca şi tine: citesc şi scriu! Doar mâncarea de la hotel nu-mi place, în rest totul e în regulă, oamenii sunt calzi şi amabili, iar subiectele abordate mi se par interesante şi utile.

LVR: Vă mulţumesc.

I.  2. Martin Page este un scriitor postmodern. Există – ca o ironie a soartei – postmoderni care nu știu că sunt postmoderni și care chiar critică postmodernismul, poate și din motive strict conjuncturale. Nu știu dacă Martin Page conștientizează că practică o scriitură postmodernă, dar în mod cert nu-și revendică apartenența la un curent sau altul. El scrie de plăcere și nu este interesat de clasificări, comentarii, cronici, recenzii etc. Probabil că își reglează tirul/ tirajele în funcție de propriile-i trăiri, dar și de intrările în cont. Dacă piața respinge, nu mai insistă. Primul roman pe care l-a scris și l-a publicat a fost și primul succes de librărie, în Franța și în întreaga lume. Subsemnatul am descoperit, la începutul anilor 90, că modul în care gândeam sau stilurile pe care le agream se încadrează în vag definitul concept de postmodernism. Spun asta pentru a proba că se poate să fii postmodern și să afli asta mult mai târziu.  Pentru cititorul eventual iritat de melanjul postmodern pe care îl fac aici (vezi mai jos), amestecând povestea pageană a unui individ din Occident – Antoine – (cu angoasele sale existenţiale majore) cu povestea societăţilor bolşevizate forţat din Orientul european (comparații pe care le fac pe parcursul acestei recenzii), trebuie să-mi mărturisesc, din start, ”păcatul” de a agrea și chiar de a practica postmodernismul. Totodată, trebuie să explic faptul că este o convingere a mea, aceea că individualitatea, societatea şi umanitatea una sunt (Tres unum sunt!). Baleierea de la un nivel de agregare umană la altul, de la unul (micro) la multiplu (macro) şi/ sau de la multiplu (macro) la totalitate (mondo) are drept finalitate mai buna înţelegere a celorlate două paliere/ niveluri de agregare umană. Este valabilă şi transgresarea nivelurilor în sens invers, adică dinspre mondo spre macro, sau dinspre macro spre micro. În cartea de față, cu mijloace literare/ ficționale postmoderne, Martin Page îl plimbă pe Antoine prin toate palierele: de la sinuciderea presupusă ca act strict individual (micro), la descrierea colectivităţii numită spital (macro) şi apoi la interconectivitatea planetară numită piaţă financiară (mondo). Conchid (cu convingere!) că asemănările şi comparaţiile situaţiilor din carte (ficționale) cu cele din contextele real-concrete (mundane) sunt utile pentru creşterea accesibilităţii mesajului transmis de autor prin intermediul eroului său. Fiind poate prea entuziasmat de virtuţile hermeneuticii şi ale semioticii sunt tentat să confer semnificaţii multiple gesturilor şi contextelor din carte, semnificaţii nebănuite, poate, chiar de autor… Consider că şi exagerările sau supralicitările (interpretărilor) au rostul lor, ele fiind un bun pretext pentru un dialog ulterior şi chiar pentru un  schimb de idei.  Altfel, toată literatura s-ar reduce doar la povestiri ale unor fapte reale sau atât de bine imaginate încât chiar par reale… Eu înclin să cred că literatura este, în primul rând, pretext pentru comunicarea de idei sau de mesaje, de imagini și de situații, precum şi incitări la gândire sau la simţire tot mai rafinate care să aibă drept rezultat un plus de cunoaștere sau un plus de trăiri emoționale agreate/ așteptate de cititor. Plăcerea estetică este, pentru mine, identică cu utilitatea și normalitatea etică, ambele (eticul și esteticul) fiind fațete ale monedei numită viață sau, uneori, literatură.

 

 

Partea II – a       Despre prostie, inteligență și devenire

 

 

II. 1.  Presupusul elogiu al prostiei este, de fapt, o odă închinată inteligenței. Departe de a fi o pledoarie în favoarea proștilor, tâmpiților, demenților, cretinilor, descreieraților, idioților, gângavilor, tălâmbilor, hăbăucilor, neghiobilor, țicniților și a altor tarați psihic sau a altora lipsiți de duh/ spirit/ suflet, romanul ironizează, în fond, prostia șlefuită care se vrea inteligență rafinată. Pentru Antoine, ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate, … [ea] este atât de pervertită, încât de multe ori ești mai avantajat fiind prost, decât intelectual consacrat. Inteligența te face nefericit, singuratic, sărac, pe când deghizarea inteligenței îți conferă o imortalitate de hârtie de ziar și admirația celor care cred în ce citesc” (p. 7).  Unii ar fi tentați să deducă de aici, în mod absolut, că inteligența/ intelectualitatea este negativă și dureroasă, în timp ce prostia este pozitivă și generatoare de fericire. Amintesc aici alte trăsături ale gândirii postmoderne (pe lângă melanjul ideatic): relativismul și (auto)ironia. Autorul strecoară printre afirmații sentențioase, cu putere de maximă/ cugetare demnă de citat în discursuri și analize, sintagme relativizante și care diminuează serios presupusa aserțiune generatoare de certitudini. Se spune, pe drept cuvânt, că doar proștii au certitudini, în timp ce inteligenții au îndoieli. (”Problema omenirii este că oamenii inteligenți sunt plini de îndoieli, în timp ce oamenii proști sunt plini de încredere” – Charles Bukovski). Revenind la citatul din Antoine, acesta conține sintagma relativizantă ”de multe ori”, ceea ce poate însemna că există asemenea situații, fără însă a sugera că acestea ar fi majoritare sau, Doamne ferește, absolute. ”De (prea) multe ori” înseamnă și … ”de câteva ori”, respectiv ar fi tocmai acele excepții care confirmă regula. Iar regula este că inteligența (autentică) nu are cum să te facă, permanent, nefericit, sărac și singuratic. Dar prostia da. A face caz de (exces de) inteligență, a epata strident doar prin manifestări sporadice și ciudate de inteligență este o formă crasă de prostie. Prostul este, de fapt, un tip care o face pe inteligentul. Nefinalizarea proiectelor asumate de ”inteligentul” Antoine probează lipsa raționamentelor logice normale, a unei gândiri elementare și firești. Faptul că eroul cărții se crede inteligent în exces (ceea ce este, în fapt, o dovadă de prostie) îi va provoca multe necazuri și enorme insatisfacții, mai mari decât cele cunoscute înainte de a renunța la inteligență și la gândire logică. Prostia – presupus panaceu al sictirului intelectualist de care suferea Antoine – este greu decelabilă de inteligență. Unde-i minte-i și prostie, dar adesea e foarte greu să le separi, să le evaluezi și, eventual, să le opui.  Viața ne arată că prea frecvent bogații sunt considerați inteligenți sută la sută (cel mai plauzibil motiv al îmbogățirii este, de fapt, tupeul urmat de încălcarea legilor și existența unora mai proști ca viitorul îmbogățit), iar oamenii de stat/ politicienii sunt – în mod eronat – presupuși a fi cunoscători și practicanți ai idealurilor de bine, adevăr și frumos. De fapt, tocmai conferirea de inteligență celor care, de fapt, nu o au, este o probă de prostie. În schimb, a mima prostia, a accepta un nivel mai ridicat, dar controlat, de prostie, asta da, se poate numi inteligență. Spuneam că gândirea postmodernă implică și multă (auto)ironie. În citatul de mai sus, cea de a doua frază o contrazice/ o anulează pe prima (care, oricum, era relativizată). Astfel, opusul inteligenței nu mai este, aici, prostia, ci ”deghizarea inteligenței”, ceea ce este tot un fapt ce ține de inteligență. Mai exact, doar un inteligent își poate masca inteligența, făcând-o pe prostul, în timp ce prostul nu are cum să apeleze la ”deghizarea inteligenței” pe simplul motiv că nu posedă așa ceva. Iar ironia continuă: opusul stării de nefericire (ipotetic generată de inteligență) nu este, cum s-ar putea aștepta cineva, fericirea, faima și bogăția, ci doar o efemeră celebritate (care durează cât o hârtie de ziar, adică o zi!) în ochii naivilor (care cred în magia cuvântului scris, indiferent de conținutul ideatic al textului). Cred că cheia de lectură a romanului se află tocmai în citatul de patru rânduri pe care l-am reprodus și comentat. Romanul trebuie citit în cheie ironico-relativistă, nicidecum ca un manual de bune practici pentru obținerea fericirii absolute și perpetue, prin apelul la mijloace stranii și ineficace. Romanul-capcană este un turnesol pentru decelarea cititorilor în cel puțin două categorii: una a celor care vor lua afirmațiile lui Antoine drept literă de lege/ de evanghelie/ de înțelepciune, și alta a celor care se vor amuza copios de  naivitățile generate de o minte presupus inteligentă doar ca urmare a faptului că emițătorul acestor naivități este scriitor și universitar. De altfel, recenzia de față vine ca o completare a preocupărilor mele legate de încercarea, excesiv de temerară, de a delimita și defini cei doi termeni (inteligență și prostie) care sunt, cum am mai afirmat mai sus, mai mult complementari decât antitetici: unde-i minte-i și prostie. Romanul lui Martin Page se poate înscrie într-o glorioasă galerie de opere menite să pună prostia pe piedestalul pe care îl merită, respectiv de instrument de evidențiere și de evaluare a inteligenței.  Probabil că succesul de librărie a acestui roman în România se poate explica și prin preocuparea românilor de a-și evidenția inteligența, de a se descurca mereu și oricum, și de a arăta cu degetul spre ceilalți: vai! Ce proști sunt!… Despre cât de inteligenți se cred românii se poate afla și din scrierile lui Andrei Pleșu sau a unor sociologi contemporani (Dorin Bodea). O recenzie a cărții lui Dorin Bodea se găsește la https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/  Tema inteligență vs prostie este una perenă în literatura universală, precum și în cea română. Despre ”Proasta folosire a inteligenței” a scris Andrei Pleșu în Dilema Veche în 2007 (cu o binevenită reluare în ianuarie 2014)  http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/proasta-folosire-inteligentei  ”Românii cred despre ei că sînt un popor inteligent. Mai inteligent decît altele. Ştim cu toţii cît e de riscant să faci asemenea generalizări, cît e de greu să măsori inteligenţa şi cît de nătînge pot fi ierarhizările pe criterii etnice. Lucrurile sînt, oricum, mai complicate. Admiţînd că cineva e inteligent, trebuie să adăugăm deîndată că această înzestrare, luată în sine, nu e suficientă. Poţi să fii inteligent şi să nu ştii ce să faci cu inteligenţa ta, poţi să o foloseşti greşit, pe scurt, poţi fi inteligent într-o manieră prostească. Inteligent şi stupid”. Iată și părerea matematicianului Florin Colceag: ”Românii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligența lipsită de perspectivă, de orizont. Și au avut întotdeauna o mare admirație pentru hoți. Hoții erau si sunt semizeii locului” (http://www.dela0.ro/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza). Nu întâmplător, oltenismul ”oț” trimite mai mult la calificativul de inteligent, decât la acela de hoț.  Pentru a conchide, recomand celor care nu au citit cartea sau nu au văzut spectacolul de la Teatrul Național din Iași să purceadă la o bună și temeinică autolămurire cu privire la sensurile profunde ale termenilor fundamentali ai acestei prime lucrări a lui Martin Page: prostie și, respectiv, inteligență.

II.2.    Despre prostie, dar cu trimitere la inteligență (sau la lipsa acesteia). Istoria lucrărilor despre prostie ar putea începe cu anticii, dar cu siguranță Erasmus de Rotterdam a rămas în conștiința publică prin ”Elogiul nebuniei sau discurs despre lauda prostiei” (http://www.librarie.net/carte/22749/Elogiul-nebuniei-sau-discurs-despre-lauda-prostiei-Erasmus-din-Rotterdam). Wikipedia nu putea ocoli acest important item http://ro.wikipedia.org/wiki/Prostie. Iată conținutul (modest) al descrierii itemului ”prostie”: ”Prostia este caracteristica unei persoanei de a fi lipsite de inteligență, de a fi ignorant sau incult. Această caracteristică poate fi atribuită acțiunilor unui subiect, vorbelor acestora sau credințelor lui. Termenul se poate referi și la o judecată inadecvată sau la lipsa de sensibilitate sau bun-simț a anumitor persoane. În ciuda încercărilor de a măsura inteligența, precum testele IQ, rămâne destul de dificil de determinat cine e prost sau deștept. Adjectivul prost este des folosit în sens peiorativ. Enciclopedia Prostiei (De Encyclopedie van de Domheid) scrisă de olandezul Matthijs van Boxsel e bazată în ideea autorului că prostia e fundamentul civilizației noastre, conform convingerii că nimeni nu e atât de inteligent încât să-și dea seama cât de prost este. În lucrare prostia era definită ca : auto-distrugere inconștientă, capacitatea de a acționa împotriva lucrurilor ce îți aduc fericirea. Un citat care îi este atribuit lui Albert Einstein zice: Doar doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană, dar eu nu sunt sigur despre primul „

Vasile Pavelcu a publicat peste 350 de pagini de articole pe teme de psihologie sub titlul ”Elogiul prostiei” (http://reims.mitropolia.eu/ro/doc/Elogiul_prostiei.pdf ) unul dintre articole fiind intitulat chiar ”Elogiul prostiei” (pp 300 – 307), titlul fiind, desigur, împrumutat de la celebrul Erasmus de Rotterdam. V. Pavelcu este invocat de un blogger care își intitulează și el op ul cu titlul ”Elogiul prostiei” (http://blog.cman-home.com/2013/02/elogiu-prostiei/) . Eu însumi (sic!) am scris o recenzie la un articol (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/03/o-secventa-din-viata-subiectului-oana-pughineanu-vazuta-ca-personaj-sau-despre-prostirea-prostimii-cu-prostii-prostesti-de-catre-prosti-profesionisti/) pe care l-am intitulat ”Prostirea proștilor cu prostii prosteși de către proști profesioniști”.  Un alt blogger scria, cu cca patru ani în urmă, un editorial cu același titlu ca al lui Erasmus de Rotterdam: ”Elogiul prostiei”: http://mirosdecafea.wordpress.com/2011/05/02/elogiul-prostiei/ . Un epigon al lui Vasile Pavelcu, regretatul profesor Adrian Neculau de la Iași, a reluat tema mentorului său, dar într-o manieră nu tocmai onestă, ceea ce m-a determinat să scriu un text care avea în miezul său exact ”elogiul prostiei”: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/07/07/adrian-neculau-demonstreaza-ca-elogiul-prostiei-profesorale-de-la-cronica-veche-din-iasi-se-identifica-cu-era-prostilor-opiniomani-de-la-2/   Martin Page putea folosi, la o adică, exact același titlu… El n-a făcut-o, dar eu nu am avut încotro și titlul și subtitlurile recenziei de față au inclus, involuntar sau deliberat, și toate elogiile aduse prostiei de autorii de mai sus. Consider că cititorul de ficțiune literară ar face bine să adauge lecturii romanului și câteva dintre titlurile enumerate. Nu de altceva, dar am auzit deja opinii cum că opul pagean este o critică la adresa inteligenței umane… J . În fine, o considerație personală: la presupușii intelectuali proba supremă de prostie este plagiatul, iar plagiatorii depistați (și care cred că prin negarea evidenței pot acoperi prostia de a fura) pot sta cât mai sus în vârful piramidei prostiei omenești. Cred că plagiatorii sunt proști de cel puțin trei ori: a) o dată pentru că, neavând inteligența necesară, preiau (h)oțește și cu toptanul texte srise de alții pe care le semnează ca fiind originale; b) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, nu sunt în stare să mestece ideile altora și să le redea într-o formă cât de cât nouă și, evident, originală; și în fine c) încă o dată pentru că, neavând inteligența necesară, neagă vehement evidența furtului, invocând argumente care mai mult îl acuză decât îl scuză. Este, în concluzie, un furt la pont. Altfel spus, plagiatorul este un hoț prost de idei bune. Parafrazândul pe Andrei Pleșu, a fi inteligent într-o manieră prostească înseamnă că te-ai hotărât să devii prost. Și tot o dovadă de inteligență, de data asta una autentică, este… să nu te pui cu prostul. Spunea Nicolae Iorga: ”Dacă ataci replica unui prost, riști să te trezești cu prostul în discuție”.

II.3. Despre schimbare. Intelectualii, ca şi femeile, vor altceva. De asemenea, ei/ ele nu ştiu, sau nu au cum să ştie, cu exactitate, ce anume vor. De aici şi nevoia de experiment, de dorinţă de schimbare, de aventură chiar. Riscul e profesia mea, ar putea spune orice intelectual care se respectă. Intelectualii mizează pe raţiune, pe gândire, pe cunoaştere abstractă. Femeile mizează pe emoţiune, pe sentiment, pe cunoaştere concretă. Nevoia de altceva, dar şi de împingere a limitelor cunoaşterii hăt în necunoscut (vezi celebra libertariană Ayn Rand http://en.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand ), poate sta la baza deciziei de schimbare: de sex (vezi Jan Morris: http://en.wikipedia.org/wiki/Jan_Morris, dar și Deirdre McCloskey, fostă Donald… http://en.wikipedia.org/wiki/Deirdre_McCloskey), de nume/ pseudonim (http://booksbywomen.org/using-a-male-pseudonym-by-rosemary-friedman/)  de partid (vezi mioriticii politruci transpartinici http://www.blogary.ro/editorial/cartelul-politic-transpartinic-si-liberalizarea-pietei-politice-romanesti/ ), de  stil de viaţă (profesie, loc de muncă, locaţie, status social) etc.. Ideea de schimbare are ca primă motivaţie plictisul/ spleen ul, (dar, vorba lui Radu Cosaşu/ Belphegor, „fără plictis, de unde viaţă?”), dorinţa irepresivă de renunţare la certitudinile deja deranjante şi negeneratoare de satisfacţii şi aruncarea în braţele incertitudinii, a necunoscutului captivant şi incitant. Deviza de luptă a celor care iubesc schimbarea este: vreau altceva, ceva  nou, ceva diferit, orice dar să fie un alt – ceva. La întrebarea referitoare la posibila motivaţie a acestei intempestive înclinaţii spre altceva, spre ceva nou, răspunsul este, invariabil: why not? Postmodernismul este rezultatul unui asemenea mod de gândire, a unei asemenea atitudini critico-avangardiste faţă de sine şi de semeni, de moduri de gândire și de stiluri de viață. De fapt, ce vor postmodernii? Desigur, ei vor altceva dar, de regulă, ceea ce vor este un ceva neclar, difuz, incert, nedefinit, amestecat. Dar, oricât de neclar ar fi scopul schimbării, în mod cert, postmodernii vor, esenţialmente, altceva.  Dacă acel altceva nu satisface, nu-i nici o problemă. Oricând, există două posibilităţi: a) întoarcerea la situaţia anterioară (care poate fi: genul/ sexul anterior, partidul din care s-a plecat, ţara din care s-a emigrat, profesia pe care ai părăsit-o, soţul/ soţia pe care (l-)ai abandonat(o) etc.); b) se continuă, încrâncenat, adică prostește, experimentul, indiferent de rezultate (vezi un exemplu recent: bolşevismul sovietic comunist rus), deşi rezultatele au fost/ sunt, mai mult decât evident, oribile şi greu suportabile.  Aceasta, în linii mari și în general. Concret însă, niciodată nu revii cu adevărat în punctul de plecare (nu te poți scălda de două ori în aceeași apă a unui râu). În ambele cazuri (revenire sau continuare) experiența este mai bogată și se constituie, ea însăși în factor de schimbare. Prin prisma acestor considerente despre schimbare, intelectualul universitar, scriitorul nocturn și autodiagnosticatul suferind de exces de inteligență Antoine este un împătimit al schimbării, chiar al schimbării cu orice preț, numai schimbare să fie. Este, de altfel, motivul pentru care postmodernii, plictisiți de durata prea mare a modernității, s-au hotărât să schimbe cât mai mult și cât mai profund lumea.

II.4. Când schimbarea nu reușește se revine la starea inițială, existând însă avantajul experienței. Povestea lui Antoine, eroul romanului (alias autorul, romanul fiind unul autobiografic), întrevede, din start,  şansa revenirii, şansă fructificată integral, în final.  De aici și nonșalanța cu care personajul se aruncă în experiențe limită, având asigurat, din start, de către autor, plasa de siguranță numită revenire/ recuperare/ redresare. Chiar experimentele crunte (bolşevismul) au fost nevoite, respectiv li s-a dat şansa, să revină la starea anterioară, deşi asemenea reveniri sunt, fatalmente, neplăcute şi nedorite de continuatorii iniţiatorilor. O recunoaște și Antoine/ Martin Page: „Nimic nu mă enervează mai mult decât poveştile în care eroul, la final, va ajunge în situaţia lui de la început, după ce a câştigat ceva. Şi-a asumat riscuri, a trăit aventuri, dar, la sfârşit, va cădea tot în picioare” (p. 9). Aş putea exemplifica acest tip de „schimbare cu revenire” cu „poveştile” care pot fi spuse acum despre Imperiul sovietic/ rus, despre România stalinistă din vremea ceauşescului, sau despre  biblica întoarcere a fiului rătăcitor. Desigur, chiar dacă revenirea este enervantă, adesea ea este salvatoare și asigură șansa unor noi căutări. Alteori este doar un respiro pentru continuarea schimbării cu și mai multă determinare. Este ceea ce s-a întâmplat și cu Antoine care revine, după experimentele traumatizante, la starea sa de sărăcie, de cvasiizolare și de nemulțumire pentru ”excesul de inteligență” cu care l-a dotat Natura, cu nuanța nouă că el va reîncepe viața cu un nou experiment personal, de data asta însoțit și îndrumat de fantomatica și eterica ființă feminină, Clemence.

II. 5. Cum are loc schimbarea și cum se anunță aceasta. Managementul schimbării presupune motivarea alegerii scopului și a mijloacelor aferente, elaborarea/ descrierea căii/ căilor/ mijloacelor care pot duce la scop, imaginarea riscurilor, a consecințelor și a variantelor alternative de urmat, și, în fine, luarea deciziei (krisis). Orice schimbare majoră dorită, pre-văzută, pre-figurată şi pre-meditată, are nevoie de un plan, de o schemă desfăşurătoare, de o foaie de parcurs, dar mai mult decât acestea, are nevoie de o motivaţie, de o expunere de motive, de un proiect clar formulat. Antoine (alias Martin Page), intelectualul avid de schimbare,  face în mod constant apel la acest mod de pre-gătire a acţiunilor ulterioare/ viitoare, prezentat într-un document programatic numit, alternativ, „manifest” (p. 8), „proiect” (p.8), „proclamaţie” (p. 9).  Dar, deși lucrurile par a fi bine gândite și bine pregătite pentru atingerea schimbării dorite, respectiv o stare de mai bine, de fericire chiar, lucrurile nu evoluează conform planului. Cititorul atent va conchide, împreună cu autorul-personaj, că mai binele este, adesea, dușmanul binelui. Acest ”mai bine” este scopul invocat mereu; doar mijloacele se schimbă, eroul alegând (neinspirat, ca să nu spun prostește): alcoolismul, moartea, medicația stimulativă de stări euforice, sexul, banii. În final, soluția optimă este prietenia (aparent) dezinteresată (ca stare de revenire la un fel de normalitate, însă la una eterică, nepământeană). În mod programatic, autorul Martin Page utilizează constant toate ingredientele managementului schimbării, ale managementului în general, invocându-le mereu în modul de gândire nonconformist și rebel al eroului nostru: scop, mijloc, evaluarea rezultatelor, decizia de schimbare, informație/ cunoaștere, inteligență, emoții, inteligență emoțională etc. Fără să vreau, mi s-a prefigurat în fața ochilor minții modul de gândire al lui Antoine ca fiind unul bazat pe filosofia managerială numită Metodologia Scop Mijloc. Nu voi insista asupra acestei grile logice de efectuare și de evaluare a schimbării, invitând doar eventualii cititori interesați de management, de managementul schimbării, de managementul personal să citească mai multe articole sau capitole de carte care descriu această schemă de gândire imaginată de mine pe la mijlocul anilor 70, în perioada mea de ucenicie în cercetare la Academia Română, apoi odată cu înscrierea la doctorat și elaborarea referatelor. Fără a pretinde că această manieră de gândire este una absolut originală, novatoare și genertatoare de soluții miracol, am constatat, de-a lungul deceniilor, că în pofida simplității sale (sau tocmai din această cauză) MSM este foarte puțin înțeleasă și încă și mai puțin aplicată. Această teorie vizează eficientizarea acțiunii umane în demersul uman permanent de căutare a binelui/ fericirii/ mulțumirii/ satisfacției personale (nivel micro) în contextul societal (nivel macro) sau al întregii specii umane (mondo). Metodologia Scop Mijloc este un demers teoretic menit a ajuta oamenii să utilizeze simultan gândirea și simțirea în obținerea de acțiuni eficace, efective și eficiente. Cuvintele mai sus invocate au, pe parcursul romanului, o frecvență mult peste media obișnuită a utilizării acestor cuvinte. Tocmai această insistență a autorului de a le folosi mereu îmi întărește concluzia că Martin Page este un scriitor postmodern, dat fiind faptul că MSM este o construcție postmodernă par excellence.

Deși este o operă de ficțiune, cartea este un bun ghid de management personal neperformant, mai exact este un șir de exemple cum NU trebuie luate deciziile în viață. Titlul cărții traduse în limba română este ”M-am hotărât să devin prost” ceea ce face trimitere la actul voluntar/ de voință numit decizie și care este esența managementului (performant sau nu). În schimb, titlul din originalul francez (”Comment je suis devenu stupide” este păstrat intact în titlul dramatizării semnate de de Irina Popescu Boeru: ”Cum am devenit stupid”.   (Modul cum se preiau/ cedează/ cumpără drepturile de autor este o problemă care ține de managementul culturii. Despre variante ale modurilor de transpunere scenică a unor texte literare vezi   http://bittergertrude.com/2014/01/26/directing-creative-freedom-and-vandalism/). Iată câteva adrese unde se pot găsi textele scrise de mine pe tema Metodologiei Scop Mijloc, pe parcursul mai multor ani, și care au fost publicate în reviste din țară și din lume:

1)      Metodologia Scop Mijloc, varianta publicată în anul 2000 și reeditată apoi în 2002: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/06/11/metodologia-scop-mijloc-varianta-publicata-in-anul-2000/

2)      Despre continuumul politic-economic-etic la 35 de ani de la primele cristalizări: https://liviudrugus.wordpress.com/2012/11/27/despre-continuumul-politic-economic-etic-35-de-ani-de-existenta-a-metodologiei-scop-mijloc/

3)      Scopuri și mijloace în educație: oare știm ce vrem?: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/08/scopuri-si-mijloace-in-educatie-oare-stim-ce-vrem-2/

4)      Viața ca o plimbare pe bicicletă: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/07/20/viata-ca-o-plimbare-cu-bicicleta-pe-un-traseu-cu-sens-unic/

5)      Despre management și Metodologia Scop Mijloc (MSM): https://liviudrugus.wordpress.com/2013/10/28/managementul-ca-alocare-adecvata-de-resurse-mijloace-pentru-scopuri-bine-precizate-metodologia-scop-mijloc-in-faza-recunoasterii-implicite-in-calitate-de-teorie-generala-a-actiunii-umane/

6)      Despre inteligență și intelligence: https://liviudrugus.wordpress.com/2013/08/14/sub-semnul-analizei-de-la-securitate-inspre-intelligence-via-sri-1/

 

Partea III – a       Despre romanul Cum am devenit prost

 

III. 1.    Acțiunea romanului are loc în vara anului 2000. Omenirea era, la granița dintre milenii, deja în culmea Erei informaţiei/ Erei cunoaşterii (o eră începută cu o jumătate de secol în urmă) dar şi într-un vârf al postmodernităţii ce prevestea un posibil recul şi o pregătire pentru altceva. Și totuși scriitorul și universitarul Antoine, la cei 25 de ani ai săi, încă folosește stiloul pentru scris, deși era calculatoarelor era definitiv instalată. Melanjul dintre modernitatea stiloului și postmodernitatea tastaturii laptopurilor este atât o dovadă de postmodernitate, cât și un exemplu de preluare a unor realități moderne în postmodernitate. Astfel, se poate spune că postmodernismul este tot un fel de modernism, doar că alt fel…  Plasarea temporală a acțiunii romanului pe parcursul unei veri (19 iulie – septembrie) ține de profesia autorului și de aceea a personajului: universitari. Simplitatea acțiunilor, libertatea totală de a acționa și trăirea intensă a libertății nu putea avea loc decât pe parcursul vacanței academice, lipsa oricăror obligații profesionale oferind câmp maxim de acțiune temerarelor experimente intelectuale ale eroului nostru care considera că inteligența este o boală.

 

 

III. 2.  Primul roman al lui Martin Page este unul autobiografic. Am afirmat mai sus că romanul „Comment  je sui devenu stupide”/ ”M-am hotărât să devin prost” este unul autobiografic. Motivez această aserţiune prin următoarele similitudini între Antoine şi Martin Page (la vârsta scrierii primei sale cărţi, în 2001): ambii sunt intelectuali, au 25 de ani, sunt băutori de ceai, sunt scriitori (nocturni!), conservatori în privința uneltelor de scris (a folosi stiloul în anu 2000 este o formă de conservatorism, sau măcar de exhibiționism intelectual), scheletici, inteligenţi, poligloți, postmoderni, celibatari, naivi, idealişti, ludici, iubitori de animale/ păsări, doritori de schimbare şi de experimente personale, amatori de oximoronimie, fini observatori şi analişti, predispuşi spre cunoaştere, filosofi existențialiști, imaginativi, umanişti, machiavelieni („scopul scuză mijloacele”), hedonişti, egocentrici, nonconformişti, respectuoși față de semeni, filmofili şi teatrofagi, literaţi, cosmopoliţi, iubitori de cunoaştere, de excursii şi de inedit, preocupaţi de metafizică şi filosofie, esenţialişti, iubitori ai culturii anglo-saxone şi americane etc. Pe linia similitudinilor, reale sau doar aparente dintre autor şi personaj, aş alege cu precădere preocuparea lor de a merge la esenţe, la cauzele prime şi la finalităţile cele mai ultime („les libertes des personnes [sont] la fin ou, du moins, une des fins dernieres” în formularea lui Raymond Aron, cf. Essai sur les libertes, Calman Levy, 1965, p.12 ). Mă refer la ideea de fericire, combustibilul care alimentează motorul numit viaţă.  Deloc întâmplător, autorul era, la data scrierii cărţii, student la antropologie, disciplină consacrată cunoaşterii omului ca individualitate, ca colectivitate (N.B.: nu ”ca şi” colectivitate!) şi ca umanitate. Nu cunosc lecturile preferate ale lui Martin Page, dar aş paria că este un bun cunoscător al lui Montesquieu, Alexis de Tocqueville, Raymond Aron (Essai sur les libertes, 1965), Ayn Rand, Karl Marx, Nietzsche, Descartes, J. P. Sartre, A. Camus şi al filosofilor care au premers şi au pregătit mişcările studenţeşti din mai 1968 (când M.P. abia trecuse de 13 ani, dar ştiu/ știm că aceasta este vârsta întrebărilor, căutărilor şi a emoţiilor puternice). Totodată, ca şi Aron, Martin Page este un cunoscător şi un iubitor de cultură anglo-americană. Thomas Jefferson, unul dintre părinţii fondatori ai Americii, aşeza la temelia drepturilor fundamentale ale omului tocmai căutarea fericirii: „We hold these truths to be sacred and undeniable; that all men are created equal and independent, that from that equal creation they derive rights and inalienable, among which are the preservation of life, liberty, and the pursuit of happiness”.  Tot căutarea fericirii este preocuparea de bază a lui Antoine, eroul cărţii, ca de altfel a oricărei fiinţe umane.  Pe linia posibilelor similitudini cu eroi și autori din alte timpuri l-aș aminti aici pe italianul Papini. Giovanni Papini  (1881 – 1956) a scris Un uomo finito în 1913 un roman autobiografic în care personajul principal avea 20 de ani (iar autorul avea 32). Consider că romanul postmodern „M-am hotărât să devin prost” este reluarea temei principale din romanul modern „Un uomo finito”. Tema este aceeaşi: rostul cunoaşterii, al inteligenţei, al intelectualilor atât pentru ei înşişi cât şi pentru societatea în care trăiesc. Modernii cu cartezianismul lor puneau problema liniar, cauză-efect, eventual cu sugerarea de cauze ale unor efecte nedorite.  Postmodernul Antoine este măcinat de angoase existenţiale/ ontologice, epistemologice şi teleologice similare, dar fiecare va trebui să-şi poarte crucea: dacă te-ai născut cu sete de cunoaştere şi eşti inteligent, gândeşti mult şi vrei să înţelegi totul atunci nu ai cum să scapi de această povară. Planul/ programul/ proiectul/ manifestul/ angajamentul său către sine (acela de a scăpa de inteligenţă şi de a deveni prost) este tocmai rodul inteligenţei sale şi tot inteligenţa îi spune că până la urmă va reveni la matca proprie, la inevitabila sa inteligenţă şi preocuparea fundamentală de a gândi. Antoine se află aici în postura australianului care avea un boomerang vechi şi dorea să scape de el. Logic, australianul ia boomerangul şi încearcă să îl arunce cât mai departe, dar de fiecare dată obiectul zburător revenea negreşit la stăpânul său.  Rezultatul? Australianul rămânea tot cu vechiul boomerang, progresul fiind, astfel, imposibil. „Nu puneţi vinul nou în burdufuri vechi” – sună povaţa biblică. Tradus în limbajul acţional al lui Antoine rezultă că nu poţi turna (prea multă) prostie într-o minte inteligentă. Singura soluţie ar fi schimbarea minţii, a creierului (loboctomie), soluţie pe care Antoine o va căuta/ adopta, în disperare de cauză. Paralela autor-personaj poate fi mai clar urmărită prin citirea interviului cu autorul francez, din România Literară.

III. 3    Povestea/ Narațiunea/ Conținutul romanului    Trama centrală a cărții (și a piesei de teatru montată la Iași) este povestirea/ mărturisirea/ trăirea – de către personajul-autor – a rezultatului introspecției asupra stării de nemulțumire față de sine, respectiv a conflictului interior (intrapersonal) dintre gândire și simțire (rațiune vs afecțiune, raționament vs sentiment), conflict presupus a fi generat de excesul de inteligență cu care este dotat individul, respectiv de inteligența însăși. Personajul principal, Antoine/ Tony, evreu cunoscător de limba aramaică, este cadru didactic universitar (lector) la o universitate din Paris, fiind titrat în biologie (licență) și film (master). Machiaveliana conexiune dintre scopuri și mijloace, prezentă în multe etape ale povestirii, văzută însă simplist și liniar, îl face pe erou să acționeze haotic, intempestiv și pe baza unor raționamente precare, punând accentul când asupra scopurilor, când asupra mijloacelor fără însă a reuși obținerea mult doritului echilibru/ armonii/ adecvări dintre ele. Paradoxal, deși se invocă mereu căutarea fericirii, adecvarea dintre scopuri și mijloace nu este preocuparea principală a personajului/ autorului. Această adecvare (numită adesea fericire, rost în viață sau armonie între scopurile propuse și mijloacele induse) este găsită cu totul întâmplător, dar numai în planul ireal, fantomatic al trăirilor mult prea stimulate medicamentos. Presupunând (fals, desigur) că inteligența se află la originea tuturor relelor, Antoine își fixează un scop aparent ciudat: să scape de inteligența sa deranjantă, adică să devină (mai) fericit prin atingerea unor niveluri de prostie care să nu-i mai genereze niciun fel de probleme (”Ferice de cei săraci cu Duhul!”).

Printre mijloacele presupuse a fi ducătoare la acest scop Antoine alege: alcoolismul, culturismul, bulimia, sinuciderea, lobotomia, afacerile financiare, erotismul, medicația psihotropă (Heurezac). Denumirea franceză de Heurezac, face o trimitere transparentă la celebrul antidepresiv Prozac, dar cu sugerarea directă a ideii de fericire: heureuse. Vezi: http://www.sfatulmedicului.ro/medicamente/prozac-capsule_9875) de unde citez: ”Depresie: prozac este indicat în tratamentul depresiei, depresie asociată cu sau fără anxietate, în special când sedarea nu este necesară. bulimia: Prozac este indicat în reducerea supraalimentatiei. tulburarea obsesiv-compulsiva: Prozac este indicat in tratamentul obsesiilor si compulsiilor la pacientii cu tulburare obsesiv-compulsiva (OCD : Obsessive- Compulsive Disorder), dupa cum este definit in DSM-IV. Tulburarea disforica premenstruala: Prozac este indicat in tratamentul tulburarii disforice pre-menstruale (PMDD: Pre-menstrual Dysphoric Disorder)”. Traducerea engleză a preluat această trimitere la ideea de fericire și a înlocuit denumirea de Heurezac cu cea de Happyzac (happy = fericire). Din păcate, traducerea română a ignorat această denumire foarte sugestivă. Presupun că traducătoarea a pornit de la premisa (nu prea consistentă, după părerea mea) că românii chiar (mai) sunt francofoni…  Eu unul aș fi folosit (în traducere!) un românesc Feri(ce)zac, Fericezepam etc. Dar, poate că Antoine ar fi trebuit ca înainte de a se îndopa cu antidepresive să-l cunoască pe Freud: ”Înainte de a te diagnostica singur cu depresie sau stimă scăzută față de sine, asigură-te că nu ești înconjurat de tâmpiți”.

Fiecare dintre mijloacele alese de Antoine este mai întâi argumentat rațional și apoi aplicate pasional, amplificând, în fond, conflictul rațiune-pasiune (gândire – simțire). O primă concluzie (conflictuală!) este că pentru a deveni prost trebuie să-ți folosești inteligent inteligența din dotare. Altfel… rămâi inteligent pur și simplu – cu toate ponoasele trase de pe urma acestei presupuse calități umane. De pe poziția relativ înaltă de universitar Antoine plonjează în rândurile indivizilor de cea mai joasă condiție, desigur fără o pregătire prealabilă. De unde și eșecul fiecăruia dintre mijloacele alese….Sportul în exces (culturism), alimentația nesănătoasă, medicația psihotropă, riscantul și aiuritorul brokeraj financiar și alte lucruri rele sunt alese de către personaj drept căi spre prostire (lucruri ce sunt, totodată, intens întreținute de lăcomia capitaliștilor de a stimula consumul excesiv, respectiv de a câștiga cu orice preț). Rezultatul? Eroul nostru rămâne singur (alienat, dar în deplină conformitate cu ideea sartriană că ”infernul sunt ceilalți”), fără prieteni (izolat), fără avere (sărac) și fără speranțe de a-și atinge nebunescul scop de a deveni prost. Mai mult, capitalismul excesiv (unde absolut totul devine marfă) oferă și posibilitatea (pe care Antoine nu și-o refuză) de a cumpăra dragoste prin intermediul unei firme de aranjamente ”matrimoniale”. Sfârșitul nefericitului experiment individual de a se prosti până la ultima consecință se produce prin apariția unei fantome a unei persoane nenăscute încă, echivalentul unui idei utopice care apare înainte ca realitățile să-i dea vreo șansă de aplicare concretă. Nu întâmplător fantoma are un nume alegoric: Danny Brillliant (Dănuț cel strălucit), aluzie la riscul pe care îl au toate ideile strălucite/ strălucitoare/ atrăgătoare/ amăgitoare, risc adesea concretizat în catastrofe societale greu suportabile pentru omenire (aluzia la fascism și bolșevism poate fi o posibilă exemplificare a consecințelor nefaste ale ideilor de tip Fata morgana). Recuperarea spirituală și intelectuală a tânărului Antoine (rătăcitor printre himerele schimbărilor revoluționare ale sinelui) are loc prin mijlocirea (sau, cu ajutorul) fantomei, dar și a prietenilor săi inițiali, pierduți pe parcursul nefastelor experimente. Inevitabil, dragostea salvează lumea, inclusiv pe bietul Antoine, salvat de la un posibil accident mortal de circulație de către Clemance, o reprezentantă a sexului/ genului frumos, cea care asigură clemența într-o posibilă judecată (finală) prea aspră la adresa nesăbuitului tânăr intelectual.

III. 4. Hermeneutica, semiotica și economica politică a temei centrale a romanului: soarta intelectualului bine dotat într-o lume foarte liberă, prea comercială, excesiv de iluzorie, dar crud de reală

Povața pe care ar putea-o însuși cei care citesc romanul și/ sau vizionează piesa de teatru ar fi una pe măsura riscurilor pe care le au ideile trăznite, fie acestea foarte apetisante și promițătoare: lăsați himerele plăcute și luați lucrurile așa cum sunt.  Tradus în plan concret, mesajul operei pagiene ar putea fi: abandonați temerarele ideologii și fantasmagorii care vizează ”crearea omului nou”, respectiv malformarea sinelui uman prin urmărirea unor fantomatice idealuri nedemne de mințile echilibrate, normale. Interpretarea/ hermeneutica acestui text scurt (de cca 140 de pagini, compactat conform presiunilor temporale ale perioadei postmoderne) al lui Martin Page este facilitată atât de descifrarea metaforelor și alegoriilor evenimentelor generate de aplicarea unor idei de transformare radicală a esenței umane (alcoolismul, medicația, chirurgia frontală, sinuciderea, afacerile financiare, sexul pe bani) cât și de invocarea unor gânditori de marcă ai umanității. Nu întâmplător, francezul Flaubert este foarte invocat, satisfăcând orgoliul național francez (alături de Descartes, Pascal, Madame de Stael), dar sunt prezenți în carte și reprezentanți celebri ai culturii universale (Hemingway, Kirk Douglas) etc. conexând problematica idealistului Antoine la preocupările general umane ale speciei noastre. Oximoronia este prezentă în text din cel puțin două motive: pe de o parte, oximoronul atrage tocmai prin contradicția antitetică pe care ar vrea să o rezolve, iar pe de altă parte oximoronia sugerează cât de conflictuale sunt ideile și definițiile aparent banale. Exemplu: ”inteligența este cuvântul care desemnează prostii bine ticluite și frumos pronunțate”. Profit de context pentru a-mi promova propria mea definiție a prostului: prostul este unul care o face pe deșteptul. Și o observație: inteligentul știe că este inteligent, dar prostul nu știe că e prost. Ipoteza autorului că transformarea inteligentului în prost ar fi o soluție spre fericire este tocmai de aceea foarte riscantă și supusă eșecului: prostul nu poate savura fericirea. Sau altfel spus, chiar când pare fericit, prostul nu știe că e fericit. În schimb, drogul dragostei, (da!) te poate face fericit! (”Fericirea este dorul de repetare” spunea/ scria Milan Kundera). Există, se putea altfel? și o explicație biochimică a dragostei (http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/iubirea-tulburare-creierului-suntsimptomele-1_52f64dcfc7b855ff562da649/index.html) fapt care a determinat OMS să încludă îndrăgostirea în lista maladiilor umane (perfect vindecabilă, din păcate…).

 

III. 5.    Deconstrucția romanului. Romanul are un parcurs circular, (de)marcat de un timp și un loc precis determinate. Acțiunea începe în noaptea de marți spre miercuri, în data de 18-19 iulie 2000 și se încheie într-o dimineață de duminică de septembrie, ora opt (plus câteva ore până la prânz), interval ce acoperă vacanța studenților și concediul profesorilor. Locul (din Paris) este același: garsoniera lui Antoine. Decorul: un măcăleandru roșu la geam, ceaiul verde aburind, Antoine scriind și gândind. Circularitatea cvasiperfectă sugerează revenirea, ajungerea la punctul din care se plecase cu cca două luni în urmă, întoarcerea dintr-un parcurs din ce în ce mai ireal și care se încheie în irealul total al fantomelor nenăscute încă. Preocuparea de a da coordonatele spațio-temporale atât de exacte vrea să sugereze că ne aflăm în fața unor situații decupate exact din realitatea imediată, nicidecum din imaginația și inspirația autorului. Debutul primului capitol/ paragraf al cărții este dedicat plasării în contextul timpului. Ca orice supradotat, Antoine crește ca-n povești, cât alții în șapte ani, ajungînd în situația ca la 25 să fie mai mult decât sătul de viață, dar și excesiv de înțelept, la cei 175 de ani pe care-i simțea, dureros, în spate. Tocmai la această vârstă matusalemică tânărul Antoine spera ”într-o viață ceva mai blândă” (p. 7), dar care nu venea de la sine, ci trebuia construită pas cu pas, minut cu minut prin voința și deciziile sale, cea mai importantă dintre ele fiind aceea de a renunța la gândire și de a deveni (mai) prost. Lumea nu mai credea în puterea inteligenței deoarece prea adesea aceasta era, de fapt, o fațadă, o zugrăveală pentru prostia și fanfaronada multora. Și dacă proștii deghizați în inteligenți aveau succes și parte de fericire, atunci devenea firesc ca un om inteligent să se deghizeze întru-un prost cu aer de inteligent, dar cu șanse mai mari la fericire. Nota bene: miza finală este  obținerea fericirii. Scopul este fericirea. Mijloacele folosite pot fi inteligența sau prostia. Totul depinde de context/ contingențe (c-așai la postmoderni). Dar, statisticile o dovedesc (!), proștii par a fi, mereu, mult mai fericiți decât inteligenții. Dacă proștii erau (tocmai ei!), aceia care câștigau ”admirația celor care cred în ce citesc” (p.7), atunci este perfect explicabil faptul ca inteligenții nu au parte de admirație, ci de ignorare, marginalizare, izolare și decredibilizare. Așadar, punctul de plecare al povestirii îl reprezintă constatarea intelectualului superinteligent că lumea înclină să-i ia pe proști drept inteligenți/ descurcăreți și să le acorde lor onoruri, voturi, credit și admirație. Această descoperire trebuia, credea Antoine, comunicată lumii printr-un document scris și pus la păstrare ca posibilă dovadă a faptului că experimentele pe care urma să le facă erau pornite din proprie inițiativă și în deplină sănătate… mintală. Adevărul său subiectiv, inconfortabil și greu acceptabil, era că inteligența sa era de vină pentru toate cele neplăcute care i se întâmplau. Contrapunctul nu putea lipsi din această decizie istorică: ”Antoine consemnase așadar argumentele care urmau să explice renunțarea lui la gândire” (p. 8). Așadar, gândirea negândirii era deja un fapt mărturisit și lăsat moștenire urmașilor care vor încerca să afle ce s-a întâmplat cu tânărul bătrân de 25/ 175 de ani pe parcursul unei vacanțe de vară cu totul neobișnuită. Declarația scrisă se constituia ca mijloc probatoriu pentru el însuși că periculoasele experiențe la care urma să se supună erau deliberate și gândite bine chiar de el. Proclamația sa a fost datată 19 iulie și se încheie cu un citat din Full Metal Jacket care sugera că bucuria vieții este excedată de murdăria lumească: ”Sunt într-o lume de rahat, dar sunt viu și nu mi-e teamă”. Dar, înainte de a finaliza măreața și nobila sa proclamație, Antoine era bântuit de cele mai lumești gânduri: și-a amintit cum s-a obișnuit el să fure de prin magazine, atât bunuri materiale cât și spirituale, sfidând legea capitalistă sacrosanctă a respectului obligatoriu față de proprietatea privată. Interesantă este asocierea furtului de mici lucruri materiale, strict necesare existenței sale modeste cu furtul de bunuri spirituale, respectiv de pagini de carte care, ulterior legate la loc, au ajuns să formeze cca 20 de cărți din biblioteca sa. Ironia nu putea lipsi nici din acest pasaj: ”Fiecare pagină, fiind câștigată printr-un delict… devenea sacră” (p. 9). Biblica povață ”să nu furi!” a fost complet inversată, tocmai furtul (și nu respectarea poruncii!) generând sacralitate. Biblioteca lui Antoine era tocmai rezultatul încălcării interdicției biblice! De reținut (din interviul acordat României Literare) că ideea scrierii acestei cărți i-a venit autorului, citind Cartea/ Biblia. Concret, este vorba despre pasajul în care se descrie cunoașterea ca generator de durere.

” În cazul romanului M-am hotărât să devin prost, ideea mi-a venit citind Biblia. În Ecleziastul există o frază foarte frumoasă, care sună aşa: ,qui accroît la science, accroît ses douleurs„, cu alte cuvinte, cu cât studiezi mai mult, cu atât devii mai inteligent, şi deci mai nefericit. Poate că mă simţeam foarte aproape de acest gând. Eu nu mă consider foarte inteligent, dar simţeam că devin mult mai nefericit înţelegând anumite lucruri, şi astfel, pornind de la acest citat, mi-a venit ideea romanului.”
Așadar, refrenul cărții – repetat în varii forme și intensități – este ”cunoașterea este (g)rea, deci necunoașterea/ prostia este preferabilă”. Proiectul utopic al lui Antoine este experimentarea renunțării la cunoaștere, la gândire, la inteligență, ceea ce echivalează cu o răzvrătire împotriva proiectului divin și a sentinței (definitive?) date de Dumnezeu speciei umane dotată (tot prin proiect divin) cu liber arbitru și (prin blestem) sete infinită de cunoaștere. Faptul că Eva a fost cea care a cedat (prima!) ispitei de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului poate fi interpretat ca fiind dovada că femininul este mereu asociat cu inițiativa, temeritatea, răzvrătirea și asumarea consecințelor. Deci, Cherchez la femme! Dincolo de foste și (iminent!) viitoare matriarhate, postmodernitatea a redat femeii șansa de a prelua, din nou, inițiativa în lume. În carte, acest rol inițiatic îl joacă Clemence, salvatoarea lui Antoine nu doar de la un accident (mortal!) de mașină, ci și de la starea sa de nefericire, stare curată/ vindecată (culmea!) tot prin cunoaștere! Se spune că oamenii trăiesc cu groaza de a fi cunoscuți și cu setea imensă de a-i cunoaște pe alții. Exact acest lucru este evidențiat în ultimul paragraf al cărții: ”…s-au hotărât să se joace de-a fantomele. Clemence i-a explicat lui Antoine în ce consta jocul: urmau să se poarte ca niște fantome, să-i privească pe oamenii de pe terasele cafenelelor din toate părțile, să se plimbe pe străzi și prin magazine zgomotoși, să țipe ca bufnițele, să hoinărească profitând de invizibilitatea lor, să se poarte ca și cum ar fi dispărut din ochii lumii. Zornăindu-și lanțurile și ridicând brațele înfricoșător, Clemence și Antoine au început să bântuie orașul”. (p. 140). Am evidențiat două momente care delimitează conținutul romanului: a) starea de fapt a intelectualului Antoine, singur și scârbit de viață (nefericire generată de inteligență), urmată de declarația/ proclamația cu privire la decizia de schimbare a stării de fapt și asumarea responsabilității asupra mijloacelor alese în vederea atingerii scopului de a deveni fericit/ prost și b) eșuarea experimentului, revenirea (parțială!) la starea anterioară, urmată de începerea unui nou experiment: cunoașterea lumii în forma ”normală”, adică în duetul bărbat – femeie, ceea ce presupune o cunoaștere potențată, una puternic imaginativă și fantomatică, respectiv o cunoaștere ca o re-naștere. Salvându-i viața lui Antoine, Clemence îi dă viață lui Antoine, îl re-naște, împlinindu-și, în alt fel, vocația sa maternă, feminină. Mesajul ar fi că nu cunoașterea este sursa răului, ci cunoașterea incompletă. Combinarea mijloacelor (invocată de mai multe ori în roman) este soluția mereu mai bună față de consumarea simplă și separată de mijloace. Adecvarea scop-mijloc în problema cunoașterii este dată de cuplarea/ combinarea mijloacelor generatoare de cunoaștere și înțelegere. În cazul de față, această combinare se poate numi asociere, cooperare, unire, împreunare, îngemănare, întrepătrundere, contopire sau, cu un cuvânt suprauz(it)at: iubire. Pragmatismul (etica) cunoașterii este potențat(ă) de estetica mijloacelor cognitive, dar și de noile niveluri de înțelegere. Devine tot mai actual/ real avertismentul lui Alvin Toffler conform căruia ”Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci acela care nu știe să înțeleagă”. Clarificate fiind momentele fundamentale ale eposului romanesc – începutul și sfârșitul, miezul povestirii este deja mult mai puțin important. Pentru o excelentă analiză referitoare la cunoaștere, înțelegere, educație, cultură, ideal etc. vezi: http://rokssana.wordpress.com/2011/08/04/mitul-pesterii/  Cunoașterea inutilă este cunoașterea neurmată de înțelegere, de captarea sensurilor și rosturilor vieții. Deplasarea accentului dinspre cunoaștere spre înțelegere, iată soluția problemei și salvarea lui Antoine. În limbajul teoriilor educaționale contemporane, cunoașterea fără înțelegere se numește analfabetism funcțional. După ce Antoine o cunoaște pe Clemence, drumul spre înțelegere și înțelepciune este deschis! Cunoașterea este potențată de înțelegere, la fel cum și înțelegerea este ajutată de cunoaștere, iar rezultatul este tocmai mult dorita stare de armonie (adecvare scop-mijloc). Dialectica cunoaștere (gândire) – înțelegere este văzută de Antoine la modul pragmatic:  ”Judecăm tocmai pentru a ne proteja, fiindcă pe noi cine încearcă să ne înţeleagă? Cine îi înţelege pe cei care încearcă să înţeleagă?” (p. 136).

Cum am devenit prost” este nu doar o ficțiune filosofico-politică, ci și o lucrare de ideologie și de sociologie politică, de critică a mentalităților, de management personal și de grup, precum și de etică aplicată. Tehnica aleasă de autor pentru a lansa idei, critici ale ideilor și a descrie consecințele reale ale tentativelor ideale și radicale este alternativa dialog/ monolog, inclusiv dialogul dintre real și ireal, dintre imaginar și faptic, dintre dorința de schimbare și acceptarea daturilor umane fundamentale. În ultimă instanță biologul Antoine vrea să (-)și dea răspunsuri la elementarele întrebări: ”Ce este viața?”, ”Care este sensul vieții?”, ”Cum obținem fericirea?”. Prin asta Martin Page se înscrie pe linia existențialiștilor francezi Sartre și Camus, a idealistului italian Papini, dovedind că postmodernitatea poate prelua temele majore ale modernității în contextul noilor oferte și ispite pe care capitalismul mondializat le adresează individului care mai posedă o conștiință.

Liviu Druguș, Miroslava, Iași           9 februarie 2014

http://www.facebook.com/liviu.drugus                              liviusdrugus@yahoo.com

(Va urma)

Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului


Bogdan Cretu – autoplagiator si plagiator universitar iesean, vajnic luptator impotriva plagiatului

Lista plagiatorilor ieseni este deja deschisa pe acest blog. Nume de mare rezonanta ale culturii iesene parca se afla intr-o intrecere nebuneasca de anulare a propriilor crezuri pedagogice si publicistice. Cu siguranta, multi dintre domniile lor vor fi infierat cu manie intelectualiceasca hotia grosolana practicata de Victor Ponta, dar nu pregeta sa practice autoplagiatul – o forma doar aparent minora de plagiat, si care se pedepseste la fel ca si plagiatul. Evident, ingnoranta in materie de legislatie nu-i exonereaza de responsabilitati, inclusiv penale, pe cei vinovati. Ioan Holban, Al. Zub, Adrian Neculau, Bogdan Cretu in calitate de autori, dar si redactorii sefi de publicatii: Lucian Vasiliu (”Dacia Literara”), Nicolae Turtureanu (”Cronica Veche”), Toni Hritac (”Ziarul de Iasi”), Nicolae Manolescu (”Romania Literara”), Geo Popa (”Plumb”) etc. practica si/ sau promoveaza cu evidenta inconstienta si cu o ingrijoratoare suficienta autoplagiatul. Autorii amintiti par a fi dispusi sa publice oriunde si ori de cate ori li se solicita un articol, chiar daca acesta a mai fost publicat anterior (sau, eventual sugereaza domniile lor ca sunt dispuse sa faca un efort suplimentar de a mai ”concepe ceva….desi, stiti… timpul meu este extrem de pretios”). Aceasta inseamna ca domniile lor publica si ”in reluare”, adica reproduc un articol propriu, integral sau partial, fara a preciza faptul ca articolul respectiv a (mai) fost publicat si in revista X sau ziarul Y. Cred ca e bine de stiut ca aceasta precizare, atunci cand este facuta, nu ar scadea meritele autorilor (dimpotriva!), dar redactia revistei care se multumeste sa publice reluari din presa judeteana sau regionala nu ar accepta prea mult o asemenea umilinta.
Le sugerez redactorilor tuturor publicatiilor sa ceara colaboratorilor lor o declaratie pe proprie raspundere ca articolul propus nu a mai fost publicat, aceasta practica fiind instaurata deja in toate universitatile din Romania cu privire la lucrarile de licenta si dizertatie ale studentilor. Desigur, in cazul in care autorul recunoaste ca a mai trimis articolul si la alte publicatii, atunci redactia revistei care va publica o ”reluare” este obligata sa precizeze unde a aparut originalul. Practica occidentala, la care ne tot laudam ca ne raliem, cere si mentionarea acordului primei publicatii (care deja detine drepturile de autor) sub forma: ”Multumim redactiei revistei Y pentru amabilitatea de a permite republicarea textului dnei/ dlui AB, care a aparut in… la data de…”. Universitatea ”Al.I. Cuza”, unde lucreaza o parte dintre plagiatorii amintiti mai sus, nu cred ca poate obtine locuri mai onorabile in clasamentul facut de Ministerul Educatiei, dar si in clasificarea mondiala Shanghai, cu asemenea ”performante negative”. De asemenea, raportul pe justitie facut de Uniunea Europeana cu privire la progresele facate de Romania in acest domeniu va trebui sa includa, inevitabil, fie doar si ca numar de cazuri, toate aceste incalcari flagrante ale legislatiei in vigoare pe tema plagiatului si a drepturilor de autor. Desigur, ”albirea” dosarului de plagiat al lui Victor Ponta va intra tot la negativele/ nerealizarile pe care le tot amplificam in loc sa le diminuam. A se audia/ citi cu atentie acest interviu acordat de Karl-Peter Schwarz de la publicatia germana ”Frankfurter Algemaine Zeitung” (FAZ) http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=aDLA63-UaLA.
Deosebit de grav in cazul profesorului universitar doctor Bogdan Cretu (B.C.) de la Facultatea de Litere a Universitatii ”Al.I. Cuza” din Iasi este ipocrizia fara masura si nonsalanta (demna de crime mai grave) cu care acesta practica autoplagiatul, criticandu-l exact in acelasi timp si articol pe plagiatorul Ponta. Iata ce scrie B.C. in preambulul articolului intitulat ”Scrisul care instituie normalitatea” si publicat de ”Ziarul de Iasi” la 3 iulie 2012. (vezi: http://ziaruldeiasi.ro/opinii/scrisul-care-instituie-normalitatea~ni8lmo)., restul articolului fiind copiat din articolul cu acelasi nume publicat in ”Romania literara” nr 29 din 20 iulie 2012 (vezi: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.13.pdf ) :

”Scriu acest articol in extremis, intr-un ceas tarziu din noapte, cu putine ceasuri inainte ca avionul sa decoleze catre Roma. Prin urmare, nu am nici resurse si nici pofta sa ies din ale mele, sa descriu dezgustul pe care mi-l creeaza si mi-l va crea mereu un prim-ministru marunt si plin de nesimtire precum Victor Ponta. Am invatat ca despre astfel de ticalosii e bine sa scriu cand indignarea se mai raceste. Prin urmare, atac iar un subiect care nu e la ordinea zilei, dar care ma preocupa si care, cred, va lua, curand, forma unei preocupari sistematice”.
Presupun ca B.C. a primit o solicitare de la ”Ziarul de Iasi” sa ”bage ceva cu Ponta”, dar in graba plecarii in vacanta, a lasat cazul premierului – deja albit de Comisia Nationala de Etica – ”sa se raceasca”, nu inainte de a caracteriza plagiatorul din fruntea guvernului cu termeni asa cum merita (amandoi!): dezgustator, ticalos, marunt, plin de nesimtire. Adica ”De te fabula naratur”, domnule profesor. Apoi, odata comisa condamnarea dura a unui plagiator de duzina, evaluatorul si justitiarul intr-ale luptei antiplagiat Bogdan Cretu ce face? Plagiaza! Adica reproduce, in proportie de suta la suta aproape trei sferturi din articolul publicat (ulterior) de ”Romania Literara”. In cazul in care ”Ziarul de Iasi” plateste ”opiniile” publicate la pagina cu acelasi nume, iar ”Romania Literara” face la fel, si daca dl B.C. apare pe listele de plata ale celor doua publicatii atunci fapta sa se incadreaza la ”primirea de foloase necuvenite” sau ceva asemanator. Iar daca mai adaugam si observatia unui cititor al variantei on line a ”Ziarului de Iasi” (semnat xyz) si anume: ”felicitari ca va place breban, dar ingrosarea pasajului cu dreptatea sper ca e un echivalent pentru ghilimele, da? pentru ca e vorba de un citat dintr-un roman de n. Breban”, atunci ne aflam si in fata unui caz de plagiat din Breban. Simpla scriere cu Bold (in ”Ziarul de Iasi”) sau Italics (in ”Romania Literara”) nu tine si nu poate tine loc de ghilimele. Or, exact asta i-au lipsit lui Ponta in teza de doctorat: ghilimelele… In consecinta, Comisia Nationala de Etica (poate era mai corecta denumirea Comisia de Etica Romaneasca, pentru a se sublinia contributia romanilor nu doar la construirea unei ”democratii originale”, ci si la elaborarea unor noi standarde etice, cu totul si cu totul originale) se poate sesiza din oficiu in legatura cu acest caz de (auto)plagiat.
Oare putem sa mai speram ca ”scrisul care instituie normalitatea” sa fie unul sincer si care sa respecte deontologia profesionistilor scrisului? Sau plagiatorul Bogdan Cretu vrea sa sugereze ca scrisul plagiat face parte dintr-o normalitate deja instituita, contributia profesorului iesean si ”cuzist” (prins cu ocaua mica) fiind doar aceea de a consfinti si de a perpetua aceasta normalitate a hotiei cvasigeneralizate in Romania anului 2012?
In incheiere, ca sa mai adauge o proba suprema de ipocrizie academica, il invit pe profesorul Cretu sa binevoiasca sa semneze aceasta Scrisoare deschisă adresată Primului-Ministru al României, Victor Ponta, şi Ministrului Educaţiei Naţionale, Ecaterina Andronescu:

Domnule Prim-Ministru,
Doamnă Ministru,
Subsemnaţii, membri ai corpului didactic şi/ sau de cercetare al Universităţilor din România, precum şi membri români ai corpului didactic sau de cercetare al unor instituţii de învăţământ superior din străinătate, prin prezenta dorim a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
1. Ne raliem fără ezitare poziţiei profesionale a CNATDCU şi a Comisiei de Etică a Universităţii Bucureşti, potrivit căreia este indubitabil faptul că teza de doctorat din 2003 a domnului Victor Ponta e un plagiat de dimensiuni şi gravitate extinse.
2. Protestăm împotriva modului inadmisibil în care din partea Ministerului Educaţiei s-au exercitat presiuni asupra acestor corpuri profesionale, constând în:
– reorganizarea Consiliului Naţional de Etică şi a CNATDCU în ajunul momentului în care urmau să se pronunţe privitor la cazurile Mang, respectiv Ponta
– intervenţia intempestivă a ministrului interimar Liviu Pop în şedinţa CNATDCU în care era dezbătut plagiatul d-lui Ponta, în speranţa de a convinge această comisie să nu se pronunţe
– tentativele de defăimare profesională, ulterioară emiterii deciziilor de plagiat, a membrilor comisiilor care au ajuns la această concluzie
– deturnarea repetată şi constantă a atenţiei dinspre întrebarea de natură ştiinţific-deontologică şi propriu-zis etică aflată în chestiune (“este sau nu teza domnului Ponta plagiată?”) către chestiuni tehnico-legale (“cine, şi în virtutea cărei legislaţii, putem afirma că are dreptul de a emite o decizie eficientă în privinţa retragerii/ menţinerii titlului de doctor al lui Victor Ponta?)
– ameninţările proferate de către doamna Ecaterina Andronescu la adresa Universităţii Bucureşti, care, potrivit declaraţiilor Ministrului Educaţiei, şi-ar putea pierde dreptul de a organiza şcoala doctorală în măsura în care îşi continuă demersul privitor la teza lui Victor Ponta.
3. Considerăm că verdictul de non-plagiat la care a ajuns Consiliul Naţional de Etică nu prezintă nici o garanţie de credibilitate, el aparţinând unui organism a cărui componenţă fusese, pe de o parte, modificată tot în legătură cu o cercetare a plagiatului, şi care, pe de altă parte, s-a aflat într-o postură de conflict de interese, datorită subordonării în linie directă faţă de ANCS – Ministerul Educaţiei – Guvernul României.
4. Ne exprimăm, fiecare, opinia ştiinţifică şi deontologică personală potrivit căreia domnul Victor Ponta se face vinovat nu doar de plagiatul din 2003, ci şi, mai ales, de prezenta instrumentare (cu bună ştiinţă, sau prin cooperare tacită cu nişte subalterni foarte zeloşi) a instituţiilor statului pentru mascarea mediatică/ deturnarea juridică a unui adevăr cum nu se poate mai evident: plagiatul.
5. Ne alăturăm anticipat oricărui demers prin care Universitatea din Bucureşti ar solicita anularea diplomei de doctor a d-lui Victor Ponta, solicitând Ministrului Educaţiei să întreprindă demersurile necesare pentru ducerea la îndeplinire a acestui act reparatoriu.
6. Considerăm că acest amestec masiv şi brutal al politicului în domeniul cercetării ştiinţifice şi al deontologiei profesionale universitare poate duce la accentuarea sentimentului de neîncredere în calitatea şi, mai ales, onestitatea sistemului de învăţământ românesc;
7. Considerăm, de asemenea, că menţionatul comportament, în cazul Ponta, al autorităţilor Statului a căror sarcină e conducerea/ organizarea învăţământului poate avea drept rezultat direct o gravă înrăutăţire a climatului democratic din România, reprezentând o sfidare la adresa demnităţii corpului nostru profesional.
Semnatari: Vlad Alexandrescu, conf. dr., Universitatea Bucureşti, Bakk Miklós, conf. dr., UBB Cluj-Napoca, Gabriel Bădescu, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Ioana Both, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Denisa Butnaru, cercet. asoc., dr. Universität Augsburg, Cătălin Cioabă, cercet. postdoc. Universitatea Bucureşti, Virgil Ciomoş, prof.dr. Facultatea de Istorie şi Filosofie UBB Cluj, Ion Copoeru, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cotrău, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Diana Cozma, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Monica Fekete, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Victor Eugen Gelan, drd. Universitatea Bucureşti, Cercetator invitat al Husserl-Archiv Freiburg (Germania), Calin Goina, asist. univ. UBB Cluj-Napoca, Kiraly Istvan, conf. dr. UBB Cluj, Marius Lazăr, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Laurenţiu Malomfălean, drd. UBB Cluj-Napoca, Doris Mironescu, asist. dr. Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Rareş Moldovan, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Michaela Mudure, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Raul Cristian Mureşan, Institutul Român de Ştiinţă şi Tehnologie Mihai Vlad Niculescu, Assistant Professor Bradley University Peoria, Illinois (USA), Horea Poenar, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Raţ, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Miruna Runcan, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Ion Pop, prof.dr. Facultatea de Litere UBB Cluj-Napoca, Liana Pop, prof. dr. UBB Cluj-Napoca, Liviu Pop, asist. cercet. Institutul Arhiva de Folclor, Academia Română, Alin Tat, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Helga Tepperberg, conf. dr. UBB Cluj-Napoca, Cristina Varga, asist. dr. UBB Cluj-Napoca, Cornel Vîlcu, lect. dr. UBB Cluj-Napoca, Dina Vîlcu, asist. drd. UBB Cluj-Napoca, Ursula Wittstock, asist. drd. UBB Cluj-Napoca.”
Acestea erau semnaturile la lansarea pe internet a scrisorii. Acum sunt mult mai multe. Oare universitarii ieseni nu sunt si ei impotriva plagiatului si a ascunderii actelor de plagiat (prin infiintarea unor Comisii cu componenta precisa si rezultate/ verdicte deja usor de anticipat)? Este oare intamplatoare prezenta unui numar foarte mic de semnatari din Moldova, sau asta are vreo legatura cu cazurile de plagiat deja semnalate pe acest blog? Nu este deloc tarziu, cred, ca toate persoanele amintite in acest articol sa probeze ca pozitia lor este clar una antiplagiat si nu proplagiat, chiar daca, prin aceasta semnare, mai dau o proba de ipocrizie academica, adica una de nivel foarte inalt.

Liviu Drugus 6 august 2012
http://www.liviudrugus.ro
http://www.liviudrugus.wordpress.com

Adrian Neculau despre dialog si comunicare interpersoane


Adrian Neculau despre dialog si comunicare interpersoane

 

Liviu Drugus

 

1 aprilie 2012

 

(Comentariu publicat de Ziarul de Iasi la eseul ”Inconstientul cognitiv” semnat de Adrian Neculau)

 

Aștept, cu interes, ziua de sâmbătă să citesc ”Opinia” dlui profesor Adrian Neculau, un nume binecunoscut multor generații de ieșeni. Domnia sa ne vorbește azi despre Inconștientul cognitiv, un oximoron perfect postmodern și, în consecință, agreat de aceia dintre noi  care s-au cam săturat de scientismul modernist, absolutist și cu puternice reminiscențe feudale (știința modernă are ”domenii”, disciplinele au câte un feudal numit șef – de școală, de catedră, de disciplină – iar una dintre misiunile ”specialiștilor” este de a ridica granițe bine păzite în jurul fiecărei discipline, astfel încât ”nespecialiștii” să nu poată pătrunde și să vadă că, uneori, feudalul este gol…). Una dintre ”virtuțile” modernismului o reprezintă lipsa dialogului cu cei din afara disciplinei, emfatic numită ”știință”, cu cei neatestați cu patalamale emise de feudalii stăpâni pe domeniul respectiv. De regulă, argumentul suprem și irefutabil este apelul la autoritate (”Magister dixit!”): ”stiti ce spune Freud despre asta?”. Nu contează că Freud este contestat masiv și chiar acuzat de șarlatanism și lipsă de probitate profesională. (Vezi opinia lui Matei Vișniec în http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/freud-impostor-538470.htm și cea a lui Ion Vianu în: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=208 si, desigur, cartea lui Michel Onfray, tradusă deja și în românește ”Crépuscule d’une idole,le: l’affabulation freudienne”). Spre onoarea sa, dl profesor, îi dezavuează pe aceia care, citez din articol: ”Nu mai suportau opinii alternative si o declarau, nu mai puteau dialoga, limbajul li se redusese la fraze primate”. Însă domnul profesor nu răspunde oricui: ”Intrucit comentariul …  nu contine insulte, e chiar urban, raspund acestui critic, declarind, lui si altora, ca nu intru niciodata in asemenea „dialoguri””. Evident, ”atacul” meu la adresa lui Freud, a idolilor produși de modernitatea scientistă în general, va fi ignorat cu foarte matură superioritate de dl profesor. Imi voi spune, totuși părerea convins fiind că măcar câteva resturi din această părere vor intra, insidios, discret și parșiv în mințile (citește: inconștientul cognitiv al) celor care mai citesc sâmbăta dialoguri pornite din bună credință și spreranță de clarificare. Evident, îmi asum riscul de a fi inclus în ”ilustra companie” a colegilor domniei sale de breaslă psihosocială, realitatea fiind cu totul alta. Observ, fără a-mi asuma strict acest ”merit”, că dl profesor a reușit să se debaraseze de socialul psihologizant și să folosească termeni pe care, eu unul,  chiar îi agreez: ”relații interpersonale” în loc de ”relații psihosociale”,  ”funcționarea mentală a indivizilor” în loc de ”mentalul colectiv” ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, intervenția mea (”un domn nu prea grăbit”) pe tema inexistenței unei gândiri sociale, a unui comportament colectiv etc. au avut ceva efect…Desigur, schimbarea nu poate fi bruscă astfel încât mai rezistă, în continuare, în articolul domnului profesor Neculau sintagme ca ”viață socială”, ”reprezentări sociale”, ”gândire socială”. În esență, articolul domniei sale este o replică dată semidocților care habar nu au cine este Freud, ce este psihologia socială și cum se face manipularea prin cuvinte bine alese. Mica dedublare a inconștientului cognitiv al domnului Neculau ar putea fi descrisă astfel: ”ca răspuns la invitația unora la dialog eu le răspund că nu dialoghez”. Evident, eu sper că dialogul va continua, chiar dacă dl profesor răspunde ritos și aferat celor care – ca și mine – intră în dialog cu domnia sa. Iată opinia sa despre opiniile forumiștilor inculți și agresivi: ”Dar daca individul are acces la evaluarea anonima, sa zicem pe internet sau prin birfa cotidiana, daca-si asuma un rol de comentator al productiilor cognitive ale altora, al opiniilor diferite, atunci nu mai exista limite, se dezlantuie. Inconstientul agresiv, frustrarile, invidiile pot fi bine studiate pe forumuri. Unii sint semi-analfabeti si e de inteles frustrarea lor cind dau de un text scris corect, coerent, argumentat, complex”. Asta era, așadar!  Complexul de superioritate de care suferă domnul profesor și-a spus cuvântul, iar explicația este dată pe parcursul întregului articol: refulări și rămășițe cognitive care mai populează mintea magistrului rănit în orgoliul său de altcineva care are altă opinie, altă viziune. Cogniția inconștientă a primit, iată!, dovada existenței sale peremptorii.

 

Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”


Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”

 

  • http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/
  • Promenada ghilimelelor – un sport obligatoriu pentru avertizarea infractorilor
  • Plagiatul – o forma agravata de prostie si de prostituare. Autoplagiatul – la fel
  • (Fondul si forma) = (marfa si ambalajul) = (prostia si perceperea prostiei)
  • (Bine-rau) = (adecvat-inadecvat) = (desteptaciune-prostie)
  • Scopurile si mijloacele sunt bune si rele, destepte si proaste, adecvate si inadecvate atat timp cat vor exista oameni pe planeta Pamant

 

Tema ”prostiei”  fascineaza deopotriva pe prosti si pe inteligenti, mai ales ca granita dintre cele doua (proto)tipuri umane este, adesea, ca si inexistenta sau, daca vreti, este una cu o geografie/ geometrie (foarte) variabila. Cred ca binomul desteptaciune-prostie este o varianta ceva mai concreta a binomului bine-rau, unul care a creat premisele relativizarii lucrurilor pana aproape de absolut… Nu intamplator, tratarea prostiei (a temei, nu a fenomenului) este (mai) la indemana psihologilor (care studiaza cum gandesc sau nu oamenii) si a filosofilor (care, iubitori de intelepciune fiind, se presupune ca nu sunt chiar prosti, desi viata ne arata mereu ca iubim ceea ce ne lipseste, nu ceea ce ne prisoseste).

Olandezul Erasmus din Rotterdam a scris ”Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei” (”Laus Stultitiae”) (http://blog.citatepedia.ro/elogiul-nebuniei-de-erasmus-din-rotterdam.htm) lucrare publicata in 1509. Prin prescurtare, retinand primul si ultimul cuvant din acest titlu, multi dintre noi au retinut ca Erasmus a scris ”Elogiul prostiei” (”Laus Stultitiae” in varianta originala a opusului erasmusian). Titlul a placut prin incarcatura sa oximoronica si surprinzatoare. Cum adica, prostia este ceva de lauda? Odata intersul starnit, textul olandezului a avut, cum se spune in zilele noastre, ”succes la public”. A devenit, asadar, un fel de bun comun, o sintagma ce se potriveste in contexte tot mai numeroase (unii spun ca asta se intampla din cauza faptului ca volumul/ cantitatea desteptaciunii umane este constanta, doar populatia creste mereu…). Cunoscutul psiholog roman si iesean Vasile Pavelcu nu a gasit alt titlu pentru unul dintre eseurile sale decat ”Elogiul prostiei” (este adevarat, pe atunci populatia Romaniei era mult mai mica). La cateva decenii bune de la aparitia acestui eseu, unul dintre urmasii sai intr-ale psihologiei si eseisticii, profesorul iesean Adrian Neculau, nu a gasit alt titlu pentru un eseu publicat in ieseana ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, p. 20 decat, ati ghicit, tot ”Elogiul prostiei”. In realitate, eseul semnat de dl Neculau este o recenzie (adica un produs intelectual fara pretentii de originalitate, dar care trebuia indexat – de catre redactorii cronicari vechi – ca atare printr-un supratitlu: ”Recenzie”), asadar este o recenzare/ prezentare a eseului cu acelasi titlu semnat de mentorul sau Vasile Pavelcu. Pentru ca tema ma intereseaza demult (Cartea ”Istoria culturala a prostiei omenesti” scrisa de RATH-VEGH  ISTV’AN –  vezi  http://www.scribd.com/doc/2940242/RATHVEGH-ISTVAN-Istoria-culturala-a-prostiei-omenesti mi-a trezit, cu cateva decenii in urma, curiozitatea) eram cat pe ce sa scriu si eu un ”Elogiu prostiei”, supralicitand nepermis o sintagma care deja nu mai spune prea multe la prea multi…  Revenind la cartea lui Rath Vegh Istvan, acesta subliniaza dificultatea definirii acestui concept, fapt reluat si de Gerard Stan in eseul sau ”Prostia ca boala existentiala” (Cronica veche, nr 5-6 mai –iunie 2012, pp 20-21. Vezi articolele pe tema prostiei la adresa http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf).

Dupa cum se vede din titlul ales de mine pentru aceasta ”recenzie”, ma voi referi, in primul rand, la trei articole semnate de Adrian Neculau: unul intitulat ”Elogiul prostiei” si publicat in ”Cronica veche” nr 5-6, p. 20 – http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf – si celalalte doua intitulate, primul ”Era prostilor”, publicat in ”Ziarul de Iasi”, in pagina de Opinii, la 30 iunie 2012 (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) si al doilea intitulat ”Prostii de ieri, prostii de azi” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/prostii-de-ieri-prostii-de-azi~ni8m6u).  Voi aminti, in treacat, si articolul semnat de Gerard Stan (”Prostia ca boala existentiala”) publicat in acelasi numar al ”Cronicii vechi” si care ma determina sa fac unele comentarii. Asadar, pentru inceput ma voi referi la cele trei articole semnate de Adrian Neculau despre prostia omeneasca (se va vedea ca, de fapt, articolele sunt doar doua, de fapt unul….) reprezinta o buna cantitate de observatii inteligente despre acest aspect al comportamentului uman si care nu pot fi trecute cu vederea.

Mai ciudat este, cel putin pentru mine, faptul ca articolele din ”Ziarul de Iasi” (”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi”) ale dlui Neculau reprezinta – in proportii diferite – un autoplagiat, gen copy-paste, un act de rea credinta care da o nota proasta atat pentru domnia sa cat si pentru tagma profesorilor si a publicistilor care s-a ”imbogatit” astfel cu inca un (auto)plagiator dovedit. Voi argumenta ca acest autoplagiat nu este nicidecum opera redactorilor de la ”Ziarul de Iasi”, ci este un plagiat deliberat si cat se poate de constient ”lucrat”, pornit de la aceeasi premisa falsa ca cititorii ieseni sunt suficient de prosti pentru a nu descoperi acest fals ordinar. Cum am spus mai sus, redactorii de la ZdIS sunt exonerati de responsabilitatea ”prelucrarii” in regie proprie a unei parti importante din eseul dlui Adrian Neculau din ”Cronica veche”, dar nu exclud posibilitatea de a fi partasi la acest autoplagiat prin doua modalitati: a) sa cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa pastreze tacerea (vinovata) asupra faptului ca ”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi” reprezinta un copy-paste dupa ”Elogiul prostiei” din ”Cronica veche”; b) sa nu cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa insiste, in criza de materiale, la adresa dlui profesor Neculau cu indemnul: ”hai, dom profesor, da-ti-ne ceva acolo, ceva prelucrat din cea ati mai scris; este vara si lumea nu prea citeste, dar noi tre’ sa umplem pagina si sa pastram ritmul de a va publica in fiecare sambata…”. Cititorii pot proba si singuri faptul ca articolul ”Era prostilor” publicat in ”Ziarul de Iasi” la 30 iunie (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) este, in proportie de 84% preluat din ”Elogiul prostiei” publicat in ”Cronica veche” nr 5-6/ 2012. Procentajul ar fi fost chiar de 100% daca nu ar fi existat si intentia de a pacali cititorii, povestindu-le acestora – intr-un preambul de cca 9 randuri care vor sa sugereze (Ah! Cata subtilitate, domnule psiholog!)  – ca articolul este o prospatura de cateva zile, in timp ce, in realitate,  restul de 66 de randuri au fost scrise cu cel putin o luna sau doua in urma. Iata aceste 9 randuri din ”Era prostilor” pe care le voi si comenta: ”In urma cu cateva zile, am primit de la profesorul Daniel David, de la Cluj (cel care a candidat la functia de rector a universitatii clujene), fotografia unui bust inaugurat nu demult, omagiu adus profesorului Florian Stefanescu-Goanga, marele rector de la Cluj, stalp al democratiei in prestigioasa institutie; motiv pentru care au incercat sa-l asasineze studentii legionari. Drept recompensa pentru verticalitatea lui – ce oameni nastea atunci universitatea! -, noul regim instalat dupa razboi l-a dat afara si apoi l-a trimis si la inchisoare. Cinci ani a stat la Sighet, fara sa fie judecat, de la 69 la 74 ani. Era intemeietorul psihologiei experimentale in Romania. Cand am primit fotografia, mi-am amintit de o discutie cu tanarul profesor David, la Cluj, in biroul sau de la Institutul de Psihologie, institutie fondata, inainte de razboi, de marele rector. Colegul David mi-a aratat atunci, pe birou, cartea lui Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. In fiecare seara, mi-a spus, citesc cateva pagini”.

Acest mic ”adagio” care plaseaza actiunea scrierii articolului ”Era prostilor” doar ”in urma cu cateva zile” este o gaselnita neinspirata si neeleganta de a induce cititorilor: a) idea ca articolul este pe cat de original, pe atat de nou si proaspat; b) autorul intretine bune relatii cu lumea selecta a psihologiei romanesti, autoseparandu-se de orice banuiala ca nu ar fi parte a intelighentiei, nicidecum a prostilor. Meritele lui Stefanescu-Goanga si ale lui Vasile Pavelcu sunt de notorietate, dar oare ce ar spune acestia, daca ar fi in viata, despre nefericita idee a unui profesor conducator de doctorat de a (auto)plagia? Daca ar fi primit si onorarii/ bani pentru cele doua-trei articole cu continut cvasiidentic atunci culpei morale i se aduaga si una financiara si penala. Specialisti in drept penal de genul Victor Ponta, Adrian Nastase si multi altii ca ei ignora si acum, cu acea superioritate a infractorilor inteligenti foc, ca nu se pune problema sanctionarii penale sau morale a acestei infractiuni. (A se vedea legea 8/ 1996, art 141). Oare de ce? Schimbarea titlului, adugarea a 9 randuri si a catorva interogatii la sfarsitul unor paragrafe nu schimba cu nimic incadrarea acestui articol la categoria ”plagiate”, cu consecinte neplacute (morale, financiare, penale) nu atat pentru autor cat pentru ideea de educator/ mentor/ indrumator de doctorat, plasand autorul in imediata vecinatate a indrumatorului de doctorat Adrian Nastase si a pupilului acestuia, nefericitul Victor Ponta. Si pentru ca A.N. (de la Adrian Neculau, nu de la Adrian Nastase) a invocat nedreptatea cauzata lui Stefanescu-Goanga deopotriva de legionari si de comunisti, invoc si eu, in context, riscul ca – abdicand de la normele deontologice ale educatiei din Romania – puberi sarmani si saraci cu timpul, de genul Ponta sau Sova,  sa probeze practic faptul ca atitudinile fascistoide apar tocmai pe fondul unei educatii morale precare.

In privinta celui de-al doilea autoplagiat publicat de ZdIs la 7 iulie 2012, lucrurile nu sunt mai putin grave. Aproape 50% din text este autoplagiat, dupa articolul ”Elogiul prostiei” din Cronica veche. Restul este format din consideratii de dictionar si din citate celebre, ceea ce va starni admiratia ”prostilor cu memorie deosebita, reproducand cu si fara rost citate, expresii, nume, coplesind naivii” citat din A.N., la alegere din Cronica veche 5-6 si/ sau din Ziarul de Iasi din 7 iulie. ”Am cautat prin dictionare sinonime pentru cuvantul prostie. Lista e lunga: stupiditate, neghiobie, idiotenie, imbecilitate, ineptie, insanitate, nerozie, eroare, gogomanie, naivitate, bagatela, futilitate, frivolitate; prostul e o persoana nesarata, fada, searbada. Si nu-s toate pe care le-am gasit. Dar parca mai lipseste ceva: agresivitatea prostului, dorinta lui de a se reproduce”. (Ziarul de Iasi din 7 iulie).  As adauga aici si autoreproducerea calitatii de autor, indiferent de riscuri si consecinte. As putea spune ca gestul profesorului Neculau este unul de-a dreptul curajos. In plina campanie antiplagiat si anticoruptie, domnia sa face fronda, se arata neinfricat in modul ”clasic” de gandire (romanesc/ balcanic/ bolsevic) caracterizat prin ignorarea regulilor si prin multiplicarea artificiala a meritelor. Oare sa nu stie ilustrul profesor ca putea sa-si publice textele/ recenziile ori de cate ori doreste, dar cu o conditie: sa citeze sursa. Din toata aceasta poveste de autoplagiat lipseste doar cultul/ cultura citarii. Lumea nu citeaza de frica sa nu-si dilueze soliditatea soclului statuii pe care si-o construieste de decenii… El vrea sa fie mereu original si proaspat, desi nu este si nu poate fi. Dar ce mai conteaza? Merge si-asa…

Ca o incheiere si o justificare a asumarii de catre subsemnatul a rolului de ”ciocanitorul/ sanitarul padurii” precizez ca sunt suprasaturat de articole ”shmekere” cu aura de sapienta cvasiabsoluta, scrise doar pe marginea lucrarilor altora, mestecandu-le in asa fel incat nu mai deslusesti clar ce si cat ii apartine autorului lucrarii si cat ”shmeker” ului cu pretentii de emitator de idei noi. O simpla citire a titlurilor cvasi-recenziilor mele la articole si carti demonstreaza ca ritmul acestui tip de articole si carti este ametitor, majoritar, dominant, strivitor in raport cu ideile nou aparute, cu consecinta aproape fireasca a impunerii unui model de scriitura aparent originala, dar cu mari pretentii de originalitate.  Dispretul fata de lege si siktirirea ideii de ”stat de drept” (ce-o mai fi si aia?) pare a fi nota dominanta a intelighentiei de tip vechi (bolsevic) si nou (mensevic). Oare premierul Ponta si alti intelectuali ca el cunoaste/ cunosc Legea numarul 8/ 1996, art 141 „Art. 141 – – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere […].” Cu precizarea ca chiar cand furi de la tine, tot furt se numeste.  Atunci cand vad cum se prostitueaza profesorii nostri pentru false si iluzorii recunoasteri publice ma aliniez total gandului lui Catalin Turlea care scria in 1997: ”imi place sa fiu solidar si complice uneori cu ”prostii” onesti si sa tin partea prostiei cinstite in fata agresiunii smecheriei alogene. Si ma inclin in fata celor care au taria de a ramane ”prosti” si cinstiti intr-o lume de smecheri si de isteti”. (Catalin Tirlea, Prostia la romani, Ed. Alfa Paideia, Bucuresti, 1997, p. 3).

***

Discutand despre prostie si semnificatiile acestui concept cultural cred ca se impune o clarificare semantica, fie prin precizarea notelor sale principale, fie prin contrastare cu opusul acestuia: desteptaciunea/ inteligenta/ intelepciunea. Desigur, exemplele edificatoare vor ajuta la constientizarea subtilelor diferentieri dintre aceste concepte eminamente culturale, adica relativiste si relativizante prin excelenta. Din eseul-recenzie ”Elogiul prostiei” semnat de Adrian Neculau in ”Cronica veche” nu este clar daca A.N. are si contributii personale la tema. Deoarce nu a subliniat in niciun loc din eseul sau ca o idee sau alta i-ar apartine, trag concluzia ca toate ideile prezentate apartin lui Vasile Pavelcu. Prin urmare, in continuare ma adresez acestui autor si nu lui Adrian Neculau. O prima observatie se refera la tratarea alternativa si usor indistincta a prostiei si a purtatorului prostiei. Or, cred ca ar trebui analizat distinct, cel putin pentru faza lamuritoare, ce este prostia si ce este prostul (ca purtator de prostie). Daca ar fi sa luam de bune afirmatiile puse pe seama lui Vasile Pavelcu, cititorul onest si credul (prost?) ramane cu impresia ca Vasile Pavelcu este un ganditor submediocru, inconstant in afirmatii, adica un fel de prost cu staif.  Vasile Pavelcu scria la pagina 301: ”Valoarea – pozitiva sau negativa – a prostiei este de origine sociala. Societatea de astazi, rationalista, pozitivista si practicista, destrama aureola de prestigiu de alta data a prostiei” (cf http://www.scribd.com/doc/91412879/6/ADEV-R-I-EROARE). Iata ce sustine A. N. ca ar fi spus Pavelcu: ”Prostia, desi pare a fi o functie innascuta, in realitate este de origine sociala. Rationalista, pozitivista, ”practicista”, societatea de astazi destrama ”aureola de prestigiu” a prostiei ca gratie divina”. Invit cititorul onest si rabdator sa compare cele doua citate. In primul rand, dl AN nu a folosit ghilimele care sa arate ca este vorba despre un extras din cartea lui Vasile Pavelcu. Dar, cum spuneam mai sus, A.N. afirma mereu ca se refera la textul pavelcian, chiar daca nu citeaza corect si complet. Sub aspectul continutului insa lucrurile stau diferit. Astfel, V.P. se refera, explicit, la ”valoarea prostiei” ca fiind determinata social, in timp ce A.N. vorbeste despre determinarea sociala a prostiei. Adica, una este prostia – definita diferit de diversi autori – si alta este evaluarea sociala a acesteia. Un exemplu: una este definitia/ descrierea elefantului, si cu totul alta este perceptia/ evaluarea celor care il vad din varii unghiuri si distante. Socialul este media, este colectivitatea luata ca un tot cvasiuniform si care percepe cat se poate de diferit ceea ce un grup de cercetatori  sau chiar unul singur ar putea defini conceptul de prostie sau de inteligenta. Pornind de la acest caz flagrant de nerespectare a textului unui mare inaintas in chestiuni de psihologie – profesorul Pavelcu, – profesorul Adrian Neculau isi dezvaluie o dimensiune pe care nu as fi vrut sa o cunosc si care contrasteaza puternic cu statutul domniei sale de de lider de opinie, de publicist, de autor, de profesor si de mentor (toate presupun o moralitatea exemplara).

***

Ma voi referi si la articolul semnat de Gerard Stan (GS) in ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, pagina 20-21, articol intitulat ”Prostia ca boala existentiala”, cu patru subcapitole: Prostia nu este o boala de piele…, Prostia lichida si prostia cristalizata, Prostia ca lipsa de proiect, si Cum se scapa de prostie. De data aceasta sper ca am/ avem de-a face cu un articol original, unul care sa porneasca de la o incercare de definire a prostiei sau macar a prostului ca realitate existentiala greu de contestat. Spre uimirea mea, fiind primul eseu al lui GS pe care il citesc, descopar un anticartezian convins, un postmodern care are ca puncte de reper filosofi moderni si un abil manuitor de cuvinte. Primul paragraf – prima surpriza! GS nu crede in definitii, pe care le considera inutile sau chiar imposibil de dat. Pentru GS orice definitie este un monstru caruia ii cresc noi capete pe masura ce le retezi (definesti) pe celelalte. Un punct de vedere interesant, dar parca as fi fost mai linistit in cazul in care s-ar fi incercat macar o descriere, daca niciunul dintre tipurile de definitii nu ne pot fi de ajutor. Iata si argumentatia autorului: ”Aproape orice definitie poate fi folosita pentru a ingropa o problema, nu pentru  a o lamuri. Indiferent de tipul definitiei pentru care optam, deseori entitatea sau fragmentul de realitate supus definirii este poliform, eterogen, cu fatete contradictorii uneori, impredictibil in toate ramificatiile sale. Ca un monstru caruia ii cresc in fiecare zi alte capete ce nu seamana cu cele crescute deja. Nu stii cum o sa apra si nici de unde. Un astfel de monstru este si prostia. Cum sa definim prostia cand ea ne surprinde tot timpul prin imprevizibilul sau, cand ne orbeste si ne paralizeaza mereu? Cum sa definesti chiar ceea ce anuleaza ratiunea, dar ne face sa ne simtim dumnezei?” (p. 20). In lucrarea lui   Istvan Roth (citata mai sus, la inceputul acestui articol-recenzie), se sustine, de asemenea, ca este riscanta incercarea de a defini un asemenea fenomen, drept pentru care, pe intreg parcursul cartii sale, nu mai aminteste deloc cuvantul ”prostie”, ci face doar referiri concrete la situatii care exemplifica admirabil aceasta ”calitate” umana.

Desi articolul lui Gerard Stan (GS) este bine scris si placut la citit, nu pot sa raman indiferent fata de o prostie a lui Kant, pe care GS  il ia drept punct de reper in analiza sa. ”Kant – scrie GS – rezuma esenta atitudinii morale prin urmatoarea formula: actioneaza astfel incat sa-l tratezi pe celalalt totdeauna ca scop, si niciodata ca mijloc” (nefiind o revista de cultura/ de specialitate, redactorii de la Cronica veche nu au cerut ca citatul sa aiba si o trimitere la sursa, asa cum face, de ex. prof Neculau care recunoaste ca textul sau ”Elogiul prostiei” este o povestire a celor scrise de Vasile Pavelcu in 1947 in revista Ethos vol IV, nr 1-2). Sa revenim la Kant, doar cu gandul de a imi afirma dezacordul cu acesta si de a lasa eventualii cititori sa ma combata (eventual dupa ce citesc si Metodologia Scop Mijloc, postata, de asemenea, pe acest blog). Astfel, disocierea kantiana ca intotdeauana celalalt este doar scop si niciodata mijloc nu are niciun suport faptic si nici macar ideal. Ceilalti sunt INTOTDEAUNA mijloace prin care ne indeplinim propriile scopuri, ceea ce inseamna ca si noi, la randul nostru, suntem mijloace pentru ceilalti. De la aceasta convingere a mea, aceea ca fiecare persoana umana este simultan/ concomitent si permanent atat scop cat si mijloc, atat raportandu-se la sine cat si la altii, am propus spre dezbatere Metodologia Scop Mijloc, ignorata de multa lume, dar diabolic aplicata de USL in capturarea totalitarista si dictatoriala a puterii in stat. Asa se intampla atunci cand se desconsidera, de catre cei ce se considera democrati si ”buni”, rostul teoriilor in practica noastra cotidiana. Cat despre cine sunt prostii si desteptii in cunoasterea si aplicarea teoriilor ramane sa se decida pe baza legii numerelor mari… (daca nu cumva va fi decretata ca neconstitutionala de catre noua putere national socialista romana).

Liviu Drugus                                               7 iulie 2012

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com