liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Iulie 2012

Hesiod – primul economist politic si etic (libertarian) interdisciplinar al lumii sau despre dreptate, ordine, rost, destin si munca


Hesiodprimul economist politic si etic (libertarian) interdisciplinar al lumii sau despre dreptate, ordine, rost, destin si munca

  • Munca-blestem bine facuta naste speranta de a scapa de blestemul muncii
  • Teoria actiunii umane este un elogiu muncii rodnice, rationale, randuita cu rost
  • Raritatea are un antidot unic: munca ordonata facuta cu respectarea unor reguli
  • Munca bine facuta (cu rost) – mijloc de atingere a scopului de a munci mai putin
  • De la greci incoace nu prea avem multe noutati; doar lumea e mai larga
  • Ion Acsan, talmacitorul, acum nonagenar, merita aplauze si admiratie pentru echivalente, masura si armonia asigurata intregului poem
  • In reproducerea textului poemului am respectat ortografia editorului din anul aparitiei acestei traduceri la Ed Minerva, in anul 1987

Precizari din partea autorului

Pentru luna de vacanta – iulie – imi propusesem sa fac o prezentare a cartii lui Tomas Sedlacek, Economia binelui si a raului, carte pe care o asteptam de la inceputul acestui an. Ajuns la pagina 174 am intalnit aprecierea lui Rothbard (vezi Google) cum ca Hesiod ar fi primul economist al lumii. O asemenea apreciere mi-a starnit interesul pentru Hesiod, respectiv pentru poemul „Munci si zile”, considerat de Rothbard un text economic initiatic. Concluzia mea, dupa (re)citirea poemului, este ca avem o opera de pionierat intr-ale politicii (scopul fiind ca fiecare individ, urmarindu-si liber scopurile va contribui si la alt scop: o viata mai buna a cetatii, a polisului), economicii (munca fiind primul mijloc la dispozitia oamenilor pentru a scapa de foamete, saracie, frig, umilinte), eticii (autorul fiind masiv preocupat de dreptate, dreapta cumpatare, munca eficienta, respectarea regulilor, a semnificatiilor zilelor etc.), dreptului (ideea de dreptate fiind aproape permanent prezenta), managementului (poemul fiind un adevarat indreptar de gandire, simtire si actiune cu privire la scopuril, mijlaocele si adecvarile din actiunile oamenilor). Asadar, am amanat pentru august recenzia cartii foarte interesante a lui Sedlacek si m-am concentrat (dupa puterile mele…) asupra poemului „pedagogic” (asa cum il caracterizeaza mai multe referate  de pe internet).

Tomas Sedlacek in deja celebra sa lucrare “Economia binelui si a raului. In cautarea sensului economic de la Ghilgames la Wall Street” (aparuta in limba engleza in 2011 si in limba romana in 2012, la Editura Publica Bucuresti, traducere de Smaranda Nistor) afirma despre Hesiod, citandu-l pe Rothbard – reprezentant al Scolii austriece – ca acesta

poate fi considerat si primul economist din toate timpurile. El a studiat lucruri precum ar fi problema raritatii resurselor si, plecand de aici, necesitatea alocarii lor eficace. Explicatia pe care el o da existentei raritatii este minutios poetica. Dupa Hesiod, zeii au trimis lipsurile peste oameni ca pedeapsa pentru Prometeu:

<Zeii tin mijloacele traiului ascunse de fiintele omenesti. Altfel, cu mare usurinta ai putea munci intr-o zi cat sa-ti fie destul pentru un an intreg, fara alta truda, si cat de repede ai pune vasla la pastrare, iar munca vitelor si-a greu incercatilor catari ar lua sfarsit. Dar Zeus le-a ascuns, manios in sinea lui ca Prometeu vicleanul l-a pacali>t” (Cf. Hesiod, Works and Days, versurile 42-49. (p. 174).   Probabil aceasta este traducerea facuta de Smaranda Nistor traducerii englezesti a poemului lui Hesiod, „Munci si zile”. Inainte de a trece la discutia despre gandirea economica (si nu numai) a lui Hesiod in poemul deja amintit, ma vad obligat sa compar traducerea versurilor 42-49 facuta de Smaranda Nistor din limba engleza in limba romana cu traducerea acelorasi versuri facuta de Ion Acsan din varianta franceza (1928) in limba romana, traducere (talmacire in exprimarea lui Ion Acsan) aparuta la Bucuresti in 1987, Editura Minerva, colectia BPT:

Dar Zeus ne-ascunse hrana fiindca, infuriat din cale-afara,/ Fusese pacalit pe vremuri de iscusitul Prometeu./ El unelti sa casuneze amare chinuri omenirii/ Si focul i-l dosi. Dar iarasi vestitul fiu al lui Iapet/ Stiu sa-l fure pentru oameni de la-nteleptul Zeus si-l puse-n/ Scobita trestie, sa-nsele pe Zeus ce fulgera din slava./ Cuprins atunci de-o grea minie, ii spuse Zeus ce-aduna norii:/ <Odrasla lui Iapet ce-ntrece pe toti prin faptele-i dibace,/ Te bucuri ca furat-ai focul si cugetul mi-ai amagit/ Spre marea ta nenorocire si-a oamenilor ce vor fi!/ In schimbul focului le darui o pacoste pe care toti/ Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!>/ Graind astfel, a ris divinul zamislitor de zei si oameni/ Si-a dat vestitului Hefaistos porunca neintarziata/ S-amestece cu apa lutul, sadind in el glas si putere/ De om si-apoi sa modeleze, cu chip de vesnica zeita,/ Un preafrumos boi de fecioara fermecatoare, iar Atenei/ S-o invete cum sa teasa pinza cu maiestrie-mpodobita./ Reverse Afrodita de-aur, pe crestetu-i tot harul ei – / Cumplitul dor si nazuinta ce-ti lasa trupul fara vlaga- / Iar crainicul Hermes, calaul-lui-Argus, a primit porunca/ Sa-i dea o inima ciinoasa si-o fire vesnic prefacuta./ …. / Cu glas de om a inzestrat-o si a numit pe acea femeie/ Pandora, intrucat toti zeii ce-si au lacasul in Olimp/ Ii harazisera daruri intru prapadul oamenilor ageri”. (Hesiod – Orfeu, poeme, BPT, Ed Minerva, 1987, pp. 43 – 44). Am reprodus versurile cu numerele 38 – 59 si 70-72 ca sa poata fi desprinsa mai clar ideea lui Hesiod, anume ca Zeus i-a pedepsit pe oameni (care au primit focul prin intermediul lui Prometeu) cu intruparea unei frumoase si nabadaioase femei, numita Pandora cea care a deschis cutia/ butoiul in care erau tinute toate relele si molimele, toate acestea raspandindu-se in intreaga lume, cu exceptia sperantei – ramasa in cutie. Dar si la numerotare apar mari deosebiri intre texte. Versurile 38-39 din editia romana (facuta dupa editia franceza) coincid cu versurile 42-43 din editia engleza. Despre continut nici nu mai trebuie sa insist ca textul tradus din engleza pare a fi o povestire dupa versurile hesiodiene, nicidecum versurile insele, dar cu versurile de la mijloc ce nu se regasesc deloc in varianta romana. Pentru o eventuala editie revazuta si imbunatatita sugerez o traducere facuta dupa originalul grec si nu traduceri dupa traduceri. De asemenea, corespondenta numarului de ordine a fiecarui vers grec ar trebui respectata si adnotata pe marginea textului tradus.

Intr-o alta ordine de idei, Pandora pare a fi Eva cea curioasa care a muscat din Pomul cunoasterii binelui si a raului, „lumea” – formata din Adam si Eva – fiind pedepsita prin izgonirea din rai, rai descris si de Hesiod ca fiind o realitate pamanteasca existenta la inceputuri: „Caci pe pamant odinioara ducea tot neamul omenesc/ Un trai scutit de orice rele, ferit de munci istovitoare/ Si de chinuitoare molimi ce harazesc pe oameni mortii” (editia Ion Acsan, p. 44) . Si Tomas Sedlacek (T.S.) formuleaza ipoteza asemanarii dintre Eva si Pandora: „In mitologia greaca, Pandora a fost prima femeie (cumva omoloaga Evei din Vechiul Testament), dar ea (creata pentru a-i fi lui Adam „ajutor pe potriva”) a venit pe lume ca o forma de razbunare a zeilor pe om. Ea aducea cu sine o cutie (de fapt, ca sa fim mai exacti, un vas cu capac) in care se aflau toate relele si suferintele cu putinta, lucruri care nu mai existasera pana atunci pe Pamant. Dupa ce va deschide cutia, din curiozitate, raul, boala si (ceea ce ne intereseaza acum pe noi cel mai mult) blestemul muncii au patruns in lume. Munca omului, care pana atunci fusese placuta, de-acuma a devenit truda grea si obositoare. Pandora a inchis repede cutia, dar era prea tarziu” (Sedlacek, op. cit., pp 361-362). Cred ca blestemul muncii se referea la munca fizica (cea productiva, inalt apreciata de marxieni, in comparatie si in opozitie cu munca intelectuala, neproductiva si care trebuia redusa cat mai mult…) Iata citatul din Biblie: „Blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! […] In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta” (Facerea, 2:15). As putea spune chiar ca omenirea a platit in buna masura (si in mod homeopat) pretul curiozitatii interzise, descoperind mereu, prin curiozitate si cercetare, noi modalitati de a scuti omul de munca fizica, productiva. Fapul ca majoritatea populatiei SUA (de fapt si in Romania s-a depasit, la inceputul acestui secol, procentul de 50%) lucreaza acum in tertiar si cuaternar (sectoare ale serviciilor, deci ale muncii neproductive, neproducatoare de bunuri fizice necesare vietii) demonstreaza ca este posibil ca oamenii sa se dedice studiului, poeziei, artei, etc., iar masinile si energiile infinite sa inlocuiasca complet munca fizica necesara supravietuirii.

Interesanta este si opinia Adelinei Piatkowski care scrie ca „Munci si zile, opera de capetenie a poetului din Ascra, de a carei autenticitate nu s-a indoit nimeni, este primul mare poem didactic din literatura europeana […] cu un tel educativ, care implica in primul rand o apologie a muncii productive…” (cf. Hesiod-Orfeu, Poeme, editia Ion Acsan, 1987, coperta a IV-a). De unde se vede cat este de usor sa aluneci de la firescul elogiu adus muncii in general (munca poetului Hesiod fiind si ea rasplatita la un concurs de poezie unde Hesiod l-a infrant chiar pe marele Homer) la „munca productiva”… Dar asta era epoca in care s-a scris atunci, acela era nivelul de tehnicitate si de cunoastere a energiilor ascunse… Poate de aceea este nevoie sa revedem mereu traducerile, comentariile si interpretarile in functie de noile cunostinte si informatii la care avem acces.

Iata care a fost interpretarea data aceluiasi poem, Munci si zile, de catre un reprezentant al Scolii Austriece, Murray N. Rothbard:Onoarea de a fi primul ganditor economic grec ii revine poetului Hesiod, un beotian care a trait in chiar prima perioada a Greciei antice, de la mijlocul secolului al VIII-lea inaintea erei noastre (…) – parca se spune „Inainte de Cristos”… nu „inaintea erei noastre” (nota LD). – Din cele 828 de versuri ale poemului [Munci si zile], primele 383 se concentreaza pe problema economica fundamentala a resurselor prea putine pentru numeroasele si nesatioasele scopuri si dorinte urmarite de fiinta umana” (Rothbard, Economic Thought before Adam Smith. Austrian Perspective on History of Economic Thought, p.8)” (Sedlacek, p. 174).  Desi sunt un admirator al Scolii austriece, considerand-o ca fiind chiar o precursoare a Metodologiei Scop Mijloc, elaborata de subsemnatul incepand cu anii 80, nu sunt intrutotul de acord cu formularea lui Rothbard ca Hesiod ar fi descris economia vremii sale ca o tensiune permanenta intre mijloacele precare si scopurile umane insatiabile, aceasta constientizare a corelatiei dintre scopuri si mijloace fiind doar o grila de interpretare mult ulterioara. Mai degraba, vad in poemul Munci si zile al lui Hesiod un indemn permanent la supunere fata de vointa divina care, prin Pandora, a blestemat oamenii sa extraga cu greu cele necesare supravietuirii. Hesiod argumenteaza ca este nerational, adica o mare prostie sa nu te supui acestei vointe supreme prin care lenea era ucigatoare si generatoare de noi pacate, iar munca ordonata, cu rost, cu finalitate, si respectand cele randuite de divinitate in plan temporal si spatial, era solutia unica pentru supravietuire. Nu intamplator poemul se numeste Munci si zile deoarece Hesiod face o intima conexiune intre succesiunea etapelor diverselor munci si succesiunea anotimpurilor si a zilelor din saptamana, numarul de ordine a acestor zile avand profunde semnificatii simbilice si chiar soteriologice. De aceea, intreg poemul, dupa parerea mea, este dedicat integral muncii umane cu rost si nu doar primele 383 de versuri din totalul de 828 cum credea Rothbard. Chiar ultimele trei versuri ale poemului sintetizeaza aceasta intima conexiune dintre munca si contextul temporal dictat de zei: „Ferice, norocos e-acela ce stie rostul tuturora (al zilelor – nota LD)/ Si, munca implinind-o bine, nu supara nemuritorii,/ De prevestiri ceresti asculta si se fereste de greseli” (p. 71 din Munci si zile, editia din 1987 a lui Ion Acsan). „Rinduiala e darul cel mai minunat/ Primit de muritori si raul cel mare-i neorinduiala” (p. 58).

Pentru Tomas SedlacekExplicatia lui Hesiod este foarte interesanta si putem vedea ceva cu adevarat fundamental in aceasta „analiza” (vom reveni mai tarziu la acest subiect): arhetipul muncii omului. Dupa Hesiod, munca este soarta omului, virtutea si sursa tuturor lucrurilor bune. Cei care nu muncesc nu merita altceva decat dispret. Oameni si zei deopotriva ii urasc pe cei lenesi, care sunt <trantorii fara ac, care risipesc munca albinelor, hranindu-se din ea fara sa munceasca>. Pe langa meritul de a fi prima tentativa de analiza a efortului uman, opera Munci si zile a lui Hesiod este interesanta pentru noi, ca economisti contemporani, indeosebi prin criticile aduse cametei, care, secole mai tarziu isi vor gasi ecoul in opera lui Platon si Aristotel, dupa cum vom vedea ceva mai tarziu in acest capitol” (pp. 174-175).

Despre camata nu am gasit nici macar o aluzie pe parcursul intregului poem. O fi, din nou, o problema de traducere? Se scrie – este adevarat – ca se recomanda sa imprunuti de la vecini bunuri corect masurate, pentru a le restitui exact in aceeasi cantitate, sau chiar cu un suurplus oarecare in semn de bunavointa. Dar, de aici si pana la camata, ca mod de a profita de nevoia imperioasa a unui semen si a-l obliga la o (ras)plata suplimentara este o cale atat de lunga…

In cele ce urmeaza voi face o analiza a poemului hesiodian, incercand o structurare a acestuia pe idei principale (teme), mai exact pe domenii de studiu sugerate de modernitate (partial chiar si de catre Aristotel, primul autor disciplinar) sugerand care ar fi echivalentele unor versuri in proverbele, sintagmele, ideile si scolile de gandire ale modernitatii si postmodernitatii. Nu in cele din urma propun atentiei critice a cititorilor avizati si interesati o „numerologie” facuta in totalitate de mine, pe baza descrierilor facute de Hesiod, fara sa ma las influentat de eventuale incercari ale altor autori. Astfel, afland ca numarul patru este cel mai sacru dintre cele trei sacre (1, 4 si 7) am incercat cu ajutorul lui Mr Google sa vad cati dintre politicienii romani si de la nivel mondial au ca data de nastere cifra 4 a lunii. Far a fi tendentios si fara a face propaganda desantata unor personalitati care oricum nu au nevoie de sprijinul meu – fiind si la (semi)final de cariera – am gasit doar doua asemenea personalitati (din cautarea a catorva zeci mai cunoscute). Ele se numesc Traian Basescu (4 noiembrie) si Barack Obama (4 august). Unii vor zambi superior si vor exclama: ei si ce-i cu asta? Dovedeste ceva? Evident ca nu, eu nefiind nici macar adeptul unor translari mecanice si generalizante de semnificatii, asa cum fac, de ex., zodiacele de pe la noi. Dar poate mai bine ar fi sa vedem, in bazele de date ale Evidentei populatiei cate persoane de pe mapamond sunt nascute pe data de 4? Am banuiala ca foarte foarte putine… Dar fiecare este liber sa cerceteze mai departe si sa traga propriile concluzii.

Astept fie sugestii de lectura suplimentara, fie critici ajutatoare (adica severe si solid argumentate). De altfel, acesta este si rostul scrierii acestor ”recenzii-comentarii-referate”: verificarea unor ipoteze, dialogul deschis si sansa de a ne imbogati informational si ideatic.

Introducere

Primele zece randuri/ versuri constituie un prolog explicativ prin care se precizeaza ca Hesiod se adreseaza muzelor, pe care le invita sa inalte imnuri de profund respect fata de Zeus, tatal ceresc al tuturor. Autorul ofera el insusi o incantatie adresata puterii nemarginite a lui Zeus din slava cerului, precizand ca el urmeaza sa se adreseze fratelui sau Perses, cel care ii luase – prin coruperea judecatorilor – partea sa de avere mostenita de la parinti. Implorand dreptatea divina, Hesiod promite ca va spune adevarul si numai adevarul in sfaturile sale catre fratele care gresise, si, implicit, catre semenii sai.

Sub raportul naturii cunostintelor implicate in aceste sfaturi prevaleaza cele de natura juridica (dreptatea), logica (adevarul), economica (mijloacele), politica (scopurile), etica (normalitatea vazuta ca moralitate acceptata logic sau, in caz de nevoie, juridic si chiar penal) si nu in ultimul rand, istorica, manageriala, sexuala etc.. Le voi prezenta sub aceste aspecte/ dimensiuni/ laturi ale naturii umane, aparent distinct (pe subcapitole) dar subliniind mereu ca toate acestea sunt intim conexate intre ele, toate sunt UNA, exact ca in poemul hesiodian, primul poem interdisciplinar si holist din istoria lumii. Voi utiliza denumirile pe care eu le propun pentru actualele discipline care au nume neconforme cu continuturile lor. Astfel, as vrea sa se renunte la tautologii „stiintifice” de genul: „Istoria este stiinta care studiaza istoria”, „Economia este stiinta care studiaza economia” etc. Disciplinele pe care le incumba in (con)text Hesiod sunt, in noua denominatie (noua de cateva decenii, dar folosita doar de care subsemnatul…): Istorica, in loc de Istorie, Economica, in loc de Economie, Politica in loc de Stiinte politice. Au ramas cu denumirile lor firesti Etica, Logica, Gramatica si inca vreo cateva (Fizica, Retorica etc.).

Un tratat de Istorica

Cititorii care vor citi cu atentie aceste cinci epoci istorice descrise de Hesiod (din ultima facand inca parte si noi, oamenii secolului 21), si coroborand cu informatia ca Marx a fost un bun cunoscator al intelepciunii, culturii si civilizatiei grecesti, isi pot imagina mecanismul prin care a aparut, dezvoltat si materializat in scrieri „profetice” ideea dezvoltarii ciclice, respectiv a intrarii – logice si legice – a omenirii intr-o noua Epoca de aur pe care Marx (si Engels) a(u) denumit-o „comunismul deplin” si a carei constructie logica era descrisa in materialismul dialectic si istoric. Dialectica hegeliana pe care ar fi imprumutat-o si rasturnat-o Marx are, ea insasi, origini grecesti. Dar, mai intai de toate as sublinia si ideea hesiodiana conform careia omenirea se afla pe un tobogan, intr-un regres istoric firesc si inevitabil, sau, daca ar fi sa reiau si ideea centrala a oricarei apocalipse, omenirea se afla in tranzitie spre un nou inceput, spre o noua Epoca si nu spre un sfarsit iminent si inexorabil. Vom muri si vom vedea…

Etapa I-a: Epoca de aur: Intaia semintie de-oameni cuvintatori a fost de aur/ Creata de nemuritorii avand palatele-n Olymp/ Era-n acest rastimp cand Cronos asupra cerului domnea, / Ei vietuiau la fel ca zeii, cu inimi mai presus de griji,/ Feriti de chinuri si necazuri: neputincioasa batrinete n-o cunoasteau, ci cu picioare si brate pururi sanatoase,/ Haladuiau doar in ospete, de orice rele ocoliti,/ Murind, parea ca-i fura somnu-adanc; tot felul de-avutii/ Aveau si roditoarea glie le daruia de bunavoie/ Recolte mari si-mbelsugate; de-aceea plini de multumire./ Conveietuiau in armonie, inconjurati de-averi destule/ Si pomi impovarati de fructe, dragilor zei preafericiti/ Dar cind aceasta semintie fu inghitita de tarina,/ Toti devenira, dupa vrerea lui Zeus maritul, duhuri bune; / Asupra faptelor vegheaza, cit sint de drepte sau de strimbe; / Invesmintati in strai de neguri, pe lume-i afli pretutindeni,/ Impartitori de-averi: aceasta-i regeasca cinste dobindita.”  (p. 45).

Etapa a II-a: Epoca de argint: „Mai necajita semintie veni pe urma, cea de argint,/ Creata de nemuritorii avind palatele-n Olymp./ Nici la statura, nici la minte nu seamana cu neamul de aur/ Pe linga vrednica lui mama, orice copil vreme de-un veac/ Crestea zburdind, necopt la minte, in pragul casei parintesti,/ Dar cind hotarul tineretii, ajuns flacau, il depasea,/ Ei vietuiau putina vreme, prin nebunia lor stirnind/ Dureri, caci nu erau in stare sa se abtina intre ei/ De la nesabuiri./ Nici vorba s-aduca zeilor cinstire/ Si nici pe sfinte-altare jertfe. Preafericitilor sa-nchine,/ Cum este-ndatinata lege la oameni. Mai apoi pe-aceia/ Cronidul Zeus, plin de minie, ii ingropa, caci n-aduceau/ Prinos fapturilor ferice, avind palatele-n Olymp./ Tarina dupace-ascunse si-aceasta semintie, dinsii/ Ajuns-au cei numiti de oameni Preafericiti subpaminteni/ De-al doilea rang, dar care totusi au parte de-oarecare cinste./   (p. 45-46)

Etapa a III-a: Epoca de bronz/ arama: „A treia semintie de-oameni cuvintatoi, creata-apoi/ De tatal Zeus a fost de-arama, mai altfel decit era de-argint;/ Din frasini fauriti, naprasnici, vinjosi, ei se-ndeletniceau/ Cu jalnica, nechibzuita truda-a lui Ares. Nici cu piine/ Nu se hraneau, purtind in piepturi o inima nespus de tare./ Barbati cumpliti, cu mare vlaga in bratele nebiruite/ Aveau doar arme de arama, ba chiar si case din arama;/ Tot ce faceau, era de-arama, caci fierul negru nu-l stiau./ Din vina propriilor brate intotdeauna nestrunite/ Plecara-n mucedele case, la-nspaimantatorul Hades,/ In chip sarman, caci sumbra moarte, oricit de crunti la-nfatisare,/ I-a dus cu ei si parasira a sorelui lumina vie”. (p. 46)

Etapa a IV-a: Epoca eroilor (semizeilor):Cind si aceasta semintie fu astupata de tarina,/ Atuncea iarasi Zeus Cronidul, pe glia darnica-n bucate/ A faurit si pe a patra, cu mult mai dreapta si mai buna/ Divina semintie de oameni-eroi, numiti si semizei/ Din virsta care pe-ntinsul pamint trai-naintea noastra,/ Pieira in razboiul crincen si-n batalia n-versunata,/ O buna parte-n fata Tebei cu sapte porti, pamint cadmeic./ Cind pentru turme stapinite de-Oedip se-nclestara-n lupta,/ Dusi de corabii peste-ntinsa genunte-a marii, alta parte/ La Troia poposit-a pentru Elena cu frumoase plete/ Si-acolo moartea cu obstescul sfarsit, pe rind, i-a-nvaluit/ Lor insa osebit de oameni, le-a dat si viata si lacas/ Cronidul tata Zeus, ducindu-i chiar la capatul pamintului./ Ei dainuiesc in locu-acela cu suflet ocolit de griji;/ Au insule Prefericitii pe linga oceanul cel cu virtejuri,/ Eroii norocosi pe care fertila glie-i rasplateste/ Cu dulci recolte-mbelsugate de trei ori in acelasi an,/ Nemuritorii nu-s pe-aproape si Cronos cirmuieste-acolo/ Scotindu-i lanturile sale parintele de zei si oameni/ A dat si glorie si cinste eroilor feriti de lume, / O semintie inzestrata cu atita faima de Zeul insusi/ Nu se mai afla-ntre arbatii iviti pe roditoarea glie.” (pp. 46-47).

Etapa a V-a: Epoca fierului: „Ah, de n-as fi trait o data cu oamenii din virsta a cincea!/ Sa fi murit mult mai devreme, nascind-ma mult mai tirziu./ Caci asta iata,-i semintia de fier./ Ei nu vor conteni/ Sa-ndure trude si necazuri nu numai ziua, ci si noaptea;/ Sleiti de griji apasatoare pe care zeii le trimit,/ De-ar fi amestecate barem si lucruri bune printre rele!/ Zeus va distruge chiar si aceasta cuvintatoare semintie/ De oameni care din nascare vor fi cu timple-ncaruntite./ Nici tatii nu vor fi ca fiii, nici fiii-asemenea cu tatii;/ Nu va fi bun cu-n oaspe gazda, prietenul cu-al sau prieten; Nici fratele n-o sa se-mpace cu fratele, ca mai-nainte/ Cu mult dispret o sa-si priveasca parintii-mbatriniti degraba, / Ii vor bruftului intr-una, rostind cuvinte de ocara,/ Misei ce nu cunosc minia divina, nici nu vor sa dea,/ Precum li se cuvine, hrana parintilor imbatriniti./ Dreptatea stind in brat, cetatea pradav-va unul celuilalt./ Nerespectindu-si juramintul, nici ceea ce e drept si sfint,/ Vor pretui doar pe barbatul ce savirseste fapte rele/ Si infamii; dreptatea fi-va in mina lor si va dispare/ Rusinea; lasul va sa-nfunde si pe barbatul cel mai vrednic, Rostind intortocheate vorbe cu juramint strimb intarite./ Pe toti nefericitii oameni o sa-i urmeze, nevazuta,/ Invidia cea birfitoare si bucuroasa doar de rele/ Pamintul vargat de drumuri atunci Olympul preferindu-l/ Cu minunatele lor trupuri in albe straie-nvestmintate, / La zeii vesniciei se vor duce si parasi-vor omenirea/ Smerenia si Osirdirea; caci vor ramine bietii oameni/ Sa-ndure suferinte grele si raul n-o sa aiba leac” (pp. 47-48)

Excursul istoric hesiodian este unul eminamente pesimist si trist, nostalgic dupa timpurile initiale si initiatice cand proiectul uman era cvasi identic cu cel divin (dupa chip si asemanare). In ce priveste Epoca fierului, cred ca toate trasaturile acesteia sunt inca pe deplin valabile, din pacate… Dar, oare trecerea la o viitoare, noua epoca, nu va insemna o degradare si mai mare? „Nu cerceta aceste legi…”.

Un tratat de Drept (indeosebi penal)

Hesiod da de inteles ca numai Zeus este cel care „rosteste doar judete drepte” (p. 41) in timp ce autorul promite sa ii transmita fratelui sau numai adevaruri: „eu am sa dezvalui lui Perses numai adevaruri” (p. 41). Se observa aici distinctia intre conceptele de „dreptate” si „adevar”, concepte adesea confundate sau considerate sinonime. Doar divinitatea este capabila sa ofere dreptatea (judecatorii – mai ales cel corupti – mai gresesc), iar muritorii (intre care si Hesiod) au capacitatea de a spune adevaruile lor, asa cum le vad ei. Amintesc, in treacat, dialogul din Lectia de Chimie a lui W. Faulkner: „– Adevarul si dreptatea nu se confunda. – Unde ai citit asta? – In toate cartile bune” (dialog publicat in fiecare numar al revistei Dilema veche, pe pagina a 2-a).

Discutand, chiar in deschiderea poemului  despre cele doua feluri de „Vrajba”, una buna (concurenta loiala) si una rea (concurenta neloiala) Hesiod ne introduce in doua aspecte fundamentale ale vietii umane: economia libera concurentiala a indivizilor specializati, pe de o parte; si economia tenebra/ subterana/ corupta care acumuleaza averi necinstite si pe care doar Dreptul penal le poate restitui apartinatorilor de drept (de jure), pe de alta parte. Neadevarurile pot induce in eroare pe judecatorii (juzii) corecti, dupa cum mita poate sa-i atraga pe juzi de partea mincinosilor si celor care aduna averi pe nedrept. Reiau afirmatia de la capitolul „Un tratat de Economica” unde subliniam urmatoarele: Cele doua soiuri de „Vrajbe” de care vorbeste Hesiod demonstreaza ca  Economica si Juridica studiaza doua aspecte ale uneia si aceleiasi realitati umane: Economica (cu latura sa foarte aplicativa si concreta numita Management) promoveaza dobandirea de avere pe cale legala, prin „vrajba buna” corecta (concurenta loiala), Juridica (cu latura sa foarte aplicativa si concreta numita Jurisprudenta si aplicarea legii) si dobandirea de avere pe cale ilegala, incorecta, prin „vrajba rea” (Drept penal).

„Vrajba rea” este asimilata calomniei, raspandirii de informatii neadevarate, incitarii la ura si pizmuire, minciuna, tainuirea, nedarea in vileag a ilegalitatilor sau acuzarea de ilegalitati inexistente etc. Toate acestea sunt incriminate de Dreptul penal. Vrajba rea era raspandita – in mitologia romana – de zeita Eris, sau Discordia (vezi Hesiod, Teogonia, p. 12).

Hesiod nu se sfieste sa „dea lectii” celor indrituiti sa faca dreptate si sa aplice legea, dar nu in mod direct, ci sub forma unei personificari, a unui dialog intre pasari – una de prada (soim) si una vinata de pasarea de prada (privighetoarea): „Acum, cit de-ntelepti sint juzii, eu tot le deapan o poveste:/ Asa graita filomelei al carui git e-mpiestritat/ Un soim de sus, in nori, zburase, tinind-o-n gheare hraparete,/ De ghearele incovoiate strapunsa, jalnic se vaita/ Sarmana zburatoare – ; soimul i-a zis aceste vorbe crunte:/ <Nemernico, te plingi cind unul mai puternic te-a-nhatat?/ Vei merge unde te voi duce, oricit ai fi de cintareata./ De vreau, ma ospatez cu tine, de nu, iti darui libertate./ Smintit e-acela ce doreste sa-nfrunte pe-altul mai puternic;/ Strain de biruinta, -nfrunta, alaturi de rusine, chinul!>/ Asa grait-a soimul iute, o pasare cu-ntinse aripi” (p. 48) (Este interesanta precizarea traducatorului Ion Acsan referitoare la substratul acestei personificari: „Procne fusese metamorfozata in priveghetoare fiindca isi ucisese unicul fiu, pe Itys, spre a pedepsi nelegiuirea tatalui acestuia, Tereus, care isi sedusese propria cumnata, taindu-i limba spre a nu povesti surorii sale cele intamplate. Penajul pestrit al pasarii aminteste crima savirsita de Procne, care a aflat totusi adevarul”. (p. 48). Mesajul transmis prin dialogul dintre pasarea de prada si privighetoarea (Procne – vinovata de pruncucidere) vrea sa spuna, cred, ca pedeapsa pentru faptele comise pe Pamant va fi platita in cer, spatiul zburatoarelor, iar o crima odata facuta atrage dupa sine un sir lung de nelegiuiri. Morala acestei intamplari ar fi: daca orice crima ar fi descoperita si pedepsita la timp, sirul nelegiuirilor ar fi mai mic, iar daca logica juridica nu este aplicata pe Pamant, atunci in cealalta lume (animala) plata va fi mai dura, deoarece acolo salasluieste doar „legea” celui mai puternic, „lege” care nu ar trebui sa existe pe Pamantul oamenilor. Tocmai acest mesaj de cautare si de aplicare neintarziata si fara patima a dreptatii este transmis de Hesiod fratelui sau Perses, cu concluzia, mereu repetata si in zilele noastre, aceea ca un rau nu trebuie vindecat cu un alt rau, deoarece asta duce la o spirala infinita a cresterii raului, cand – asa cum descrie Hesiod epoca fierului in care nici el nu ar fi vrut sa-i fie contemporan – „vor ramanie bietii oameni,/ Sa-ndure suferinte grele si raul n-o sa aiba leac” (p. 48). Iata acest mesaj catre Perses: „Asculta, Perses, de dreptate sa nu te-mbie silnicia,/ Caci rea e silnicia pentru plapindul om; chiar si voinicul/ Nici gind s-o rabde, lesne: povara ei il copleseste/ Cind l-a palit nenorocirea. Mai bun e drumul celalalt,/ Spre drepte fapte calauza: dreptatea-nvinge silnicia/ La timpul cuvenit; doar chinul invata minte pe netot.” (p. 48)  Hesiod se pronunta asadar pentru aplicarea imediata si fara compromisuri a pedepsei meritate, alternativa care duce la corijarea comportamentului, la indreptarea oamenilo si nu la inrairea lor. Din pacate, atunci ca si in zilele noastre, cei carora semenii le incredinteaza savarsirea indreptarii prin afirmarea dreptatii, tocmai acestia tradeaza si se pun in slujba raului. Pentru mine este o mirare de ce in zilelele noastre pline de tradari si incalcari ale legii nu se aplica agravante majore pentru oamenii legii care au incalcat legea. Avem, in Romania anului 2012, un magistrat corupt care are o pensie speciala (uriasa!) oferita tocmai pentru ca magistratii sa nu fie tentati sa faptuiasca acte de corupere a legii. Iata aceasta descriere a spiralei nedreptatii ce pare a fi decupata chiar din realitatile romanesti actuale: „Cind in judete-i strimbatate, degraba vine Juramintul:/ Rasuna vaierul Dreptatii pe unde o tirasc barbatii/ Plocoane-nfulecind sa-mparta dreptatea prin judete strimbe,/ Ea ii urmeaza si deplinge cetati si cuiburi de norod,/ In strai de ceata-nvaluita si rele casunind pe oameni/ Ce-au surghiunit-o miseleste si no-mpart cum se cuvine.” (p. 49) „Juramintul” era, pe vremea lui Hesiod, Horcos, „temutul fiu al Vrajbei (Eris), pomenit in Teogonia, necrutator cu muritorii sperjuri”, asa cum ne lamureste Ion Acsan intr-o nota de subsol. As continua paralela facuta cu zilele noastre, unde „Juramintul” este Inspectia Judiciara, Inalta Curte de Casatie si Justitie sau chiar Curtea Constitutionala.

In cele ce urmeaza, vedem cum se impleteste, pana la indistinctie, Economiculsi Juridicul in pledoaria lui Hesiod pentru dreptate in sine si pentru prosperitate prin dreptate. Dezvoltarea economica nu poate avea loc in afara unui cadru legal respectat si respectabil, in afara pedepsirii exemplare a derapajelor de la conduita normala si morala. Numarul mare de parlamentari si oameni politici romani care ajung pe mina „Juramintului” este in crestere si ar trebui sa creasca pina la momentul in care orice incalcare a legii ar fi descurajata, amendata, pedepsita.  Recomand citirea TUTUROR acestor „Tratate” hesiodiene deopotriva de catre juristi, economisti, moralisti, politicieni si manageri/ administratori, deoarece separatia am facut-o artificial, din motive pedagogice. Dar, toate aceste cunostinte trebuie cunoscute de tineri in mod compact si unitar si nu separat pe „discipline”. Prea multi cetateni habar nu au despre conditionarea intima a economicului de catre juridic, politic etc. (si reciproc) tocmai pentru ca aceste discipline s-au predat segmentat aceste cunostinte si chiar antitetic. De aceea, propun (de cateva decenii) predarea transdisciplinara a tuturor cunostintelor fundamentale despre om, prin intermediul grilei de evaluare a actiunii umane scop-mijloc-adecvarea scop/mijloc. (Constientizez riscul ca lipsa pregatirii pentru a face fata exigentelor acestui demers ar putea compromite demersul insusi, dar ceea ce este mai grav nu exista dialog si nu apar contraargumente la aceasta propunere, ceea ce ma face sa cred ca este vorba, in primul rand despre comoditate si lipsa de preocupare fata de viitor. Educatia disciplinara face cvasiinacceptabila inlocuirea acestui tip de educatie cu unul de natura transdisciplinara, sintetica, esentializata si compactizata. Se pare ca trebuie sa revenim la intelepti ca Hesiod pentru a gasi argumente ca predarea separata a dreptului – teoriei juridice – si a teoriei economice este inacceptabila si cu grave consecinte pentru oameni).

Iata cum demonstraza Hesiod cum un climat de justitie si de domnie a legii este garantul dezvoltarii economice armonioase a „cetatii” (a „polisului” adica, de unde se vede ca Economica este intotdeauna Politica, adica este „Economica Politica si Etica”, cu alte cuvinte cele trei domenii si discipline UNA SUNT, exact la fel cum Sfanta Treime crestina este excelent descrisa de cuvintele TRES UNUM SUNT):

Dar cei ce dau sentinte drepte, straini de sint impricinatii/ Ori bastinasi, si niciodata nu se abat de la dreptate/ Vad cum cetatea infloreste, norodu-n sinul ei prospera,/ Doar pacea ocrotind pe tineri li-e data si asupra lor/ Razboiul crincen nu-l trimite departe-vazatorul Zeus/ Nu bintuie vreodata foamea in rindul oamenilor drepti/ Nici nenorocul, ci-n ospete din rodul muncii lor se-frupta./ Le da belsug de hrana glia iar colo sus, pe munti, stejarul/ Destula ghinda poarta-n crestet si-m mijloc roiuri de albine,/ Povara linii-abia-si mai poarta mitoase turme de mioare/ Le-aduc sotiile pe lume copii aidoma cu tatii;/ Mari bunatati ii inconjoara necontenit si pe corabii/ Nu drumestesc: recolte bune le daruie ogorul rodnic/ Dar cei ce silnicii cumplite si strimbe fapte savirsesc/ Primesc pedeapsa lui Cronide, departe-vazatorul Zeus,/ Adesea o cetate-ntreaga e pustiinta de-un netrebnic, / Unealta a nelegiuirii, punind la cale miselii,/ Din slava cerului Cronide trimite-asupra lor prapadul,/  Deodata, foametea si ciuma: pier oameni cu nemiluita;/ Nici o femeie numai naste; se naruiesc gospodarii, Caci astfel Zeus Olympianul a hotarit. Adesea el / Distruge marea lor ostire, le surpa cite-un meterez/ Si-n largul marii, drept pedeapsa, Cronide le scufunda flota” (p. 49).  Asadar, pedeapsa, care face parte din lege, este obligatorie pentru cei care gresesc (mai ales intentionat). Cred ca este meritorie insistenta cu care Hesiod se adreseaza in primul rand judecatorilor (juzilor), si mai apoi oamenilor simpli deoarece omul simplu poate fi tentat sa devina lacom (cum a fost chiar fratele sau, Perses), dar cel mai grav este cand juridicul este corupt si nu-si indeplineste misiunea, starnind mania si pedeapsa zeilor, de care vor suferi nu doar ei, ci intreaga populatie.

Voi, juzilor, la randul vostru, sa chibzuiti la tilcu-acestei/ Justitii, caci nespus de-aproape, amestecati chiar printre oameni,/ Nemuritorii sunt cu ochii pe cei ce prin sentinte strimbe/ Ii urgisesc pe ceilalti semeni, fara a se sinchisi de zei./ Trei miriade de zei vesnici pe-atit de roditoarea glie/ Trimise-au fost de Zeus anume ca sa vegheze muritorii;/  Aminte iau si la judete, si la mirsavele ispravi/ Investmintati in strai de neguri intreg pamintul colindind./ Ginditi ca este si-o fecioara, Dreptatea, mlada a lui Zeus Cronidul, tatal ei,/ Vadindu-i care dintre oameni n-au cuget drept, ca doar norodul/ Sa ispaseasca nebunia acelor juzi ce-ntriste vreri/ Smintesc judetele rostite prin pronuntari intortocheate, Aveti acestea in vedere, cuvintul cumpanind si-n veci,/ Voi juzi ce-nfulecati plocoane, uitati de strimbe hotariri!/ Asupra lui si-atrage raul cel ce vrea raul altui om

Un tratat de  Economica si Management

Primele versuri ale poemului sunt dedicate definirii conceptului de Vrajba – un concept dual: o data pozitiv (numit „vrajba buna”) ceea ce echivaleaza cu libera concurenta, spre deosebire de aparenta concurenta (numita „vrajba rea”) care este doar o forma de ura, de egoism feroce si de tensionare a relatiilor (economice) interumane. „Sa nu mai spunem ca pe lume gasesti un singur fel de Vrajba; / Sint doua soiuri: laudata de cel ce chibzuieste-i una, / Hulita alta; amindoua se deosebesc prin firea lor./ Cea crincena: n-o indrageste vreun muritor, ci de nevoie/ Asa cum vor nemuritorii, se da cinstire Vrajbei crude./ Cronidul  ce-n lacas eteric sta pe inaltu-i tron – a pus-o/ Pamintului temei, s-aduca folos mai mare omenirii;/ E-n stare sa starneasca pofta de munca la cel lenes./ Cel care vede-aievea pilda-nstaritului trebaluind/ Cu sirg, el insusi se zoreste sa are si sa-nsaminteze,/ Spre a-si inzestra gospodaria: vecinul pe vecin indeamna/ S-adune-avere. Pentru oameni e o vrajba binefacatoare. / Olarul cu olar se-ntrece, dulgherul cu dulgher asijderi/ Calicul la calic rivneste si cintaret la cintaret” (p. 42). Daca as inlocui cuvantul „vrajba” cu cel de „vibratie” se poate spune ca oamenii au vibratii inalte (pozitive, bune) si vibratii joase (negative, rele).   „Vrajba cruda” inseamna concurenta sanatoasa, instinctiva, generata de dorinta fireasca de a aduna cat mai multe bunuri necesare traiului decent. Insusi Zeus Cronidul (Cronidul – descendent din Cronos, zeul Timpului) a oferit muritorilor „vrajba buna” ca sursa a bogatiei si a stimularii cresterii productivitatii muncii. „Vrajba cruda” (benefica) este opusul „vrajbei crincene” (malefice). Prima este de resortul Managementului, a doua este de resortul reglementarilor legale (Drept penal, Drept economic si financiar), care, corect aplicate, ar putea sa stopeze lacomia bolnavicioasa, avaritia si minciuna. Din pacate, tocmai acestui soi de vrajba intunecata i-a cazut victima Perses, fratele lui Hesiod, cel care a mituit judecatorii pentru a intra in posesia partii de mostenire parinteasca primita de poet.

Hesiod incearca sa explice, in continuare, de ce este necesara/ utila/ obligatorie/ de neocolit munca (este pasajul ales si de libertarianul Murray N. Rothbard si de Tomas Sedlacek pentru a demonstra ca Hesiod este primul economist (libertarian!) al lumii:

Nemuritorii tin ascunsa merindea pamantenilor,/ Caci altfel, fara multa truda, s-ar cuveni, muncind o zi,/ S-agonisesti atata hrana incat poti sta si-un an degeaba;/ In horn ai prinde iute cirma corabiei, sa se afume, / Scutind de roboteala boii si rabdatorii tai asini./ Dar Zeus ne ascunse hrana fiindca, infuriat din cale-afara,/ Fusese pacalit pe vremuri de iscusitul Prometeu./ El unelti sa casuneze amare chinuri omenirii/ Si focul i-l dosi. Dar iarasi vestitul fiu al lui Iapet/ Stiu sa-l fure pentru oameni de la-nteleptul Zeus si-l puse-n/ Scobita trestie, sa-nsele pe Zeus ce fulgera din slava./ Cuprins atunci de-o grea manie, ii spuse Zeus ce-aduna norii;/ „Odrasla lui Iapet ce-ntrece pe toti prin faptele-i dibace,/ Te bucuri ca furata-i focul si cugetul mi-ai amagit,/ Spre marea ta nenorocire si-a oamenilor ce vor fi! In schimbul focului le darui o pacoste pe care toti,/ Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!” (p. 43). Acest pasaj este interpretat de Rothbard ca fiind intelegerea faptului ca mijloacele sunt finite in dorinta oamenilor de a atinge scopuri infinite/ nelimitate, fapt care obliga la alocarea rationala a resurselor. Mi se pare putin exagerata aceasta translare spre economia libera de piata, fara interventia statului, bazata pe munca asiduua, chiar daca munca era o fireasca pedeapsa a zeilor pentru un „fleac” – adica pentru ca au furat si bietii pamanteni un lucru util lor: focul. In primul rand, ideea de „furt” trebuie amendata, descurajata, ceea ce Hesiod nu face. El explica doar ca Zeus s-a razbunat pe oameni obligandu-i sa munceasaca pentru a supravietui (exemplu preluat in dictaturi, unde munca „te facea liber”, fie in varianta nazista, fie in varianta comunista/ bolsevica). Textul de mai sus seamana izbitor cu „izgonirea din Rai”, mai ales daca ne referim la comparatia referitoare la scaderea dramatica a productivitatii muncii, care echivala rodnicia muncii unei zile in trecutul de aur, cu rodnicia muncii unui an, in era de fier in care a trait Hesiod. Indraznesc sa avansez o ipoteza: la inceputurile existentei umane pe un pamant plin de vegetatie si animale, asigurarea hranei nu era o problema, dat fiind si numarul redus al primelor populatii umane. In plus, coroborand cu informatia/ observatia data/ facuta de Hesiod ca lacomia oamenilor a sporit mereu, insatiabilitatea umana fiind, de altfel, motorul principal al economiei de piata, concluzionez ca productivitatea muncii nu putea scadea atat de dramatic (de 365 de ori!), dar putem crede ca nevoile umane (reale sau nu) au crescut realmente exponential. Si inca o ipoteza: „furatul” focului ar putea fi, de fapt, doar solutia gasita de oameni pentru a suplini lipsa soarelui acoperit fiind de nori un timp indelungat, solutia ce poate fi „iasca si amnarul” sau alta „inventie” umana care ne-a indepartat de animalitate. De observat si referirea la una dintre puterile lui Zeus, acesta fiind „cel ce-aduna norii”.

Trebuie sa fac doua observatii la doua note explicative ale traducatorului Ion Acsan: prima se refera la versul „Netoti ce nu stiu cat intregul e mai prejos de jumatate” si la care Ion Acsan face urmatoarea observatie: „Sensul acestui proverb hesiodean n-a fost clarificat cu precizie” (p. 43). Mai intai, nu consider ca versul cu pricina este un proverb. Mai degraba face parte din categoria „maxime si cugetari” al carui sens, cred, este urmatorul: juzii lacomi (netoti) nu au realizat ca este mai inteligent si mai precaut sa nu te lacomesti sa iei maximum posibil de la clientul care le-a solicitat serviciile. Acest tip de lacomie este taxat, sugerand ca este mai logic/ bine/ indicat sa se ia doar jumatate din „prada”, si astfel mecanismul ar fi functionat in continuare; dar, luand totul de la client acesta nu mai are puterea economica de a i se adresa pentru servicii viitoare. Amintesc, in context, ca evreii din Romania, negustori experimentati, spuneau ca de asta a lasat Dumnezeu degetul opozabil, tocmai ca sa te opresti la o adancime rezonabila cand „bagi mana in sac”, cu trimitere la unii care, din lacomie, varau mana pana la cot sau chiar pana la umar, sfarsind-o prost… A doua observatie se refera la obiceiul vaslasilor de a pune vaslele/ carmele in horn, „sa se afume”, la care traducatorul face urmatoarea trimitere de subsol: „Carma corabiei, in realitate o vasla, era pusa la uscat deasupra vetrei” (p. 43). Uscarea vaslei pe timp de iarna putea sa aiba loc, chiar mai eficace, in mod natural, fara a fi tinuta la fierbinteala vetrei. In realitate, introducerea vaslei in horna, „la afumat” (si nu la uscat…) avea drept rost imbinarea acesteia cu acizii grasi care sedegaja odata cu fumul, protejand lemnul de la putrezire, prelungind astfel durata de folosinta a vaslei.

Revenind la pasajul citat mai sus si care a fost considerat de Rothbard drept dovada cea mai puternica a existentei modului de gandire libertarian, bazat pe scopuri multe si mijloace putine, as retine si parabola razbunarii, ca pret al unui deranj/ ofensa/ atac. Este, de fapt, cunoscutul principiu al actiunii si reactiunii, fara de care actiunea umana ar fi greu de explicat. Indiferent daca reactia este rezultatul unui orgoliu ranit sau al unei necesare compensari si echilibrari, aceasta „razbunare” poate fi evaluata ca factor economic ce potenteaza si amplifica volumul nevoilor si al resurselor pentru complinire acestora.

Razbunarea lui Zeus fata de pamantenii neascultatori si „beneficiari ai unor foloase necuvenite – focul” a fost una „dulce”, de fapt „o pacoste pe care toti. /Cu draga inima primind-o, spre raul lor s-o-mbratiseze!”. Aceasta pacoste este nou creata (din lut amestecat cu apa, asa cum fusese creat Adam in viziunea Vechiului Testament) fiinta feminina numita Pandora (pan = toate, doron = daruri) numita astfel „intrucat toti zeii ce-si au lacasul in Olymp/ Ii harazira daruri intru prapadul oamenilor ageri” (p. 44). Se pare ca pacaleala cu darurile este fie o specialitate greceasca (Calul Troian si vestitul vers „Timeo danaos et dona ferentes” = „ma tem de greci cand ofera daruri”), fie una specific umana, retinuta ca atare in diveresele mituri ale popoarelor. In cazul grecilor, poemul hesiodian precizeaza ca oamenii au fost atentionati (chiar de Prometeu) in legatura cu riscul generat de acceptarea darului zeesc, dar Epimeteu a acceptat darul si a facut posibila patrunderea relelor si molimelor in lume prin intermediul frumoasei, curioasei si neglijentei Pandora. Pentru a intelege mai bine cat de grave au fost consecintele razbunarii lui Zeus prin intermediul femeii Pandora, Hesiod face un excurs istoric menit a sublinia regresul inregistrat de omenire pana la momentul Pandora si, accelerat, dupa aceea, exact ca in gradina Edenului veterotestamentar, la inceputuri, oamenii erau fericiti: „Caci pe pamant, odinioara,  ducea tot neamul omenesc/ Un trai scutit de orice rele, ferit de munci istovitoare/ Si de chinuitoare molimi ce harazesc pe oameni mortii”. (p. 44). Ca si preacurioasa Eva, Pandora deschide cutia in legatura cu care i se atrasese atentia sa n-o deschida (Pomul cunoasterii = Cutia Pandorei). Deschiderea cutiei a umplut pamantul si marea de „boli venite din senin” (p.45).

Regresul, degradarea si slabirea speciei uamne este descrisa de Hesiod tocmai pentru a sublinia ca munca fizica grea si obositoare a aparut doar ca urmare a unei pedepse divine, iar solutia atenuarii acestei pedepse era tocmai buna organizare a muncii, rspectarea unor reguli si a unor succesiuni ale operatiilor astfel incat rodnicia muncii sa creasca. Desi, continutul economic al excursului istoric hesiodian este mereu prezent, voi relata povestirea despre erele omenirii in subcapitolul urmator, dedicat dimensiunii istorice.

Iata cum demonstraza Hesiod cum un climat de justitie si de domnie a legii este garantul dezvoltarii economice armonioase a „cetatii” (a „polisului” adica, de unde se vede ca Economica este intotdeauna Politica, adica este Economica Politica si Etica, cu alte cuvinte cele trei domenii si discipline UNA SUNT, exact la fel cum Sfanta Treime crestina este excelent descrisa de cuvintele TRES UNUM SUNT):

Dar cei ce dau sentinte drepte, straini de sint impricinatii/ Ori bastinasi, si niciodata nu se abat de la dreptate/ Vad cum cetatea infloreste, norodu-n sinul ei prospera,/ Doar pacea ocrotind pe tineri li-e data si asupra lor/ Razboiul crincen nu-l trimite departe-vazatorul Zeus/ Nu bintuie vreodata foamea in rindul oamenilor drepti/ Nici nenorocul, ci-n ospete din rodul muncii lor se-frupta./ Le da belsug de hrana glia iar colo sus, pe munti, stejarul/ Destula ghinda poarta-n crestet si-m mijloc roiuri de albine,/ Povara linii-abia-si mai poarta mitoase turme de mioare/ Le-aduc sotiile pe lume copii aidoma cu tatii;/ Mari bunatati ii inconjoara necontenit si pe corabii/ Nu drumestesc: recolte bune le daruie ogorul rodnic/ Dar cei ce silnicii cumplite si strimbe fapte savirsesc/ Primesc pedeapsa lui Cronide, departe-vazatorul Zeus,/ Adesea o cetate-ntreaga e pustiinta de-un netrebnic, / Unealta a nelegiuirii, punind la cale miselii,/ Din slava cerului Cronide trimite-asupra lor prapadul,/  Deodata, foametea si ciuma: pier oameni cu nemiluita;/ Nici o femeie numai naste; se naruiesc gospodarii, Caci astfel Zeus Olympianul a hotarit. Adesea el / Distruge marea lor ostire, le surpa cite-un meterez/ Si-n largul marii, drept pedeapsa, Cronide le scufunda flota” (p. 49).  Asadar, pedeapsa, care face parte din lege, este obligatorie pentru cei care gresesc (mai ales intentionat). Cred ca este meritorie insistenta cu care Hesiod se adreseaza in primul rand judecatorilor (juzilor), si mai apoi oamenilor simpli deoarece omul simplu poate fi tentat sa devina lacom (cum a fost chiar fratele sau, Perses), dar cel mai grav este cand juridicul este corupt si nu-si indeplineste misiunea, starnind mania si pedeapsa zeilor, de care vor suferi nu doar ei, ci intreaga populatie.

La pagina 51 discursul etic, moralizator al lui Hesiod catre fratele sau Perses lua avant, se inflacara si devenea tot mai concret, incluzand continutul esential al oricarei etici: mijloacele, scopurile si raportul echilibrat dintre ele. Pentru a sublinia ca acest „poem pedagogic” este, de fapt unul profund interdisciplinar am structurat analiza pe „domenii”, desi Hesiod nu vorbeste deloc despre latura teoretica a acestora, cu trimiteri de la un „domeniu” (Tratat) la altul.

Asadar, continutul discursului etic al lui Hesiod catre fratele sau Perses este unul eminamente economic. Iata-l:

O, Perses, nobila odrasla, munceste astfel ca, dusmanit/ De Foamete, sa te-ndrageasaca Demetra-ncununata falnic, Slavita zee ce hambarul ti-l podideste cu bucate./ Oriunde insoteste foamea pe omul care sta degeaba./ Si zei si oameni, deopotriva, urasc pe cel ce,-ntrindavie/ Traind se-aseamana la fire cu trintorii lipsiti de ace./ Dibaci irositori ai caznei albinelor pe care, lenesi, O-nghit; la munca potrivita cu draga inima te-ndeamna, Hambarul sa-ti ticsist cu grine, in rinduitul anotimp./ Prin truda lor se-aleg barbatii cu turme multe si-avutii;/ Mai indragiti de zeii vesnici sint oamenii muncind cu sirg./ Deloc nu te-njoseste munca: doar trindavia-i o-njosire,/ Trebaluieste doar si-ndata agonisita-ti pizmuieste/ Cel lenes; meritul si faima mereu au insotit averea, / Asa cum ti-a menit ursita, alt rost mai bun ca munca n-ai./ Nechibzuita minte-ntoarn-o de la strainele-avutii,/ Spre muna inclinind, ca traiul sa ti-l asiguri; asta-ti cer./ Rusinea nu-i tovaras vrednic de omu-mpresurat de lipsuri/ (Rusinea care pagubeste sau ii ajuta pe barbati)/ Rusinea-i neam cu saracia, cu bogatia e-ndrazneala./ (pp. 51-52). Corelatia munca – avutie este nu doar una logica si fireasca, ci si singura cale de a avea multumiri din partea semenilor si chiar a zeilor. Peste secoli, aceeasi pledoarie o faceau si europenii modernitatii. Intr-o conferinta, tinuta la Junimea din Iasi, asupra „Influentei austriace in Principate”  Mihai Eminescu include munca in reteta succesului economic individual sau national: „Ne trebuiesc trei lucruri: Silitate, adica gurn monarhic, ereditar, mai mult ori mai putin absolut; Munca, adica excluderea proletarilor condeiului de la viata publica a statului si prin asta silirea lor la o munca productiva; Economie, adica dreapta cumpanire intre foloasele aduse de cutare cheltuiala si sacrificiile facute pentru ea, aceasta atat in economia generala a statului, cat si in cea individuala”. Pentru cititorii care au citit si inteles Metodologia Scop Mijloc este lesne de observat ca cele trei lucruri trebuitoare/ necesare unei societati prospere propuse de Eminescu, cu cca. un secol si jumatate in urma, erau de domeniul Politicului (stabilirea scopurilor in mod unitar si coerent de un guvern stabil numit de rege), a Economicului (printre mijloacele ducatoare la scop fiind in primul rand MUNCA productiva, idee fiziocrata care a dainuit si la Marx si la Lenin pana la Ceausescu), si, in fine, de domeniul Eticului (dreapta cumpanire/ chibzuire/ echilibrare intre scopuri folositoare cu anumite costuri si mijloacele/ consumurile/ sacrificiile care duc la atingerea scopului propus). Asadar, de la primii oameni care si-au castigat painea „in sudoarea fruntii” (Adam veterotestamentar), prin Hesiod, fiziocrati, Eminescu si pana la cele mai noi teorii despre cum sa construim o societate echilibrata si prospera este greu sa gasim vreuna care se abate de la ceea ce este esentializat in cadrul Metodologiei Scop Mijloc.

Urmatoarele versuri hesiodiene ar putea fi considerate ca fiind deopotriva de domeniul politicului, economicului si eticului, asa sunt de bine „inter-disciplinarizate”.

Averea nu se jegmaneste; mai buna-i daca ti-o dau zeii,/ Prin forta bratelor, cu japca, poti dobindi mare-avutie;/ Poti s-o rapesti prin limbutie, cum se intimpla-adeseori/ Atunci cind setea de cistiguri inseala omeneasca minte,/ Si prigonita e rusinea de crincena nerusinare; Degraba zeii dau pierii pe-acel barbat iar casa lui/ Se naruie: putina vreme ii insoteste bogatia./ La fel de rau e cel ce-alunga pe oaspete sau rugator, Ba chiar si-acela care intra in asternutul unui frate,/ Cu soata lui sa se uneasca, in taina savirsind pacatul;/ Cel care-mpins de nebunie, ii amageste pe orfani;/ Cel ce cu virstnicul sau tata, pe tristul prag al batrinetii,/ Se ia la harta, coplesindu-l cu grele vorba de ocara;/ E minios pe toti acestia Zeus insusi, care, pin-la urma, Ii pedepseste asupra pentru nelegiuitele lor fapte./ De-aceste miselii departe sa tii nechibzuitul cuget. / Ci dupa starea ta, inalta la zeii vesnici sfinte jertfe/ Curat si fara de prihana, arzind stralucitoare coapse./ Tu prin libatii si ofrande da-ti osteneala sa-i atragi/ Si seara, cind te culci, si-n ceasul cind reapare sacra raza,/ sa-ti fie-n inima si-n cuget de-a pururi binevoitori,/ Ogorul altuia sa-l cumperi, nu altul sa ti-l ia pe-al tau./ Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste.” (p 52). Dar economicul nu se reduce doar la obtinerea de avere (pe cai cinstite sau nu), ci inseamna si cumpatare, chibzuire, dramuire a celor castigate prin efort: „Cel care-a strins si tot mai pune, de arzatoarea foame scapa./ Cu agoniseala lui de-acasa nu-si bate capul gospodarul;/ Mai sigur e ce-i inauntru, caci paguba-i ce sta pe-afara, / Sa iei din ale tale-i bine, dar pentru inima-i un chin/ s-aspiri la ce-ti lipseste inca, iti cer sa chibzuiesti la asta./” (p. 53).

De regula, Hesiod ofera sfaturi practice, concrete si mai putin principii sau reguli cu caracter foarte general. De aceea, cititorii care vor vedea titlul „Un tratat de Economica” vor astepta sa vada reguli, principii, definitii, formule si modele econometrice vor fi usor dezamagiti. Hesiod da sfaturi deopotriva generale si concrete (sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu preacurvesti etc.), dar descrie si modalitatile concrete prin care se poate ajunge la o societate echilibrata, justa, prospera, cu oameni multumiti si chiar fericiti. Iata insa ca pe parcursul poemului, alaturi de sfaturi cu caracter relativ general apar sfaturi si indrumari …agricole, perfect consonante cu situatia de acum aproape trei mii de ani cand nu aparuse nici masinismul, nici automatizarea si informatizarea. Dar, logica faptelor, succesiunea fireasca a operatiilor agricole si mestesugaresti invocate este de folos celor doritori de a se gospodari bine, chiar in lumea noastra hiperinformatizata. Iata o serie desfaturi agricole practice, adresate tot nabadaiosului sau frate, mai putin intelept si prea dispus sa foloseasaca mijloacele facile pentru atingerea unor scopuri „pline de continut”, adica sa aceeada la foloase necuvenite si sa foloseasca coruptia spre a se imbogati. Pentru cititorii care au o „anumita” intelegere a binomului scop mijloc (respectiv nu vor sa accepte ca „scopul scuza mijloacele”/ „end justify means”) precizez ca limitarea orizontului de intelegere si de aplicare a scopurilor si mijloacelor la spatiul cel mai apropiat de sine si la timpul foarte prezent este principala cauza a acestei neacceptari. Din nefericire pentru ei, timpul este triadic (trecut, prezent, viitor), iar spatiul de asemenea (micro-macro-micro) astfel incat echilibrarea si acceptarea scopurilor si mijloacelor nu se mai face la nivelul „sub nas-ului” unui biet si netot individ, ci la nivelul grupurilor de indivizi care vor stabili sanctiunile ce se impun, restabilind justificarea altor mijloace (de alt calibru, de alta natura si cu alta relevanta spatio-temporala) pentru aducerea la normal a scopurilor prost formulate si a mijloacelor nefericit alese de un individ prost pregatit pentru viata.  Grupurile/ populatiile/ natiunile pot sa fie si ele amendate in scopurile si mijloacele alese de acestea de catre entitati superiore numeric sau doar ceva mi inteligente. La fel, indivizi singulari pot schimba modul de gandire a unor mari colectivitati umane. Pe parcursul cunoasterii acestui minunat poem vom intalni acele povete care au ca menire tocmai echilibrarea scopurilor si mijloacelor la nivel micro (individual, gospodarie) fara a se ajunge ca echilibrarea lor sa fie impusa la niveluri superioare de forta si numar de indivizi (cititorii vor observa ca nu folosesc deloc superuzatul si lipsitul de sens termen „social”). Iata un sir de astfel de povete hesiodiene, cu propunerea ca citirea lor sa fie facuta prin prisma binomului scop-mijloc si a echilibrului dintre acestea. Pe scurt este redata succesiunea de activitati/ munci specifice celor patru anotimpuri, din primavara pana iar in primavara viitoare, iar esenta pasajului ce urmeaza este ca munca rezolva orice problema existentiala, economica, politica, morala. Muncesti, bine si la timp, ai; nu – n-ai!

Atunci cind fiicele lui Atlas, Pleiadele, rasar pe cer, / In lan incepe seceratul, la asfintitul lor aratul./ Vreo patruzeci de nopti si zile tot patruzeci stau ele-ascunse/ Vederii; apoi, dupa ce anul si-a incheiat rotirea intreaga,/ Pe bolta reapar cind iarasi se-ascut uneltele de fier./ E legea cimpului, aceeasi, si pentru cei ce-n preajma marii/ Salasluiesc, si pentru-aceea ce prin vilcele cu hatisuri,/ Departe de noianu-n spume traiesc pe unde sint manoase/ Ogoare; doar golas sa semeni si doar golas sa ari pamintul/ Si tot golas sa-ti seceri banul de vrei sa ispravesti la vreme/ Corvezile Demetrei, toate si fiecare rod sa-ti creasca/ la timpul cuvenit ca-n urma, biet sarantoc sa nu colinzi/ Cersind la casele straine si sa te-ntorci cu mina goala/ precum la mine-abia venita-i. Dar eu nici vorba sa-ti mai dau,/ Cu tine sa-mi impart prisosul. Te-apuca dar, netrebnic Perses, De muncile pe care zeii le-au harazit oricarui om/ Ca nu cumva, minind copiii si soata ta, cu jale-n suflet/ Pe la vecini sa-ti cauti hrana, iar ei sa nu se sinchiseasca./ De doua sau trei ori se-ntampla sa-ti mearga, dar de-i necajesti,/ N-o sa mai faci nici o isprava; vei indruga zadarnic multe, Lasind in van sa-ti pasca turma cuvintelor. Urmeaza-mi sfatul:/ Cum scapi de datorii ai grija, spre-a fi la adapost de foame./ Ia-ti casa mai intii, femeie si-un boulean deprins cu-aratul,/ Sa-ti fie nenuntita roaba, minindu-ti, la nevoie, boii; / Acasa pregateste-ti toate uneltele trebuitoare,/ Sa nu ceri altuia un lucru, caci, daca el nu vrea, duci lipsa,/ Prielnicu-anotimp se-ncheie si treaba ti se iroseste./ Ce poti sa faci pe loc, nu miine sau poimiine sa-nfaptuiesti./ Tot onul care trindaveste nu-i chip sa-si vada plin hambarul/ Si cel zabavnic, de asemeni. In rivna afli sporul muncii;/ Barbatul ce taraganeaza mereu se lupta cu nevoia./ Cind si-a mai potolit dogoarea atit de-nvapaiatul soare/ Cu arsita-i stirnind sudoare iar Zeus in veci atotputernic/ Revarsa ploile de toamna, si omu-si primeneste trupul/ Deodata deveni mai sprinten, caci steaua Sirius acuma/ Deasupra fiecarui crestet de pamintean sortit sa moara/ Rasare rar de-a lungul zilei si mai mult noaptea se iveste;/  (p. 55)/ Nu prea-s pinditi de carii pomii, ci mai degraba de secure;/ Ei isi presara frunza-n glie si nici ca le mai cresc mladite; / De trei picioare sa-ti faci piua si pisalogul de trei coti,/ Dar osia sa aiba sapte picioare, ca-i mai pe masura;/ Din ea, cind are opt picioare, si un butuc iti poti desprinde;/ Sa-ti tai obada de trei palme la carul cel de zece palme./ Dai des de lemne-ncovoiate; din ce-ntilnesti aduci acasa,/ Cu grija cautind pe munte sau in ogorul de la ses,/ Corman de cer, nespus de trainic de cite ori juncanii ara,/ Atunci cind slujitoru Atenei temeinic il infinge-n plaz/ Si cu protapul il imbina, prinzindu-l cu piron de lemn, / Ci intocmeste-ti doua pluguri, de tine faurite-acasa,/ Dintr-o bucata unul, altu-njghebat, ca asa-i mai intelept./ Cind primu-i rupt, la cel de-al doilea poti sa-ti inhami  iar boulenii./ Sa faci din lemn de ulm sau dafin cele mai zdravene protapuri, / Plaz de gorun, in schimb grindeiul sa fie de stejar, iar boii/ De noua ani sa-i ai; atuncea puterea lor nu-ngenuncheaza/ Caci sint in plina tinerete si poti lucra cu ei mai bine,/ In coarne nu se-mpung pe brazde, anume ca sa-ti fringa plugul/ Si sa-ti zadarniceasaca treaba pe care-o lasi neispravita./ (p. 56)/ Sa-i mine unu-n floarea virstei, barbat de paruzeci de ani/ Ce patru sferturi dintr-o piine mincind in opt imbucaturi/ De rostul lui se ingrijeste si numai brazda dreapta trage,/ Nicicind privirea nu-i alearga la cei de seama lui, ci mintea/ La treaba-i zboara. Daca-i june, mai bine n-o sa se priceapa/ Sa-mprastie in jur saminta, spre-a nu inseminta din nou./ Pe tinar inima-l impinge spre cei ce sint de-aceiasi virsta./ Ia seama dar cind auzi-vei cum strigat de cocoare-n stoluri/ Din norii ce colinda cerul in fiecare an rasuna./ El ne da stirea ca e timpul sa ari si vine vremea iernii/ Ploioase: omul fara vite isi simte pieptul ros de griji./ Hraneste-atunci la tine-acasa juncanii cu sucite coarne./ Prea la-ndemina este vorba: Da-mi carul imprumut si boii!”/ Dar la-ndemina-i si raspunsul: „Pai boii mei sint dusi la munca!”/ Ca-si face singur car isi spune doar omul plin de-nchipuiri;/ Nu stie suiul ca o suta de lemne-ti trebuie la car/ Si se cuvine ca din vreme pa-acestea sa le stringi acasa./  Cind pentru muritori se-arata intii rastimpul araturii/ La treaba sa porneasca grabnic si slujitorii, si stapinul;/ Uscat sau reavan de-i ogorul, sa-l ari la vremea plugaririi,/ Din zori zorindu-te la lucru, sa-ti fie lanul plin de spice,/ Tu sa-nsamintezi pirloaga cind glia este afinata;/ Lucreaz-o primavara; vara praseste; n-o sa te-amageasca/ Pirloaga ce goneste vraja si plinsul pruncilor ogoaie./ Tu roaga-l pe Zeus paminteanul*, si pe Demetra sfinta roag-o/ Ca sacrului dar al Demetrei sa-i dea deplina lui povara”. (p. 57). (*Nota Ion Acsan: „Zeus chtonianul, ipostaza sub care cerescul tata al zeilor era cinstit si ca ocrotitor al ferilitatii ogoarelor de catre cultivatorii acestora, aducindu-i-se jertfe inchinate deopotriva divinitatilor subpamintene. Unii traducatori adopta formula: „Zeus Infernalul, Subpaminteanul”). (Nota LD: Referitor la nota lui Ion Acsan cred ca ar fi tema interesanta de cercetare dualitatea pozitiv-negativ sau ceresc-terestru asociata cu divinitatea suprema in dubla ei ipostaza de Divin si Diabolic. Ipostaza pamanteana a divinitatii supreme ma duce cu gindul la dualitatea Iisus Dumnezeu – Iisus – Om).

In continuare, Hesiod recomanda explicit tehnica aratului, a minuirii plugului si a boilor, lucru cu nimic mai prejos pentru vremea aceea decat explicarea pasilor de urmat pentru descarcarea unui program de pe internet in zilele noastre. „De-ndata ce incepi aratul si plugul mi-l apuci de coarne/ Cu miinile, Sa tii si joarda, cu ea s-atingi pe spate boii/ De-al oiste-i tarus, in juguri, tragind. In urma roul mic/ La lucru pune pasaretul cu-al sau hirlet ce-ascunde bine/ Saminta-n brazda. Rinduiala e darul cel mai mununat/ Primit de muritori si raul cel mare-i neorinduiala/ Si-mbelsugate spice astfel vor sta-nclinate spre pamint/ La urma daca implinirea le-o da Olympianul insusi./ Vei scoate pinza de paianjeni din chiupuri si nadajduiesc/ Sa ai si parte de provizii aflate inlauntrul lor/ Si pina-n dalba primavara vei huzuri fara-a privi/ Cu jind la altii: ceilalti insa nevoie vor avea de tine./ / Dar la solstitiul de iarna de vei ara divina glie,/ Chincit vei secera si-n palme vei aduna niscaiva spice;/ Cam prafuite, fata-n fata punindu-le, deloc voios/ C-un cos acasa le vei duce; putini privi-vor dupa tine,/ Dar Zeus ce poarta-n miini egida din una-n alta-si muta gindul/ Al carui tilc cu greutate il afla muritorii oameni./ Tirziu dac-ai arat, acesta-i leacul care te ajuta:/ Cind cintul cucului rasuna sus, in frunzisul de stejar/ Si-ntii desfata muritorii ce vietuiesc pe-ntinsa glie,/ Zeus de trimite-atuncea ploaia de trei zile-n sir, necontenit,/ Copita vitei stind in apa nici mai prejos, nici mai presus/ : Doar astfel cel ce ara-n urma, pe cel ce ara-ntii l-ajunge,/ Sadeste toatecestea-n cuget: nepregatit sa nu te afle/ Sosirea primaverii dalbe sau vremuiala cea ploioasa./ / Treci decuptorul faurului sau caldul loc de intrunire, / In toiul iernilor cind frigul ce-alunga omul de pe cimp/ Da harnicului doar prilejul de-a-si instari gospodaria,/ Ca nu cumva nevolnicia cumplitei ierni sa te surprinda/ (p.58)  / Calic, cu miinile slabite, frecind piciorele umflate./ Caci lenesul care-n desarte nadejdi se leagana, cind stie/ Ca hrana n-are, simte-n cuget ca-l napadesc mustrari amare./ Nu-i vesela nadejdea care e sot de drum cu nevoiasul/ Ce-n sla de-ntruniri adasta cind n-are ce sa puna-n gura./ <Nu tine-o vesnicie vara, faceti-va din timp colibe>./ De Lenaion cu zile rele, o luna ce da iama-n vite,/ fereste-te, ca si de ghiata ce pe pamint, in lung si-n lat,/ Cu-amaraciunea ei se-asterne atunci cind bintuie Boreas;/ El dinspre Tracia pascuta de hergheloo, pe vasta mare/ Se-abate, rascolind-o,-nvreme ce lung mugesc si ses si codru./ Stejarii cu coroana-nalta si brazii fanici, cu duiumul,/ Rastoarna-n roditoarea glie pe cind in vagauni de munte/ Da buzna, si-atunci intreaga padure-ntinsa hauleste./ De groaza freamata jivine cu coada strinsa-ntre picioare, Chiar fiarele ocrotindu-si trupul cu blana, pina si pe-acelea/ Cu frigu-i vintul le patrunde, cit le-arfi pieptu de mitos./ Razbeste si prin pielea junciice nu-i in stare sa-l alunge;/ Prin lungul par al caprei trece; ci numai turme de mioare/ Sub lina lor atit de deasa deloc nu lasa sa ajunga/ Taria vintului Boreas ce pe mosneag il incovoaie,/ Dar nu razbate la copila cu piele frageda pe trup/ Ce-n casa adastind, alaturi de scumpa-i mama, n-a aflat/ de rosturile Afroditeu, zeita poleita-n aur./ Faptura tinara si-o scalda, cu lunecos ulei se unge,/ Culcus isi cauta-nlauntrul iatacului in zi de iarna/ (p. 59)/ Cind cea cu trupul fara oase isi rontaie piciorul sau/ In casa ei neincalzita, nespus de jalnic adapost, Caci soarele nu-i mai arata spre ce pasune sa se-ndrepte/ Rotindu-si peste norodul si-orasul oamenilor oachesi/ Si zaboveste sa-si reverse lumina peste toti elenii./ Atunci codrene lighioane, incornorate, fara coarne,/ Lugubru clantanindu-si coltii, prin paduratece vaioage/  Alearga cvalvirtej si toate n-au alta grija-n sinea lor,/ Decit sa-si afle adapostu-n hatis frunzos sau pietruita/ Caverna. Sint ca muritorii, fapturi umlind in trei picioare* (*Aluzie la celebra ghicitoare a Sfinxului unde pruncul este patruped, maturul biped iar mosneagul se sprijina de toiag, avind al treilea picior- Nota Ion Acsan)  / Ce au spinarea frinta-n doua, privesc cu frunti plecate glia/ Si-asa colinda ca sa scape mai repede de neaua dalba.// Spre straja trupului atuncea imbraca dupa-a povata/ Vesmint de lina si-o tunica, cu poala pina la calcie/ Iar in urzeala care-i rara sa tesi bateala indesita;/ Si astfel te-nfasoara bine, sa nu se zgribuleasca parul, De frig sa se ridice singur, zburlindu-se pe intregul trup,/ Tu pune-ti incaltari croite din pielea unui bou rapus,/ Strins potrivite pe picioare, cu pisla captusind launtrul,/ Cind vine anotimpul rece, jupoi intii-nascutii iezi,/ Cosi pieile apoi cu vina de bou, ca peste-a ta spinare/ Sa porti un scut in calea ploii; pe crestet pune-ti o scufie/ Din pisla intocmit-anume, de umezeli crutind urechea: Cam friguroasa-i dimineata pe unde-a navalit Boreas./ Caci zorii zilei peste glie din intelesul cer presara/ Manosul abur ce se-ntinde pe lanul celor fericiti/ (p. 60)/ El, adapindu-se in voie din pururi curgatoare fluvii,/ Urcat de o vintoasa-n slava deasupra-ntregului pamint,/ Spre seara ba devine ploaie, ba se-nfiripa in furtuna/ Cind sufla tracicul Boreas, stirnind gramezile de nori. Sa scapi de el, sfirseste-ti treaba si-ntorcete la casa ta,/ Ca nu cumva sa te-npresoare din cer venita bezna sumbra, / Tot trupul sa ti-l ude leoarca, vestmintele sa ti le scalde./ Fereste-te-asadar, caci asta e cea mai aspra dintre luni/ De crunta iarna pentru turme, la fel de crunta pentru oameni./ Tu injumatateste hrana la vite iar pe-a sligii creste-o/ Citva, caci bune ajutoare sint noptile cu-a lor lungime, Facind intregul an intocmai, tu tine pasul cu durata/ Si-a noptii, ca si-a zilei pina ce pentru-a doua oara glia/ Ce-i mama noastra,-a tuturora – va da iar felurite roade. Dupa solstitiul de iarna, Cind Zeus desavirsit-a cele/ Saizeci de zile hibernale si constelatia Arcturus/ Atuncea lasa-n urma matca divinului suvoi Oceanus/ Si-n inserare urca prima, deasupra tuturor sclipind./ In urma-i rindunica, fata lui Pandion, ce geme-n zori/ Spre soare zboara-n primavara de-abia sosita printre oameni;/ N-o astepta taind butasii din vie, caci asa-i mai bine.// Cind cel ce-si poarta casa-n spate din glie urca pe tulpini, Sa scape de Pleiade, grabnic sa incetezi sapatu-n vie./ In schimb ascuteti secerile si slujitorii tai trezeste-i./ Fugi de popasuri adumbrite, de prelungitul somn spre ziua, / Cind secerisul baten-usa si soarele-ti pirleste trupul./ (p. 61) / Din plin zoreste-atuncea, recolta sa-ti aduni acasa/ Te scoala dis-de-dimineata, sa nu duci lipsa de bucate./ Din munca zilei, Aurora-ndeplineste-a treia parte;/ Mult scade drumul Aurora si sporul lucrului mareste;/ De-abia ivita, Aurora-si pune oamenii pe drumuri, / Asaza jugul pe grumazul nenumaratilor juncani.// Pe cind ciulinul infloreste iar greierul viersuitor/ Urcat intr-un copac sloboade tiuitoarea lui cintare/ De sub aripile-i vibrinde in toiul muncilor de vara,/ Atuncea caprele-s mai grase, iar vinul si mai bun la gust,/ Femeile mai dragastoase, barbatul mai lipsit de vlaga,/ Iar trupul lor il pirjoleste zaduful. Bine-ar fi sa ai/ Umbrar sub stinca, la-ndemina, si vinul ce-a sosit din Biblos/ Si turta rumena, si lapte data de-abia-ntarcata capra,/ Si carnea juncii care-n codru pascind nici n-a fatat vreodata,/ Din iezii-ntii nascuti friptura: sa bei pe urma vinul negru,/ La umbra tolanit pe pintec, de-ospatul propriu desfatat,/ Cu fata-ntoarsa spre Zefiru  ce-adie proaspat catre tine/ Iar din izvorul ce nu seaca, curgind netulburat de nimeni/ Trei parti din apa sa amesteci cu vinul doar a patra parte./ / Cind prima oara se vadeste pe cer puterea lui Orion, Pui robii tai sa se roteasca pe spicul sacru al Demetrei,/ In locul indragit de vinturi, pe-armanul bine rotunjut,/ Masori, turnind cu grija-n chiupuri ce-ai treierat. Dar dupa ce/ Ti-ai rinduit recolta-ntreaga, adusa inlauntrul casei,/ Te-ndemn staruitor sa-ti cauti argatul fara de camin/ Si-o slujnica fara odrasle – ponos e sluga cu copii – / (p. 62)/ Ba siu-n dulau coltos hraneste-ti si nu-i precupeti mincarea,/ Agonisita sa nu-ti fure barbatul care doarme ziua/ Sa cari acsa fin si paie, incit intregul an nutretul/ Sa-l aiba boii si catirii. Abia apoi lasi slujitorii/ Genunchii lor sa-si tolaneasca si boilor le-nlaturi jugul./ / Cind Sirius si cu Orion vor fi atins jumatatea boltei/ Si-Arcturus e zarit de Aurora cu degete trandafirii,/ Atunci toti strugurii, o, Perses, culege-i, sa-i aduci acasa./ Ii tii acolo zece zile si deopotriva, zece nopti,/ Apoi cinci zile-i tii la umbra, iar in a sasea tragi in vase/ Licoarea veselului Bachus. Dar dupa ce ati asfintit/ Pleiadelor si voi, Hyade, ca si puternicul Orion, Pe locsa-ti amintesti ca, iata, e anotimpul araturii/ Sa aiba parte iar pamintul de anul plin de rodnicie./ / (p. 63).

Aici se incheie caruselul anotimpurilor, un mod interesant de a descrie caracteristici nu complete/ exhaustive la fiecare anotimp, ci lasand curiozitatea sa lucreze pana se ajunge la acelasi anotimp din anul urmator si, probabil, asemenea specificuri sezoniere ar putea fi rulate macar pe parcursul unui deceniu, fara a plictisi cititorul, dand toate caracteristicile unui anotimp, pana la satietate, dar treptat-treptat… Asadar, est modus in rebus! Hesiod nu doar propovaduieste cumpatarea, ci o si aplica in ceea ce face. In continuare, Hesiod, desi avea aversiune de apa si de mersul cu corabia, dar ca fiu de corabier comercial, da sfaturi celor care se avinta pe mare cu corabiile care transporta produsele destinate schimbului:

Plutirea cea primejdioasa pe valuri de te-atrage, afla:/ Cind dinaintea lui Orion cu strasnica-i putere fug/ Pleiadele ce se afunda in marea cea posomorita,/ Puzderia de vinturi, toate, dezlantuie suflarea lor./ Pe vinetiu noian atuncea sa nu mai cirmuiesti corabii/ Ci sa lucrezi pamintul adu-ti aminte, dupa-ndemnul meu./ Corabia s-a tragi pe tarmuri, cu pietre puse-n jurul ei,/ S-o crute de virtosul suflu al vesnic umedelor vinturi;/ Sa aiba cepul scos, caci ploaia lui Zeus o schimba-n putregai./ Iar toate cite o-nzestreaza le tii acasa, rinduite;/ Cu sirg impatureste-aripa corabiei pe mari drumeata. / (p. 63) //  Ci bine intocmita cirma atirn-o peste vatra,-horn/ Tot adastind sa vina timpul calatoriei pe noian./ Atunci in mare trage-ti iutea corabie, pe care-o umpli? Cu-ncarcatura cuvenita, cistigul sa-l aduci acasa/ Intocmai cum facea si tata, al meu si-al tau, smintite Perses!/ Corabia-l purta pe mare, spre-a dobindi rivnita-avere;/ Cindva el a venit incoace, noianu-ntins a strabatut,/ Eoliana Cyme-n urma lasind-o, dus de neagra nava./ Fugise nu de-ndestulare, nici de-avutie si belsug, Ci de amara saracie pe care Zeus o da la oameni./ Statornicitu-s-a pe-aproape de Helicon, in satul jalnic/ Cu aspre ierni si veri vrajmase, nicicind imbietoarea Ascra.// Tu, ins, Perses, tine minte, fa toate treburile tale/ La vremea lor, dar mai cu seama de-i vorba sa cutreieri marea,/ Sa lauzi micile corabii si in cea mare-n-carcati marfa;/ La o mai mare-ncarcatura, mai mare fi-va si cistigul/ Ce-l vei avea, de-o sa-si struneasca suflarea crincena vintiasa./ De vrea nechibzuita-ti minte sa se indreptespre negoturi/ Aflind scapare de-mprunuturi si de necrutatoarea foame,/ Am sa te-nvat ce datini are noianul pururi vuitor./ Eu cel strain de mestesugul naierilor si de corabii,/ Pe-o nava inca niciodata n-am colindat pen-tinsul marii;/ Doar cind m-am dus in Eubeea, din Aulis; acolo-aheii,/ Stind ca furtuna sa-nceteze, ostire multa adunat-au, S-ajunga din Helada sfinta in Troia cu femei frumoase./ (p. 64)/ De-acolo am plutit spre Chalkis, la-ntreceri rinduite-n cinstea/ Razboinicului Amphidamas: ci multe premii renumite,/ Pret al izbanzii, pus-au fiii eroului; si-atunci, pot spune, Un imn mi-aduce biruinta, primind un trepied cu toarte,/ Eu insumi inchinat-am darul la Muzele din Helicon/ Ca-ntii acolo imi vadira spre-arminiosul cint fagasul./ Atita stire-am de corabii in mii de cuie tintuite./ Dar chiar si-asa dezvalui vrerea lui Zeus ce tinea-n miini egida,/ Caci de la Muze invatat-am sa cint un imn fermecator./ / Cincizeci de zile incheiate de la solstitiul de vara/ Cind pe sfirsite-i anotimpul in care munca-i o povara/ Sint pentru oameni timp propice plutirii: n-o sa ai atuncea/ Nici o corabie sfarimata si n-o sa-ti pierzi in larg naierii;/ Aceasta numai cind Poseidon, de tarmuri cutremuratorul, Sau Zeus, domn peste zeii vesnici, n-a hotarit sa-i dea pieirii, Caci doar in ei sorocu-si afla norocul si nenorocirea./ Atunci mai potolita-i briza, noianul fara de primejdii./ Tu fara pic de teama-n suflet, plin de increderea in vinturi,/ Sa-mpingi corabia in valuri, cu toata marfa pusa bine;/ Ci cit mai repede se cade sa te intorci la tine-acasa,/ N-astepti ca vinul nou s-apara, sa-nceapa ploile de toamna, Din urma sa te prinda iarna, cind suera cumplitul Notos/ Rascolitorul de talazuri, urmat de ploile lui Zeus, Tomnatice, potopitoare, umplind noianul de primejdii./ / Alt chip de-a colinda pe valuri au oamenii si primavara/ Cind in smochin, spre virf, barbatii zaresc intia oara frunze/ (p. 65)/  La fel ca urmele lasate de-o cioara care-a pogorit/ Pe lutul reavan – caci atuncea cutreieri marea lesnicios:/ Primavaratica-i aceasta plutire; dar consimtamintul/ Nu-i dau cu nici un pret, caci dinsa pe placul inimii nu-mi este,/ Odata prins prilejul, trudnic scapi de napasta. Chiar si-asa/ De ea slujescu-se multi oameni al caror cuget s-a raznit:/ Ci printre muritorii jalnici, averea tine loc de suflet:/ E crincen sa-ti gasesti sfirsitul in valuri. Da-mi crezare dara/ Si cugeta la toate-acestea in sinea ta precum iti cer./ Vezi de nu-ti pune in scobite corabii avutia-ntreaga;/ Pastreaza-ti cea mai mare parte si-ncarc-o doar pe cea mai mica./ Ce groaznic este cind prapadul te afla-m mijloc de talazuri,/ Se fringe osia deodata si-ncarcatura-i nimicita./ Masura s-a pastrezi caci bunul prilej sta mai presus de toate. // (p. 66).

Economica mariajului

Cu aceasta reflexie teoretica de esenta economica („sa nu pui toate ouale in acelasi cos”, pledoarie pentru cumpatare, masura, oportunitate) se incheie „cursul de <marina comerciala> tinut de Hesiod fratelui sau Perses. Si tot acestuia ii face recomandari de natura a-si asigura un viitor familial echilibrat, armonios, cumpatat. In ultima instanta, cum sublinia mai sus Hesiod, doar la oamenii demni de plins „averea tine loc de suflet”. Pentru oamenii normali, echilibrati, sufletul trenuie ingrijit la fel ca mintea, ca burta sau ca alte organe ce-si cer drepturile functionale si care, numai functionand toate impreuna pot face un organism armonios. Organ-ism, de fapt, inseamna sa-ti transformi trupul si sufletul (la un nivel maxim) in mijloace/ instrumente pentru atingerea scopului suprem: obtinerea starii de multumire/ satisfactie/ fericire/ implinire. Dupa ce modernitatea a tinut mortis sa le separe, sa le specializeze, sa de preeminenta gandirii in detrimentul simtirii, mintii in locul inimii, abia postmodernitatea vine sa le co-(i)mbine, sa le vada integral si integrator, adica sa reia un ciclu inceput la …inceputurile elenismului si ale civilizatiei europene, respectiv sa promoveze holismul, transdisciplinaritatea si umanismul total. Asadar, pentru ca nu este suficient sa aduni bogatii facand comert pe mare, periclitandu-ti viata, este necesar sa ai grija de suflet, de fericire. Deci: cherchez la femme! De retinut/ observat ca Hesiod nu da sfaturi si femeilor, acestea fiind deja descrise ca fiind acele fiinte in care poti sa te-crezi exact cit te poti increde in tilhari…Sintetizand, femeia este acel rau necesar fara de care masculii nu pot deveni barbati cu adevarat.

La timpul bine-ales  de tine s-aduci nevasta-n casa ta./ Sa nu-ti lipseasca mult din virsta cind ai si strins trezeci de ani,/ Nici sa se-adauge mult deasupra: aceasta-i vremea-nsuratorii/ Sa-si tina patru ani fetia, marita-se in anul cinci./ Nunteste-te cu o fecioara, s-o-nveti cu bune obiceiuri./ Prefera o sotie care pe-aproape-si are locuinta; Ajungi, de nu-ti rotesti privirea, sa-ti rida si vecinii-n fata/ Noroc cu carul are-n viata doar omul c-o sotie buna,/ In schimb o pacoste mai mare nu-i alta ca sotia rea;/ (p. 66)/ Mereu avida de petreceri: cit de voinic i-ar fi barbatul,/ Ea fara foc il perpeleste, sortindu-l grabnic batrinetii. // (pp 66-67)

Economica prieteniilor

Adesea se spune ca prietenia este un sentiment mult mai profund si mai trainic decat iubirea, care adesea este trecatoare. Vorba cantecului: „o fata mai gasesti, dar un prieten greu…” Drept pentru care si Hesiod face o frumoasa pledoarie prieteniilor adevarate, statornice, dezinteresate, sincere. A pastra o prietenie adevarata este o ofranda adusa zeilor nemuritori:

„Cinsteste bine, dupa datini, nemuritorii fericiti./ Nu socoti nicicind un prieten aidoma c-un frate-al tau./ Dar dac-o faci, nu fi tu primul ce raul i-l pricinuieste./ Nu tilcui minciuni de dragul cuvintelor; iar daca-ncepe/ Sa te jigneasaca ori prin vorbe, ori prin purtari, tu tine minte/ Sa-i dai de doua ori pedeapsa ce-o merita; ci daca iarasi/ Rivneste vechea prietenie si vrea sa-ti dea despagubire, Primeste-l. Jalnic e barbatul ce ba cu unul, ba cu altul/ Se-mprieteneste. Ce-ai in cuget sa nu-ti dezminta prea mult chipul./ (p. 67)

Economica reproducerii

Nu-ti zamisli vreodata pruncii intors de la inmormintarea/ Cernita, ci de la ospatul dat pentru zeii fara moarte.” (p. 68). Nota Ion Acsan: „Grecii credeau ca mortii pingaresc deopotriva pe cei ce insoteau cortegiul funebru sau ieseau intimplator in calea lui” (p. 68).

Economica habitatului

Atunci cind iti cladesti o casa, nu ti-o lasa neterminata,/ Ca poposind cumva deasupra, sa cirie fiecare cioara” (p. 68)

Economica menajului

Din oala nepurificata  prin jertfa nu lua mincare,/ Nici apa de spalat nu-ti pune, caci si acesta-i un pacat, / Pe inzeite obiecte nu-i bine sa-ti asezi vlastarul/ Avind douasprezece zile: faci din barbat un nebarbat;/ Douasprezece luni sa aiba si tot aceeasi e urmarea./ Intr-a femeii scaldatoarebarbatul sa nu-si spele trupul/ Cel dalb, fiindca-o grea pedeapsa, vremelnica, asa-si casuna./ Cind intalnesti in drum ofrande ce ard pe-altare, nu glumi/ Pe seama tainelor: si astfel stirnesti minia zeitatii./ Mereu la gura unui fluviu, ce se rostogoleste-n mare/ Si la izvoare te feresti sa-ti lepezi udul, orice-ar fi,/ Dar nici tu nu te scalda acolo: aceasta-i inca si mai rau./ (p. 68)

Economica imaginii si a relatiilor interumane

Asa sa faci si pazeste de-a de-a oamenilor defaimare,/ Caci faima rea se isca lesne; mai lesne-i sa te-alegi cu ea/ (p. 68)/ Dar e mai greu s-o porti si trudnic te mai dezbari de-a ei povara,/ Nu piere pe de-a-ntregul faima nicicind, caci prea sint multi aceia/ Ce-o raspindesc in jur. Si Faima, la rindul ei, e o zeita./ / Ce-o raspindesc in jur. Si Faima, la rindul ei, e o zeita. // (p. 69)

Economica simbolurilor zilelor (faste si nefaste)

Simbolurile cifrelor amintite se refera, in ordine, la: finalul de luna, a treizecea zi, apoi sunt apreciate zilele urmatoare: 1, 2, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 20 si 24 (plus 30). In total 15 zile sunt influentate de zei, majoritatea dintre ele in bine (zeii fiind buni, nu?), iar cele rele sunt mici pedepse pentru cei care au gresit anterior. Rezulta ca celelalte zile, neamintite, sunt neutre, nu aduc nici rele, nici bune, sunt, adica echilibrate si fara influente anume, „nepaguboase, n-aduc daruri” (p. 71). Aceste „neutre” sunt (tot in numar de 15): 3, 14-19, 21-23, 25-29. Prin urmare jumatate din zilele lunii sunt si bune si rele, dupa cum e mintea fiecaruia. Destinul zeiesc nu se baga! Cealalta jumatate din numarul zilelor lunii au semnificatii preponderent pozitive, favorabile, cu exceptia cifrei 5, singura plasata in categoria zilelor rele, in mod clar si fara exceptii.

Daca structuram zilele predestinate/ faste pe cele patru saptamini ale lunii, se observa un lucru interesant. Primele doua saptamani sunt pline de zile influenate de zei (majoritatea faste) dupa cum urmaeaza: Saptamana I-a (1-7) are 6 zile predestinate, saptamana a II-a (8-14) are tot 6 zile predestinate, pentru ca saptamanile a III-a (15-21) si a IV-a (22-29) sa aiba, fiecare doar cate o zi predestinata. Ramane a 30-a zi, care este cu regim „special” –  e zi de leafa! Asadar, structura unei luni, din punctul de vedere a inflentelor divine este, dupa cum urmeaza: 6 + 6 + 1+1+1 = 15. Este de inteles cat de echilibrata este lumea devreme ce jumatate din timp, noi oamenii, existam si activam sub guvernanta divina, iar jumatate din timp existam si activam „de capul nostru” adica apeland la liberul arbitru.

Revenind la concretetea zilelor faste si nefaste, dictate de zei este de retinut cifra 5 cea mai nefasta dintre toate. Nu vad legaturi directe, doar speculez aici ca preocuparea pentru cifra cinci a dominat (si mai domina) regimurile comuniste: steaua cu cinci colturi si cincinalul ca mod concret de masurare a timpului respectiv a muncii in comunism. Este in studiu (de catre subsemnatul) sistemul categorial pentadic (Filosofia pentadica) propus(a) de acad. profesor dr. in logica, Alexandru Surdu* presedintele sectiei de profil de la Academia Romana. Am auzit o descriere a acestui sistem facuta de autorul insusi la Radio Romania Cultural, si prima mea reactie este una de rezerva, daca nu chiar de rezistenta… Poate nu intamplator, solicitandu-i parerea experta in legatura cu sistemul meu categorial triadic numit Metodologia Scop Mijloc, domnia sa a strambat din nas, concentrandu-se asupra pentadelor domniei sale. *Vezi si cartea Alexandru Surdu, Filosofia pentatdica (I). Problema transcendentei, Editura Academiei Romane si Editura Herald, Bucuresti, 2012. Prima editie a acestei carti s-a facut in 2007, pe banii Academiei, iar actuala editie (nefiind o editie a II-a) este publicata in dubla editare: a Academiei care a dat banii in 2007 si a Editurii Herald care va lua banii din incasari. Toate drepturile editiei 2012 sunt rezervate Editurii Herald. Nu m-ar mira deloc ca aceasta editura – care publica fara sa o mai coste ceva dar isi ia bani din incasari – intelegand ca „prin toate drepturile se au in vedere si cele de autor, de proprietate intelectuala adica – aceasta editura, zic, sa fie chiar proprietatea domnului academician. Logic, nu? Este o ipoteza de lucru…pentru institutiile interesate. La cate capusari de fonduri se fac in infinita noastra tranzitie spre nicaieri acest scenariu nu pare a fi unul fantasmagoric*.

Sa vedem ce este cu aceasta penta-zi, a cincea din luna (impreuna, oarecum, cu suratele ei 12, 19 si 26):

De oricare a cincea zi a lunii fereste-te ca-i grea si-amara./ Cica-n a cincea zi Erinii vin sa slujeasca Juramintul/ Pe lume-adus atunci de Vrajba spre a napastui sperjurii” (p. 70). Cu alte cuvinte, de aceasta zi nu ai cum sa te feresti, ea fiind predestinata nasterii justitiarilor care vor avea de luptat cu nedreptatea, adica vor avea o viata grea. De retinut ca a cincea zi (cea mai rea!) vine imediat dupa a patra zi (cea mai buna, sacra, buna pentru toata lumea, cu niste avantaje certe pentru anumite categorii de oameni). Echilibrul dintre bine si rau (media dintre 4 si 5, adica exact 4,5!) este realizat abia dupa ce ai cunoscut ambele zile (pe cea mai buna si pe cea mai rea). Asadar, triada zilelor 4, 5 si 6 este formata din „adevar” (divin), lupta pentru adevar – care este o lupta divin-diabolica intre adevar si minciuna si calea de mijloc, respectiv un adevar spus mai in taina, mai putin vocal adica. Totodata, aceeasi triada o vad ca fiind – in fapt! – continuumul Scop (adevarul), Mijloc (atragerea oricaror mijloace pentru accederea la adevar) si raportul Scop/Mijloc (permanenta adecvare, incercare de echilibrare intre „adevarul cu orice pret” si „adevarul cu preturi negociate”. Aproape ca nu mai este necesar sa reamintesc aici si triada corespunzatoare celei de mai sus: Politic, Economic, Etic. Politicul este stabilirea scopurilor in functie de mijloace, Economicul este atragere/ crearea de mijloace pentru atingerea unor scopuri precise si Eticul este „dreapta cumpanire” dintre ele, adica eficienta activitatii depuse. De aceea intr-unul din referatele la doctoratul in Etica a avansat ideea ca eficienta este nu atat treaba economistilor (care se ocupa cu combinatiile de mijloace) cat eticienilor, cumpanitorilor dintre scopuri (rezultate) si mijloace (eforturi). Dar asta era in secolul trecut… Sa trecem la lucruri mai proaspete, cum ar fi simbolica hesiodiana. De retinut ca cele trei zile esentiale pentru oameni (4, 5 si 6) se intampla in finalul primei saptamani, dupa care vine a saptea zi, tot una fasta pentru oameni (una dintre cele trei zile sacre: 1, 4 si 7). Dumnezeu a facut lumea in sase zile, si intr-a saptea s-a odihnit, admirandu-si Creatia! Daca observam pozitia si simbolistica celor trei zile sacre, vedem ca ele reprezinta Inceputul (1), Miezul/ Evul Mediu/ Median (4) si Sfarsitul (7). Aritmologic 1 + 7 = 8, iar 8/2 este 4. Cu alte cuvinte, sacralitatea suprema este data de Aura Mediocritas (Calea regala, de mijloc, de apogeu).

Hesiod ne spune ca baietii nascuti pe data de sase sunt favorizati de soarta: „la nasteri de baieti e buna / S-aduci baiat pe lume-i buna” (probabil, divinitatea oferindu-le mai multa barbatie) dar „nu e buna pentru fete” (probabil le aduce o lipsa de feminitate), fiind buna si pentru scopirea / castrarea iezilor si berbecilor (a unor „incornorati” adica…). Baiatul nascut pe data de 6 este considerat avantajat deoarece: „el va-ndragi doar zeflemeaua, minciuna, mingiioasa vorba si tainica taifasuire” (p. 69). Unul dintre cei nascuti pe aceasta data este chiar autorul acestor rinduri. Imi recunosc deschis inclinatia spre zeflemea si tainica taifasuire (consilier de taina adica), poate chiar si ceva vorba mingioasa uneori, dar minciuna nu face casa buna cu mine (nici in ce ma priveste si nici in ce-i priveste pe altii). Dar daca se mai intampla sa cad in acest pacat, atunci am o atenuanta: asa au vrut Zeii…

Asa cum era de asteptat, inceputul saptamanii a doua (zilele 8 si 9) sunt zile faste pentru oameni (oarecum dupa chipul si asemanarea primei saptamini). Cu alte cuvinte, orice sfarsit (de saptamina) este un nou inceput…

Si ziua ultima a lunii (30) este plina de semnificatii, de la Hesiod si pana in zilele noastre: plata salariilor (inainte de a se inventa chenzina – quinze = 15) se facea la sfarsitul lunii, mai exact dupa efectuarea muncii si nicidecum inainte. Doar la unii meseriasi romani se mai practica plata in avans, necorelata cu cantitatea si calitatea muncii… De regula, cand incercam sa „tocmesc” meseriasi, in momentul in care cereau bani inainte sistam orice discutie, fiindu-mi clar ca cei castigati vor fi doar ei.

Practic, aceasta a doua si ultima parte a poemului explica pe deplin titlul ales: Munci si zile. Prima parte este o teorie a actiunii umane libere si guvernata doar de liberul arbitru al oamenilor, ca si cum divinitatile ar interveni doar in situatii aleatorii, extreme sau din capriciul acestora. In schimb partea doua este dedicata preponderent vointei (dumne)zeiesti, care va influenta – e adevarat, majoritatea in bine – rezultatele muncii/ activitatii/ actiunii umane. Sintetic spus, cele doua parti ale poemului sunt dedicate I): muncii oamenilor sub influenta zeilor si II): vointei zeilor care pot influenta munca oamenilor. In ultima instanta, munca este desfasurata in conditii spatio-temporale concrete, iar poemul este unul dedicat „eficientizarii” muncii, in sensul ca aceasta sa fie pe cat posibil placuta, rodnica si plina de rost. Cu conditia ca sa nu te crezi tu insuti un (dumne)zeu…

O mica nedumerire a fost lasarea cifrei (si zilei) trei la latitudinea oamenilor. Dupa ceva reflectii am ajuns la concluzia ca triada este prezenta in gandirea elenistica, formulata poetic de Hesiod. In primul rand avem o triada implicita (zilele 4, 5 si 6 cu semnificatia lor relativa de bine-rau-adecvare), si in al doilea rand avem o triada explicita atunci cand se face referire la dimineata, pranz si seara, aceste trei momente ale zilei avand darul sa influenteze masiv destinul unei zile. Spre exemplu, cea de-a 24-a „-n zori de zi e buna, in schimb spre seara e mai rea” (p. 71).

Iata partea a doua a poemului, in integralitatea sa, neintrerupta de „publicitate” (adica de micile mele comentarii), parte a doua pe care o numesc

Etica vietii si muncii in respectul legii (divine)

Vrind sa te tii cum se cuvine de s(h)artul zilelor lui Zeus, / Pe-argati sa-nveti ca a treizecea zi dintr-o luna-i potrivita/ Cu-a muncilor supraveghere si cu-mpartirea de tainuri/ Cind oamenii cinstesc aievea indatinatul sir de date./ Dar iata care zile-anume le are prea-nteleptul Zeus./ Sint sacre: inceputul lunii, a patra si a saptea zi –/ Caci Leto a nascut atuncea pe-Apollon cu-auritul palos – / Apoi a opta si a noua sub luna-n crestere sint zile/ Propice amindoua pentru a muritorilor nevoie;/ A unsprezecea zi e buna, la fel si a dousprezecea,/ La tunsul oilor intia, la vesel seceris, a doua. / Dar ziua a douasprezecea sta mai presus de-a unsprezecea: / Atuncea pinza lui si-o tese paiajenul zburind prin aer,/ In plina zi, pe cind furnica prevazatoare stringe roade./ Femeia-ntocmai pregateasca-si urzeala, incepind tesutul./ Cind vine ziua treisprezecea, sub luna-n crestere, te-abtine/ Sa-ncepi vreodata semanatul, da-i cel mai sanatos saditul./ / A sasea zi din miezul lunii nu-i potrivita pentru arbori;/ La nasteri de baieti e buna, nu-i nimerita pentru fete,/ Nici la venirea lor pe lume, nici la-njghebarea casniciei./ A sasea zi din fruntea lunii nu e prielnica nascarii/ Copilelor, ci doar scopirii de iezi si de berbeci ai turmei,/ Zi binecuvintata pentru a-mprejmui cu tarcuri stina./ S-aduci baiat pe lume-i buna; el va-ndragi doar zeflemeaua,/ Minciuna, mingiioasa vorba si tainica taifasurie./ In cea de-a opta zi a lunii scopesti ritanul si juncanul/ Si-n ziua dousprazecea catirul care rabda truda./ / In luna mare,-a douzecea zi plina darui-va lumii/ Pe omul chibzuit, caci fi-va nespus de ager si-telept./ (p. 69)./ Prieste-a zecea zi nascarii de fii si-a patra de la mijloc/ Ajuta fetelor: mioare, boi cornorati, tirsind copita,/ Zavodul cel cu colti de crita, catirul rabdator la truda/ Atunci cu mina ta sa-l mingii. Pastreaza-ti cugetul senin/ In cea de-a patra zi cind luna se-ncheie sau abia incepe, / Gonind din inima tristetea; nespus de sfinta-i asta zi  //  Cind vine-a patra zi a lunii s-aduci nevasta-n casa ta,/ Citind in zborul unor pasari semn bun ce-ndeamna sa faci nunta.// De-oricare-a cincea zi a lunii fereste-te ca-i grea si-amara./ Cica-n a cincea zi Erinii vin sa slujeasca Juramintul/ Pe lume-adus atunci de Vrajba spre a napastui sperjurii./ A saptea zi din miez de luna intimpin-o cu multa grija/ Zvirlind pe aria rotunda divina roada a Demetrei./ Dulgheru-atunci sa taie scinduri croite pentru pat de nunta/ Si multe birne de corabii, facute-anume sa pluteasca.// Chiar in a patra zi porneste sa-njghebi gingasele corabii,/ / A noua zi din miez de luna mai buna-i cind se insereaza;/ A noua zi din fruntea lunii n-aduce daune la oameni, caci ea-i prielnica sadirii de pomi si-aducerii pe lume/ Si de baieti dar si de fete, nicicind nefasta pe de-a-ntregul./ Stiu prea putini cit e de buna a noua zi spre-a lunii capat, Sa-ncepi ulciorul cu licoare sau pe grumazul sa pui jugul/ Purtat de boii si catirii si caii cu picioare iuti;/ La fel pe vinetia mare sa-ti tragi corabia sprintara/ Cu siruri de vislasi pe punte; putini o stiu intr-adevar,/ / Ulciorul poti sa-ncepi si-n ziua a patra; cea din miez de luna/ E cea mai sfinta; stiu doar unii ca-a douzeci si patra zi/ (p. 70)/ A lunii-n zori de zi e buna, in schimb spre sera e mai rea./ Pe urma zilelor acestea trag mari foloase pamintenii./ Sovaitoare-s celelalte, nepaguboase, n-aduc daruri./ Multi proslavesc o zi sau alta, dar adevaru-l stiu putini;/ O zi e mastera cu tine si altadata-i mama buna./ Ferice, norocos e-acela ce stie rostul tuturora/ Si, munca implinind-o bine, nu supara nemuritorii,/ De prevestiri ceresti asculta si se fereste de greseli”.(p. 71).

Un tratat de Etica

Comportamentul fiecarui individ este dictat de „firea” sa, dar si de educatie, de povetele primite, de receptivitatea fata de acestea si de masura in care se implica institutiile destinate sa asigure comportamentul indivizilor in limitele suportabilitatii si acceptabilitatii. Pentru mine comportamentul uman este rezultatul unor decizii de adecvare a mijloacelor la scopurile propuse, iar comportamentele umane sunt studiate si amendate de Etica. Comportamentul obisnuit, comun, mediu, fara excese intra in categoria moravurilor acceptate si stimulate a fi perpetuate. Ele au aparenta de normalitate tocmai prin acceptul majoritatii. Spre exemplu, in situatia in care, in anii 90 economia Romaniei era in proportie de peste 60% una subterana, necontroloata, neimpozitata si dispusa sa-si apere „realizarile” inclusiv prin forta, era o proba de temeritate sa te adresezi unei institutii pentru a reclama un furt: „Pai nu vezi, toti fura, asta inseamna ca si politia este mana in mana cu ei, tribunalele si judecatoriile la fel”. Aceasta  era „scuza” continuarii furtului (inclusiv intelectual, plagiatele si cartile copiate masiv si uneori prost traduse, imediat dupa deplasarile facute in strainatate, apoi sifonarile de bani publici, majoritatea facute in numele moralitatii de piata, a libertatii de gandire si actiune specific capitaliste.. Vedem aici, in „Munci si zile” ca judecatori corupti, existau si acum 29 de secole. La intrebarea: ce fel de progres este acesta?, raspunsul il gasim tot la Hesiod care demonstreaza cum s-au succedat epocile de la Facerea lumii pana in vremea sa: epoca de aur, apoi de argint, de bronz si de fier (din vremea sa). Le voi descrie dupa Hesiod tot in acest capitol dedicat eticii, pentru ca regresul inregistrat de omenire este, in primul rand unul moral, adica vedem tot mai des inadecvari in loc de adecvari.

Desi educatia nu se mai „prinde” la varste mature, Hesiod ii transmite fratelui sau Perses povetele si indrumarile comportamentale pe care el le considera ca fiind „bune”. Chiar de la inceputul poemului „Munci si zileHesiod i se adreseaza: „Adanc in inima sadeste-ti, o, Perses, cele ce urmeaza:/ De rele bucuroasa Vrajba sa nu te-abata de la treburi,/ Tinand urechile ciulite, s-auzi ce pricini umbla-n targ,/ Caci a te sinchisi n-ai vreme de cearta si galceava pietii/ Cand n-ai agonisit acasa recolta anului intreg/ La timp culeasa de pe holda cu griul rodnicei Demetra,/ Cand ti-ai asigurat belsugul, atunci starneste certuri, pricini/ Avutul altuia rapindu-l. Dar tu nu poti si-a doua oara/ Sa faci aceasta; de indata sa punem capat sfadei noastre/ Prin judecati nespus de drepte cum Zeus le-a randuit mai bine. / Cand parinteasaca mostenire am impartit-o multe lucruri/ Ai jefuit si dus cu tine, caci mult ai lingusit pe juzi/ Plocoane infulecand, ca vesnic sa judece in legea lor/ Netoti ce nu stiu cit intregul e mai prejos de jumatate/ Si ce comori nebanuite gasesti in nalba si asfodel” (p. 42-43) Nu intamplator, unii critici au considerat „Munci si zile” ca fiind un „poem pedagogic”. „Morala” versurilot citate mai sus tinteste si la dimensiunea etica si la cea economica, oricum inseparabile. Daca esti preocupat de barfe si taclale fara rost nu ami ai timp sa te ocupi de „vrajba buna”, acea de la piata unde oamenii „se cearta” in sensul bun al cuvantului, negociind preturile si incercand sa obtina pretul cel mai bun pentru el. Evident, cel care s-a pacalit la o negociere nu mai poate fi pacalit si a doua oara, de unde si sfatul de a avea o paleta mai larga de „furnizori”. Iar la piata nu ai cu ce cumpara daca nu ai produs ceva, daca nu ai avut ce recolta. Dupa principiul de marketing amintit mai sus (nu poti pacali de doua ori acelasi partener), Perses, fratele lui Hesiod, este avertizat ca nu poate repeta jaful (sub acoperirea si cu ajutorul necinstitilor judecatori).

Ideea de dreptate nu poate fi separata de mijloacele apte sa ofere omenirii starea de dreptate si de adevar. Printre aceste mijloace cred ca atentionarile, avertizarile si chiar amenintarile nu pot lipsi. Justificarea/ explicarea utilizarii unor (anumite) mijloace in vederea atingerii unor scopuri tine de resortului discursului etic, moralizator, deontologic si sanctionator in cazul in care acele mijloace nu ar fi acceptate. Sub acest aspect (si in conformitate cu aceasta definitie a eticului), cred ca ar putea fi citite urmatoaree pasaje din poemul „Munci si zile”:

Asupra lui si-atrage raul cel ce vrea raul altui om:/ Se-arata orice rea-vointa mai rea ca cel care-a rivnit-o.” (p. 50). Asadar, alegerea unor mijloace constientizate ca fiind rele, nu poate duce decat la  rezultate rele, adica neconforme cu scopurile majoritatii semenilor, adica acei care definesc normalitatea si moralitatea. Nerespectarea deontologiei, adica a regulilor de urmat si a mijloacelor permise/ acceptate pentru atingerea unor scopuri individuale poate atrage dupa sine sanctiuni supreme din partea divinitatii supreme, respectiv a atotputernicului Zeus. „Cu ochiul sau zareste totul si toate le patrunde Zeus,/ Cind vrea, o vede si pe-aceasta si nu-i ramane taina felul/ Cum e dreptatea impartita chiar dupa ziduri de cetate./ De-acum n-as vrea sa ma mai aflu in rindul oamenilor drepti/ Nici eu, nici fiul meu, de vreme ce-n rau se-mpotmoleste dreptul/ Si tot nedreptul are parte de o nedreptate mult mai mare. Dar sper ca Zeus, cumpanitorul nu va ingadui acestea”. (p. 50). Zeus este un Big Brother postmodern, cu camere de luat vederi conexate la o unitate de comanda si control (de Management adica) si cu posibilitatea de a da sanctiuni, de a amenda comportamentele celor care incalca regulile. El este cel care „cumpaneste” gradele de incalcare a regulii si gravitatea acestor fapte. Ideea de cumpanire este intrinseca conceptului de adecvare intre scopuri si mijloace, intre politic si economic, generand acel tip de etic ce rezulta din aceasta „cumpanire”. Merita amintit aici ca Eminescu a definit economicul exact in aceasta maniera: „economicul inseamna dreapta cumpanire intre…. scopuri ……si mijloace”, definitie pe care o consider perfect consonanta cu Metodologia Scop Mijloc, cu ideea de moralitate implicita in ceea ce numim politic (alegerea scopurilor) sau economic (alegerea mijloacelor). In consecinta, ne aflam in fata unui Tratat de Etica, exact in masura in care „Munci si zile” este un Tratat de Politica, de Economica, de Management, de Drept, de Logica etc.

Pentru ca atentionarea facuta de Hesiod fratelui sau in legatura cu riscurile incalcarii regululor si a sanctiunilor inevitabile din partea divinitatii, Hesiod continua tocmai cu definirea acestor reguli, norme, legi sau stari considerate normale: „O, Perses, sfaturile mele intipareste-le in suflet/ Da ascultarii doar dreptatii si sila fie-n veci uitata, Caci pentru paminteni Cronide a hotarit aceasta lege; / Salbataciunile si pestii si pasarile-naripate/ Sa se manince intre ele, necunoscind ce e dreptatea./ Dreptatea-i data oamenilor, fiindca ea-i cu mult mai buna” (p. 50). Cred ca aici notiunea de dreptate are sensul de rationalitate, judecata dreapta, logica, normala, fireasca, umana. Distinctia intre dreptatea umana si lipsa de dreptate la animale ne obliga sa intelegem prin „dreptate” – ideea de ratiune, de judecata superioara, cu care au fost inzestrati doar oamenii. Dimensiunea deontologica a acestor sfaturi este si mai evidenta in versurile urmatoare: „Cind omul priceput vorbeste in numele dreptatii volnic/ Pe el cu-averi il rasplateste departe-vazatorul Zeus/ Cel ce stiind ca strimb se jura, prin marturia lui rosteste/ Minciuni, greu vatama dreptatea, pacatul sau iertare n-are/ Si in uitare se afunda tot neamu-i in viitorime;/ Iar cel ce jura drept avea-va un neam ce va-nflori de-a pururi./ Vorbesc, gindind ca-ti fac un bine, neghiob fara pereche, Perses!/ Fireste ca netrebnicia o stringi gramada-n jurul tau/ Usor: drum neted ai in fata si prea se afla la-ndemina./ Sudoarea fruntii inaintea stradaniei au pus-o zeii/ Cei vesnici: pina la ea te duce o cale lunga si abrupta,/ Pe la-nceput anevoioasa, dar dupa ce-ai razbit pe culme/ Devine mai apoi usoara, oricit de aspra-a fost cindva” (p. 51). O ipoteza de „traducere” a sintagmei „sudoarea fruntii inaintea stradaniei” ar fi urmatoarea: „munca concreta, reala, autentica si nu doar intentii, nu doar mimarea muncii”. Probabil aceasta este conotatia cea mai frecvent data versului in cauza. Dar versul „sudoarea fruntii inaintea stradaniei au pus-o zeii”  poate fi considerat si ca un elogiu adus gindirii umane (fruntea – simbol pentru gandire) in comparatie cu forta fizica, o elogiere a muncii intelectuale in raport cu munca fizica. „Sudoarea fruntii” poate inseamna rationalitate maxima, gandire profunda si nicidecum efort fizic care duce la aparitia broboanelor de sudoare pe frunte. „Sudoarea fruntii” poate fi – in aceasta ipoteza pe care o lansez acum – echivalentul ideilor creatoare, a gindirii generatoare de echilibru si de bunastare, este – ca sa folosesc expresia unui biolog – „urina creierului”. Continuarea versurilor sustine, cred, aceasta ipoteza a mea:

Desavirsit sadea e omul ce, pururi cumpanind la toate, / Da de poteca ce se-arata, la urma, pe deplin mai buna/ Destoinic e si cel ce-asculta pe-un povatuitor de bine, Dar cel  singur nu gindeste si nu primeste-n sinea lui/ Un sfat venit din alta parte, e un barbat neispravit, / In schimb, de-a mea povatuire sa-ti amintesti necontenit:/ …” (p. 51). Ma opresc aici cu citatul de esenta etica (orice sfat, povata etc. inseamna „a face morala” adica a indrepta moravurile, a imbunatati comportamentul indivizilor, a tine o lectie de etica), deoarece continutul propriu-zis al sfatului este de esenta economica (mijloace pentru scopuri). Ei!, cine ar putea oare sa deceleze lucrurile si sa spuna: aceasta nu este economic, este DOAR etic, sau invers…? Separarile pe care le-am facut in cadrul poemului hesiodian au ca rost tocmai demonstrarea faptului ca ele sunt doar artificial (dar foarte dificil) separabile, iar in cazul in care separarea a avut loc din varii motive, prima si cea mai indicata reactie este sa refacem intregul imediat… Iata un pasaj pe care l-am reprodus si la „Un tratat de Economica”, desi contine, majoritar, reguli de comportament, demne de urmat:

„Averea nu se jegmaneste; mai buna-i daca ti-o dau zeii,/ Prin forta bratelor, cu japca, poti dobindi mare-avutie;/ Poti s-o rapesti prin limbutie, cum se intimpla-adeseori/ Atunci cind setea de cistiguri inseala omeneasca minte,/ Si prigonita e rusinea de crincena nerusinare; Degraba zeii dau pierii pe-acel barbat iar casa lui/ Se naruie: putina vreme ii insoteste bogatia./ La fel de rau e cel ce-alunga pe oaspete sau rugator,/ Ba chiar si-acela care intra in asternutul unui frate,/ Cu soata lui sa se uneasca, in taina savirsind pacatul;/ Cel care-mpins de nebunie, ii amageste pe orfani;/ Cel ce cu virstnicul sau tata, pe tristul prag al batrinetii,/ Se ia la harta, coplesindu-l cu grele vorba de ocara;/ E minios pe toti acestia Zeus insusi, care, pin-la urma,/ Ii pedepseste aspru pentru nelegiuitele lor fapte./ De-aceste miselii departe sa tii nechibzuitul cuget. / Ci dupa starea ta, inalta la zeii vesnici sfinte jertfe/ Curat si fara de prihana, arzind stralucitoare coapse./ Tu prin libatii si ofrande da-ti osteneala sa-i atragi/ Si seara, cind te culci, si-n ceasul cind reapare sacra raza,/ sa-ti fie-n inima si-n cuget de-a pururi binevoitori,/ Ogorul altuia sa-l cumperi, nu altul sa ti-l ia pe-al tau./ Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste”.(pp. 52-53) In continuare, sirul povetilor moralizatoare (cu un continunut politico-economico-juridico-etic) pare fara de sfarsit: „Doar pe cel drag sa-l chemi la masa si fugi de cel ce te uraste./ Tu sa poftesti cu precadere pe cel ce-n preajma-ti locuieste,/ Caci ori de cite ori napasta se-abate peste casa ta/, Vecinii nu-si mai string cureaua, ci rudele stau sa se-ncinga./ Vecinul rau e o urgie, cel bun e-o mare inlesnire; / Ai parte de de o soarta-aleasa cind inimos tie megiesul./ Nu ti se prapadea juncanul de nu-ti era misel vecinul, Masoara tot ce-ti da vecinul, sa-napoiezi cit ai primit;/ Masura sa ramina-aceeasi, chiar depasind-o daca poti, Nevoia cind te-ncearca iarasi, sa vina ajutorul sigur/ Fugi de cistiguri necinstite; belea-i cistigul necurat./ Iubeste-l doar pe cel drag tie si mergi la cel ce-ti vine-n casa./ Da numai celui ce-ti da tie, nu da celui ce n-a dat,/ Dai totdeauna celui darnic, nedarnicului nu-i da nimeni, /Frumos e darul, insa jaful e-o pacoste ce-aduce moartea./ Cel care da de bunavoie, oricit de mult a daruit, / Se bucura ca-mparte daruri si se desfata-n sinea lui,/ Cel ce ia de la altul silnic, povatuit de-a lui sfruntare,/ Chiar daca-i o nimica toata, isi simte inima-mpietrita, /  (p.53). As fi tentat sa scriu ca Hesiod a inserat in „Munci si zile” nu doar sfaturi moralizatoare (behaviorismul se poate revendica cu usurinta din acest poem), ci si sfaturi practice ce tin de sanatatea individului (Un Tratat de Sanatate): cum sa bei vinul, de exemplu: „La inceput sau pe sfirsite, sorbi din ulcior pe saturate;/ Sa-l cruti la mijloc: cumpatarea, cind dai de fund, e vai! tirzie./ (pp. 53-54). Dupa cum va constata cititorul atent am citat copios din acest poem, ca sa nu spun ca este chiar citat in intregime, deoarece probabiltatea ca Hesiod sa (mai) faca obiectul interesului unor elevi, studenti sau chiar cercetatori este foarte mica, iar referatele gasite pe internet sunt dezarmant de sumare, fara niciun vers citat, fara opinii si interpretari, repetand – dupa caz – sabloane de genul „este un poem pedagogic” sau „este un poem agrozootehnic” oferind sfaturi practice agricultorilor de poetul taran Hesiod… Eram tentat sa reproduc aici si astfel de mostre de „analize literare” – cumplit mestesug de tampenie! – dar exista riscul de a fi luate drept modele de urmat… Asa ca am renuntat. Acestea exista oricum pe internet si contribuie din plin la consolidarea unei alte dogme inghitite de multi pe nemestecate: internetul este plin de prostii, de lucruri false, de informatii neverificate (partial adevarat), oferind un nemeritat credit/ cec in alb maculaturii editate la tonaj mare de case editoriale care publica absolut orice, arunca pe piata dejectii literare, ridicate apoi in slavi de prieteni de pahar sau de …editura. Ca sa fiu mai clar, atat internetul cat si cartile tiparite au productii ce pot fi cotate de la zero la 100. Asta pentru ca veni vorba de sfaturi comportamentale de care multi dintre noi am crezut ca sunt facute doar asa, in general, nu si sa fie urmate. Citand cat mai mult din cele 32 pagini (format mic, din fosta prestigioasa colectie Biblioteca pentru toti) sper sa deschid apetitul spre cunoasterea comorilor intelectuale ale elenismului si ale primelor inceputuri culturale ale Europei. In consecinta, dat fiind ca poemul ca atare nu se gaseste pe net in limba romana (in limba engleza este in multe variante, traduceri si cu interpretari serioase) consider ca munca de reproducere a acestui text clasic a meritat efortul. Caci, zice Hesiod: „Multumitoare fie plata ce-o dai tocmitului prieten./ Si-n gluma cind tratezi cu-n frate/ Sa-ti fie martorul de fata:/ Increderea si, deopotriva, neincrederea doboara omul./” (p. 54). Cu alte cuvinte, dupa fapta si rasplata… sau, mai exact: est modus in rebus! (adica fara excese!). Sfaturi pentru junii de varii varste ar fi utile liceenilor: „Sa nu-ti ia mintile femeia ce si-a impopotonat sezutul:/ Magulitoare-i flecareala, iti scotoceste doar grinarul/ Cel ce se-ncrede in femeie, acela in tilhar se-ncrede./ Un singur fiu s-aduci pe lume ca sa-ti pazeasca parintescul avut; caci doar asa belsugul o sa sporeasca-n casa ta/ Si cind te stingi la batrinete lasi un mostenitor in urma./ Usor da Zeus o mare-avere cind sint odrasle numeroase:/ Copiii multi  cer griji mai multe, dar si folosul e mai mare. /  Asemenea avere daca vrea inima din pieptul tau, indemnul sa-mi urmezi: trudeste s-alaturi munca linga munca.” (p. 54). Dupa intelesul meu, indemnul de a nu avea decit un fiu/ urmas are – ca si indemnul de a avea mai multi – o parte buna si una rea: daca ai un singur urmas, este mai usor de crescut si costa mai putin; in plus, problema mostenirii este foarte simpla si nu au cum aparea neintelegeri; in schimb, nu te poti astepta sa lasi urmasului o avere mai mare decit ai mostenit tu insuti de la parinti (Marx numea asta reproductie simpla). In schimb, a avea mai multi copii, desi este mai greu si genereaza multe griji, asta produce avutie suplimentara si putere de concurenta sporita, spre binele fiecaruia dintre urmasi. (Marx numea o astfel de optiune reproductie largita). Cred ca un asemenea sfat intruneste calitatea de „sfat intelept”, lasand la modul de gindire al fiecaruia dintre potentialii si realii cititori sa opteze pentru una dintre alternative. O asemenea libertate de gandire intruneste exigentele unei economii si societati cu adevarta libere, si nu intamplator libertarianul Murray N. Rothbard a considerat ca Hesiod este primul economist al lumii (in sens libertarian desigur). Si iar observam ca economicul invadeaza eticul, oferind optiuni politice diverse, generand filosofii si ideologii in functie de interese (personale, de familie, de neam, de tara etc.), de timp (viitorul imediat, mediu sau indepartat), de spatiu (gospodaria proprie, orasul/ polisul unde se intretes interesele politice, economice si etice, neamul/ natia/ natiunea/ tara s.a.m.d.). Sper ca cititorul sa nu fie derutat de aceasta omni-echi-valenta intre domenii ce par evident si clar separate. Cine doreste sa se verifice daca a inteles triada continuumului politic-economic-etic sa verifice, mai intai, daca a inteles cum e cu concomitenta continua si simultana a (Persoanelor) Sfintei Treimi. Daca exista intelegerea faptului ca Iisus a fost (este) si Dumnezeu si om in acelasi timp, daca intelege ca Iisus este si Duh si Om si Dumnezeu in acelasi timp, atunci exista sanse bune ca triada terestra si mundana de mai sus (politic-economic-etc) sa fie corect inteleasa, acceptata si corect/ benefic aplicata.

Economica/ Etica petrecerilor

A sti sa te insotesti cu semenii (evit in mod deliberat cuvantul socializare, din motive de dezambiguizare) este o arta/ techne care poate (sau nu) duce la starea de bine, de armonie interumana. Din nou, cuvintele cheie sunt aici cumpatare, masura, echilibru (inclusiv la cheltuieli per cap de invitat la o petrecere). De regula, pierderea masurii dupa o petrecere exagerata se concretizeaza in comportamente despre care chiar faptuitorii se rusineaza dupa ce-si revin din „abureala”: (vrei sa) dai cu barda-n Dumnezeu, te rogi divinitatii cu poticneala si fara convingerea, vorbesti vrute si nevrute, urinezi in locuri nepermise (in fata Soarelui, pe drum, linga drum, pe ziduri), te dezbraci din teribilism sau din cauza temperaturii (si a temperamentului), faci amor in locurile sacre (vatra unde se face focul, la greci) etc. etc. Hesiod le spune, evident, mai frumos:

Sa nu fi proclamat o gazda cu oaspeti multi sau cu niciunul, Dar nici tovaras cu miseii, nici mustratorul celor buni,/ Nu te-nvoi sa-nvinui omul de blestemata saracie/ Ce-l roade-n piept,/ caci fericitii nemuritori i-au dat-o-n dar./ N-au oamenii un alt tezaur mai scump ca limba cumpatata/ Si harul mai presus de toate e-acela de-a pastra masura./ De rau vorbind pe altii, afli mai degraba vorbe despre tine./ Nu fi posac cind la obstescul banchet, alaturi de multi oaspeti/ Petreci: mai mare-i desfatarea si cheltuiala-i mai putina./ / Nu inchina in zorii zilei lui Zeus, libatii de vin negru/ Cu miini necuratate-n apa, nici celorlalti nemuritori/ Caci ei, nedornici sa te-asculte, dispretui-vor a ta ruga./ Stind drept, tu sa nu-ti lepezi udul cu fata-ntoarsa catre soare;/ De cind apune, tine minte, si pina cind rasare iar/ Sa nu stropesti cu udu-ti drumul, nici nu pasi-n afara lui,/ Nici nu te dezgoli: slavitii zei sint stapinitorii noptii./ Barbatul credincios si ager isi face ghemuit nevoia/ Ori se apropie de zidul ce-ncinge ingradita curte./ Cind pingarita-i de saminta rusinea inlauntru-l casei,/ Zarita nu cumva sa fie in preajma vetrei, te fereste./ (p. 67).// ….Sa nu treci cu piciorul apa de pururi curgatoare fluvii/ Cit n-ai facut inchinaciune privind frumoasa unduire/ Si miinile n-au fost scaldate in unde-ncantator de limpezi../ Cel ce prin vaduri trece fara sa-si spele intinata* mina/ Stirneste zeii, harazindu-si un viitor de suferinte./ La mindrele, zeiesti ospete, din trunchiul numarind cinci ramuri*/ Nu-ndeparta cu fierul negru, de partea verde, uscatura**/ Tu cupa de turnat n-o pune nicicind deasupra unui crater,/ In timpu-ospatului, caci fapta napasta-atrage dupa sine/ ” (p. 68). (Note Ion Acsan: * Mina cu cele cinci degete si unghiile care, fiind socotite lucruri moarte, treceau drept impuritati; ** Vasul pentru amestecarea vinului cu apa).

In incheiere, consider ca Munci si zile reprezinta nu doar o lectura placuta, instructiva pentru tineret, dar si o uriasa rezerva de intelepciune ce poate fi extrasa, decelata, interpretata, discutata, promovata si criticata.

Liviu Drugus, Valea Adanca, Miroslava, Jud Iasi.

28 iulie 2012 inaintea REFERENDUMULUI de pomina… ce va fi castigat de omul nascut pe data de 4.

liviusdrugus@yahoo.com    www.liviudrugus.wordpress.com   www.liviudrugus.ro

Adrian Neculau despre dialog si comunicare interpersoane


Adrian Neculau despre dialog si comunicare interpersoane

 

Liviu Drugus

 

1 aprilie 2012

 

(Comentariu publicat de Ziarul de Iasi la eseul ”Inconstientul cognitiv” semnat de Adrian Neculau)

 

Aștept, cu interes, ziua de sâmbătă să citesc ”Opinia” dlui profesor Adrian Neculau, un nume binecunoscut multor generații de ieșeni. Domnia sa ne vorbește azi despre Inconștientul cognitiv, un oximoron perfect postmodern și, în consecință, agreat de aceia dintre noi  care s-au cam săturat de scientismul modernist, absolutist și cu puternice reminiscențe feudale (știința modernă are ”domenii”, disciplinele au câte un feudal numit șef – de școală, de catedră, de disciplină – iar una dintre misiunile ”specialiștilor” este de a ridica granițe bine păzite în jurul fiecărei discipline, astfel încât ”nespecialiștii” să nu poată pătrunde și să vadă că, uneori, feudalul este gol…). Una dintre ”virtuțile” modernismului o reprezintă lipsa dialogului cu cei din afara disciplinei, emfatic numită ”știință”, cu cei neatestați cu patalamale emise de feudalii stăpâni pe domeniul respectiv. De regulă, argumentul suprem și irefutabil este apelul la autoritate (”Magister dixit!”): ”stiti ce spune Freud despre asta?”. Nu contează că Freud este contestat masiv și chiar acuzat de șarlatanism și lipsă de probitate profesională. (Vezi opinia lui Matei Vișniec în http://www.jurnalul.ro/jurnalul-national/freud-impostor-538470.htm și cea a lui Ion Vianu în: http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=208 si, desigur, cartea lui Michel Onfray, tradusă deja și în românește ”Crépuscule d’une idole,le: l’affabulation freudienne”). Spre onoarea sa, dl profesor, îi dezavuează pe aceia care, citez din articol: ”Nu mai suportau opinii alternative si o declarau, nu mai puteau dialoga, limbajul li se redusese la fraze primate”. Însă domnul profesor nu răspunde oricui: ”Intrucit comentariul …  nu contine insulte, e chiar urban, raspund acestui critic, declarind, lui si altora, ca nu intru niciodata in asemenea „dialoguri””. Evident, ”atacul” meu la adresa lui Freud, a idolilor produși de modernitatea scientistă în general, va fi ignorat cu foarte matură superioritate de dl profesor. Imi voi spune, totuși părerea convins fiind că măcar câteva resturi din această părere vor intra, insidios, discret și parșiv în mințile (citește: inconștientul cognitiv al) celor care mai citesc sâmbăta dialoguri pornite din bună credință și spreranță de clarificare. Evident, îmi asum riscul de a fi inclus în ”ilustra companie” a colegilor domniei sale de breaslă psihosocială, realitatea fiind cu totul alta. Observ, fără a-mi asuma strict acest ”merit”, că dl profesor a reușit să se debaraseze de socialul psihologizant și să folosească termeni pe care, eu unul,  chiar îi agreez: ”relații interpersonale” în loc de ”relații psihosociale”,  ”funcționarea mentală a indivizilor” în loc de ”mentalul colectiv” ș.a.m.d. Cu alte cuvinte, intervenția mea (”un domn nu prea grăbit”) pe tema inexistenței unei gândiri sociale, a unui comportament colectiv etc. au avut ceva efect…Desigur, schimbarea nu poate fi bruscă astfel încât mai rezistă, în continuare, în articolul domnului profesor Neculau sintagme ca ”viață socială”, ”reprezentări sociale”, ”gândire socială”. În esență, articolul domniei sale este o replică dată semidocților care habar nu au cine este Freud, ce este psihologia socială și cum se face manipularea prin cuvinte bine alese. Mica dedublare a inconștientului cognitiv al domnului Neculau ar putea fi descrisă astfel: ”ca răspuns la invitația unora la dialog eu le răspund că nu dialoghez”. Evident, eu sper că dialogul va continua, chiar dacă dl profesor răspunde ritos și aferat celor care – ca și mine – intră în dialog cu domnia sa. Iată opinia sa despre opiniile forumiștilor inculți și agresivi: ”Dar daca individul are acces la evaluarea anonima, sa zicem pe internet sau prin birfa cotidiana, daca-si asuma un rol de comentator al productiilor cognitive ale altora, al opiniilor diferite, atunci nu mai exista limite, se dezlantuie. Inconstientul agresiv, frustrarile, invidiile pot fi bine studiate pe forumuri. Unii sint semi-analfabeti si e de inteles frustrarea lor cind dau de un text scris corect, coerent, argumentat, complex”. Asta era, așadar!  Complexul de superioritate de care suferă domnul profesor și-a spus cuvântul, iar explicația este dată pe parcursul întregului articol: refulări și rămășițe cognitive care mai populează mintea magistrului rănit în orgoliul său de altcineva care are altă opinie, altă viziune. Cogniția inconștientă a primit, iată!, dovada existenței sale peremptorii.

 

Crini si trandafiri ofiliti


O pozitie proasta

Cred ca lucrurile incep sa se limpezeasca. In afara de cuvinte goale si fara rost cei doi politruci de opereta (infantilu indrumat de senilu de la PSD si copilu de la PNL care joaca de capul lui) nu au alta treaba (mare) decat sa-si dea aere, ca apoi sa se mire de ce le pute tot in jurul lor. In lipsa a ceva coerent si logic de comunicat cele doua papusi de carton presat nu scot decat cuvintele programate: ”presedinte nesimtit si iresponsabil”, sperand ca lumea sa realizeze ca ei sunt pe invers, adica simtiti si responsabili. Nici ei nu o cred, dovada ca se screm din greu sa pronunte acele cuvinte putrede care, cred ei, ar face placere prostimii sa le auda… Iluzii, iluziii! Daca esti de acord cu pozitia fireasca a Romaniei pe plan european esti (pupin)basist si retrograd. Daca presedintele este sustinut de greii lumii, iar RO incepe sa fie model pentru altii, iar nu e bine, ca asta duce la pierderea alegerilor de catre stanga bolsevica si populista. Daca suntem sprijiniti de americani, europeni si FMI iar nu e bine (cica asta inseamna izolarea internationala a lui Basescu). Daca asa stau lucrurile si toate ni se trag de la Carmaciul ”Stie Tot Si Face Tot” (STSFT) atunci e mai mult decat clar ca si victoria de aseara a Stelei este tot opera Inegalabilului si Atotputernicului Presedinte. Iata si scenariul pus la cale de Matroz: Ca sa nu se prinda inteligentii de la opozitie, presedintele roman a facut o vizita fulger la Inalta Poarta Otomana unde a aranjat ca turcii sa faca presiuni asupra angelicei furheritze nemtesti care a dat ordin evreilor de la Tel Aviv sa-si bage singuri un gol ca sa-l incurajeze pe patriotul Marica sa mai bage si el unul ca sa influentete moralul stelistilor care au prins aripi si i-au batut pe olandezii din Cipru cu 3-1. Cu asta olandezii vor intelege ca trebuie sa deschida larg portile Schengen ului cat mai curand pana nu ajung infantii la guvernare si cand, daca vor ajunge, olandezii ni le vor inchide la loc. Gigi (a nu se confunda cu Jiji di la Iesh) va smulge voturi pentru PNG exact de la patriotii penelisti si uite asa alegerile vor fi castigate de cine va vrea Basescu. Eu asta am intzeles din mesajul populistilor care miros crini si trandafiri ofiliti ca sa nu-si mai simta propriile lor aere.

Liviu Drugus

Iasi, 24 decembrie 2011

Criza ca moment al dreptei judecăţi şi decizii


Criza ca moment al dreptei judecăţi şi decizii

 

Articol scris in iulie 2008

 

Liviu Drugus www.liviudrugus.ro liviusdrugus@yahoo.com

Universitatea George Bacovia www.ugb.ro

 

Frecvenţa cu care apare cuvântul criză în discursurile politice, economice, etice, juridice, manageriale, financiare, familiale, comunitare, statale, multinaţionale sau globale m-a incitat să-i găsesc sensurile sale prime, fundamentale şi clarificatoare. Sper ca după lecturarea acestui articol analiştii sau oamenii politici care mai folosesc sintagma ”măsuri/ plan anticriză” să folosească mult mai adecvatele expresii ”măsuri reparatorii” sau ”opţiuni strategice politice/ economice/ etice/ etc. ”. ”Decizii de criză” sau ”decizii anticriză” sunt pleonastice şi eludează sensul prim şi pozitiv al crizei, acela de judecare/ judecată/ sentinţă/ condamnare. Criza înseamnă, anticipând puţin argumentaţia de mai jos, un plus de reflecţie asupra unei stări de fapt neplăcute, dar care impune cu necesitate o (re)judecare a acesteia, o condamnare a cauzelor generatoare şi o opţiune majoră, radicală chiar, de remediere a situaţiei. Decizia juridico-managerială este momentul cheie al oricărei situaţii din care dorim să ieşim. Această decizie face trimitere la conceptul de criză (krisis). Concret, situaţia cu care ne confruntăm este una neplăcută, are deci conotaţii negative. În schimb ieşirea din situaţie necesită o criză, o decizie bazată pe o judecată corectă şi generatoare de consecinţe pozitive.

Etimologia cuvântului criză ne duce la grecescul ”krisis” care face referire la un întreg proces de natură juridică începând cu Curtea judecătoare şi continuând cu ideea de judecată/ judecare/ justiţie/ raționament şi încheind cu partea de acuzare/ condamnare/ pedepsire/ conchidere. Starea de krisis este o cumpănă, dar şi o dreaptă cumpănire a cauzelor şi soluţiilor. Este o alegere majoră, o separare a apelor, a grâului de neghină, a maleficului de benefic. Prin extrapolare, ideea de krisis sugerează un proces intens de gândire, de evaluare şi de decizie practică imediată. Krisis este esenţa însăşi a actului managerial, potenţat juridic, motivat politic, făcut posibil prin activitate economică şi acceptat sau impus prin considerente etice. Starea de krisis presupune multă cunoaştere, determinare, asumare de responsabilitate şi abilitate de a impune un curs al acţiunilor umane viitoare.

Dacă raportăm acest lucru la ceea ce se numeşte, la noi şi aiurea, de cca doi-trei ani, criză financiară şi economică atunci se poate spune cu temei că momentele de gândire, de evaluare şi de decizie practică imediată au lipsit de vreme ce situaţiile financiare şi economice nedorite se perpetuează indefinit. Cu alte cuvinte, starea de krisis nu a fost conştientizată şi parcursă în etapele ei fireşti. Adică nu am avut parte de ”criză”/ decizie corectă, ci doar de momente tensionate care nu au primit deciziile adecvate. Criza autentică ar fi însemnat şi ieşirea din situaţie. Transpunând acest sens al cuvântului criză la afirmaţia preşedintelui şi premierului francez Raymond Poincare în anii 1912 – 1929, afirmaţie conform căreia ”România este o ţară într-o criză continuă”, ar însemna că noi doar reflectăm/ cugetăm/ medităm asupra situaţiilor economice şi sociale precare, dar nu găsim soluţia, nu ieşim din situaţie. Diferenţa dintre inteligenţă şi deşteptăciune este tocmai momentul numit criză. Un inteligent are capacitate predictivă şi nu ajunge la momente/ situaţii tensionate, deci nici nu ajunge la criză, adică la necesitatea luării unei decizii menite să detensioneze situaţia. În schimb, deşteptul este mereu în criză, el trebuie să ia decizii majore pentru ieşirea din situaţia în care nu ar fi intrat dacă ar fi fost inteligent. Pe scurt, deşteptul ştie să iasă din situaţii dificile, inteligentul nu intră în situaţii dificile. Deşteptul este mereu în criză, inteligentul nu.

Starea de krisis implică, aşadar, formularea clară a unei opinii, efectuarea unei selecţii valorice şi urmărirea obţinerii normalităţii general acceptate. Criza presupune refacerea stării de drept şi a dreptăţii/ (co)rectitudinii, fapt care atrage în mod insistent atenţia asupra componentei justiţiare a conceptului de criză/ krisis. Încheierea procesului de krisis se face prin hotărâre judecătorească, prin decizie a forurilor de autoritate publică cărora li s-a delegat această putere. Perpetuarea stării de criză echivalează cu o slăbiciune criminală a celor împuterniciţi să repare imediat răul produs, ba chiar şi înainte ca răul să se manifeste dureros. România are, de cel puţin două decenii, o problemă majoră numită generic ”justiţie”. Este capitolul la care România riscă să rămână repetentă la examenul unional european şi nu numai. Riscul şi mai mare (conex stării de injustiţie) se numeşte disoluţie socială, apariţia de conflicte şi tensiuni de care vor profita, eventual, pescuitorii în ape tulburi.  Odată conștientizată conexiunea dintre tensiunile sociale şi criza aferentă acestora se va crea, sper, masa critică necesară pentru a repune educaţia în general şi educaţia juridico-managerială în special pe locul de prim rang ce li se cuvine. Starea de indecizie (unii o numesc lălăială politică sau prosteală naţională) agravează krisis-ul, respectiv face ca măsurile reparatorii să fie, ulterior, excesiv de dureroase şi costisitoare. Un alt termen pentru neştiinţa luării deciziilor adecvate este acela de ”bad management”, ceea ce transferă responsabilitatea nefinalizării procesului de krisis şi asupra managerilor de firme şi de instituţii publice, asupra statului în ansamblu. Rezumând, decizia sentenţioasă care urmează să încheie criza este un act juridico-managerial. Din păcate, în loc de justiţie avem justificări, în loc de management performant avem o performare a corupţiei şi a egoismului criminal.

Am folosit deja de două ori cuvântul ”criminal”. Se impune o explicaţie etimologică şi pentru acest cuvânt grecesc, iniţial cu o conotaţie pozitivă. ”Krima” este esenţa cauzală a ”krisis”-ului, cauză eliminată prin sentinţă. Odată crima identificată, criza este ca şi soluţionată în sensul că se va decide imediat şi fără ocol extirparea răului criminal. Krima este climaxul crizei, este punctul de inflexiune al tranziţiei de la anormalitate la normalitate, de la inadecvări la adecvări; este momentul în care scopul de urmat devine clar şi mijloacele aferente sunt adecvat alocate. O indolenţă kriminală a justiţiei și a politicului rezidă în faptul că nu se implică imediat şi total în închiderea cât mai rapidă a procesului juridic şi justiţiar numit krisis.

Criza şi critica sunt indisolubile. Atitudinea critică înseamnă conştientizarea crizei, respectiv a elementelor ce trebuie eradicate prin decizii (juridice şi manageriale) majore. Spiritul critic este doar semnalarea iminenţei apariţiei crizei sau a agravării consecinţelor stării de injustiţie. Critica socială este mai mult decât necesară pentru preîntâmpinarea stării de comă socială. Critica poate co-recta înţelegerea lucrurilor favorizând multiplicarea lucrurilor co-recte/ drepte. Co-rectarea este o îmBUNĂtăţire a situaţiei, o inducere a stării de BINE. Orice critică este eminamente morală în comportament şi etică în premisele sale. Cu alte cuvinte, o critică fără scopuri clare (dimensiunea politică) şi care nu îşi adecvează mijloacele (dimensiunea economică) este o critică etică (vizează adecvarea scopuri-mijloace în plan teoretic), dar care generează imoralitate în plan practic. Criza este trecerea de la imoralitate la moralitate, este krisis şi krima (judecata şi sentinţa).

Am scris aceste rânduri cu bucuria sesizării faptului că discipline aparent distincte cum sunt Dreptul şi Managementul, Etica, Economica şi Politica au o intimă apropiere, iar elementul comun unificator îl constituie decizia managerială/ hotărârea judecătorească/ buna judecată. Or, decizia, hotărârea, determinarea, buna judecată etc. sunt momente cheie ale acţiunii umane. Crizele apar aproape firesc în sensul că nicio acţiune umană nu deţine informaţie suficientă pentru a înlătura orice incertitudine privind consecinţele viitoare ale acţiunii. Dar, lipsa deciziei de a (re) adecva scopurile şi mijloacele face ca starea de anomie, de disoluţie a comunităţii să devină inacceptabile. Fenomenul deciziei este unul eminamente transdisciplinar și apare ca factor integrator al dimensiunilor (devenite discipline şi, ulterior, ”ştiinţe”) politic, economic, etic, juridic, informatic, matematic, logic, cognitiv, psihologic, sociologic etc.

La începutul anilor 90 termenul de ”adecvare” era o raritate. La graniţa dintre milenii corectoarele de texte Word nu cunoşteau termenul ”adequate” (tocmai ca urmare a rarei utilizări). Metodologia Scop Mijloc l-a promovat obstinant, de cca trei decenii, iar astăzi este un termen comun, firesc. Mai puţin clar pentru toţi utilizatorii este înţelesul acestui termen. Latinescul ”ad equatio” sugera refacerea egalităţii, a echilibrului. Or, ce este mai important pentru procesul decizional (managerial, juridic, politic, economic, etic etc.) decât adecvarea permanentă a scopurilor la mijloace şi a mijloacelor la scopuri? Oare sunt suficient de bine cunoscute fundamentele comune raţional-emoţionale ale luării unei decizii indiferent de domeniul în care se vor aplica acestea? Logica juridică este, de fapt logică aplicată la procesul de luare a deciziilor, iar luarea unei decizii este un proces de adecvare între scopuri şi mijloace.

Starea de criză este de dorit doar în cazul în care răul s-a produs. Avem mult rău în jurul nostru, dar starea de criză nu se face simţită încă, respectiv deciziile salvatoare nu apar, sau apar cu multă întârziere. Am convingerea că multe interese meschine ale unor grupuri împiedică apariţia crizei, respectiv a luării deciziei adecvate. Dar oare noi, ceilalţi, trăitorii situaţiilor tensionate ştim care ar fi deciziile ce se impuneau demult?

Să fie oare tulburarea actuală (mondială, continentală, naţională şi locală) momentul benefic/ astral al unificării cunoştinţelor despre om, despre decizii şi acţiuni umane (politice, economice, etice, juridice, psihologice, sociologice, manageriale, financiare etc.)? Mai este oare tăcerea singurul răspuns doct al specialiştilor din aşa numitele ştiinţe socio-umane la Metodologia Scop – Mijloc oferită ca factor de unificare teoretică şi practică a gândirii, simţirii şi acţiunii umane? Sunt necesare cataclisme sociale pentru a revedea temeinic faptul că una dintre cauzele acestora au constat în segmentarea kriminală a cunoaşterii? Şi totuşi, kriza şi krima nu s-au produs. În planul cogniţiei sociale adevărata kriză (decizie majoră) va avea loc atunci când reunificarea cunoaşterii (îndeosebi a aceleia despre OM) nu va mai fi amânată. În mod imperativ, viitoarea kriză a cunoaşterii socio-umane va fi precedată de analiza kritică a Metodologiei Scop Mijloc oferită ca mijloc cognitiv integrator. Cuvintele cheie ale noii atitudini cognitive sunt: interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. Tranziţia de la mono la inter şi trans chiar merită o kriză de proporţii.

 

Liviu Drugus                                                                                                   12  iulie 2008

Profesor de management la Universitatea George Bacovia din Bacău

liviu.drugus@ugb.ro

liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”


Adrian Neculau demonstreaza ca ”Elogiul prostiei” profesorale de la ”Cronica Veche” din Iasi se identifica cu ”Era prostilor” opiniomani de la ”Ziarul de Iasi” care publica voios ”Prostii de ieri, prostii de azi”

 

  • http://www.contributors.ro/cultura/miracolul-unei-definitii-invizibile-plagiatul/
  • Promenada ghilimelelor – un sport obligatoriu pentru avertizarea infractorilor
  • Plagiatul – o forma agravata de prostie si de prostituare. Autoplagiatul – la fel
  • (Fondul si forma) = (marfa si ambalajul) = (prostia si perceperea prostiei)
  • (Bine-rau) = (adecvat-inadecvat) = (desteptaciune-prostie)
  • Scopurile si mijloacele sunt bune si rele, destepte si proaste, adecvate si inadecvate atat timp cat vor exista oameni pe planeta Pamant

 

Tema ”prostiei”  fascineaza deopotriva pe prosti si pe inteligenti, mai ales ca granita dintre cele doua (proto)tipuri umane este, adesea, ca si inexistenta sau, daca vreti, este una cu o geografie/ geometrie (foarte) variabila. Cred ca binomul desteptaciune-prostie este o varianta ceva mai concreta a binomului bine-rau, unul care a creat premisele relativizarii lucrurilor pana aproape de absolut… Nu intamplator, tratarea prostiei (a temei, nu a fenomenului) este (mai) la indemana psihologilor (care studiaza cum gandesc sau nu oamenii) si a filosofilor (care, iubitori de intelepciune fiind, se presupune ca nu sunt chiar prosti, desi viata ne arata mereu ca iubim ceea ce ne lipseste, nu ceea ce ne prisoseste).

Olandezul Erasmus din Rotterdam a scris ”Elogiul nebuniei – sau discurs despre lauda prostiei” (”Laus Stultitiae”) (http://blog.citatepedia.ro/elogiul-nebuniei-de-erasmus-din-rotterdam.htm) lucrare publicata in 1509. Prin prescurtare, retinand primul si ultimul cuvant din acest titlu, multi dintre noi au retinut ca Erasmus a scris ”Elogiul prostiei” (”Laus Stultitiae” in varianta originala a opusului erasmusian). Titlul a placut prin incarcatura sa oximoronica si surprinzatoare. Cum adica, prostia este ceva de lauda? Odata intersul starnit, textul olandezului a avut, cum se spune in zilele noastre, ”succes la public”. A devenit, asadar, un fel de bun comun, o sintagma ce se potriveste in contexte tot mai numeroase (unii spun ca asta se intampla din cauza faptului ca volumul/ cantitatea desteptaciunii umane este constanta, doar populatia creste mereu…). Cunoscutul psiholog roman si iesean Vasile Pavelcu nu a gasit alt titlu pentru unul dintre eseurile sale decat ”Elogiul prostiei” (este adevarat, pe atunci populatia Romaniei era mult mai mica). La cateva decenii bune de la aparitia acestui eseu, unul dintre urmasii sai intr-ale psihologiei si eseisticii, profesorul iesean Adrian Neculau, nu a gasit alt titlu pentru un eseu publicat in ieseana ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, p. 20 decat, ati ghicit, tot ”Elogiul prostiei”. In realitate, eseul semnat de dl Neculau este o recenzie (adica un produs intelectual fara pretentii de originalitate, dar care trebuia indexat – de catre redactorii cronicari vechi – ca atare printr-un supratitlu: ”Recenzie”), asadar este o recenzare/ prezentare a eseului cu acelasi titlu semnat de mentorul sau Vasile Pavelcu. Pentru ca tema ma intereseaza demult (Cartea ”Istoria culturala a prostiei omenesti” scrisa de RATH-VEGH  ISTV’AN –  vezi  http://www.scribd.com/doc/2940242/RATHVEGH-ISTVAN-Istoria-culturala-a-prostiei-omenesti mi-a trezit, cu cateva decenii in urma, curiozitatea) eram cat pe ce sa scriu si eu un ”Elogiu prostiei”, supralicitand nepermis o sintagma care deja nu mai spune prea multe la prea multi…  Revenind la cartea lui Rath Vegh Istvan, acesta subliniaza dificultatea definirii acestui concept, fapt reluat si de Gerard Stan in eseul sau ”Prostia ca boala existentiala” (Cronica veche, nr 5-6 mai –iunie 2012, pp 20-21. Vezi articolele pe tema prostiei la adresa http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf).

Dupa cum se vede din titlul ales de mine pentru aceasta ”recenzie”, ma voi referi, in primul rand, la trei articole semnate de Adrian Neculau: unul intitulat ”Elogiul prostiei” si publicat in ”Cronica veche” nr 5-6, p. 20 – http://cronicaveche.files.wordpress.com/2012/06/cronica-veche-nr-16-17.pdf – si celalalte doua intitulate, primul ”Era prostilor”, publicat in ”Ziarul de Iasi”, in pagina de Opinii, la 30 iunie 2012 (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) si al doilea intitulat ”Prostii de ieri, prostii de azi” (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/prostii-de-ieri-prostii-de-azi~ni8m6u).  Voi aminti, in treacat, si articolul semnat de Gerard Stan (”Prostia ca boala existentiala”) publicat in acelasi numar al ”Cronicii vechi” si care ma determina sa fac unele comentarii. Asadar, pentru inceput ma voi referi la cele trei articole semnate de Adrian Neculau despre prostia omeneasca (se va vedea ca, de fapt, articolele sunt doar doua, de fapt unul….) reprezinta o buna cantitate de observatii inteligente despre acest aspect al comportamentului uman si care nu pot fi trecute cu vederea.

Mai ciudat este, cel putin pentru mine, faptul ca articolele din ”Ziarul de Iasi” (”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi”) ale dlui Neculau reprezinta – in proportii diferite – un autoplagiat, gen copy-paste, un act de rea credinta care da o nota proasta atat pentru domnia sa cat si pentru tagma profesorilor si a publicistilor care s-a ”imbogatit” astfel cu inca un (auto)plagiator dovedit. Voi argumenta ca acest autoplagiat nu este nicidecum opera redactorilor de la ”Ziarul de Iasi”, ci este un plagiat deliberat si cat se poate de constient ”lucrat”, pornit de la aceeasi premisa falsa ca cititorii ieseni sunt suficient de prosti pentru a nu descoperi acest fals ordinar. Cum am spus mai sus, redactorii de la ZdIS sunt exonerati de responsabilitatea ”prelucrarii” in regie proprie a unei parti importante din eseul dlui Adrian Neculau din ”Cronica veche”, dar nu exclud posibilitatea de a fi partasi la acest autoplagiat prin doua modalitati: a) sa cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa pastreze tacerea (vinovata) asupra faptului ca ”Era prostilor” si ”Prostii de ieri, prostii de azi” reprezinta un copy-paste dupa ”Elogiul prostiei” din ”Cronica veche”; b) sa nu cunoasca textul din ”Cronica veche”, dar sa insiste, in criza de materiale, la adresa dlui profesor Neculau cu indemnul: ”hai, dom profesor, da-ti-ne ceva acolo, ceva prelucrat din cea ati mai scris; este vara si lumea nu prea citeste, dar noi tre’ sa umplem pagina si sa pastram ritmul de a va publica in fiecare sambata…”. Cititorii pot proba si singuri faptul ca articolul ”Era prostilor” publicat in ”Ziarul de Iasi” la 30 iunie (vezi http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/era-prostilor~ni8le9) este, in proportie de 84% preluat din ”Elogiul prostiei” publicat in ”Cronica veche” nr 5-6/ 2012. Procentajul ar fi fost chiar de 100% daca nu ar fi existat si intentia de a pacali cititorii, povestindu-le acestora – intr-un preambul de cca 9 randuri care vor sa sugereze (Ah! Cata subtilitate, domnule psiholog!)  – ca articolul este o prospatura de cateva zile, in timp ce, in realitate,  restul de 66 de randuri au fost scrise cu cel putin o luna sau doua in urma. Iata aceste 9 randuri din ”Era prostilor” pe care le voi si comenta: ”In urma cu cateva zile, am primit de la profesorul Daniel David, de la Cluj (cel care a candidat la functia de rector a universitatii clujene), fotografia unui bust inaugurat nu demult, omagiu adus profesorului Florian Stefanescu-Goanga, marele rector de la Cluj, stalp al democratiei in prestigioasa institutie; motiv pentru care au incercat sa-l asasineze studentii legionari. Drept recompensa pentru verticalitatea lui – ce oameni nastea atunci universitatea! -, noul regim instalat dupa razboi l-a dat afara si apoi l-a trimis si la inchisoare. Cinci ani a stat la Sighet, fara sa fie judecat, de la 69 la 74 ani. Era intemeietorul psihologiei experimentale in Romania. Cand am primit fotografia, mi-am amintit de o discutie cu tanarul profesor David, la Cluj, in biroul sau de la Institutul de Psihologie, institutie fondata, inainte de razboi, de marele rector. Colegul David mi-a aratat atunci, pe birou, cartea lui Vasile Pavelcu, Elogiul prostiei. In fiecare seara, mi-a spus, citesc cateva pagini”.

Acest mic ”adagio” care plaseaza actiunea scrierii articolului ”Era prostilor” doar ”in urma cu cateva zile” este o gaselnita neinspirata si neeleganta de a induce cititorilor: a) idea ca articolul este pe cat de original, pe atat de nou si proaspat; b) autorul intretine bune relatii cu lumea selecta a psihologiei romanesti, autoseparandu-se de orice banuiala ca nu ar fi parte a intelighentiei, nicidecum a prostilor. Meritele lui Stefanescu-Goanga si ale lui Vasile Pavelcu sunt de notorietate, dar oare ce ar spune acestia, daca ar fi in viata, despre nefericita idee a unui profesor conducator de doctorat de a (auto)plagia? Daca ar fi primit si onorarii/ bani pentru cele doua-trei articole cu continut cvasiidentic atunci culpei morale i se aduaga si una financiara si penala. Specialisti in drept penal de genul Victor Ponta, Adrian Nastase si multi altii ca ei ignora si acum, cu acea superioritate a infractorilor inteligenti foc, ca nu se pune problema sanctionarii penale sau morale a acestei infractiuni. (A se vedea legea 8/ 1996, art 141). Oare de ce? Schimbarea titlului, adugarea a 9 randuri si a catorva interogatii la sfarsitul unor paragrafe nu schimba cu nimic incadrarea acestui articol la categoria ”plagiate”, cu consecinte neplacute (morale, financiare, penale) nu atat pentru autor cat pentru ideea de educator/ mentor/ indrumator de doctorat, plasand autorul in imediata vecinatate a indrumatorului de doctorat Adrian Nastase si a pupilului acestuia, nefericitul Victor Ponta. Si pentru ca A.N. (de la Adrian Neculau, nu de la Adrian Nastase) a invocat nedreptatea cauzata lui Stefanescu-Goanga deopotriva de legionari si de comunisti, invoc si eu, in context, riscul ca – abdicand de la normele deontologice ale educatiei din Romania – puberi sarmani si saraci cu timpul, de genul Ponta sau Sova,  sa probeze practic faptul ca atitudinile fascistoide apar tocmai pe fondul unei educatii morale precare.

In privinta celui de-al doilea autoplagiat publicat de ZdIs la 7 iulie 2012, lucrurile nu sunt mai putin grave. Aproape 50% din text este autoplagiat, dupa articolul ”Elogiul prostiei” din Cronica veche. Restul este format din consideratii de dictionar si din citate celebre, ceea ce va starni admiratia ”prostilor cu memorie deosebita, reproducand cu si fara rost citate, expresii, nume, coplesind naivii” citat din A.N., la alegere din Cronica veche 5-6 si/ sau din Ziarul de Iasi din 7 iulie. ”Am cautat prin dictionare sinonime pentru cuvantul prostie. Lista e lunga: stupiditate, neghiobie, idiotenie, imbecilitate, ineptie, insanitate, nerozie, eroare, gogomanie, naivitate, bagatela, futilitate, frivolitate; prostul e o persoana nesarata, fada, searbada. Si nu-s toate pe care le-am gasit. Dar parca mai lipseste ceva: agresivitatea prostului, dorinta lui de a se reproduce”. (Ziarul de Iasi din 7 iulie).  As adauga aici si autoreproducerea calitatii de autor, indiferent de riscuri si consecinte. As putea spune ca gestul profesorului Neculau este unul de-a dreptul curajos. In plina campanie antiplagiat si anticoruptie, domnia sa face fronda, se arata neinfricat in modul ”clasic” de gandire (romanesc/ balcanic/ bolsevic) caracterizat prin ignorarea regulilor si prin multiplicarea artificiala a meritelor. Oare sa nu stie ilustrul profesor ca putea sa-si publice textele/ recenziile ori de cate ori doreste, dar cu o conditie: sa citeze sursa. Din toata aceasta poveste de autoplagiat lipseste doar cultul/ cultura citarii. Lumea nu citeaza de frica sa nu-si dilueze soliditatea soclului statuii pe care si-o construieste de decenii… El vrea sa fie mereu original si proaspat, desi nu este si nu poate fi. Dar ce mai conteaza? Merge si-asa…

Ca o incheiere si o justificare a asumarii de catre subsemnatul a rolului de ”ciocanitorul/ sanitarul padurii” precizez ca sunt suprasaturat de articole ”shmekere” cu aura de sapienta cvasiabsoluta, scrise doar pe marginea lucrarilor altora, mestecandu-le in asa fel incat nu mai deslusesti clar ce si cat ii apartine autorului lucrarii si cat ”shmeker” ului cu pretentii de emitator de idei noi. O simpla citire a titlurilor cvasi-recenziilor mele la articole si carti demonstreaza ca ritmul acestui tip de articole si carti este ametitor, majoritar, dominant, strivitor in raport cu ideile nou aparute, cu consecinta aproape fireasca a impunerii unui model de scriitura aparent originala, dar cu mari pretentii de originalitate.  Dispretul fata de lege si siktirirea ideii de ”stat de drept” (ce-o mai fi si aia?) pare a fi nota dominanta a intelighentiei de tip vechi (bolsevic) si nou (mensevic). Oare premierul Ponta si alti intelectuali ca el cunoaste/ cunosc Legea numarul 8/ 1996, art 141 „Art. 141 – – Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, calitatea de autor al unei opere […].” Cu precizarea ca chiar cand furi de la tine, tot furt se numeste.  Atunci cand vad cum se prostitueaza profesorii nostri pentru false si iluzorii recunoasteri publice ma aliniez total gandului lui Catalin Turlea care scria in 1997: ”imi place sa fiu solidar si complice uneori cu ”prostii” onesti si sa tin partea prostiei cinstite in fata agresiunii smecheriei alogene. Si ma inclin in fata celor care au taria de a ramane ”prosti” si cinstiti intr-o lume de smecheri si de isteti”. (Catalin Tirlea, Prostia la romani, Ed. Alfa Paideia, Bucuresti, 1997, p. 3).

***

Discutand despre prostie si semnificatiile acestui concept cultural cred ca se impune o clarificare semantica, fie prin precizarea notelor sale principale, fie prin contrastare cu opusul acestuia: desteptaciunea/ inteligenta/ intelepciunea. Desigur, exemplele edificatoare vor ajuta la constientizarea subtilelor diferentieri dintre aceste concepte eminamente culturale, adica relativiste si relativizante prin excelenta. Din eseul-recenzie ”Elogiul prostiei” semnat de Adrian Neculau in ”Cronica veche” nu este clar daca A.N. are si contributii personale la tema. Deoarce nu a subliniat in niciun loc din eseul sau ca o idee sau alta i-ar apartine, trag concluzia ca toate ideile prezentate apartin lui Vasile Pavelcu. Prin urmare, in continuare ma adresez acestui autor si nu lui Adrian Neculau. O prima observatie se refera la tratarea alternativa si usor indistincta a prostiei si a purtatorului prostiei. Or, cred ca ar trebui analizat distinct, cel putin pentru faza lamuritoare, ce este prostia si ce este prostul (ca purtator de prostie). Daca ar fi sa luam de bune afirmatiile puse pe seama lui Vasile Pavelcu, cititorul onest si credul (prost?) ramane cu impresia ca Vasile Pavelcu este un ganditor submediocru, inconstant in afirmatii, adica un fel de prost cu staif.  Vasile Pavelcu scria la pagina 301: ”Valoarea – pozitiva sau negativa – a prostiei este de origine sociala. Societatea de astazi, rationalista, pozitivista si practicista, destrama aureola de prestigiu de alta data a prostiei” (cf http://www.scribd.com/doc/91412879/6/ADEV-R-I-EROARE). Iata ce sustine A. N. ca ar fi spus Pavelcu: ”Prostia, desi pare a fi o functie innascuta, in realitate este de origine sociala. Rationalista, pozitivista, ”practicista”, societatea de astazi destrama ”aureola de prestigiu” a prostiei ca gratie divina”. Invit cititorul onest si rabdator sa compare cele doua citate. In primul rand, dl AN nu a folosit ghilimele care sa arate ca este vorba despre un extras din cartea lui Vasile Pavelcu. Dar, cum spuneam mai sus, A.N. afirma mereu ca se refera la textul pavelcian, chiar daca nu citeaza corect si complet. Sub aspectul continutului insa lucrurile stau diferit. Astfel, V.P. se refera, explicit, la ”valoarea prostiei” ca fiind determinata social, in timp ce A.N. vorbeste despre determinarea sociala a prostiei. Adica, una este prostia – definita diferit de diversi autori – si alta este evaluarea sociala a acesteia. Un exemplu: una este definitia/ descrierea elefantului, si cu totul alta este perceptia/ evaluarea celor care il vad din varii unghiuri si distante. Socialul este media, este colectivitatea luata ca un tot cvasiuniform si care percepe cat se poate de diferit ceea ce un grup de cercetatori  sau chiar unul singur ar putea defini conceptul de prostie sau de inteligenta. Pornind de la acest caz flagrant de nerespectare a textului unui mare inaintas in chestiuni de psihologie – profesorul Pavelcu, – profesorul Adrian Neculau isi dezvaluie o dimensiune pe care nu as fi vrut sa o cunosc si care contrasteaza puternic cu statutul domniei sale de de lider de opinie, de publicist, de autor, de profesor si de mentor (toate presupun o moralitatea exemplara).

***

Ma voi referi si la articolul semnat de Gerard Stan (GS) in ”Cronica veche” nr 5-6/ mai-iunie 2012, pagina 20-21, articol intitulat ”Prostia ca boala existentiala”, cu patru subcapitole: Prostia nu este o boala de piele…, Prostia lichida si prostia cristalizata, Prostia ca lipsa de proiect, si Cum se scapa de prostie. De data aceasta sper ca am/ avem de-a face cu un articol original, unul care sa porneasca de la o incercare de definire a prostiei sau macar a prostului ca realitate existentiala greu de contestat. Spre uimirea mea, fiind primul eseu al lui GS pe care il citesc, descopar un anticartezian convins, un postmodern care are ca puncte de reper filosofi moderni si un abil manuitor de cuvinte. Primul paragraf – prima surpriza! GS nu crede in definitii, pe care le considera inutile sau chiar imposibil de dat. Pentru GS orice definitie este un monstru caruia ii cresc noi capete pe masura ce le retezi (definesti) pe celelalte. Un punct de vedere interesant, dar parca as fi fost mai linistit in cazul in care s-ar fi incercat macar o descriere, daca niciunul dintre tipurile de definitii nu ne pot fi de ajutor. Iata si argumentatia autorului: ”Aproape orice definitie poate fi folosita pentru a ingropa o problema, nu pentru  a o lamuri. Indiferent de tipul definitiei pentru care optam, deseori entitatea sau fragmentul de realitate supus definirii este poliform, eterogen, cu fatete contradictorii uneori, impredictibil in toate ramificatiile sale. Ca un monstru caruia ii cresc in fiecare zi alte capete ce nu seamana cu cele crescute deja. Nu stii cum o sa apra si nici de unde. Un astfel de monstru este si prostia. Cum sa definim prostia cand ea ne surprinde tot timpul prin imprevizibilul sau, cand ne orbeste si ne paralizeaza mereu? Cum sa definesti chiar ceea ce anuleaza ratiunea, dar ne face sa ne simtim dumnezei?” (p. 20). In lucrarea lui   Istvan Roth (citata mai sus, la inceputul acestui articol-recenzie), se sustine, de asemenea, ca este riscanta incercarea de a defini un asemenea fenomen, drept pentru care, pe intreg parcursul cartii sale, nu mai aminteste deloc cuvantul ”prostie”, ci face doar referiri concrete la situatii care exemplifica admirabil aceasta ”calitate” umana.

Desi articolul lui Gerard Stan (GS) este bine scris si placut la citit, nu pot sa raman indiferent fata de o prostie a lui Kant, pe care GS  il ia drept punct de reper in analiza sa. ”Kant – scrie GS – rezuma esenta atitudinii morale prin urmatoarea formula: actioneaza astfel incat sa-l tratezi pe celalalt totdeauna ca scop, si niciodata ca mijloc” (nefiind o revista de cultura/ de specialitate, redactorii de la Cronica veche nu au cerut ca citatul sa aiba si o trimitere la sursa, asa cum face, de ex. prof Neculau care recunoaste ca textul sau ”Elogiul prostiei” este o povestire a celor scrise de Vasile Pavelcu in 1947 in revista Ethos vol IV, nr 1-2). Sa revenim la Kant, doar cu gandul de a imi afirma dezacordul cu acesta si de a lasa eventualii cititori sa ma combata (eventual dupa ce citesc si Metodologia Scop Mijloc, postata, de asemenea, pe acest blog). Astfel, disocierea kantiana ca intotdeauana celalalt este doar scop si niciodata mijloc nu are niciun suport faptic si nici macar ideal. Ceilalti sunt INTOTDEAUNA mijloace prin care ne indeplinim propriile scopuri, ceea ce inseamna ca si noi, la randul nostru, suntem mijloace pentru ceilalti. De la aceasta convingere a mea, aceea ca fiecare persoana umana este simultan/ concomitent si permanent atat scop cat si mijloc, atat raportandu-se la sine cat si la altii, am propus spre dezbatere Metodologia Scop Mijloc, ignorata de multa lume, dar diabolic aplicata de USL in capturarea totalitarista si dictatoriala a puterii in stat. Asa se intampla atunci cand se desconsidera, de catre cei ce se considera democrati si ”buni”, rostul teoriilor in practica noastra cotidiana. Cat despre cine sunt prostii si desteptii in cunoasterea si aplicarea teoriilor ramane sa se decida pe baza legii numerelor mari… (daca nu cumva va fi decretata ca neconstitutionala de catre noua putere national socialista romana).

Liviu Drugus                                               7 iulie 2012

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com

Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente


Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente

 

 

Larry L. Watts, ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”, Traducere din limba engleza de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucuresti, 2011, 795 pagini. Originalul, ”With friends like These” a aparut in anul 2010, in SUA, intr-o editura nespecificata in caseta editoriala a cartii.

 

 

Scurta prezentare a cartii si a autorului

Scriitorul istoric american L.L. Watts are datele necesare unei personalitati pe cat de straine/ stranii pe atat de apropiate/ comune Romaniei. American casatorit cu o romanca (Gabriela), vorbitor si (evident!) cititor de limba romana, specializat pe servicii de informatii si pe managementul acestora, Larry Watts (LW) se prezinta cititorului roman ca un cercetator dezinteresat, dar totusi interesat de adevar si prietenos cu trecutul recent al Romaniei, acesta fiind vazut prin prisma unor documente proaspat desecretizate, dar si printr-o grila de evaluare aparte.

Daca ar fi sa ne jucam numerologic, atunci LL Watts are o putere/ energie mare, de exact o suta de watts/ wati putere (daca socotim pe latineste L + L = C sau pe arabeste 50 + 50 = 100). Este adevarat, un ”bec de o suta” era expresia comuna, ”pe vremea aialalta”, a unei puteri de cumparare (a energiei) mult peste media la nivel de tara care folosea(u) becuri  mai ieftine si mai putin consumatoare de energie (de 60 si chiar 40 W).

(Intr-un text destinat spatiului tipografic, digresiunea de mai sus ar incapea cel mult la subsol sau la Note finale. In spatiul virtual asigurat de acest blog nu am gasit solutia de a separa pe niveluri de importanta diveresele digresiuni, completari, amintiri, puncte de vedere etc., de textul principal care pierde, inevitabil, din fluenta si coerenta. Recunosc, acest tip de ”recenzii” facute de mine cere multa rabdare, citire printre randuri, conexiuni de la un capitol la altul sau chiar un spirit critic care sa selecteze cu discernamant ceea ce este logic si ce este emotional/ atitudinal/ opinie contextuala etc. Pentru mine, ”recenzarea” este un exercitiu critic de autoclarificare si de reflexie mai consistenta in comparatie cu o lectura rapida si superficiala a unei carti. Pentru cititorul interesat, aceste ”recenzii” pot fi surse de informatii, acces la carti adesea prea scumpe pentru un buget mediu, dar si o invitatie sincera la dialog, la dezbateri chiar. Tonul, uneori prea didactic, prea dur sau prea autoritar poate genera o retinere a cititorilor de a reactiona. Un lucru interesant, pe care nu-l pot cataloga din ce directie ar veni, este faptul ca unele persoane ”vizate” in unele ”recenzii” mi-au scris personal, fara critici de fond insa.)

Apropierea lui LW de generalul Ioan Talpes si stransa cooperare cu acesta – in primul rand profesionala, ca istorici si ca specialisti in servicii de informatii – atenueaza totusi ideea de presupusa impartialitate absoluta a unui autor american, idee totusi imperios necesara pentru asigurarea unei credibilitati substantiale a continutului lucrarii de fata. In lumea tenebroasa a serviciilor problema credibilitatii, veridicitatii si sinceritatii nu poate sta decat sub semnul dubitativului, a bemolului adaugat aproape instinctiv fata de tot ceea ce vine din aceasta lume vazuta, probabil, prin prisme care adesea rastoarna realitatea perceputa de majoritatea ”civila”. Filmele, buletinele de stiri si romanele de profil subliniaza ca regula de conduita – nu doar a actantilor ilegalisti, ci si a manipulatorilor lor din umbra – este indoiala, suspiciunea, neincrederea. Cred ca acest sentiment nu poate fi reprimat nici de catre cititorul obisnuit, marcat de curiozitate, dar si doritor de macar cateva certitudini. La o prima lectura a cartii ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, cititorul onest si modest ramane cu convingerea ca Romania are un destin geopolitic inexorabil: suntem un perpetuu spatiu de manevra si de partajare intre marile imperii (roman, otoman, tarist, austriac, francez, britanic, american etc.). Una dintre certitudinile pe care LW ni le insufla, in subsidiar si poate chiar neintentionat, este ca integrarea europeana este solutia unica la acest destin aparent implacabil. De altfel, solutia la marea majoritate a conflictelor inter-natiuni este internalizarea acestora printr-o integrare cat mai profunda si durabila. O alta imagine – cu valente de veridicitate – este ca Romania comunista a avut o pozitie si o atitudine eroica in fata numeroaselor tentative de desfiintare a sa ca stat, desi a avut la indemana o miscare si mai curajoasa: apropierea de SUA de o maniere mai ferma si mai clara. In context, imaginea dictatorului roman Ceusescu apare, in carte, mult imbunatatita, aparand ca fiind un erou national ce si-a sacrificat viata si familia pe altarul interesului statului roman si a poporului roman. Masura in care aceste concluzii pot aparea si altor cititori este, evident, diferita si cred ca se poate rescrie aceasta carte, cu folos, pornind tocmai de la mesajele pe care autorul le transmite, voit sau fortuit.

La peste doi ani de la scrierea acestei carti in limba engleza si la peste un an de la aparitia versiunii romanesti in tiraj ”de masa”, interesul pentru cartea lui LW este relativ constant si librariile continua sa ofere noi si noi tiraje. Ar fi un indiciu important pentru masurarea gradului de patrundere a noilor adevaruri despre ”prietenii” nostri din defunctul lagar socialist sovietic daca am cunoaste volumul si dinamica vanzarii acestei carti realmente deosebite si utile. Am scris ”adevaruri”? Cred ca nu am gresit, adevarul fiind adesea unul multiplu, cu multe fatete, adesea discret si foarte rar cunoscut in integralitatea si complexitatea lui. Spre mirarea mea, eu fiind un adversar al ”stiintei” numita ISTORIE, am citit, in ultima vreme mai multa istorie decat in multe decenii anterioare, explicatia interesului pentru acest delicat si criticat domeniu fiind curiozitatea de ”audiatur et altera pars”. Poate tocmai de aici vine si interesul unui mare numar de cititori pentru acest gen de scriitura, ignorand iluzia – abil intretinuta – ca serviciile secrete si istoricii acestora nu isi devoaleaza niciodata in public principiile de organizare, sursele de informare si de finantare etc., adica ADEVARUL in esenta sa intima. Sub raportul volumului de informatii oferit de autor, ma raliez si eu acelor recenzenti care au clamat excesul de informatii, nu intotdeauna relevante, in sublinierea ideii ca Romania a fost tinta represaliilor sovietice si asta nu numai pentru pozitia de independenta si de actor autonom pe arena internationala. Sugerez publicarea (si a) unei editii prescurtate si bine compactate, esentializate si chiar fara pretentia de a spune adevaruri ultime si definitive. Traim, totusi, in era eseului, nu in aceea a romanelor fluviu… Multi dintre cunoscutii care au achizitionat cartea au marturisit ca n-au reusit sa o parcurga integral, evident in defavoarea lor insisi.

Intr-un interviu cu Ioan Talpes (IT), ziaristul interviewer l-a rugat pe interlocutor sa confirme daca in presa romaneasca contemporana exista in presa ziaristi care sunt surse directe de informare pentru servicii, iar raspunsul a fost categoric ”da”. La intrebarea cum sunt platite sursele jurnalistice, IT a spus ca nu sunt platiti, acestia actionand in virtutea unui sentiment al datoriei si … bla bla bla. Ziaristul interviewer, istet, nu se lasa si revine cu intrebarea: ”Sa presupunem ca eu ca ziarist prezint interes pentru unul dintre serviciile noastre de informatii. Cu cat credeti ca as putea fi platit?”. La care IT cade in facila capcana si raspunde: ”Depinde! Sunt situatii si situatii…”. Asadar, povestea cu patriotismul si datoria civica a cazut rapid si a ramas concluzia fireasca ca informatia este o marfa care se vinde si se cumpara pe o piata (tot mai) globala. Am inserat aici acest dialog cu scopul relativizarii  ideii de adevar, concept ideal si care ar trebui tratat si acceptat ca atare. Mereu vom citi si auzi ca avem, in sfarsit, adevarul-adevarat cu privire la ceva (revolutia romana, serviciile secrete ale tarilor prietene, lista lui Severin etc.) dar vom avea, intotdeauna, doar franturi si segmente de adevar. Precizarea de fata este valabila si pentru declaratiile lui Larry Watts referitoare la faptul ca in cartea sa este expus ADEVARUL despre cum ne-au lucrat ”prietenii” in trecutul relativ recent. Expresia latineasaca ”cum grano salis” este adecvata, cred, si acestui context.

Daca adevarul este unul contextual si complicat de comunicat, in schimb modul de transmitere a acestuia trebuie sa fie unul impecabil. De aceea, voi continua sa atrag atentia asupra multor erori de formulare, de logica, de gramatica etc., toate acestea fiind translate si asupra autorului si prefatatorului. Si editia engleza a avut parte de critici similare (vezi recenzia din revista ”Parameters”, inclusa mai jos), dar tocmai de aceea, editia romaneasca ar fi trebuit sa fie foarte bine ingrijita si redactata. Revin cu propunerea ca, in conformitate cu legislatia romana si europeana cu privire la calitate, si editurile sa fie obligate – ca si oricare alt producator –  sa treaca in caseta redactionala numele ingrijitorului de editie/ carte, al tehnoredactorului si corectorului tocmai pentru a individualiza responsabilitatea editurii, care va trebui sa angajeze personal calificat si verificat. In ultima instanta, corectitudinea unui text se instituie ca act de educatie, de model cultural. Nu voi ezita sa fac acest serviciu de ”sanitar” al textelor (unii spun ca doar caut noduri in papura) in speranta ca, prin cumulare de efecte negative scoase la iveala, sa se ajunga la masa critica necesara pentru ca factorul legislativ sa intervina si sa oblige la minime reguli de calitate si corectitudine profesionala.

In fine, o mica observatie cu referire la titlu si subtitlu. Dupa parerea mea, titlul este metaforic  si sugestiv doar in contextul subtitlului. Dar subtitlul are o mica problema de ”adevar” atunci cand face referire la ”Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania”. Indiferent cat de ”oaie neagra” ar fi fost Romania comunista in cadrul Tratatului de la Varsovia si al Blocului sovietic in ansamblul sau, nu se poate considera ca Romania nu a fost parte integranta a acestui Bloc. Mai mult, Romania a fost perfect motivata ideologic, geopolitic, militar etc., sa faca parte din acest sistem, bloc, lagar sau ce alte descrieri s-ar putea da. Acest subtitlu porneste, din start cu o ipoteza falsa, aceea ca Romania s-a luptat si cu ea insasi, pe langa lupta sa cu celelalte componente ale blocului sovietic. Un subtitlu de genul ”Rezistenta Romaniei la atacurile prietenilor din Blocul Sovietic” ar fi fost mai corect sub aspectul respectarii adevarului. Si ideea de ”clandestinitate” este una ambigua si confuziva. Se stie ca toate serviciile de spionaj au ca specific al lor nerespectarea legilor din tara straina in care activeaza. Ele sunt antiexemplul suprem atunci cand vorbim (cu ipocrizie) in sustinerea suprematiei absolute a legii. Reluand titlul si subtitlul impreuna, atunci apare banuiala ca lucrarea de fata are ca prim obiectiv nu atat restabilirea adevarului unei perioade recente, cat construirea unui nou trecut recent, mai pozitiv si mai usor de suportat, acela in care eroul roman Ceausescu a pus bazele actualei apartenente NATO a Romaniei, a construirii scutului de la Deveselu si a perceperii Rusiei ca inamicul potential numarul 1 pentru tara noastra, acum si in perspectiva. In fine, titlul (fara subtitlu) are si un mare risc: scrisa de pe pozitiile unei tari aliate si prietene (SUA), indemnul la rezerva si la precautie in raport cu prietenii nostri actuali ramane la fel de viu ca si acela sugerat de subtitlul cartii. Evident, nu compar democratia americana cu dictatura sovietica, cultura occidentala cu cea orientala si nici traditiile culturale ale celor doua tari, dar, in opinia mea, autorul are perfecta dreptate sa fim atenti la valentele prieteniilor mai ales cand interesele au dimensiuni existentiale globale.

Ciudatenii legate de locul unde a aparut originalul american in 2010

Mr Google ma ajuta sa aflu ca, inainte de a aparea la Editura rao, cartea lui LW a aparut la o alta editura romaneasca in 2010, si anume la Editura Militara (unde Ioan Talpes a lucrat in perioada 1985 – 1990, in ultimii ani 1988 – 1990 fiind chiar redactor sef al editurii, la fel ca un alt celebru director de editura, Ion Iliescu de la Editura Tehnica). Epuizarea stocului acestei prime editii, dar si rolul urias pe care il poate juca cunoasterea continutului cartii in remodelarea mentalului romanilor a generat decizia de a incredinta Editurii rao publicarea, in 2011, a acestei lucrari care incepe cu o alta curioziate/ ciudatenie: cuvantul inainte este semnat de Ioan Talpes si datat 2010, fara a se preciza ca aceasta prefata fusese scrisa si pentru originalul american aparut tot in 2010. (In lipsa acestei precizari orice cititor va crede ca este o prefatare facuta strict pentru editia romaneasca, facuta de un specialist roman in domeniu). De retinut ca Editura rao mentioneaza ca an al aparitiei originalului american tot anul 2010. Rezumand, originalul apare in 2010, prima editie in limba romana apare tot in 2010, Cuvant-Inainte la editia romana din 2011 este scris tot in 2010, iar acelasi cuvant inainte (Foreword) a fost semnat tot de I. Talpes si pentru editia americana din 2010.

Misterul numelui editurii americane care a publicat originalul acestei lucrari ramane, dupa parerea mea, o scapare ce putea fi evitata, desigur in afara de cazul in care ratiuni foarte inalte ar fi impus incalcarea acestei norme elementare referitoare la sursa originalului. In mod curios, un recenzor de rang inalt (http://www.ziaristionline.ro/2012/05/30/with-friends-like-these-by-larry-l-watts-in-parameters-us-armys-senior-professional-journal-this-work-is-more-than-just-an-expose-of-cold-war-intelligence-secrets/) care a facut o prezentare sintetica a lucrarii lui Watts in revista americana ”Parameters” nu face nicio trimitere la editura care a lansat cartea  in limba engleza, mentionand totusi faptul ca aceasta (cartea, adica) este ”poorly edited” (adica a avut parte de o redactare nu prea grozava) lucru la care subscriu. O ipoteza pe care o avansez aici referitoare la editura care a lansat editia americana este ca aceasta editura ar putea sa fie una ”de uz intern”, respectiv o editura proprie a vreunui institut de informatii american.

Este generalul Talpes co-autor al cartii?

Cele de mai sus imi sugereaza/ genereaza ipoteza ca aceasta carte sa fi fost scrisa in paralel, in engleza si romana, eventual in ”laboratoarele SIE”, tocmai pentru a da posibilitatea partii romane (probabil SIE, dar si altor institutii interesate) sa verifice si sa livreze in timp util informatiile redactate apoi de LW. Nu exclud, in acest caz, chiar o co-productie romano – americana, respectiv Talpes – Watts, dar cu retragerea generalului Talpes din calitatea de coautor, tocmai pentru a oferi continutului cartii o credibilitate sporita. O opinie similara referitoare la ideea ca un autor strain este mai credibil decat unul roman o avanseaza, intr-unul din emisiunile de la TVR ale Monicai Ghiurco, si istoricul Ioan Scurtu.

Postura generalului Talpes de  consilier (1 iulie 1990 – 9 aprilie 1992) pe probleme de informatii al presedintelui Iliescu  – presedinte perceput in popor drept autorul moral al dublului asasinat al cuplului Ceausescu –, urmata de aceea de director al SIE (9 aprilie 1992 – 31 iulie 1997), dupa directoratul controversatuluilui (spion) Mihai Caraman, contravine destul de evident cu postura lui LW de persoana care incearca o ”reabilitare” a imaginii dictatorului roman, indeosebi prin prisma rezistentei acestuia in fata incredibilelor incercari ale tuturor serviciilor ”prietene” de a pune Romania cu botul pe labe, daca nu chiar sa o pedepseasca cu disparitia pentru indrazneala de a nu se supune tzarilor rosii. Tot la ”negativul” imaginii generalului si istoricului militar Talpes se pot aminti si urmatoarele posturi ale acestuia: in perioada ian. 1999 – dec. 2000 a fost consilier personal al presedintelui PDSR Ion Iliescu, apoi (21 dec 2000 – 10 martie 2004) a fost consilier prezidential si sef al administratiei prezidentiale a presedintelui Ion Iliescu, apoi membru PSD din 2004 pana in 2005, senator PSD etc. Or, imagina lui Ion Iliescu, aceea de ”om al rusilor”, de favorizant si aparator al vechilor nomenclaturisti comunisti nu putea crea in jurul lui Ioan Talpes o aura de anticomunist sau de promotor al relatiilor cu Occidentul. Desigur, urmatoarea postura a generalului Talpes (istoric, absolvent de Bucuresti, promotia 1970), aceea de reformator al serviciilor de informatii externe si de integrare a acestora in sistemul NATO, apoi de prezidentiabil independent (desi isi crease si un partid – Uniunea Populara Social Crestina) si de candidat la Senat pe listele PD-L in 2008  ar fi justificat un co-autorat, dar, probabil, prima postura a umbrit-o pe secunda, astfel incat autorul unic al cartii a ramas istoricul american LW.

Asadar, IT nu putea aparea drept co-autor, chiar daca in realitate asa ar fi, dar apare in calitate de prefatator al lucrarii si de colaborator direct cu serviciile occidentale in operatiunea de cosmetizare a serviciilor romanesti dupa chipul si asemanarea acestora.

In Cuvant-inainte IT isi face mai mult siesi un autoportret, exagerand – poate ca o compensare a faptului ca nu a putut deveni co-autor, sau chiar autor al unor asemenea dezvaluiri ”scandalos de incitatnte” (expresia ii apartine) – cu implicarea personala in aparitia lucrarii de fata. Stilul alambicat si usor incifrat al lui IT, dorinta de epatare printr-o manevrare riscanta a limbii romane, ii joaca feste tocmai in prima fraza a acestui Cuvant inainte: ”Indeobste, istoricii isi si iti propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare si – nu de putine ori – analizeaza interpretari care contribuie la perceperea si intelegerea mai profunda a unor perioade si evolutii din istoria unei comunitati, popor sau chiar a umanitatii”. Constructia ”istoricii … isi …  propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare…” este, vizibil cu ochiul liber, una incorecta. Personal, fara pretentia ca ar fi singura varianta mai buna, as propune urmatoarea formulare: ”Istoricii au misiunea de a aduce mereu informatii suplimentare despre trecut si de a oferi semnificatiile posibile ale acestora celor din prezent”. Daca finalitatea/ adresantul scrierii primei fraze dintr-un Cuvant-inainte ar fi fost cititorul si nu autorul insusi, atunci cred ca o fraza de 20 de cuvinte este preferabila uneia de 45 de cuvinte, cu un castig sensibil sub raportul claritatii. Evident, IT scrie cum vorbeste (eventual dicteaza unei secretare care va verifica apoi si corectitudinea gramaticala), iar cand vorbeste ii place sa se asculte/ auda si sa se autoincante de limbajul diplomatic-avocatesc sucit si rasucit pentru a puncta la ”impresie artistica”. Din pacate, frazele kilometrice pierd din claritate, precizie si eleganta.  Inca un exemplu de kilometraj lingvistic – evident, cu erorile inevitabile aferente: ”De aceasta data si odata cu citirea scandalos de incitantei abordari ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania” ne aflam in fata unei provocari ce se rosteste ca raspuns obligatoriu tuturor formelor de propaganda stiintifica, a tuturor formelor de manipulare ce ni s-au prezentat ritos a fi drept adevaruri romanesti pe parcursul a zeci si zeci de ani, in perioada comunista si – dezolant – in cei douazeci de ani ce s-au scurs de la lamentabila sa prabusire”. In locul celor 80 de cuvinte as propune doar 8: ”Este o carte-replica la neadevarurile din comunism”. Erorile usor de depistat in cele 80 de cuvinte sunt: a) trei puncte in loc de punct intre titlul si subtitlul cartii; b) abordarile nu se citesc, ele se practica, se preiau, se imbunatatesc; doar textele se citesc (nici metaforic nu merge sa ”citim o abordare”); c) provocarea lui LW nu ”se rosteste ca raspuns”, ci ”este un raspuns”; d) ”forme de propaganda stiintifica” este inca o ciudatenie: propaganda comunista era doar mincinoasa, nicidecum ”stiintifica”; e) ”formele de manipulare” nu aveau cum sa fie prezentate drept adevaruri, in schimb manipularile da; f) ”perioada comunista si … lamentabila sa prabusire” nu merge deloc; cel mult regimurile politice se prabusesc, perioadele istorice nu se prabusesc niciodata. Cel mult, acestea se pot incheia lamentabil; g) adejectivele ”ritos”, ”scandalos”, ”dezolant”, ”lamentabil” sunt briz-brizuri inutile, ba chiar daunatoare claritatii textului.  Urmatoarea fraza este nu doar prolixa si greu de urmarit, ci este una ciudata care reuseste sa se incheie cu inceputul. Dand deoparte balastul informational continut in cele cca 60 de cuvinte, invit cititorii sa urmareasca aceasta constructie: ”Decembrie 1989 … ne apare, in sfarsit, in retrospectiva si perspectiva determinarilor sale istorice de la cucerirea independentei romanesti in 1878 pana la anul de gratie si dizgratie 1989”. Esentializand, in continuare, rezulta ca ”Decembrie 1989 …. ne apare … in retrospectiva … determinarilor sale istorice pana la anul … 1989”. Perfect ”logic” si circular! Continuarea este halucinanta ca sa nu spun de-a dreptul aiuritoare: ”Si – ce este, in sfarsit, ferm angajat – preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice nu din si prin viziunea pe care ti-o ofera documentele si declaratiile publice oficiale sau lucrarile dedicate slujirii unor optiuni politice sau a varii interese, ci prin dezvaluirea proiectelor, actelor si faptelor din umbra”.  S-ar putea declansa un concurs de ghicit: oare ce a vrut IT sa spuna in propozitia de mai sus? Ce este ferm angajat? Dar insiruirea de cuvinte ce ar putea comunica oare? Caragiale ar exploata cu mult folos expresile ”preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice… prin viziunea…”. Nu mai insist asupra limbajului imbarligat si inutil baroc. Cititorii vor decide daca le place sau nu. Pentru mine, cele peste trei pagini de de ”Cuvant-inainte” sunt doar o proba practica a persistentei limbajului de lemn, o incercare de a impresiona cititorul mediu, chiar cu riscul de a nu-i transmite acestuia NIMIC. Finalul este unul ce se vrea curajos, promitator si optimizant. Intr-o maniera diabolic avocateasaca si as zice chiar smechereasca IT subliniaza ”cat de mult si-a dorit acelasi lucru (intrarea Romaniei in NATO – nota mea) si un profesor american, captivat de provocarea unui proiect ce ne va reconfigura chiar determinarile geografice”. Ce vrea oare sa ne comunice IT prin proiectul (intrarea Romaniei in NATO) al carui  rezultat va insemna reconfigurarea noastra sub aspectul determinarilor geografice? O prima varianta de traducere ar fi ca, oricat de departe geografic ar fi armata americana – principala componenta a NATO, tot mai aproape de interesele existentiale ale Romaniei ar fi. O alta varianta de traducere ar fi ca intrarea Romaniei in NATO ar putea schimba chiar conturul geografic al Romaniei, prin reintregirea cu teritoriile pierdute in iuresul ultimului razboi global. Dar indiferent care dintre variante ar fi cea gandita de IT (sau chiar ambele, impreuna), raman la ideea ca istoricii (mai ales aceia care sunt si profesori universitari) ar trebui sa se exprime limpede, concis, corect si clar pentru un numar cat mai mare de cititori.

Ce au retinut alti recenzori din cartea lui Larry Watts?

La o asemenea avalansa de editii, tiraje, prezentari in ziare, reviste, emisiuni de radio si TV era firesc sa apara si un numar mare de recenzii, incepand cu simple prezentari de carte si continuand cu descrieri sintetice ale ideilor principale, ceva mai rar intalnind analize detaliate si profunde, cu ipoteze si concluzii elaborate. Cei intersati ar putea sa caute pe Google sau pe alte motoare de cautare asemenea prezentari si analize, dar cum timpul tuturor este limitat, voi incerca sa sintetizez opiniile gasite pe internet, insotindu-le de comentarii si conexiuni cu alte teme de interes. In final voi scrie propriile mele concluzii la care am ajuns pe parcursul lecturarii cartii si apoi voi face o scurta trecere in revista a ideilor pe care le consider relevante si demne de urmarit si in viitor. Inainte de aceasta gasesc interesanta, dar ciudata reactia celor care sunt bine familiarizati cu serviciile de informatii si care au manifestat fie dezinteres fata de orice discutie pe marginea cartii (fiind convinsi ca cineva vrea sa le extraga opiniile, chiar pe acelea ascunse sau cu care nu ar dori sa se afiseze). O alta posibila explicatie ar fi ca nu ar dori sa deranjeze pe colegii lor rusi, oricum mai prezenti si mai apropiati geografic decat colegii lor americani pe teritoriul Romaniei. Tot ciudata mi s-a parut discutia dintre Emil Hurezeanu (EH) si (pe atunci) ministrul de externe Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni ”Compas” (The Money Channel) din luna mai. EH dorea sa obtina o pozitionare a proaspatului ministru pe tema lansata de Larry Watts, intrebandu-l despre o carte al carui titlu ii scapa, ”with friends like these”, parca… Ministrul a raspuns tot evaziv si fara entuziasm, poate si datorita functiei oficiale care ii restrictiona arealul de libera exprimare. Cred ca totusi, date fiind dezvaluirile din carte, o dezbatere serioasa, cu participarea unor istorici si analisti militari ar putea lamuri si orienta lucrurile spre o cunoastere benefica si care sa descurajeze pozitiile extreme intr-o lume care deja este cu tensiunea (prea) ridicata.

La adresa http://www.libris.ro/politica/fereste-ma-doamne-de-prieteni–larry-watts-RAO978-606-8255-95-8–p370518.html gasim: FAPTE SI INTAMPLARI CUTREMURATOARE DIN ISTORIA ROMANIEI DEZVALUITE ACUM PENTRU PRIMA DATA

O CARTE CARE VA SCHIMBA SPECTACULOS INTREAGA VIZIUNE ASUPRA ISTORIEI NATIUNII ROMANE

Fereste-mã, Doamne, de prieteni dezvãluie amãnunte senzationale din culisele spionajului si politicii internationale, care au precedat revolutia din decembrie 1989 si manevrele care i-au urmat, precum si strategiile si tacticile adoptate de serviciile secrete din Blocul Comunist pentru a tine in frau aspiratiile de independentã ale Romaniei.
Fereste-mã, Doamne, de prieteni examineazã interesele strategice aflate in spatele relatiilor antagoniste ale Romaniei cu „aliatii“ din Rãsãrit, motivatiile incredibilei sfidãri a tãrii noastre la adresa Moscovei, metodele de „eliberare“ militarã si de securitate din jugul sovietic, scopurile opozitiei fatã de politicile de la Kremlin si, mai ales, reactia sovieticilor si a loialistilor din randul membrilor Pactului de la Varsovia in cele mai inalte consilii ale acestora, asa cum au fost acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanti militari si de organe ale securitãtii statului.
Adevãruri dureroase rostite acum pentru prima datã despre relatiile sovieto-romane, ce conduc la o intrebare importanta: Cum de mai existãm ca natiune in ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei?

Consultant al Corporatiei RAND la momentul revolutiei, LARRY WATTS a cãlãtorit deseori in Europa de Est si in URSS inainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din Romania la infiintarea Colegiului National de Apãrare si a conlucrat cu mai multi ministri romani ai Apãrãrii si sefi de stat major privind reforma in domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace si integrarea in NATO. In 1990 si 1991 a fost seful Biroului IREX din Bucuresti, iar panã in 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din Romania. Intre 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe langã consilierul prezindential pentru securitate nationalã din Romania.

O CARTE-DOCUMENT CARE TREBUIE SA EXISTE IN BIBLIOTECA FIECARUI ROMAN!

 

Thursday, April 26th, 2012  Ziaristi Online publica la adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/04/26/larry-watts-a-vrut-sa-l-asasineze-pe-ceausescu-o-noua-emisiune-bomba-la-tvr-1-cu-dr-watts-despre-terorism-si-contra-terorism-azi-la-22-40-mostenirea-clandestina-v-video/ se afla articolul si inregistrarile video referitoare la istoria comunista a Romaniei in context international Larry Watts a vrut sa-l asasineze pe Ceausescu. O noua emisiune-bomba la TVR 1 cu dr Watts, despre terorism si contra-terorism: Mostenirea Clandestina (I-V). VIDEO

Dupa lansarea de la Craiova a primului volum al lucrarii sale, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“, prof Larry Watts a continuat dezbaterea inceputa in Sala Albastra a Universitatii din Craiova, intr-un cadru restrans, cu profesori, cercetatori si jurnalisti. Prezent la eveniment, reporterul Ziaristi Online a fost martorul unor confesiuni si dezvaluiri de senzatie. Discutand despre anii sai de bursa in Romania, ’82-’84, si hartuielile la care erau supusi de catre Securitate cei cu care se intalnea in scopuri stiintifice, de la Corneliu Coposu la Dinu Giurescu si, poate, chiar si Liviu Maior, Larry Watts a marturisit ca nu o data a fost tentat sa aplice un plan pe care-l concepuse pentru asasinarea lui Ceausescu. Conform calculelor istoricului american, chiar daca atentatul nu ii reusea, stia ca zorii sfarsitului comunismului sunt aproape si, dupa cativa ani in puscariile romanesti, avea sa fie eliberat ca un erou national, ba chiar international, odata cu caderea regimului. Tanarul student Larry Watts planuiese atacul asupra fostului dictator comunist ori la una dintre manifestatiile de 23 august ori la alta iesire publica a lui Ceausescu, cand spera sa poata ajunge in apropierea sa, inzestrat cu un pistol. Din fericire pentru el, planul a ramas doar in mintea sa. Cu toate acestea, studiile sale in domeniul terorismului si contra-terorismului stau la baza noului episod al serialului temerarei jurnaliste Monica Ghiurco despre Razboiul Secret contra Romaniei Moştenire clandestină (V) – Terorismul în războiul rece şi implicarea României, care va fi difuzat in aceasta seara, la TVR 1, de la 22.40(VR)

UPDATE: Vedeti aici cele cinci episoade difuzate pana acum:

(pe weblink se afla 5 ore de interviuri cu Larry Watts realizate exceptional de Monica Ghiurco).

Interviuri cu Larry Watts

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/03/16/pacepa-a-recunoscut-in-fata-directorului-cia-ca-a-fost-agent-kgb-interviu-bookiseala-cu-larry-watts-am-dat-de-perete-cu-usa-secretelor-dar-mai-sunt-multe-incaperi-si-coridoare-intunecate/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

Interviu BOOKiseala cu Larry Watts: Am dat de perete cu usa secretelor dar mai sunt multe incaperi si coridoare intunecate

Cum se explica succesul cartii lui Larry Watts?, se intreba, recent, portalul BOOKiseala.ro. Intr-adevar, lucrarea istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, aparuta anul trecut la Editura Rao, a depasit asteptarile editorului si observatorilor de specialitate: cinci editii la rand, in mai putin de un an! Ceea ce o situeaza deja in varful topului celor mai bine vandute carti din Romania. Prezentata la lansarile din Capitala si din tara de nume prestigioase, de la academicienii Dinu C Giurescu si Florin Constantiniu la actualul director al SRI, George Maior si fostul sef al SIE, Ioan Talpes – care se va afla si la lansarea de la Timisoara -, cartea nu a beneficiat totusi si de recenzii in presa “mare”, pe masura interesului cititorilor romani. Mai precis, a fost masiv ignorata de presa centrala si de ziaristii de toate calibrele care o populeaza. Cu cateva exceptii notabile, cum ar fi Monica Ghiurco de la TVR, Ion Cristoiu de la B1 si Stelian Turlea din fosta echipa Lumea. Ceea ce releva, din nou, discrepanta crasa dintre interesul cetateanului si cel al proprietarilor de trusturi media din Romania. Dar cartea a beneficiat, totusi, de o pseudo-recenzie mai cu mot in presa scrisa, respectiv in publicatia elitista de tiraj confidential “22”, a Grupului pentru Dialog Social, cat si de o critica mai speciala in revista “Vitralii”, venita din partea unor rezervisti ai Securitatii care continua sa-i sustina legendarea americana a cartitei sovietice Ion Mihai Pacepa. Articolasul din revista GDS, care trata o lucrare stiintifica intr-un mod bascalios lamentabil, a fost preluat apoi, “cum laude”, de site-ul institutului guvernamental IICCMER administrat de bloggerul post-comunist Vladimir Tismaneanu. Blogger care incepuse sa injure cartea in aceeasi postare in care recunostea ca nu a citat-o inca. Cu toate acestea si in pofida lor, “omerta” a fost sparta. Stirile online despre cartea lui Larry Watts, raspandite din om in om, la fel ca pe vremea comunismului, au facut ca exceptionala lucrare de istorie secreta a Romaniei sa se vanda ca painea calda, aproape pe sub tejghea. De ce? Raspunsul este simplu: istoricul american ofera pentru prima oara romanilor adevarurile ascunse ale vietii lor sub comunism. Cine nu ar vrea sa inteleaga mai bine ce s-a intamplat cu viata lui? Cine ii sunt, cu adevarat, prietenii? Care dintre oaspetii cazuti de pe cai vrea sa-l alunge din propria-i casa? Ce lupte nestiute s-au dus pentru soarta lui, a Carpatilor, Gurilor Dunarii si Marii Negre? Cine este el, romanul, de ce s-au conceput planuri de stergere a identitatii lui nationale si care este rolul lui pe acest pamant? Tot ceea ce a fost ocultat si falsificat pana acum in diverse rapoarte amatoristice si toxice cu pretentii oficiale este scos la lumina, cu putere, aproape orbitor, pentru unii, in cele mai mici amanunte, documentate cu acribie de Larry Watts in arhivele CIA, ale NATO si ale fostului Pact de la Varsovia aflat sub controlul KGB. Tineti cont: din cele 800 de pagini ale volumului, doldora de documente, numai bibliografia si indicele de nume ocupa 80 de pagini. Si acesta este doar primul volum… Alte doua sunt in lucru. Dar despre acestea şi despre succesul primului volum ne vorbeşte chiar autorul, în exclusivitate pentru BOOKiseala.ro:

V-ati asteptat sa aiba un asemenea succes editorial cartea Dvs?

Nu, nu m-am asteptat. Cartea a fost destinata in primul rand publicului american si european, pentru a explica razboiul clandestin si rolul remarcabil pe care l-a avut Romania in aceasta lupta, pentru Statele Unite si Europa.

Si cum va explicati acest succes?

Ei bine, este vorba despreRomania, pana la urma. Dar popularitatea unei carti, sper, academice, cu mii de note lungi de subsol, spune de asemenea ceva despre nivelul sofisticat, in sensul de rafinat, al publicului roman. Carti cum este aceasta a mea in mod normal nu ating un astfel de succes in Statele Unite.

Care au fost cele mai frecvente intrebari cu care v-au abordat romanii la lansarile Dvs?

“Cand urmeaza sa apara volumul urmator?” O multime de oameni m-au intrebat, de asemenea, ce s-a intamplat in 1989, desi aceasta carte merge pana la anul 1978. In general am raspuns ca inca nu am scris – sau, cel putin, nu am terminat de scris –  volumul care trateaza anul 1989. Cu toate acestea, ce urmeaza se va concentra pe dinamica dintreRomaniasi amico-dusmanii sai aliati – acesti “frenemies” -, si nu atat de mult pe planurile, intentiile si actiunile jucatorilor nationali. Sper sa pot oferi un context care lipseste si care va ajuta la promovarea unei mai bune intelegeri a acestuia, nu o foaie de acuzare impotriva unor pretinsi vinovati.

La ce trebuie sa ne asteptam in volumul urmator?

Ei bine, vor fi, de exemplu, sectiuni destinate „defectarii” lui Pacepa, atacului asupra identitatii romanesti, implicarea in terorismul international. Si multe altele.

Recenziile negative venite din partea unor ofiteri ai fostei Securitati si din grupul de interese al dlui Tismaneanu v-au influentat in vreun fel?

Sper sincer ca lucrarea mea nu este ultimul cuvant cu privire la diversele teme pe care le-am ridicat, ci mai degraba o sursa de inspiratie si un ghid pentru continuarea cercetarii. In ce priveste unele probleme sper ca am reusit sa dau cuusade perete printr-o lovitura cu piciorul pentru a lasa lumina sa se reverse; in altele doar am indicat cateva zone intunecate dar care duc spre niste coridoare potential foarte interesante. In ansamblu, cred ca aceasta carte este doar o zgarietura pe peretele in spatele caruia se afla ascuns adevarul; o zgarietura prin care ajungi putin mai aproape de el. Comentariile critice, atat cele bazate pe  amintiri si experienta directa dar si cele originare din diferite paradigme, sunt intotdeauna utile. Uneori, ele chiar iti pot schimba perceptia. Comentariile de acest gen aproape intotdeauna dezvaluie ceva din interpretarile pre-existente si din prejudecatile cognitive ale celor care le fac. Si, uneori, te pot ajuta sa ti le dezvaluie pe ale tale. Scopul meu este de a obtine adevarul, chiar daca nu se intampla intotdeauna.

Din cate cunoasteti, fostul general comunist Ion Mihai Pacepa, pe care l-ati definit adeseori drept un agent sovietic pe deplin conspirat, a avut vreo reactie pana in prezent, alta decat cea exprimata prin criticile domnului Tismaneanu?

Permiteti-mi sa explic, pentru a „n”-a oara – nu pentru Dvs, dar pentru multi, multi altii: eu incerc sa fiu foarte clar in diferentierea intre opiniile mele si un fapt stabilit deja. Nu este „opinia” lui Larry Watts ca Pacepa a fost un agent sovietic. Acesta este un fapt stabilit clar, fara putina de tagada. Dupa cum Pacepa foarte precis a declarat intr-un cadru public, in fata fostului director CIA, James Woolsely, si a lui Vladimir Bukovski, el a fost “un agent KGB timp de 27 de ani”. Cu alte cuvinte, el a fost un agent sovietic pe toata durata serviciului sau in Securitatea romana. Nu vad nici un motiv sa-i contest pretentia. De fapt, exista o abundenta de dovezi care o confirma. Daca altii doresc sa-i conteste revendicarea ar trebui sa-l ia pe domnul Pacepa la intrebari.

Vedeti unele similitudini cu perioada trecuta si operatiunile secrete impotriva  Romaniei studiate de Dvs si situatia prezenta a Romaniei?

Ei bine, as putea sa va raspund… dar apoi ar trebui sa va impusc. Si inteleg ca trebuie sa stau la coada…

A consemnat Victor Roncea / BOOKiseala.ro

Larry L. Watts si Editura Rao vă invită la lansarea volumului Fereşte-mă, Doamne, de prieteni vineri, 16 martie, ORA 18.00, la Bookfest Timişoara, Centrul Regional de Afaceri Timiş (CRAFT), Sala Polivalentă (B-dul Eroilor de la Tisa, nr. 22, Timişoara).

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/05/08/interviu-larry-watts-din-1960-pana-in-septembrie-1989-romania-a-fost-incadrata-in-grupul-statelor-ostile-urss-alaturi-de-sua-rfg-si-israel/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

 

“Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile U.R.S.S., alături de SUA, R.F.G. şi Israel”

Un interviu de Melania CINCEA

Volumul istoricului american Larry Watts“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, editat de RAO, a fost lansat, recent, şi la Timişoara, la Targul de Carte Bookfest (foto sus). Cartea, despre care Larry Watts spune că tratează doar chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia României ca actant în context internaţional, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte –, a dat, însă, naştere unor controverse. Sunt voci care acuză că volumul propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada comunistă – documentele selectate insistând asupra statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lipsesc pasajele referitoare la represiunile asupra elitei interne româneştiCe spune, însă, Larry Watts?

Nota Ziaristi Online: Istoricul american urmeaza sa sustina o conferinta publica pe aceste teme joi, 10 mai, ora 12.00, la Casa Academiei din Bucuresti, str 13 Septembrie nr 13, unde va prezenta in premiera introducerea volumului al II-lea al lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“.

“România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de controlul sovietic”

De ce a avut nevoie fostul Bloc Sovietic să poarte un răz boi clandestin cu România?

Potrivit arhivelor sovietice şi do cumentelor aferente Pactului de la Var şovia, acest război clandestin a fost mo tivat de faptul că, spre deosebire de alţi membri ai Pactului, România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de contro lul sovietic – şi economic, şi militar, şi informaţional, şi politic – şi a început să implementeze politici pe care Moscova le considera contrare intereselor sale.

Sunt voci care afirmă că dum neavoastră propuneţi o viziu ne unilaterală asupra politicii externe a României în perioa da comunistă – documentele selectate insistând asupra in dividualităţii, a statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lip sesc pasajele referitoare la re presiunile asupra elitei inter ne româneşti. Cum comentaţi?

Voi comenta mai întâi prima parte a întrebării. Cartea mea abordează chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia Ro mâniei ca actant în context interna ţio nal, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte. După ce am observat modul în care practic orice sursă din România a fost consi de rată nesigură sau lipsită de credibilitate în Occident, am decis să centrez cer ce tarea mea, pe cât posibil, pe surse din exteriorul României, utilizând în primul rând sursele provenind de la alţi mem bri ai Pactului, pe care le-am conside rat ca un indicator mai credibil al evaluării României şi al relaţiilor cu Statul ro­mân.

Pe perioada acoperită de cartea mea, niciunul dintre documentele din cadrul Pactului nu reflecta vreo preo cupare legată de represiunea internă din România. În schimb, ceilalţi mem bri ai Pactului de la Varşovia reclamau sprijinul popular acordat regimului de la Bucureşti, sprijin care făcea ca ope raţiunile împotriva acestuia să fie mai greu de implementat. În orice caz, eu nu cred că poate fi considerat surprin zător faptul că o carte cu titlul “Războ iul clandestin al blocului sovietic cu Ro mânia” nu a abordat pe larg un subiect care a avut foarte puţin (sau nimic) de a face cu relaţiile româno-sovietice.

În ceea ce priveşte lipsa unei in terpretări “multilateral dezvoltate”, am examinat sute de documente de arhi vă sovietice şi aparţinând statelor sem na tare ale Pactului de la Varşovia, cu ex cepţia României. Imaginea care reiese în mod constant din aceste documente este una ce denotă antagonism, osti lita te şi un adevărat război clandestin. Am citat aceste documente, în notele de sub sol, şi am inclus la multe dintre ele link-uri către documentele în limba originală de pe site-ul meu – http://www.larrylwatts.com. Am tradus, de asemenea, unele docu mente care au intrat în posesia mea du pă publicarea cărţii, acestea fiind pos tate pe site-ul Woodrow Wilson Inter national Center dinWashingtonDC. Îi invit pe toţi cei interesaţi să verifice ei înşişi documentele în cauză. Aş dori să subliniez, însă, că, în general începând din 1989, s-a vorbit despre perioada aco perită de carte doar din prisma repre siu nii interne a regimului comunist. Cred că unele persoane au început  să consi dere această stare de fapt anormală nu doar ca fiind normală, ci şi dezirabilă.

“Moscova a considerat «pierderea» Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu”

Opinaţi că plecarea României din Pactul de la Varşovia ar fi putut ameninţa inclusiv exis tenţa imperiului comunist din Europa Estică şi Centrală, ce ea ce reprezenta un coşmar pen tru U.R.S.S., în perioada comu nistă. O părere opusă o are is toricul Adrian Cioroianu care declară, în Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comu nismului românesc, că “devie rea naţional-comunistă româ nească nu a reprezentat nici o dată o primejdie reală pentru unitatea Blocului Sovietic”. Cum aţi ajuns dumneavoastră la concluzia pe care o susţi neţi?

Concluziile mele se bazează pe declaraţiile reprezentanţilor diferitelor state membre ale Pactului de la Varşo via. De exemplu, Hruşciov i-a declarat, în august 1964, liderului cehoslovac Antonin Novotny că o posibilă plecare a României din Pactul de la Varşovia ar fi fost “catastrofală” şi trebuia oprită de către ceilalţi membri ai Pactului. Sau declaraţia ministrului sovietic al Apă rării, mareşalul Grechko, care, în mai 1968, le transmitea liderilor comunişti sovietici, polonezi, est-germani, ma ghiari şi bulgari că plecarea României ar putea provoca prăbuşirea Pactului de la Varşovia. Sau notele din orga nizaţiile K.G.B. din U.R.S.S., Repu blica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Sovietică SocialistăMoldovacu privire la influenţa nocivă asupra populaţiei a exemplului românesc şi a “activităţilor subversive” ale Bu cu reştiului.

De fapt, din 1960 şi până în sep tembrie 1989, structura K.G.B. din Republica Sovietică SocialistăMoldovaşi conducerea comunistă a R.S.S. Moldova încadrau România în grupul statelor ostile, în care se regăseau, în ordine : SUA, R.F.G.,Israelşi Româ nia. Şi ştim din documentele arhivei K.G.B. ale lui Mitrohin că România nu a mai fost încadrată de către K.G.B.-ul sovietic în grupul de state socialiste partenere cu care coopera, ci în grupul ţărilor N.A.T.O., considerate ostile. Desigur, Moscova a considerat “pier derea” Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre membrii Pactului au reclamat în mod repetat că Ro mânia rămăsese singurul obstacol din calea integrării economice în cadrul Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) şi continuarea integrării mi litare – adică, subordonarea totală, sub comanda U.R.S.S. – în cadrul Pactului de la Varşovia. Şi politica de la Kremlin a fost ameninţată în mod semnificativ de apropierea chino-americană, în pri vinţa căreia sovieticii (şi chinezii), atribuiau României un rol semnificativ. Las la aprecierea cititorilor dum nea voastră cât de “reale” au fost aceste ameninţări.

“România nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ‘80”

Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pen tru Analiza Dictaturii Comu nis te, “simulacrul de destalini zare din 1968 nu a condus, ca în Po lonia sau Ungaria, în perioa da de după moartea lui Sta lin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali”. Cum explicaţia linia aceasta pe care a mers Bucureştiul?

Nu am citit Raportul Final, astfel încât nu cunosc contextul acestei declaraţii şi ezit să mă pronunţ asupra ei. Aş remarca, însă, că o comparaţie între România anului 1968 şi perioada de după moartea lui Stalin, în Polonia sau în Ungaria, este ca o comparaţie între mere şi portocale.

“După 1980 a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. (…) Mitul funda mental pe care s-a bazat ideo logia P.C.R. în toate aceste pa tru decenii şi jumătate a fost imaginea fortăreţei asedia te”, se arată în acelaşi docu ment al Comisiei Preziden ţia le pentru Analiza Dictaturii Co muniste. A fost sau nu a fost România o “fortăreaţă ase dia tă” în timpul comu nismului?

Răspunzând la întrebarea dum nevoastră, fără a mă pronunţa în pri vinţa Raportului Final al Comisiei Pre zidenţiale pentru Analiza Dicta turii Comuniste pe care, repet, nu l-am citit, aş preciza că în mod clar Româ nia nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ’80.

În 1985, şeful Statului Major al Armatei Statelor Unite, generalul John Vessey Jr., a vizitat România, unde a discutat scenarii de război cu omologii săi români. Era uimitor faptul că o asemenea vizită ar fi putut avea loc într-un stat din Blocul comunist – doar România a beneficiat de o astfel de vizită în timpul Războiului Rece. Dar la fel de uimitor este că s-au discutat astfel de scenarii, şi acest fapt subli niază cât de apreciată era România. În anul următor, în 1986, ministrul ro mân al Apărării a fost invitat la Penta gon, pe care l-a vizitat. Acesta este, de asemenea, un eveniment singular în istoria Războiului Rece. Dar dacă m-aţi întreba dacă România a fost în mod constant vizată de operaţiuni ostile coordonate ale aliaţilor săi în perioada anilor ’80, răspunsul ar fi diferit.

“Dezinformarea sovietică cum că România ar fi fost «calul troian» al U.R.S.S. a fost transmisă autorităţilor americane din 1956”

Faceţi o incursiune în culisele spionajului şi politicii internaţionale. Cum au influenţat aces tea Revoluţia din ‘89?

Lucrez la un volum care abordează acest subiect. Vom putea vorbi despre acest lucru vara viitoare.

Spuneaţi că “în perioa da Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiu nilor de dezinformare timp de mai bine de do uă decenii”. Mai precis, la ce perioadă faceţi referire? De către cine a fost dezinformată Ro mânia şi cu ce scop?

Mă refeream la perioada de după 1968. Toate statele membre ale Pactului au fost implicate în această dezinfor mare, descrisă foarte bine de către Georg Herbstritt în lucra rea sa “Eine fiendliches Bru derland: Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit”, Halbjahresschrift südosteuro päische für Geschichte, Lite ratur und Politik (Berlin), nr. 1 (mai 2004).

Cu toate acestea, aş fi putut spune, pentru o mai mare acura teţe, “pentru mai bine de trei decenii”, pentru că dezinfor ma rea sovietică legată de faptul că România ar fi fost “calul tro ian” al U.R.S.S. a fost pentru pri ma dată transmisă autorităţi lor americane în 1956, la doar câteva luni după ce românii au solicitat plecarea trupelor sovie tice din România. Dezinforma rea a fost relansată de Anatolyi Golitsyn, în 1963, în aceeaşi pe­rioadă în care presa internaţio nală relata despre tentative de lovituri de stat coordonate de sovietici împotriva lui Gheor ghiu Dej. Şi dezinformarea a fost re suscitată de Ion Mihai Pacepa care, după ce a fugit din ţară, în 1978, a recunoscut în mod public în faţa fostului director C.I.A., James Woolsey, şi al lui Vladimir Bukovski că a fost “un agent K. G.B.”, pe perioada întregii sale cariere, în Securitatea română, informaţia fiind din nou vehicu lată în cartea sa din 1987. Unul dintre obiectivele principale ale acestei dezinformări a fost dis trugerea relaţiilor româno-ame ricane, autorităţile de la Wa shing ton fiind încurajate să crea dă că România era inamicul SUA, după cum autorităţilor de la Bucureşti li se inocula ideea că Statele Unite ale Americii ar fi inamicul României.

“Au ieşit la iveală extrem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramilitare sau ale serviciilor de informaţii, de la Revoluţie”

Într-un interviu pe care l-aţi acordat (Karadeniz Press), aţi declarat : “În România de după ’89 a existat linia gorbacio vistă care nu a vrut inter venţie militară, a fost linia GRU, care a fost pregătită pentru inter venţia militară şi para militară, şi a fost linia KGB-istă, de aseme nea, pregătită pentru inter venţia militară sau para militară. Puterea a fost acaparată de vechii agenţi sovietici înlăturaţi de Ceauşescu”. Pu terea instalată în Decembrie 1989 cărei linii a aparţinut?

Mă refeream în special la perioada generalului Nicolae Militaru – de fapt, a existat un tandem Nicolae Militaru – Silviu Brucan, după cum puteţi vedea într-un celebru interviu acordat de cei doi. Militaru s-a auto pro clamat în mod unilateral şeful Forţelor Armate Române, în toiul Revoluţiei, chiar înainte de înfiinţarea oficială a Frontului Salvării Naţionale. Brucan a făcut apoi lobby pentru ca nou-înfiinţatul F.S.N. să confirme poziţia auto-proclamată a lui Militaru. Ulterior, Militaru a re activat sau promovat peste 20 de ofiţeri – dintre care majori ta tea beneficiaseră de pregăti re în U.R.S.S., fiind pensionaţi de mai bine de un deceniu – şi i-a postat în cele mai înalte poziţii de conducere din cadrul For ţelor Armate şi Ministerului de Interne. Când el şi ofiţerii numiţi de el au fost destituiţi, începând din partea a doua a lunii fe bruarie 1990, situaţia a devenit şi mai complicată. Dar aceasta e o cu totul altă poveste…

Cum vă explicaţi faptul că România a fost sin gu ra ţară fostă comunis tă unde regimul a fost înlăturat prin vărsare de sânge şi unde con du cătorii au fost executaţi, în urma unui simula cru de proces, în care so ţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid, res pectiv de moartea a 60.000 de oameni, în condiţiile în care, până în 22 Decembrie, fu se se ră 162 de morţi? Cine şi de ce s-a temut, gră bind astfel procesul şi executarea celor doi, ingnorând dreptul de apel şi recurs al condam naţilor şi girând astfel o imensă minciună ofi cială?

Mă voi opri asupra acestor aspecte în următoarea carte pe care o pregătesc. Cu toate aces tea, este puţin probabil că voi putea oferi răspunsul la între ba rea pusă de dumneavoastră. În noul meu volum m-am concen trat asupra atitudinilor, reac ţiilor şi operaţiunilor celorlalte state membre ale Pactului, le gate de România în perioada în cauză, în ceea ce priveşte po li ticile internaţionale şi acţiunile aferente. Au ieşit la iveală ex trem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramili tare sau ale serviciilor de infor maţii – planurile şi procedurile operaţionale sunt, de fapt, la nivel global, cele mai bine păs trate informaţii. Numai în Arhi vele STASI, care au devenit disponibile deoarece partidul şi statul în sine au fost destruc tu rate atât de repede şi apoi au dispărut – ceea ce reprezintă o circumstanţă unică –, sunt dez văluite astfel de informaţii, în orice cantitate. De obicei, cea mai bună sursă la care se poate spera sunt solicitările de colec tare de informaţii, care pot sau nu pot indica intenţiile reale, precum şi deciziile politice şi măsurile de implementare, aici exemplificând documentele structurii K.G.B. din Republica Sovietică Socialistă Moldova, care au devenit disponibile, putând fi consultate.

1.104 morţi au fost în registraţi în timpul Re voluţiei din Decembrie 1989; 942 au fost din 22 până în 27 decembrie. Din sursele pe care le-aţi cercetat, cine şi cu ce scop a ucis aceşti oa meni, după căderea re gimului comunist?

Răspunsul anterior este valabil şi în cazul acestei întrebări.

CV Larry Watts

A fost consultant al Corporaţiei RAND, în momentul Revoluţiei din Decembrie 1989.

După 1990, a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de Stat Major la reforma în domeniul Armatei, la cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi la integrarea României în N.A.T.O.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX, din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între anii 2001 – 2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

“With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms with Romania’s Warsaw Past legacy”

With Friends Like These:

by Larry L. Watts

Reviewed by Colonel Charles W. Van Bebber, Ph.D.,
Director of National Security Policy and Strategy,
US Army War College

During the Cold War, American diplomats, intelligence specialists, and scholars viewedRomaniaunder the leadership of Communist dictator Nicolae Ceausescu as something of a paradox. On one hand, it was a harsh, Stalinist regime that clearly fell within the Soviet orbit. On the other hand, it behaved internationally as a maverick state that often defied the foreign policy positions ofMoscowand even withdrew from the Warsaw Pact command structure after the invasion ofCzechoslovakiain 1968. Conventional wisdom asserted that such defiance could be tolerated byMoscowbecause Ceausescu’s firm Stalinist control over the country gave the Soviets no expectation thatRomaniawould deviate from communism. With the defection in 1978 of Romanian intelligence chief Ion Mihai Pacepa, the idea thatRomania’s autonomous foreign and security policy was actually a Moscow-orchestrated conspiracy to deceive the West (known as Red Horizon) became widely circulated and accepted by many. In fact, the idea thatBucharestwas not a Warsaw Pact maverick but rather a “Trojan Horse” would become a contentious issue within theUSpolicy community in the 1980s. In 1987, formerUSambassador to Romania David Funderburk asserted in his book Pinstripes and Reds that the US Department of State had been deceived into givingRomaniaMost-Favored-Nation status and thatUSdiplomats had been hoodwinked by Ceausescu to believe the false pretense ofRomania’s independence fromMoscow.

In With Friends Like These, historian Larry L. Watts provides the historical “coda” to the question ofRomania’s geostrategic orientation during the communist era. Using evidence gleaned from recently opened intelligence and defense archives of the Warsaw Pact, Watts examinesRomania’s strategic behavior during the Cold War and explains why this country earned a reputation from scholars and diplomats of the era as a so-called “maverick” and why some believedRomania’s seemingly autonomous behavior was really a sham. By tracingRomania’s relationships withMoscow and its Warsaw Pact satellites through the dimensions of intelligence and defense relationships, Watts confirms thatRomania was at the very least a reluctant if not defiant member of the Warsaw Pact. Watts demonstrates thatRomania never enthusiastically embraced its inclusion in the Soviet bloc and that its relationships with its nominal allies deteriorated from the early 1950s onward. Watts documents the clandestine disinformation campaign (beginning in the 1950s and heightening after the events of 1968) orchestrated byMoscow to discredit and isolateBucharest. The archival evidence Watts reveals indicates that this premeditated effort to discreditRomania met with a large degree of success and Ceausescu’sRomania would consequently become increasingly isolated both from the West as well as from its fellow Soviet bloc “friends.”

This work is more than just an exposé of Cold War intelligence secrets. The author has written a geopolitical history ofRomaniaand not, as the title implies, simply an examination ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact. This lengthy first volume specifically spans a period from the early 19th century to 1978 and highlights the turbulent relationship Bucharest experienced with its allies—particularly its problematic historical relationships with Moscow and Budapest. The author takes the reader through this history in five of the first six chapters which are best skipped if the reader’s focus is on the Cold War. Although the background provides an insightful context for Romania’s subsequent defiance of Moscow, this book’s real merit lies not in the breadth of the author’s treatment of Romania’s struggle for national autonomy from the region’s great powers and irredentist neighbors, but in its particular focus on Romania’s status within the Eastern bloc of communist states after World War II. It is Watts’s detailed narrative ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact that captures the reader’s attention and justifies the title.

The author is well qualified to examine the topic of Romanian strategic culture and history. He has authored a biography ofRomania’s controversial Second World War leader Marshal Ion Antonescu, and has written extensivel on contemporary Romanian military and intelligence affairs. He also served intermittently as an advisor to the Romanian government on defense and intelligence issues. Most notably, he was an advisor to General Ioan Talpeş, a former director of the Romanian foreign intelligence services and national security advisor to President Ion Iliescu, who penned the foreword to this work.

With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms withRomania’s Warsaw Past legacy. Although it is poorly edited and somewhat lengthy—at times it becomes mired in the details of covert activity—it is nonetheless a worthwhile read for those who wish to understand contemporaryRomania. In particular, Watts’s understanding of Romanian strategic culture and his access to communist-era archives combine to make this volume a must read for those interested in Cold War history and the Warsaw Pact.

Parameters Book Reviews

http://www.larrylwatts.com/comments.php Opinii ale unor personalitati romanesti si straine despre aceasta carte

http://www.larrylwatts.com/news.php  „The Clandestine Legacy/Moştenirea clandestină” Trailer for Episode I, TVR1, Produced and Directed by Monica Ghiurco VIDEO [Romanian]

„Moştenirea clandestină,” Episodul I

Un film despre ultimii 70 de ani de istorie, despre România necunoscută. Alta decât cea pe o ştim din manuale. Opiniile unui american (prof. dr. Larry Watts) despre istoria României şi a Blocului Estic, completate, confirmate sau contestate de istoricii noştri (acad. Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurescu, prof. dr. Mihai Retegan, prof. dr. Ioan Scurtu, prof. dr. Cristian Troncotă, lector dr. Laurenţiu Constantiniu). Un documentar despre adevăruri incendiare, despre dizidenţă şi dezinformare, despre un război clandestin care a avut ca ţintă România. Adevăruri incomode despre spioni, defectori, agenţi dubli, operaţiuni secrete şi figuri controversate: Caraman, Pacepa, Bodnăraş. Despre oamenii Cominternului.

Americanul Larry Watts ne propune o reconsiderare a ultimului secol de istorie, în baza documentelor desecretizate din ţările Pactului de la Varşovia. Cartea intitulată „Fereşte-mă Doamne de prieteni” scoate la lumină un adevărat război clandestin al blocului sovietic împotriva României, bazându-se pe arhivele serviciilor secrete. Deseori românii s-au întrebat de ce nu mai vin americanii… Documentarul „Moştenirea clandestină” oferă câteva răspunsuri….

http://www.youtube.com/watch?v=N0y-yQPwXNE&feature=relmfu Larry L Watts, la RRCultural in dialog cu Dan Manolache 3 iunie 2011: LLW: ”Romanii sunt maestrii celei de a treia alternative” – de unde se poate conchide ca transdisciplinaritatea este specific romanesc in politica de supravietuire si ca nu intamplator Romania este un important pol mondial de promovare a transdisciplinaritatii.

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=R17yOM7nDlw&NR=1 Larry Watts in dialog cu Victor Roncea: Atacul maghiar si rusesc prin KGB asupra Romaniei (I) mai 2011

 Ideile principale rezultate din structurarea pe capitole a cartii

In partea I–a (Introducere) si la inceputul capitolului 1 se insista pe exceptionalismul romanesc rezultat din caracterul de singura tara izolata in cadrul Pactului de la Varsovia si de modul cu totul specific in care a avut loc asa numita Revolutie Romana (in comparatie cu revoltele de catifea din celelalte tari satelite ale Moscovei). Este capitolul care probeaza faptul ca schimbarea de la Bucuresti s-a facut cu o implicare substantiala a Moscovei. Decembrie 1989 este momentul in care presiunea clandestina a Moscovei asupra Bucurestiului iese la iveala si devine un modus operandi care avea drept obiect executia Ceausestilor, instalarea unui regim obedient Moscovei, reactivarea fostilor spioni pro-rusi si instalarea lor in fruntea institutiilor statului. Urmeaza (in partea a II-a, Cap. 2) descrierea modului in care au evoluat relatiile ruso-romane in perioada de la obtinerea independentei (1877) si pana la sfarsitul primului razboi mondial. Ca o continuare a discutiei incepute de mine in recenzii anterioare pe seama denumirii (corecte? uzuale? semnificative?) a unuia dintre principatele romane, mentionez aici ca in hartile prezentate in carte provincia numita, de regula la noi, Tara Romaneasca, este trecuta in hartile de la pp. 62 si 63 cu denumirea de Valahia. Cred ca este aici si o problema de traducere (nu am gasit in niciun text strain sa se vorbeasca despre Romanian Count(r)y/ Principate. Ca un necunoscator intr-ale istoriei si geopoliticii imi este greu sa ma pronunt asupra faptului daca aceasta folosire alternativa de denumiri pentru unul si acelasi teritoriu este benefica pentru noi. Sau poate nu este vorba chiar exact de acelasi teritoriu? O fi aceeasi problema de non identitate intre denumirile de Basarabia si actuala Republica Moldova? Daca locuitorii Valahiei era firesc sa se numeasca valahi, atunci care este legatura dintre valahii nostri si vlahii de la sud de Dunare? Este doar o problema de pronuntie, au o alta limba si alte trasaturi etno-culturale? La p. 314, intr-o nota de subsol LW face referire la ”comunitatea etnicilor vlahi. Mai ales din zona Dunarii si din Valea Timocului”.

Cap 3 cuprinde analiza trecerii de la tarism la comunism in Rusia si descrierea modus operandi al Cominternului in perioada interbelica in zona de interes a Rusiei, Romania fiind, evident, inclusa. Partea a III-a a cartii este sugestiv intitulat ”Stalin se foloseste de problema transilvana”, iar cap. 4 se ocupa de reprimarea identitatii romanesti in Basarabia, purificarea etnica in Transilvania, iar cap. 5 si 6 sunt dedicate in intregime  problemelor transilvanene (pp. 141 – 166  si pp. 167 – 188).  Partea a IV-a este intitulata ”Iesirea de sub tutela Moscovei in perioada Hrusciov” (pp. 189 – 255).  Punctul de vedere al omului politic Hrusciov fata de realitatea politica romaneasca este redat de urmatoarea  afirmatie a conducatorului imperiului sovietic, Hrusciov, in anul 1960: ”In Romania, chiar si printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesanatoasa, nationalista si antisovietica, care trebuie taiata de la radacina…. Mamaligarii nu sunt o natiune, ci o curva”. (LW face precizarea, intr-o nota de subsol, ca denumirea peiorativa de ”mamaligari” era data de rusi romanilor din Moldova si Ucraina, incepand cu sec. al XIX-lea, vezi p. 189). Partea a V-a face arc peste timp intre primavara de la Bucuresti (1964) si primavara de la Praga (1968). Contraatacul sovietic la independenta afisata de Romania, plus sprijinirea de catre Romania a afirmarii Cehoslovaciei independente a constat in lansarea ideii ca ”mitul” independentei Romaniei a fost creat chiar de sovietici pentru a penetra, in favoarea URSS, secretele Occidentului. Aceasta tactica de subminare a independentei de stat a Romaniei dusa de KGB si  de catre alte servicii sovietice de contrainformatii, si la care s-au raliat si celelalte servicii din tarile obediente Moscovei – oficial, mai putin cele din Romania, desi tradari au existat permanent: cazul Pacepa este graitor – a avut destul succes, astfel incat aud si astazi ironii si critici la ”presupusa” lupta de independenta dusa de Romania ceausista fata de Moscova. La aceasta legendare se aduga promovarea ”mitului de mediator” al lui Kadar, (tocmai pentru punerea in umbra a rolului real de mediator al lui Ceausescu) obtinand prin aceasta abila lovitura nu doar subminarea regimului Ceausescu, ci si tensionarea relatiilor cu Ungaria, tensionare ce a fost utilizata din plin ca detonator al miscarilor din decembrie 1989 (Laszlo Tokes). Partea a VI-a a cartii este intitulata ”1968: ”turisti”, prieteni si dezamagiri” parte in care se probeaza ca fiind un modus operandi tipic sovietic trimiterea de ”turisti” sovietici in locurile unde urma sa aiba loc o rezolvare armata a unor tensiuni, ”turistii” fiind, in fapt, angajati ai serviciilor sovietice militare sau de contrainformatii. Rostul acestui capitol este acela de a proba inca o data ca Uniunea Sovietica, chiar in varianta sa reformista a lui Gorbaciov, a aplicat in decembrie 1989 exact aceeasi tactica ca si cea aplicata cehoslovacilor in august 1968. De asemenea, si in 1968 si in 1989 URSS era pregatita sa invadeze militar Romania, inclusiv sa ”reorganizeze” viata politica a romanilor dupa modelul propus/ impus de ”eliberatori”. Partea a VII-a a cartii este intitulata ”Dupa invazie – tirul pe Romania”, titlu care sugereaza si continutul capitolelor care sunt subsumate acestei parti: presiunea uriasa a Moscovei asupra Bucurestiului. Capitolul VIII vorbeste documentat despre ”Angajarea in razboiul clandestin” respectiv evolutia relatiilor romano-sovietice in perioada post-Praga. Citirea cu atentie a acestor capitole explica in buna masura – celor care au trait in acele timpuri – modul in care se resimtea in interiorul Romaniei ofensiva Moscovei de supunere neconditionata a Bucurestiului, fapt reusit pe deplin in decembrie 1989. Esentializand, acesta ofensiva este excelent sintetizata intr-un subtitlu din cap 24: ”Asalturile interne asupra resurselor, asalturile externe asupra perceptiilor occidentale” (p. 591). Ultima parte a cartii (cea de a IX-a)  este intitulat ”Dusmanul din <Casa Comuna>”, acest dusman fiind, desigur, Romania, iar ”Casa Comuna” fiind comunitatea statelor comuniste aservite Moscovei. Nu este lipsit de interes sa amintesc aici aparitia, incepand cu decembrie 1989, se pare la Galati sau la Iasi, a publicatiei ”Casa Comuna” condusa de prof univ dr C.Ghe Marinescu, fostul sef al colectivului de Stiinte Sociale de la Institutul de Medicina si Farmacie din Iasi (actualmente, UMF Gr T Popa), persoana care a afirmat, prin anii 90, ca folosirea denumirii de ”Casa Comuna” pentru o publicatie ce se dorea ”foarte romaneasca” a fost o eroare a sa. Chiar daca prof Marinescu a fost sau nu a fost ofiter al Securitatii pana in 1989 – asa cum se clama de catre studenti (?!) in ianuarie 1990 -, este dificil sa ma pronunt in privinta faptului daca i s-a ordonat/ sugerat aceasta denumire sau a fost o initiativa personala. Am amintit aici acest episod, ca o continuare a unei idei anterioare referitoare la dificultatea si riscurile la care se supune orice agent de informatii, respectiv riscul de a deveni tradator al intereselor tarii fara sa realizeze imediat acest lucru (vezi eroarea autoasumata de prof Marinescu). Cred ca acest lucru se intampla deopotriva in dictatura si in democratie. Asadar, ultima parte a cartii este dedicata analizelor relatiilor externe ale Romaniei pana in anul 1978. Ultimul capitol al cartii (cap 28) este dedicat, simbolic, ”Parteneriatului strategic SUA – Romania 1974 – 1978”. Probabil ca un al doilea volum al acestei carti ar putea sa analizeze ultimul deceniu al rezistentei Romaniei in fata presiunilor Moscovei, rezistenta ce ar fi fost absolut imposibila fara deschiderea Romaniei catre SUA, China si Europa Occidentala. Intarzierea aparitiei acestui volum nu poate fi motivata, cred, decat de faptul ca majoritatea personajelor implicate in derularea evenimentelor din Romania in ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceausescu se afla nu numai in viata, ci si in plina activitate de conducere a destinelor Romaniei contemporane. Imi amintesc de o vizita, in Lituania, la Vilnius, inainte de anul 2000, la un muzeu al KGB ului din acea tara (de la infiintarea acestui serviciu si pana la fatidicul an 1991). Muzeul era amenajat chiar in sediul KGB ului din Vilnius, iar documentele erau cat se poate de convingatoare si emotionante. Ghidul muzeului a prezentat cu lux de amanunte modul cum erau arestati, torturati, impuscati si disparuti (in apele unui rau care trecea prin apropiere) a oricaror persoane cu activitate ”neconforma” (eufemistic vorbind). L-am intrebat, naiv, daca se mai stie ceva despre tortionarii care au facut posibile aceste crime. ”Cum sa nu se stie?! Toti sunt parlamentari, la Vilnius sau la Moscova!”. Cu acest raspuns in minte, inclin sa inteleg ca publicarea unui al doilea volum care sa trateze pregatirea revolutiilor (catifelate sau sangeroase) din 1989, va mai avea de asteptat, poate chiar mai mult de un deceniu. Oricum, modul de abordare din acest volum ne sugereaza foarte mult despre continutul volumului urmator.

Marturisesc ca m-as fi asteptat, lecturand cartea lui LW, sa aflu mai multe aprecieri/ comentarii dincolo de simpla factologie, evident interesanta. Sunt de interes, presupun ca nu doar pentru mine, conceptiile strategice globale ale vremii. Fara descrierea acestui context global, multe fapte  (aparent) marunte pot aparea ca total nesemnificative. I-as sugera lui LW sa dedice un capitol din urmatorul volum teoriilor care au invaluit actiunile politice, diplomatice si militare. Spre ex. teoria convergentei sistemelor a lui W.W. Rostow ar putea explica mult mai bine aparitia lui Gorbaciov, dar indeosebi misiunea acestuia in contextul mondial al anilor 80. Au fost revolutiile din 1989 un exercitiu de aplicare a acestor teorii? S-a renuntat la teoria convergentei pe plan global? Aplica China in interiorul tarii aceasta teorie tocmai pentru a nu se expune riscurilor la care s-a expus Gorbaciov? Acestea nu sunt doar simple intrebari, ci posibile teme de analiza si de utilizare a acestor analize la mai buna intelegere a evolutiilor contemporane. Ideologiile nu au disparut, ci doar unele forme ale acestora s-au atenuat pe alocuri.

Personal, am avansat ideea ca destramarea comunismului cu uriasele piete flamande/ flaminde si rapid absorbante de produse cu calitati doar ceva mai sus fata de ceea ce produceau fostele industrii comuniste, a fost un mijloc bine ales si a carui finalitate era evitarea unei crize uriase de supraproductie. Eterna problema a lipsei pietelor a generat doua conflagratii mondiale si caderea unui sistem (comunist dictatorial) ce risca sa devina mondial si periculos pentru democratiile occidentale. Marx si Lenin au oferit – ca solutie la aceasta imposibilitate de crestere a capacitatii de absorbtie a pietelor – trecerea la economia planificata. Occidentul a gasit, ca paliativ la o iminenta rabufnire a crizei pietelor, in anii 80, destramarea sistemului planificat si expansiunea spre rasarit (Drang nach Osten, varianta americana). In 2008 a rabufnit criza bulelor speculative, cu implicatii majore asupra structurilor economice, somajului, inflatiei, puterii de cumparare si sigurantei zilei de maine. Finalul crizei nu se intrevede la orizont; cel mult, se constata lesne a crestere a tensiunii pe plan mondial, investitii sporite pentru inarmare si iminenta unor conflicte regionale si globale. Am facut aceasta digresiune in dimensiunea economica a conflictelor internationale pentru a sublinia ca lupta pentru teritorii, pentru aserviri si dominari este unica ratiune de a fi a serviciilor secrete (de stat, particulare, ale unor organizatii economice, religioase etc.). Cele descrise in cartea lui LW demonstreaza constant, desi in subtext, aceasta motivatie si impletire pana la indistinctie dintre domenii doar aparent distincte: politic, economic, etic, juridic, militar etc.

Idei si fapte prezentate in carte si pe care eu le-am perceput ca fiind semnificative si demne de comunicat si celor care nu au acces la continutul cartii (din motive financiare sau temporale)

Cu siguranta, daca inceputul cartii lui LW nu ar fi fost dedicat evenimentelor din 1989, cititorul nu ar fi avut motivatia necesara sa parcurga peste 700 pagini de carte, format mare, pentru a citi o istorie a relatiilor romano-ruse si apoi romano-sovietice, foarte bine documentate, dar poate tocmai de aceea nu suficient de apetisante pentru un public mai larg. Asadar, si sub raport comercial, dar si sub raportul tacticii editoriale de a comunica cititorilor niste adevaruri socante, altfel usor de renuntat la ele in momentul actual cand grijile cotidiene ale romanilor sunt preponderent materiale. Desi extrem de scurt (pp. 32 – 57) acest prim capitol cu rost de captatio benevolente contine informatii care doar ele insele ar putea lamuri o parte a ”misterelor” asa numitei (inclusiv de LW) ”revolutii romane”. Intentia Moscovei de a acorda ”o asistenta masiva satului vecin si prieten” (cuvantul ”asistenta” este luat intre ghilimele, ca si cuvintele ”vecin” si ”prieten”, ceea ce sugereaza din start ideea ca era vorba despre aceeasi ”eliberatori” din 1944, cu aceleasi intentii fratesti si prietenesti) deschide clar ochii celor care nu vor nici astazi sa vada in pornirea si continuarea evenimentelor din 1989 mana lunga si neprietenoasa a Moscovei. Mai mult decat simplele declaratii oficiale, in ideea ca fortele loiale lui Ceausescu ar fi opus rezistenta, calea armata a eliberarii era una deja foarte pregatita si foarte probabila. Viitorii raniti din Romania urmau sa primeasca ajutor intr-un spital cu 6000 de de paturi la fratii moldoveni, peste Prut, adica pe teritoriul de atunci al URSS. La acestea se adauga 60 de echipe mobile de chirurgi si personal medical, acestea aflandu-se deja pe teritoriul Romaniei (cu acordul cui??). Budapesta era pe faza si astepta ca evenimentele sa ia o turnura favorabila Ungariei. Acestea masuri si foarte multe altele luate impotriva Romaniei l-au determinat pe LW sa afirme ca actiunile de dezinformare ale serviciilor sovietice erau ”una dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele Blocului Sovietic din timpul Razboiului Rece” (p. 32). Din pacate, fraza care constituie esenta acestei descoperiri este gresit formulata, astfel incat efectul scontat este mult diminuat. Iata fraza cu pricina: ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii” (p.32). Posibil sa se fi schimbat un cuvant: (probabil ”incepute” in loc de ”timp”). Altfel, propozitia nu are sens. Continuarea este insa clarificatoare: ”inca de la sfarsitul anilor 50 Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un teritoriu ostil” (p. 32). (Si aici, formularea este ambigua: de regula, teritoriile nu pot fi ostile sau prietenoase; in schimb, organizarile politice DA). In 1962, Hrusciov restrictiona cooperarea serviciilor de spionaj romane cu cele ale celor 6 tari socialiste europene din Pactul de la Varsovia, fapt continuat imediat, in 1963 de ”cateva tentative de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorge Gheorghiu-Dej” (p. 33).

In acest punct fac o ”digresiune” pe seama destinului nefast al conducatorilor Romaniei, in raport cu marele stat de la rasarit. Dupa executia maresalului Ion Antonescu in anul 1946, la ordin sovietic, urmatorul conducator roman (Gheorghiu Dej) se pare ca a avut aceeasi soarta nefasta, tot din ordin sovietic, iar cel de-al treilea conducator roman (Nicolae Ceausescu) a fost executat in mod mai mult decat cert, tot la ordin sovietic. Speculand, in continuare, se poate spune ca primul sef de stat roman de dupa al doilea razboi mondial neexecutat de sovietici este Ion Iliescu. Emil Constantinescu, cel care preluase conducerea Romaniei de la Ion Iliescu, s-a declarat infrant/ ”executat” de sistemul bolsevic dominant, de origine sovietica, si s-a retras, posibil sub amenintari, locul sau fiind luat din nou de Ion Iliescu, omul sovieticilor/ rusilor.  Traian Basescu a fost suspendat tot de o camarila iliesciana, fiind insa reconfirmat popor, dar cu scaderi rapide de popularitate dupa aceasta. Acum, Traian Basescu este pe cale, in aceste zile fierbinti de iulie 2012, sa repete gestul lui Emil Constantinescu, sub presiunile crescande ale tripletei bolsevice Ion Iliescu (presedinte onorific PSD) – Adrian Nastase (fost presedinte PSD, fost prezidentiabil, infrant de T. Basescu, condamnat la doi ani de inchisoare si autorul unui simulacru de sinucidere pentru a se sustrage executarii pedepsei) – Victor Ponta (liderul actual al PSD, copresedinte al USL, premierul Romaniei, plagiator dovedit cu o teza de doctorat condusa de Adrian Nastase). Aceasta punctare in timp a soartei conducerii Romaniei in ultimele sapte decenii sugereaza, daca mai era nevoie, faptul ca mersul politicii romanesti este influentat in mod fatal, masiv si mereu, de Moscova. Prin prisma acestei concluzii sintetice, apare nu numai ca justificata, ci si oarecum disperata, lansarea pe scena politicii romanesti, in calitate de premier, a unui sef in functiune al serviciului de informatii externe (SIE), Mihai Razvan Ungureanu, nu doar un cunoscator direct al jocurilor Moscovei in context european si mondial, ci si, probabil, unul care nu a fost prins in clenciurile serviciilor rusesti, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati ale vietii politicii romanesti postdecembriste. Presiunile pentru debarcarea lui Ungureanu au fost mai mari decat cele pentru debarcarea fostului premier Boc. In mod cert, la inceput de iulie 2012, serviciile romanesti si europene lucreaza febril. Dincolo de partide, oameni, scaune, interese personale, mize financiare uriase si fuga de justitie, se joaca pozitionarea euro-atlantica a Romaniei. Din pacate, la nivelul electoratului deciziile se iau pe baza de simpatii generate de idealuri masculine sau feminine, de promisiuni desarte sau de clamarea interesului general si nu pe baza de asemenea pozitionari geostrategice. Cei care vor citi cu multa atentie cartea lui Larry Watts pot decela multe situatii actuale similare cu cele din istoria recenta a Romaniei. Din pacate, ca o concluzie a acestei scurte perioade de democratie din istoria Romaniei (o buna parte din aceasta fiind una foarte ”originala”, iliesciana, numita si democratura sau capitalism de cumetrie) se observa ca influenta rasariteana este mai puternica decat cea occidentala, iar sperantele romanilor in americani s-au tocit si sub propaganda politica directa a fortelor stangii roamnesti actuale de a juca jocul facut de Ceausescu si anume: Romania fiind in Tratatul de la Varsovia (deci aliata Rusiei sovietice) Ceausescu cocheta cu NATO, acum, Romania fiind in NATO, cocheteaza cu Rusia si acolitii ei. Cred ca lipsa de interes (sau manifestarea unui interes formal din partea SUA fata de Romania) va putea duce, in viitor la redesenari geopolitice, poate nu chiar dintre cele imaginate de Ioan Talpes. Astazi, 4 iulie 2012, cand scriu aceste randuri, este ziua nationala a SUA, moment in care ar fi motive mai serioase sa-l felicit pe Larry Watts pentru dezvaluirile facute, decat sa felicit guvernul SUA pentru modul in care sprijina democratia in Romania. Sa fie oare venirea socialistilor la putere in Franta, concomitent cu prezenta social democratului Obama la carma SUA doi factori conjuncturali de care a profitat masiv partida rusa? Oricum, piesa este cam aceeasi. Doar personajele s-au mai schimbat. Daca in citatul de mai jos vom schimba Ceausescu cu Basescu si Brejnev cu Putin putem conchide ca in ultima jumatate de secol nimic semnificativ nu s-a schimbat in relatiile ruso-romane: ”Ceausescu a mers prea departe. Conduce lupta impotriva noastra si constituie principalul obstacol in calea liniei noastre… Noi am avut rabdare in privinta comportamentului Romaniei. Trebuie sa incercam sa exercitam influenta asupra evolutiilor din interiorul tarii” – Leonid Brejnev, august 1971 (citat de Larry Watts la pagina 529). Revolutia romana – editia II-a – pare sa se repete… Forma poate diferi usor (fara sange!) si continutul pare a avea o alta coloratura. De la bolsevismul prosovietic al lui Iliescu din 1989 s-a ajuns la nazismul prorus al lui Ponta, Antonescu si Constantin . Sunt dator cu o justificare a utilizarii conceptului de nazism  cu referire la USL. Imbinarea dintre Nationalismul liberal al lui Antonescu si Socialismul bolsevic/ mensevic al lui Ponta creeaza sintagma National Socialism, prescurtat Nazism, concept folosit insistent de actuala coalitie cu trimitere la Traian Basescu cu ceva timp inainte de alegerile locale. Vorba aia: cine spune, ala e…! In fine, tot simptomatic si semnificativ este concluzia dialogului dintre Ponta si Blaga de dinaintea destituirii (nelegale!) a acestuia din fruntea Senatului: fiecare dintre noi are un alt stapan…

Istoria izolarii Romaniei in cadrul Pactului de la Varsovia culmineaza cu ”eliminarea cu totul a Romaniei din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia” la mijlocul anului 1965, adica imediat dupa venirea la putere a lui Ceausescu. De aici si pana la eliminarea fizica a acestuia au mai trecut 25 de ani, ani de presiuni si ingerinte de tip imperial, suportate cu stoicism de un popor saracit, dezinformat si care nu avea cum sa simpatizeze cu agresorii istorici ai statului roman. Politica rusa si sovietica a tintit mereu la varful conducerii Romaniei, unul dintre obiectivele  si totodata metodele KGB fiind ”izolarea Romaniei pe plan international si … divizarea conducerii interne” (p. 34). Incepand cu 1971, precizeaza LW, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar ”sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor”. Probabil nu mai este nevoie de subliniat ca aceste persoane au preluat conducerea Romaniei in decembrie 1989. Incepand cu 1967, URSS avea doua ”probleme” mari de rezolvat: China si Romania. Nu intamplator, apropierea romano-chineza s-a realizat atat de rapid si de intens.

Contraatacul sovietic a constat in ironizarea si minimalizarea disidentei romanesti fata de Moscova si supralicitarea unor presupuse sau fabricate ”disidente” ungare sau polone. De aici si mereu dezbatuta tema a rolului ”calului troian” jucat de Romania in favoarea Moscovei si in defavoarea Occidentului, in timp ce in realitate, ne asigura LW, lucrurile stateau exact pe dos. Aici, ca peste tot in cazul activitatii serviciilor secrete, care isi construiesc adesea legende false pentru acoperirea directiilor reale de actiune, este dificil de separat actiunile ”fumigene”, de acoperire, si actiunile reale desfasurate in spatele cortinei de fum… In acest context, merita citite cu atentie doua pasaje ale acestui prim capitol introductiv. Astfel, la p. 44 se scrie: ”Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact, aspecte care pana atunci erau atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legenda ”calului troian” si a ”dependentei ascunse”, probabil ar fi impins si mai mult Romania spre tabara occidentala…”. Trecand peste derutanta folosire alternativa a denumirilor de Pact si Tratat, cu sanse mari de a crea confuzii in mintea cititorilor, aflam, la p. 46, ca Romania insasi dorea ca adevarata dimensiune a miscarii de independenta a Romaniei sa fie ascunsa cat mai mult. LW citeaza el insusi din documentele (secrete!) ale Romaniei anului 1964: ”…cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei cu atat mai bine. … Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est-europene. Aspiratiile noastre de independenta ar putea fi mult mai bine atinse nu prin publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si cu Occidentul”. Asadar, avem, pe de o parte, legenda rolului de cal troian jucat de Romania contra occidentului si, pe de alta parte, dorinta reala a Romaniei de a fi perceputa astfel de catre serviciile sovietice, inamice. Aceasta aparenta contradictie este foarte bine relevata de constatarea, intr-un film, a unui spion care se simtea urmarit: ”Acesti gunoieri seamana prea mult a gunoieri pentru a fi chiar gunoieri… Deci, cred ca sunt urmaritorii mei!”. Concomitent, rusificarea populatiei romanesti din Moldova si Ucraina viza contopirea acestora cu statul rus, urmand ca Romania sa fie si ea eliminata din calea apropierii fizice si comunicationale a Rusiei de ”Balcanii puternic rusofili” (p. 39). Calitatea Romaniei de stat inamic s-a intensificat dupa venirea lui Gorbaciov la putere. Toate acestea ridica o justificata intrebare: dupa trecerea a 70 de ani de opresiune sovietica si rusa asupra intereselor Romaniei este la fel de actuala si penetranta imaginea odiosului dictator Ceausescu, nimicitorul romanilor, in timp ce americanul LW si cartea sa demonstraza contrariul: dincolo de ideologii si represiuni staliniste interne, Ceausescu a pastrat Romania in afara rusificarii si aservirii tarii intereselor Moscovei. Evident, costurile nu sunt deloc invocate aici. Viitorul indeosebi, va decanta aceste doua imagini si o va pastra pe cea mai utila ca exemplu de urmat in probleme existentiale majore ale Romaniei. In fond, si Stefan cel Mare s-a aliat, prin una dintre sotiile sale, cu Curtea imperiala rusa, pentru a-si asigura spatele in lupta sa cu turcii, desi, inainte de a muri a lasat cu limba de moarte vointa sa in privinta atarnarii sau neatarnarii Moldovei fata de unul sau altul dintre cele doua imperii, tarist si otoman: ”mai bine turcilor, decat rusilor!”. De asemenea, informatiile despre nivelul de trai al taranilor de pe vremea lui Stefan cel Mare sunt absolut irelevante in raport cu meritele sale de luptator pentru independenta. LW constata el insusi aceste contradictii dintre politica ”la vedere” si politica ”de transee” dusa de Ceausescu si conchide: ”Combinatia dintre secretul autoimpus si masurile active externe, alaturi de irationalitatea crescanda a regimului intern au condus la obscurizarea comportamentului Romaniei si a facut plauzibile chiar si cele mai extravagante acuzatii” (p. 47). In pastrarea acestei imagini de dictator odios si lipsit de iubire fata de poporul sau, un rol important l-au jucat serviciile de informatii sovietice care, dupa 1990, au avut acces oficial la arhivele tarilor foste socialiste aliate, distrugand dosare si selectand informatiile dupa propriile interese. Agentii dubli sovietici (Brucan, Militaru, Caraman) au perorat activ pe tema Ceausescu – dusmanul romanilor, construindu-si, sustine LW, piedestaluri de patrioti, disidenti, aparatori ai cauzei romanilor etc. Este demna de retinut nota de subsol 2 de la p. 48, care, corelata cu nota de subsol 1 de la pagina 49 vorbesc mai mult decat intregul capitol 1:

”Brucan a recunoscut ca a complotat cu autoritatile sovietice in anii 1970-1980 (in: Silviu Brucan, Generatia irosita, Bucuresti, Universal & Calistrat Hohas, 1992, p. 188). Brucan si prim ministrul Petre Roman au luptat cu tenacitate pentru numirea lui Caraman, care a ramas subordonat prim-ministrului din ian. 1990 pana la adoptarea  Legii securitatii nationale, in iulie 1991. Dupa demiterea sa, in aprilie 1992, Caraman a devenit consilierul pe probleme de securitate al lui Roman. (in: Armaghedonul spionilor: Reteaua Caraman, Ziua din 7 februarie 2005). Efectul numirii lui Brucan a fost enorm. Militaru a reactivat 30 de ofiteri in retragere, majoritatea instruiti in URSS si a transferat altii astfel incat, din ianuarie 1990, agentii GRU demascati in anii 70 au fost numiti ministru de interne, seful informatiilor militare, seful statului major general. Caraman a reactivat fosti adjuncti la Securitate, dintre cei mai notabili fiind Constantin Silinescu care a incercat sa blocheze negocierile pentru integrarea in NATO in 1996-1997, si Ristea Priboi, partener al teroristului condamnat Omar Haysam. Silinescu si Priboi au devenit consilierii prim-ministrului Adrian Nastase. Vezi ”Un grup, cu o clara dependenta estica, a incercat impiedicarea integrarii Romaniei in NATO!”, interviu cu senatorul Ioan Talpes, fost coordonator al Comunitatii romane de informatii, in: Independent, 18 ianuarie 2008, pp. 6-7, www.independent.ro ; O.C. Hogea, ”Generalul Silinescu, fost spion, consilier special al prim ministrului”, in: Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 2001; L.P., ”Nastase: L-am aparat si il mai apar pe Priboi, in: Evenimentul Zilei, 20 noiembrie 2002”.   (p. 48)

Si nota de la p. 49:

”… Brucan a fost ”nashul” Grupului pentru Dialog Social (GDS), organizatia pentru drepturi civile care a operat ca un paznic ce a determinat cine erau interlocutorii cuveniti pentru Vest si cine nu. Din februarie 1990 comunitatea de informatii americana considera deja acest grup ca o autoritate legitima (”caine de paza”) in democratizarea Romaniei. …Cativa dintre membrii fondatori ai GDS au fost demascati drept colaboratori ai Securitatii si ai spionajului sovietic, iar alti cativa au fost complici la acoperirea legaturilor cu securitatea ai colegilor din GDS. Vezi Deleanu (1995), pp. 279-280; www.civicmedia.ro. Pentru o descriere a rezultatelor dezamagitoare inregistrate de ”US aid” cu GDS, vezi Thomson Carothers, Assessing Democracy Assistance: The Case o Romania, Washington, Carnegie Endowment, 1996. GDS – ul si membrii sai au ramas principalii beneficiari ai sprijinului societatii civile occidentale”. (p. 49)

Am copiat aproape complet cele doua note de subsol pentru ca ele contureaza mai bine si ne ajuta sa intelegem actuala (2012) si viitoarea politica externa a Romaniei – prin noul guvern USL condus de Victor Ponta – de apropiere de Rusia si de indepartare de Occident. In treacat fie spus, am incercat – data fiind concentratia intelectuala de exceptie pe care o afisa GDS ul – sa-mi prezint Metodologia Scop Mijloc in fata membrilor acesteia pentru a avea un feed back direct si dur de la oameni cu orizont larg. Am mers, pentru aceasta, inainte de anul 2000, la sediul GDS, am solicitat o intrevedere cu cineva din conducere, a iesit dna Sandra Pralong dintr-o sedinta, m-a ascultat, m-a privit cu suspiciune intrebandu-ma de ce am ales GDS ul pentru acest ”test”, apoi, in final mi-a retinut cartea de vizita si a spus ca-mi va comunica decizia lor. O astept si astazi…

Deloc intamplator, ci, dimpotriva, ca o continuare fireasca a masivei infiltrari sovietice in structurile politice ale Romaniei, tara noastra a avut, din nou, soarta unei tari cucerite si in care se decid, si dupa 1990, prin gura acolitilor locali/ nationali, directii de actiune, orientari politice externe si atitudini fata de ”marele prieten de la Rasarit”. Sub acest aspect, este mai mult decat graitor titlul unui subcapitol: ”Negocierea revolutiei, asigurarea continuitatii”. Evident, negocierile (si continuitatile) au avut loc cu si in tarile vasale, unde nu s-a varsat deloc sange, in timp ce in Romania s-a mers pe varianta caii armate, a uciderilor in masa, ca un mijloc adecvat de decimare a structurilor de rezistenta fata de Moscova. Observatia lui LW este convingatoare: ”Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal, in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor” (pp. 49-50).  Pledoaria facuta de LW pentru continuitate, mod in care au facut tranzitia Polonia, Bulgaria, Ungaria este, cred, usor ciudata pentru cititorul roman. Si argumentul pare unul straniu: chipurile, serviciile occidentale au putut vedea la lucru mai bine si la vedere pe ofiterii din tarile satelite scoliti la Moscova, cunoscandu-le astfel stilul si metodele. Un asemenea argument poate fi sustinut de dl Talpes, dar imi vine greu sa cred ca LW ar fi (fost) in favoarea mentinerii vechiului personal, si in defavoarea insertiei de noi generatii, cu o mentalitate democratica si cu finalitati noi.

O pozitie, din nou, curioasa este aceea referitoare la semnarea noului Tratat cu Rusia, semnare care il are drept ”erou” pe presedintele Ion Iliescu, nume ignorat de LW, ca si cum acesta nu ar fi avut lipsa de inspiratie sa semneze, in 1991, un Tratat cu URSS ul, cu cateva luni inainte de prabusirea statului sovietic. Acest ”amanunt” ar putea explica reticenta ulterioara a Rusiei de a semna imediat un Tratat romano-rus, cu acelasi presedinte roman care a semnat cu putin timp in urma un Tratat cu statul sovietic aflat in disolutie (vezi amanunte la adresa http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456). Se pare ca ”mana” dlui Talpes a pus aici ”piciorul” in prag si l-a absolvit pe fostul sau sef de o critica binemeritata. Iata formularea lui LW: ”Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica – conditie asupra careia nu a insistat (mult timp) in tratatele sale cu Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia” (pp. 56 – 56). Ceva este exagerat aici. LW scrie ca Rusia nu a insistat mult timp asupra clauzei anti NATO cu Cehoslovacia. Daca ne reamintim ca Federatia Rusa a aparut abia in decembrie 1991, iar Cehoslovacia se destrama la mijlocul anului 1992, inseamna ca acest ”mult timp” a durat cca sase luni…. Dar impreciziile continua: ”Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor 1990” (p. 57).  Dar, reamintesc, Rusia nu a existat de-a lungul anilor 1990, ci doar … opt ani ai acestui ultim deceniu al secolului XX. Si pentru ca imprecizia sa fie pe deplin la ea acasa, LW scrie despre incheierea unui tratat intre Rusia si Cehoslovacia. Poate intre Rusia si Cehia, dar in acele 6 luni in care au coexistat Rusia si Cehoslovacia nu s-a semnat un asemenea tratat.

La pagina 61 sunt amintite cele trei principate romanesti, printre care si ”…Muntenia (Valahia)” (desi pe harti este scrisa doar denumirea de Valahia). Ridic din nou aceeasi intrebare: denumirea de Tara Romaneasaca nu a fost cunoscuta de strainatate cu aceasta denominatie? Sau este doar o autodenumire in scopul argumentarii esentei etnice comune a populatiei din cele trei principate (romanesti). Lipsa informatiilor relevante si pertinente pe aceasta tema nu favorizeaza deloc istoria ca disciplina teoretica.

LW insista convingator asupra motivatiei care sta in spatele atitudinii antiromanesti a politicilor si strategiilor Moscovei de-a lungul istoriei. In opinia sa (si citez pe larg, mai jos):

”romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intindea initial din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si niciu un fel de simpatie intre cele doua tari”. (ultimele ghilimele se refera la trimiterea facuta de LW la cartea din 1991 semnata de C.R.M.F. Cruttwell, A history of the Great War 1914 – 1918, Academy Chicago, p. 292). Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in sovinismul justificat ideologic nascut in revolutiile din 1948. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels, intre est-europeni numai polonezii si maghiarii erau ”purtatorii standard ai progresului” si, mai important, popoare ”revolutionare” care ”joaca un rol activ in istorie”.

Acesta este citatul din cartea lui LW. Ar fi meritat citate chiar mai multe pagini, dar cei interesati o vor face, cu siguranta. Concluzia este simpla: pozitia geopolitica a Romaniei este una care obliga la atitudini prudente, reticente chiar fata de vecinii cu potential ofensiv si chiar agresiv, dincolo de faptul ca aceasta pozitie geopolitica poate fi atentuata sau amplificata de jocul aliantelor, al criteriilor de apropiere fata de centrele de putere mereu schimbatoare, fie contextual (inediat), fie intr-o dinamica presupusa si prognozata a avea loc (in viitor).

Nu este lipsita de interes baza ideologico-politica a neagrearii Romaniei de catre asa numitele forte revolutionare/ progresiste/  marxist-leniste si staliniste, stangiste/ bolsevice. Dupa caracterizarile negative facute de Marx si Engels la adresa romanilor ca popor, a venit apoi randul lui Lenin si Stalin de a pretexta lipsa de apetit pentru schimbare revolutionara a romanilor (vezi paginile 87 – 89). De la acest dispret generalizat la adresa unui popor si pana la politicile sovietice de deznationalizare si/ sau de subordonare a romanilor nu a mai fost decat un pas, o continuitate al carui final nu se intrevede inca… Mentinerea tensiunilor la zonele de granita constituie deja un modus operandi de tip imperial, cu o continuitate evidenta chiar pana la ora scrierii acestor randuri. Problema basarabeana, intretinuta mai abil (cred eu) de catre Moscova in raport cu balbaiala si inabilitatea (voita?) damboviteana, si problema transilvana, gestionata mult mai eficient, fiind o problema strict interna (iar Budapesta, nu este, totusi, Moscova), sunt la fel de actuale azi ca si la inceputul secolului trecut. (LW: ”Conducerea PCR a oscilat intre aripa transilvaneana Ungaria Mare si factiunea anexionista bulgaro-basarabeana” p. 116). In incheierea capitolului 4 LW conchide: ”Sovinismul antiromanesc incurajat de monarhia duala a fost exacerbata de propaganda revizionista, efortul educational intreprins de regimul Horthy in perioada interbelica creand un mediu permisiv pentru abuzurile antiromanesti. In mod similar, sovinismul rusesc a fost mentinut de autoritatile sovietice, inca furioase ca Romania se situa pe pozitia sa le combata si sa le ameninte. Alaturi de interesul comun ruso-maghiar in reanexarea teritoriilor romanesti si in modificarea componentei etnice prin realocarea populatiei, asimilare fortata si executii in masa, sovinismul antiromanesc pare sa fi fost un element de unitate si nu de controverse ideologice intre cele doua state” (p. 140).

Cele doua zone tensionate au inca un element comun, pe care doar il semnalez, lasand specialistii in geopolitica, lingvistica si etnologie sa se pronunte in mod argumentat. M-am intrebat (si am intrebat) de ce se folosesc, pentru etnicii maghiari/ (unguri?) doua glotonime pentru una si aceeasi limba: ungara si maghiara. Mai adug doar ca antiunionistii de la Chisinau isi aleg(eau) ”argumentele” prin exemple preluate indeosebi din zona relatiilor si realitatilor romano-maghiare.

Ideologia internationalista bolsevica venea ca o manusa idealurilor imperiale ruse, munca ideologica fiind o buna motivare (si acoperire) a activitatii de spionaj: ”Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe intre munca de partid si cea de spionaj sau intre diversele servicii ale tinerei comunitati de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau de la o organizatie la alta” (pp. 106 – 107).  Fara a intenta un cap de acuzarea la adresa descendentilor Petre Roman si Vladimir Tismaneanu, LW subliniaza, intr-o nota de subsol, ca ”Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leonid Tismaneanu, cominternisti romani, au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul Tismaneanu statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman” (p. 106).  Tot pe linia continuitatii ar fi de semnalat ca ziarul interbelic Adevarul era de orientare socialista, iar transformarea oficialului PCR Scanteia in Adevarul in decembrie 1989 nu este nicidecum intamplatoare. De retinut, pentru cititorii care nu cunosc limba rusa, ca in limba rusa Adevarul se traduce prin Pravda. In timp ce lucram ca ziarist la Chisinau am glumit, intr-un articol in care faceam o referire la ziarul Adevarul de la Bucuresti, numindu-l (recunosc, cu intentie, Pravda), a generat proteste energice de la colegii angajati la Adevarul. Intr-adevar, adevarul supara, dar si pravda…

Capitolul 7 al lucrarii este consacrat mecanismului de control sovietic 1953 – 1959 precum si inceputul rezistentei fatise a Romaniei fata de Moscova. La doar doua zile dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953) Gheorghe Gheorghiu Dej incepe dezvaluirea publica a relatiilor de subordonare pe care Moscova le impusese Romaniei in decursul perioadei imediat postbelice, cand La Yalta se hotarase ca 90%  din influenta externa asupra Romaniei revenea URSS. Iata formularea lui LW referitor la acest debut al eliberarii de sub jugul eliberatorilor sovietici:

”La 7 martie 1953, Gheorghe Gheorgiu Dej informa Comitetul Central ca consilierii sovietici care controlau economia ”trebuie sa predea functiile pe care le-au detinut pana acum, unor reprezentanti din tara noastra”. Gheorghe Gheorghiu Dej era convins ca Sovromurile erau menite numai sa exploateze si nu erau cu nimic mai bune decat institutiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme inca din 1947. In decurs de un an, Gheorgiu Dej a abordat Occidentul, s-a oferit sa rezolve pretentiile britanicilor si a sporit comertul cu Statele Unite. La mijlocul anului 1954, Romania a devenit primul membrul al Blocului care si-a ”rascumparat” Sovromurile (cu exceptia a doua care se ocupau de extractia de petrol si uraniu si la care Moscova a refuzat sa renunte pana in 1957)” (p. 191). In continuare, Dej s-a pozitionat clar impotriva Moscovei in privinta construirii zidului Berlinului (p. 213), iar in contextul revoltei de la Budapesta din 1956, ”Bucurestiul a trecut rapid la restrictionarea posibilitatilor sovietice de recrutare a personalului din armata si serviciul de informatii, pana la eliminarea surselor identificabile de influenta sovietica din cadrul acestor servicii”. (p. 214). LW descrie astfel noua situatie: ”Asa cum remarca un fost ofiter de informatii din Tratat, dupa 1962, cooperarea dintre Romania si celelalte servicii din Blocul Sovietic a inceput sa ”degenereze pana cand s-a rezumat doar la contacte oficiale formale, dar neproductive” (p. 218). Dar serviciile sovietice au reactionat adecvat si au lansat celebra legenda a ”calului troian”, respectiv faptul ca presupusa independenta a Bucurestiului fata de Moscova era doar una de fatada, fiind direct si total orchestrata de Moscova. Efectul a fost total, serviciile americane fiind perfect intoxicate cu aceasta legenda: ”Paradoxal, cu cat disidenta romaneasca era mai deschisa si mai evidenta, cu atat se considera mai putin ca reflecta dezacorduri reale si importante” (p. 223). Si peste cateva pagini: ”Paradoxal, Statele Unite, Marea Britanie si Germania au cazut in aceeasi cursa in perioada in care a precedat revolutia din decembrie 1989 si in perioada de tranzitie, bazandu-se pe persoane care se declarau anticeausiste, disidenti si reformisti plasati de Moscova si de o aripa prosovietica din fosta Securitate, in loc sa se angajeze in discutii directe cu conducerea postcomunista (singura etichetata in continuare ca fiind ”ex-” sau ”neocomunista”. Aceasta a mentinut Romania izolata de Vest mai mult decat orice alt regim postcomunist (care nu se afla in razboi) pana in 1993” (p. 232). Discreditarea Romaniei de catre serviciile sovietice a fost substantial intretinuta de situatia interna precara a populatiei romanesti sub raportul conditiilor de viata si a libertatii de expresie. Pe de alta parte, serviciile americane erau si ele penetrate la varf de etnici unguri, naturalizati in SUA, in special in perioada revolutiilor din 1989 si dupa acestea (vezi pp. 224 – 225). Si pozitia lui Ion Mihai Pacepa este relevanta pentru meciul informativ sovieto – roman. Citandu-l pe Markus Wolf, LW incearca sa lamureasca  (utilizand si explicatiile lui Ioan Talpes) statutul post-defectare a sefului Securitatii romane, slovacul de origine, Pacepa: ”Dezertorul roman Ion Pacepa sustine ca abia in decembrie 1964 a fost retras contactul sau sovietic. Daca este adevarat, contactul sau facea posibil parte dintr-una din subcategoriile de ”experti” care au ramas pe loc sub control strict pana la plecare. Totusi, deoarece Pacepa a recunoscut ca de-a lungul carierei sale in DSS a fost agent sovietic, contactul s-ar putea sa fi fost clandestin. …Ioan Talpes, sef al SIE in perioada 1992-1997, sustine ca Pacepa a avut motive sa pretinda ca nu era tradator pentru ca el isi pastreaza statutul de ofiter de informatii sovietic in cadrul Securitatii, inca din momentul cand Moscova ii finantase studiile, chiar inainte de recrutarea sa formala in aparatul de securitate, nou-creat de oficialii sovietici. De aceea el poate fi mai bine descris prin termenul de ”cartita”  decat prin acela de ”tradator”. Vezi Ioan Talpes, In umbra marelui Hidalgo, Bucuresti, Vivaldi, 2009, pp. 77 – 107”. (p. 228).  Ar fi interesanta lamurirea diferentei dintre ”cartita” si ”tradator” in mintea lui Ioan Talpes. In mintea mea, orice cartita este si tradator.

Modul in care Moscova a inteles sa reia controlul asupra Romaniei, in 1989, este sugerat cat se poate de clar de LW, indiferent de perioada istorica pe care o analizeaza: ”De exemplu, este semnificativ faptul ca Kremlinul si-a extins protectia asupra lui Silviu Brucan, in 1989, instruindu-l pe corespondentul Pravda, Stanislav Petuhov, sa il viziteze periodic. … Acelasi tip de protectie a fost extins si asupra poetului Mircea Dinescu, care acceptase oferta sovietica de a vizita URSS ul, unde l-a atact pe Ceausescu, dar nu si regimul comunist, la Radio Moscova” (p. 198). La p. 240 se face referire la scrisoarea celor cinci ”comunisti din vechea garda” (Apostol, Barladeanu, Brucan, Parvulescu si Raceanu) plus C. Manescu, cu precizarea ca toti, in afara de primul si ultimul din aceasta lista de sase nume, fusesera cominternisti si cetateni sovietici (p. 240).

Revenind la binomul Basarabia-Transilvania, intr-un capitol dedicat ”dreptului de proprietate in Transilvania” LW precizeaza: ”Traditionalul sovinism antiromanesc a realimentat politicile nationaliste sovietice si rusificarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova (eu stiam de o denumire care punea accentul pe adjectivarea substantivului Moldova, respectiv, pe acea vreme denumirea oficiala era de RSS Moldoveneasca – LD), unde limba ”moldoveneasca” a fost redusa la statutul de ”limba de bucatarie” (p. 243). De aici rezulta, cred eu, aversiunea romanilor si a uniunistilor moldoveni fata de ideea denumirii limbii oficiale a statului independent Republica Moldova cu glotonimul ”limba moldoveneasca”. Amintirea acestui statut de mana a doua in argumentarea denumirii ”corecte” a limbii oficiale a statului moldav este, cred, inoportuna si inadecvata. Tocmai pe baza fostului statut de ”limba de bucatarie”, indepedentistii moldoveni considera ca au facut o reparatie istorica prin ridicarea fostei ”limbi de bucatarie” la statutul de limba oficiala. Memoria relativ recenta se dovedeste mai tare decat memoria indepartata…

In context, apare ca utila, interesanta si lamuritoare precizarea facuta de LW (in textul capitolului 11 si apoi intr-o nota de subsol, ambele la p. 292) pe tema denumirii de Basarabia (problema ridicata de mine si in alte postari anterioare, indeosebi in Istoria Daciei de Dimitrie Fotino):

”Moscova folosise o singura data denumirea de Basarabia pentru intreg teritoriul dintre Prut si Nistru, in 1812, atunci cand tarul il utilizase pentru a emite pretentii asupra sa si a anexa intreaga regiune. In realitate, majoritatea regiunii facuse parte din Moldova romaneasca, cele trei tinuturi sudice corespunzand mai mult sau mai putin Republicii Autonome Gagauze de astazi, parte a Basarabiei istorice. Ulterior, diplomatia sovietica a insistat in capitalele occidentale ca Basarabia reprezenta numai partea sudica a teritoriului dintre Prut si Nistru – parte pe care Stalin o transferase Ucrainei simultan cu impunerea Regiunii Autonome Maghiare in 1952 – si acuza Romania ca extinde termenul asupra intregului teritoriu asupra RSS Moldova, dovedind astfel iredentismul ei agresiv. (Nota de subsol 4: Aceasta confuzie intentionata, promovata initial de Moscova, domina chiar si in mediile academice si politice romanesti in care, din diverse motive, denumirea de Basarabia continua sa fie folosita pentru a desemna intreg teritoriul dintre Prut si Nistru. A devenit standardul academic in Vest si este utilizata astfel si de acest autor)” (p. 292).

Care autor? Nu cumva aceasta nota a fost redactata de I. Talpes si ”acest autor” este chiar Larry Watts? Sau este o nota a redactiei, dar in acest caz trebuia asumata ca atare sub semnatura N(ota) red. Din nou, aruncarea pe piata a acestei carti pare a fi facuta sub semnul grabei si a unei superficialitati ce poate fi pusa pe seama volumului urias de informatii, nuante, reluari, accentuari, sublinieri etc.

Dupa cum am mai afirmat si la inceputul acestei prezentari, abundenta materialului si lipsa unei ordonari tematice mai riguroase sunt punctele slabe ale lucrarii. O sinteza, facuta de autor, si publicata separat ar fi o idee buna, urmand ca partea extinsa si cu multe amanunte sa faca obiectul altor tipuri de lucrari, destinate in primul rand istoricilor si documentaristilor. Astfel, faptul ca KGB ul avea informatori, agenti sau/ si spioni cu solda platita regulat, recrutati din toate nivelurile de competente si pozitii in administarea unor state nu ar fi o veste prea socanta, dar atunci cand ai fost contemporan cu sefi de state – altfel, figuri onorabile si agreabile la nivelul publicului larg – si citesti ca acestia erau aflati in slujba serviciului sovietic de informatii, atunci vestea este chiar nuacitoare. Sa afli ca marele luptator pentru pace, seful statului finlandez Urho Kekkonen si conducatorul partidului si statului ungar Janos Kadar erau simpli executanti ai ordinelor unor ofiteri KGB este cu adevarat o rasturnare si o bulversare de valori, asa cum au fost acestea inseminate, timp de decenii, in mintile noastre. LW noteaza in cadrul unui capitol dedicat ”Puterii distructive a dezinformarilor” (pp. 317 – 324): ”Atat Kekkonen cat si Kadar erau prezentati drept mediatori importanti intre Est si Vest, dar acestia au lansat dezinformari si au cules  informatii din alte tari, la Comanda Moscovei. Kekkonen urma instructiunile unui ofiter de caz al KGB si, in cadrul unor discursuri si conversatii private, a transmis informatii denaturate si teme de dezinformare < pregatite de catre Departamentul International al Comitetului Central si inmanate lui de catre rezidentul [KGB]>”, cu trimitere la literatura de specialitate de dupa 1994. Daca orice serviciu de informatii activeaza eminamente la limita legii sau chiar mult dincolo de ea, atunci serviciile de informatii ale statelor totalitare nu au chiar niciun fel de limita in privinta NERESPECTARII legii,  a adevarului istoric si a drepturilor omului, fapt inca (prea) vizibil intr-o tara iesita partial din mrejele bolsevismului estic cum este Romania.

Asta sugereaza si o slabiciune a sistemelor educationale (in cazul de mai sus, cel finlandez, azi, cel mai performant din lume!, si ungar). Mai mult ca sigur, recrutarile s-au facut in frageda copilarie, cu mici si ”nevinovate” santaje, cu promisiuni sau cu idealuri sincere ale unor puberi, ajungand sa nu mai aiba taria sa nu accepte functii publice la maturitate. LW prezinta aceste fapte de tradare in stilul sec al rapoartelor informative, lasand emotiile sa se dezvolte in sufletul fiecarui cititor… Atat de puternice sunt (inca) infipte in mintile unora ideile de corectitudine si de loialitate ale celor doi aflati in fruntea statelor lor incat, atunci cand le-am spus despre tradarile lui Kadar si Kekkonen, replica a fost: ”ai vazut tu documente sau doar ai citit undeva?”… Acest mod de a reactiona este oarecum justificat, date fiind utilizarea istoriei si a unei literaturi pe teme de istorie ca simple unelte de propaganda mincinoasa, clamand ”obiectivitatea”, ”stiintificitatea” si ”respectul fata de adevar”. Daca aceste manipulari vor continua, daca istoria – ca disciplina scolara – va avea mereu alte ”adevaruri” de dezvaluit tinerilor, atunci credibilitatea acestor cronici va fi mereu sub semnul intrebarii.

Tehnicile ofiterilor si agentilor KGB de persuadare din om in om, cu repetarea acelorasi informatii in varii locuri (cu sansa ca fiecare cetatean care, sincer, auzind o informatie si care se bucura atunci cand primeste o ”confirmare” sa spuna: ”da, am auzit si eu, cred ca este adevarat…”) au dat, de-a lungul timpului, roade, influentand voturi, politici, strategii, respectiv intorcand virtutile democratiei (transparenta, deschiderea, increderea in semeni etc.) impotriva ei insasi. Americanii si occidentalii in general au fost victime usoare ale acestui mod de intoxicare, generat de propriile sisteme culturale si educationale, aspecte subliniate cu amaraciune de LW.  Conform unor studii CIA, citate la p. 334, LW sintetizeaza ca ”Moscova era maestra in <dezinformarea politica>, tocmai datorita <controlului complet pe care il detinea asupra presei si a caracterului secret al procesului decizional>”.  In strategia acestor dezinformari se aflau si atacurile asupra rolului real jucat de Romania in crearea unei atitudini anti-Bloc, minimalizand si trecand in derizoriu aceste eforturi. Cuplarea acestor dezinformari cu campania (usor de motivat in plan intern) impotriva lui Ceausescu le-a potentat pe ambele, concomitent cu ridicarea de piedestaluri false de mari mediatori cu sistemele nesovietice tocmai celor care serveau cel mai bine Moscova (Gomulka, Kadar, Jivkov etc.). De retinut afirmatia transanta ca  ”In timp ce administratia SUA incerca sa imbunatateasca relatiile cu Bucurestiul, ceea ce necesita o imagine publica acceptabila pentru a obtine sprijinul si aprobarea Congresului, redactorii de la sectia romana a REL (Radio Europa Libera / nota LD) il tratau pe Ceausescu ca pe <Inamicul Numarul Unu>” (p. 338). Acum apare ceva mai explicabil tonul extrem de rezervat al lui Emil Hurezeanu in dialogul cu (pe atunci minstru de externe) Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni Compas de la The Money Channel, mai ales daca continuam cu precizarea de la pagina urmatoare, unde se spune limpede ca, ”volens nolens, politica diversilor sefi ai sectiei romane a servit scopurilor sovietice de izolare a Romaniei si de creare a unei brese intre conducerea ei si populatie” (p. 339). Iar asta se intampla in timp ce sectia maghiara a REL era instruita, de directorul acesteia, sa nu-l critice pe Kadar, iar directorul sectiei poloneze facea acelasi lucru in privinta lui Gomulka (pp. 339 – 340).

Un loc aparte il ocupa in cartea lui LW anul 1968, anul invadarii Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varsovia (mai putin Romania si Cehoslovacia), precum si iminenta invadare a Romaniei de trupele sovietice concentrate masiv la Prut (realitatea pe care am vazut-o cu ochii studentului total neinitiat in meandrele politicii in momentul in care, aflandu-ne in vizita la familia tatalui meu, am primit cu totii ordin de parasire imediata a teritoriului URSS, a doua zi dupa celebrul discurs al lui Ceausescu de la balcon). LW aminteste ca numarul militarilor concentrati la granita de nord-est a Romaniei se ridica la 235 000 de soldati (vezi p. 382 si p. 427).

Desi nu voi insista cu citate din aceste capitole dedicate anului 1968  cred ca el merita citit si recitit, dat fiind rolul crucial al acelui an in cadrul relatiilor romano-sovietice, respectiv pregatirea debarcarii lui Ceausescu, indeosebi dupa 1985.  Mai mult, tehnica trimiterii de ”turisti” in Cehoslovacia, inainte de invazie, ca avangarada a armatei, a fos reeditata cu mare succes in Romania anului 1989. Posibil ca paralelismul 1968/ 1989 sa se fi continuat si dupa 1989. Astfel, merita retinuta formularea transanta a avertismentului dat de SUA URSS ului de a nu invada Romania in 1968, avertisment relatat, ca o ironie a soartei chiar de Dobrinin, ambasadorul URSS in SUA: ”Dobrinin isi aminteste ca Rusk (secretarul american pentru externe – nota LD) si-a exprimat ingrijorarea in termeni emotionali: In numele omenirii, va cerem sa nu invadati Romania, deoarece consecintele vor fi imposibil de prevazut si vor fi dezastruoase pentru relatiile sovieto-americane si pentru intreaga lume” (p. 407). Vor fi fost atentionari asemanatoare si catre Gorbaciov in anul de gratie 1989? Posibil DA.

Importanta cruciala a anului 1968 pentru Romania este subliniata de LW si prin alocarea a inca patru capitole perioadei postinvazie. Toate initiativele mai deosebite ale Romaniei au fost criticate, minimalizate si subminate de serviciile sovietice de (contra)informatii. Reminiscente ale ofensivei antiromanesti au dainuit, oficial si la vedere, multi ani dupa 1989, inclusiv dupa prabusirea URSS si transformarea KGB in FSB, iar actualmente s-ar parea ca singura deosebire este ca aceasta ofensiva este neoficiala si mai putin vizibila, fara a insemna ca ea nu exista. LW face, in acest context, dar intr-o nota de subsol, un denunt destul de curajos si rasunator prin rezonanta numelor si prin pozitiile personajelor (presupun, din nou, ca aceasta nota de subsol nu este contributia lui Ioan Talpes…): ”Dupa 1989, primul director postcomunist al spionajului intern (SRI), Virgil Magureanu, si primul premier, Petre Roman, au repetat aceasta propaganda, mai degraba unica, in favoarea unui agent sovietic anti-NATO. Roman, de exemplu, afirma ca Mihai Caraman a fost <cu adevarat, unul dintre cei mai straluciti spioni pe care ii cunoscuse lumea vreodata>, Ziua, 23 august 2008; Realitatea TV, 21 august 2008, 22.58. Roman si Silviu Brucan se luptau pentru numirea lui Caraman ca sef al Serviciului de Informatii Externe postcomunist, sub coordonarea lui Roman, din ianuarie 1990 pana la adoptarea Legii Securitatii Nationale din iulie 1991, prin care a fost resubordonata Presedintiei Romaniei” (p. 504). Doar o observatie: dupa ce il critica pe Roman, in momentul in care vine vorba despre Ion Iliescu, fostul pesedinte al Romaniei, despre acesta nu se afirma nimic, ca si cum nu Ion Iliescu ar fi cel scolit la rusi si coleg cu Gorbaciov la facultatea din Moscova… LW aminteste (p. 514) ca au fost pe lista celor ce urmau sa fie recrutati ca agenti sovietici Ceausescu, Maurer, Bodnaras, Mizil, Corneliu Manescu (spion sovietic dovedit), adica varful conducerii tarii. Nu au rezistat la tentatiile tradarii Alexandru Draghici (”slav sudic” in formularea lui LW), fost sef al Securitatii, Nicolae Doicaru, Ion Stanescu (fost Szilagy) sef al Securitatii, Dumitru I. Dumitru (tigan) si Ion Mihai Pacepa (slovac, dar dupa propria marturie era slovaco-maghiar) (vezi nota de subsol de la p. 515).  Mai adaug ca Emil Bodnaras era ucraineano-german si spion deconspirat al URSS, iar Ion Gheorge Maurer provenea din tata francez si mama romanca. Sa fie oare neapartenenta la etnia majoritara o preconditie si o facilitate in a trada fara prea multe remuscari? Dar, la rigoare, melanjul etnic este atat de pronuntat (la noi) incat a cauta romani puri este la fel de temerar cu a cauta politicieni cinstiti…

Lista tradatorilor din preajma lui Ceausescu este una lunga si surprinzatoare (oare care o fi fost continutul Listei lui Severin?). La paginile 517-518 gasim trimiteri clare la inamicii interni ai lui Ceausescu. Astfel, Brucan a recunoscut colaborarea cu Kremlinul pentru rasturnarea lui Ceausescu si instalarea unui regim prosovietic la Bucuresti. Sergiu Celac fiul unui Cominternist, translator la ambasada Romaniei la Washington, era in atentia unitatii anti KGB. Corneliu Bogdan, ambasador in SUA intre 1967 si 1978 era casatorit cu o fosta cominternista si fasta sotie a unui ofiter sovietric de informatii. Victor Dumitriu, ambasador in Franta, se pare ca a ajutat la acoperirea lui Caraman la Paris si a promovat la propaganda sovietica de discreditare a lui Ceausescu si respectiv a Romaniei. Multi tradatori care au servit la sovietici au aparut, dupa 1989, ca eroi, ca reformisti sau ca salvatori ai natiunii (vezi nota 1 de la p. 521). LW pune aceasta cohorta de tradatori pe seama lipsei mecanismelor democratice de verificare a colaboratorilor politici ai lui Ceausescu. Parerea mea este ca aceasta este doar partial adevarat, dovada infiltrarile de spioni spioni sovietici in multe guverne occidentale.

Cartea lui LW se incheie circular, cu pregatirea caderii lui Ceausescu. Citez un pasaj foarte graitor care zugraveste conceptia Moscovei (neschimbata nici azi) in raporturile sale cu Bucurestiul:

”Strategia Moscovei pentru inlocuirea lui Ceausescu si a tovarasilor lui, sustinatori ai politicii nationale independente a incercat sa exploateze vulnerabilitatile externe (”contradictiile” existente cu diversi parteneri), sa eaxacerbeze vulnerabilitatile interne (tensiuni, insatisfactii) si sa recruteze o conducere alternativa. Succesul inregistrat in prima etapa ar fi taiat sprijinul economic si de politica externa acordat Romaniei si ar fi demoralizat conducerea si opinia publica. Succesul in a doa faza ar fi sporit tensiunile economico-sociale si insatisfactia generala. In timp ce ambele ar fi creat un mediu propice pentru recrutarea unei conduceri alternative, trebuiau sa fie create si oportunitatile pentru asemenea recrutari (precum si identificarea si / sau crearea acelei conduceri alternative)”. (p. 547).

Nu trebuie uitata si relatia mereu buna dintre Franta socialista si URSS, situatie ce pare a se repeta acum, in 2012, intre Franta socialista si Rusia, cu implicatii si asupra Romaniei. (vezi paginile 566 si 567).

Finalul cartii este dedicat relatiilor Romaniei cu alte zone de interes major (China, Orientul Mijlociu, statele nealiniate, SUA, Israel etc.). Concluzia este, conform intentiilor autorului, una faorte pozitiva, si o redau in intregime:

”Cel putin de la sfarsitul anilor 1960, Romania fusese de departe cel mai constructiv actor international din Blocul Sovietic si a devenit cunoscuta pentru capacitatile de mediere si realizarile in comunitatea internationala. Nu numai ca guvernul ei participase la rezolvarea pasnica a conflictelor internationale si blocase expansiunea influentei disruptive sovietice, dar refuzase si sa participe la traficul de droguri, la sprijinirea terorismului si a operatiunilor antioccidentale in care serviciile si conducerile partidelor loiale Moscovei se angajasera, la comanda Kremlinului. Dar, in numai cativa ani, ”partenerii apropiati” aveau sa transforme imaginea Romaniei si a guvernului sau din cea a unui partener apreciat in Occident, intr-una de paria international, ”nu numai in fata comunitatii internationale, dar si a propriului popor” (cf Barnes, 1990, p. 4). Cu astfel de prieteni, Romania nu avea nevoie sa-si caute dusmani mai inversunati in afara aliantei Pactului de la Varsovia”. (Larry Watts, Fereste-ma Doamne de prieteni, pagina 714.

Erori (probabil) de tehnoredactare, de traducere sau de logica ce necesita remediate la o proxima reeditare

p. 32:  ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii”

p. 36:   ”dezinformarea la o asemenea scala” (este vorba, evident, de ”scara”)

p. 378: George Apostol in loc de Gheorghe Apostol

p. 393: Anwar As Sadat, in loc de Anwar El Sadat

p. 503: Romania ca si partener…, in loc de Romania ca partener

p. 503: Felix Dierjinschi in loc de Felix Dzerjinski

p. 513: La plenara partidului din 1961 (lipseste ”lui”) Pirvulescu li s-a alaturat tovarasilor agenti sovietici Miron Constantinescu si Iosip Chisinevschi, pentru a-l ataca pe Gheorgiu-Dej dupa ce acesta denuntase teroarea si controlul stalinist asupra partidului

p. 710: la nota 2 se face referire la …. Standford University Press, desi o asemenea institutie nu exista. Exista doar Stanford University Press. S-ar parea ca dna rector Corina Dumitrescu de la Univ Dimitrie Cantemir a citit aceasta carte inainte de a-si redacta CV ul, de unde si increderea ca o traducatoare nu poate gresi in grafierea corecta a numelor proprii….

Liviu Drugus,                                            4 IULIE 2012 Ziua nationala a SUA

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com