liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: Martie 2017

Serialul ”ISTORIA CULTURALĂ a PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (episoadele 61-80)


Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  61 (LXI) din 2 III 2017. Telemedicina – o prostie. A celor care o ignoră!

Amintirile din perioada în care am predat la Institutul/ Universitatea de Medicină din Iași (1976 – 2004) ar putea face obiectul multor episoade care să se înscrie în tematica acestui serial. Nu mă las cotropit de ipocrizie, respectiv nu-mi blochez tentația de a vorbi despre mine (și) la modul pozitiv (sub pretextul că autolauda nu este un semn de prea mare înțelepciune). Așadar, voi afirma ”fără jenă” câteva dintre ”isprăvile” din activitatea  mea (începută în cercetare și încheiată, după 45 de ani, la catedră). Amintesc aici câteva, toate fiind sub semnul dorinței mele de a schimba lucrurile în bine, atât cât m-a dus ”bibilica” și cât mi s-a permis: la începutul anilor 80 am introdus o nouă disciplină: Economia sanitară, fiind singurul român inclus într-un Anuar European de ”Health Economics” în anul 1988, an în care am primit și invitația de a face o specializare în Scoția. Apoi, în anul 1997, am introdus, în premieră pentru România, disciplinele de Managementul Sănătății și Managementul Informației la Facultatea de Bioinginerie Medicală din Iași.

În anii 70 și 80 se vorbea mult despre calculatoare, tehnologii medicale realizate cu ajutorul ”procesoarelor” și al memoriilor electronice. În anii 90, am pledat pentru dotarea rapidă a tuturor catedrelor cu calculatoare și adrese de email, lucru care s-a și întâmplat rapid. În fine, informatizarea îmi sugera posibilitatea de a economisi fondurile (mereu puține) alocate sănătății și de a le redirecționa în zonele ”fierbinți”. Una dintre direcțiile de acțiune pliate pe acest deziderat era telemedicina, căreia i-am dedicat un curs distinct, ignorând un fapt de care încă nu mă lovisem: conservatorismul profesiei (medicale). Nu doar contabilii s-au speriat că își vor pierde locurile de muncă, ci și medicii. Precum țesătorii francezi care își ”sacrificau” saboții din lemn pe care-i fixau în ”gura” roților dințate ale mașinilor de țesut (de unde și cuvântul ”sabotaj”), la fel au procedat majoritatea profesiilor în fața perspectivei pierderii locurilor de muncă.

La lecția mea despre telemedicină am primit un afront la care nu mă așteptam și pe care l-am crezut singular. Nu era… Așadar, am pledat cu pasiune în favoarea folosirii tehnologiilor medicale de la distanță (am inclus aici și telefonul, ca mod de a obține primele sfaturi în caz de urgență medicală). Ulterior, peste ani, s-a înființat 112. La prima mea solicitare, prin 2000, după cca 30 minute de așteptat în stradă cu ”pacientul” în brațe, am ”descins” la  sediul ambulanțelor, unde se serba cu veselie ziua unui coleg. Văzându-mă, foști studenți m-au întrebat: dom profesor, vă putem ajuta cu ceva? Cred că atunci am fost foarte nepoliticos…

Dar motivul scrierii acestui episod abia acum apare: la sfârșitul orei pe tema serviciilor telemedicale, o studentă, îmbujorată de mânie, mi-a făcut o ”urare”: ”când veți avea nevoie de îngrijiri medicale, să le primiți prin telefon și calculator!”. Lucrurile și-au văzut de mersul lor și mă bucur să aflu că telemedicina este azi la mare preț și căutare. Iar lucrurile nu se vor opri aici. Iată și un exemplu: http://actualdecluj.ro/telemedicina-in-epilepsie-reteaua-inaugurata-la-cluj-ia-premiu-la-tedx/.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  62 (LXII) din 3 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (I)

 

Cu decenii în urmă apăruse un interes sporit pentru promovarea iraționalului, respectiv a cunoașterii abisurilor sufletești/ mentale ale oamenilor și iluzionismelor de tot soiul. Toate aveau o finalitate cât se poate de rațională: câștiguri  financiare, dominarea celor mai ”slabi de înger” de către ”cunoscători” abili, sau pur și simplu amuzamentul șmecherilor pe seama fraierilor. Terapii prin hipnoză, anchete sub hipnoză, iluzionism și magie la circ, convingeri subliminale, atragerea subconștientului în jocurile foarte conștiente ale unor ”vindecători”, promovarea minciunilor pe post de adevăruri supreme etc., toate făceau parte dintr-o cultură a păcălirii aproapelui, din transformarea ignoranței/ prostiei semenilor în avantaj competitiv tradus în bogăție pentru unii și sărăci(r)e pentru alții. Toate acestea nu au dispărut, ci s-au transformat, s-au rafinat și au devenit, adesea, greu detectabile.

 

În anii recenți, ”flacăra mov” a stârnit, din nou, interesul pentru parapsihologii pe cât de ”savante” pe atât de tentante și apetisante pentru amatorii de câștiguri facile și rapide. Interesant este că prostirea nu s-a atenuat ca urmare a experiențelor triste trăite. Psihologii ar putea examina această ”propensiune” (aparent) inexplicabilă a românilor pentru risc imposibil de calculat, dar care odată asumat duce la pierderi sigure în proporții de masă. După iluzia/ deziluzia Caritas ului (care a fost un clar impozit pe prostie), a urmat țeapa de proporții, numită ”savant” Fond Național de Investiții. Alt rând de pierdanți au cotizat iluzoriu și au re-trăit experieța anterioară. Magia Fondurilor de investiții pentru dezvoltare nu e nouă: Ceaușescu crease Fondul Național de Dezvoltare Economico-Socială, iar liderul PSD a anunțat, în septembrie trecut, crearea unui Fond Suveran de Dezvoltare și Investiții.

Păcălirea oamenilor se rafinează atât de mult încât realmente este tot mai greu să discerni între minciună și adevăr, între fals și veritabil, între iluzie și certitudine. Imitațiile (de piele naturală, de bijuterii, de alimente, de diplome etc.) apar adesea mai atractive decât lucrurile veritabile. Este greu să nu găsești ”dubluri”/ făcături/ imitații în orice domeniu. Academia Română, atât de debilă și lipsită de credibilitate, a fost dublată de mai multe Academii de Științe, Academii ale Oamenilor de Știință etc., pentru a satisface ”plenar” orgoliile naivilor care și-au cumpărat locuri în aceste stabilimente. Unele sunt chiar finanțate de stat, pentru că, vai!, nici statul nu (mai) este unul veritabil…

Pseudoștiințele au, uneori, o atractivitate mai mare decât științele, ziarele de scandal sunt mai căutate decât cele care oferă informații și analize, kitsch ul este mai prezent decât arta adevărată. Ca o culme a ipocriziei, a sfidării semenilor și ca un vârf al a credulității acestora avem situații bizare în care falsul și autenticul, minciuna și adevărul co-există bine mersi în una și aceeași persoană!  Găina care naște pui vii a fost ”promovată” de jurnalistul Ion Cristoiu, care este invitat pe la televiziuni să facă analize politice serioase, iar profesorul universitar Constantin Dulcan ”promovează” pe lângă teoriile științifice și fantasmagorii din irealul cel mai ireal. O prezentare succintă a acestor ”gugumănii științifice” se găsește la: http://pseudostiinta.ro/wiki/Dumitru_Constantin_Dulcan

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  63 (LXIII) din 4 III 2017. Cum să vinzi iluzii proștilor. (II)

Prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști (cei 6 p) pare a fi o preocupare constantă a oamenilor de pretutindeni. În ce ne privește, baladescul Balcanilor și magia mioritică aduc acestei îndeletniciri un plus de intensitate, culoare și inventivitate. Avem latina vorbită de daci care a fost preluată de către cuceritorii romani și distribuită apoi în întreg Imperiul Roman; avem un tunel sub Bucegi care comunică cu … cealaltă lume; avem Grădina Maicii Domnului care se identifică cu țărișoara fără a preciza dacă această grădină era și pe vremea Principatelor, a României Mici sau a României Mari; avem convingerea că Tesla este român de-al nostru cu care am face bine să ne mândrim cât putem de mult. Etc. Etc.

Avem, se pare, o predilecție spre fantastic, ireal și irațional fapt care face din România o țară dorită de comercianții străini, de propovăduitorii/ fondatorii de noi religii și teorii universaliste și de liderii locali care găsesc un excelent teren pentru experimente de tot soiul. Astfel, România devenise o țară mai stalinistă decât țara lui Stalin, acum suntem cei mai proeuropeni (pro UE) din toată Europa, iar în plan cultural nu cred că ne întrece vreo nație în ardoarea cu care este aștepat, în fiecare an, un Nobel. Pentru literatură, desigur!

Nu știu care este ponderea și regimul minutelor de publicitate în alte țări, dar ”calupurile” de publicitate la TV și Radio tind să exaspereze și să lipsească televizoriștii și radiofoniștii de bruma de discernământ pe care o mai au. Adicția înalt patologică față de un canal media sau altul ar trebui diagnosticată clar și ritos în viitoarele ediții ale Psihologiei poporului român (aș fi curios dacă și alte nații sunt atât de preocupate de studiul sociocultural numit psihologie a unei populații, de altfel o contradicție în termeni). Dar cei 6 p nu răsar chiar pe baze etno-fizio-culturale strict locale. Rândul (pseudo)științelor sociale a crescut în ultimele decenii cu ”științe” care chiar asta își propun: 6p. Marketingul învață studenții arta persuasiunii fără acoperire, ”științele comunicării” sunt mai mult manuale de propagandă eficientă, iar prezența ”rezultatelor tragerii Loto” în cadrul buletinelor de știri probează faptul că 6p a devenit (și) politică de stat (mă refer la TVR și Radioul național). Nu contează că se distrug familii și destine prin inocularea iluziei că investind mai mult în acest joc de noroc îți cresc șansele.

Dar, printre cele mai grave forme de 6p este prostirea prin cultură. Dezinformarea prin știri false și fabricate special pentru a induce credințe, atitudini, convingeri, fobii, simpatii și antipatii este, cred, o activitate care ar merita vizată de Codul Penal. Știri de genul ”cutremurul cel mare se apropie”, ”iarna care vine va fi cea mai geroasă din istorie” etc. ar trebui amendate foarte serios de către CNA și chiar de instanțe judecătorești. Libertatea de informare s-a transformat în libertatea de dezinformare, de a ține populația sub o tensiune care poate degenera în boli sau conflicte sociale. Separarea bisericii de stat a rămas un ideal iluminist, adevărurile religiei, ale astronomiei și ale geneticii fiind predate cu pasiune acelorași copii/ tineri în școlile de stat. Mai este oare de mirare că gândirea schizoidă, comportamentele schizoide și aberante devin tot mai prezente la noi?

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 64 (LXIV) din 5 III 2017. RomAbsurdia – țara în care locuiesc

 

Despre normalitatea cu totul specială de la noi s-ar putea scrie fie în cheia presupusului excepționalism românesc (protocronism), fie în cheia absurdității cvasigeneralizate, dacă ar fi să privim la noi înșine din exterior.

 

Prima variantă este ușor de aplicat în regimurile închise unde orice afirmație a cuiva sus-pus este crezută și folosită ca argument logic. Desigur, nu durează mult și exagerarea iese la iveală, lumea se miră (vai ce proști am fost!) și – după ceva timp – o ia pe aceeași cale…

 

A doua posibilitate vine din dorința supraomenească de schimbare, de a atrage atenția că lucrurile au luat-o razna rău de tot. Și atunci ce faci? O iei tu razna, descrii viitorul imediat – unul posibil – în cheie absurdă și atragi atenția că nu se mai poate continua astfel. Absurdul devin mijloc de revenire la sau de instaurare a unui normal mai acceptabil decât cel existent.

 

Însăși această dublă posibilitate, fiecare variantă având o probabilitate aproximativ egală cu cealaltă de a se întâmpla, provine din acea nedeterminare specifică culturilor aflate în căutarea unui stil, a unui specific, a unei (auto)caracterizări, a unei (re)întemeieri.

 

Schimbările prea dese și rapide de paradigmă/ politică/ ideologie/ strategie/ regim politic nu au permis cristalizarea acelui ”ceva” peren care să ne definească la modul pozitiv. În lipsa pozitivității, negativitatea se instalează cu mare ușurință. Ceea ce ieri era bun și pozitiv, astăzi devine rău și negativ. Iar mâine se va aplica aceeași regulă: demolarea a ceea ce a fost și institurea ”noii ordini”. Cel mai bine se vede la noi această trăsătură autodistructivă la fiecare ciclu electoral. Directorii anteriori, portarii anteriori, șefii anteriori etc., totul trebuie schimbat, anulat/ anihilat. Schimbarea presupune, însă, eforturi și costuri mari. De aici poate proveni o explicație a faptului că suntem mereu lipsiți de energie, apatici, merge și-așa etc., și arareori nemulțumirea se coagulează și se pozitivează. Tot de aici apare și starea de sărăcie în comparație cu ceea ce ne-a oferit mediul în care existăm. Săraca țară bogată!

 

”Cum pot exista atâția care pot crede că respirația actuală a României este viață? O țară care în politica externă nu încurcă agresiv pe nimeni, nici nu poate fi băgată în seamă” (Cioran, Schimbarea la față a României”). Sigur, ”agresiv” nu înseamnă cotropitor de teritorii, ci înseamnă leadership regional. Management înseamnă să-ți rezolvi niște probleme, dar leadership înseamnă să pui altora probleme, pe care să le soluționezi, apoi, împreună cu ei.

 

Lipsa de nerv, tolerarea dublei măsuri, mitizarea șefilor, înălbirea dosarelor și dispariția vinovaților (cu tot cu vină și cu banii furați), generalizarea șpăgii/ peșcheșului/ bacșișului face din România un teritoriu al domniei absurdului. Matei Vișniec, rădăuțeanul de la Paris, vorbește despre Absurdistan ca posibilă denumire a acestui teritoriu. Eu m-aș mulțumi și cu… RomAbsurdia. Dar Vișniec are și argumente: #DialogcuMateiVișniec
Pe mâine!
Liviu Druguș

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 65 (LXV) din 6 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (I)

 

Pe lângă darul beției, darul minciunii de ocazie, darul dublei măsuri și alte daruri, românul are și darul șmecheriei. Acest ultim dar este chiar obiectul unui ”dosar Dilema Veche” (nr 673/ 12 – 18 ianuarie 2017).  Cf. M. Pleșu, ”Șmecheria e definită … ca elocvență ticăloasă, viclenie verbală, discurs înșelător. Iar șmecherul este cel care ispitește cu vorba” (p. I). Cu alte cuvinte, șmecherul este un gargaragiu, un panglicar, un palavragiu (un parlamentagiu), un calamburgiu, un sforar de cuvinte, un mâncător de vorbe pentru uzul fraierilor, unul pe care doar atâta îl duce capul. Eu plasez/ clasez șmecherul la granița dintre prostul cu lustru și ilustrul necunoscut care se dorește luat de savant-soluție salvatoare.

 

Merită amintit aici, pentru clarificare, descrierea șmecherului în viziunea lui N. Steinhardt (citat în ”Dosar”): ”Pentru ”șmecheri”, graiul e un ceremonial, o capcană și un rit. În loc de a fi o expresie a realului, a gândurilor și simțirii, un mijloc de transmitere a cunoștințelor, cugetării și emoției, e mai ales un sistem de minciuni, o rețea de capcane și un zgomot de fond”. În deplin consens cu această definițe, pe vremea dictaturii ceaușiste, propagandiștii de la Comitetul de partid erau numiți ”muncitori cu gura” sau, mai simplu, guriști… Pentru a avea o reprezentare concretă a ceea ce înseamnă un ”dătător din gură” căutați pe net unul dintre ”delicioasele” discursuri/ interviuri/ intervenții la ședințe de guvern ale deja celebrului ministru actual al agriculturii, Daea – o reîncarnare a celebrului ministru al agriculturii de la începutul anilor 50, Zarone.

 

Șmecherul este un mim, un imitator, un farsor, unul care doar vrea să pară altceva decât este în realitate. Eu l-am inclus dintru-nceput în categoria proștilor patenți, a celor care fac/ zic prostii prin fiecare cuvânt emis. Mai este o subcategorie a șmecherilor – jmecherul: un membru al lumii interlope care adaugă, adesea, forței cuvântului și forța pumnului, sau, atunci când li se permite, forța instituțiilor statului cu ai căror reprezentanți corupți împart, apoi, banii. Cristian Tudor Popescu îl nominalizează la această categorie pe ”El fugitivo” Sebi Ghiță, un clasic în viață (sper) al jmecherilor care au pus umărul, gura și mâna la golirea bugetelor țărișoarei. Eu aș mai adăuga aici, ca figuri reprezentative, alți doi foști patroni de televiziuni care luptă acum (televiziunile) pentru un altfel de stat de drept în România și legalizarea furtului, ca fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. De ce îi includ(em) pe jmecheri în categoria largă a proștilor patenți? Pentru că asta sunt: proști; dacă erau inteligenți nu ar fi acum în pușcărie. Hoții inteligenți (cei neprinși încă) se luptă vitejește pentru amnistierea hoților, pentru netrimiterea lor în pușcărie, sau, eventual, să facă pușcăria cum și-au făcut unii parlamentari studiile: la fără frecvență! Atunci Evropa va înțelege că România este o țară în care una se vorbește și alta se fumează.

 

Toată panoplia de șmecheri care populează această țară au un merit total în ceea ce s-a numit la noi ”forme fără fond” (sau vorbe fără fapte). Concretizarea formelor fără fond se face prin mimetism. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Universitate” și lumea crede că acolo se găsește întreg universul cunoașterii. Scriem pe frontispiciul unei clădiri ”Parlament” și lumea crede că acolo se află cei mai buni fii ai poporului care doar de asta i-a trimis acolo: de buni ce erau… Toată lumea luptă la noi pentru ”adevăratul stat de drept”: unii înțeleg prin stat de drept unul în care deținuții au dreptul la un spațiu vital echivalent cu cel din țările în care pușcăriile sunt slab populate; alții înțeleg prin stat de drept faptul că ”nimeni nu e mai presus de lege”. Evident, unul dintre aceste modele este statul de Drept Penal (mafiot), celălat este statul de Drept Civil.

Mimetismul în artă pare a fi lege la noi. Iată opinia lui D. Gorzo (în Dilema Veche, nr 676, p. 14):”… la români cei care dau tonul sînt cei care imită. Genul acesta de raportare nu necesită multă gândire și investiție. Imporți un construct, îți apropriezi un anume fel de a fi care înseamnă comportament, mod de raportare la lucruri, de folosire și selecție a acestora. În multe rînduri, cei care apelează la strategia asta sînt dotați din punct de vedere intelectual sau au insticte bune și atunci apar unele rezultate”. Da, unele rezultate…

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 66 (LXVI) din 7 III 2017. Mimetismul – o șmecherie de supraviețuire. Atât! (II)

 

Șmecheria este, după părerea mea, o (încercare de) imitare/ mimare a statutului de deștept/ inteligent/ înțelept. Este o copie, evident nereușită și relativ ușor detectabilă ca atare. Evident, lipsa de onestitate este diferența specifică dintre un șmecher și un isteț. Florin Bican (F.B), în ”Dosarul D.V” la care am făcut referire ieri, (ne) este de mare ajutor în înțelegerea statutului de șmecher (cuvânt pe care bulgarii l-au preluat din română, precizeză F.B.). Aspirația la acest statut pare a fi una generalizată la noi: ”pentru români, ”șmecher” este un concept identitar, ajuns între timp, de pe stradă în sfera politică și în cea academică – aflate, fatalmente, într-un vertiginos proces de suprapunere” (p. III). Mai spune (bine) F.B.: ”…românii se simt îndrituiți să fie șmecheri…. și își asumă șmecheria ca trăsătură a identității naționale”.

 

Articolul dnei Ioana Bot, din deja citatul Dosar se numește ”Șmecheria și hoția sînt a filei două fețe…” (p. II). Eu formulam, similar: ”sărăcia și prostia sunt a lumii două fețe”. Șmecheria, adică descurcăreala improvizată ne creează nouă, românilor, impresia că majoritatea dintre noi suntem chiar inteligenți.

 

Radu Paraschivescu (în pagina IV) face un ”Mic portret. Ce mare șmecherie?”, ați ghicit, șmecherului român. Am ales câteva note: ”… șmecherul nu poate fi șmecher decît pe socoteala sau în detrimentul cuiva. Statutul de șmecher se obține prin raportare, nu prin performanță izolată”. ”În dreptul șmecherului se adună tupeul, tentația sfidării, disprețul, ostentația și – de cele mai multe ori – potența financiară”. Și, în fine: ”Bacalaureatul șmecherului este barul, iar facultatea cazinoul”.

 

Demn de citit cu atenție sporită este eseul clujeanului Adrian Tudorachi intitulat ”Era șmecherilor” (p. V): ”Șmecher e pentru noi descurcărețul, cel care prin viclenie izbutește să obțină ceea ce altora le e inaccesibil: reușita în împrejurări vitrege – dar minore – și bucuria de a fi găsit buna inspirație, de a fi fost, pentru o clipă, mai isteț decât ceilalți”. Dar eseul lui A.T. este, de fapt, analiza opiniei lui N. Steinhardt despre statutul de șmecher în totalitarism. El (N.S.) ajunge la concluzia că ”subiectul societății comuniste e un șmecher”. Mai exact, societatea autonumită comunistă nu era decât o lume a șmecherilor. Cel bănuit trebuia să devină șmecher pentru a scăpa de bănuială: ”Din persoană omenească ea (bănuiala) îl transformă pe cel bănuit în făptura cea mai abjectă, mai periculoasă, mai cancerigenă ce poate fi – în șmecher” scria Steinhardt în ”Jurnalul fericirii”. Practic, toți cei care doreau să parvină trebuiau să se ”învârtă”, să dea din coate, să fie tupeiști. Aceștia formau altă categorie de șmecheri. Torționarii, la rândul lor, erau și ei șmecheri, la modul specific. Pentru Steinhardt, nu Mitică (istețul infantil) e șmecher, ci Moș Teacă (care transformă coerciția în voluptate; adaptându-se mereu el își găsește fericirea).

Pentru Bogdan Voicu (p. VI), culmea șmecheriei la noi este în viața politică și academică – locuri unde perversitatea, fățărnicia, demagogia sunt la ele acsă. Ocolirea legii este arta supremă pentru șmecherul de rând, dar includerea în legi a unor ”subtile”  prevederi șmecherești bune pentru marii șmecheri este arta supremă a parlamentarului român șmecher. În urma unui concurs imaginar între mai mulți candidați la titlul de ”cel mai șmecher șmecher” din țară, juriul (plin de foști și actuali șmecheri) declară că titlul se acordă ”întregii societăți românești”. Uraaaa! Ce bine! Toată lumea a câștigat, toți românii sunt cei mai șmecheri dintre șmecheri (așa cred ei…).

Adina Popescu analizează concis mitologia românească, acolo unde ”responsabilii cu șmecheria sunt dracii și babele” (p. VII). Aceștia păcălesc oamenii și îi fraieresc după voie. Dar babele îi păcălesc și pe draci…

Prin concizie și putere ideatică finalul articolului ”Jmecherul român” (Cristian Tudor Popescu) este bomboana acestui tort (Dosar Dilema Veche): ”Cum e jmecherul român? E prost de jmecher.”

 

Pe mâine!
Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 67 (LXVII) din 8 III 2017.  ”Ești mărunt, nene Iancule!”/ ”Suntem o țară penală, meștere”

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE
”Stimate nene Iancule,
Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni, tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonți. Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!  Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple. Matale ştii cât ar costa acum o masă la „Iunion”? Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la „Iunion” acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga. Heavy metal! Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la „Gambrinus” şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini. Suntem o ţară penală, meştere! De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.  S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”

Zicea Nae Ipingescu: „Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân”. Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!

Unde este Rica Venturiano cu al lui „Angel radios”? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!

Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis „Titircă Inimă-rea” e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa’ borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu’, din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.

Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş’opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?…

Altminteri e „criză teribilă, monşer”. Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica „Năpasta”, promisiunilor guvernului schiţa „1 aprilie”, Justiţiei „Lanţul slăbiciunilor”, vieţii noastre politice – „D-ale carnavalului”, scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este „Scrisoarea pierdută”, iar viitorul nostru poate fi asemuit cu „O noapte furtunoasă”. Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem „Ţara lui Caragiale”. Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!  Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!

Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !…”

 

Autorul scrisorii găsite (de mine, pe net) este Dan Mihăiescu (1933 -2013), autor de celebre texte pentru Toma Caragiu și Tamara Botez Buciuceanu

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 68 (LXVIII) din 9 III 2017.  Românilor le plac metaforele, vor să fie originali sau fug de adevăr prin mișmașuri lingvistice?

 

Expresii si zicale romanesti, pentru care ii multumesc Doinei Popescu, care îi mulțumește lui Liviu Antonesei, care, la randul lui, ii multumeste dlui Radu Lupașcu, care…

 

1.Un român nu este surprins… lui „i-a picat faţa”.
2. Un român nu doar „a făcut atât de mult cu atât de puţin”… el „a făcut din rahat bici”.
3. Un român nu-şi va pierde cumpătul… lui „îi va sări muştarul”.
4. Un român nu doar a stricat… el „a dat cu mucii în fasole”.
5. Un român nu va încerca să te prostească… el „te abureşte”.
6. Un român nu te va minţi… el „îţi va vinde gogoşi”.
7. Un român nu pricepe dintr-o dată… lui „îi pică fisa”.
8. Un român nu este extrem de obosit… el este „varză”. Viaţa lui nu este haotică… este „varză”. Şi în camera lui nu este o totală încurcătură… este, de asemenea, „varză”.
9. Un român nu consideră pur şi simplu un efort ca fiind inutil… spune că e „frecţie la picior de lemn”.
10. Nu înnebuneşti un român… îl „scoţi din pepeni”.
11. Un român nu va avea „sindromul impostorului”… el „se va simţi cu musca pe căciulă”.
12. În România, lucrurile nu sunt departe… sunt „la mama naibii”.
13. Un român nu e nebun… el e „dus cu pluta”.
14. Un român nu-ţi va spune să nu mai pierzi timpul aiurea… îţi va spune să nu mai „freci menta”.
15. Un român nu va spune că ceva este mişto… va spune că este „beton”.
16. Unui român nu îi este frică… el „are un morcov în fund”.
17. Un român nu doar păstrează tăcerea… el „tace ca porcu-n păpuşoi”.
18. Ca român, nu te amăgeşti… te „îmbeţi cu apă rece”.
19. Un român nu este prost… el este „tufă de Veneţia”.
20. Un român nu renunţă…el „îşi bagă picioarele”.
21. Un român nu a fost înşelat… el „a luat ţeapă”.
22. Un român nu este beţiv… el este „sugativă”.
23. Un român nu te va privi nedumerit… el se va „holba ca cioara la ciolan”.
24. Un român nu are idei neobişnuite… el are o „minte creaţă”.

 

 

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 69 (LXIX) din 10 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (I).

 

Motto: ”Politica s-a născut atunci când primul ticălos l-a întâlnit pe primul prost”  (Voltaire)

 

Politicul este domeniul stabilirii și atingerii scopurile cu mijloace adecvate. Adică fiecare individ în parte face politică din primii zori ai devenirii sale conștiente. Pentru că democrația actuală este asimilată cu pluripartidismul politic, adesea se crede că politici/ politică fac doar politicienii profesioniști. Deși nu sunt de acord cu această ”credință”/ ”opinie”/ ”părere”, voi face referire, în cele ce urmează, doar la politica partidelor (politica mare, sau macropolitică).

 

Inevitabil, voi cita din prostologi de faimă mondială sau locală: Einstein, Pleșu, Popescu. Din nou, deși nu sunt de acord cu ideea că autoritatea genearează automat și veridicitatea, voi da cuvântul și altor prostologi, mie revenindu-mi plăcerea de a fi, în contiunuare, prostul dumneavoastră de serviciu, respectiv de a trage (unele) concluzii. Se știe, proștilor le place cel mai mult să tragă concluzii. De regulă, definitive! Ale mele vor fi ceva mai puțin definitive.

 

Un amic de pe FB (Viorel Popescu), scria luna trecută: ”Dă-i unui om mic să bea licoarea puterii și va duhni, imediat, a prostie și aroganță”. De acord, dar cel/ cei care oferă, aproape gratis, această licoare, oare a ce duhnește/ duhnesc?

 

I se atribuie lui Heinrich Heine zicerea că ”În lume sunt mai mulți proști decât oameni”. Pornind de la acest adevăr greu de combătut, macropoliticienii au tras o concluzie cât se poate de logică: ”Adună toți proștii de partea ta și poți fi ales în orice poziție” (Frank Dane). Într-adevăr, democrația are acest ”avantaj” greu de surmontat de alte sisteme: cu cât mai mulți proști, cu atât mai bine! Dar, ”numai cu prostie nu-ți atingi scopul. Mai ai nevoie și de puțină obrăznicie” (Jiddisch). Așadar, prostie + obrăznicie, iată binomul care asigură succesul în macropolitică (politica unui stat).

 

Un ieșean (Cezar Popescu) a înființat, în noiembrie 2014 – conform principiilor de mai sus – Partidul Proștilor. Partidul chiar există, iar denumirea este înscrisă la OSIM. I-a lipsit însă obrăznicia de a se lansa și în campaniile electorale. Cauza acestei lipse o putem decela în neinspirata descriere a membrilor partidului: ”În Partidul Proștilor sunt toți românii, mai puțin politicienii”. Păi cine a mai văzut partid politic fără (macro)politicieni? Degeaba (d)ai ”Legitimație de PROST” și pui poza ta din copilărie ca să dovedești că ești prost de-o viață, dacă nu te înscrii în campanii. Este ca și cum ai fi sigur că vei câștiga la LOTO, dar nu joci. O explicație ar fi aceea că, prin Statut, s-a pretins ca președintele să fie prost-prost, adică un prost veritabil! În fine, motivația înființării acestui partid nu este chiar deloc proastă: ”De 25 de ani țara este condusă de băieții deștepți și uite unde am ajuns!” a declarat șeful partidului PP, unui ziar local (7EST).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 70 (LXX) din 11 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (II).

Unele dintre încercările de a instituționaliza prostia prin mijloace aparent deștepte (vezi înființarea – în glumă – a Partidului Proștilor) s-au oprit la timp. Altele au sucombat cu succes (Alianța Civică, PP – DD, UNPR plus partide care mai au în denumire cuvinte ca ”socialist” sau ”comunist”). Dar celelalte tentative sunt încă vii sau chiar au reușit pe deplin. În fond, celelalte partide și mișcări existente au demonstrat deja că mizează masiv pe lipsa de atenție și de logică a majorității electoratului. ”Un prost este un prost, doi proști sunt doi proști, dar zece mii de proști alcătuiesc un partid”. Important, până la urmă, este DACĂ noii aleși sunt ținuți suficient de bine în șah/ în hățuri/ în chingi/ în lesă de către majoritatea populației nemulțumite de primii aburi emanați – aburi în spatele cărora se fac jocurile financiare, se împart dregătorii (dar nu pe degeaba). Regula este, din păcate, că mai nimeni nu ar intra în macropolitică dacă nu are interese fiananciare clare (o vilă la băiat, o zestre la fată, o pensie bună la babă și ceva prospătură pentru dom deputat hârșit în lungi și grele lupte partidico-politice). Mai grav, lipitori de afișe, șoferi pe la sediile partidelor sau urlători cu plămâni puternici își revendică, agresiv și șantajant, ”drepturile”. Mai exact, vor și ei un post de ministru, acolo, sau măcar unul dintre sutele de posturi de secretari de stat proaspăt înființate pentru a mulțumi și a angaja pe termen lung clientela de partid (că doar n-au intrat campaniile electorale în sac!). Dar, „Un popor care îşi alege conducători corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, este complice” (George Orwell). Adică, acel popor își merită, pe deplin și cu asupră de măsură, soarta.

Dar nu doar în macropolitică se încearcă (din păcate, cu succes) instituționalizarea și legalizarea prostiei și a incompetenței. În macroeconomie este la fel, fapt care mi-a permis să afirm (în cadrul teoriei generale a acțiunii umane numită Metodologia Scop Mijloc) că politicul și economicul sunt, esențialmente, identice. Nu doar liderii de partide, de guverne și/ sau de state se cred atotcunoscători (omniscienți) și atotputernici (omnipotenți) – adică un fel de (dumne)zei/ baroni locali eterni, ci și liderii și managerii organizațiilor comerciale de varii mărimi și structuri. Din păcate, managerii (de cele mai multe ori) își construiesc scenariile pe ipoteza (deloc și de nimeni validată ex-ante) că toate datele/ lucrurile sunt cunoscute, lor rămânându-le doar să facă gestul (de unde și fr. gestion = conducere = management) de a arăta câteva direcții și mijloace de acțiune. Peter F. Hank – cunoscător al realităților românești și autor al cărții ”M-am săturat să fiu prost”/ How to be a Lot Less Stupid: a Guide to Critic Thinking in Business” – scria/ spunea, în 2015, pe site ul cariereonline.ro: ”Prostia este o categorie aparte a ignoranței. E, de fapt, o ignoranță autoimpusă. … E peste tot în companii, mai ales în management. Am constatat că această prostie de care vorbesc este mai prezentă în România pentru că aici se practică cel mai mult desemnarea puterii absolute unui singur om”. Ehei, amintirile dulci ale dictaturii din care se trag majoritatea conducătorilor/ managerilor actuali (cu experiență) încă fac ravagii…: ”…existența regimului comunist încă mai pulsează în amintirile și cultura noastră. Oamenii fac afaceri care nu sunt legale pentru că nu sunt preocupați de acest aspect, al legalității. Sunt preocupați de ideea de a face favoruri, de a rula capital, ignorând valorile care țin de cultura și structura unei companii. … În România toată lumea răspunde în fața tuturor pentru orice, nu există o structură și o organigramă care să fie respectate” scria P.F. Hank.

În 2010, St. Hawking afirma că ”două dintre cele mai mari probleme actuale ale omenirii sunt lăcomia și prostia”. Adevărat. Dar antidotul încă se caută. Iar acesta este, cred, life long learning.

Liviu Druguș
Pe mâine!

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 71 (LXXI) din 12 III 2017. Instituționalizarea prostiei prin mijloace aparent deștepte (III).

 

Am încheiat episodul de ieri cu sugerarea că soluția la gravele probleme ale omenirii constă în educație/ învățare pe parcursul întregii vieți. Aceasta ține, în mod evident, de domeniul gândirii, simțirii și acțiunii umane, adică al comportamentului uman, respectiv al eticii. Pentru mine (în MSM) eticul este esențialmente identic cu politicul (vezi partea I) și cu economicul (vezi partea a II-a). Acest al treilea subepisod (partea a III-a) este dedicat eticului, domeniu esențialmente identic cu politicul și cu economicul. Creștinilor care au reflectat asupra și au înțeles pe deplin conceptul de ”Sfântă Treime” le va veni foarte ușor să înțeleagă și ”sfânta treime” a acțiunii umane care este continuumul politic-economic-etic (scop-mijlo-raportul scop/mijloc).

 

Einstein afirmase că ”Lumea, așa cum am creat-o, e un rezultat al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără schimbarea modului de gândire”. Adică este firesc să-ți schimbi modul de gândire, dacă vrei să obții alte rezultate. De altfel, se consideră a fi o culme a prostiei omenești să insiști în utilizarea acelorași mijloace/ metode și să te aștepți să atingi rezultate/ scopuri diferite. A încerca să ieși dintr-o criză (economică/ financiară/ politică/ morală) este exact ca atunci când încerci să ieși dintr-o încercuire: ”ori găseși un drum/ o cale, ori face unul/ una” (Hannibal). Dimensiunea etică a acestui precept militar a fost subliniată și de președintele american Theodore Roosevelt, cu trimitere la fiecare individ în parte: ”Acționează cum poți mai bine, cu ceea ce ai, acolo unde ești”.

 

În 2013, într-un articol din Adevărul (”Două feluri de prostie”) Andrei Pleșu scria, cu îndreptățire: ”Până să-ți piardă sufletul, trufia îți strică mintea.  … Oameni inteligenți cad, din cauza vanității, în cea mai neagră și  ridicolă formă de prostie”. Doar o mică observație la adresa acestor idei formulate de A. Pleșu: nu este vorba despre două feluri de prostie, ci este vorba despre două categorii de oameni care fac prostii (momente în care ei apar ca fiind… proști). Iată care sunt cele două forme de comportamente prosteși, lesne de identificat în cruda noastră democrație: a) Prima formă de comportament prostesc este a celor care fac servicii partidului și care primesc/ acceptă drept răsplată demnități mult peste capacitățile lor reale de a face față cerințelor acelor posturi: b) a doua formă de comportament prostesc este a celor care oferă asemenea demnități unor persoane care nu le merită. Pe scurt, avem ”patroni” (de partide câștigătoare în alegeri) și ”slugi” (trepăduși de partid care, prin gudureală și servicii ”speciale” obțin demnități peste nivelul lor de competență).  Rezultatul este cel cunoscut: remanieri, demisii și demiteri, proteste, ironii, dezvăluiri ale serviciilor ”speciale” efectuate, instabilitate politică și lipsă de credibilitate externă etc. Adică o mocirlă morală demnă de secolii anteriori. Conchide dl Pleșu: ”Se zice că suntem un popor inteligent. N-am putea reacționa ceva mai sever la accesele de prostie ale unor conaționali lacomi și suficienți?”. Ba da, dar prima condiție este să mergi la vot, iar a doua condiție este să știi și să poți discerne/ alege. Altfel, nimic nu se poate schimba de la sine înspre mult doritul bine. Altfel spus, ”prost să fii, dar să-ți revii!”

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 72 (LXXIII) din 13 III 2017.     Prostia la genul și modul feminin

 

Da, prostia este un substantiv de genul feminin, dar asta nu are nimic de-a face cu alegația de cârciumă că ”femeile sunt proaste”, spusă de bărbați care dau prea des dovezi de pauze de gândire. Convingerea mea este că prostia/ inteligența este relativ proporțional distribuită între cele două genuri. Uneori diferă nivelul de educație și de acces la decizii. Și totuși, există un trend (nu are legătură cu feminismul ca mișcare politică) de promovare a femeilor în funcții de conducere. Pe baza acestui trend s-a prezis (ah! ipoteza că politologia ar fi o ”știință” îi face pe unii ”specialiști” să se considere foarte îndrituiți să facă predicții ”certe”) victoria dnei Clinton la alegerile din SUA.

 

De unde apare, totuși, zicerea proastă cum că femeile sunt mai proaste decât bărbații? Un răspuns posibil (nu neapărat singurul adevărat) ar fi dat de istorie: bărbații se ocupau cu apărarea teritoriului și procurarea hranei (ceea ce presupune și forță dar și istețime), iar femeile se ocupau de gospodărie și de copii (ceea ce presupune duioșie, dragoste și devotament, dar și cunoaștere). Dar tot timpul/ experiența este acela/ aceea care a obligat femeile să înlocuiască lipsa forței fizice cu apelul tot mai frecvent la gândire/ intuție/ imaginație/ inspirație. Cu alte cuvinte, orice slăbiciune este o bună motivație pentru a o compensa și de a o transforma în opusul ei. De unde și alternanța în timp: matriarhat-patriarhat-matriarhat.

 

Este fiziologic și psihologic stabilit că fetele se maturizează mai repede decât băieții. Oare de ce? În lipsă de alte explicații am doar probe/ dovezi. Când eram în liceu o colegă (pe care eu unul o vedeam foarte isteață și cred că chiar era) mă tachina/ împungea/ stârnea. La care puberul de mine a răspuns (doar) cu un orgoliu masculin prost mascat: ”Dar ce? Mă crezi chiar așa de prost?”, primind pe loc răspunsul binemeritat: ”Lasă că știu eu cât ești de prost!”. Faptul că, de regulă, femeile au inițiativa (dar și inteligența de a lăsa băieții/ bărbații să creadă că ei au ales/ decis) în stabilirea de relații cu potențiali parteneri/ prieteni se traduce (în limbajul economic) prin faptul că femeia este cererea, iar bărbatul este oferta. De aici decurg strategii de marketing, de persuadare/ comunicare/ negociere specifice. Fiecare se va considera câștigat, indiferent cine este adevăratul artizan al victoriei.

 

Circulă pe imensitatea FB ului o zicere care este nu doar (aparent) banală, dar și ușor de contrazis. Scria (un bărbat) că ”femeia inteligentă este aceea care are inima mai mare decât sânii și mintea mai deschisă decât picioarele”, dar realitatea arată că și reciproca este adevărată. Oricum reducționismul definiției de mai sus nu onorează presupusa inteligență masculină. Cât despre mitul că bărbaților le-ar trebui o eternitate (de unde și expresia ”eternul feminin”) ca să înțeleagă femeile, asta da, spune și ea ceva despre inteligența bărbaților.

 

Nu demult (2 martie) Șefan Agopian a comis o cugetare la care chiar ar merita de cugetat: ”Nu știu de ce, dar o femeie proastă e mai deșteaptă decât un bărbat prost”. O posibilă explicație a acestei percepții ar fi că expectațiile unei lumi încă predominant masculine nu iau în calcul posibilitatea ca, la același nivel de prostie, femeia să fie deasupra.

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 73 (LXXIII) din 14 III 2017. Spiritul ascuțit de observare (nu ”de observație”) – atribut al inteligenței.

 

Cred că majoritatea prostiilor pe care le facem în viață (în ce mă privește, depun mărturie) se datorează câtorva clipe de neatenție, de relaxare a spiritului de observare, de detașare de contextul în care ne aflăm și de racordare pasageră la alte situații/ gânduri/ contexte. Pe această pauză/ sincopă a gândirii (pauză luată exact când nu trebuie) se bazează marketingul agresiv (vezi relatarea lui Eugen Ovidiu Chirovici despre cum a publicat ”Cartea oglinzilor”, iar el a devenit milionar în dolari într-o săptămână), numerele de magie de la circ, poveștile de adormit copiii, credința în nemurirea sufletului, încrederea în promisiunile care premerg ziua votului, deciziile de a adera la o organizație sau alta, dclarațiile de iubire etc. etc. Chiar micile/ marile capcane se bazează pe deturnarea/ distragerea atenției de la fondul problemei și pe elementul surpriză. Voi veni, în următoarele rânduri, cu câteva exemple-test.

În episodul 31 am reprodus un test de atenție preluat dintru-un manual de Psihologie pentru liceu. Pe o linie de gândire similară rog cititorii să dea un răspuns (pe cât posibil, repede, strict mental, fără hârtie și creion) la următoarea problemă de fizică (de fapt, una de atenție și de empatizare): ”Sunteți mecanicul unei locomotive cu aburi care pleacă la ora 8.00 din gara Iași, cu destinația București. Viteza de deplasare a trenului este de 65km/h. La Focșani se schimbă locomotiva cu una electrică și care merge cu 80km/h. Știind că distanța de la Iași la București este de 500 km să se răspundă la următoarea întrebare: câți ani are mecanicul?”.

Mergeam cu alți doi colegi în mașina unui alt coleg. La un moment dat acesta (șoferul) zice: ”Doamne, ce proști sunt unii care își pun la numărul de înmatriculare litere care trimit la vestite servicii de intelligence: CIA, KGB, SRI ș.a. Oare ce vor să demonstreze cu asta?”. Noi, ceilalți trei, ne-am lansat nu doar în a susține ideea șoferului că cei care procedează astfel sunt cam tâmpiței și aroganți, ci încercam să dăm și posibile explicații teoretico-filosofice fenomenului. La coborâre, după atâta discuție pe seama numerelor de înmatriculare ne-am uitat și la literele de la mașina colegului. Erau KGB! Ne-am amuzat (amar), dar cu toții am realizat că spiritul nostru de observare s-a trezit postfactum. Trebuia să fi sesizat cele trei litere înainte de urcarea în autoturism…

Oarecum conex cu spiritul de observație, un banc (sec): un orb și un surd se produceau pe scena unei săli de spectacole cu un cântec nou. La un moment dat, orbul îl întreabă pe surd: uită-te bine în sală, vezi dacă mai este destulă lume. La care surdul întreabă: dar ce, am început să cântăm?

Așa-numitele fake-news (știri prefabricate), alături de știrile false (incorecte sau incomplete) se bazează în primul rând pe neatenția cititorilor/ ascultătorilor/ privitorilor, cuplată cu eventuala notorietate și credibilitate pe care și-a asigurat-o un post de TV/ Radio sau o publicație print/ online. Pentru că evenimentele se (cam) precipită, vă sugerez să citiți cu atenție știrile care vin de la Răsărit. Unele dintre ele nu au alt rost decât să inducă ideea/ convingerea că acel Răsărit există și că nu trebuie ignorat (ca și cum agresorii ar putea fi ignorați…). Andrei Pleșu zicea/ scria, contrazicându-l în avans pe Țiriac, că ”românii sunt un popor inteligent”. Dar asta trebuie probat/ demonstrat zilnic, fără sincope și pauze de gândire și, mai ales, fără a face rabat la lupta împotriva hoților (preferații lui ”nea Țiri”).

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 74 (LXXIV) din 15 III 2017. Grigore, câine (de pază al democrației) ce ești, șo pă ei!

 

Preiau de pe FB, 14 martie. Ramona Ursu descriind interviul cu Grigore Cartianu, publicat azi:

 

Zice/ scrie Ramona:  ”Pe fundalul înregistrării interviului pe care l-am făcut cu Grigore Cartianu, și pe care îi voi publica săptămâna asta, se aude, din când în când, râsul meu. Am discutat ore în șir, am luat țărișoara din vremurile lui lliescu până la Dragnea. Am râs cu lacrimi și atunci, și acum, ascultând înregistrarea. Eiii, imaginați-vă vocea lui Grigore când citiți fragmentul de mai jos. Tare, clară, cu intonație, ca să priceapă toată lumea. Se pare că avem o soluție și pentru cretini. 🙂

Zice/ grăiește Grigore: ”Eu n-am nicio treabă cu ce votează unii sau alții. Dom’le, ai votat PSD, accept că ai făcut asta. Foarte bine! Nu-i foarte bine pentru țară, dar poate e foarte bine pentru tine, pentru conștiința ta. Dar nu accept ca ăla să fie atât de prost, și e în defavoarea lui să fie atât de prost, să fie atât de spălat pe creier încât să creadă niște aberații de genul ăsta. Atenție, să creadă asta după ce îi dai informație corectă. Dar el nu vrea să creadă informația corectă, el crede tot nebunia aia cu Ciolos care e fiul lui Soros, cu Guvernul zero al tehnocraților. Atunci, eu spun că acel om este tâmpit, dobitoc, prost, cretin. Toate categoriile astea le-a atins.

Să vină vreunul la mine și să-mi spună:
„Bă, m-ai jignit!”
„Zău, dar ce ți-am zis?”
„Păi, ai spus că sunt cretin.”
„Hai să te întreb câteva lucruri. Ce crezi, Ciolos e fiul lui Soros?”
”Da!”
„Atunci, ești cretin de tot. Ești prost îngrămădit. Nu se mai alege nimic din tine, nu mai ai nicio șansă să devii om, dacă tu, astăzi, crezi așa ceva. Dar, uite, te mai întreb ceva. Ce crezi, Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”
„Da, a fost Guvernul zero.”
„De ce a fost Guvernul zero?”
”Pentru că a avut zero absorbție din fonduri europene.”
„Atunci, ești tâmpit. Nu mai ești cretin, ești tâmpit sau dobitoc, stau în dubiu. Pe atâtea canale ți-a fost dată informația corectă. Du-te, frate, pe site-ul UE și vei vedea acolo ce bani a obținut fiecare țară, în fiecare an. Și găsești acolo și România, din 2007 și până în 2016. Ai acolo toți banii. Nu numai că nu e zero, dar sunt sume de ordinul miliardelor de euro. Cum să spui că-i zero? Te întreb acum, după ce am explicat asta, mai spui că Guvernul Ciolos a fost Guvernul zero?”   „Da!”      ”Atunci, ești cretin. Te întorci la categoria asta, credeam că ești doar dobitoc. Dar, nu, scuză-mă, ești cretin!”

Trebuie niște rachete șoc cu oamenii ăștia pentru că, altfel, ne încalecă ei pe noi. O să ajungem noi să zicem că suntem tâmpiți. O să ne trezim noi zicând că Ciolos e fiul lui Soros, că a fost Guvernul zero. Trăind printre mincinoși, printre diversioniști, printre tâmpiți, printre cretini, riscul e să devii ca ei. Hai mai bine să-i schimbăm noi pe ei, decât să ne schimbe ei pe noi, să ne facă creierul varză.”

 

Zic/ scriu și io: Bietul spălat pe creier este victimă și trebuie căinat, nu înjurat. Ideile fixe nu se mai pot scoate nici cu înjurături și nici cu operații. Așa că degeaba tragi, Grigore, șuturi în biata violată, dar lași violatorul să-și ”aranjeze” următoarele victime. Iar violatorii se numesc: posturi tv, școli în care predau profesori membri de partid/ propagandiști zeloși, primari și politicieni care adorm conștiințe cu salarii mărite (iar de mărirea prețurilor – nik). Grigore, câine de pază al democrației ce ești, șo pă ei! Go, Grigore, go!

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 75 (LXXV) din 16 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (I)

 

S-au mai liniștit apele după plecarea ”inteligentului cinstit” (moș Țiriac), cel care – cu cinismul specific iubitorilor de arginți – a caracterizat (la 12 martie, Realitatea TV) neamul din care face(m) parte: ”Românii nu sunt hoți. Sunt proști. Între un hoț și un prost, aleg un hoț. În urma hoțului rămâne ceva. În urma prostului nu rămâne nimic”. Ca în toate alegațiile generalizante, ceva adevăr este și aici. Hoțului bogat îi place să lucreze cu hoții și se teme de hoți (concurența e bună doar în teorie). Și totuși, românii practică și hoția (sub varii forme și dimensiuni). Dacă nu ar exista acest ”grăunte” de adevăr, nu am avea nevoie acum de strategii costisitoare de luptă împotriva hoției, cu DNA în frunte, victoriile fiind precondiții elementare de acceptare a RO în rândul țărilor (ceva mai) civilizate. Pe de altă parte, adevărul supără, îndeosebi pe mincinoși, adică pe liderii politici și pe cei mereu vizați ca fiind mai mult hoți decât inteligenți. Avem bandiți de presă (trusturi media), la fel cum avem ”aleși ai poporului” gata să tragă în popor dacă partidul și interesele le-ar cere-o. De unde și expresia ”s-antâlnit hoțul cu prostul” (expresie care are și alte semnificații).

Câteva reacții (culese de pe net) la alegația țiriacă.

Dan Alexe: ”Deștepții cinstiți intră la proști, desigur”;

 

Laurențiu Ciocăzeanu: ”Țiriac preferă hoții în locul proștilor. Logic, de vreme ce s-a îmbogățit într-o țară în care colcăie corupția… În realitate, hoții și proștii compun aceeași tabără. Cu diferența că primii sunt mai puțini. Dar fără ceilalți, cei mulți, iubiții lui Țiriac n-ar exista. Proștii sunt proști și-atât. Dar hoții nu sunt numai hoți. Sunt și ticăloși – se folosesc de prostia proștilor, o alimentează continuu. Nu se gândesc o clipă să-i ajute pe sărmani, să-i deștepte oleacă; să nu-i mai mintă zilnic la TV, de pildă, ori să nu le mai arate dușmani inventați, pentru ca ulterior să le folosească ura la vot. Nu. Nu au pic de compasiune față de niște semeni care s-au născut cu mai puțină dotare, fără vina lor. Toți hoții gândesc așa despre proști. Altfel cum ar mai putea ei fura? Asta arată de ce Țiriac nu e un ”om de afaceri” în sens de model social. Rămâne un simplu ”capitalist de cumetrie”, vorba lui Ilici Iliescu. Adică un îmbogățit prieten cu ticăloșia, nu cu omenia desprinsă din etica de ”businessman” adevărat.”;

Doru Antonesei: http://doruantonesi.ro/ion-tiriac-si-proverbele-cu-prosti/

 

Răzvan Ioan Boanchiș: ”Ce sa faci, ce sa discuti cu prostul? Nu arogantul speculativ Tiriac, ci istoria dovedeste ca hotii au avut, au si vor avea putere, averi, glorie, creier si statui. Grupurile statuare cu multimi fraierite au existat doar in comunism, ba, capitalistilor! La varsta si banii lui, Tiriac si-a permis sa greseasca, pentru ca, in Romania, e o greseala sa spui adevarul. Iar mai prosti decat prostii sunt prostii care ii elogiaza pe prosti ca sa loveasca in hoti.” (are și Țiriac apărătorii/ adepții lui).
”Aforismul” lansat de îmbogățitul postdecembrist ar fi fost ușor îndulcit dacă miliardarul ar fi avut înțelepciunea să apeleze la zicerea lansată de actorul Adrian Văncică (zis ”Celentano”, din Las Fierbinți):

”Nu vreau să par mai deștept decât sînt, dar nici mai prost decît m-a făcut mama”.

 

Liviu Druguș

 

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 76 (LXXVI) Vineri 17 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (II)

 

Episodul de ieri s-a dorit o introducere într-un subiect grav, greu de expediat în câteva vorbe, dar și mai greu de scos din capul românilor. Voi relata un exemplu personal, convins fiind că nu este doar unul și nu doar al meu. În august 1990 am ieșit și eu în Occident, la Paris, la Congresul de constituire a International Society for Intercommunication of New Ideas (ISINI), fondat în 1988, la Boston, de către Anghel N. Rugină.

 

Rostul acestei (re)amintiri constă în a reda (măcar parțial) șocul cultural pe care l-am resimțit în acele zile, șoc (dublu) care are un nume: transformarea subită și instantă a complexului meu de inferioritate cu care venisem, într-unul de superioritate (cu care am plecat de acolo)! La prezidiul ședinței festive a Congresului (cu sute de participanți din lumea largă) a luat loc (și apoi a cuvântat) însuși Fr. Hayek, despre care doar auzisem și citisem, dar care era laureat Nobel pentru economie! Eram pregătit să absorb fiecare cuvânt, să iau notițe, să încerc apoi să mă apropii de el (eram doar și ziarist cu acte în regulă, de câteva luni!). Bref, discursul laureatului a fost plin de banalități, ca de altfel majoritatea discursurilor. I-am mărturisit unui coleg (Costea Munteanu) că ședințele de partid (cele cu temă!) de la UMF Iași erau mult mai interesante, pline de dialoguri și de noutăți de ultimă oră! Dezamăgirea a continuat crescendo când m-am aventurat pe holurile Sorbonei, intrând prin sălile de curs, biblioteci etc. Băncile de lemn erau mai abitir scrijelite decât cele din satul în care am făcut primele 7 clase! Nici curățenia nu era cea așteptată de mine. Cele 7 zile cât am bântuit prin Paris, totul mi s-a părut o glumă de prost gust: orașul Luminilor era de o mizerie de nedescris: coji de banane aruncate aiurea pe Champs Elysees și în zona  Turnului Eiffel, plus ale mizerii.. umane. În fine, această primă ieșire mi-a creat mari probleme de conștiință: dacă acesta este modelul spre care ne îndreptăm, înseamnă că am căzut din lac în puț! În altă ordine de idei, naivul de mine chiar a distribuit la Congres și pe secțiuni sinteza comunicării mele așteptând critici, observații, comentarii, dialog! Nimic din toate acestea!

 

Dar nu m-am lăsat nici eu mai prejos (mă refer la șocul cultural). În ultima zi a Congresului, Rugină m-a luat deoparte și mi-a spus că vrea să mă numească în Boardul organizației în calitatea de trezorier (aveam de gestionat multe zeci de mii de dolari acolo, cu nuanța că puteam să dispun de o parte din ei…). Nu uit mirarea de pe fața savantului româno-american când am declinat categoric oferta, argumentând că preocupările mele sunt strict științifice! Sancta simplicitas! Peste ani, devenind președinte al ISINI am primit Raportul financiar al anteriorului președinte (un american de proveniență latino-americană): mai rămăseseră cca 5 mii de dolari pe care, de fapt nu-i mai avea și care urmau să fie înlocuiți de documente justificative… Nu am văzut niciun cent din fondurile ISINI.

Înlocuirea complexului meu de inferioritate cu unul de superioritate abia apoi s-a concretizat în fapte. În cadrul organizației educaționale paneuropene SPACE (cu sediul la Ghent, în Belgia, culmea, născută tot în 1988!) am venit mereu cu idei noi. Am înființat ERA (European Research Area), structură pe care am condus-o câțiva ani, apoi am propus predarea unor cursuri de cercetare și managementul cercetării, înființarea unei reviste etc. Toate acestea funcționaeză și azi! Cum să nu fii complexat?

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 77 (LXXVII) Sâmbătă, 18 III 2017. Complexul de inferioritate al românilor – ca acceptare a (auto)diagnosticelor repetate: ”românii sunt proști”  (III)

 

Exemplul personal din episodul anterior se încadrează într-un fenomen care, spun specialiștii, ne caracterizează ca popor. Majoritatea articolelor/ studiilor pe această temă au drept concluzie că da, românii au un complex de inferioritate, unul care îi blochează să progreseze și să evolueze firesc, fără sincope și poticniri. Complexul de inferioritate echivalează cu eticheta de PROST pe care ne-o lipim mereu în frunte, motivat sau nu. Dar, complexul de superioritate, apărut după experiențe similare celei relatate în episodul 76, nu înseamnă, din păcate, că putem să ne lipim, liniștiți, eticheta de INTELIGENT. Toate complexele sunt abateri de la normalitate, sunt imaginații/ închipuiri/ fantasme create în lipsa unui contact direct cu realitatea pe care ne-o construim doar mental. Iată câteva opinii la această temă:

 

Dan Alexe (2010, România Liberă): ”In psihologia noastra colectiva s-a solidificat, ca un soi de evidenta care nu mai are nevoie sa fie explicata, ideea ca am fi preprogramati sa ne taram undeva la coada. Ultimii din Europa, cei mai saraci, mai trandavi si mai hoti, provinciali iremediabili care isi ascund complexul de inferioritate umbland cu nasul pe sus. Si, ca orice provinciali, ne mandrim cu imitatiile: Bucurestiul e „Micul Paris”, iar Romania – o insula de latinitate intr-o mare slava s.a.m.d…”. Și, mai clar, pe blogul său, la 13 II 2013: ”Complexul de inferioritate al românilor nu dateaza de ieri, sau de la generatia parintilor nostri, ci e adinc inscris in ADN-ul natiunii, face parte din codul-sursa, din algoritmul de baza al sufletului românesc. Nivelul cel mai de jos al acestui complex ne e accesibil tuturor, in cotidian, cind calatorim. La nivelul superior, e de ajuns sa vezi slugarnicia multor politicieni români, prin Parlamentul European sau aiurea, fata de cel mai amarat si insignifiant coleg occidental”.

 

Daniela Oancea (2013, cariereonline.ro) despre cartea lui Lucian Boia ”De ce sunt românii altfel?”: ”Complexul de inferioritate e prima maladie pe care a identificat-o profesorul Boia la români. De aici se naşte o construcţie orgolioasă menită să contracareze micimea prezentului. Îl frapează la români, că sunt, cu mici excepţii, un popor foarte complexat. Când eşti complexat, trebuie să găseşti nişte procedee care să compenseze complexele”.

Bianca-Olivia Niță (2016, Dilema Veche nr 652) scrie, mai mult metaforico-dilematic ”Despre eternul nostru complex de inferioritate”. Dacă este etern, avem oare vreo șansă de ieșire din această nu prea plăcută situație?

Vintilă Mihăilescu, intervievat de Tudor Petcu, https://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/JURNALISTICA/Complexe%20culturale%20la%20romani%20interviu%20cu%20antropologul%20Vintila%20Mihaescu.htm  Ca despre orice articol marca V. M., recomand!

Am meditat, adesea, la soluții posibile de vindecare. Poate că aceste complexe sunt, în fapt, benefice, ducând la acumulări de energii – transformabile, ulterior, în salturi istorice. Nefiind un scop de azi pe mâine, căutarea de soluții strategice pentru România celui de-al doilea secol de existență unitară ar trebui să facă parte dintr-un Proiect de țară, unul transpartinic, cu ținte asumate de absolut orice actor partidic, actual sau viitor. Iar complexele noastre (de inferioritate sau de superioritate) să aibă un loc bine definit la capitolele ”Starea de fapt” și ”Ce-i de făcut?”.

 

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 78 (LXXVIII) Duminică, 19 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (I)

 

Motto: ”Nu este nicio rușine să te naști prost. Rușine e să mori prost.    Marin Sorescu

 

Complexele (de superioritate și de inferioritate) pot fi (cu succes) cultivate sau atenuate. Păcălirea semenilor dintr-un instinct (auto)cultivat poate face din orice copil mediu un ”supradotat” într-un domeniu sau altul (al păcălirii). Prin perseverență! Într-o vizită, apare un copil jovial: ”hai să te păcălesc”. Aplică un truc ieftin de ”ghicire” a ceva, truc greu de depistat de neștiutori. Copilul jubilează: ”te-am păcălit!”. În copilărie, mă întâlneam cu un prieten și o minge pe un teren viran. Făceam o poartă și… țineam scorul. Mi-a venit o idee: mă prefac că vin din dreapta pentru a trage în colțul stâng. Chiar așa fac, dar trag cu ristul și mingea se duce exact în partea opusă: ”gooool! Te-am păcălit”. După care lucrurile s-au echilibrat și păcălirea/ prostirea devenea aproape imposibilă. Am învățat că orice păcălire naște o strategie de recucerire a poziției pierdute. Cum? Printr-o (anti)păcălire mai rafinată. La nivel de comunități (locale, regionale), dar și la nivel de țară lucrurile stau aidoma. Păcălicii păcăliți nu au alt vis decât să devină păcălitori. Orice act de pățire a prostirii naște o autocritică interioară: ”vai, ce prost am fost!”. În lipsa acestei autocritici remontarea scorului este (cvasi)imposibilă, motivația lipsă permițând istoriei să se repete.

 

Aplicarea permanentă a celor 6P (pentru noii prieteni: 6P = Prostirea Proștilor cu Prostii Prostești de către Proști Profesioniști) are ca rezultat creșterea numărului proștilor/ prostiților. Iată cum: a) cresc numeric proștii prostiți; b) cresc numeric proștii prostitori/ profesioniști). Consecința este, inevitabil, una pesimistă: societatea devine esențialmente mai proastă, deși în aparență lucrurile evoluează pozitiv, tehnicile de prostire fiind mereu mai ”smart”/ inteligente. Da! Lumea evoluează înspre rău, înspre frustrări acumulate și înspre clivaje abil create. Preocuparea pentru cunoaștere (Era cunoașterii/ Era informației/ Era tehnicizării omului) creează iluzia că devenim mai stăpâni pe noi, mai descurcăreți, mai victorioși în raport cu semenii. În realitate, lucrurile stau exact invers. Adică mult dorita cunoaștere înseamnă și mult nedorita prostire/ păcălire a oamenilor de către oameni. O dovadă a acestei realități întristătoare este că pe lângă gnoseologie (teoria cunoașterii comune) și epistemologie (teoria cunoașterii ”științifice”) au apărut și prostologia (teoria care studiază prostia și proștii) și agnotologia (teoria care devoalează mecanismele prostirii). Oamenii pot fi și sunt mereu: a) influențați (într-un sens sau altul), b) manipulați (în bine sau în rău) și c) prostiți (înspre binele prostitorului și înspre răul prostitului). Agnotologia este demersul demascator la adresa prostitorilor și împotriva perfecționării mecanismelor prostirii. Aceasta ajută și prostiților care, aflând despre aceste tehnici, vor – și chiar încearcă – să nu mai fie prostiți. Prostologia se ocupă doar cu studiul prostiei și al proștilor. Prin urmare, prostologii care se respectă nu pot ignora succesele agnotologilor. În episodul următor voi veni cu exemple și cu mici analize. Deocamdată, este utilă familiarizarea cu conceptul noii discipline ”științifice”: agnotologia. Un search pe Google cu acest item vă va aduce sub ochi articole despre fondatorul Robert N. Proctor (1992), câteva idei de bază și unele atitudini posibile. Iată un exemplu: http://memoriidemedic.ro/o-noua-stiinta-agnotologia/ Împotriva celor ce folosesc ignoranţa în scopuri oneroase este îndreptată noua disciplină, agnotologia.

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 79 (LXXVIX) Luni, 20 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia și Agnotologia (II)

 

Motto: ”Psihopaţii idioţi îşi petrec viaţa închiși, psihopaţii mai şmecheri se îmbogăţesc vânzând droguri, iar psihopaţii cu adevărat inteligenţi ajung şefi de stat” Pascal de Sutter

 

Motto: ”Când zeii vor să-și bată joc de oameni, mai întâi le iau mințile” (din gândirea anticilor)

 

Cine sunt cei mai mari specialiști/ practicieni în 6P pe care agnotologii trebuie să-i descrie?

 

În primul rând, sunt proiectanții și strategii sistemelor de guvernare/ politice. Ei sunt soldații de linia I în lupta pentru cucerirea minților și inimilor oamenilor/ votanților, asigurând sistemului baza de ignoranță necesară. Așa numiții ”consultanți politici/ electorali” (adică prostitori ”savanți” de naivi votanți) se revendică a fi ”nevinovați” tehnicieni, neutri partidic, servind, pe rând (hei, cine dă mai mult?) puterea și opoziția. Ei sunt doar oameni cu idei, furnizori de ignoranță en gros și inovatori de fine și subtile psihotorturi în masă. În rest, sunt buni familiști, buni cetățeni, onorabili executanți (cu riscul asumat: executanții de azi, executații de mâine). Lor le voi dedica acest episod prostologico-agnotologic.

 

Istoria (relativ) recentă îi reamintește pe câțiva reputați ideologi/ manipulatori/ mancurtizatori/ prostitori: pe Goebless, de la național-socialiștii hitleriști germani; apoi pe Dumitru Popescu-Dumnezeu, de la național-comuniștii ceaușiști români; și, last but not least, pe Dughin de la neo-național-imperialiștii postsovietici ortodoxiști putiniști ruși actuali. Cu siguranță, Trump și Erdogan au în preajmă câte un ideolog-manipulator care să propună strategii eficiente de sucire a minților votanților conform idealurilor de mărire ale celor doi lideri democratic aleși. Naționalismele și populismele din orice colț al lumii sunt ZERO fără ideologi-manipulatori-prostitori de mare calibru. La noi, acum, în condițiile democraturii postloviluționare originale românești, lucrurile nu sunt ”nici așa, nici alminteri” (sintagma aparține lui Caragiale, un prostolog-agnotolog avant la lettre). Adică, lucrurile sunt, la noi, căldicele, amestecate, relativiste – pe scurt, balcanic postmoderniste la maximum. Am citit, recent, amintirile unui manipulant-prostitor de minți ieșean – supărat că nu și-a primit simbria de servitor al unui igno(ra)bil fost nomenclaturist, actualmente bătrân traseist partidic profesionist. Autorul, de profesie ziarist sub acoperire, consultant politic de închiriat și deontolog de serviciu pentru cine plătește mai mult, vorbea, desigur, în numele unor principii morale, cu frică de Dumnezeu… Cameleonii l-ar invidia! Acești manipulanți de minți modeste fac obiectul studiului Agnotologiei.

 

O comparație între Prostologie și Agnotologie se impune: Prostologia este un studiu factual, metaforico-alegorico-ironic, un demers pasiv și defensiv în fața valurilor de prostii care riscă să ne inunde. Agnotologia este un demers activ și ofensiv (chiar agresiv la adresa agresorilor prostitori) căutând cauzele ignoranței crescânde și oferind speranțe de deșteptare națională. Pe scurt, Prostologia este constatativă, în timp ce Agnotologia este combativă. Agnotologia vorbește în numele afișării, afirmării și apărării binelui, dreptății și adevărului.

Dar să nu uităm că ”Nu adevărul e de-a v-ați ascunselea, noi suntem de-a baba-oarba” (Mircea Cucu)

Liviu Druguș

Pe mâine!

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)
Episodul 80 (LXXX) Marți, 21 III 2017. Prostia și prostirea respectiv Prostologia Agnotologia (III)

 

Motto: ”Analfabetul viitorului nu va fi cel ce nu știe să citească, ci cel ce nu poate să înțeleagă.” Alvin Toffler

Cine (mai) sunt cultivatorii ignoranței? Direct dependenți de sistemul de guvernământ al unei țări, aceștia provin (și) din cadrul proiectanților și strategilor sistemelor de educație. Pompând multă informație redundantă în capul copiilor/ studenților, școala/ universitatea devine un ”cumplit meșteșug de tâmpenie” (apud Trăsnea). Școala (a noastră, dar și cea din alte patrii) este făcută îndeosebi pentru profesori (ore multe – bani mulți) și abia apoi pentru elevi/ studenți. Cu câțiva ani în urmă, la o dezbatere despre reforma școlii am propus reducerea drastică a numărului de ore (și chiar de discipline!). Reprezentanți ai diferitor discipline au sărit să demonstreze că disciplina lor este axus mundi și că fără acest ax lumea se va prăbuși…Poziția mea a fost/ este că stimularea curiozității și facilitarea înțelegerii sunt axus mundi. Școala (preuniversitarul) este sector strategic pentru politicieni, deoarece doar școala poate pregăti viitoarea lipsă de discernământ a votanților. Îmi exprim aici totala rezervă că problema educației la noi se va schimba în anii acestui secol.

 

Îi scria Caragiale lui Mihail Dragomirescu, în 1906: ”Ai catedra ta. … De la înălţimea ei, caută a scăpa cît poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noastră şcoală – criminala instituţie de stat!”. (Apud A. Pleșu, Dilema Veche). Iar situațiunea este așijderea și astăzi.

Pentru că la (mult prea) multele mele propuneri de reformă radicală a educației (printre care eliminarea examenelor cu rol de evaluare în întreg învățământul superior) am primit replici de soiul: ”dom’le, matale ai predat vreodată la vreo școală să vezi cum e?”, dau cuvântul unor cunoscători de azi ai problemei (de la firul ierbii).

Cristina Tunegaru. profesor de limba română (FB, 14 martie 2017) ”Pierdem vremea, ani la rândul, încercând să-i facem să recunoască diatezele verbului, propozițiile subordonate, funcțiile sintactice, să reproducă teoria literară și nu reușim să îi învățăm ce e mai important: să descifreze un text, să transpună fidel, în propriile enunțuri, ideile unui text citit, să selecteze informații, să facă deducții, raționamente. Îi învățăm să răspundă după scheme, după tipare prestabilite, le dăm rețeta și ei o reproduc la fiecare examen național. Nu trebuie să gândească prea mult.

Mai îngrijorător e că anii de gimnaziu – vitali în dezvoltare – sunt pierduți în acest fel. Ne risipim copiii și potențialul lor extraordinar învățându-i balast gramaticalo-literar.
Situația e identică la matematică, dovadă neputința elevilor de a citi un simplu grafic la examenul național din 2016.”

Victor Potra, (FB, 16 martie 2017): ”Adevărata divizare a României se petrece între analfabeți funcționali creați în mare parte de sistemul de învățământ și între copiii, din ce în ce mai puțini, care reușesc să evite capcana unui dezinteres stimulat tocmai de școala care ar trebui să-i educe. Nu cred că guvernanții acestor ultime decenii nu sunt conștienți de problemă. Semnale de alarmă au tot apărut. Și încercări de reformă au fost. Eșuate lamentabil. Cred însă că această situație le convine. Într-o țară în care politica este arta de a păcăli electoratul, cultivarea inculturii devine politică de stat”.
Liviu Druguș

Pe mâine!

SERIALUL ”ISTORIA CULTURALĂ A PROSTIEI/ INTELIGENȚEI ROMÂNEȘTI” (Episoadele 40 – 60)


Episodul 40 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea I. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Am susținut cât am putut reforma Miclea, dar educația este mediul cel mai conservator posibil, iar concluzia tristă a intervievatului, la final de interviu, confirmă această afirmație. La fel cum nu s-a născut încă acel inteligent care să poată convinge un prost că e prost, la fel cum nu poți să convingi un manipulat că e manipulat (imediat îți zice că vrei să-l manipulezi!), tot astfel este teribil de greu să dai lecții profesorilor în materie de profesorie și de management al educației. ”Las că știm noi mai bine…”.

 

Psihicul românilor, spun studiile, este unul eminamente defensiv, conservator, cu aplecare mai mult asupra efectelor (vizibile) decât asupra cauzelor (cam invizibile). O afirmă și dl Mircea Miclea (pentru scurtime îl voi nota, în continuare M.M.), iar la istorie am învățat că românii sunt un popor pașnic, neagresiv și care nu atacă, ci doar se apără. Or, se știe că cea mai bună apărare este atacul… Așadar, M.M. spune că suntem defensivi, iar întregul interviu probează acest lucru: M.M. este el însuși un defensiv. Acum mă și mir că a îndrăznit să atace sistemul de educație (în calitate de ministru) și să fie (cât de cât) ofensiv față de (sub)mediocritate. Pun(em) asta pe seama tinereții sale din acea perioadă… Totodată – realizez abia acum – modelul meu managerial numit Metodologia Scop Mijloc (MSM) pare a fi greu digerabil, fiind orientat spre viitor, spre schimbare. Or, schimbare înseamnă să ieși din defensivă. Dar românii sunt eminamente defensivi; ei se descurcă rapid și pe termen scurt.

 

Tema interviului este chiar manipularea (în sensul de ”prosteală cu premeditare”). Am citit cu nesaț răspunsurile profesorului, așteptând să aflu cum am putea scăpa de manipulatori, de prosteală reciprocă și de șmechereală de azi pe mâine. Abia la a doua citire am realizat de ce M.M. nu se referă deloc la manipulatori, ci doar la manipulați: el pregătește defensiva în fața manipulării, nicideum vreo ofensivă împotriva manipulatorilor. Domnia sa ne dă sfaturi și ne pregătește cum să rezistăm și să ne apărăm de manipulatori. Ne explică trucul numit manipulare, dar nu intră în culise pentru a devoala ”șmecheria” magicianului care manipulează spectatorii. În schimb vine cu ”soluții” informatice, valabile – poate! – într-un viitor nedefinit. Pe scurt, vinovat este păcălitul (the dumb), nu păcălitorul (the dumber), sau – păstrând proporțiile – vinovată este persoana violată, nu violatorul. Adică nu se merge la sursă, la cauză, ci doar se constată efectele negative. Curată defensivă!

 

Dar cauzele reale ale apelului la manipulare sunt arivismul, iubirea de arginți, lenea, lăcomia, lipsa onestității, dorința bolnavă de a ajunge și de a rămâne la putere etc. Toate astea se pot atenua prin educație (chiar în cei 6-7 ani de-acasă și până la postdoc!). Dl MM constată doar că educația este distrusă, dar nu vine cu ABSOLUT nicio soluție (speranța că un soft va rezolva problema nu este o soluție). Măcar să invite la căutarea de soluții și tot era ceva… Ne spune domnia sa că împotriva manipulărilor făcute de sofiștii antici a apărut logica aristotelică, dar aceasta nu mai este suficientă azi (din motiv de supraaglomerare informațională), iar acum am avea nevoie de inteligența artificială pusă în slujba antimanipulării. Dar nu se sugerează actualilor manageri din educație că un plus de logică (disipată în orice altă disciplină) ar fi deja un câștig. Sigur, asta presupune ca politicienii puterii să accepte să fie devoalate mecanismele de păcălire a electoratului, ceea ce doar niște politicieni onești (contradicție în termeni!) ar putea-o face.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 9 februarie 2017

 

Episodul 41 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea II-a. Interviul este atașat la episodul 39).

 

Dl profesor Mircea Miclea (MM) arată că Era informației este un adevărat rai pentru manipulatori. Cu cât mai multă informație – cu atât mai multă manipulare. Și totuși, este acest proces cu adevărat ireversibil și incontrolabil? Rețelele de socializare (eu prefer să le numesc rețele de comunicare) contribuie și ele la domnia dulce a manipulatorilor de varii calibre, spune intervievatul. Din nou, nu creatorii rețelelor, ci utilizatorii acestora apar ca fiind ”vinovați” (în viziunea dlui M.M.). Lor li se adresează profesorul, sfătuindu-i cum să se protejeze de manipulatori. Evident, între timp manipulatorii prin/ de rețele au creat deja alte sisteme de comunicare, mai atractive și mai pline de capcane. Cursa este inegală, iar utilizatorul de informații este pierdantul/ prostitul/ manipulatul  garantat.

 

Interesantă este descrierea modului în care se fac/ construiesc listele de prieteni pe FB. Doar cei care au aceleași credințe și gusturi/ interese ideologice încap într-un/ o asemenea grup/ listă. Cum ai o părere opusă, block!/ out! Rămân doar cei care se gratulează reciproc: ”vai, ce idee pertinentă!”, ”absolut de acord!” etc. Astfel, se creează iluzia adevărului unic/ absolut pe care îl dețin doar membrii grupului. Evident, ceilalți sunt imbecili, mononeuronali, duși cu pluta, bolnavi cu capul etc. etc. (Conform butadei: ”- Doctore, nu prea sunt sigur de mine.
– Stai liniștit, siguranța absolută o au doar imbecilii. – Sunteți sigur, domnule doctor? – Absolut!). Ideal ar fi ca ”prietenii”/ ”friends” să fie de cele mai variate opțiuni și convingeri, dar asta se poate întâmpla doar în societățile foarte educate/ civilizate. Nu știu cum o fi în altă parte, dar, din experiența mea, apariția unei opinii diferite pe lista unui prieten/ friend (sau, doamne feri, contrare) este tratată cu sincere înjurături și anatemizări. Proprietarii de listă, își curăță periodic lista de persoane care gândesc altfel. De fapt, așa numitele grupuri de discuții sunt, în cea mai mare parte, forme de autogratulare, cu șanse mici de evoluție/ vindecare/ schimbare.

 

Cum spune M.M., în aceste think groups, prudența logică scade și raționamentele sunt tot mai slăbuțe…Orice idee lansată este relativ ușor acceptată  de ceilalți. Sofismele sunt, din nou, la putere. Un nou Aristotel este aștepatat, spune dl M.M., dar acesta nu poate fi decât o inteligență artificială (IA), dată fiind creșterea accelerată a cantității de informații vehiculate. O metodă ar fi, spune M.M., triangularea informației (făcută automat de către un soft), dar asta ține tot de tactica defensivă, de protecție la manipulare în timp ce manipulatorii – adevărata cauză a manipulărilor – rămân bine mersi și își perfecționează, în continuare, opera.

Opinia mea este că trebuie imaginate, în primul rând, metode de descurajare a manipulatorilor (legislative, financiare, publicistice etc.). A făcut-o, cu aproape doi ani în urmă, Umberto Eco (http://www.b1.ro/stiri/externe/umberto-eco-retelele-de-socializare-invazia-imbecililor-drama-internetului-este-ca-l-a-promovat-pe-idiotul-satului-ca-purtator-de-adevar-118531.html). Eco cade chiar în în extrema opusă: îl lasă în pace, pentru moment, pe manipulat și se ocupă doar de manipulator (pe idiotul care manipulează). Desigur, ideal este să-i avem în vedere, simultan și continuu, pe ambii ”împricinați”. Cred că ambele propuneri au și inerenta doză de risc, respectiv transformarea filtrelor de post-adevăruri (= minciuni/ fake news) în Ministerul Adevărului, condus de un manipulator și mai feroce. Interesantă concluzie: dacă manipularea este lăsată să crească netulburat, democrația se află în mare pericol. Dacă punem filtre site-urilor manipulatorii și impunem reguli rigide de comportament pe rețelele de comunicare, democrația este în foarte mare pericol! Din această dilemă, foarte greu vom ieși.

 

(va urma)                         Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 10 februarie 2017

Episodul 42 (Câteva considerații pe marginea interviului acordat de profesorul clujean Mircea Miclea, publicat de PressOne. Partea III-a. Interviul este atașat la episodul 39)

 

Mecanismul manipulării, susține dl M.M., este unul cognitiv bazat pe puterea emoțiilor care pot influența ușor raționalul. Televiziunile cele mai manipulatoare se recunosc ușor prin stridența cu care exagerează aproape orice frază. Totul este extraordinar, excepțional, nemaipomenit, dramatic, tragic, zguduitor, cutremurător, bombă, exploziv,exclusiv, incredibil, fantastic, unic, pentru prima dată în istorie etc. etc. Rostul acestor cuvinte (până la tocirea sensurilor lor reale și a capacității lor de a mai atrage atenția) este de a stârni emoții, de a lăsa rațiunea în off, în plan secund. Acesta este motivul pentru care mulți specialiști au afirmat că, în general, televiziunea tâmpește, iar televiziunile comerciale cu proprietari dubioși (la noi cele mai agresive televiziuni sunt RTV și A3, ambele cu proprietari penali) – tâmpesc în mod absolut. În limbajul machiavelic al Metodologiei Scop Mijloc scopul scuză mijloacele, indiferent câte victime colaterale ar apărea. Mijloacele principale: manipularea prin emoții și adjective extreme, sunet ridicat (acutele sunt la ele acasă), neinvitarea altor opiniomani etc. Minciuna repetată creează un puternic sentiment al adevărului. Pe fondul nominalizării acestor josnice mijloace, M.M. invită privitorii să procedeze la ”discriminarea informației”. Eu i-aș spune acestui proces: ”discernământ”. Dar cum să mai ai discernământ după ce ai deja convingeri ABSOLUTE? Nici faptul că emoțiile stârnite de magia cuvintelor dure produc dureri fizice (”emoție somatizată”) sau crize de isterie nu mai put întoarce ”bolnavul” de pe panta autodistrugerii. Poate capătă alt sens, acum, anunțul făcut de diverse persoane: ”am renunțat la TV!”. Este o formă de ieșire din sevraj, identică cu bucuria celor care doresc și reușesc să se lase de fumat, alcool, droguri.

 

Finis coronat opus! Psihologul terapeut Mircea Miclea, fost ministru al educației și profesor la Universitatea Babes Bolyai din Cluj, atacă, în încheiere, cauza cauzelor tuturor relelor, invocate sau nu de domnia sa în acest (lung) interviu: educația, mai exact proasta educație care generează, uneori, mai multe belele decât beneficii (individuale/ sociale). Presupun că dl Mircea Miclea ar putea scrie un tratat de ”Psihopatologia vieții universitare”, în bună tradiție freudiană. Defectele psihice ale majorității profesorilor actuali (și cred că nu doar de la noi, dar ar trebui să încheiem odată această eră a educației în cheie negativă): narcisiști, egoiști, monopoliști, sofisticați în discurs, sofiști de-a dreptul, critici (nu și autocritici), manglitori de faime nemeritate, adepți ai relațiilor de putere. Aș mai adăuga: cinici, conservatori, profitori, naivi, plagiatori, sadici J.  Serios vorbind, profesorul M.M. face ceea ce am făcut și eu în ultimele decenii: critică sistemul de educație și trage în el din toate direcțiile posibile. (e adevărat, mai mulți o fac…, dar fără rezultate vizibile).

 

Profesorul Miclea este, ca și mine, adeptul meritocrației, al recompenselor pentru cei buni și a penalizărilor pentru cei slabi. Într-adevăr, cum poți, tu stat serios L să plătești cu același salariu un ”profesor” care citește poticnit niște foi îngălbenite și unul care entuziasmează auditoriul prin discurs și atitudine?! Culmea este că se cunosc cursurile-balast (care nu ajută cu absolut nimic în formarea viitorului specialist!) dar nimeni nu îndrăznește să reducă medicina cu un an (perfect posibil) pentru că…. știți voi! Orice modificare radicală a curriculumului academic ar însemna o revoluție, cel puțin ca în 1968. Până a se intra în Era informației, profesorii aveau monopulul cunoașterii. Acum au doar monopolul diplomelor/ examenelor finale. Aici, revin cu o propunere (revoluționară, cum altfel?), pe care o tot ofer de cca un deceniu: eliminarea examenelor de an, a celor finale și a diplomelor. ”Și atunci, ce mai rămâne?”, se supără majoritatea profesorilor. Rămâne exact ce trebuie să rămână: cererea studentului de a se pregăti și oferta profesorului de a-l ajuta în acest sens. De preferat, contra cost (eventuale subvenții pot fi acordate de viitorii angajatori). Singurii examinatori serioși vor fi nu profesorii, ci angajatorii: vor vrea pregătire scăzută, asta vor alege; vor vrea pregătire de elită – asta vor alege! Sigur, râmâne nerezolvată problema șpăgilor și a cadourilor, mai exact concretizarea relației de putere despre care, prea delicat, vorbea profesorul Miclea. Deocamdată, din păcate, ”Universitatea românească este o economie a gratificărilor reciproce. Economia darului”, își încheie, trist, interviul fostul ministru al educației.

 

(va urma)

 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași, 11 februarie 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 43 din 12 februarie 2017 (în care se oferă ceva ”material” pentru reflecții psihoculturale despre ”cum e românii și ce vrea dânșii?”).

 

Un răspuns la prima parte a întrebării îl dă, săptămânal, Radu Pavel Gheo: ”Românii e deștepți”. La a doua parte a întrebării, mi se pare că ”românii nu prea știe ce vrea”. Și ar fi bine să (se) cam știe, acum, când facem un prim centenar de la cea mai mare realizare a noastră. Răspunsurile și comentariile sunt binevenite!

 

  1. Rădulescu-Motru (București, 1937): „Absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară! Ești din același grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini; ești din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată un redactor curajos în tot cazul, îți zici! Ei bine, te înșeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbește cu el între patru ochi și vei constata că nu-și aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toți românii sunt buni și patrioți…“. „La război ne luptăm voinicește, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenți, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. Nu avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil, când este să ne rostim în grup, și ca grup. Ne aprindem ușor ca un foc de paie, dar ne și trece ușor aprinderea, cum trece și focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puțin personale ca să opună rezistență, și o dată ele aprinse au prea puțin substrat propriu ca să nu se și stingă ușor. (…) Dacă sufletul nostru ar fi mai puțin gregar, noi am fi mai consecvenți în idealurile noastre naționaliste și, mai ales, în dușmăniile noastre.“ (Psihologia poporului român, 1937) (https://vechisirare.files.wordpress.com/2015/10/psihologia-poporului-roman.pdf)

 

Daniel David (Cluj, 2015): ”Cred că profilul psihocultural al românilor este dominat de neîncrederea în oameni, care ne face să fim mai puțin toleranți și cooperanți cu alții în beneficiul comun (cooperarea noastră  este mai ales una de supraviețuire, nu de succes). Lipsa de cooperare nu ne permite să ne folosim potențialul intelectual și creativ, ceea ce generează performanțe sub nivelul său. Acest lucru duce la exagerarea pozitivului – orice realizare este amplificată ca un semn că, deși nu se vede, potențialul este acolo -, pe un fond de emoționalitate crescută, cât și la exagerarea negativului – din frustarea faptului că nu reușim să ne deblocăm potențialul, pe un fond de competitivitate nedublată de disciplină/ autodisciplină, cinism și scepticisn crescute. Probabil că acest profil psihocultural s-a născut pe fondul unei nesiguranțe/ insecurități cronice de-a lungul istoriei” (Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015, p. 319)

 

Dumitru Borțun, (București, 2 februarie 2017): ”Este vorba despre o cultură învățată cu șmecherie, cu descurcăreală, cu mici furtișaguri, cu hoție mai mare sau mai mică. Sunt cei care votează un primar hoț și care spun „lasă-l să fure, dar măcar să lase ceva după el”. Dacă îi întrebi ce ar face în locul lor îți vor răspunde că ar fura și ei, dar mai puțin. Este un etos. Aici avem un conflict între două etosuri. Pe de o parte este un etos tradiționalist, care vine dinainte de comunism. Este o Românie veche, aproape feudală. Pe de altă parte, este un etos emergent care ține de o Românie modernă și postmodernă. Este o Românie civilizată. Acești oameni nu se înțeleg unul pe altul. Cel din România veche va spune că cei care ies în stradă sunt niște moftangii, că sunt manipulați, că primesc bani de la Soros, iar Uniunea Europeană are ceva cu România. Nu le poți scoate din cap acest lucru.” (Cf. http://www.rfi.ro/social-92837-expert-comunicare-politica-psd

 

Dorel Dumitru Chirițescu (Târgu Jiu, 2 februarie 2017): ”Se spune că…Țara este împărțită în două, în România și Românica. ”Deștepții” care fac asta au impresia mereu că ei fac parte din categoria românilor, adică a celor care sunt mai deosebiți și mai buni. Cealaltă categorie, a românicilor (adică locuitori ai Românicăi) este alcătuită din proști care nu știu să voteze, fiind mult involuați din toate punctele de vedere.  …. Interpretarea fenomenului social românesc nu este un exercițiu ușor, de aceea cei mai mulți se declară obosiți chiar înainte de a fi spus ceva valabil. Caracterele mici obosesc ușor și dau în patima negativismului. Îi recunoști ușor după ton. Ei se ceartă cu țara lor crezând că ei sînt deștepți, iar țara lor este proastă.    … Este o prostie a falsului intelectual român să creadă că  toți cei din jurul său sunt niște proști, numai el este deștept.   ….Dacă intervine un proces al autocunoașterii, cel puțin la nivelul elitelor, atunci poate că nu vom mai fi atât de precipitați și vom ști exact ce avem de făcut. Autocunoașterea este obligatorie, primul pas înspre rezolvarea  marilor noastre probleme. Autocunoașterea este obligatorie” (în: Dilema Veche, nr 676/ 2-8 februarie 2017, p. 23)

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 44 din 13 februarie 2017 (în care se constată că rezultatele cercetărilor serioase și sincere despre cultura românilor interesează prea puțin. În schimb, ironiile dure la adresa prostiei în general au mare audiență)

Episodul anterior a fost un turnesol, o grilă de testare a apetenței – celor care frecventează această pagină – pentru texte mai dense și care presupun chiar citiri repetate și comparate. Rezultatul a fost previzibil: în era informației ultrarapide și ultraconcentrate, un text de o pagină este enorm de lung, mai ales că se referea la noi înșine. Acest dezinteres nu poate rămâne neanalizat. Dacă textul ar fi fost scris de mine nu era nicio problemă: era un dezinteres firesc față de un autor oarecare. Dar să rămâi indiferent la cele (grave!) spuse de nume cu destulă greutate în cultura română înseamnă, în opinia mea, un dezinteres față de noi înșine. De unde și fatalismul mioritic.

”Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l-a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puțin este lipsit de existență în viitor acel ce nu se angajează în profeție, ca într-o actualitate.” În traducerea mea: cum poți pretinde că te interesează ziua de mâine, dacă cele – importante! – spuse ieri sau alaltăieri nu te interesează? Cioran, autorul rândurilor de mai sus (”Schimbarea la față a României”, Humanitas, 1990, p. 7), a subliniat că ”perspectivismul istoric definește dimensiunile conștiinței” (ibidem). Adică, ce pretenții de autorealizare conștientă pot avea românii ca popor-națiune dacă nu se situează mereu, în prezent, pe axa trecut-viitor? Rupți de trecut și de viitor, clamând un etnicism dubios și primitiv, unul strict emoțional și epidermic, șansa noastră de a nu rămâne o cultură minoră tinde, asimptotic, spre zero.

Începând cu episodul anterior am modificat puțin titlul acestui serial pentru că am intuit un reproș destul de serios al unora dintre cititori: pretinzând că ”dau în vileag” doar prostiile românilor, aș face, chipurile, operă de desconsiderare a inteligenței românești, care chiar dacă nu sperie mapamondul, totuși, există! Mai mult, unii s-au supărat (ușor) pe motiv că nu scot în evidență talentele noastre, ba chiar evidențiez tâmpeniile noastre. Dar când am schimbat registrul, (supărații) au dispărut din dialog. De unde și apelul meu la Cioran, care, conchide, în finalul apelului său disperat de a ne trezi, scriind: ”În viitor să ne fie rușine că am aparținut unei astfel de comunități și trecutul să ne fie singura noastră calomnie” (p. 107).

Un individ (ca mine, ca tine), poate greși, și chiar se întâmplă. Dar spiritul critic al celorlalți poate repara, îndrepta, stimula. În lipsa lui, nimic nu mai este de făcut. De aceea:

”În lumea asta infernală,
Cu nebunia în derivă,
Prefer greșeala personală
Decât prostia colectivă”

(Constantin Tudorache)

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 45 din 14 februarie 2017 (în care apar unele deosebiri între Prostologie și Antropologia prostiei)

 

Am promis că (aproape) tot ce se scrie/ spune despre prostie/ (lipsă de) inteligență ca fenomen – în măsura în care aflu despre asta – va fi menționat/ comunicat/ analizat aici în acest serial infinit. Primul doctor în prostologie, dl Andrei Pleșu (spun dr. în prostologie pentru că domnia sa a primit un titlu de Doctor Honoris Causa din partea Universității ”Ovidius” din Constanța, iar discursul său de acceptare a fost ”Despre prostie”), așadar specialistul în prostologie, dr. HC, Andrei Pleșu, va fi prezent (cu texte și cu comentarii asupra acestora) în episoade din infinitul meu/ nostru serial. Prostologul de mine are destule de învățat de la primul prostolog al țării, dar nici reciproca nu este exclusă, după cum nu sunt excluse – ba, dimpotrivă! – nici învățăturile noastre din propriile greșeli. Eu numesc demersul meu și al dlui dr. Pleșu PROSTOLOGIE. Pentru că am folosit deja termenul, iar preluarea sa ar însemna ca bietul (prostolog) de mine să fie citat de primul prostolog al patriei, acesta a găsit un termen oarecum similar/ sinonim/ echivalent: ANTROPOLOGIA PROSTIEI. O spune chiar dl Pleșu în articolul ”Despre prostie. Informații din teren”: ”O „antropologie a prostiei” nu se poate opri aici. E un proiect de-o viaţă (care nu exclude, în fond, şi evaluări cinstite asupra prostiei proprii). Mi-aş dori, totuşi, să nu mai am atîta „material” în imediata vecinătate a politicii autohtone.” (Cf. adev.ro/olar83).

 

Una dintre caracteristicile principale ale prostiei (proștilor) este că aceasta se află, strict, (doar) la alții, în tabăra cealaltă. Această caracteristică o găseam din plin la propagandiștii comuniști al căror principal argument în combaterea capitalismului era că ”ideologii burghezi nu înțeleg că… ”, adică erau neajutorați intelectual, erau duși cu capul, nu gândeau așa de bine ca ideologii comuniști etc. Credeam că această formă de prostie, adică de a considera prost pe oricine gândește altfel/ diferit de tine a dispărut demult, fiind, în fond, o formă de sofistică ieftină: mai întâi te declar prost, drept pentru care apare logic că tot ce iese (ideatic vorbind) din tine este doar …prostie. Hmm! Cine sunt proștii din articolul bloggerului Pleșu? Iată-i: 1. un deputat PSD; 2. dl Tăriceanu; 3. adepții teoriei conspirației (cu citat din Mircea Miclea); 4. Dl Octavian Hoandră de la Realitatea TV. Ați înțeles: toate aceste patru cazuri sunt exemple de PROȘTI (nu exemple de prostii). Ajuns în acest punct realizez că, totuși, cele două demersuri teoretice/ analitice (prostologia și antropologia prostiei) nu sunt chiar identice.

 

Prostologia (mea) încearcă să studieze faptele prostești ale oamenilor (recte fenomenul numit prostie), indiferent de tabără politică, de religie, gen, rasă etc., în timp ce antropologia prostiei (a dlui Pleșu) vizează oamenii cu convingeri ideologice diferite, adică proștii ”irecuperabili” (decât doar dacă ar păși, ferm, în tabăra ideologică adeversă). Pentru a demonstra că nu am dreptate, dl Pleșu ar trebui să vină și cu patru exemple (de proști) din tabăra opoziției. Cât despre ”demonstrația” că lovitura militară de stat organizată de persoane cu rang înalt din PCR, armată și securitate (dată ca exemplu de…. teoria conspirației) este bine să se numească, totuși, revoluție, ei bine această demonstrație este exact sofistica nesuferită care a dus la apariția Logicii lui Aristotel (cu cca. două mii de ani în urmă), dar și la speranța profesorului Miclea că Inteligența Artificială  ne va izbăvi de acest simulacru de gândire (numit sofistică).  Asupra acestei ”demonstrații” voi reveni.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 46 din 15 februarie 2017 (în care se vede cum ”adevărul” istoric se poate ”construi” – a la Staline – pe sofisme atent ticluite)

 

Dl Pleșu încearcă să demonteze, în blogul Adevărul (vezi episodul de ieri) ”teoria conspirației” care ar fi dus la căderea comunismului și a dictaturii ceaușiste în România. Se induce, clar, ideea că nu a existat nicio conspirație, niciun joc geopolitic care ar fi schimbat TOATE regimurile politice din Estul comunist al Europei, inclusiv la noi. Nuuuu! A fost o Revoluție. Populară. Democratică. Ca la Ploiești. Sau ca în 1848. Poporul, unit în cuget și simțiri, a hotărât ca la 22 decembrie 1989 să-l răstoarne pe Ceaușescu și să-l instaureze pe comunistul cu față umană Ion Iliescu la cârma țării, iar dl A. Pleșu să fie ministru la Cultură (28 dec. 1989 – 16 oct. 1991). Evenimentele din 1989 erau astfel caracterizate de dl Pleșu în 30 sept 2010 (Evenimentul Zilei – http://www.evz.ro/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html): ”… în 1989, când s-a dat voie la revolte…”. Poftiiiiim? Cine ”a dat voie la revolte” în 1989? Misteeeerrrr. Conjurațieeeee. Conspirațieeee… Acum, după aproape șapte ani, dl Pleșu are răspunsul: a fost Revoluție adevărată, mămăliga a explodat, poporul s-a organizat și l-a răsturnat pe dictator… Rușii și americanii, cică, nu s-au implicat. Poporul bine înarmat a ieșit învingător în lupta inegală cu odiosul regim. Urât mod de a scrie istoria unor evenimente majore! Ca argumente în favoarea acreditării schimbării prin revoluție populară a evenimentelor din 89, dl Pleșu amintește că la fel s-ar fi petrecut lucrurile și la Revoluțiile din 1848. Mă mir că nu a amintit și de Marea Revoluție Socialistă din Octombrie (în fapt, tot o lovitură de stat) ca dovadă că doar masele largi populare creează istoria și nicidecum vreo personalitate orgolioasă (ca Lenin sau ca urmașul său Gorbaciov cu discipolul său român Iliescu). Un impuls independentist/ naționalist/ patriotist de ultimă instanță îl determină pe dl Pleșu să scrie în articolul din blogul ”Adevărul” că, deși contextele externe mai pot influența viața unei societăți, rolul determinant în evoluția socială îl au doar factorii interni. Dar, a crede că te poți sustrage influențelor externe, susține dl Pleșu, este o dovadă certă de ”prostie țanțoșă”. Cam da. Iată ce spune/ scrie dl A.P.:

 

”S-ar zice că suntem miza nesemnificativă (sau trecătoare) a unor „socoteli” externe, desfăşurate peste capul nostru. E asta gîndire patriotică? E postura victimei eterne postura unei naţii viguroase? De ce ne place să ne lamentăm, ca unii ce sunt tot timpul luaţi de fraieri, destructuraţi de ample hoarde de trădători? E evident, pe de altă parte, că, mai ales în era globalizării, dar, de fapt, în toate perioadele istoriei, lucrurile nu se petrec în izolare de restul lumii. Nicio ţară nu e o insulă opacă, ferită de consecinţele a ceea ce se întîmplă de jur împrejur. Să pretinzi asta şi, mai rău, să vrei asta nu e decît prostie ţanţoşă”. (Andrei Pleșu, Adevărul blog, 13 februarie 2017).

 

Cu alte cuvinte, este bine să fim (ca în 1989) și patriotiști români (de la patriotism!), dar și internaționaliști/ globaliști. Ca să nu fie discuții! Adică putem fi, la o adică, și cu Evropa și cu Maica Rusie. Am numit, în 1996, acest stil ”dilematico-dialectic” drept ”confuzionism academic”. Acum aș numi acest stil cu cuvintele: ”prosteală înțeleaptă” sau ”înțelepciune prostească”. Sintagma ”prostie țanțoșă” este deja folosită, așa că nu mai apelez la ea. Dar, la așa operă, apar imediat și admiratori pe măsură: ”Exersez o irepresibila incantare cu veleitati perplexe, fata de condeiul, inteligenta, discernamantul, rafinamentul, profunzimea analizei si harul acestui om!” (Daniel Uncu). Grafia este conformă cu originalul. Curat ”incantare”, coane Fănică!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 47 din 16 februarie 2017  (Alte câteva considerații personale despre prostie)

 

”Prostie” este un (supra)nume pentru tot ceea ce considerăm a fi neconform cu un normal/ firesc/ moral pe care pretindem a-l cunoaște, deși, de regulă, dovezile acestei presupuse cunoașteri nu există. Am mai spus-o: o prostie sau chiar mai multe prostii făcute de cineva nu ne permit să lipim eticheta de ”prost” pe fruntea acelui cineva. Când însă suma prostiilor/ inadecvărilor/ nefăcutelor/ trăsnăilor/ erorilor/ inepțiilor/ minciunilor inutile/ furtișagurile făcute doar pentru a-ți dovedi ție că poți/ știi/ ai curajul etc., așadar doar când această sumă are o pondere suficient de mare (majoritară per totalul acțiunilor persoanei în cauză), cineva (inclusiv persoana în cauză) poate lipi această etichetă.

 

Apoi are mare importanță ”dimensiunea” prostiilor făcute. Poți face o multitudine de prostioare (adesea greu detectabile din exterior), dar lumea să nu te considere ”prost”. În schimb, este suficient să faci câteva gugumănii colosale pentru ca lumea să te caracterizeze exact pe măsura acelei gugumănii: ”mare prost a fost X atunci când….”. Autocaracterizarea este, paradoxal, mai frecventă decât caracterizarea făcută de alții. Pentru că cine știe cel mai bine decât tu însuți exact ceea ce ai vrut să faci și raportul real dintre așteptările tale și rezultatele obținute? În fond, tocmai această autocunoaștere stă la baza evoluției. Rareori se îndreaptă cineva doar pe baza spuselor altora: ”ai greșit acolo…”, ”ai fost prost în momentul ăla când…”. În schimb, conștientizarea propriilor erori este aur curat. De aceea, nu sunt întru totul de acord că este mai bine să înveți din greșelile altora, decât din propriile greșeli. Această zicere miroase mai mult a probă de șmecherie, a istețime ieftină și de scurtă durată… Învățarea din propriile greșeli/ prostii este valoroasă dat fiind faptul că nu e om să nu fi comis o prostie, măcar o dat, măcar o dat!, în viața lui! Așa cum stă bine oricărui prostolog (sau antropolog al prostiei), prima sursă de material pentru studiul prostiei este propria noastră viață. În calitate de prostolog amator (fără doctorat în domeniu) am început acest serial chiar cu câteva episoade despre propriile mele prostii. Iar dacă aș lista acum câteva sute dintre greșelile mari/ uriașe ale vieții mele, atunci –  cu siguranță – cota de simpatie și de compasiune față de biata mea ființă ar crește …logaritmic! Dar țin neapărat să mai reduc din această cotă afirmând: nu le regret deloc din două motive: a) regretele nu ajută la nimic: b) nu există istorie contrafactuală (făcută cu ”cum aș fi acum dacă nu făceam prostia aia?) Aici misterul este deplin și definitiv!).

 

Desigur, atunci când ”prostiile”  (ieșirile din rigorile acceptabilului, expectabilului, obișnuitului) sunt și multe și mari, atunci problema devine serioasă și iese din sfera de studiu a prostologiei umane aplicabilă majorității oamenilor și intră în sfera de preocupări a psihiatriei, a psihologiei clinice, deviante sau a microbiologiei patologice. De regulă, la acest gen de prostii (multe & mari) se referă cei care emit ”maxime și cugetări despre prostie”. De exemplu, Caragiale spunea că  „Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!”. Sau binecunoscuta aserțiune a lui Einstein în legătură cu infinitatea prostiei. Aceste (mici) exagerări au doar rol de șoc psihic adresat celor care nu acceptă că ar putea figura, fie și pentru scurt timp, din categoria proștilor.

 

În încheierea acestor scurte considerații pe tema binomului prostie-inteligență, voi încerca să demonstrez două afirmații. Prima se referă la inevitabilitatea prostiei (nu am găsit la niciun autor această idee). A doua se referă la infinitatea prostiei (subliniată de Einstein și de alții).  Prostia este inevitabilă pentru simplul motiv că cunoașterea umană estre fatalmente limitată. Mai concret: ca și materia/ substanța, ca și energia, informația existentă în univers/ lume este infinită. Imposibilitatea de a cunoaște totul sau foarte-foarte multe, ne obligă aproape pe toți să facem prostii (mari sau mici). Deci, prostia face parte – inevitabil – din viața omului. Cât despre infinitatea prostiei, aceasta provine tot dintr-un infinit. Necunoscutul (sau ”de cunoscut – ul”) este infinit de mare, respectiv cunoașterea noastră este finită. Rezultă că prostia este infinită în raport cu probabilitatea de a prezice TOATE consecințele acțiunilor noastre. Homo sum…

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul 48 din 17 februarie 2017 (Alți prostologi, adică teoreticieni ai prostiei, despre…. ați ghicit! prostie)

Valeriu Gherghel, a publicat la 12 februarie 2014, pe blogul personal, următoarele:

”Eseistul Alexandru Paleologu (1919 – 2005) a scris în mai multe rînduri (și tind să-l cred pe cuvînt, avea multă experiență!) că starea normală a lui homo erectus sapiens sapiens este prostia. Că ne place, ori că nu ne place, a fi om (înțelept) înseamnă a fi de obicei prost (rareori deștept!) și a recunoaște cu franchețe acest amănunt (altfel, destul de amuzant).
Nu există om rațional (nu mă refer, desigur, la idioți și politicieni), care să nu fi spus (și să nu fi făcut) în viața lui măcar o prostioară, dacă nu o prostie adevărată, demnă de acest nume glorios. La urma urmelor, toți ne căsătorim (și toți, fără excepție, regretăm amarnic după această ispravă propria-ne stupizenie, dar ce folos?).
Pot da exemple de prostii năprasnice cu nemiluita, din oameni cît se poate de deștepți, îndeosebi din filosofi. Nu știu cum se face, dar la domnii filosofi prostia este mult mai vizibilă decît la oameni ”obișnuiți”. Să ne gîndim bunăoară la Schopenhauer sau la Nietzsche. Nu cunosc prostie mai acută decît îndemnul lor mult citat de misogini: ”Cînd te duci la femeie, nu uita biciul!”.
N-am dispoziția de a scoate din bibliotecă aforismele lui Arthur Schopenhauer, mă grăbesc să redactez această notulă (și oricum am mai citat din ele pe blog), dar cartea lui este plină de năzdrăvănii gogonate.
Descopăr acum, răsfoind volumul lui Janik și Toulmin despre Viena lui Wittgenstein (București: Humanitas, 1998), că Ludwig Wittgenstein (1889 – 1951) avea o opinie similară (cu a lui Paleologu) cu privire la firea omenească. Iată ce spune el despre Sir Alfred Jules „Freddie” Ayer (1910 – 1989), un filosof englez important: „Ceea ce nelinişteşte la Ayer este că el e totdeauna deştept”. Desigur, Wittgenstein face o ironie. Prin urmare, nu este recomandabil să încerci cu tot dinadinsul să fii inteligent. Dimpotrivă :)))
Închei cu o remarcă a aceluiași Wittgenstein: ”Pentru filosof, în văile prostiei creşte totuşi mai multă iarbă decît pe înălţimile sterpe ale deşteptăciunii” (însemnare din 1949).
P. S. În imagine, o miniatură medievală din Codex Manesse, înfățișînd un magistru foarte deștept, cu nuiaua în mînă”. (Cf http://filosofiatis.blogspot.ro/2014/02/prostologhicon.html)

Reproducerea textului de mai sus are motivații multiple. Iată câteva: a) un adevăr care trebuia neapărat spus: nu sunt primul prostolog din spațiul cultural românesc; b) textul îi aparține profesorului ieșean Valeriu Gherghel, un binecunoscut sceptic, cartea căruia a primit o neașteptată și lungă pseudorecenzie din partea mea; c) expresia ”starea naturală a omului este prostia” va fi predată laboratorului de analize prostologice; rezultatele vor fi comunicate sub forma unui episod distinct; d) este prima dată când unul și același citat are doi autori: fiecare alege gânditorul preferat – Scopenhauer sau Nietzsche; e) Oare de ce doar misoginilor le-ar plăcea citatul metaforic: ”Când te duci la femeie, nu uita biciul”? Eu cred că autorul metaforei a spus un adevăr elementar, similar cu: ”Dacă vrei să cânți la vioară, nu uita arcușul”; f) Se pare că citatul aparține totuși lui Arthur Schopenhauer, singurul creditat ca spunând/ scriind ”năzdrăvănii gogonate”; g) din textul gherghelian rezultă că politicienii nu sunt raționali. OK, dar cei care îi votează cum sunt?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

 

 

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 49 din 18 februarie 2017 (despre posibile criterii de departajare între inteligență și prostie și, din nou, despre Metodologia Scop Mijloc. Vezi și ep. 25 și ep. 30)

 

Avem nevoie de criterii de separare a celor două stări care descriu gândurile și faptele oamenilor (proaste/ inteligente), respectiv cele două posturi/ ipostaze ale ființei umane (prost/ inteligent). Am discutat deja (critic) despre definirea inteligenței într-un manual de clasa X-a (autorul lecției: Nicolae Mitrofan). Reiau, superconcentrat, cele zece note definitorii ale inteligenței în accepțiunea acestui autor: discernământ, adaptare la nou, decizii raționale, capacitate de schimbare adaptivă, imaginație și crearea de modele practice, adecvare scop-mijloc, capacitate previzională, capacitate de abstractizare și comunicare eficientă, gândire și acțiune logice, contextualizare corectă. Conform propriei selecții, autorul reduce, în final, inteligența la capacitatea de adaptare a omului la mediul în care trăiește. Sunt de acord cu această supraconcentrare ideatică și practică de natură teleologică (conformă și cu Metodologia Scop Mijloc). Prostia apare când calitățile de mai sus lipsesc, parțial sau, Doamne feri, total…

 

Rostul acestei reveniri vizează modul concret în care școala în general și psihologia în special ar putea contribui la creșterea capacității de adaptare la mereu noile realități ( = inteligență). Decalogul criterial al inteligenței poate fi respectat doar prin adăugarea și a altor discipline, pe lângă psihologie: antropologie, filosofie/ metafizică, drept, lingvistică, logică, economică, politică, etică, praxeologie, sociologie, gnoseologie & epistemologie, semiotică și hermeneutică, teoria jocurilor, teoria probabilităților, teoria mulțimilor, statistică, futurologie, teoria informației, informatică, analiză tranzacțională, teorii ale cogniției, filosofia minții, biologie, neurologie, anatomia și fiziologia omului, tactică & strategie, istoria domeniului în care se acționează, management, leadership, psihiatrie, psihanaliză  etc. etc. Deci, un minimum de 30 de discipline care ar putea ajuta la creșterea nivelului de inteligență al copiilor/ tinerilor. Cam multe, nu? Depinde ce înseamnă mult(e) pentru fiecare, dar, cantitativ vorbind, cele peste 30 de discipline care ar putea ajuta la dezvoltarea inteligenței nu încap în și așa foarte încărcatul curriculum de pe la noi. Și atunci, ce ar trebui să facem? Opiniile și propunerile celor care citesc acest serial sunt binevenite. De asemenea, orice întrebare despre MSM va avea un răspuns concret.

 

În ce mă privește, eu am dat răspunsul în Metodologia Scop Mijloc (MSM), mai cunoscută (și foarte probabil aplicată) în afară țării, dar și în destule universități și centre de cercetare din România și din Republica Moldova pe unde am lucrat/ colaborat/ cercetat/ scris/ publicat/ comunicat. Bucăți din această Metodologie, dar îndeosebi din limbajul specific acesteia au fost și sunt preluate în mod constant de diferite Școli doctorale, Catedre sau discipline, de lideri partidici, de publiciști etc., evident în pur stil românesc (ceea ce se încadrează perfect titlului serialului). Stil românesc, adică fără precizarea sursei, concomitent cu modificări ad-hoc pentru sublinierea ”originalității” abordării ”noi”. În fond, oricui i-ar putea trece prin minte să combine niște cuvinte acolo…  L Pretenția (recunosc, obraznică) a acestei Metodologii este că aceasta reușește concentrarea/ compactizarea/ combinarea esențelor majorității tuturor disciplinelor de mai sus într-un demers unitar și esențializat, pe axul (transdisciplinar) căruia i se pot atașa, ulterior, cvasiinfinite extensii, dezvoltări, specializări etc.

 

Cu titlul de amuzament trist, amintesc faptul că înainte de 89 și (mai consistent) după, am insistat pentru o redenumire și redefinire a disciplinelor academice umaniste, tocmai din dorința de a le face compatibile și integrabile. Pentru început, am pledat ca disciplina numită Economie să se numească Economică. Am lansat/ întemeiat/ fondat o revistă a ASEM Chișinău numită ”Economica” (apare și astăzi), am făcut modificări în curriculum etc. După cca cinci ani de asemenea eforturi a apărut un articol al rectorului ASEM (1995) în care acesta se confesa cum a ”născut” el conceptul de Economică și cât de util este…

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul 50 din 19 februarie 2017 (despre inteligenți, deștepți, isteți, oți și … șmecheri)

 

Pe bună dreptate se consideră că inteligența nu este neapărat opusul prostiei, dat fiind faptul că atât inteligența cât și prostia au nenumărate nuanțe, intensități și durate. Spre exemplu, o persoană foarte inteligentă, (re)cunoscută ca atare poate face o eroare monumentală, cu consecințe grave pentru acea persoană și pentru semeni. În acest caz unde plasăm acea persoană, la inteligenți sau la proști? Am mai spus-o, nu există atât inteligenți și proști cât fapte/ acțiuni/ atitudini inteligente sau proaste.

 

Manualele/ tratatele vorbesc doar despre inteligență și arareori vorbesc despre nuanțele/ gradările acestei calități umane: deșteptăciune, istețime, vioiciune mentală, gândire așezată, minte bine organizată, om calculat etc. Mai în glumă, mai în serios, se spune că deșteptul se remarcă prin faptul că iese (cu bine) din orice situație, iar inteligentul este acela care nu intră în ”situații” din care să trebuiască să iasă… (diferența este dată de gândirea anticipativă a inteligentului). În Occident, serviciile de informații se numesc ”inteligente”/ ”inteligență”, iar ”smart”/ (deșteptăciune) se numesc doar unele soluții pe termen scurt ale unor firme. Într-adevăr, inteligența este gândire cu bătaie lungă (cu rază lungă de acțiune), în timp ce deșteptăciunea este asociată cu descurcăreala pe termen scurt. Leadershipul necesită inteligență, gândire pe termen lung, în timp ce managementul vizează doar deștăptăciunea, gândirea pe termen scurt și, eventual mediu. Așa numitul Management strategic este, în realitate un management pe termen mediu. Aș plusa puțin spunând că managementul înseamnă să-ți rezolvi problemele, iar leadershipul înseamnă să pui probleme altora.

 

Invocarea moralității (în sensul comun de ”set de reguli de urmat”) în definirea termenilor de inteligență și deșteptăciune este superfluă, din punctul meu de vedere. În constructul numit Metodologia Scop Mijloc ”moralitatea” este o dimensiune strict individuală și autocentrată. Așadar, moral înseamnă comportamentul obișnuit, dictat de interese personale, de educație, de precepte religioase sau laice etc. al fiecărei ființe umane. Omul este, deopotrivă,  ființă socială (zoon politikon), ființă economică (homo oeconomicus) și ființă morală (dotată cu liber arbitru în efectuarea acțiunilor sale). Nu s-a inventat acel sistem care să poată opri oamenii să nu fure, să nu mintă sau să nu omoare. Pur și simplu nu am auzit/ citit să fi existat vreodată, în istoria omenirii, un asemenea sistem. Decizia de a fura sau de a nu fura este strict personală. De asemenea, nu accept identificarea moralității cu starea ideală, de pozitivitate, cu binele abstract (imposibil de definit). Binele este o noțiune strict individuală, concretă, iar fiecare îl definește conform puterii minții sale, asumând și suportând consecințele (pozitive sau negative pentru el, a tuturor acțiunilor sale).

 

Nu pot încheia aceste rânduri fără să-l invoc pe Niccolo Machiavelli, fondatorul politologiei moderne și a managementului general uman cu celebra sa zicere ”Scopul scuză mijloacele” și care reprezintă chintesența a trei discipline simultan și continuu coexistente: Politica, Economica și Etica. În traducerea mea acest dicton sună astfel: ”Scopurile și mijloacele se adecvează simultan și continuu”. Sau, mai pe larg, viața omului înseamnă adecvarea permanentă a scopurilor propuse și a mijloacelor induse”. Doar gradele de (in)adecvare a lor sunt diferite…

 

Revenind la tema acestui episod, afirm că ierarhizarea acțiunilor/ atitudinilor  umane se face în funcție de gradele de adecvare a scopurilor la mijloace și a mijloacelor la scopuri. În funcție de gradele de adecvare S – M în mintea fiecăruia dintre noi, acțiunile/ atitudinile noastre și ale altora vor putea fi descrise ca fiind inteligente, deștepte, istețe, oațe, șmecherești sau… prostești, tâmpe, idioate, imbecile etc. Conceptul de adecvare, introdus – la inspirație! – cu peste patru decenii în urmă, are deja o istorie căreia îi voi dedica un episod distinct.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  51 din 20 februarie (despre esența actelor umane inteligente sau proaste: gradul de adecvare dintre scopuri și mijloace)

 

Metodologia Scop Mijloc este o viziune concentrată asupra vieții și acțiunii umane (una ”teleologico-instrumentală”, adică axată pe binomul finalitate-instrumentalitate). În miezul acestei esențializări se află conceptul de adecvare (între scopurile propuse și mijloacele induse). Etimologic, ”adecvare” vine de la ”ad equatio” cu sensul de echilibrare, egalizare. Frecvența utilizării acestui cuvânt a crescut exponențial în cultura română după 1990 (eu îl folosesc din anii 80). Lipsa folosirii sale anterioare crea, uneori, dificultăți de memorare și de înțelegere: ”cum ziceai că este cuvântul ăla care…?”. Ulterior, am sugerat că acest cuvânt cheie poate fi asimilat cu ideea de ”bine”, ”bun”, ”acceptabil”, ”agreabil”, ”corect”, ”pozitiv” etc., dar mirarea mea a fost că cuvântul ”a prins”, dar acum are o ȘI MAI PROASTĂ folosire. Cine ascultă discursuri politice, texte de analiză socio-politică etc., va fi chiar deranjat de folosirea în exces a acestui cuvânt. Eu sunt și mai deranjat, nu pentru că cineva ”mi-a furat cuvântul”…, ci pentru că este folosit PROST  (cum altfel?). Deja cuvântul s-a tocit prin suprauz, dar și prin reducerea sa la un sens banal și general ( = bine/ bun). Mai grav, antonimul său (”inadecvat”) este și mai frecvent, dar ȘI MAI PROST folosit. În Dosarul Dilema Veche din decembrie 2015 cu tema ”Prostia – câteva repere” am verificat dacă apare. Evident că DA! Radu Paraschivescu (pe care îl simpatizez și pentru lecțiile de gramatică de la TV) scrie: ”Există cîteva situații care confirmă atît amplasamentul precar al prostului în lume, cît și inadecvarea lui în ale rîsului” (”Rîsul prostului”, pagina II). Cuvîntul ”inadecvare” suferă, cred, în această frază, de un ”amplasament precar” de tot râsul… Sorin Costreie (S.C.) scrie despre ”Prostia academică” (un articol bun!), dar ține neapărat să-și ilustreze titlul ales cu folosirea (nefericită) a cuvântului INADECVAT. Mi-ar trebui măcar un alt episod pentru a analiza cele ȘAPTE (con)texte în care S.C. folosește cuvântul ”INADECVAT”. Mare criză de sinonime, dar și cuvintele-scamă au vina lor…! Amintesc doar câteva exemple de (proastă) folosire a acestui cuvânt de către S. Costreie: !”Prostul este inadecvat…”, ”bibliografii neadecvate”, ”reviste neadecvate” și ”costum …inadecvat”! Mda… Ca să completez tabloul folosirii masive a cuvântului (in)adecvat amintesc și traducerea în limba română a titlului cărții lui Richard H. Thaler ”Misbehaving: …” prin ”Comportament inadecvat:…” (Ed Publica, 2015).  În încheiere, țin să precizez, măcar pe scurt, cum văd eu utilizarea cuvântului cheie al MSM. – adecvare. Cuvântul este golit de sens dacă nu precizezi clar ”ce este de adecvat” și ”cu ce este ceva adecvat”. De exemplu: ”mijloacele trebuie să fie adecvate scopurilor pentru care  au fost atrase/ induse/ aduse”. Adecvarea presupune existența obligatorie a doi termeni: ”adecvatorul” (cel care se adecvează/ potrivește la ceva; el are calitatea de mijloc) și ”de adecvatul” (ceva la care faci potrivirea – el are calitatea de scop). Partea mai frumoasă este că cei doi termeni își pot schimba rolurile: uneori adecvezi mijloacele la scop, alteori adecvezi scopul la mijloace, dar tot timpul adecvezi ceva la altceva. A ști să adecvezi instrumentele/ mijloacele de care dispui (obiecte, idei, sentimente, credințe, convingeri, tu însuți, alți oameni, timp, imaginație etc.) la finalități/ scopuri clar definite și dorite (să fii sănătos, să ajuți semeni, să produci bucurie, să gândești bine, să ai cele necesare traiului bun etc. etc.) înseamnă: inteligență, echilibru, armonie, eficiență etc., adică să ai un comportament demn de a fi numit uman.

 

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

 

Episodul  52 din 21 februarie (despre prostologie și despre prostiile prostologilor de ocazie)

 

Dacă perfecțiunea este doar la Domnul, atunci, sigur, imperfecțiunea ține de cele lumești și terestre. Nu puțini gânditori au afirmat/ scris că starea naturală a omului este aceea de a face prostii. Nu sunt de acord cu formularea că ”prostia ar fi starea naturală a omului” pentru simplul motiv că prostia nu ESTE, ci se MANIFESTĂ ACȚIONAL/ SOCIAL. Chiar dacă cineva gândește prost/ rău/ ilogic, atât timp cât nu expune lumii gândurile sale sub formă de enunțuri prostești, nimeni nu poate afirma despre el că gândește/ face prostii și cu atât mai puțin că este un prost. De unde și zicerea străveche ”dacă tăceai filosof rămâneai!. ”Tăcerea într-o conversaţie este plăcută şi lăudată atunci când se ştie că acela ce tace are destulă îndrăzneală şi pricepere să vorbească”, susținea Giacomo Leopardi, iar Moliere spunea că ”Un prost care nu spune nici un cuvânt nu se deosebește de un savant care tace”.

 

A gândi/ scrie despre prostiile oamenilor ( = a face prostologie) este atât un act temerar, cât și unul, uneori, prostesc. Cred că nu prea avem mulți contemporani care să recunoască cu ușurință faptul că proporția dintre gândurile/ acțiunile (lor) prostești și cele inteligente este net în favoarea primei categorii. M-am descoperit ca mare amator de dialog inter-uman atunci când mi-am dat seama că prin dialog îți vezi mai ușor propriile limite/ prostii. Empatizând cu interlocutorii este exact ca și cum te-ai privi în oglindă. Desigur, doar argumentele contează. Dar dialogul nu pare a fi sportul preferat al românilor. Gabriel Liiceanu, citat de Matei Pleșu în deja amintitul Dosar Dilema Veche cu tema ”Prostia – câteva repere”, spunea, oarecum lipsit de modestie, că ”problema prostiei este problema inteligentului, devreme ce prostul nu-și pune niciodată problema prostiei lui” (p. I).  Îi dau (multă) dreptate lui Matei Pleșu când afirmă că ”Lecturile despre prostie pot fi stingheritoare. Te simți adesea vizat, descris întocmai, deconspirat…” (p. I). Această sensibilitate este ea oare specific românească sau pur și simplu omenească? Aș înclina să cred că este general umană, dar cu un specific al nostru provenit dintr-un complex de inferioritate, transformat brusc, dar rar, în complex de superioritate. Oricum, proștii sunt, mereu-mereu, ceilalți…

 

Într-un recent eseu pe tema prostiei românești, Mihnea Rudoiu (http://www.ramonaursu.ro/2017/02/20/despre-un-brand-neaos-prostul-mioritic/ ).

ajunge la concluzia că TOȚI românii sunt proști. Acești TOȚI sunt alcătuiți din a) proștii irecuperabili – o minoritate; b) proștii relativ frecventabili – o majoritate – pentru că ei votează (dintre care o parte, pentru a nu fi luați de proști, protestează în stradă împotriva proștilor care ne conduc); c) proștii indezirabili (care nici nu votează, nici nu protestează). Pe scurt, românii adulți se pot împărți în trei categorii de proști: a) aleșii; b) alegătorii (care aleg prost); c) nealegătorii (care nu aleg nimic). Iată câteva ”argumente” ale autorului:

”prostul autohton a ajuns atît de omniprezent, că e suficient să arunci o privire în jur”; ”să dai de prost e și mai simplu: uită-te în oglindă!”; ”în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare”; ”prostul autohton este impermeabil la critici”; ”Prostul e mîndru că-i român când olimpicii iau aur la matematică și își reevaluează mîndria cînd confrați de-ai săi pun de-un viol ghiduș în Italia”; ”în ochii prostului, adevăratul și unicul prost este cel care NU vede lumea cum ți-o descrie el”.        Capisci?

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  53 din 22 februarie 2017 (Condiția postumană: despre inteligența artificială creată de roboți inteligenți)

 

Despre inteligență în general și despre cea românească în special se scrie mult mai puțin decât despre prostie/ prostii și oameni concreți care gândesc prost sau fac/ spun/ scriu prostii. Încercând să-mi explic ”de ce?” constat că, în general, răul domină binele (doar în povești și povestiri sci-fi binele învinge – ca un balsam aplicat realităților dureroase care ne înconjoară). Negativul bate de la mare distanță pozitivul – unul mai mult dezirabil decât real. Neghiobii se insinuează mai frecvent în ”soluționarea” crizelor decât o fac cei realmente îndrituiți să o facă. Hoții clamează întâietatea în lupta anticorupție, iar penalii se încăpățânează să facă legi pentru chipul și apucăturile lor. Și lista e mult mai lungă.

 

Se clama, pe la mijlocul secolului trecut, faptul că ființa umană are un mare defect originar: nu a fost prevăzută cu piese de schimb. Încet-încet (dar sigur) inteligența umană a îndrăznit să creadă în transplantul de organe, iar minunea s-a produs: multe vieți sunt salvate sau prelungite prin transplant. Apoi a venit și ultima provocare: se poate face și un transplant de creier? Sau măcar unul de cap… Specialiștii consideră însă că, de fapt, este vorba despre un transplant de corp atașat unui alt cap. În fine, dezvoltarea softurilor și a informaticii în general a adus o nouă provocare: ce ar fi să înlocuim omul cu totul? Zis și făcut. Poștașii care cărau scrisori au fost înlocuiți de e-mail, Messenger, Facebook etc. Poștașii care aduceau pensiile sunt demult înlocuiți cu transferuri electronice pe card/ cont. Casieriile au fost degrevate de cozile din ziua de salariu și înlocuite cu carduri bancare. Muncitorii din industria grea (metalurgie, auto etc.) sunt deja înlocuiți cu roboți industriali care preiau muncile grele, repetitive și scump plătite. Băncile și marile firme nu mai au purtători de cuvânt/ PR-iști, ci roboți care spun aceleași baliverne ca și PR iștii umani. Mai nou, șoferii de autoturisme sunt înlocuiți de piloți automați (ca la avioane), iar circulația este dirijată de sisteme ”smart”. Telefoanele și televizoarele au devenit și ele ”smart”. Calculatoare puternice bat campioni mondiali la șah și la alte sporturi care presupun memorarea unor algoritmi generatori de victorii. Diplomații nu mai au mașini ultrasecrete de codificare, ci încifratori/ descifratori electronici de mesaje. Copiii (și bonele lor) sunt supravegheați și dirijați prin sisteme audio-video de la distanță. Echipe complexe și numeroase de chirurgi fac acum operații prin intermediul unui robot condus (deocamdată) de câțiva medici. Se vorbește despre rețele inteligente, iar impactul lor va fi resimțit curând. Rezumând, prostia umană este la mare strâmtoare și există riscul/ speranța ca și justiția să devină cu adevărat imparțială prin apelul la sisteme axiomatice de luare a deciziilor. Prin asta s-ar rezolva un vechi deziderat justițiar: ”Rațiune, nu pasiune!”/ ”Ethos, nu pathos!”. În domeniul securității (cibernetice și nu numai) apar mereu sisteme din ce în ce mai inteligente. Războaiele se vor duce prin intermediul calculatoarelor de mare putere (inclusiv putere de decizie).  Într-un viitor apropiat, programatorii vor fi înlocuiți de softuri producătoare de softuri. Puțin suflet în aceste calculatoare și noi dumnezei creatori de lumi vor putea acționa liber, restricționați doar de alți dumnezei creatori de noi realități.

 

Cu un mic efort de imaginație ne putem duce cu gândul într-o lume în care nu se va mai vorbi despre prostie și inteligență umană, ci doar despre niște foști softiști care au creat mașinării creatore de înlocuitori totali ai omului. Omul, deja rușinat de propria nimicnicie, se retrage din societatea supertehnologizată. Demografia va scădea vertiginos deoarece nimeni nu va mai avea nevoie de forță de muncă proaspătă și educată. Orgoliile câtorva lideri mondiali vor definitiva scenariul  hotărând (axiomatic!) de câți oameni vii ar mai fi nevoie pe planetă… Cu toate astea în minte, oare nu este mai bună o lume condimentată cu proști/ neștiutori și gângavi?

Bibliografie: http://posthum.ro/posthum-1-postumanismul/ Ce este postumanismul?

Pe mâine!

Liviu Druguș

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  54 (LIV) din 23 februarie 2017 (despre frânele din cultura Iașilor. Despre frânari concreți, altă dată)

 

Cu exact un an în urmă, Călin Ciobotari organiza la Casa Pogor-Pod o interesantă dezbatere-analiză ocazionată de neputința Iașului de a se califica pentru onorantul și bănosul titlu de Capitală europeană a culturii pentru anul 2021. Nu doar ratarea titlului, ci neintrarea în finala celor patru orașe din care se va fi ales viitoarea câștigătoare (fapt cunoscut acum: Timișoara a câștigat trofeul, în competiție strânsă cu Bucureși, Cluj și Baia Mare) a fost un duș extrem de rece peste capetele ieșenilor. Fapt remarcabil și, deopotrivă, reprobabil: autorii proiectului nu au găsit de cuviință să ofere ieșenilor un raport public de închidere a proiectului, unul care să fie util îndeosebi altor temerari într-ale managementului faptelor de cultură. În lipsa acestuia, redactorul șef al revistei ”Dacia literară” i-a întrebat public pe câțiva dintre cei implicați. Cel mai grav mi s-a părut faptul că șeful de proiect, Florin Cântic, în discuția de la Casa Pogor, a subliniat – în două rânduri! – că dacă ar fi să reia acest proiect ar urma EXACT aceeași pași. Evident, cu aceleași rezultate. Până și Adrian Năstase, foarte atent cu rezultatele financiare ale actelor sale, dar mult mai puțin atent cu limba română, a atras atenția că: ”Singura greșeală care trebuie să nu o faci niciodată este să nu faci niciodată o greșeală de două ori”. Încăpățânarea (sau încremenire în proiect) nu este, în cultura europeană, un fapt asimilabil actelor inteligente. Culmea ironiei, nu de persoane inteligente duce lipsă Iașul, ci de persoane care să facă legătura dintre figurile culturii ieșene și consumatorii ieșeni de cultură. Avem nevoie de athanori culturali (am preluat expresia și explicația de la Simona Modreanu în dialog cu Nicu Gavriluță la un post TV), adică de intermediari, unificatori, promotori și activatori ai pieței noastre de cultură. Pe scurt, proiectul cultural european viza, de exemplu, nu măreția și celebritatea actorilor ieșeni, ci numărul de spectacole și de spectatori la teatru și operă. Ruptura între actorii/ făuritorii culturii și consumatorii culturii persistă, dacă nu cumva se adâncește. Este adevărat, profesia de ”manager cultural” a fost inclusă abia recent în COR (Codul Ocupațiilor din România), alături de interesante specializări cum ar fi aceea de ”navigator de pacienți” (!?), dar nu cred că acest lucru i-a împiedecat pe cei care s-au insinuat în calitatea de ”manager cultural” să performeze (măcar la nivelul celor din Timișoara…). Pe marginea și în întâmpinarea dezbaterii de la Casa Pogor am scris, anul trecut, pe blog ul meu câteva opinii pe seama strălucitorului eșec ieșean.
https://liviudrugus.wordpress.com/…/iasi-fosta-viitoare-c…/…

Rândurile din episodul de astăzi mi-au fost stimulate de participarea, aseară, la un eveniment de cultură autentică organizat de Filarmonica Moldova Iași în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu. Tema spectacolului: ”Poveste de dragoste”. A evoluat Corul academic Gavriil Musicescu dirijat de Doru Morariu. Au recitat poezii de dragoste (pentru seniori) actorii Mihaela Arsenescu Werner și Constantin Avădanei. A participat, ca spectator, și unul dintre autorii câtorva poezii, Dorian Obreja, acesta fiind plăcut surprins de calitatea vibrantă, incitantă și măiestrită a recitării poeziei sale ”Ce joc parșiv de zaruri este viața”, ( C. Avădanei). OK! Și ce-i cu asta?, veți spune. Ei bine (vorba vine!), este concretizarea neplăcută a ce spuneam mai sus: încăpătoarea Aulă era absolut liberă la balcon, iar la parter erau cam câte persoane erau în cor L. Deci cultură ar fi, public nu prea. Dar nu ieșenii sunt vinovați, ci tocmai managerii culturali care strălucesc prin lipsă. Să ne bucurăm, așadar, și de slavonul Dragobete, după cum ne-am bucurat de occidentalul St. Valentine și ne vom bucura, în curând, și de românescul Mărțișor.
Pe mâine!, Liviu Druguș

https://liviudrugus.wordpress.com/2016/02/22/iasi-fosta-viitoare-capitala-europeana-a-culturii-a-sad-story/?fb_action_ids=10208592102578758&fb_action_types=news.publishes  Liviu Druguș despre impostura culturală ieșeană

 

 

 

 

 

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  55 (LV) din 24 februarie 2017 (despre inteligenții proști sacrificați de proștii inteligenți)

 

Imaginați-vă că sunteți mezinul familiei (cel făcut din resturi…). Fratele cel mare – primum inter pares – primește TOT ce este mai bun din puținul pe care-l are familia. El este viitorul familiei, speranța ieșirii din sărăcie și mândria neamului. Lui i se iartă aproape orice (chiar atunci când fură ca să aibă bani pentru pipițe), iar mezinului aproape nimic (chiar dacă făptașul este frac-su). Dacă Prâslea mai are și-un defect fizic – un picior strâmb (handicap), atunci soarta lui este ca și pecetluită. Tatăl i se adresează cu duioșie: ”te-ai încurcat ca prostul în picioarele alea strâmbe!”, sau i se confesează primului născut: ”ratatu de frac-tu”. Vecinul îi spune fratelui mai mare că ”tâmpitu de frac-tu a făcut o nerozie”, sau i se adresează direct lui: ”spune și tu ceva, mă prostovane”. Din toate astea, mezinul (care sunteți!) își încordează simțurile și puterile spre un țel unic: să dovedească contrariul, că el nu e prost, sau, mai grav, că e prost doar când vrea el. Zis și făcut. Prâslea mănâncă cartea și nu are alt gând decât să înțeleagă lumea în care trăiește. Are accese de filosofeală acută. Cei din jur care au mai trecut prin școală se gândesc la un nume de filosof, unul care a pus voința mai presus de orice, la Nietzsche, de exemplu. De atunci toată lumea îi spune (vă spune!), simplu și scurt, Nice. El realizează că e bine să înveți nu numai din prostiile proprii, ci și dintr-ale altora. Nice se întâlnește cu Supraomul vieții sale (un fost ministru al CULTURII, adică un fel de ȘTIETOT), un șmecher care s-a înfruptat din bani publici dar, pentru că n-a fost suficient de inteligent, l-au prins și l-au dat afară. A rămas doar cu grămezile de bani. Plin de remușcări metafizice, ex-ministrul cu nume predestinat – Iuda – realizează că lumea este în pericol de moarte. Nice ajungă să-i spună lui Iuda: ”Din prostiile dumneavoastră învăț mai mult decât la școală”. Nice este primit ca viitor student eminent la Harvard… Iuda a avut și el momente de țicneală, iar acum se crede Salvatorul lumii (un fel de Președinte neales al Frontului Salvării Mondiale): ”Zilele Pământului sunt numărate și doar cei nebuni ca mine încă mai speră la o minune!”.  Iuda de ex-ministru crede că doar Nice, cu voința sa de putere, ar putea să se coboare în nucleul Pământului și să vindece Planeta cu prețul vieții sale. Nice își dă seama că ”În viață ori contezi pentru alții, ori contezi pentru tine”. Deși este îndrăgostit de Anastasia fiica lui Iuda, Nice acceptă sacrificiul suprem în folosul comunității mondiale. Anastasia, însărcinată, îi spune lui Nice ce crede despre gestul lui: ”Vorbești prostii!”, dar apoi se acomodează cu noua realitate: Nice a murit în străfundul Pământului pentru ca ea, Iuda și copilul să aibă parte de viață, în continuare. La fel și familia sa, beneficiara unui substanțial ajutor de înmormântare… Un președinte și un prim ministru (care au acordat bani pentru ca Nice să coboare în Infern) serbează victoria eroului căzut, cu multă-multă șampanie. Mai lipsea Oda bucuriei care să sublinieze ce bine este atunci când lumea formată din miliarde este salvată de un singur ins, doar unul singur. Câtă eficiență economică!

 

Acum, urmează întrebarea: în ce an s-a născut Nice? Orice răspuns va fi evaluat cu atenție și prețuire.

 

Atașez un link cu date mai complete despre cel care s-a crezut Nice marți seara în Sala (aproape plină a) Teatrului Național din Iași.    Anton Tadeusz Mincă, împreună cu ”familia” sa artistică au lăsat o amintire plăcută ieșenilor care îl/ îi așteaptă cu drag să revină!

Pe mâine!

Liviu Druguș

http://www.desteptarea.ro/eu-nu-contez-un-spectacol-marca-artfel-ca-un-lant-al-slabiciunilor-iubire-tradare-sacrificiu/ Eu nu contez! Cronicheta de la Bacău.

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  56 (LVI) din 25 februarie 2017 (addendum la povestea-problemă postată ieri)

 

O constatare legată de postarea de ieri: prostirea inteligenților proști de către proștii inteligenți nu pare că interesează prea mult cititorii acestui serial (din motive imposibil de detectat/ decelat, sau doar probabilistic induse). Un prost (devenit) inteligent (respectiv Nice) este sacrificat de trei inteligenți (dar proști, în esența lor: un ex-ministru al culturii, un actual prim ministru și președintele partidului de guvernământ). Sacrificarea idealistului Nice este simptomatică pentru o societate românească aparent civilizată și modernizată, cum este cea în care trăim cu toții. Minciuna, proasta creștere, ipocrizia, curvăsăria pe față, meschinăria politică și administrativă, cultul celui mai tare care face legea, hoția ca mijloc de procurare a plăcerilor, atotputernicia banului, sacrificarea celor slabi pentru presupuse idealuri umaniste, corupția endemică, pedepsirea corupților prin forme care nu ating fondul (adică hoțul este criticat/ admonestat, dar … rămâne cu banii la purtător) – toate aceste sunt culori și nuanțe dintr-un tablou (post)modern din care facem cu toții parte. Este vorba despre piesa de teatru ”Eu nu contez”, scrisă de Florin Coman (regia Costel Stoica, regia muzicală Adrian Petrescu, coloana sonoră live Narcisa Bălteanu), parte a unui turneu Bacău-Iași-București realizat în cadrul unui proiect privat intitulat ARTfel 2017. La Iași piesa s-a jucat pe 21 februarie.  Spectacolul s-a bucurat de un binemeritat succes și voi încerca o explicație: tema este foarte actuală, fierbinte chiar; actorii consacrați și cei aflați încă la începuturi au probat maturitate artistică, siguranță și… mult bun simț. S-au evitat scenele și cuvintele explicite, bine suplinite de decor, costumație, mimică, gesturi etc. O coloană sonoră live (voce și nai) este, pentru mine, o noutate plăcută. M-a încântat simplitatea decorurilor (obligatorie pentru turnee!), dar și ingeniozitatea jocului cu imagini proiectate pe cinci panouri de pânză: imagini ale ruralului, ale urbanului, ale anotimpurilor etc. au fost sugerate prin simple proiecții. Mai mult, aplicând relativ noua tehnică PiP (picture in picture), s-a utilizat și un filmuleț care a economisit timp, schimbări de decoruri și costume etc. Aș spune că, regizoral și scenografic, s-a adus un elogiu simplității și eficacității. Pe scurt, piesa este un joc inteligent care vizează varii aspecte ale prostiilor omenești/ românești, drept pentru care am alocat două episoade pentru un spectacol ce va mai fi posibil de văzut doar la București (TNB) pe 13 martie. Cum mai spuneam, perfecțiunea este la Domnul, oamenilor fiindu-le hărăzite varii grade de imperfecțiune. Voi aminti câteva scăderi ale spectacolului, după mintea mea, desigur: a) dicția majorității personajelor ar putea fi, cred, îmbunătățită; b) unele scene au avut o derulare prea lentă față de cea presupusă/ imaginată/ cunoscută de spectator; c) părinții lui Nice s-au dorit a fi țărani români tradiționaliști și cu o cultură țărănească clasică, dar am descoperit în îmbrăcăminte, vocabular și gesturi mai multă trimitere la Ferentari decât la un sat românesc străvechi.

 

În finalul pseudocronicii mele de ieri am adresat și o întrebare bazată pe faptul că am invitat cititorii la empatie și la un plus de imaginație: ”Imaginați-vă că sunteți…”, adică fiecare cititor era invitat să intre în pielea lui Nice. Dacă se dădea curs acestei invitații, pentru aflarea răspunsului era suficient ca fiecare să se uite în cartea sa de identitate… Dar nu vă fie cu supărare: știm că lecturile au loc în grabă, pe telefon, prin pauze sau cât ține reclama la TV… Pentru aflarea răspunsului mai era necesară, cred, încă o lectură atentă a textului, unde, pe parcurs, am mai atras de două ori atenția că era vorba despre fiecare dintre cei care citeau și empatizau… Sper să nu-mi fie luată în nume de rău această joacă… de-a atenția și empatia.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  57 (LVII) din 26 februarie 2017 (despre vulgarizarea științelor. Care ”științe”?)

Evoluția omului este un proces bazat pe cunoaștere, imaginație, intuiție, inspirațe și – foarte adesea – pe greșeală/ întâmplare/ contexte (ne)favorabile etc. Dar nu despre evoluția omului îmi propun să meditez acum, ci despre cunoaștere și forma sa (deocamdată) supremă, cunoașterea științifică, pe scurt ȘTIINȚĂ/ ”științe”. Adesea, cunoașterea este automat asociată cu inteligența, iar marile descoperiri științifice cu genialitatea, ceea ce nu este întru totul adevărat. Inteligența ține de dota nativă a fiecăruia. Câteva note/ semne/ simptome ale inteligenței: a) adaptare rapidă la nou/ mediu/ contexte; b) capacitate de a stabili rapid și credibil conexiuni între fapte, evenimente, realități; c) o disponibilitate nativă/ dobândită de asimilare a informațiilor, de corelare a acestora și de imaginare a unor soluții inedite în cazuri mai puțin obișnuite. Aș spune că așa s-au constituit ceea ce numim azi ”științe”. Deranjat de ”explozia de științe” postbelică (avem acum mii sau poate zeci de mii de ”științe”), John Horgan, (SUA) a scris ”The end of science. Facing the limits of Knowledge in the Twilight of the Scientific Age”, în 1996. În realitate, el a relatat despe sfârșitul ÎNCREDERII în știință. (ceva similar cu sfârșitul actual al încrederii în universități și profesori universitari…). Ca și în filosofie, în artă sau în alte îndeletniciri umane, și în știință ( = cunoaștere înalt sistematizată, capabilă de predicții) apar momente de încetinire a ritmurilor sau de banalizare a unor teorii, astfel încât fosta recunoaștere și admirație necondiționată dispar. Ca redactor șef al unor reviste de ”științe economice/ sociale”, am receptat din plin bagatelizarea ”științei”. Orice persoană care scria ceva despre ceva era autor, om de știință, savant, înțelept etc. Pe scurt, m-am raliat, oarecum, ideilor lui John Horgan și am scris un editorial intitulat ”Știința a murit. Trăiască cunoașterea!”. În realitate, am scris împotriva felierii ultraînguste a cunoașterii bazate pe disciplinaritate extremă și în favoarea compactării și unificării cunoașterii, fără de care, cred și acum, zvâcniri/ izbucniri/ descoperiri consistente nu pot să apară.

Desigur, mă refeream la așa numitele ”științe sociale” și ”umanioare”, domeniu în care am lucrat. Am ajuns, ulterior, să neg caracterul de ”științe” acestor colecții de opinii și păreri mai mult sau mai puțin fondate, mai mult sau mai puțin utile oamenilor. Din primul an de studenție (1967) îmi amintesc cum profesorul de contabilite ”demonstra” că contabilitatea este ”știință” (oricum noi credeam cam orice…), pentru ca, în acest început de mileniu, să asist la o dezbatere cu tema ”Este contabilitatea știință?”, cu concluzia că nu trebuie să ne grăbim cu răspunsul… Asta în timp ce eu spuneam studenților că toată contabilitatea ( = sistemul de conturi și de decontări) va dispărea odată cu apariția calculatoarelor și softurilor specializate. Cred că acum Facultățile de contabilitate au cam dispărut. La fel, cred, se va întâmpla și cu alte ”științe”. Nu intru în amănunte. Rostul acestei sublinieri este de a aminti că în lipsa spiritului critic (”Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum!”) șmecherii și șarlatanii, ”magicienii” și vânzătorii de iluzii (medicale, gastronomice, psihotronico-cuantico-terapeutice etc. etc.) vor prospera pe seama naivilor/ credulilor/ proștilor. Spre exemplu, acum au apărut profesori de scris literatură (știința literaturii!), în bună tradiție prostească a fostei Școli de literatură de la noi, din anii 50. Haruki Murakami a scris în cartea ”Meseria de romancier”, Polirom, 2016:  ”Puterea minții mele e limitată. Nu prea reușesc să leg teorii logice sau idei abstarcte. Doar când scriu încerc să-mi aranjez gândurile într-o anumită ordine”. Atât! Mare lucru modestia celor dotați nativ. În fond, mințile oamenilor sunt limitate și orice zeificare a unor descoperitori de corelații noi spune mai multe despre zeificatori decât despre descoperitori.

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  58 (LVIII) din 27 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (I)

Sintagma ”dublă măsură” pare a fi clară, la prima auzire/ vedere/ citire, dar este și destul de confuză dacă nu exemplifici imediat cu cele (cel puțin) două cazuri de aplicare a două măsuri diferite pentru una și aceeași speță/ situație. Cel mai des este invocată în religie, justiție, morală, politică (inclusiv politici economice și financiare). Scopul clar al utilizării dublei măsuri de către o persoană oarecare este propriul confort și prostirea/ păcălirea/ manipularea celorlalți.

În religia creștină se spune că fățărnicia este cel mai urât păcat în ochii lui Dumnezeu. În realitate, cred că este și cel mai frecvent. ”Să nu judecăm cu două măsuri, să acuzi cu asprime neputințele altora, dar să găsești îndreptățiri pentru ale tale”. Porunca ”să nu judeci” face trimitere și la acest mod pernicios de a ”judeca” lucrurile/ oamenii.

Antonime ale sintagmei în cauză ar fi: ”corectitudine”, ”onestitate”, ”principiu unic”, ”principialitate” etc. Sinonimele sunt cu duiumul, pentru că și realitatea dublei măsuri este mai frecventă/ prezentă: curvă, om cu două fețe, minciună, compromis, ipocrizie, fățărnicie, fățoșenie, figură/ a face figuri/ figurație, fals/itate, figurant, manipulant/ manipulator, nesincer, formă fără fond, vânzător de iluzii, dreptate strâmbă (oximoron), sofism/ sofistică/ logică ad hoc, propagandist plătit, ideolog de serviciu, politicastru, diplomat, duplicitate etc.

Exemple generale de duble măsuri: soțul adulterin gelos pe soția (și ea geloasă) pentru că este adulterină; serviciile de ”intelligence” care încalcă constant regulile transparenței acționale în societate; tratativele de reducere a armamentelor (nucleare) paralel cu investiții în cercetare pentru inventare de noi arme, mai ”eficace” și mai eficiente; să participi la o ședință/ întrunire/ reuniune unde votezi pentru instituirea unei măsuri pentru ca apoi să ieși afară și să critici ”idioții” care au adoptat acea măsură etc. etc.

Dar avem cu duimul și exemple concrete de dublă măsură (unele, aparent, motivate). Am scris în acest serial despre Andrei Pleșu care, recent, a devenit apărător fervent al tezei ”Revoluției române”, după ce tot el a scris cu câțiva ani în urmă despre cum ”s-a dat voie la revolte” în 1989. Dar tot el este autorul unui eseu despre dubla măsură. (http://adevarul.ro/news/societate/dubla–masura-1_50a7b8a67c42d5a66369f141/index.html Laureata Nobel pentru literatură, Herta Muller, a condamnat din toți rărunchii securitatea și turnătorii, dar, după ce s-a comunicat că prietenul ei fusese colaborator al securității, nu s-a dezis de acesta și nu l-a condamnat. Subsemnatul, prostul dumneavoastră de serviciu, în ziua 22 dec 89 scria un articol despre necesitoatea creșterii productivității muncii, ca imperativ pentru creșterea bunăstării în societatea socialistă (nu contează că corelația productivitate – salarii este una etern valabilă). În jurnalism, exemplele abundă și ar trebui multe sute de pagini pentru a proba cum XY a criticat dur partidul sau persoana AB, după care a devenit un fervent apărător al acesteia. Mai mult, ”deontologi” de la televiziunile comerciale albesc/ înnegresc (după caz) persoane/ idei/ atitudini. Cei care au criticat OUG 13 au făcut-o în numele apărării statului de drept. Cei care au emis-o și cei care au susținut-o și apărat-o au făcut-o/ o fac tot în numele apărării statului de drept.  (va urma)

Pe mâine!

 

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  59 (LIX) din 28 II 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (II)

A folosi dubla măsură are ca prim sens intenția de a prosti/ păcăli pe cineva. Comercianții încercau să păcălească clienții folosind, la propriu!, dubla măsură: una mai mică – cu care vindeau, și una supradimensionată cu care cumpărau. Zicala ”l-am prins cu ocaua mică” de pe vremea lui Cuza (campion al luptei anticorupție și mazilit tocmai din acest motiv), se referea exact la (sur)prinderea celor care vindeau cu o măsură mai mică. Acum, lucrurile au evoluat …muuult! În loc de măsură mai mică, acum se lipește un magnet (sau un obiect magnetizat) de cântarul mecanic sau electronic și hoția-i gata! Mai nou, codurile de bare par a împiedica hoții să fure cum vor… Am spus: par… La un supermarket, punga mea de orez de 1 kg a fost ”evaluată” la zece kg! (Explicație: dar ați văzut la raft că orezul se vinde doar la bax de 10 kg!). Unii se prind de hoție, alții nu, și constată doar că salariul/ pensia de pe card s-a terminat parcă prea repede…

 

În justiție, sistemul de drept roman (valabil în Europa), acceptă ca aceleași probe/ dovezi/ documente să fie văzute diferit de avocatul apărării și de cel al acuzării. Fiecare are propriul său cântar de evaluare, plus propriul sistem de interpretare a legilor. Dar hoția tot hoție rămâne și doar un judecător corupt/ incompetent/ de rea credință ar putea ignora dovezile și să achite un inculpat.

 

Fiecare dintre avocați îi acuză pe judecători de folosirea dublei măsuri (evident, doar în cazul în care decid contrar intereselor lor): Exemplu din martie 2015: ”Avocatul Elenei Udrea, Marius Striblea, a explicat, …că vede o dublă măsură în respingerea cererii de reţinere pe numele lui Dan Şova”. Un alt exemplu, din oct. 2015: ”Tribunalul Bucureşti i-a condamnat pe cinci jurnalişti ai postului Antena 3 – Mihai Gâdea, Mugur Ciuvică, Bianca Nae, Radu Tudor şi Răzvan Savaliuc – să îi plătească, în solidar, şefei DNA, Laura Codruţa Kovesi, daune morale în valoare de 250.000 lei”. Evident, avocatul celor cinci a acuzat justiția că a aplicat dubla măsură (procedând diferit într-un caz similar). Într-o știre din feb. 2016 ”Mircea Badea a comentat (…) proiectul de lege denumit “legea defăimării” și a explicat că este foarte scârbit de dubla măsură: E o mizerie, e o prostie!”. În lumea literară, lucrurile stau cam la fel: În articolul ”Dubla măsură” Gabriel Chifu (România Literară, 2016) scrie, cu privire la acordarea premiilor literare pe la noi, că ”dubla măsură este o practică obișnuită”.  Varujan Vosganian a considerat că ”Dubla măsură este una dintre cele mai grele boli ale tranziției”. După cum se vede, în posttranziție lucrurile stau exact la fel: la 16 dec 2016, Mihai Vasilescu scria pe blogul său pe tema dublei măsuri:   http://mihaivasilescublog.ro/2016/12/16/dubla-masura-rang-virtute/  .

 

Închei acest episod cu o superbă reflecție a lui Constantin Noica (invocând dubla măsură) cu privire la capacitatea oamenilor de a-și ierta semenii (sau nu): ”Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit”. (va urma)

 

Pe mâine!

Liviu Druguș

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit)

Episodul  60 (LX) din 1 III 2017. Despre dubla măsură ca mijloc/ mod de prosti(r)e (III)

Cred că avem o solidă tradiție în privința folosirii în exces a dublei măsuri, ceea ce mă face să fiu sceptic în privința precizării secolului în care, probabil, lucrurile se vor fi îmbunătățit câtuși de puțin sub acest aspect. Oricum, convingerea mea este că apelul la dubla măsură nu este o dovadă de inteligență. Duplicitatea și perversitatea, minciuna și hoția, oportunismul nu pot fi nicicând considerate semne ale unei culturi pozitive, avansate, demne de laudă, chiar dacă dubla măsură este un frecvent instrument al avocaților, preoților (să faci ce spune popa, nu ce face popa), politicienilor, adulterinilor, comercianților etc. După părerea mea, dubla măsură ține de încercarea (neelgantă) de prostire a proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști.

Dubla măsură nefiind un semn de inteligență, consider că aceasta (dubla măsură) ar trebui descurajată  pe cât posibil. Nu știu dacă ”dubla măsură” este o infracțiune sau doar o metaforă care cuprinde un șir lung de posibile infracțiuni, dar cred că pedeapsa pentru abaterea politicienilor și judecătorilor de la principiul măsurii unice/ unitare ar trebui să fie maximă. Anticii aplicau chiar un multiplu de pedeapsă infractorului care deținea și o demnitate publică. Ehei, la noi este exact invers (deci am involuat serios…). O culme a aberației legislative de la noi este aceea că parlamentarii care comit o abatere de la lege să nu poată fi arestați decât cu, ați ghicit, voia lor (a majorității parlamentarilor). Este un exemplu de dublă măsură ce ar trebui rapid eliminat.

S-a clamat mult faptul că evaluarea tezelor de doctorat ale lui Victor Ponta și a Laurei Kovesi s-ar fi făcut cu aplicarea unei duble măsuri: pentru unul ciumă, pentru cealaltă, mumă. În realitate, cred că s-a aplicat o măsură unitară; în schimb, diferite au fost măsurile în care s-a practicat și dovedit plagiatul: la Ponta în foarte mare măsură, iar la Kovesi în foarte mică măsură…

Duplicitară și dubioasă este dubla măsură a electoratului care a votat PSD: nominalizarea pentru postul de prim ministru a unei persoane de etnie tătară și religie musulmană  a fost acceptată de electorat, dar același electorat a protestat, recent, împotriva sasului Iohannis care, chipurile, servește interesele Germaniei. În realitate, este vorba despre doi cetățeni români care, principial, pot ocupa orice funcție în statul român.

Dubla măsură poate să apară nu doar la indivizi, fie ei și demnitari, dar ea apare, adesea, și în cadrul relațiilor dintre state sau în politica marilor companii multinaționale (CM). Acestea din urmă au păcătuit grav prin faptul că oferă pieței Europei de Est produse de o calitate inferioară produselor similare oferite țărilor din Vest. O asemenea discriminare nu este negativă doar pentru noi, cei (”proști”) din Est, ci este nocivă pentru ideea de unitate europeană, atât de necesară astăzi. Pentru mine, politicul, economicul și eticul UNA SUNT. Prin urmare, practica (economică) discriminatorie de a ne vinde nouă marfă mai proastă (asta este o dimensiune etică) nu face decât să devoaleze planul (politic) al UE de a construi o Europă cu două viteze.

 

Pe mâine!

Liviu Druguș