liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: August 2015

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (2)  


de Liviu Druguș

Din punctul de vedere al structurării romanului pe capitole și subcapitole, Cuprinsul (p. 247) arată o compoziție triadică: un ”Prolog”, un singur capitol (”Moreno”) care conține 31 de subcapitole și un ”Epilog”. Tehnoredacțional vorbind, cred că ”Moreno” ar fi putut fi un subtitlu al cărții, nicidecum titlul unicului capitol de carte. De ce ”Moreno”? Pentru că întreaga poveste se țese prin insistente raportări imaginare sau faptice la psihodrama binecunoscutului psihiatru american J.L. Moreno. (vezi Anexe).  Forțând puțin nota, aș putea spune că autoarea practică nu doar psihodrame moraniene, ci face un melanj postmodern sui generis între Freud și Moreno, astfel încât rezultatul viziunii auctoriale este nu doar unul centrat pe conceptul de ”psihodramă Moreno”, ci pe un concept nou, pe care l-aș numi psiho-sexo-dramă. Din punct de vedere comercial alegerea este una bună, știut fiind că sexul vinde (bine!), așezînd-o pe Doina Popescu în categoria scriitoarelor-femei din contemporaneitatea postdecembristă (amintesc câteva: Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș) care abordează sexul cu oarece obstinație, cu nuanța că limbajul explicit lipsește în cazul de față.  Speculând puțin (mai mult), cred că autoarea nu este pe deplin conștientă de faptul că practică tehnici postmoderne, ipoteză întărită și de faptul că, la un moment dat, referindu-se la modul de gândire postmodern, l-a grafiat ironic ”p(r)ostmodern”.

Pe de altă parte, cei doi evrei celebri (Freud și Moreno) sunt asociați cu un altul (Tristan Tzara) al cărui tablou și extras din revista lansată de avangardiștii din jurul lui tronau la Lăptărie, insinuându-se în dialogurile și comentariile celor șase personaje ale romanului. Autoarea îl caracterizează pe T.T. drept ”frumosul nostru dadaist, pe care, culmea culmilor, râsul îl urâțea” – p. 10). Doi dintre aceștia (Moreno și Tzara) mai au ceva comun: sunt născuți în România.

Pentru că am notat deja acest aspect etno-rasial (precizat în biografiile oferite de Wicki) cred că poate fi formulată observația că autoarea, Doina Popescu, are o preferință evidentă pentru citarea/ invocarea mai insistentă a unor nume celebre care provin din lumea iudaică (poate fi o afinitate genetică, una spirituală sau chiar una comercială, celebritatea unor nume împrumutând o mică aură de celebritate și autoarei). Iată deja o listă cu nume de evrei celebri care sunt amintiți în carte: psihologul și psihiatrul româno-austriaco-american Jacob Levy Moreno (1889 – 1974), medicul neuropsihiatrul ceho-austriaco-britanic Sigmund Freud (1856 – 1939),  poetul avangardist român, stabilit în Franța Tristan Tzara (1896 – 1963), poetul român Urmuz (Avram Leiba Esra Zissu) (1883 – 1923), scriitorul ceh de limbă germană Franz Kafka (1883 – 1924), fizicianul german-apatrid-elevețian-american Albert Einstein, filosoful, economistul și revoluționarul german Karl Marx (1818 – 1883), dar și germano-americanii Frați Marx (1905 -1949 – anii de activitate), pictorul ruso-belarus Chaim Soutine (1893 – 1943), Ecleziastul (fiul lui David împăratul Ierusalimului), primul profet al iudaismului/ mosaismului, israelitul Moise, regele și înțeleptul Solomon (fiul lui David) (n. ? – m. 931 î.e.n.). Poate pentru a nu permite această speculație cu privire la preferința autoarei pentru nume celebre din lumea iudaică, pe parcursul acțiunii mai sunt invocate și nume care nu sunt cunoscute ca aparținând de lumea iudaică: generalissimul politruc bolșevic georgiano-osetin rusificat sovietic Iosif Visarionovici Stalin  (1878 – 1953), scriitorul, jurnalistul, filosoful și activistul social francez Jean Paul Sartre (1905 – 1980), regizorul și scenaristul italian Fellini (1920 – 1993), artistul plastic spaniol Pablo Picasso (1881 – 1973), pictorul germano-francez Hans Hartung (1904 – 1989), pictorul spaniol Goya (1746 – 1828), tenorul italian Beniamino Gigli – O sole mio! –  (1890 – 1957), scriitoarea americancă de origine franceză Anais Nin (1903 – 1977), pictorul francez americanizat Marcel Duchamp (1887 – 1968), soprana americană de origine greacă Maria Callas (1923 – 1977), cântăreața sex simbol americană Marilyn Monroe (1926 – 1962),  chimistul rus Mendeleev (1834 – 1907), numele de scriitori celebri dintr-o bibliotecă, saxofonistul și jazzistul american de culoare John Coltrane (1926 – 1967), romancierul, poetul și eseistul argentinian Jorge Luis Borges (1899 – 1986), regizorul și producătorul britanico-american Alfred Hitchcock (1899 – 1986), fizicianul englez Stephen Hawking (n. 1942) precum și câteva nume din cultura muzicală românească: Titi Botez (1902 – 1957), Jean Mascopol (1903 – 1980) și Cristian Vasile (1908 – 1985).

Chiar de la primele rânduri ale scriiturii/ lecturii cititorul este bombardat cu cuvinte rare (neologisme, arhaisme, cuvinte de specialitate din varii domenii etc.) fapt care are darul deopotrivă de a atrage și de a respinge: atrage pe cititorul curios și dornic de a învăța cuvinte, sintagme și sensuri noi, dar îl va respinge pe cel care caută doar facilul și firul narativ grăbindu-se să traverseze textul pentru a vedea, simplu și simplist, ce-au mai făcut personajele cărții. Aș paria că majoritatea cititorilor nu sunt familiarizați cu cuvinte ca: brigantină (pânză de corabie), bric (corabie cu două catarge), anouri (inele pentru perdele), in larghetto (un tempou între largo și andante), bemă (necunoscut de DEX și nici de Google), basileu (titlu purtat de împărații bizantini), basilisă (soția basileului, împărăteasa), hieratic (preoțesc, care ține de lucruri sfinte, solemn, sacerdotal – aici autoarea comite o mică tautologie scriind ”un pic hieratică în gravitatea ei solemnă” – p. 14), potestas (vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Potestas), palestră (spațiu destinat practicării sporturilor, vezi http://www.libris.ro/userdocspdf/481/Pagini%20uitate%20din%20istoria%20educatiei%20fizice731.pdf ) etc.

Deși titlul unicului capitol al cărții este intitulat ”Moreno”, adică tehnică de autocunoaștere bazată pe interrelațiile indivizilor în cadrul grupurilor mici (cu trimitere clară la J.L. Moreno 1889-1874, evreul născut în România), conținutul acestor psihodrame este unul preponderent sexual trimițând cititorul cu gândul mai mult la S. Freud (1856-1939, evreul născut în Cehia). Primul subcapitol al romanului (10 pagini) excelează (ca să nu spun exagerează) cu trimiteri directe și indirecte la sex. Le voi aminti sub titlul comun de ”aluzii sexoase”. În ultimă instanță, fiecare autor își alege propriile capcane (captatio benevolentiae) pentru a-l ”prinde” pe cititor și a-l influența în de decizia sa de a continua (sau nu) lectura. Iar sexul,  cum spuneam, vinde bine, atrage cititori de toate vîrstele, fapt speculat corect și de medicul Freud.

Sub raport structural, primul subcapitol fixează autoarea în prezentul cenușiu al zilelor și nopților anilor 90, mai exact descrie personajul povestitor al romanului (Aurora) într-o dimineață de iarnă mohorâtă, moment de reflexii existențiale și de meditații deduse din șirul amintirilor unor întâmplări petrecute cu trei ani în urmă în Istanbul, loc unde șase români se întâlnesc, turiști fiind, la Catedrala Sfânta Sofia. Prima persoană evocată de Aurora este Iulia, cea cu apetitul sexual cel mai formidabil din grup, invocare prin care autoarea fixează rostul ”amintirii Iuliei, Istanbulului și-a lui Moreno” (p. 10). Triada IuliaIstanbulMoreno este definitorie pentru întreg romanul: Iulia este cea mai sexoasă – cea care induce rememorări pe aceeași temă și celorlalți membri ai grupului; Istanbul este locul de pornire/ formare a grupului celor șase, mai exact bazilica Sfânta Sofia/ Sfânta Înțelepciune/ Înțelepciunea Divină, loc care prilejuiește rememorarea vieții împărătesei bizantine Teodora; iar Moreno este psihiatrul american care a oferit specialiștilor metoda numită ”psihodramă” ca un mijloc de autocunoaștere a individului în cadrul unui grup.

Se descrie, chiar de la primele pagini, Lăptăria lui Enache, locul magic/ miraculos de la ultimul etaj al TNB, unde au loc majoritatea întâlnirilor membrilor grupului (nu întotdeauna în formulă completă). Sigur, zona teatrului bucureștean consună cu jocul (psiho)dramatic al personajelor. Este introdus în peisaj (printr-un portret agățat în bar) și reprezentantul avangardei literare europene, Tristan Tzara, dar și revista avangardiștilor al cărui unic număr a reușit să stârnească un scandal pe teme de moralitate/ impudicitate. Moralitate? Abatere de la unele norme rigide ale comportamentului? De ce nu? Moralitatea (comportamentul individului) este un fapt tot mai relativ, mai ales în lansarea noilor mode, metode, stiluri, moduri de gândire, avangarde etc. Aceasta este marcată temporal de perioada în care relativitatea einsteineană își punea amprenta pe cât mai multe aspecte ale vieții europenilor. O simplă constatare: istoria omenirii este un continuum de conservări/ rigidizări alternând cu schimbări/ flexibilizări ale modului de gândire, simțire și acțiune (numit, pe scurt, management). Mereu, la granițele dintre epoci au fost scurte sau lungi lupte pentru afirmarea noului, concomitent cu includerea unor elemente ale vechiului în noile construcții conceptuale. Doina Popescu, o gânditoare de stânga, adeptă a noului (a altceva – ului) care nu se poate împăca cu gândul încremenirii în proiecte vetuste și demne de uitare.

Cartea ”Iluzoria vulpe a fericirii” poate fi citită și ca un fals tratat de hedonism, unul în care ipoteza de lucru este că fericirea – la fel cum frumosul este în ochii privitorului – este doar în inima și mintea fiecăruia. Poți fi, din punct de vedere personal, deopotrivă o prostituată fericită, o soție fericită, o împărăteasă fericită – totul în funcție de contexte și de propria ta devenire. Pe scurt, totul este relativ, comportamentul uman (moralitatea) în primul rând este relativ(ă). Fără căderea în relativismul postmodernist nicio abatere benefică n-ar mai putea apărea – totul ar rămâne încremenit într-o sumă de reguli fixe a căror nerespectare poate aduce neplăceri pe lumea cealaltă, sau chiar pre lumea asta. Hibriditatea/ malanjul/ amestecul/ amalgamul sunt caracteristicile postmodernității și ale gândirii postmoderne. Din păcate, încremenirea în proiectul modernist nu le permite multora dintre noi să vadă/ întrezărească dinamica nimicitoare și aiuritoare a combinațiilor greu previzibile, dar cu impact/ efect uriaș asupra contextelor anchilozate. Combinatorica dintre convențional și nou va asigura multe victorii celor ce vor ști să o utilizeze. Și pentru că toate astea trebuie să aibă nume, eu le-am numit – sintetic și bine amalgamat – Metodologia Scop Mijloc.

Sub semnul relativității postmoderne este și plasarea întâmplărilor din roman (îndeosebi întâlnirea din Turcia a celor șase români) sub semnul predeterminării/ predestinării concomitent/ simultan cu dulcea iluzie a liberului arbitru. Adică se poate și-și (una dintre caracteristicile postmodernismului, concretizată și în cuvintele ”melaj”, ”amalgam”, ”amestec”, ”hibris”. Inteligentul Einstein este chiar invocat cu o butadă a sa prin care ideea de coincidență este (aparent) desființată și pusă, ad hoc, sub semnul determinismului (divin): ”Coincidența este felul în care Dumnezeu își păstrează anonimatul” (p. 12). Adică, Dumnezeu ar prefera să nu fie cunoscut, comentat, antropologizat etc. pentru simplul motiv pentru care infinitul nu poate fi cuprins/ descris/ măsurat. (Amintesc, în treacăt, o definiție interesantă a ideii de Dumnezeu, oferită de un celebru matematician: ”Dumnezeu este atunci când infinitul mare îl cuprinde pe infinitul mic și invers”. Desigur, asta se întâmplă în mod simultan și continuu.

Revenind la ”aluziile sexoase” din acest prim subcapitol, precizez că jumătate din paginile acestuia sunt dedicate Teodorei, vestita împărăteasă a Bizanțului, voluptoasă voinicește și violent vibratorie la orice atingere cu sexul masculin, dar deopotrivă frumoasă și inteligentă, abilă și, în final, protectoare a castității familiale, fiind, după moarte canonizată ca sfântă.  Din nou suntem aruncați în butoiul cu relativism! Cum adică să accepți că poate exista o curvă sfântă? Ei bine, dacă vrei, poți! (Au putut și cei care l-au canonizat și pe voinicul mult iubitor de soții pre numele său de curvar sfânt împărătesc de Ștefan Cel Mare (acum și Sfânt). În fond Decalogul nu anatemizează curvia, ci doar preacurvia. Dar, înainte de a o prezenta pe Teodora și virtuțile ei (prea?)curvești, prima aluzie sexoasă este făcută de povestitoarea Aurora atunci când vorbește despre revista scoasă de avangardiști numind-o ”fal(n)ica revistă” (p. 11). Aluzia la organul sexual masculin este aproape directă, copiile xeroxate ale acestei reviste tapetând drumul spre bar al consumatorilor din Lăptărie, această accesibilitate a oamenilor la informații de orice fel fiind una dintre consecințele bruștei liberalizări de după 1989. (Chiar autoarea a declarat că această carte este despre descătușarea libertății de expresie după 1989). După aluzia la organul erectil masculin se impunea o echilibrare prin trimiterea la organul vibratil feminin: descriind-o pe Teodora, Aurora vede în bazilică un ”dom rotunjit ca un uter divin” (p. 14). A treia aluzie sexoasă se referă la amintirea statutului de prostituată al Teodorei atunci când o descrie pe împărăteasă drept ”o fostă prostituată” (p. 14), cea care avea – în imaginația Aurorei – ”o respirație sacadată… din spatele amforei” (p. 14) și care ducea o ”luptă nesfârșită dintre pofta carnală și dezgustul moral” (p. 14). Și tot Teodora îl făcea pe împărat să-i ”zvâcnească tâmplele de surescitare” (p. 15) în timp cea ea însăși era ”Înfiorată de fervoare, ca de o febră care te cuprinde” (p. 15).  De la descrierea comedianei de circ care purta ”un șorțuleț …mai mic decât o frunză de vie” (p. 16), gândul febril al Aurorei o imaginează deja pe împărăteasă ”răsturnată peste dalele de piatră” (p. 16). Iar imaginația zburdă mai departe proiectând în mintea sa un act sexual complet: ”Carnea ei… se zvârcolea în convulsii nebunești. Zeci de tuburi vaginale – umede, rozalii și pofticioase – prinseră a se deschide și umfla în afară, lascive și unduioase. Se împleticeau unele în altele și se încolăceau ca niște șerpoaice în rut. Spasmele lor urmau parcă un algoritm secret….”.  Punctul culminant al imaginației sexuale a Aurorei este invocarea istoriografului Procopius, cel care fusese obligat să scrie despre împărăteasă la modul oficial (laudativ), dar care, în momentele sale de singurătate simțea nevoia să arunce frust adevărul despre ”prima doamnă” a împărăției: ”Zece găuri de-ar fi avut, tot nu i-ar fi fost deajuns, atât de nesățioasă era Teodora”. (p. 17).  Mai mult, istoriograful se întreba dacă nu cumva acele cuvinte ar fi fost insuficiente pentru a descrie ”întreaga nerușinare a femeii care, de o îmbie cheful, poate osteni într-o noapte și până la două duzini de bărbați aflați în culmea înzestrării lor pentru actul iubirii” (p. 17).  Apoi tot el supralicitează și afirmă că de dragul adevărului ar trebui să sublinieze că ”insolența Teodorei alungă orice urmă de rușine, până și din inima celui mai cumsecade bărbat” (p. 17), dar și asta ar fi puțin dacă nu ar spune pe șleau că ”bărbații, oricât de onești și oricâtă rezistență ar opune, sfârșesc prin a încerca-o, pe rând sau toți odată, atrași de nurii ei în mod fatal, ca fluturii de noapte de-a candelă aprinsă” (p. 17). Și – ca o culme a culmilor – istoriograful ar fi spus că ”odată ajunși în această nevrednică postură, uitând complet de orișice sfială, ei se dedau vrăjiți la împreunări contra firii de care se vor rușina apoi o viață întreagă” (p. 17).   Cititorul se poate întreba: ce rost au aceste invocări ale unui caz ce frizează patologicul, dar la fel de bine și normalul, aruncând totul într-o relativitate vecină cu incertitudinea totală? Un posibil răspuns: pentru ca – prin comparație cu orgiile ”sfintei” Teodora – micile  aventuri ale unora dintre cele șase personaje să pară de o cumințenie strigătoare la cer! Sau, alternativ, totul se leagă pe linia unei normalități ipocrit ascunse dar intens practicate. Iar ideea de relativitate este dusă de autoare/ povestitoare la un maxim posibil: ”dar cine știe cu adevărat cum e mai bine?” (p. 18). Cred că această întrebare ne-o adresăm, mereu-mereu, mai toți aceia dintre noi care ajung să atingă și să depășească unele limite. În ultimă instanță, ceea ce contează cu adevărat, ceea ce se impune atenției și ceea ce creează mereu noi normalități este doar ”beyond the limits”.  Iar ”beyond the limits” este, pentru început… nebunia, care, apoi, treptat-treptat este asimilată și integrată în noua normalitate (în subcapitolul 8, la paginile 73 – 74  apare o consistentă și interesantă reflexie pe tema nebuniei, a anormalului prezent adică).  Oricum, pe parcursul cărții scenele erotice, aluziile sexoase sau chiar scenele porno pigmentează paginile romanului, subliniind că libertatea exprimării face parte din esența naturii umane.

Prima parte a pseudorecenziei se găsește la:

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/19/doina-popescu-scrie-despre-vulpeasca-si-voluptoasa-vibratie-a-vulnerabilelor-fericiri-virtuale-1/

Liviu Druguș

Miroslava, Iași, 31 august 2015

(va urma)

ANEXE

 

Textul cărții:

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PT13&lpg=PT13&dq=nisipurile+palestrei&source=bl&ots=bji1DXicj1&sig=EcGH_jNNlbsqR8QQofVtTb_DPq8&hl=ro&sa=X&redir_esc=y#v=onepage&q=nisipurile%20palestrei&f=false

Despre locul desfășurării acțiunii/ ficțiunii

https://www.facebook.com/pages/La-Motoare-Laptaria-lui-Enache/823337767740706 La Motoare – Lăptăria lui Enache

 Despre psihiatrul Moreno, psihodrama Moreno și despre cunoașterea de sine prin Moreno

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacob_Levy_Moreno  Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno     Viața și opera lui Jacob Levy Moreno

http://www.psihodrama.ro/    Site ul Asociație de psihodramă Moreno

http://www.psihodrama.ro/psihodrama/specificul-metodei Specificul metodei Moreno

http://www.psychologies.ro/cunoaste-te-2/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/psihodrama-si-intalnirea-cu-sine-283303 Psihodrama și întâlnirea cu sine  ”Moreno insusi i-a spus lui Freud diferenta dintre abordarile lor: „Ei bine, dr Freud, eu incep acolo unde tu te opresti. Tu ii intalnesti pe oameni in mediul artificial al biroului tau, eu ii intalnesc pe strada si acasa, in mediul lor natural. Tu le analizezi visele. Eu incerc sa le dau curajul de a visa din nou.”(Moreno, 1977, apud Zerka Moreno, Leif Dag Blomkvist and Thomas Rutzel, „Psychodrama, Surplus reality and the art of healing”)”.

http://www.edituratrei.ro/product.php/Scrieri_fundamentale_Despre_psihodrama_metoda_de_grup_si_spontaneitate/2194/  Despre psihodramă – metodă de grup și spontaneitate

http://alexandra-ababi.blogspot.ro/2012/10/psihodrama-clasica-moreniana.html Psihodrama clasică moreniană

Despre Sigmund Freud, autorul psihanalizei

https://ro.wikipedia.org/wiki/Sigmund_Freud  Principalele teorii ale acestei școli sunt fondate pe următoarele ipoteze:[1]

* Dezvoltarea umană este înțeleasă prin schimbarea zonei corporale de gratificare a impulsului sexual.

* Aparatul psihic refulează dorințe, în special cele cu conținut sexual și agresiv, acestea fiind conservate în sisteme de idei inconștiente.

* Conflictele inconștiente legate de dorințele refulate au tendința de a se manifesta în vise, acte ratate și simptome.

* Conflictele inconștiente și sexualitatea reprimată sunt sursa nevrozelor.

* Nevrozele pot fi tratate, cu ajutorul metodei psihanalitice, prin aducerea în conștient a dorințelor inconștiente și refulate.

Despre Teodora, împărăteasa prostituată a Bizanțului

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodora,_%C3%8Emp%C4%83r%C4%83teas%C4%83_bizantin%C4%83 Despre sfânta Teodora

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/teodora-prostituata-imparateasa Teodora – prostituata împărăteasă

Despre Tristan Tzara (1896 – 1963) https://ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara

Despre Einstein (1879 – 1955) https://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein

Despre Kafka (1883 – 1924) https://ro.wikipedia.org/wiki/Franz_Kafka

Despre Urmuz (1883 – 1923) https://ro.wikipedia.org/wiki/Urmuz

Despre Marx ( 1818 – 1883)  https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx

Despre Sartre (1905 – 1980) Laureat Nobel pentru literatură în 1964, gânditor existențialist, https://ro.wikipedia.org/wiki/Jean-Paul_Sartre

Tags:  Doina Popescu, Liviu Druguș, Lorena Lupu, Cristina Nemerovschi, Corina Ozon, Otilia Țigănaș, Freud, Moreno, Sartre, Einstein, Kafka, Urmuz, Marx, Tristan Tzara, Teodora, Ștefan cel Mare și Sfânt, psihodrama Moreno, Lăptăria lui Enache, Procopius, Metodologia Scop Mijloc, Editura Adenium.

 

 

 

Mircea Băduț – Histrionisme filosofarde antropofile postmoderne și cvasiquijotice olteano-româno-balcanice (1)


 

 

Băduț Mircea, DonQuijotisme antropoLexice. Fals tratat de antropologie. Eseuri, Editura EuroPress Group, București, 2015, 210 p. (format mic).  Colecția: Istoria mentalităților.

 

Pseudorecenzie de  Liviu Drugus de la Miroslava, Iași                    

 

Introducere

 

După ce la prima mea pseudorecenzie de pe acest blog (wordpress) am primit multe și supărate reproșuri de la Aurel Brumă din Iași (https://liviudrugus.wordpress.com/2012/01/02/cateva-opinii-si-reactii-la-articolul-lui-aurel-bruma-abe-intitulat-adevar-si-inutile-falsuri-promovate-pe-internet-si-publicat-in-cronica-veche-nr-11-2011-decembrie-2011/), iată că acum – arc peste timp – după un cincinal în care am mai ”produs” peste o sută de pseudorecenzii, mi se solicită o opinie (o pseudorecenzie) pe care să o fac publică (indiferent dacă va fi pozitivă sau nu)! Evoluția este fulminantă: de la moldoveanul AB (Abe) supărăcios, la olteanul ultradeschis la critică, îl numesc aici pe MB (Mebe), traseul a fost marcat, adesea, cu indiferență, ignorare sau cu o simplă eliminare a mea de pe lista de prieteni ai supărăciosului pseudorecenzat. Mai mult, autorul oltean (MB) a găsit de cuviință să-mi trimită cartea spre criticare (culmea! la o adresă cu mult mai completă decât cea sugerată de mine… J ). Este un salt în mentalitate, o schimbare de percepție asupra dialogurilor critice și, desigur, pentru mine, o speranță că spiritul critic nu va mai fi asociat cu cârcoteala pizmașă, cu răzbunarea pentru imaginare atitudini, cu autobăgarea în seamă a (pseudo)recenzentului sau cu lăudarea deșănțată a unui autor oarecare (uite-așa, din prietenie sau pentru o masă la restaurant). Uniunea Scriitorilor este, în zilele noastre postmoderne deschise tuturor posibilităților, plină de veleitari oferindu-le membrilor săi ”certificat/ diplomă de scriitor”. La fel se întâmplă și în multe alte alte Uniuni, Asociații, Societăți, Academii etc. De unde și anularea importanței calității de membru al acestora.

 

Se mai practică pe la noi și lauda reciprocă, în tandem  sau ”tip suveică” (eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine) sau – pentru a fi depistat mai greu mecanismul autolaudei – se face o ”laudă în cerc”: (X laudă pe Y, Y laudă pe Z, Z laudă pe X). A devenit aproape o regulă ca autorul proaspăt lansat pe piață cu o (nouă) lucrare/ operă să caute un prieten care ”să prezinte cartea” la lansare, evident… doar laudativ.

 

Preocupările mele pentru dezvoltarea ”criticii de întâmpinare” în domeniul așa-numitelor ”științe sociale” datează din anul 1974 când am propus redacției ”Revista economică” (iar redacția a publicat propunerea la Poșta redacției). Concret, am sugerat că fiecare carte apărută să fie prezentată îndeosebi critic (adică în special cu accentul pus pe ceea ce NU a făcut autorul, pe lipsuri, iar doar dacă noutatea adusă era una deosebită să fie pus accentul pe această latură…).

Majoritatea lansărilor de carte sau a susținerilor publice ale tezelor de doctorat se învârteau invariabil în jurul sintagmei ”tov XY a reușit să umple un mare gol în literatura de specialitate”. O bună parte a criticii de azi nu diferă mult de această  ”modalitate” de a face critică. Mircea Petean, citat de MB pe Fb face o interesantă clasificare a criticilor literari, dar nu numai, la o adică: ”Poetul Mircea Petean propunea în cartea sa din 2014 (‘Nicanor, ultimul om‘) o clasificare şugubeaţă a criticilor literari:

  • Criticul-algebru – are voluptatea punerii în ecuaţie. Pentru el opera este o ecuaţie cu „n” necunoscute pe care el o generează şi tot el se sileşte s-o rezolve. Raţionalismul excesiv, limbajul superabstract, o privire de la „balcon” şi un orgoliu afişat sunt ca şi inevitabile. Pe de altă parte, dansul ideilor, atunci când este executat cu virtuozitate, apropie de artă acest tip de critică.
    • Criticul-vulcanolog – are curajul nebun de a coborî în crater, acolo unde magma fierbe mocnit, riscând în orice clipă să fie înghiţit sau proiectat în cer laolaltă cu măruntaiele muntelui, în caz de erupţie; dar, nu, el ignoră toate avertismentele şi coboară în crater cu tot instrumentarul ştiinţific pe care-l foloseşte cu febrilitate la faţa locului. Pentru el opera este un vulcan adormit; actul critic este sinonim cu cercetarea resorturilor adânci care îi tulbură „somnul”. Amestecul de incandescenţă şi răceală, de calcul şi stihial, de forţă demonică şi precaritate transformă acest tip de critică într-o aventură.
  • Criticul-entomolog – e interesat de aspectul stilistic al operei. El este robul exteriorităţii; priveşte efectele, le descrie şi cataloghează încercând să tragă concluzii privitoare la cauze. Seninătatea şi echilibrul său vor rămâne intacte, oricât de bulversate şi bulversante ar fi „peisajele” studiate. Bucuria înţelegerii nu reuşeşte să estompeze întrutotul sentimentul frustrării, în cazul acestui tip de critică deloc spectaculos, dar sedus de fantasma literaturii percepute ca ştiinţă.
  • Criticul narcisist – textul literar e pretext pentru propriul discurs, o oglindã în care-şi contemplă chipul… ”. Oare în ce categorie m-ar clasa cineva? J Cu siguranța, chiar pentru această autoîntrebare, acel ”cineva” m-ar include (majoritar) în ultima categorie… Personal, cred că am din toate câte puțin, diferența dintre critici fiind, în general, date doar de ponderile pe care le conțin din fiecare categorie.

 

Până la un punct, este destul de ușor de înțeles că fiecare dintre noi are așteptări pozitive pentru faptele/ acțiunile noastre publice, altfel fiecare ar prefera anonimatul, ascunzătoarea sau.. activitatea sub acoperire. Dar de la această expectație firească și până la mimarea frauduloasă a evaluării (ceva asemănător cu celebrele teze de doctorat plagiate de pe la noi) distanța este parcursă de unii prea rapid. În acest mediu cvasiviciat, o invitație (din partea lui MB) la a face publică (de către mine) o evaluare apare ca o floare de nufăr în plin deșert. Probabil, autorul a luat în calcul și posibilitatea ca spiritul meu critic să fie pus în alertă tocmai datorită ineditului de a-mi fi solicitat să fac publică propria mea evaluare, iar pseudorecenzia să fie chiar mai severă decât în cazul în care aș fi făcut-o din proprie inițiativă.  În ce mă privește, dacă aș scrie o carte (indiferent tema sau genul) aș fi realmente bucuros să primesc critici, observații, admonestări sau chiar …veninoasele sau perfidele laude. Altfel, fiecare autor se poate complace în ideea că există o aprobare pozitivă tacită asupra lucrării sale, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu este întotdeauna așa. (Am plasat, recent, un articol al meu din 2006 (https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_(of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting)._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective) și am rugat prietenii să-l critice. Nimeni nu a citit/ criticat nimic…. L). Desigur, nu orice invitație trebuie neapărat onorată J.

 

Despre titlul cărții

 

Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.”      Marcus Aurelius

 

Titlul ales de autor pentru microeseurile (cca 40) pe varii și neașteptat de diverse teme este deopotrivă comercial și sugestiv pentru ideile cuprinse în volum. Simpla referire la Don Quijote, Faust sau Don Juan atrage și trezește intereseul prin asocieri cu celebrele modele literar-umane. Totodată, modul de scriere a titlului cărții de microeseuri este unul inedit (nu și corect, însă!). Cuvântul DonQuijotism nu există în limba română (există, în schimb, quijotism). Atributul afixat ”DonQijotismelor” este acela de ”AntropoLexice”, de asemenea un cuvânt inventat. Scrierea cu majusculă în mijlocul cuvântului este tot o inovație făcută, din nou, să atragă atenția asupra faptului că nu oamenii sunt studiați (antropologic), ci cuvintele sunt analizate (antropo-Lexical). Cu atâtea nouăți și inovații grafico-conceptuale (antropolexic nu există, nici el, în DEX) cititorul mirat ar fi fost încântat să i se deslușească de către autorul însuși alegerea titlului (chiar în prefața de o pagină, intitulată, din nou, pompos/ pretențios/ intelectualist ”Pseudoantropikos. Prefață”). Nici cuvântul ”antropikos” nu este lămurit. Sigur, este ceva legat de om/ oameni, de antropologie ca disciplină… dar câte nu sunt legate de oameni! Amintesc aici că titlul are și un subtitlu: ”Fals tratat de antropologie”. Deci, se poate scrie/ comunica și în limba română tradițională… J Nici eu nu am certitudinea că am intuit bine semnificația titlului:  redau aici opinia mea, cu speranța ca (măcar acum) autorul să intervină și să clarifice… misterul.  Așadar, ”DonQuijotisme AntropoLexice” ar însemna o aventură nebunească în lumea cuvintelor/ lexicului și a conceptelor/ ideilor. Ceea ce, după lectura cărții, chiar așa pare a fi: o nebunească plonjare în lumea iluzorie a ideilor cvasiutopice, concomitent cu spargerea capului (autorului) de durele și nemiloasele realități. Pe scurt, avem de-a face cu o colecție de ”gărgăuni literari” (ca să folosesc sintagma lui MB dintr-o autoprezentare a acestei cărți (vezi https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/). Intrând brusc în spiritul șugubăț-naiv-realist al eroului cervantin, aș propune ca posibile echivalente (în scop de clarificare a intențiilor autorului) câteva alternative (la fel de năstrușnice) la pomposul titlu: ”Rocinantisme AntropoLudice” sau ”Cabalerisme AntropoLaxative” sau ”Alegro Rocinante, MaNonTropoLexic”. Interesant ar fi de știut de ce autorul s-a oprit la modelul quijotesc și nu a apelat la alți ”frumoși nebuni ai marilor orașe” (ca să-l invoc pe Fănuș Neagu): Mîșkin(isme), Erasm(isme) etc. Sper, naiv, ca întrebările/ provocările din pseudorecenzie să primească și răspunsuri. Altfel, dialogul se usucă înainte de a înverzi…

 

În ”Prefața” (supranumită și ”Pseudoantropikos”) (p. 5) – din neatenție, sau din dorința de a sublinia caracterul inedit al lucrării sale, autorul scrie: ”Cartea vă propune spre lectură o sumă de eseuri inedite (…)” (p. 5). Inedit înseamnă nou, nepublicat anterior. Dar iată că minciuna are piciore scurte și cititorul atent va observa că destule eseuri sunt… edite, nu inedite, adică au mai fost publicate. Ex.: eseul ”Din cutia Pndorei: prezumția de mediocritate” (p. 153), este un text publicat în Dilema Veche, în 2011); ”Vre@u Messenger!” (p. 167) a mai fost publicat și în Dilema Veche în anul 2008, textul fiind scris în 2007; eseul ”Pierdem Timpul” a fost publicat în 1997 în Almanahul Anticipația. De asemenea, multe texte provin din blogul autorului (http://mircea-badut.blogspot.ro/), pe care a publicat din 2011 încoace, microeseuri preluate în carte (fără a se nota acest lucru în carte, ceea ce este un minus pentru autor). Toate aceste precizări sunt făcute (la paginile menționate mai sus) de același autor care ne-a promis, chiar din primele rânduri, că ne vinde marfă proaspătă, inedită… Deja încrederea în onestitatea/ corectitudinea autorului este zdruncinată, ceea ce îmi permite să presupun că și alte eseuri scrise cu 4-5 ani în urmă au mai fost publicate prin presa locală și nu au stat ”la sertar” pentru a aștepta fatidicul an 2015 (an când se împlinesc exact patru veacuri de la publicarea în Spania  a celei de a doua cărți a lui Cervantes despre Don Quijote)  pentru a fi publicate în carte.  Tot în Prefață, autorul vrea să impresioneze publicul cititor prin formulări/ sintagme inedite, precizând că una dintre intențiile publicării în volum  a eseurilor (inedite! vorba vine) este și ”democratizarea conceptului de antropologie” (p. 5). Concepte ”democratice” sau ”nedemocratice” pot exista doar în mintea autorului care, probabil, a dorit să spună că vrea să facă o vulgarizare/ diseminare/ popularizare/ a conceptului de antropologie și a teoriilor legate de acesta.  Îmi pot imagina că, dacă ar fi publicat cartea în regimul predecembrist, autorul ar fi explicat că vrea să procedeze la ”socializarea conceptului de democrație”. Corectidudine politică înseamnă adaptare la contextul existent, dar… est modus in rebus!

 

În fine, MB ne atenționează că urmează să citim în carte și ”o proză ficțională din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri și legende populare (aici fiind vizate baladele ”Monastirea Argeșului” și ”Miorița”)” (p. 5). Cu alte cuvinte, MB face o hermeneutică a miturilor cunoscute îndeosebi pentru că se studiază la școală (cam prea multe se studiază la școală… 🙂 ) deși cuvântul hermeneutică nu este folosit explicit. Fiind probabil la curent cu atenționările mele și (mai recent) ale lui Dan Alexe, referitoare la faptul că acestea nu sunt mituri/ legende/ balade specific românești, ci sunt pur și simplu panbalcanice, autorul ezită să folosească suprauzitata formulă antedecembristă care plasa aceste legende strict în cercul strâmt al valorilor naționale rrrrromânești. Din păcate, așa cum voi arăta în următoarele părți ale acestei pseudorecenzii la minicolecția de eseuri și ficțiuni literare, autorul nu rezistă ispitei de a cădea în patima protocroniștilor și a daciopaților fervenți care văd originile Imperiului roman, ale limbii și ale civilizației romane într-o Dacie cu granițe incerte, și variabile, după caz și context… Cu alte cuvinte, la întrebarea eminesciană ”Voi sunteți urmașii Romei?” răspunsul dacopat este constant: ”Nu! Romanii sunt urmașii noștri!”. (Anticipez aici și sugerez citirea textelor de la adresele de mai jos pentru a înțelege mai bine modul în care autorul hermeneut fără voie se situează clar în tabăra protocroniștilor (ceaușiști și postceaușiști) care văd Bucegii, alte locuri din Carpați sau de la Tărtăria ca dovezi irefutabile ale preeminenței civilizației dacice față de toate celelalte civilizații ale lumii (ca și cum asta ar avea vreo importanță). Mai mult, oare mai există 1% moștenire genetică și culturală dacică în ceea ce se numește azi poporul român? Iată câteva linkuri care pot pregăti discuția pe care o voi face la primul text din carte (”Manoli”) și care se încadrează – discret și insidios doar – în gâlceava dintre protocroniștii naționaliști români (dacopați) și relativiștii culturali regionaliști sau globaliști:

 

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#)

 

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/

 

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

În fine, în încheierea Pseudoantropikos ului, autorul ne devoalează (indirect) crezul său ideologic cultural și artistic eminamente postmodern: ”Volumul de față aduce cititorului un amalgam de provocări pentru minte și inimă, într-un melanj pastelat, susținut pe tot parcursul de împletitura a trei filoane esențiale: auto-ironie, umilință și duioșie.” (p. 5).  Definitorii pentru gândirea de tip postmodern sunt chiar cele declarate de autor: amalgamul provocator, melanjul surprinzător și triadicitatea/ tridimensionalitatea abordărilor. Recunosc, pe parcursul lecturării microeseurilor și ficțiunilor literare nu am găsit clamata autoironie și nici umilință sau duioșie… Probabil trebuie să-mi schimb dioptriile. Nimic despre titlul și coperta cărții, deși, în interpretarea mea, ambele vor să sublinieze ralierea clară la postmoodernism. Asta face, oarecum, notă discordantă față de   atașamentul autorului față de un tradiționalism local definit mai mult geografic decât  cultural. Dar, până la urmă, și asta face parte din amalgamul postmodernist. Postmodernul avant la letttre Spinoza a făcut o Etică more geometrico, în timp ce M. Băduț face o Eseistică more tecnico.  Și o ultimă speculație referitoare la metoda quijotică practicată de autor care se luptă (quijotesc) cu morile de cuvinte ale limbii române: Cervantes și-a scris opera sa capitală (Don Quijote de la Mancha) înainte de a împlini 50 de ani, iar inginerul literat Băduț își scrie a doua sa carte la 48 de ani. Cu siguranță, statisticienii faptelor de cultură ar putea trage o concluzie (pe un eșantion reprezentativ, of course) referitoare la vârsta la care creativitatea autorilor se află la cote maxime și năvălește irepresiv pe bloguri, în edituri și în librării.

 

ANEXE

 

Despre autor

 

Mircea Băduț (n. 15 noiembrie 1967) este absolvent al Facultății de Electrotehnică, Universitatea din Craiova. În prezent este consilier informatică la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Vâlcea și redactor colaborator la diferite publicații de informatică. A publicat: Bazele utilizării și programării calculatoarelor electronice (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura ADIAS, Ramnicu-Valcea, 1994), Calculatorul personal (în colaborare cu Cristina Băduț, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 1995), Informatica pentru manageri (Editura Teora, București, 1999), Bazele proiectarii cu MicroStation (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2001), Bazele proiectarii cu Solid Edge (în colaborare cu Mihai Iosip, Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2002, 2003), Informatica în management (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2003), GIS – sisteme informatice geografice: fundamente practice (Editura Albastra, Cluj-Napoca, 2004, 2007), Fictiuni primare (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice pentru administratie și interne (Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2006), Sisteme geoinformatice (GIS) pentru electroenergetica (Editura Polirom, Iasi, 2008) și Fictiuni familiare (în colaborare cu Anca Badut, Editura Conphys, Ramnicu-Valcea, 2011). Semnează numeroase articole în reviste românești de profil (CHIP, Net Report, PC World, CAD Report, Hello CAD FANS, ComputerWorld, PC Report, PC Magazine, My Computer, Tehnica & Tehnologie), majoritatea pe teme de proiectare asistata de calculator (CAD/CAE/CAM/PDM, GIS). A scris unsprezece cărţi de informatică, peste trei sute de articole tehnico-ştiinţifice pentru reviste din România (şi câteva din Europa), traduce articole pentru revista Science in school, publicaţie EIROforum / EMBL (2011-2014). Participă cu lucrări la câteva zeci de conferinţe / simpozioane tehnico-ştiinţifice din România şi din Europa. A publicat proze SF scurte în Almanahurile Anticipaţia (1997) şi Science-Fiction (2007, 2008), şi în revista Helion (Timişoara), două eseuri în publicaţia Dilema veche (2007, 2013). A debutat cu volum de proză (ficţiuni şi eseuri): Ficţiuni Primare (2006) şi este coautor – alături de fiica sa – al cărţii Ficţiuni Familiare (2011), cuprinzând ficţiuni, eseuri şi poezii.

 

O bună descriere a ceea ce este și dorește să arate că este Mircea Băduț ar fi: inginer eseist, informatician antropolog, enciclopedist scriitor, cercetător programator, filosof literar, povestitor și traducător etc.

 

Mircea Băduț este și traducător. Redau aici un extras din traducerea unui interviu acordat de un fizician de la CERN, ca un posibil motiv (de natură educațională) care a determinat traducerea și publicarea interviului.  Mircea Băduț a tradus acest interviu: publicat în ”Science in School”:  ”…l-am întrebat pe profesorul Heuer dacă are vreun sfat special pentru cititorii noştri. „Să-i entuziasmezi pe elevi cu actuala programă de învăţământ este foarte dificil – dacă începi cu mecanica secolului 19 vei pierde instant 99% dintre ei. Pe când prezentarea ştiinţelor moderne poate ajuta mult.” Din fericire, el crede că se pot explica o mulţime de lucru şi fără matematică.

„De exemplu, eu am explicat mecanismul Higgs vorbind despre ziarişti. Desigur, pentru a înţelege complet mecanismul, elevii vor avea nevoie de matematică, dar asta o pot face şi ulterior. Pentru început trebuie să înţeleagă logica.” ” See more at: http://www.scienceinschool.org/node/4180#sthash.NcHZ8JoJ.PzlyLZBx.dpuf

 

Alte informații despre autor: http://www.europressgroup.ro/mircea-badut-a-143.html

 

 

Publicații literare

 

http://atelier.liternet.ro/articol/14843/Mircea-Badut/Intoarcerea-fratelui-risipitor.html

http://dilemaveche.ro/taxonomy/term/992 Dilema veche

 

 

Recenzii/ prezentări ale cărții DonQuijotisme AntropoLexice

 

http://www.helionsf.eu/mircea-badut/  (Georgică Manole)

http://www.luceafarul.net/viitorul-intr-o-ecuatie-de-mircea-badut (Georgică Manole, Luceafărul)

https://www.youtube.com/watch?v=J_fgv3JuTkw Radio România actualități (Valentin Protopoescu – audio) Aici este și textul prezentării: http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2015/06/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice-fals-tratat-de-antropologie/

http://www.agentiadecarte.ro/2015/04/a-aparut-volumul-%E2%80%9Edonquijotisme-antropolexice%E2%80%9D-de-mircea-badu%C8%9B/  Agenția de carte (reia textul de prezentare de pe copertă)

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/ Prezentarea celor două volume: Întoarcerea fratelui risipitor și DonQuijotisme AntropoLexice, de către autorul însuși

http://fanzin.clubsf.ro/donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-note-de-autor/ Autoprezentarea cărții

http://reteaualiterara.ning.com/profile/MirceaBadut Autoprezentarea cărții

http://revista-literatura-romana.blogspot.ro/2015/06/mircea-badut-ne-uimeste-cu-o-noua-carte.html

http://samanatorul.blogspot.ro/2015/04/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice.html în Sămănătorul (reia textul de prezentare de pe copertă)

http://literaturapetocuri.ro/2015-donquijotisme-antropolexice-de-mircea-badut-editura-europress.html Literatura pe tocuri (reia textul de prezentare de pe copertă)

 

Tîlcul copertei

 

http://luceafarul.net/wp-content/uploads/2015/05/unnamed2.jpg

 

Din punctul meu de vedere autorul sugerează că se se pot compara merele cu perele, mai ales atunci când reușești să observi esențele lor asemănătoare, comune

 

 

Webografie

 

https://www.facebook.com/mircea.badutz Pagina de FB a autorului Mircea Băduț

http://mircea-badut.blogspot.ro/  Blogul de microeseuri al lui MB

http://www.roliteratura.ro/text/Liber-in-Labirint.html Unable to access the network

https://donquijotisme.wordpress.com/2015/05/16/serie-de-autor/  Autoprezentarea primelor doupă cărți Întoarcerea fratelui risipitor și Donquijotisme antropoLexice.

http://www.scienceinschool.org/node/4180 Traducere de Mircea Băduț a interviului cu directorul CERN

https://www.facebook.com/notes/mircea-badutz/din-fr%C3%A2nturi-reflexive/985978911425349?notif_t=close_friend_activity    ”Nu e firesc să te disociezi de ceva, criticându-l până la desfiinţare, fără să rămâi apoi disponibil pentru dezbaterile/ zbaterile care să rezolve acea chestiune”. (Publicat la 1 august și reluat la 22 august 2015)

http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/istoricul-ioan-piso-despre-dacii–adevaruri-tulburatoare-2012-sunt-bazaconii-comunistoide-fascistoide-apar-periodic-peisajul-subcultural-1_50aeb34a7c42d5a6639f4b7d/index.html#  Dacopatie, dacomanie și dacofobie

http://www.cunoastelumea.ro/demolarea-teoriei-romanizarii-cercul-vicios-al-jongleriilor-stiintifice-cititi-si-dati-mai-departe/  Patologie naționalistă dacă

http://www.cunoastelumea.ro/dacopatia-lui-dan-alexe-desfiintata-de-prof-mihai-popescu/#sthash.f3IthCKu.dpbs Dacopatia lui Dan Alexe desființată de un ”naționalist dac pursânge”

http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/nu-dacii-nu-au-pierit-dar-nu-se-simt-tocmai-bine?utm_source=newsletter&utm_campaign=Adrian+Cioroianu%3A+Nu%2C+dacii+nu+au+pierit%2C%0A%09dar+nici+nu+se+simt+tocmai+bine&utm_content=Newsletter-245307-20150821 Cioroianu – echilibrează și calmează extremele, explicând calm cauzele fenomenelor dacopate și dacofobe

Primele două părți ale pseudorecenziei mele la cartea Dacopatia…. lui Dan Alexe

  1. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/
  2. https://liviudrugus.wordpress.com/2015/08/11/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-a-ii-a-a-pseudorecenziei-la-car/

 

https://www.researchgate.net/publication/267701015_Ethics_as_Management_%28of_Everyday_Thinking_Feeling_and_Acting%29._A_Transdisciplinary_Social_Semiotics_Perspective  MSM / EMMY

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13788 Don Quijote în oglinda criticii și dincolo de ea, de Rodica Grigore, în: România Culturală, 2009  ”după cum observă G. Călinescu, în Impresii asupra literaturii spaniole, „o dată cu Miguel de Unamuno, quijoteria devine, ca şi bovarismul lui Jules de Gaultier, indicele unei filosofii, filosoful spaniol luând nebunia lui Don Quijote în serios şi proclamând-o Weltanschauung.”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Don_Quijote  Răzvan Codrescu: Don Quijote și Prințul Mîșkin – doi nebuni exemplari

http://www.calificativ.ro/Don_Quijote___Comentariu_Video-a22687.html Expunerea vieții lui Cervantes și prezentarea cărții/ romanului Don Quijote. Apărut în două etape (1605 și 1615). DQ nu vede sau nu vrea să vadă realitatea.

http://www.romlit.ro/noi_concepte-cheie_n_interpretarea_lui_don_quijote 1999, RomLit, Alexandru Paul Georgescu, Noi concepte cheie în interpretarea lui Don Quixote: ”la sfârsitul unui mileniu si la începutul altuia, Don Quijote se proiectează ca promotorul unui nou umanism si, prin extrapolare, ca apărător al demnitătii si creativitătii omului, cu noi arme si împotriva a noi primejdii si ispite. Nu-si pierde, ci își multiplică exemplaritatea și forța modelatoare. 

 

Prima trăsătură a luciditătii quijotesti o constituie sinceritatea, autenticitatea, seriozitatea ei. „Don Quijote se joacă de-adevăratelea”, afirmă cu drept cuvânt Nicolae Manolescu. Este, apoi o luciditate ordonată prin reguli (cavaleresti), pe care Don Quijote le asumă, dar le si schimbă, le inventează în chip „irepetabil si plin de fantezie”. De aci, caracterul ascendent, nobil, al joacăi. „Rar un jucător mai dezinteresat decât Quijote”. „Jocul lui este nelimitat”. 

 

În sfârsit, valoarea de actualitate a punerii în sistem. Politic, ea e evidentă: viciile sistemului de fier sunt încă de recunoscut si aspiratiile diamantine încă de apărat. Metodologic, proliferarea adevărurilor din Don Quijote nu se mai lasă prinse liniar, în relatie cauzală, cantitativă, ci global, în ansambluri calitative, în sisteme de valorizare. Am explicat în altă parte (Literatura hispano-americană în lumină sistemică, p. 38-71), ce si cum pot prelua estetica si critica literară din teoria matematică a sistemelor, din tipologie si modelare. 

 

(va urma)

 

 

Liviu Druguș,

Miroslava, Iași

 

22 august 2015

 

Doina Popescu scrie despre vulpeasca și voluptoasa vibrație a vulnerabilelor fericiri virtuale (1)


 

de Liviu Druguș

 

Introducere

 

De ce scriu oamenii literatură?  Cum devin oamenii, brusc sau în trepte, scriitori? Cum se învață tehnicile construcției romanești? De ce ficțiunea literară este mai agreată/ plăcută/ savurată decât descrierea documentară? De ce învățăm mai multe dintr-o carte de literatură decât dintr-una de psihologie, psihiatrie, istorie, teorie literară, politologie, sociologie etc? Răspunsurile la toate aceste întrebări, dar și la altele asemenea, le poți afla citind literatură bună. Adică una care să te facă să admiri autorul, să-l invidiezi cu simpatie că el poate și alții nu, să te facă fericit pentru că ți-a dat idei sau informații frumos ambalate și decent prezentate și pentru că te simți cu adevărat beneficiar al lecturii și nu un luzăr de timp. Desigur, nu toate cărțile încearcă și reușesc să facă toate astea, dar cele care reușesc își merită și succesul de casă, dar îl și gâdilă plăcut pe autor la orgoliul personal… Drept pentru care acesta/ aceasta se simte stimulat(ă) să mai încerce, dar nu oricum: el/ ea va încerca să depășească nesiguranțele debutului, apoi, recidivând, va încerca stiluri și subiecte inedite, va dori să-și mulțumească și mai mult cititorii.

 

Doina Popescu (un nume deloc indicat pentru un autor care dorește să rămână în memoria generațiilor contemporane/ viitoare și îndeosebi în memoria motoarelor de căutare de pe internet; dar nerecurgerea la un pseudonim distinctiv și ușor memorabil ține, probabil, de respectul față de cei din familie, îndeosebi părinți, dar și de o anumită modestie îmbinată cu comoditatea) și-a descoperit relativ recent vocația auctorială și a produs un prim roman Șampanie cu soia (2001) cu un an înainte de a face 50 de ani, iar în anul următor – anul semicentenarului – (12 februarie 2002) a început lucrul la Iluzoria vulpe a fericrii, roman terminat la 6 noiembrie 2013 și publicat în primele luni ale anului 2014, la editura ieșeană Adenium, condusă de Liviu Antonesei. Un roman scris în 11 ani pare a sugera un efort foarte mare și o preocupare perfecționistă pentru a nu mai lăsa loc autodezamăgirii produse de primul său roman (2001), desigur asta în afară de cazul că nu este vorba despre o eroare de tipar (2002 în loc de 2012), p. 245 – caz în care romanul ar fi fost terminat în mai puțin de doi ani. În prezent, pregătește cinci povestiri scurte ce vor apărea curând pe piața de carte din România.

 

Doina Popescu este licențiată în filosofie, specializarea pedagogie – limba engleză, devenită jurnalist după 1990, încheindu-și această carieră după 14 ani de activitate la TVR.  Așadar, tripleta profesor-jurnalist-scriitor este o combinație fericită de activități intelectuale care asigură calitate superioară scriiturii. Autoarea ține să precizeze cu maximă claritate, înainte de Prolog, că ”În afara motanului Mișu și a banalei lui povești de supraviețuire, toate personajele și întâmplările din această carte sunt o pură ficțiune, mai mult sau mai puțin ordonată, inspirată de o realitate impură și, în mod firesc, extrem de dezordonată”, declarație care, coroborată cu mottoul cărții, ”Oricum, viața e o mare dezordine” , ne avertizează asupra faptului că romanul este, totuși, inspirat din realitate, așa dezordonată cum o fac mereu oamenii să fie. Îndrăznesc să afirm că romanul este chiar unul majoritar autobiografic, iar ”pura ficțiune” nu ține decât de șlefuirile lingvistice ale autoarei. (Mă refer îndeosebi la episoadele referitoare la activitatea didactică și cea de jurnalist de televiziune, dar și la cunoașterea directă a faunei umane de la Lăptărie).  Apropos de ”Lăptărie”: pe la mijlocul anilor 90, o colegă de breaslă economico-sanitară a ținut să-mi arate interiorul ”Lăptăriei”, dar – ghinion! – localul era (deja) în afara programului de lucru. (Nu am scris ”închis” pentru că închiderea localului a fost necesară pe perioada lucrărilor de reconstrucție a TNB, urmând ca, în curând, să fie redeschis.).  Prin urmare, am citit romanul și cu curiozitatea celui care nu a cunoscut decât… exteriorul/ posteriorul locului unde s-au desfășurat, în mare majoritate, acțiunile romanului…

 

Doina Popescu este un gânditor existențialist (motiv pentru care am citit cartea ca pe un dialog cu mine însumi, existențialismul și hedonismul fiind domeniile mele de interes filosofic încă din studenție). Împletire de credințe în autodeterminarea persoanei (”fiindcă așa a vrut” – p. 7) și în destin (viața fiecăruia fiind ”o filă doar în cartea sferică a destinului” p. 7), cartea Doinei Popescu pledează pentru un punct de vedere  sintetic și holistic simultan asupra vieții fiecărui individ. Doar dacă poți cunoaște întregul univers psiho-somatic al individului poți afirma câte ceva (în cunoștință de cauză) despre un individ sau altul. Când vrei să faci analize retrospective (care, adesea, nu sunt decât simple, amintiri) este obligatoriu să ai în minte toate variantele posibile (de fapt, doar o tendință asimptotică spre cunoașterea integrală). Autoarea conștientizează (și chiar transmite acest fapt cititorului) că ne aflăm în situația unei imposibilități gnoseologice evidente devreme ce ”Abia dacă rezultanta imaginară a tuturor versiunilor posibile ar putea recompune cumva evenimentul original, la care a luat parte fiindcă așa a vrut sau că altminteri n-ar fi fost cu putință” (p. 7). Mai mult, cunoașterea vieții oamenilor este și o problemă de perspectivă, de unghi(uri) de vedere abordat(e) și de puterea imaginatorie a ”investigatorului”. Autoarea lasă întredeschisă portița spre absolut atunci când sugerează că un asemenea detectiv/ investigator/ cercetător/ analist/ scriitor ar putea – prin încordarea minții și prin intensitatea maximă a introspecției – să aibă acces ”la o cuprindere instantanee a întregii povești, din toate unghiurile posibile” (p. 7).  Absolutul concret (divinitatea) este invocat în finalul Prologului ca un fel de scuză a imposibilității gnoseologice holistice umane: doar Dumnezeu le știe pe toate, el este nu doar omniscient, ci și prescient la nivulul tuturor întâmplărilor din toate lumile posibile, reale sau imaginare, cuprinse în sfere ce se autoconțin, ceva de tipul păpușilor Matrioșka: ”Imaginea ei înseși rotind globul e închisă într-o altă sferă. O sferă infinită, pe care tocmai o răsucește Cineva care cunoaște dinainte succesiunea secvențelor, dar mai verifică din când în când rigurozitatea înlănțuirii lor” (p. 8). Invocarea acelui Cineva nenumit trimite la ideea antropomorfizării credinței religioase: Dumnezeu vede, simte, știe, greșește, verifică din nou, decide, se supără, influențează, transmite, sugerează, lucrează etc. etc. exact după chipul și asemănarea Omului.

 

Simultaneitatea, continuitatea și totalitatea din magica viziune a globului de sticlă sunt (și) ingredientele de bază/ esențiale ale viziunii mele asupra acțiunii umane (respectiv a vieții oamenilor văzuți ca indivizi, grupuri sau ca umanitate) viziune botezată de mine Metodologia Scop Mijloc (vezi https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/ ).

 

Conform zicerii ”Nimic nu e întâmplător – în economie și-n amor” (Dem Rădulescu) am simțit de la bun început că Doina Popescu este un alter ego al meu. Această concluzie am tras-o rapid într-un dialog pe FB despre ideologii, poziția afișată de D.P. determinându-mă să-i cer instant prietenia, acceptată tot instant, moment în care am văzut că D.P. este (și) autoarea cărții ”Iluzoria vulpe a fericirii”. Și când te gândești că toate astea s-au întâmplat într-o bucățică augustă de lună!

 

Tehnica psihointrospecției aplicată la cazuri concret-imaginare, (tehnica MORENO), constituie miezul și cheia înțelegerii acestui roman al cărui conținut imaginativ îl face credibil și … citibil. Deși, într-un interviu (http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html), autoarea sugerează că nu este bine să citim romanul în cheie psihologică (fără a ne propune o altă cheie/ grilă de citire) este aproape imposibil să nu folosești această cheie. Desigur, se poate utiliza și cheia psihiatrică, comunicațională, cea sociologică (îndeosebi sociologia grupurilor mici – vezi http://www.scritub.com/sociologie/GRUPUL-MIC71781.php  sau: www.management.ase.ro/reveconomie/2007-2/9.pdf ),  politică (orice trăire individială este marcată, volens nolens, de contextul politic în care are loc) etc.)

 

Editura a găsit de cuviință să citeze pe coperta a patra un fragment din ”spovedania” scrisă de Ana (unul din cele șase personaje ale cărții), ca fiind unul revelatoriu pentru modul de gândire, exprimare și comunicare al autoarei înseși:

 

Durerea mea se distilează în esențe tari. Mă sufocă dorul de o fericire pe care am întrezărit-o doar atât cât mi se pare uneori că văd cu coada ochiului umbra prelungă a unei vulpi furișându-se tăcut pe lângă mine. (Niciodată nu știu cum și când va apărea și nici cât de repede va dispărea, așa că pe drept cuvânt am numit-o iluzoria vulpe a fericirii).

 

Să te distilezi în lume, să te prefaci una cu ea și totuși să vibrezi cu nota ta distinctă… conștientă din când în când de frumusețea ei vulnerabilă… Străfulgerări de luciditate absolută, în care toate cortinele cad, deschizându-ți pentru o clipă calea spre marele mister: suprem, sublim și atât de înfricoșător totodată.

 

Excesul. Excesul în toate, în încercarea de a tatona membrana aparentă a lucrurilor, a spațiului, a sentimentelor, a iluziilor și a fricii. Excesul, cuvântul meu de ordine (…) Ei bine, acest exces, vecin cu indecența, e chiar fermentul meu secret” (pp. 60-61).

 

Din acest punct de vedere, al dorinței neostoite de cunoaștere și de depășire a limitelor, o posibilă ediție engleză a cărții ar putea avea titlul ”Beyond the limits”…

 

Cu declarația autoarei despre mesajul cărții, închei aici această primă parte a pseudorecenziei mele: ”Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber”. (cf. http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html

 

 

Liviu Druguș

 

Miroslava, Iași

19 august 2015

 

(va urma)

 

ANEXE

 

Cartea a apărut în mai 2014

Autor: Doina Popescu

Titlu: Iluzoria vulpe a fericirii

Editura: Adenium

Colecţia: Punct RO. Proză

ISBN: 978-606-8622-48-4

Număr pagini: 248

An apariţie: 2014

 

Anunțuri și extrase comerciale

 

http://www.elefant.ro/ebooks/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/iluzoria-vulpe-a-fericirii-223024.html  Audiobook 14 lei

print, 27 lei

https://books.google.ro/books?id=rPcaBAAAQBAJ&pg=PP1&lpg=PP1&dq=iluzoria+vulpe+a+fericirii+de+doina+popescu&source=bl&ots=bjhaHWj9jY&sig=3ZZPUrgqfvoCPQQ6rFolDfU1eLo&hl=ro&sa=X&sqi=2&redir_esc=y#v=onepage&q=iluzoria%20vulpe%20a%20fericirii%20de%20doina%20popescu&f=false  Audiobook, extrase.

 

http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html Vineri şi-a lansat al doilea roman şi Doina Popescu, jurnalist cu experienţă al Televiziunii publice. „Iluzoria vulpe a fericirii” e o carte despre tranziţie, spune autoarea, de la eul duplicitar din comunism la unul capabil să se exprime liber.

– See more at: http://stiri.tvr.ro/lansari-de-carte-la-bookfest-in-weekend-sunt-asteptati-cei-mai-multi-vizitatori_45388.html#sthash.XzCuatbY.dpuf

 

Recenzii, prezentări comerciale, interviuri cu autoarea

 

http://www.adenium.ro/blog/alexandru-petria-in-dialog-cu-doina-popescu-autoarea-romanului-iluzoria-vulpe-a-fericirii.html  23 ianuarie 2015  Interviul integral pe http://www.catchy.ro/depresia-e-boala-firilor-mandre/63972   

autorul interviului Alexandru Petria și publicat la 9 noiembrie 2014

http://www.cyberculture.ro/2015/02/05/carte-audio-iluzoria-vulpe-doina-popescu-adenium/  5 februarie 2015    de George Hari Popescu

http://semnebune.ro/2014/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/#axzz3jCFEMAcs   11 noiembrie 2014 de Cristina Poșircaru în Cronică de carte

http://www.libris.ro/iluzoria-vulpe-a-fericirii-doina-popescu-ANI978-606-8622-48-4–p840432.html   Un excelent roman despre „durerea distilată în esențe tari“, despre dorul propriei regăsiri în și alături de ceilalți. Cele șase personaje centrale își joacă destinele la ruletă, iar firul roșu care le leagă îl constituie eșecul și degradarea perpetuă.

http://www.agentiadecarte.ro/2014/10/in-asteptarea-zanei-maseluta/ Al Petria susținea promovarea cărții cu argumente.

http://ceascadecultura.ro/ServesteArticol.aspx?idart=4520 Ramona Iacobuță, Ceașca de cultură, Șase personaje în căutare de sine

https://www.facebook.com/alexandru.petria/posts/10202838168461563 Tudor Călin Zarujanu O vulpe în lăptărie, 10 oct 2014

 

Despre autoare:

 

Doina Popescu a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București, specializarea pedagogie – limba engleză. A lucrat în învățământul special, ca profesor defectolog, iar apoi ca logoped. În 1990 și-a început cariera în presă, ca redactor la ziarul Viitorul, apoi la Romania liberă, documentarist la Agenția de știri Mediafax și coordonator al paginii economice a ziarului Cotidianul. A colaborat la revistele 22 și Dilema. În 1997 este angajată ca redactor, editor coordonator și producător la televiziunea publică, în cadrul Departamentului Știri, iar în 1999 s-a transferat la Biroul Euroviziunii al Direcției Știri din TVR, a cărui activitate a coordonat-o până în 2011. A mai publicat romanul Șampanie cu soia (2001).

 

Nume celebre invocate în carte

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Jacob_L._Moreno  Jacob Levis Moreno

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Ra%C8%9Biu     Ion Rațiu (vezi și mai jos)

https://alexandrupetria.wordpress.com/tag/doina-popescu-iluzoria-vulpe-a-fericirii/  Scris la 3 iulie 2014 de Alexandru Petria: ”Un excelent portret al lui Ion Rațiu  Odată, prin ’95, când s-a dezbătut Legea Învățământului, l-am urmărit pe țărănistul Ion Rațiu parcurgând un culoar la Camera Deputaților. Deși îl vedeam din spate, mersul lui nu semăna cu al niciunui alt demnitar. Pe când ceilalți miniștri și parlamentari se scurgeau sau, mai degrabă, se târau pe lungul coridor, gata parcă, în ciuda „interfețelor” pline de morgă, să dea înapoi, să se lipească de zid, să se facă una cu el ori să intre-n podea, Rațiu pășea egal, elegant și elastic, cu silueta precis decupată. Corpul lui dezlocuia mereu exact masa de aer la care avea dreptul propria-i statură. Era mersul unui om liber, aflat în propria posesie… Mersul cuiva care a călcat zeci de ani prin lumea Vestului e complet diferit de al celor care au pășit numai pe terenul cu capcane al Estului. „Vom fi liberi, adică ne vom simți cu adevărat liberi când vom merge ca Rațiu”, mi-am zis.


Hermeneutici personale L.D.:

 

Titlul cărții pare a fi un omagiu adus altei femei care a scris despre femei, Ileana Vulpescu cu a sa Artă a conversației. Cărțile ar putea fi citite în paralel sau succesiv pentru a vedea posibile filoane inspiraționale…. dar și abordări diferite în timpi politici diferiți (dictatură și democratură).

 

 

 

Webografie

 

https://liviudrugus.wordpress.com/2014/07/22/cuprinsul-cronologic-al-blogului-liviudrugus-de-pe-wordpress/    Cuprinsul cronologic al blogului meu cu multe articole despre Metodologia Scop Mijloc

https://www.facebook.com/pages/Laptaria-lui-Enache/325291475094 Pagina web a Lăptăriei lui Enache așteaptă să anunțe redeschiderea localului după renovarea TNB sub conducerea lui Ion Caramitru.

http://www.romlit.ro/despre_transpoezie Un articol de Magda Cârneci din România Literară, 2012, unde se sugerează tehnici posibile de scriere a poeziei. Probabil că există și tehnici de scriere a romanului, pieselor de teatru, eseurilor, cronicilor de carte etc.

 

 

 

 

Dan Alexe deconstruiește postmodern(ește) – printre altele – temeliile putrede ale naționalismului românesc retrograd, ilogic, inutil și păgubos (Partea a II-a a pseudorecenziei la cartea ”Dacopatia și alte rătăciri românești”)  


 

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

 

10 august 2015

 

Primul capitol al cărții ”Dacopatia și alte rătăciri românești” este intitulat ”Geste și gesturi la români” (pp. 11 – 48)  titlu ultrageneric ce ar vrea să cuprindă/ includă  cât mai multe gândiri, simțiri și acțiuni ale românilor (strict specifice lor sau nu), dar îndeosebi pe acelea care au un nivel de mitizare/ falsificare mai ridicat. De la prima citire a acestui titlu (incitant și stimulativ pentru românul care chiar dorește să se vadă în oglindă) șochează cuvântul ”geste” – probabil  o invenție lingvistică alexiană ad hoc cu titlu comercial sau pur și simplu de dragul de a lansa o (nouă) provocare lingviștilor de varii niveluri de pregătire. În dicționarele noastre nu am găsit acest cuvânt (”geste”) și cu atât mai puțin poate găsi cineva argumente (în afară, poate, de autor) care să facă diferența necesară dintre cele două forme de plural ale cuvântului ”gest”. După apariția perechilor ”noi” de pluraluri posibile (”succese – succesuri”, ”areale – arealuri” etc.), iată avem și perechea de pluraluri alternative ”geste – gesturi”.

 

 

Câte subcapitole are acest capitol? Depinde cine și cum le numără. Deși Cuprinsul de la finalul cărții este unul generos, incitant, comercial – amintind și de stilul cuprinsurilor (cuprinselor? J )  din secolul 18 – 19, care acopereau zeci de pagini în care se făcea mai mult o descriere pe scurt a cărții   decât  un Sumar (sumare – sumaruri? J ) din zilele noastre (care conține doar numărul și denumirea capitolelor plus pagina la care începe (sub)capitolul) – în carte lucrurile stau diferit. Pe lângă faptul că aceste subcapitole nu sunt numerotate (ceea ce ar fi indus ideea că există și o succesiune logică a  lor), modul lor de punere în evidență (prin folosirea italicelor+bold) lasă de dorit și creează confuzii. Așadar, la întrebarea ”Câte subcapitole are acest prim capitol?” răspunsul este… variabil, adică depinde cum le numeri… În Cuprins sunt enumerate 24 de subcapitole; dar, dacă considerăm subcapitole doar acele texte ale căror titluri sunt scrise cu Bold+Italics plus spațiere înainte și după titlu, ies doar 10 subcapitole/ articole/ teme/ analize (cu subiecte care cu greu ar putea fi considerate că au un ceva/ numitor comun altul decât că se referă la viața și obiceiurile/ mentalitățile românilor). Dar despre români și tangențele lor etnice, folclorice, fonetice, fonologice, lingvistice, religiose, educaționale, culinare etc. cu alte culturi mai mult sau mai puțin vecine cu ei se vorbește peste tot în carte. O observație: cartea este, de fapt, o culegere de texte/ articole/ eseuri scrise – probabil – de-a lungul mai multor ani, fără intenția inițială de a le cumula într-un volum tematic. De aici și (presupun eu, din nou) dificultatea redactorilor (Oana Bârna și Georgeta-Anca Ionescu) și inabilitatea tehnoredactorului (Manuela Măxineanu) de a le partaja pe capitole, subcapitole, dezordinea și neregula primând asupra ordinii. Asta ar permită afirmația că postmodernismul/ deconstructivismul a pătruns adânc și la Editura Humanitas J .

 

Dincolo de pluralele (pluralurile?) cuvântului ”gest” și de numărul real de subcapitole, să vedem care dintre gestele/ gesturile românilor sunt considerate de Dan Alexe ca fiind demne de a fi deconstruite și comentate.  Poate din rațiuni tactice (vizând atenuarea unui posibil șoc cultural al cititorului român ce ar fi putut avea loc dacă se începea cu demitizarea Mioriței și a  Meșterului Manole) capitolul începe cu demitizarea originii ”pur românești” a basmului cules de AlecsandriPrâslea cel voinic și merele de aur”. Chiar începând cu acest prim act de demitizare și de reconstruire a poveștilor/ basmelor/ miturilor/ narațiunilor doar presupuse a fi românești, se degajă o caracteristică ce se va regăsi pe întreg parcursul cărții: Dan Alexe nu analizează, nu investighează cu presupuse unelte ”științifice” (fapt pe care însă i-l impută lui N. Densușianu), nu demonstrează, ci doar speculează, deduce, sugerează, spune/ scrie. Etimologii aparent corecte sunt demontate și înlocuite cu altceva, dar fără argumente ”științifice”, deși altora le pretinde ”științificitate”. Desigur, asta nu reduce șarmul postmodern al cărții și nici nu elimină posibilitatea ca unele/ multe dintre soluțiile alternative propuse de autor să fie chiar cele adevărate. De altfel, lipsa ”științificității” este probată și de modurile de citare: o dată se citează doar autorul (Eliade), alteori se citează corect autorul, titlul, editura și anul (la subsol), dar lipsește (lipsesc) pagina/ (paginile) la care se face trimiterea. Așa cum am anunțat deja, voi veni și eu cu variante explicative alternative bazate tot pe deducții logice sau ipoteze netestate în vreun fel. Cuvântul meu împotriva cuvântului lui Dan Alexe!

 

Așadar, primul text deconstructiv se intitulează ”Vendetta și mutilări ritualice camuflate în Prâslea cel Voinic” (pp. 12 – 15). Ca și cum toate evidențele ar sugera asta, autorul afirmă chiar în prima frază a textului: ”Prâslea cel Voinic este un basm de origine caucaziană, provenind de pe malul oriental al Mării Negre, din Colchida și Lazistan” (p. 12), contrazicând ceea ce românii consideră că ar fi un basm popular românesc. Postmodernul Alexe încearcă să demonteze această credință în primul rând prin faptul că ”merele de aur sunt o invenție valahă” (p. 13). El vede în asta o explicație logico-mercantilă a faptului că împăratul și-a sacrificat doi fii și l-a trimis la moarte și pe al treila din motive… economice, respectiv faptul că merele erau din aur (masiv), deși în varianta inițială (caucaziană) era vorba despre mere normale, dintr-un măr obișnuit. Explicația sacrificiului este valabilă, susține D.A., doar în cadrul cultural caucazian unde furtul din proprietatea unui semen se pedepsea cu moartea, în timp ce în varianta românească doar furtul a ceva foarte prețios ar merita pedepsit. Mai mult, D.A. nu ezită să juiseze la observația că împăratul nu gustase niciodată din merele de aur… (p. 14). Cum adică să mănânci mere din metal, fie acesta și aur?  Impresia mea este că D.A. ia la propriu cuvintele ”de aur” (poate inițial era vorba despre mere galben-aurii) plonjând în inexistente logici economico-financiare. Pe parcursul cărții chiar el vine cu exemple de subliniere/ supralicitare a unor calități ale unor obiecte în limba română prin dublarea cuvântului cu un adjectiv întăritor. La fel s-a întâmplat și cu soiul de măr Golden pe care românii l-au botezat ”golden auriu” (vezi http://www.tpu.ro/casa-gradina/am-un-mar-golden-auriu-de-cca-30-ani-care-in-ultimii-4-5-ani-a-inceput-sa-se-usuce-coaja-pe-sarpante-si-acestea-sa/ ) deși ”golden” înseamnă ”auriu”, ”de culoarea aurului”, dar nicidecum aur pur (și prețios). În schimb pare plauzibilă plasarea originii basmului în Caucazul sud-slavonic, dat fiind că numele de Prâslea (degetul mic) este de origine slavonă, iar fiul cel mic al împăratului (supranumit la noi Prâslea) și-a tăiat degetul mic pentru a nu adormi în noaptea capturării căpcăunului care păzea merele aurii. Așadar, ironia autorului cum că cititorii ar fi trebuit să- dorească împăratului o dantură bună este absolut gratuită, superfluă și neavenită. Mai intersant ar fi pentru cititorul român să afle că dacă noi am preluat basmul de la caucazieni, aceștia de unde l-au preluat oare? J

 

În ”Meșterul Manole sau Sade povestit copiilor”, cea de a doua deconstrucție (pp. 15 – 18),  autorul este frământat de rolul cruzimii în ”economia mitului” (unul pan-balcanic, grec la origine, nicidecum unul pur românesc… așa cum credeau Vulcănescu și Eliade). La sârbi (de unde l-am împrumutat noi) cruzimea zidirii femeii este îndulcită, întru salvarea urmașului lui Manole: ”Pentru sâni o gaură lasă/ Ca prin el țâțele să iasă/ Și să vină micuțul Jovan/ Să sugă din ele înc-un an”). Negăsind altă explicație, D.A. conchide că în varianta românească zidirea pe de-a-ntregul a femeii este ”un simplu accesoriu al unei cruzimi inutile” (p. 18).  La croați, ne spune autorul, femeia este iertată și sacrificiul nu mai are loc. Dar, personal, nu sunt mulțumit cu lăsarea lucrurilor în ”coadă de pește”, respectiv că românii au adăugat un lucru absolut inutil. Părerea mea este că nimic nu este întâmplător, inutil făcut – mai ales într-un mit care se dorea a fi definitoriu pentru nația română. Așadar, părerea mea este că plusul de cruzime din poezie/ baladă este un fel de ”wishfull thinking”, o luare a dorințelor drept realitate proiectată ca un fel de înlocuitor al mult mai blândelor ”calități” ale românilor: ”las că merge și-așa”, ”românii nu sunt cuceritori/ asupritori”, la români ”mămăliga nu explodează”. Cruzimea (gratuită?) este și miezul mitului mioritic al omorârii aproapelui din Miorița și Baltagul.  Altfel spus, cruzimea ca fapt de viață care marchează lupta dintre bine și rău a fost preluat doar în textele mitice provenite de aiurea (Balcani, Caucaz și alte zone muntoase), realitatea românească fiind una mult mai blândă și concesivă/ condescendentă/ conciliatoare. Pentru a compensa această blândețe nativă (probată și de faptul că marile momente istorice din istorie au fost determinate eminamente de factori externi și nu de voința reală a locuitorilor țării) românii se întrec în a intra în Cartea recordurilor, în a obține un Nobel sau pentru a impresiona omenirea prin vârfuri izolate (elevi olimpici, campioni sportivi etc.).

 

Cea de-a treia demitizare se referă la ”românescul” dans tematic cunoscut sub numele de ”Călușarii” (text intitulat ”Călușarii – o societate homosexuală inițiatică?”.  Din nou, avem de-a face cu n+1 interpretări – în decursul istoriei – și  decodificări multiple ale interpretărilor hermeneuților și semioticienilor avant la lettre (Vulcănescu, Cantemir, Dumezil și, inevitabil, Dan Alexe).  D.A. dă ceva mai mult câștig de cauză interpretării date de Cantemir (care sugerează o societate inițiatică) pe care îl citează pe aproape două pagini de text (fără a cita vreo sursă!) și îl respinge pe Vulcănescu pe motivul că este ”neconvingător” cu cele trei surse posibile luate în calcul de acesta (latină, greacă și tracă). În fine, sub raport lingvistic D.A. consideră că perspectiva albaneză este cea care păstrează și transmite în română cuvinte legate de cal, călăreț, șa, care sugerează cete de călăreți (cu credință în Dumnezeu  și care aveau și puteri tămăduitoare – cf. Cantemir).  Brusc, Dan Alexe lansează ipoteza că acești călăreți/ călușari erau homosexuali și își ascundeau homosexualitatea mimând voci și îmbrăcăminți feminine, iar argumentele sunt luate din citatul foarte lung din Cantemir. Pentru mine aceste argumente nu sunt deloc convingătoare, dar ipoteza sa ar putea fi avută în vedere și cercetată mai sistematic.

 

Al patrulea text (subcapitol) este ”Cantemir și limba femeilor” (pp. 22 – 24). De la început se  intenționează să se precizeze sursa, dar autorul o face într-un mod ciudat și care ține, cred, de tehnoredactare: ”Tot în Descriptio Moldaviae, în capitolul De lingua moldavorum …. Cantemir…” (p. 22) ca și cum această lucrare ar mai fi fost citată anterior! (Nu exclud ca în subcapitolul anterior să fi fost vreo trimitere la această lucrare, dar a fost suprimată la tehnoredactare, lăsând începutul acestui subcapitol cu o frază fără sens. Deci, să se revizuiască, primesc…). Altfel, semnalarea lui Cantemir, continuată și probată de Dan Alexe este interesantă: bărbații și femeile au pronunții diferite ale cuvintelor aceleeași limbi. Este o observație de natură antropologico-lingvistică cu implicații în recunoașterea nivelurilor de influență pe care le aveau femeile în societate, fiind un bun teren de investigații pentru studiile de gen.

 

Al cincilea text este intitulat ”Oglindă, oglinjoară…” Românii, o nație de Narciși. (pp. 24-26) și tratează un aspect de etnopsihosociologie a românilor văzută prin prisma arheologiei lingvistice. Amatorii de jocuri de sensuri ale cuvintelor pot fi mulțumiți de bogăția de nuanțe pe care o generează moștenirea unor cuvinte latinești combinată cu calcuri lingvistice din alte limbi. Aici excelează Dan Alexe, care, profitând de cunoașterea mai multor limbi, face cu mai multă ușurință asociații de idei și de sensuri, cu consecința pozitivă a faptului că poate sugera/ demonstra trăsături ale românilor prin sensurile unor cuvinte. Din păcate, ca și la lingviștii amatori, tentația de a luneca în speculații facile și afirmații gratuite excede, uneori, limitele firescului și ale evidențelor cotidiene.

 

Latinescul ”miror” – ne spune/ scrie D.A. – a lăsat doar în limba română  sensul de ”mirare” în timp ce în celelalte limbi a dat verbul ”a (se) privi”, ”a (se) uita”. Uitarea (de sine) este corolarul verbului ”a privi” (”a se uita la”.) Atunci când privesc pe cineva nu mă pot privi și pe mine (nu mă pot uita și la mine), deci uit de mine și mă uit/ privesc la altcineva, ne spune autorul. Comentariul meu:  Dualitatea uit/ mă uit este, de fapt esența acestei ulterioare ”specializări” ale sensurilor în funcție de context, dar și de modul verbului: tranzitv sau intranzitiv. Utilizarea împreună a acestor două moduri generează – e drept, doar la prima auzire – mirare! De ex. ”am uitat să mă uit în frigider” subliniază că ne confruntăm cu o carență de atenție și de memorie (deși ”uitarea-i scrisă-n legile omenești”), în timp ce ”mă uit la tine și văd că nu te-am uitat deloc” subliniază actul privirii/ ”al uitării la”, lăsând analizarea memoriei în plan secund.

 

Interesant este, ne atrage atenția autorul, că limba română are o particularitate: privitul în oglindă produce mirare/ uimire! Speculațiile (de la lat spaeculum = oglindă) făcute de Dan Alexe sunt interesante și vor putea fi punct(e) de plecare în cercetări mai profunde, dar plăcerea de a șoca cititorul îl face pe autor să lanseze ipoteze/ afirmații stupefiante. Chiar dacă are grijă să precizeze că este doar ”o simplă ipotezăD.A. ajunge să afirme că alcoolismul este trăsătura națională a românilor (p. 26) și că ”românii sunt o nație de Narciși” (p. 25) concluzie fantezistă probată – crede autorul – prin următoarea frază: ”Nu e de mirare că Narcis – nefericit prin definiție – nu poate decât să bea peantru a se uita (pe sine), mirându-se neputincios în oglindă” (p. 26). Ca și ”logicile” protocroniste, naționaliste sau etniciste/ rasiste – care păcătuiesc grav prin generalizări grăbite, interesate și paralele cu lumea reală (trecută, prezentă sau viitoare) – D.A. afirmă (desigur, fără alt suport demonstrativ decât unicitatea limbii române de a păstra un sens original provenit din latină – mirare), că (toți) românii sunt narcisiști și alcoolici. Cam prea gogonată povestea, dar asta se poate dezumfla ușor dacă citim clasamentul consumului de alcool pe cap de locuitor pe mapamond.

 

Ca și cum excepționalismul românesc subliniat mai sus nu ar fi suficient pentru a vedea cât de ușor se poate aluneca în derizoriu și superficialitate, Dan Alexe continuă, în cel de-al șaselea subcapitol intitulat ”Lucru”, ”pramatii” și atitudinea românească față de muncă” (p. 26 – 30) să alunece pe panta generalizărilor pe cât de gratuite, pe atât de inutile. Înainte de a încerca să redau (critic, cum altfel?) ideile conținute în acest subcapitol, mă simt dator să ”justific” pornirea mea împotriva generalizărilor fără suport real. Adesea, întâlnim aprecieri cu tentă de generalitate, evident imposibil de probat, dar care pot fi crezute pe cuvânt dacă cuvântul vine de la o persoană cu (o oarecare) autoritate în fața publicului cititor sau ascultător. De ex. ”politicianul X (Grapini, Vanghelie, Becali etc.) este cel mai agramat din România” este, fără dubiu, o minciună sfruntată, bazată pe o eroare logică (este doar o afirmație concluzivă, fără nicio ipoteză și demonstrare a ipotezei). Afirmațiile de tipul ”cel mai/ cea mai” sunt imposibil de probat pentru simplul motiv că nimeni nu a analizat TOATE persoanele avute în vedere (în cazul de mai sus toți politicienii din România, din trecut și din prezent, dar nici nu a încercat să facă un clasament al celor trei agramați).  Cu cca un deceniu în urmă, o societate europeană cu sediul în Ghent, Belgia (intitulată misterios ”Space”, înființată tot în 1988 ca și ISINI) mi-a solicitat să prezint un ”Raport de țară”, adică un fel de descriere a locuitorilor din România. A fost o încercare grea pentru mine, eu dorind sincer ca ”oglinda” să fie una care să redea cât mai fidel chipul locuitorilor din România, dar  concluzia mea a fost că nu puteam oferi generalizări de tip mitologic (de felul: germanii sunt harnici, românii sunt hoți, evreii sunt negustori etc.). Soluția mea a fost una ”solomonică”, adică am dat un răspuns care nu (prea) era un răspuns: ”Românii, ca și locuitorii altor țări, sunt diferiți și imposibil de caracterizat prin câteva elemente definitorii”.  Unii au căzut în capcana de a se lua după oarece cazuri de notorietate sau excesiv mediatizate (ex. țiganii mănâncă lebede pe unde ajung, românii sunt hoți de buzunare etc.). Probez asta cu o pățanie personală: tot la o conferință internațională, în momentul prezentărilor (introducerilor, cum zic englezii) un profesor (din Franța, pare-mi-se) la auzul faptului că sunt din România a reacționat (stereotipic și pe negândite): ”aha, deci trebuie să-mi păzesc buzunarele!”. Eforturile sale ulterioare de a drege busuiocul au rămas, însă, fără succes… Deci, tocmai stereotipiile, ideile de-a gata, mitizările și generalizările (criticate acerb și de Dan Alexe, în alte locuri din carte)  fac mult rău comunicării și schimbului de idei, cunoașterii în general. Drept pentru care, atunci când citesc generalizări de genul celor de mai sus reacționez imediat. Interesant pentru studiul mentalităților este că românii care au citit acel studiu m-au apostrofat spunându-mi că sunt prea critic la adresa românilor, în timp ce colegii din Scandinavia (danezi și norvegieni în primul rând) mi-au atras atenția că am lăudat prea mult România și pe români…

 

După această digresiune (care putea fi cu mult mai lungă, având încă exemple numeroase…) revin la tema acestui subcapitol care conține chiar în titlu o generalizare dubioasă: ”atitudinea românească față de muncă”. Adică nu unii români au o atitudine pozitivă față de muncă, iar alții una negativă, ci toți au o (anumită) atitudine (comună) față de muncă…  Pozna lingvistică a lui D.A., aceea de a trage o concluzie generalizatoare din evoluția sensurilor unor cuvinte și de a transla concluzia semnatică asupra unor comportamente umane, nu are caracter de unicat. Am încercat și eu această joacă: observând că la Chișinău, numele multor magazine erau diminutive: Mămăliguța, Floricica, Voinicel etc., m-am grăbit să deduc că asta este rezultatul politicii imperialiste ruse de a infantiliza locuitorii unei zone în vederea acceptării mai lesnicioase a cotropitorilor și a faptelor lor. Dovezi? Niciuna! Doar o opinie… La fel și împrumuturile din rusă au devenit la noi … diminutive, sau cu sensuri opuse: rusescul ”ulița” nu mai este, la noi, bulevard, stradă, ci … o străduță, o ulicioară; rusescul ”nauca” nu mai face, la noi, trimitere la ”știință”, ci la nebunie; ”canicula” (care în rusă înseamnă vacanță, concediu), la noi a ajuns să însemne ”cădură mare”). Speculând, am putea spune că acestea sunt parte din rezultatele rezistenței noastre lingvistice în fața unor influențe neagreate, ca să nu spun nefaste. La nivel de speculă – merge, dar un studiu istoric al deplasării sensurilor ar fi mult mai util și mai credibil. La fel s-ar părea că speculează și Dan Alexe modificările semantice ale unor cuvinte din latină sau greacă exact în direcția opusă sensurilor inițiale. Spre exemplu: substantivul latinesc lucrum (obiect, lucru) și verbul latinesc lucrare (a lucra a munci, a face lucruri, a crea obiecte, a pre-lucra) au ajuns la noi să desemneze profitul (nemuncit, sau nu prea muncit). Ok, și ce demonstrează asta? Putem trage, de aici, concluzia că românilor le place mai mult nemunca decât munca? Dar oare nu este firesc și perfect logic să cauți acele forme de activitate/ muncă sau nemuncă prin care să-ți atingi scopul de a trăi mai bine? Dacă anumite forme de muncă (de ex. cămătăria sau sistemul bancar modern și postmodern) sunt nocive pentru societate, acestea ar putea fi, desigur, interzise, așa cum s-a întâmplat în vechime în religia iudaică unde cămătoria era un păcat suprem. În fond, cămătăria nu era decât o formă prea directă și prea pe față de a profita de cineva fără a-l informa asupra consecințelor  posibile (de regulă, dezastruoase) pentru debitor. Și încă un lucru: care este granița dintre activitatea care înseamnă muncă și cea care înseamnă nemuncă? Oare specula, profitul, cămătăria, prostituția, activitatea politică etc., nu sunt forme de muncă? Preocupați de scoaterea în văzul și oprobiul lumii a celor ce NU muncesc, a exploatatorilor deci, marxiștii și neomarxiștii au rafinat mereu definițiile date muncii, abandonând în uitare sensul primitiv și primordial al muncii care viza doar munca fizică grea, istovitoare, îndobitocitoare (așa numita muncă direct productivă, urmată de munca indirect productivă și terminând cu munca neproductivă – funcționarii publici de exemplu). Activitățile de supervizare, coordonare, conducere nu erau considerate munci, ci expresii ale exploatării nemiloase a maselor largi populare J .

 

Revin la ”demonstrația” făcută de Dan Alexe legată de faptul că românul ar avea o atitudine disprețuitoare față de muncă, respectiv la faptul că ar fi mare amator de ”câștig necinstit” (p. 26). De aici și până la a admite că românii sunt un popor de hoți (cîștig necinstit) nu mai este decât un pas. În primul rând, oare ce ar fi rău în a nu iubi munca istovitoare și a prefera ”starea de spirit permanentă a cămătarului leneș și hulpav”? (p. 26). În al doilea rând, depinde de libera opțiune a fiecăruia să depună ”muncile” pe care le consideră potrivite/ adecvate cu scopurile sale (alese și în funcție de contexte, de posibilități, de importanța relativă a muncii într-o perioadă sau alta etc.). Să ne închipuim că marea majoritate a românilor nu ar agrea muncile istovitoare și dăunătoare sănătății, drept pentru care ar deveni cu toții cămătari. Dar, vorba lui Creangădar nouă cine o să ne tragă ciubotele?” Cu alte cuvinte, nu e rău să fii cămătar, e rău să nu ai cui da bani cu camătă (ne putem imagina că nu se va putea întâmpla vreodată ca ei, cămătarii, să se împrumte între ei…).  Dan Alexe se întreabă pentru a da răspunsul său, dinainte pregătit: ”Cum a ajuns însă termenul latinesc ce desemna trândăvia profitoare să însemne în română, indiferent de profit, adică exact contrariul noțiunii inițiale?” (pp. 26-27). Și iată și răspunsul/ concluzia demonstrației: ”E limpede că evoluția lui lucrum în limba română reflectă un calc semantic datorat probabil influenței neguțătorilor greci care veneau peste țăranii și păstorii nord-danubieni să le vândă, contra vitelor, bogăției și posesiunilor lor, mărgele și alcool prost și să le împrumute bani, ochii dracului” (p. 27). Iar lovitura de grație/ de măciucă/ definitivă vine abia acum: ”În greaca veche, kamatos însemna inițial muncă, dar a ajuns să capete sensul de ”rezultatul muncii”, camătă care la greci, cum se vede, nu putea fi obținut decât prin vicleșuguri trândave. Proces exact invers evoluției latinescului lucrum.” (p. 27). Ideea că toți ”exploatatorii” vor susține sus și tare că doar și ei muncesc, că nu există opoziție între muncă și capital este, așadar, de când lumea și va dispărea doar odată cu ea. În fața acestui adevăr deranjant pentru fraierii/ proștii/ idioții/ nenorociții care se împrumută la costuri exorbitatnte de la cămătarii/ muncitorii care au o muncă specifică, uneori criticată, dar rentabilă, Dan Alexe alege să se poziționeze de partea … debitorilor, a celor proști și păcăliți de cămătari cu mărgele care le-au stimulat vanitatea până la pierderea rațiunii: ”Ne putem închipui cum le explicau lipitorile zâmbitoare țăranilor cărora le cereau camătă dublul sumei împrumutate: E pentru munca mea, kamatos... adică, pe limba voastră: lucru!” (p. 27).  Lucrurile au evoluat în timp, iar cămătarii greci au ajuns acum la mâna unor creditori (FMI, BCE, UE) mult mai blânzi și onorabili: dacă odată, la începuturile expansiunii civilizației elenistice, grecii îi împrumutau cu dobândă de 100%, acum alții îi împrumută pe greci cu dobânzi modice dar care, vai! nu sunt suportabile pentru trândavul și profitorul popor grec (ca să folosesc sintagmele lui D.A.) .  Iar ”lipitorile zâmbitoare” care păsuiesc acum an de an Grecia sunt taxate de D.A. drept  criminale, nemiloase și demne de dispreț (vezi pledoariile lui D.A., pe FB, în favoarea ștergerii datoriilor Greciei și angajării Europei în susținerea ”dolcelui far niente” grec).

 

Concluzia ”analistului”  Dan Alexe este una radicală, dar – deși filosofico-glumeață –  aceasta este una extrem de generalizantă și neadevărată: ”Iată: românii n-au înțeles  niciodată cum stă lucrul.”. Fals! Românul mediu și educat știe să se ferească de mărgelele de sticlă ale creditorilor de varii ranguri și denumiri, dar clasa politică și liderii țării se împrumută prostește (eventual, contra unor iluzorii promisiuni de sprijin electoral) fără a da seamă pentru ce și cum au folosit banii împrumutați. Ceaușescu s-a împrumutat la rate modice, a plătit datoria înainte de termen, dar atașamentul său față de un sistem ideologic și politic falimentar și față de klanurile pcr-iste care, chipurile, îl susțineau în teritoriu, au dus la pierzanie, atât familia sa cât și România care abia acum se trezește din realitatea că a fost condusă timp de un sfert de secol de către klanurile ceaușiste rebotezate, re-colorate dar la fel de indiferente față de soarta țării în general. Totodată, unii români au căzut și ei în plasa cămătarilor autohtoni a căror activitate a trecut în ilegalitate abia în ultimii ani (darea cu camătă este acum interzisă persoanelor fizice). Așadar, românul mediu a înțeles cum stă lucrul, dar clasa politică pervertită în munci trândave a lăsat educația pe ultimul loc, permițând prostirea proștilor cu prostii prostești de către proști profesioniști. În ultimă instanță, doar lipsa educației elementare poate explica credința religioasă a românilor în câștiguri fără muncă: Caritas, FNI, credite cu buletinul și alte strategii tolerate deloc dezinteresat de clasa politică românească actuală (recte statul român). Așadar, se impune nuanțarea: unii români au înțeles cum stă lucrul/ treaba/ schema, în timp ce alții n-au înțeles. Dacă Dan Alexe crede că ”românii n-au înțeles niciodată cum stă lucrul”, eu cred că mulți români au înțeles să se ferească de cămătari, dar lipsa educației a permis șmecherilor la fel de needucați să-și facă mendrele pe seama românilor needucați, timp de decenii….

 

Paranteză finală: lucrând ca ziarist, în primii cinci ani postdecembriști, mi s-au perindat prin birou multitudine de personaje care mă sfătuiau să-mi vând apartamentul, să depun banii la Caritas și apoi să cumpăr opt apartamente… Le-am explicat că sistemul Caritas este o păcăleală ordinară, că nu poți investi niște bani în afaceri care să asigure randamente de minim 1000% în câteva săptămâni sau luni (pentru că, în generozitatea lor, organizatorii Caritasului se sacrificau și dădeau presupușilor investitori 80% din profit, ei mulțumindu-se cu doar 20%. Impresionant! J ). Un coleg al meu, de la Timișoara a căzut în plasă, a vândut tot ce avea și…. Caritasul s-a prăbușit a doua zi: o carieră și o familie distruse de lăcomie, ignoranță și plăcerea de a câștiga din nemuncă. Ceva similar s-a întâmplat cu Grecia zilelor noastre al cărui guvern stângist este apărat cu trup și suflet de … (ne)socialistul Dan Alexe.

 

Dar tot Dan Alexe merită mulțumiri pentru câteva deslușiri de sensuri ale unor împrumuturi lexicale din greacă: ”pragma” înseamnă în greacă ”lucru, obiect”, (LD: iar ”pragmatic” ar însemna ceea ce marxiștii numesc ”caracter obiectiv” sau ”realitate obiectivă”). Din grecescul ”pragmateia” (rom. ”pragmatic) a derivat și cuvântul ”prammateia” cu sensul de afaceri, mărfuri, treburi, comerț, dar care ”a ajuns să desemneze în română un escroc, o canalie, o secătură: ” pramatie” – p. 27). Din păcate, Dan Alexe, consideră aceste derivări de sensuri ca fiind probe irefutabile ale ”comerțului păgubos” (p. 27) pe care îl făceau țăranii români în raport cu pramatiile/ negustorii din Grecia, conexând această deviere de sens cu mentalitatea românilor de a ocoli munca și de a dori să ajungă și ei …pramatii/ câștigători din muncă necinstită. Antropologic vorbind, orice relație de vînzare-cumpărare – ca relație interumană fundamentală – a fost mereu suspectată ca fiind incorectă, deoarece conținea un virus al păcălelii și care se activa întotdeauna după ce afacerea a fost consumată, de unde și asocierea oricărui negustor/ comersant cu escrocul, canalia și pramatia ordinară. Am postat pe FB (prin iunie-iulie curent) un comentariu despre comercialismul care a invadat majoritatea universităților lumii. Adaug acum: primatul câștigului a făcut din profesori simple pramatii, vânzători de note, examene și diplome, adică escroci demni de dispreț. Câștigul facil a dat însă unor profesori (și) mari dureri de cap, dar  așa se întâmplă când plagiatul – ca formă de câștig facil – este validat la vot popular, iar atunci putem vorbi despre o cultură a acceptării hoției ca fapt uman firesc. (Despre plagiatul dovedit al lui Ponta poporănii noștri se iritau: hai, bre terminați cu prostiile…Ce? A dat cuiva în cap? A omorât pe cineva. Și uite așa, din aproape în aproape românul imparțial consideră ca fiind delict penal(izabil) doar crima cu premeditare, eventual doar cea săvârșită cu sadism și cu victime multiple…

 

Refuzul de a-ți consuma clipele vieții chinuindu-te să-ți agonisești pâinea zilnică cu sudoarea frunții părea a fi tot mai firesc odată cu Revoluția industrială, când oamenii au întrezărit șansa de a scăpa de chinuri și de a se putea dedica plăcerilor vieții. Deziluzia a venit curând, când randamentul superior al mașinilor obliga oamenii să se miște mai repede și să muncească mai mult. Nu întâmplător circulă pe la noi sintagma ”munca este pentru mașini, nu pentru oameni” reflectând speranța că mecanizarea și automatizarea vor scuti oamenii de efort.

 

Dan Alexe continuă speculațiile sale pe tema muncii și a atitudinii românilor față de munca fizică precizând că mulți termeni care vizează munca sunt proveniți din limbile slavilor de sud, dar ajunși la noi cu semn schimbat. Sârbo-croatul și macedoneanul ”spor” nu înseamnă randament superior, ca la noi, ci exact invers: ”lent, încet” (p. 27), iar urarea noastră de ”a munci cu spor” apare într-o ”lumină interesantă”, scrie D.A. dar fără a se mai lansa în alte speculații riscante cu privire la atitudinea românilor față de muncă. Încerc eu o explicație a sintagmei românești ”spor la muncă!”. Este posibil, cred, că deplasarea de sens s-a făcut astfel: urarea inițială era un sfat firesc: muncește, dar nu te speti, nu te chinui, ia-o-ncet că viața-i scurtă, iar tu mai ai nevoie de forța ta și mâine, fii cumpătat. Într-adevăr, munca echilibrată, fără grabă inutilă este mai productivă, mai benefică și pentru cel care muncește, dar chiar și pentru cel care îl plătește.  Privită astfel urarea nu mai este contradictorie, ci perfect logică și umană.

 

Mai semnificativă este observația că slavonul (trud) desemna chinul, tortura, observație pe care D. A. nu o face. Dacă D.A. ar fi făcut mai explicită legătura dintre românescul ”trudă” și slavonul ”trud” lucrurile ar fi căpătat mai mult sens, dar el se limitează în a afirma că ”munca însăși nu e altceva decât termenul slavon care desemnează chinul, tortura” (p. 28). Dar tot el scrie, concesiv, ca un fel de scuză: ”E drept că la rândul lor labeur și labour (din latinescul labor = muncă) se aplică în franceză și engleză durerilor nașterii, muncii facerii, însă numai în română ”a munci” are aceleași rădăcini cu ”mucenic” (martir).” (p. 28). Din nou, excepționalismul românesc este, aici, unul gratuit, fals și inutil: martiriu este, de fapt, muncă trudnică, grea, obositoare, istovitoare, chinuitoare, iar sensul acesta este peste tot în lume, unde munca fizică istovitoare era în cel mai firesc mod blamată, ocolită, nedorită. Iar precizarea din citatul de mai sus suferă de incopletitudine, restrângând nepermis doar la engleză și franceză asocierea dintre muncă și chinurile facerii/ nașterii. Româna a preluat și ea francezul ”travaliu” pentru chinurile nașterii, cf fr. travaille = a munci, travailler = muncitor etc.  Interesante sunt explicațiile etimologice ale cuvântului ”muncă” în alte limbi. Astfel, germanul ”arbeit” (muncă” a dat în limbile slavone cuvântul ”robota” (muncă) cu derivatul să rob (cel care muncește din greu). Există și în română verbul  ”a roboti”, a trebălui prin gospodărie, a face treburi mărunte și plictisitoare/ istovitoare. Fără a proba cu ceva D.A. afirmă sentențios: ”după cum știm de la Karel Capek, avem în română a roboti”. (p. 28). Eu cred că roboteala românească este mult mai veche decât Capek (1890 – 1938) – https://en.wikipedia.org/wiki/Karel_%C4%8Capek – derivând din slavonescul robota (muncă) și nu din robotul imaginat de ceh. Inutil mai încearcă D.A. să sugereze că românul fuge și de munca intelectuală, generalizând exagerat și exemplificând neconvingător cu expresia ”te muncește grija” (p. 28). De fapt, expresia neaoșă este ”te fute grija”, cu trimitere directă la faptul că și actul sexual este o muncă, un travaliu, un chin (plăcut, e drept).

 

D.A. încearcă o explicație asupra faptului că turcismul ”tembel” (un leneș care nu-și ascunde lenea, un adversar al muncii fizice istovitoare) a ajuns la noi să însemne ”nebun, prost”. Da, și? Ce e rău în asta? Nu e firesc să taxezi drept nebun pe cel care credea că scapă de munca fără de care nimeni nu putea supraviețui? La noi, tembelii au devenit, printr-o altă inversiune semantică ”băieții deștepți”, adică cei care fură, speculează prostiile din legi și se îmbogățesc prin deturnarea banilor spre buzunarele lor. Ei confirmă zicerea românească ”noi nu ne temem de muncă pentru că știm să ne ferim de ea” (asociată, de regulă cu glumița ”munca înnobilează, dar cine mai are azi nevoie de nobili?” sau ”mie îmi place munca, dar nu de plăceri ne arde nouă acuma…”. Totuși, se dovedește, în ultima vreme, că băieții deștepți nu sunt chiar așa de deștepți devreme ce au cam umplut pușcăriile, iar unii au început să piardă tot ce au agonisit fără muncă… Niște tembeli!

 

Următoarea trăznaie lingvistico-etnico-rasială-emoțională a lui Dan Alexe se leagă de un împrumut din engleza americană (cuvântul ”job”) pe care îl include în ”felul în care ni se ucide astăzi sufletul prin vocabular” (p. 28). Îmbogățirea limbii prin împrumuturi de la popoare prietene sau dușmane (ambele fiind situații temporare) este, în mod cert, un fapt de cultură pozitiv și care construiește punți de comunicare între oameni din varii locuri. D.A. vrea să sugereze că suntem expuși unui atac furibund al imperialismului cultural american, cel care ”ne ucide sufletul prin vocabular”. Tradiționalist și naționalist de ocazie, Dan Alexe deplânge dispariția româneștilor ”profesie” și ”meserie” (este invocată chiar și ”vocația”). Oare ce este deranjant în noul cuvânt care descrie (bine!) noua realitate din lumea largă? Iată argumentele sale: ”Jobul e anonim și interșanjabil. Jobul e ca batistele de hârtie: se aruncă după ce l-ai folosit. Până mai ieri, ”meseria” se învăța, ”profesia se studia” … ba unii aveau chiar o ”vocație”….Meșteșugul se învăța greu și dădea demnitate persoanei. Deseori meseria  ”se fura”, ca în parabolele zen, unde maestrul nu dă sfaturi discipolilot, ci doar îi lasă să-i observe roboteala zilnică. Cei care au astăzi un ”job” însă cu greu își pot imagina mândria și demnitatea de a face parte din ”breaslă”. Cel mult și-o închipuie ca pe un fel de sindicat, deși acum, odată cu neoliberalismul, și ”sindicat” a devenit o vorbă de hulă” ” (p. 29).

 

În primul rând analistul Alexe confundă postul/ locul de muncă/ jobul cu specializarea/ abilitățile/ calificarea. Una este să fii un bun specialist, să dispui de numeroase abilități (unele chiar căutate de piață) sau să ai o calificare înaltă, și alta este să fii dorit de o firmă sau de un serviciu public. De ex. sutele (miile?) de absolvenți (anual!) ai institutelor de teologie nu pot avea garanția că pot prinde o parohie în pofida creșterii în progresie geometrică a parohiilor (bisericilor ca lăcașe de cult) sau a divizării acestora (a parohiilor) pentru a genera noi locuri de muncă. Chiar dacă au specializarea și chiar vocația de a sluji ca preoți mulți dintre ei nu vor găsi un job în lumea religioasă și se vor reorienta conform cerințelor pieței. Așadar, chiar dacă ai calități multiple, respectiv poți avea o meserie/ o profesie/ o vocație, poți să nu ai niciun job. Este ca în bancul cu polițistul care știa multe limbi străine, dar altele decât cele vorbite de cei pe care îi controla.

 

În al doilea rând, Dan Alexe face un indirect ”elogiu hoției”, preluând vorba populară că ”meseria se fură”, dar fără a explica resorturile și dedesupturile acestei formulări. În realitate, ”furatul meseriei” are o dublă explicație: a) fie este vorba despre o tehnică pedagogică specială a maestrului care nu dezvăluie/ dezgolește dintr-o dată toate tainele meseriei, creând discipolului falsa impresie că ar fi vorba despre ceva simplu, ușor de înțeles și de făcut și care nu presupune mare efort. (O comparație ajutătoare poate fi utilă pentru înțelegerea acestei tehnici pedagogice: situația descrisă mai sus seamănă cu aceea a unei femei care se devoalează repede de haine omorând imaginația, curiozitatea și interesul partenerului). Procedând astfel, maestrul stârnește treptat curiozitatea, lucru indispensabil asimilării de cunoștințe și abilități. Când ești deja curios și doritor să știi înseamnă că tu ești cererea reală de informații, iar maestrul este un ofertant competent de cunoaștere; când cererea și oferta se află în echilibru, mecanismul pedagogico-comercial al învățării funcționează și dă roade. Dacă interesul și curiozitatea nu sunt stârnite, atunci oferta se adresează unei piețe lipsită total de cerere, cu rezultatul firesc că maestrul nu-și va mai găsi discipoli. De unde și imposibilitatea transferului/ tranzacției informațional educaționale. Așadar, maestrul pedagog incită ucenicul stimulându-l să ”ciupească”, să ”fure” informația, chiar atunci când nu este o ofertă cu toptanul (en gros); b) o a doua variantă a ”furatului meseriei” este cea care are loc în cazul în care meșterul este el însuși un hoț(oman) și ține ucenicul cu anii până să-i dezvăluie secretele meseriei. În acest caz, ucenicul/ elevul este, din nou, stimulat să fie foarte atent la toate detaliile, să acumuleze informațiile pe cont propriu, fără a mai aștepta să i le vâre cineva în cap. Și în acest caz, transferul este unul eficient deoarece vorbim despre o cerere reală, intensă, care generează un echilibru de piață cu consecința restabilirii prețului real al educației și eliminând prețul exagerat (timp) pe care ar trebui să-l plătească ucenicul. Ca un corolar al acestei a doua situații de ”furat meserie” este și subcazul în care meșterul nu dorește cu niciun chip ca ucenicul să-l copie și să facă la fel ca el, generând astfel un nedorit și chiar periculos concurent. În acest mod, curiozitatea este și mai mult stimulată, ucenicul încordându-și toate potențele intelectuale pentru a prinde din zbor tehnicile maestrului. Probabil la acest ultim subcaz se referă și ”elogiul tacit și implicit al hoției de abilități” practicat concret de aceia care cu adevărat doresc să afle, inclusiv acele lucruri ascunse cu mare grijă de meșteri/ maeștri/ maiștri. În fine, o ultimă considerație referitoare la pedagogiile actuale și la dezinteresul aproape generalizat al elevilor/ studenților față de  învățătură. M-am întrebat, ani în șir, cum se explică generalizarea cvasiabsolută și în continuă și constantă creștere a dezinteresului studenților față de asimilarea de informație oferită de profesori. Redau, pe scurt, concluziile mele conexate acestor dureroase interogații: a) superficialitatea profesorilor cu care este tratat actul de predare; (ca să fii un bun profesor de matematică pentru Gigel nu este sufiucient să știi foarte multă matematică, ci trebuie să-l cunoști bine pe Gigel); b) ofensiva informațională pe scară largă generată de internet, memorii uriașe de stocare, motoare mai rapide și mai puternice de căutare – toate acestea inducând fireasca atitudine a tânărului de a nu depune eforturi de memorare, fiind convins că oricând poate apela la informațiile necesare fără a mai face alt efort decât acela de a căuta. De altfel, și cu 4-5 decenii în urmă se afirma de către unii profesori mai deschiși (adresându-se doar  absolvenților J ): facultatea te învață doar să știi unde să cauți. În condițiile actuale, conservatorismul deloc dezinteresat al sistemului de educație menține în mod conștient o groază de informații redundante, majoritatea fiind uitate a doua zi după examen, sau peste scurt timp. Concluzie: la ora actuală cererea studentului nu este referitoare la informații și abilități, ci este o cerere de … diplome. Informațiile sunt pe internet și fiecare le poate extrage de acolo. Am mai amintit despre o situație care, la prima auzire, pare o aberație de proporții: la Moscova, prin anii 90 se vindeau diplome de absolvire a unor facultăți (cu toate parafele/ ștampilele la locul lor) la chioșcuri de ziare, cu prețul la jumătate față de costurile absolvirii facultății. Piața a reglat acest lucru, făcut de altfel de mulți administratori de facultăți pe ușa din dos, oferind diplome contracost, recunoscând implicit că lumea avea nevoie de diplome pentru ”a prinde un job”, nu de informații care probabil nu vor ajuta la nimic. Două exemple recente: am avut ca ministru de finanțe o absolventă de Harvard, dar care nu a convins și nu a demonstrat că a făcut o școală de prestigiu. Asta în timp ce la Chișinău a ajuns un prim ministru care nu avea liceul, dar care a probat mai multă demnitate, demisionând, în comparație cu un prim ministru de la noi care nu a recunoscut decât indirect un plagiat grosolan, dar nu a demisionat.

 

Nu ne despart decât 25 de ani de vremea când fiecare cetățean al României trebuia să muncească undeva (să aibă un job, adică) altfel risca pușcăria. Mai mult, numărul specialiștilor era strict planificat și erai obligat să te prezinți la locul de muncă repartizat. Aș putea îndrăzni să cred că, de fapt, asta ar dori analistul analistul Alexe: nu joburi pasagere și interșanjabile, ci locuri de muncă permanente pentru specialiștii patriei. Atacul se intensifică, în continuare, vizat fiind, de fapt, capitalismul cu liberala/ libertara lege a cererii și ofertei (inclusiv de forță de muncă): ”Celor cu ”job” li se tot repetă că nimeni nu e de neînlocuit. Că trebuie să fii ”flexibil” și recunoscător. Pregătit să schimbi totul în orice moment, azi aici, mâine acolo. Că, dacă nu vezi ”jobul” ca pe ceva oricând de aruncat și înlocuit, nu ești om al timpurilor tale. Și desigur, cum se poate cineva atașa  de un ”job”? (p. 29) Se poate deduce, din citatul de mai sus, că un ”serviciu” pe viață ar fi un lucru excelent, indiferent de performanța angajatului și de nevoile reale ale angajatorului. Și, nu!, nu tu angajat trebuie să fii recunoscător patronului pentru că ți-a oferit un job, ci trebuie să ai calitățile necesare pentru ca patronul să-ți fie recunoscător (pecuniar) pentru meritele tale și profitul adus firmei. În plus de asta,  dinamica piețelor în general și a pieței muncii în special face din perenitatea jobului un ideal imposibil de atins.  Voit sau nu (înclin spre ”voit”) Dan Alexe transformă analiza lingvistică în propagandă ideologică, făcându-se portavocea celebrului Noam Chomsky (https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky) cu binecunoscuta sa retorică împotriva ”imperialismului american”. Parcă dorind să se disculpe, D.A. scrie: ”Nu trebuie să punem totul pe seama americanizării.” (p. 29), confirmând însă, prin aceasta, că el crede că relele din piața muncii și chiar din vocabularul recent ne vin direct de la americani… Desigur, fiecare are dreptul de a avea propriile opinii, eu nu am făcut altceva decât să ofer opinia mea. Supărat pe faptul că am încercat să descifrez poziția sa ideologică (”anarhosindicalist de stânga”) Dan Alexe postează pe 9 august pe pagina sa de FB:  Dan Alexe, 9 august: ”Călugări, legionari, icoane, icoane cu călugări legionari, antisemitism, antiumanism, antioccidentalism, conspiraționism… Suntem în anii 1930? Cam asta văd zilnic, combinat cu răutate pură și cu construcții intelectuale șubrede și ilogice. Te apostrofează câte unul că ești comunist pentru că n-ai simpatii neocon sau legionaro-ortodoxe, că iată-l brusc cum te mai informează că Hitler și naziștii erau de fapt de stânga. Păi măi posacilor cu evlavie militărească, dacă oricine are o poziție mai de stânga e comunist pentru voi, iar Hitler era de stânga… atunci Hitler era comunist, nu? Cam la asemenea schimonoseli a ajuns mintea lor, în ciuda mirului și tămâiei”. Evident, este atacată și poziția mea prin care consideram național socialismul (nazismul) lui Hitler ca fiind o ideologie de stânga (dictatorul german întinând, ca și Ceaușescu, ”mărețele idealuri ale socialismului și comunismului” (Ion Iliescu).

 

În fine, ca o încoronare a unui discurs de stânga (Laudă muncii!), Dan Alexe, folosește vechiul limbaj stalinisto-marxist prin care toți cei care aveau gândire nemarxistă erau categorisiți ca fiind ilogici, lipsiți de gândire, proști, oameni care nu reușesc să înțeleagă etc.,  descriind capitalismul actual și promotorii/ teoreticienii acestuia după cum urmează: ”În mod inconștient (sic! – L.D.), apostolii flexibilității prin joburi temporare simt totuși că nu e vorba acolo de muncă reală. Nu-i auzi niciodată vorbind despre ”jobul” de țăran. Fiind oricând de aruncat, jobul nu implică de fapt muncă reală.” (p. 29). Desigur, în viziunea lui D.A. a fi țăran este o vocație, o meserie, o calificare și nu un job…. J . Cât despre muncă reală și muncă ireală, o atare distincție este, cred, doar în gândirea marxiștilor care considerau muncă adevărată doar munca fizică, brută, dură, slab calificată, excluzând din start ”proletarii condeiului” (Eminescu). În era computerelor și a informatizării, a globalizării tot mai accentuate, piața muncii este hipervolatilă, specializările/ meseriile/ profesiile clasice dispărând zi de zi făcând loc altora. Plus de asta cuvântul job poate să nu necesite nicio calificare prealabilă, tocmai dată fiind efemeritatea sa. Adesea, calificarea la locul de muncă este un bun echivalent pentru cuvântul job.

 

Despre ”Mituri culinare românești” (pp. 30-35) aproape că n-ar mai trebui să amintim, devreme ce acum cam tot românul știe că nu există ”bucătărie românească” (așa cum nu există bucătării naținale, etnice, ci doar obiceiuri culinare zonale granițele statelor fiind transgresate cu nonșalanță). Dan Alexe insistă însă (și bine face!) deconstruind mitul naționalist românesc cum că am avea cea mai grozavă bucătărie din lume, că micii, sarmalele, ciorba de burtă, borșul și mămăliga sunt creații pur românești și pe care nu le mai găsești nicăieri în lume imediat ce ai trecut granițele statului român… Diagnosticul pus aici de D.A. este corect și exact: ”autocongratulare autistică” (p. 30). În realitate, bucatele de mai sus (la fel ca și baladele Meșterul Manole și Miorița) sunt creații balcanice fără o origine etnică clară. Parcă regretând că nu putem revendica ceva bucate pur românești, D.A. nu rezistă ispitei și revine în apărarea unui mit (evidend, doar declarativ, nedemonstrat cu nimic) și se întreabă: ”Și atunci? Ce ne rămâne? Noi n-avem nimic?” și tot el răspunde: ”Ba da, avem două lucruri esențiale, fundamentale, două lucruri pe care nu le mai face nimeni și care, omorând microbii, dând vitamine și întărind sistemul imunitar, au ajutat la supraviețuirea neamului prin mii de ierni de terci și untură: mujdeiul și borșul (zeama acră din tărâțe, nu ciorba impropriu denumită borș)” (p. 32).  A afirma că mujdeiul și borșul sunt mâncăruri pur românești presupune cunoașterea în detaliu a tuturor bucătăriilor lumii și abia apoi, prin eliminarea celor comune, să putem spune: astea se regăsesc doar în spațiul carpato-danubiano-pontic și nicăieri în altă parte…

 

Despre dieta românilor se vorbește și în subcapitolul următor ”Depresia religioasă în țara lui ”mici cu bere” (p. 35-39) care debutează cu o afirmație șoc: ”meniul național standard (al românilor – L.D.) constă în mici cu bere” (p. 35). Cu puțin efort ne putem imagina țăranul român pregătind tradiționalii mici românești și tradiționla bere românească…. J. Ca să probeze faptul că melancolia românilor este generată de consumul excesiv de mici și bere, D.A. îl invocă pe Robert Burton care susținea, pe la începutul secolului 17 că mâncărurile grele compuse din cărnuri și consumul de alcool sunt cauzele melancoliei (depresiei clinice).  Carne + alcool = gută și depresie. D.A. susține că românii își revendică trufaș melancolia făcând trimitere la balcanica Miorița și la Cioran. Românii își justifică propensiunea spre carne și băutură (plus inerenta melancolie), scrie Dan Alexe, prin textele ortodoxe: invitația cristică de a-i mânca trupul și a-i bea sângele… ”Pentru mulți din (corect: dintre – L.D.) compatrioții noștri a fi român înseamnă a fi ortodox” (p. 36). Afirmațiile sociologice tranșante ale observatorului culinar belgo-român pot trezi invidia marxiștilor care studiază lupta dintre clase: ”Orășenii înstăriți triază mâncarea; țăranii și muncitorii și-o asimilează indistinct. Cu toții sunt uniți de mici.” (p. 37). Ok, dar unde este intelectualitatea progresistă, care, în frunte cu clasa muncitoare și țărănimea muncitoare formau până nu demult (1989) poporul unic muncitor?… J  Dar analiza socio-culinară lămurește lucrurile: ”În România, micii au avut întotdeauna (adică de cca 150 de ani de când vorbim despre România – L.D.) un statut socio-culinar neutru. Micii nu sunt orientați socialmente”. (p. 37). Despre construcția ”orientați socialmente” ar fi destule de spus, dar mă rezum la a afirma că este una ciudată. Mi se pare că ”orientați social” era destul… În fine, după ce ni s-a fluturat pe la glandele olfactive și gustative ideea că micii sunt coagulantul nației române, la final ni se servește un duș scoțian: ”Micii se fac însă dintotdeauna (adică de la apariția omului pe aceste meleaguri..L.D.)  în toți Balcanii (cam câți Balcani ar fi?… L.D.) și nu sunt ”produs românesc”. (p. 39). Miracolul este deplin înlăturat la final: ”La origine însă avem acolo doar banalul kebab turco-persan” (p. 39).  Referitor la termenii de ”Balcani”, ”țară balcanică”, ”balcanism” etc., apare imediat întrebarea: care este zona geografică și geopolitică acoperită de acești termeni? Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83 România este doar foarte puțin balcanică (prin regiunea Dobrogea), respectiv cca 6% din suprafața țării. Cultural vorbind, prin Miorița și Manole suntem balcanici 100%, iar prin modul amestecat, postmodern aș spune (oare nu cumva postmodernismul ar putea fi mai bine înțeles prin studierea balcanismului?).

 

Penultimul subcapitol al primului capitol al cărții lui Dan AlexeDacopatia și alte rătăciri românești”, capitol intitulat ”Geste și gesturi la români” este dedicat educației și terminologiei acesteia, cu trimitere la metodele educative de la începuturile civilizației și este intitulat ”Despre viciu, bătaie, pedeapsă și școală” (pp. 40-46).  Evident, debutul vizează ceva negativ la nația română, ceva ce nici corifei ai intelectualității noastre (Vulcănescu, Eliade, Noica) n-au fost în stare să sesizeze: ”neîncrederea profundă de pe aici în învățătură” (p. 40). Adică românul este refractar la a se lăsa educat, modelat, stilat. Frica românului de învățătură ar avea legătură prin faptul că celebra paidee greacă (educarea tineretului la nivel de excelență: vezi și https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia) a devenit în limba română pedeapsă. Firul transformării ar fi, după D.A., următorul: paideea a dat paidevo (citit pedevo) cu sensul de a învăța un copil, iar apoi paidevo a însemnat ”chin, sâcâială”, iar în română a ajuns sub forma pedepsa (a pedepsi). Concluzia (grăbită, cred eu) a autorului este: ”Transmiterea învățăturii = pedeapsă. A pedepsi (un echivalent al lui ”a învăța minte”) este astfel singura urmă în limba română a aparatului pedagogic și a paideei grecești” (p. 40). Opinia mea este că pedeapsa a rămas în memoria foștilor elevi tocmai pentru că este neplăcută, dureroasă. Amintirile plăcute dispar mai repede din memorie decât cele neplăcute. Dar faptul că paideea a ajuns la noi sub forma pedeapsă nu înseamnă că românii ”au o neîncredere profundă față de învățătură”, adică nu învață decât de frică, nicidecum de plăcere (aș zice că românii pot avea o neîncredere profundă față de învățători…). Presupunând că așa au stat și stau lucrurile înseamnă că problema reală a educației de la noi au constituit-o (și o constituie!) profesorii/ pedagogii/ părinții/ educatorii/ învățătorii: E mai ușor pentru pedagog/ părinte să țipe ”Ia și învață poezia, că altfel te altoiesc!”, decât să depună eforturi ”chinuitoare și sâcâitoare” (adică paideice) pentru a stârni la copil curiozitatea și plăcerea de a cunoaște. Pentru a dovedi că românii preferă răutățile (se știe că în orice limbă, printre primele cuvinte învățate sunt cele legate de vicii) D.A. ne mai oferă o mostră de etimologie personală (argumentul: așa e și în albaneză!): cuvântul românesc învățătură vine direct din latinescul viciu. ”Invitiare” însemna a deprinde pe cineva cu relele. Iar relele erau, uneori, bunăciuni… De unde și relativitatea binelui.

 

Rostul acestui subcapitol nu este însă unul strict etimologic, ci este o pledoarie (pe mai multe pagini, îmbinând scene din literatură cu dureroase amintiri personale) în favoarea dialogului civilizat părinte-copil și împotriva utilizării pedepselor în educație. Cu siguranță cititorii acestei cărți vor subscrie. Dar ceilalți, mai numeroși, probabil nu…  În viziunea lui Dan Alexe sintagma ”bătaia este ruptă din rai” este o cheie pentru înțelegerea mentalității naționale (numită de D.A.îndoielnica noastră înțelepciune populară” (p. 42). Sigur, folosirea forței, îndeosebi față de copii/ femei/ bătrâni este un semn de primitivism, dar cred că explicația ar trebui căutată și în apăsarea externă și internă care a marcat variile organizări statale și care au generat, în timp, ceea ce numim azi România. De la cucerirea Daciei de către romani oare câți ani de autonomie/ independență reală am avut? Și câți ani de organizare democratică (nedicatatorială)? Într-un climat opresiv (imperial extern sau dictatorial intern) utilizarea forței pare a fi un lucru firesc, respectiv apare ca o pregătire/ călire pentru (o)presiunile ce vor marca, ulterior, fiecare persoană ajunsă la maturitate..  Bătaie acasă (de la părinți și frații mai mari), bătaie la școală (de la învățători/ profesori/ pedagogi dar și de la colegii din clasele (ceva) mai mari), bătaie pe stradă (cu băieții de cartier/ mahala), bătaie în armată (de la superiori și colegii gradați) – toate astea în cazul unui popor care se laudă că nu a invadat/ bătut pe nimeni din jur… Bine punctează Dan Alexe că nu doar violența fizică deformează caractere (nu formează, cum se mai crede), ci și cea ”morală, verbală sau intelectuală”  (p. 43). Ca unul care am primit toate categoriile de pedepse și, apoi, la rându-mi, am aplicat ”dreptatea” unde apăreau abuzuri am citit ca din propriile gânduri concluziile autorului, după ce amintește lașa declarație părintească ”de ce mă obligi să te bat?”:   ”Acest întortocheat transfer de culpabilitate, care, aplicat sistematic încă din copilărie, produce efecte ireversibile, poate furniza un prim element capabil să ajute la descifrarea complicatei holograme psihologice românești: amestecul de mândrie șovăielnică și de vinovăție burzuluită ce ne caracterizează” (p. 43). Amărăciunea amintirilor legate de acest subiect este, oarecum, atenuată de comicul situației tragice când latinescul castigare (din celebrul ”Ridendo castigat mores”) a ajuns să însemne în limba română ”câștig”! Ce ”frumos” sună: ”Te bat și câștigi!”  Din aproape în aproape, trecând prin raiul/ iadul/ purgatoriul bătăii la români, D.A. ajunge la un diagnostic pe cât de trist, pe atât de adevărat, concretizat în subtitlul: ”Sufocanta și infantilizanta familie românească” (p. 45). Surprinzător pentru mulți cititori (probabil) afirmația că nu etica protestantă (cf. Max Weber), ci familia mononucleară (cf. Emmanuel Todd) a generat capitalismul, îl conduce pe Dan Alexe la ideea că ”Familia comunitară ar justifica importanța fascismului și a comunismului în Italia, Grecia și Europa de Est” (p. 46) urmată de constatarea că în România creșterea copiilor de către bunici a dus/ duce la ”infantilizarea generației intermediare”.

 

În fine, printre celelalte ”geste și gesturi la româniDan Alexe – ateu convins și declarat deschis în mod public – nu pierde prilejul să critice apăcăturile negustorești-comerciale-financiare ale mult preaiubitorilor de arginți părinți ortodocși de la noi. Rare sunt ieșirile de arginți din visteriile canonice, mult prea rare în comparație cu intrările, fapt care îi permite lui D.A. să afirme că ”Biserica Ortodoxă nu cunoaște compasiunea” (p. 47). Agreez formularea autorului (utilizată și de mine în forme asemănătoare cum ar fi ”ideologia teologală”, ”ideologia religioasă” sau ”ideologia bisericii”) : ”Ideologia ortodoxă nu cunoaște compasiunea (ci doar, eventual, mila” (p. 47). Las cititorul să descopere argumentele de ordin istoric, lingvistic, terminologic și etimologic în susținerea acestei afirmații. În încheiere, doar două (mici) observații: prima, cel care se căznea să locuiască în vârful unui stâlp,  Simeon Stilitul, are și un echivalent mai românesc: Simeon Stâlpnicul; a doua, cuvântul ”milă” are și în mentalitatea românilor sensul de ”drag”. Iată opinia lui Dan Alexe: ”Așa încât limba română nu cunoaște decât degradanta milă, și ea un împrumut din limbile slavilor din Balcani. Și aceasta însă e deturnată negativ, pentru că, în limbile slavilor de la sud de Dunăre, milo mi je înseamnă: mi-e drag de el/ ea, iar nu mi-e… milă de cei care pătimesc” (p. 48).

 

 

Prima parte a acestei pseudorecenzii poate fi citită la adresa: https://liviudrugus.wordpress.com/2015/07/22/dan-alexe-deconstruieste-postmoderneste-printre-altele-temeliile-putrede-ale-nationalismului-romanesc-retrograd-ilogic-inutil-si-pagubos-partea-1-a-a-pseudorecenziei-despre/

Liviu Druguș, Miroslava, Iași

10 august 2015

(va urma)

 

 

Webografie

 

https://en.wikipedia.org/wiki/Noam_Chomsky  Noam Chomsky

https://ro.wikipedia.org/wiki/Peninsula_Balcanic%C4%83  Peninsula Balcanică

https://en.wikipedia.org/wiki/Paideia  Paideia

https://liviudrugus.wordpress.com/2012/03/14/cum-e-romanii-si-ce-vrea-dansii-sau-dincolo-de-mituri-metafore-si-magii-mioritice/   recenzia mea la cartea lui Dorin Bodea

 

http://www.descopera.ro/descopera-istoria-romanilor/5163782-povestea-lui-pazvante-chioru Povestea lui Pazvante Chioru. Ipoteză etnicistă neverificată/ neprobată: Întemeietorul Imperiului Otoman (Osman – care apoi s-a transformat în Otoman) ar fi un român din Timoc (probabil un strămoș al românului Tesla)

 

De adăugat la partea 1: https://youtu.be/jUgJd2mS3LY La plaisir du texte, par Ronald Barthes