liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive lunare: August 2011

Jean-Loup d’Autrecourt incita la cateva remarci a(n)xioase pe tema conceptului de “valoare epistemologica” (partea I)


Remarci a(n)xioase pe tema conceptului de “valoare epistemologica” (partea I)

Liviu Drugus

https://liviudrugus.wordpress.com

Precizare: Pentru mine o recenzie este o invitatie la dialog si nu o lauda “gretoasa” sau o critica “desantata”. Cu atat mai putin, indeosebi in cazul de fata, critica mea nu este o incercare de “injosire” a unei reviste (Tribuna – pe care o apreciez in mod deosebit, considerand-o ca este la “inaltimea” valorica pe care o astept de la un bilunar) sau de “subminare” a unei zone de cultura (Cluj) pe care o vad capitala culturala europeana in 2020.

O definire a termenilor utilizati intr-un discurs este absolut necesara oricarui demers eseistic, analitic, filosofic etc., indeosebi datorita marii varietati de sensuri conferite de diversii autori care trateaza teme similare. Notiunea de “valoare” este una foarte larg folosita, dar fara a se preciza, intotdeauna, sensul acceptat sau propus.  Jean-Loup d’Autrecourt (JLA) face parte dintre putinii care respecta aceasta regula atunci cand ofera cititorilor revistei Tribuna (nr 214 si 215/ august 2011 si 216 si 217/ septembrie 2011) un interesant articol intitulat “Valori cognitive, valori epistemologice”. Dupa o scurta si nepretentioasa prezentare a problematicii valorii, autorul intelege ca descrierea si definirea conceptului analizat pe parcursul articolului sunt absolut necesare. O prima descriere este sublinierea faptului ca “in spatele ideii de valoare se afla ideea de bine” (214, p. 24), ceea ce ar presupune ca cititorii articolului au deja o definitie a notiunii de “bine”.

Pentru mine, cele doua concepte (valoare si bine) se afla cam la acelasi nivel de generalitate, caz in care descrierea ideii de valoare prin aceea de bine nu este de prea mare ajutur (mai ales daca realizam ca “binele” are acceptiuni dintre cele mai variate si chiar ciudate. (“L-am batut bine” inseamna pentru multi dintre noi faptul ca “batutul” a fost batut rau de tot…). Adesea, daca discut cu cineva care foloseste termenul de valoare, il rog sa dea o definitie ad-hoc, ca sa pot urmari mai bine discutia. Multi dintre ei au pus semnul egal intre “valoare” si “important” (cu obsevarea ca lucrurile importante nu sunt necesarmente si “bune”).

Urmeaza, in articolul lui JLA, si o completare a descrierii notiunii de valoare (in lipsa unei definitii aristotelice sau care sa respecte canoanele vreunor alte scoli de gandire): “Valorile sunt niste bunuri (materiale sau spirituale), pe care toti dorim sa le obtinem, iar atunci cand renuntam la bunuri, inseamna ca “ni s-a urat cu binele” cum spune locutiunea populara” (ibidem). Aceasta descriere/ definitie a valorii plasata intre doua trimiteri la Nietzsche, una despre “rasturnarea valorilor” si alta despre nihilism ca depreciere a valorilor superioare, confera ideii de valoare (in acceptiunea JLA) un sens eminamente pozitiv (prin antiteza ca rasturnarea si deprecierea care sun eminamente negative). Dar dificultatile teoretice abia acum urmeaza (cap. A. “Cateva dificultati teoretice”).  Dupa parerea mea, o definitie ceva mai riguroasa a notiunii de “valoare” poate fi data apeland la ceva mai concretele si mai uzualele concepte de “scop” si “mijloc”.  De fapt, adecvarea dintre un scop urmarit si mijloacele aduse pentru atingerea lui genereaza tot ideea de “bine”, dar la un mod mai aplicat, mai concret, mai legat de persoanele implicate si ceva mai stabil in comparatie cu mai abstractul si mai prea uzualul “bine”, fara trimitere la actorii si evaluatorii implicati. . Aplicand aceasta definitie a valorii la titlul articolului lui JLA, eu inteleg prin “valoare cognitiva” intersectia dintre scop (un anumit nivel de cunoastere dorit de cineva) si  mijloace (necesare si ajutatoare sa atinga acel nivel de cunoastere), iar prin “valoare epistemologica”: interesectia dintre scopul numit cunoastere stiintifica riguroasa si mijloacele apte sa produca asa ceva. Spre exemplu, daca eu enunt o teorie/ ipoteza (scopul publicarii enuntului este de a-mi face cunoascuta realizarea mea) si daca nu fac si o demonstratie riguroasa (mijlocul de a deveni credibil) referitoare la corectitudinea acesteia, atuncu teoria/ ipoteza mea nu este valida/ buna/ valoroasa/ valabila/ adecvata/ importanta etc. Avantajul definirii unui axio-concept prin continuumul scop-mijloc (cele doua elemente nu pot fi disociate, fara a afecta grav ideea de valoare/ bine/ etc.) De aceea am criticat in mai multe randuri dihotomia (kantiana?) facuta de Petre Andrei atunci cand vorbeste despre valori-scop si valori-mijloace. El a procedat la ceea ce tocmai am spus ca nu este posibil: sa vorbesti despre scopuri fara sa te referi la mijloacele pentru atingerea lor, sau sa te referi la mijloace fara sa le sugerezi la ce scopuri ar putea fi utilizate. Convingerea mea este ca nu exista scopuri in adevaratul sens al cuvantului daca nu se precizeaza mijloacele folosite si nu exista mijloace propriu-zise  daca nu au capacitatea de a ajuta la atingerea unui scop sau altul.  Am convingerea ca nu exista scopuri in sine (adica necorelate cu mijloacelle de realizare, cu actorul care stabileste scopul, cu cei care combina mijloacele si cu cine face evaluarea gradului de atingere a scopului). Asadar, conceptul de valoare este unul eminamente subiectiv, lipsa evaluatorului uman anuland orice idee de valoare, respectiv de evaluare. Aceste precizari fiind facute, unul dintre scopurile mele scriind acest articol-recenzie si anume propunerea mea de a defini valoarea prin corelatele lor “scop” si “mijloc” este deja atins. Mijlocul folosit este tocmai articolul de fata. Aici ajung la definirea valorii ca o stare de “bine”. Sunt de acord cu acest lucru, respectiv cu faptul ca valoare = bine, cu conditia ca acest bine sa fie mereu verificabil prin claritatea scopurilor si precizarea corecta a rezultatelor obtinute. De fapt, “bine” inseamna adecvarea dintre scopul propus si mijlocul folosit. Deoarece conceptul de “bine” este destul de tocita (prin uzul comun) si neclara (neexistand o definitie riguroasa),  eu unul preferand inlocuirea lui (a conceptului de bine) cu conceptul de “adecvare”. Daca raspunsul la intrebarea: sunt mijloacele folosite de mine adecvate pentru atingerea scopului?, este unul pozitiv, atunci “adecvare” inseamna “bine”.  Desigur, “binele” are si el trepte, grade, nuante. Avem nu doar “bine”, ci avem si “binisor”, si “excelent” sau… “super”! Cu “adecvarea” e mai greu de jonglat. Etimologic, “adecvare” provine din lat. “ad equatio”, adica la egalitate, sau posibilitatea de a pune pe acelasi plan doua lucruri/ actiuni/ idei etc. Pentru mine “adecvat” inseamna ca mijloacele se resorb in scopul atins. Aici ma ajuta Sartre care spune ca “Scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor folosite pentru atingerea lui”. Cu alte cuvinte, adecvarea mijloacelor la scopuri si/ sau a scopurilor la mijloace, inseamna dreptul nostru de a pune semnul egal intre scopuri si mijloace, la modul practic, real. Si teoretic, orice scop este egal cu suma mijloacelor consumate sau necesar a fi consumate pentru atingerea lui. Mai mult, orice scop odata atins devine instantaneu un (posibil) mijloc de atingere a unor alte scopuri. Acest tandem infinit scopuri-mijloace este tocmai istoria valorii actiunilor care prind contur in urma definirii clare a scopurilor si alegerii corecte a mijloacelor (din punctul de vedere al evaluatorului). Este interesant de observat faptul ca adecvarea se face permanent pe parcursul desfasurarii intregii actiuni, si chiar inainte ca aceasta sa se declanseze. Astfel, spunem ca cel mai adecvat mijloc (de transport) pentru a ajunge de la Paris la Bucuresti este avionul, iar adecvarea incepe in mintea noastra in momentul in care am luat decizia de a efectua deplasarea. (De la Bucuresti la Paris s-ar putea sa fie mai adecvata, pentru unii, calatoria cu trenul sau masina…Dupa cum si raul de avion poate exclude acest mijloc si pentru un francez). Am luat acest exemplu pentru a sugera relativitatea conceptului de valoare (ca si acela de frumos, bine, adevarat etc. De ex. “locutiunea populara” “nu-I frumos ce-I frumos, da’i frumos ce-mi place mie” confirma ideea de relativitate).

“Aparent, bunurile care erau inainte stimate sau dorite nu mai sunt in prezent” scrie JLA in debutul capitolului A. “Aparent” vrea sa insemne, probabil, “doar in aparenta”, “doar ni se pare ca” adica “iluzoriu”. Sau este un “false friend” inghitit pe nemestecate de unii traducatori de la noi, in timp ce sensul original este acela de “real”, “conform simturilor noastre” respectiv un sens exact opus celui de”fals”,  “iluzoriu”? Facand abstractie de “dificultatea teoretica” indusa de cuvantul “aparent” eu unul inteleg prin fraza citata mai sus ca JLA face o pledoarie subtila pentru relativitatea valorica (eu accept chiar si “relativismul axiologic” devreme ce ma declar si cred (de vreo doua decenii…) ca sunt un postmodern(ist) incorigibil… E clar, are valoare ceea ce iti doresti, dar inca nu ai, iar dupa ce te saturi valoarea scade… (valoarea marginala a fiecarei felii de paine ingurgitate este din ce in ce mai mica, pana la zero). JLA se complica singur oferind o lista de (cvasi)sinonime pentru notiunea de valoare: ceva dorit, stimat, pretuit, important, cu miza. Subscriu la ideea ca toate acestea sugereaza implicit ideea de valoare. Mai complicat devine cazul cand JLA dihotomizeaza lucrurile: unele care poseda valoare si altele care (nu mai) sunt valori. Adica, exista “valoare intrinseca”, exista ceva dincolo de abilitatea noastra de a valoriza, de a conferi valoare? Se pare ca JLA adora “locutiunea” kantiana “Omul este intotdeauna scop si niciodata mijloc”. Eu unul sustin, de ceva vreme, exact contrariul, respectiv ca omul este principalul mijloc in atingerea scopurilor sale (si ale altora, desigur)…. Dar, exista “valori in sine”? Din nou este chemat in ajutor Nietzsche care si el vazuse, la sfarsit de secol 19, o “aparenta deflatiune a valorilor”.  Aparenta, adica imaginara, inchipuita? Sau una evidenta, incontestabila? Din nou suntem la o rascruce semantica fara semne indicatoare…  Si inca ceva: “deflatiune” este totuna cu “deflatie” ?  Mirarea provine din faptul ca autorul le foloseste alternativ fara a motiva optiunea pentru unul sau altul dintree termeni intr-un context sau altul.

In continuare, JLA ne invita la o discutie despre lucrurile cele mai prozaice, adesea triste si rele: piata, marfuri, burse, finante, economie, industrie. Cu cca trei decenii in urma, pe cand incercam sa patrund cat mai profund intimitatile “pietrei unghiulare” a doctrinei economice marxiste, teoria valorii- munca, incercam sa aplic criteriile estetice la ceea ce se numea, pe atunci economie (productia bunurilor materiale). Asta se putea numi un fel de axiologie economica. Am intrebat colegii “filosofi” (adica absolventi de filosofie) cum se aplica teoria valorii munca in arta (literatura, pictura etc). Am primit un raspuns care ma nemultumeste si azi: pai una-i economia si alta-i arta…  Iar raspunsul la acest raspuns l-am dat afirmand ca politicul=economicul=eticul, afirmatie pe care o sustin si azi fara a primi inca vreun contra-raspuns argumentat. Pentru JLA  raul provine din economie (“Cele mai mari crize si catastrofe contemporane au fost provocate la acest nivel” (ibidem). Subscriu la aceasta afirmatie cu o conditie care vizeaza completitudinea cauzala. Adica “buba” vine dinspre esenta lucrurilor, respectiv dinspre continuumul politic-economic-etic, adinca din totalitatea scopurilor si mijloacelor in cvasiinfinitatea combinatiilor posibile si acceptabile de catre oamenii de varii ranguri si puteri de influenta. JLA afirma ca raul ar veni de la conflictul intre valori, subliniind ca este o miza (nenumita  de JLA) in acest rau. Banuiala mea este ca JLA se refera la “profit” ca motor al capitalismului.  Sa presupunem ca stim care este radacina raului (iar sunt banuielnic si cred ca JLA are in vedere capitalismul, burghezia exploatatoare, complexul militar industrial, imperialismul american… daca cumva aceste cuvinte au vreo rezonanta in amintirile celor care au trait “fericirea” de a nu avea capitalism…). Acum, daca stim cine este Zmeul cel rau se cuvine sa-l cautam pe Fat (cel) Frumos (FF) care sa asaneze moral aceasta mlastina fetida a intereselor financiare perfide… Iar JLA  ni-l indica, soteriologic vorbind, pe FF  in “persoana” “valorilor stiintifice” (numite, in titlu, “valori epistemologice”).  Deci, pana la urma, Dostoievski avea dreptate: Frumosul va salva lumea (de raul capitalist)! Putem , deci sa ne incredem ca STIINTA este salvatoarea intregii lumi? Ne-a spus sa ne incredem in “stiinta” si F.Taylor, intemeietorul managementului “stiintific”, apoi Marx cu al sau socialism “stiintific”, urmat indeaproape de Hitler cu fundamentarea “stiintifica” a rasismului si a arianismului. Mai doriti salvatori? Atunci sa-l invocam pe Leo Hubbard cu Biserica (se putea altfel?) scientologica…  Pentru JLA, in prezent, “totul pare sa depinda de valorile stiintifice”.  Adica pozitivismul si scientismul redivivus? Sau tocmai pozitivismul este incriminat ca fiind Zmeul cel rau?  Destul de deranjant pentru mine este faptul ca JLA nu are opinii, nu se implica in dialogul cu reprezentantii invocati, ci se rezuma la a reproduce “in mod filosofic” ce mai zic unii si altii, ba chiar nici nu mai indica vreo persoana concreta: totul este “aparent” “se pare ca”, “pare uimitor si nelinistitor”, “uneori aceste expresii par fortate”, “se procedeaza”, “se discuta” etc, etc. Poate tocmai aceasta discutare la general ma intriga si ma determina sa nu fac si eu ceea ce mie nu-mi place, adica sa opiniez si eu (doar) la general sau sa folosesc neutrele “se scrie” “se spune” in loc de “JLA scrie” sau “JLA spune”. Mai mult, constat ca acest stil de dialog critic nu este deloc agreat in Romania. Mi se atrage atentia: “Alo! Opera, nu omul!” (Maiorescu), ceea ce ma obliga sa declar aici ca nu sunt maiorescian deloc. Opera este a unui autor si eu vreau sa discut cu autorul, nu cu opera… (cel putin asta e ordinea pe care o prefer). Unii sunt mai transanti in a nu fi de acord cu aceasta preocupare a mea de a dialoga cu omul ,nu cu opera lui, si ma apostrofeaza: “Ce ai cu omul? Ce ti-a facut?”. “Nimic! Doar ca vreau sa-mi spun si eu parerea despre parerile lui!”. Adica, sper si cred in virtutile dialogului real, sincer, generator de claritate.

Stilul practicat de JLA imi creeaza ceva probleme: adica, eu cu cine dialoghez, cu JLA sau cu niste vorbe (idei este prea mult spus). De exemplu, JLA scrie: “Ceea ce pare uimitor si, prin urmare, nelinistitor, este modificarea valorilor umaniste. Conform caror criterii ar trebui estimat omul?  Ce inseamna sintagma <ameliorarea sau cresterea omului>? De asemenea, ce sens are expresia <a investi in om>? Se trece de la stimare (respectare) la estimare (cantarire, evaluare)?” si sirul intrebarilor formulate de JLA se intinde pe inca 14 randuri de articol de revista. Nu stim cine a modificat valorile umaniste, nu ne spune nici JLA. Nu stim cine a lansat sintagma, cine a facut trecerea etc. si nici JLA nu ne spune. Si asta in contextul in care autorul ne invita sa discutam despre “valorile epistemologice”! Indemnul autorului: “sa fim capabili sa creditam sau sa discreditam cunostintele, sa ne apropiem si sa stapanim fenomenele asociate de inflatie si deflatie cognitiva” imi suna mai mult a inflatie verbala decat un asteptat plus de cunoastere… Dar, tocmai in momentul in care JLA se uimeste mai tare de faptul ca se clameaza progresul in stiinta fara a avea fapte concrete ale acestui progres JLA pune o intrebare al carui raspuns il astept chiar de la autor. Iata intrebarea: “Cum se poate explica in acest caz ca ii obligam pe studenti sa invete teorii care par caduce, vechi, perimate”? Chiar! Cine ii poate obliga pe profesori sa le ceara studentilor sa accepte ceea ce profesorii considera a fi desuet si lipsit de valoare? Cred ca doar ei insisi! Cand nu ai nimic de spus, nu ai contribuit cu nimic la un plus oarecare de cunoastere, atunci umpli orele cu teorii invechite pe care le critici si … atat.  Si totusi, dincolo de faptul ca poate chiar JLA procedeaza astfel, acesta vine, in sfarsit! cu o acuza  concreta: “nu dispunem de nici o teorie epistemologica fiabila care sa poata sa dea socoteala in mod satisfacator despre functionarea cercetarii stiintifice”. Aici chiar ca JLA trebuie felicitat pentru curajul de a pune sub semnul intrebarii modul de cuantificare a plusului de cunoastere obtinut prin cercetari solid si (adesea) tamp finantate… Raspunsul chiar ne intereseaza pe toti, mai ales ca randurile de fata sunt scrise inainte ca mult asteptata, dorita, hulita (dupa caz) clasificare a universitatilor si ierarhizare a programelor dupa (cum se putea altfel?) aportul adus la cunoastere prin cercetarea “stiintifica”. Evident, solutia ramane in sfera interesului maxim si dupa aparitia clasamentului pe cele trei ligi (A, B, si C) deoarece, in functie de ambitiile si potentialele fiecareia dintre universitati, in continuare vor avea loc promovari sau retogradari dintr-o liga in alta. Dialogurile consistente de pe forumurile de discutii EduCer si FAR, dar si articole din Hot News, Capital, Dilema Veche, etc. au evidentiat ca o clasificare facuta dupa criterii cantitative nu este suficienta in lipsa unei evaluari calitative. Scientometrie versus bibliometrie. Probabil, JLA are o solutie de evaluare “obiectiva” a cercetarii stiintifice, altfel “ce mai kikirez galceva?” (Presupun ca este de la sine inteles ca resping total ideea de “valoare/ evaluare obiectiva”, devrem ce am subliniat deja ca pentru mine idea de evaluare este eminamente subiectiva, fiind opera subiectilor umani si nu a unor “operatori’ neutri…). O sa formulez si eu solutiile pe care le intrevad pentru a stimula o cercetare reala si, in consecinta, si evaluari realiste. Cred ca aplicarea clasicului tandem cerere-oferta ar fi de mare folos in eliminarea marelor deturnari de fonduri in cercetari inepte si, evident, inutile. Mai ales in cercetarile legate de om cred ca cercetatorii ar trebui sa-si descrie (ei, mai intai!) oferta, iar institutiile/ organizatiile/ firmele interesate vor accepta (sau nu) sa investeasca in ideea respectiva si, desigur, sa-si asume riscurile. Sistemul actual, prin care mai intai se anunta banii alocati pe anumite domenii si apoi se asteapta propuneri care sa consume acei bani, este risipitoare si cu potential foarte ridicat de frauda. Transparenta totala a rezultatelor cercetarii si a costurilor aferente ar mai atenua coruptia din domeniul cercetarii. Daca avem o cercetare mimetica, evident ca si evaluarea va fi aidoma. Si inca o propunere: CNCS (sau alte foruri care au ca misiune sa stimuleze si sa sustina financiar cercetari cu grad ridicat de utilitate si aplicabilitate) sa introduca obligativitatea ca articolele publicate in reviste evaluate si actreditate de CNCS sa aiba o sectiune care sa contina urmatoarele informatii: autoevaluarea utilitatii cercetarii, pe o scara conventionala (de la 1 la 10 sau de la 1 la 100), sa sublinieze concret elementele de noutate aduse, sa autoevalueze eficienta cercetarii (mijloace utilizate/ rezultate obtinute, cu indicarea duratei de timp, etc). Mai mult, la inceputul unei cercetari care solicita finantare si, ulterior, publicare, autorul/ autorii cercetarii sa se inscrie cu tema data la CNCS, pentru ca sa se faca si o evaluare a consumului de timp pentru obtinerea rezultatului vizat. Se va evita astfel, plagiatul, scriere de doua trei articole/ zi sau care sa fie doar expuneri de intentii sau mimari ale unei cercetari reale. In fine, aplicarea definitiei pe care o dau eu valorii, prin expunerea clara a scopurilor urmarite, a mijloacelor folosite si a rezultatelor obtinute, este de natura sa sporeasca gradul de corectitudine a procesului de evaluare. Evident, ulterior se vor adauga si celelalte criterii de evaluare, postpublicare (factor de impact, numar de citari, importanta relativa a publicatiei etc.). Din pacate inca primeaza criteriile cantitative de evaluare a rezultatelor (de ex. numar de articole poublicate in reviste cotate ISI, criteriile de cotare fiind destul de relative, ca sa nu zic ciudate). Spre exemplu, propunand includerea revistei ETC (www.ugb.ro/etc) in baza de date ISI Thomson am primit reprosul (nelegat deloc de vreo idee de calitate sau de valoare) si anume ca revista a publicat din prea multe domenii (economie, drept, sociologie, politologie, ecologie, metodologie etc. – domenii pe care eu le doresc integrate si compactizate intr-o viziune unitara despre om si actiunea umana). Nu intamplator ideea de transdisciplinaritate – inclusa in chiar miezul titlului revistei “Economy Transdisciplinarity Cognition” – deranjeaza operatorii din aceste baze de date (comerciale, in ultima instanta) facand dificila clasificarea scientometrica si bibliometrica deopotriva.

Dar mai intai sa vedem care este solutia oferita de JLA: “Credem ca doar o teorie a valorilor epistemologice ar fi capabila sa dea socoteala de astfel de fenomene ciudate, care sa puna la indoiala chiar stiinta”. Asadar, o axiologie epistemologica! Sau, o metaepistemologie! De ce nu? Dar sa las autorul sa-si prezinte propunerea. Astfel, JLA invita sa citim capitolul B. Repere si perspective epistemologice, care chiar interesaza din punct de vedere axiologic si epistemologic practic. Suntem invitati (noi, cititorii) sa aflam ce sunt valorile epistemologice, si aflam ca acestea sunt “moduri sau criterii de evaluare cu privire la cunoasterea pe care o avem despre ceva anume; pretul pe care suntem dispusi sa-l platim pentru a obtine o cunostinta oarecare; de asemenea locul ocupat de o teorie stiintifica intr-un anume context de valori; functia sau rolul jucat in procesele de cunoastere; ba chiar gradul, capacitatea sau potenta lui cognitiva; in fine, chiar cunostintele, teoriile sau ideile fundamentale intelese ca atare”. Precursorii acestor elemente de constituire a valorilor epistemologice sunt amintiti ca fiind conventionalismul instrumental sau metodologic al lui Poincare (1905) – la care JLA adera -, teoria matricei stilistice a lui Lucian Blaga (1942), “valoarea epistemologica” a lui G. Bachelard (1949), acesta neoferind si necesara teorie a acestor valori, JLA apreciind insa contributia francezului ca fiind geniala.  Si eu cred ca romanul Lucian Blaga este genial… Dupa cea am luat cunostinta despre continutul conceptului de valoare epistemologica, de contextul istoric in care a aparut, asteptam sa vad cum se foloseste aceasta teorie in evaluarea contributiilor stiintifice… Dar nu, JLA este expert in teoria suspansului. Pana a ne delecta cu aflarea utilizarilor practice ale axiologiei epistemice autorul ne atrage atentia la ce ar fi folositoare o teorie a valorilor epistemologice. Deci, o definire clara a scopului! Asadar, teoria axiologiei epistemice ar putea “sa explice demersul cercetarii stiintifice (probabil o Metodologie a cercetarii stiintifice – LD), sa reabilliteze cercetarea stiintifica si sa o salveze astfel de dogmatism, de scientism, de obscurantism si mai ales de irationalism” Iibidem). Pana aici – nimic nou! Urmeaza o incadrare a conceptului in cauza in rigorile moderniste carteziene si  in cele leibniziene (meliorismul). Din nou, nimic nou! Deja am impresia ca ne invartim intr-un cerc deloc plin de virtuti. Asadar, valorile epistemologice trebuie sa promoveze “mai binele” – meliorul (care, de regula, este dusmanul binelui). As vrea sa stiu de ce este atat de importanta sintagma “valori epistemologice” (importanta care a fost atat de ignorata pana acum, ne asigura JLA). Si, surpriza! Chiar aflu, din urmatorul paragraf care sunt virtutile nedescoperite inca ale sintagmei cu pricina. Iata-le: “Sintagma …este capabila de a clarifica (nu era mai bine “sa clarifice? – LD) si de a unifica (“sa unifice?” – LD) demersuri aparent divergente, ba chiar opuse in istoria stiintelor si a tehnicilor”. Asta era! Noua sintagma va face unirea contrariilor (coincidentia oppositorum), va promova logica tertului inclus si viziunea integratoare, holistica, va transdisciplinariza demersul axioepistemic (oare?). Desigur, argumentul vine imediat: “Argumentul este simplu: in acelasi fel in care se face apel la conventii discursive, literare, etice, logico-matematice, pentru a stabili valori morale, estetice sau economice, am putea sa construim o axiologie epistemica. Odata ce conventiile au fost acceptate, trebuie doar sa urmam jocul permanent al conflictelor de valori stiintifice, de-a lungul istoriei (plan diacronic orizontal) si in actualitate (plan diacronic vertical) “.  Pe scurt, ni se propune o noua conventie prin care sa se compare intre ele “valorile morale si umaniste cu alte valori: epistemologice, stiintifice, tehnologice etc.” Cam pana aici s-a ajuns cu argumentarea solutiei salvatoare numita “axiologie epistemica”, iar pentru  a justifica conceptul de “valoare epistemologica” autorul ne invita la un nou excurs al conceptului de valoare derulat pe parcursul a trei etape: 1) valorile discursiv simbolice; 2) valorile epistemologice si cognitive propriu-zise si c) axiologia epistemologica. Pentru explicitarea acestor trei categorii de valori JLA mai are nevoie de mai multe pagini in revista Tribuna, continuarea fiind, asadar, in nr. 215 (16 – 31 august 2011) si in numerele din luna septembrie 2011.

Capitolul C. Valorile discursive simbolice ocupa inca doua pagini din nr. 215 si este dedicat doar pentru elucidarea a doua categorii de valori discursive: 1) valorile simbolice  si 2) valorile lingvistice si semantice. Se da ca exemplu de valoare intrinseca simbolul: “Probabil ca simbolul reprezinta una din (corect: dintre – LD) rarele valori intrinseci” (Tribuna, nr 215, p. 24). Fara niciun echivoc, acest exemplu de valoare intrinseca nu ma convinge deloc. Poate o definire a acestei categorii valorice ar putea ajuta la o intelegere mai buna a argumentatiei existentei unor valori in afara subiectului evaluator… De asemenea, daca tot sunt putine exemple din aceasta categorie, ar fi meritat amintite… Valoarea intrinseca este definita in finante astfel: “Valoare in sine a unui activ, bazata pe valoarea actualizata a fluxului estimat de numerar. Pentru optiunile ce se negociaza la bursa, valoarea intrinseca este diferenta dintre pretul curent de piata (pretul suport sau pretul subiacent) si pretul de exercitare, in cazul optiunii call si diferenta intre pretul de exercitare si pretul curent al pietei in cazul optiunii put.
Valoarea intrinseca a unei actiuni sau parti sociale este calculata prin raportarea activului net corijat la numarul de titluri care compun capitalul” (Cf. http://www.rubinian.com/dictionar_detalii.php?id=1512). Definitia respinge, cred, orice posibilitate de a accepta ca un activ – prin faptul ca este evaluat de cel putin cateva persoane (subiecti evaluatori) si care au stabilit nivelul de atingere a unui scop exprimat printr-un pret: pret curent de piata (numit si pret suport sau pret subiacent) si pretul de exercitare – poate avea o valoare intrinseca, adica prin el insusi. Aparenta de contrabalansare a perceptiilor personale la vanzare si la cumparare nu face decat sa sublinieze ca nu pot exista active cu valori intrinseci, ci doar cu valori stabilite de evaluatori umani. Este inca o iluzie, alaturi de altele care mai populeaza asa-zisele stiinte economice (ca de ex. “pret just/ corect”). In sens economic mai larg, ideea de valoare intrinseca vrea sa sugereze ideea de autentic, real, “obiectiv”, neinfluentat de o parere sau alta. Iata o definitie data de un site specializat in investitii: “The actual value of a company or an asset based on an underlying perception of its true value including all aspects of the business, in terms of both tangible and intangible factors. This value may or may not be the same as the current market value. Value investors use a variety of analytical techniques in order to estimate the intrinsic value of securities in hopes of finding investments where the true value of the investment exceeds its current market value” ( http://www.investopedia.com/terms/i/intrinsicvalue.asp#ixzz1VmUHGoIv). Ideea de valoare intrinseca este expresia neputintei de a avea un punct ferm de sprijin in evaluare, este visul si iluzia de a “obiectiva” evaluarea unor realitati.  Tocmai exemplele luate din evaluarea financiar-bursiera si cea economica in general, comparate cu exemplul dat de JLA (simbolurile sunt valori intrinseci) demonstreaza ca dialogul inter-discipline si limbajul comun sunt necesare (ca sa nu mai vorbesc despre proiectele de unificare a stiintei, unul dintre ele, cu referire la asa-zisele stiinte umaniste si sociale fiind propus de subsemnatul si avand ca ax principal Metodologia Scop Mijloc. Revenind la pledoaria lui JLA pentru caracterul intrinsic al valorilor simbolice remarc o incongruenta si o inconsecventa a autorului. Daca la inceputul articolului JLA spunea ca „in spatele ideii de valoare se ascunde ideea de bine”( nr.214, p. 24), acum, discutand despre valorile simbolice intrinseci, ideea de bine dispare si este inlocuita cu aceea de importanta: „…simbolul reprezinta una din rarele valori intrinseci. Altfel spus, el este important prin el insusi”. Deci, nu este bun prin el insusi, ci are doar importanta prin ceea ce este el. Nu cred ca putem pune semnul egal, aici, intre „bine” si „important”… Las deoparte eroarea de tehnoredactare „caci coexistent” si pun sub semnul intrebarii identitatea sugerata de JLA intre „homo symbolicus” si „homo sapiens” pe de o parte si intre „rationalitate” si „constinta” pe de alta parte. Poate intr-un articol viitor JLA va incerca o demonstrare mai consistenta a celor doua (presupuse si afirmate de JLA) egalitati.

Interesant de retinut este definitia limbii data de Saussure: „un sistem de valori, care conserva si produce valori”. Incerc o noua conexiune cu definirea valorii prin intermediul conceptelor dee scop si mijloc. Mai mult chiar, aduc aici in discutie si propunerea mea de compactizare a asa ziselor stiinte sociale si umaniste prin intermediul (ati ghicit!) tot al celor doua concepte: scop si mijloc. Astfel, in conceptia mea, limba este, inainte de toate, „un mijloc de comunicare”, situatie in care lingvistica devine parte a economicii (domeniul mijloacelor): teoria care studiaza colectarea, combinarea si consumarea mijloacelor. Cineva ar putea sa ma acuze de economism sau de incercare de a introduce in biata disciplina numita economie (oricum, cu o reputatie mai mult decat stirbita) a multe domenii autonomizate si foarte mandre de independenta lor. De fapt, eu nu inghesui in economie varii discipline autonome, ci largesc arealul de interes al economicului peste intreaga zona a mijloacelor cu cele trei caracteristici. Astfel, si muzica, artele plastice etc. fac parte din economie, deoarece combina mijloace specifice (sunete, litere, tonuri, materiale, imagini etc). Fara a intra aici in detalii, subliniez doar ca rostul acestei structurari si alaturari insolite de domenii are un scop precis: stimularea ideilor noi, promovarea transdisciplinarizarii cunoasterii si posibila unificare a cunoasterii prin structuri umane esentializate (scop, mijloc, adecvare scop-mijloc etc.). Oarecum asemanator ideii mele de structurare a cunoasterii dupa noi criterii, face si JLA atunci cand ne poarta prin structuri algebrice, constiinta si comunicare lingvistica, mitologie si simbolistica sub steagul explicarii conceptului de valoare. Iar daca explicam si conceptul de valoare prin scop si mijloc, atunci demersul filosofului francez este unul util ideii de (re)unificare a cunoasterii. Ma simt aici ajutat si de Deleuze, postmodernul, care, in exprimarea Annei Sauvagnargues (in articolul sau din Le Magazine Literaire, nr. 496/  aprilie 2010, tradus si publicat in Tribuna nr 215/ august 2011, p. 26) redefineste literatura ca „aparat de explorare a realului”. „Literatura detecteaza si exploreaza modurile noatre de individuare concrete, capturand fortele care se desfasoara in societate, propunand noi moduri de a actiona si de a simti” (ibidem). Am reprodus aceste idei despre literatura (in viziune deleuzeana) pentru a arata cat este de asemanatoare literatura cu … managementul. In definirea pe care o dau eu acestei practici umane, managementul inseamna „mod de gandire, simtire si actiune”. Cu siguranta, literatura si managementul fac parte din sfera economicului – domeniul studierii combinarii mijloacelor (gandire, simtire si actiune – printre altele) pentru atingerea unor scopuri anterior propuse/ dorite sau acceptate. Intrebarea mea ar fi: pe cine si in ce mod deranjeaza ideea compactizarii cunoasterii despre om (evident, deranj va fi prin nevoie de eforturi de (re)gandire, prin pierderi de norme didactice facute pentru profesori si nu pentru invatacei, etc.).

Cu siguranta acest articol a fost scris in limba franceza, fiind ulterior tradus in limba romana. Ma bazez pe faptul ca JLA incepe articolul cu trimiteri la conceptul de valoare in latina, italiana, engleza si germana, dar nu si in franceza…Traducatorul ar fi putut sugera si adaugarea romanescului „Valoare”, venit la noi tocmai pe filiera franceza…  Daca aceasta deductie a mea, cum ca avem de-a face cu un text original francez, se dovedeste corecta cred ca era firesc sa avem, la finalul articolului o precizare dee genul: traducere din limba franceza de XY. Probleme de tehnoredactare am mai semnalat, dar Motto-ul cu care debuteaza articolul putea sa fie scris corect. Va rog sa comparati: „O desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune…” (cf. JLA in Tribuna) cu varianta pe care o consider mai cirecta:      Motto:  „O, desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune.” (Ecleziastul – 1,2).

Un autor francez care publica intr-o revista romaneasca isi respecta strict conditia sa culturala citand si laudand  autori francezi (opt), elvetieni (trei), germani (doi), italieni (doi), romani (doi),criticand un perfid albionez (britanicul George Boole, creatorul algebrei booleane, nerecunoscut de JLA ca fiind descoperitorul calculului binar) si apeland si la un clasic grec. Nu poate fi trecuta cu vederea si critica adresata elvetianului Saussure („conceptia sa binara a semnului e eronata”, Tribuna 215, p.25) si contrapunerea acestuia a pozitiei a doi francezi (Poincare si Duhem). Citez: „…intuitia lui Saussure era contemporana cu o teorie epistemologica de mare importanta (pe care el o ignora), conventionalismul epistemologic a lui Henri Poincare si Pierre Duhem” (ibidem). Desigur, majoritatea cartilor citate in articol sunt in editii franceze (inclusiv Eliade). O surpriza al carei substrat ramane inca nedescoperit consta in citarea a doi ganditori cu lucrari in limba romana: John Eccles, Evolutia creierului si creatia constiintei, 1989 (fara editura si localitate!) si Carl Jung, Radacinile constiintei, Walter Verlag, Olten, 1953. Este evident ca Jung nu putea aparea in limba romana la Walter-Verlag AG Olten in 1953, dupa cum cartea lui Eccles in limba romana are un titlu cam ciudat (titlul original este: Evolution of the brain: Creation of the Self). Nedumerirea creste cand luam cunostinta de modurile de citare: la Jung se da titlul cartii (Symbole der Wandlung) si anii unor editii (1950, 1913), dar nu ni se spune editura si orasul. Natale Spineto este doar amintita ca „preia o idee mai veche a lui Gilbert Durand (Les structres anthropologiques de l’imaginaire, Paris, Dunod, 1992; Bordas, 1969)”, iar cand apare un citat din Spinetto trimiterea este urmatoarea: „cf. N. Spinetto, op.cit. p.9”. Care opera citata, ca nu a fost citata nicio opera de-a Natalei Spineto…

Voi continua cu o parte a doua a acestei recenzii la un articol de revista, dupa ce serialul pe teme axiologice al lui JLA va fi incheiat. Evident, nu pot renunta la speranta ca JLA va intra in dialog si va lamuri ceea ce eu am criticat sau pur si simplu am intrebat.

Miroslava, Iasi, august 2011

Anunțuri

Scrisoare adresata revistei ORIZONT


 Domnule redactor sef, Mircea Mihaies,

Am lecturat numarul 7/2011 al revistei Orizont si am fost impresionat indeosebi de cele sapte pagini de revista acordate dlui Vladimir Tismaneanu cu ocazia trecerii in cel de al saptelea deceniu a vietii sale. Las deoparte dimensiunea cantitativa a alocarii de pagini (neobisnuita, ca intindere, aproape un sfert din volumul revistei) si imi permit doar sa fac unele comentarii si precizari, fiind si eu un „idealist etic” (asa cum se autodefineste si Vladimir Tismaneanu in profesiunea de credinta de pe prima pagina a Orizontului). 

Motivatia interventiei mele catre dumneavoastra este una care tine de faptul ca am mai multe lucruri in comun cu dl Tismaneanu si ma refer indeosebi la preocuparea noastra pentru teoria politicii, pentru dimensiunea morala a economicului si a politicului. Ambii avem un trecut intelectual oarecum asemanator, in sensul ca am studiat si poate chiar am crezut (fie si in tacere) in alternativele marxiste occidentale la marxismul oriental sovietic [1]. Mai mult, la inceputul anilor 90 (poate chiar in 1990, nu mai tin minte cu exactitate) l-am intalnit pe dl Tismaneanu, despre care stiam deja din cele publicate de domnia sa la Bucuresti, pana la plecarea sa din Romania in 1981. [2] Discutia a avut loc la noua pizzerie de langa hotelul Dorobanti, azi Hilton, si a avut ca subiect principal o parte a rezultatelor din teza mea de doctorat , respectiv ceea ce am denumit pana atunci „Binomul Scop-Mijloc”, iar ulterior „Metodologia Scop Mijloc”, nascuta, probabil, si ca urmare a  lecturarii unora dintre lucrarile radicalilor americani si nu numai.  Doream sa am un punct de vedere al unui specialist care a avut sansa accederii la surse de informare multiple si de prima mana. Nu am mai primit asteptatul punct de vedere, probabil tacerea echivaland cu o neacceptare a acelor idei de redefinire a politicului, economicului si eticului.  Dar nu asta este important in contextul interventiei de fata, ci precizarea dlui Tismaneanu din interviul pe care vi l-a acordat si pe care dumneavoastra l-ati publicat si anume faptul ca subiectul radicalilor de stanga ar fi fost abordat doar de domnia sa in acea perioada. Citez din interviu: „Semnasem un contract cu Editura Politica, colectia Idei contemporane, pentru teza mea de doctorat, Revolutie si ratiune critica. Teoria politica a Scolii de la Frankfurt si radicalismul de stanga contemporan.  Teza exista, e o teza unica in epoca despre radicalismul de stanga al anilor 60-70, despre contracultura din Occident ca parte a resurectiei marxismului occidental. Au mai existat lucrari despre neo-anarhism, despre noua stanga, dar ca parte a regandirii filozofice a hegeliano-marxismului, dupa stiinta mea este singura din acea perioada”. Desi ultima parte a citatului contrazice oarecum fraza anterioara, consider  ca a sustine ca „e o teza unica in epoca despre radicalismul  de stanga al anilor 60-70” este o exagerare. Chiar in 1984, anul blocarii tezei mele, a primit unda verde o alta teza despre radicalismul de stanga francez, coordonata de catre acelasi conducator de doctorat, sustinuta de Ion Pohoata de la Iasi.  Ca urmare, afirmatia referitoare la unicitatea tezei de doctorat pe tema radicalismului de stanga nu este sustinuta.  Sper sa fiu bine inteles, nu doresc sa acuz sau sa arat cu degetul la o declaratie rau intentionata, cu atat mai mult cu cat dl Tismaneanu are precautia sa precizeze ca afirmatia este „dupa stiinta mea”, adica nu are alte informatii legate de sustinerea unei alte teze despre radicalismul de stanga, fapt care il absolva de orice responsabilitate morala. Fac aceasta precizare si pentru ca, la p. 7, in articolul dumneavoastra intitulat „Lectia de exorcism” il prezentati cititorilor pe dl Tismaneanu ca pe un proscris si un erou neinteles. Spuneti dumneavoastra ca: „…in tara sa de origine i se aplica un tratament de exterminare: in timp ce in mediile intelectuale internationale e primit ca o vedeta, in Romania e tinta denigrarilor, atacurilor si injuriilor cvasi-unanime”. Consider insa ca este oportun, pentru cititorii revistei Orizont, ca ei sa aiba acces la o informare mai completa si mai exacta, nefiind vorba de denigrare sau anatemizare.

Dupa cum am mai amintit, dl Tismaneanu a luat cunostinta, la Bucuresti, despre elanul meu idealist legat de o reformare radicala a ceea ce constituie (inca) asa numitele „stiinte sociale si umaniste”, prin utilizarea a (doar!) doua concepte esentialmente definitorii pentru fiinta umana: scopuri si mijloace.  Cand, in 2004, aflu de aparitia la Curtea Veche a cartii sale „Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit” am comandat-o imediat presupunand ca voi gasi o teorie alternativa, dar pe aceeasi tema, la Metodologia Scop Mijloc (MSM). Nu a fost asa, spre bucuria si nemultumirea mea… Totusi, ceva s-a consumat din tensiunea presupusa de aparitia unei alte carti cu (aproximativ) acelasi  titlu. Dl Tismaneanu marturiseste in chiar prima propozitie a „Notei lamuritoare” (pp. 5-7): „Am ezitat mult in privinta titlului acestui volum” (p.5). Nu se precizeaza in ce a constat dificultatea, dar in cele trei pagini de lamuriri se utilizeaza de cateva ori perechea de cuvinte scop-mijloc, ca o justificare a titlului cartii. „Ideea centrala a tuturor textelor din volum este ca exista o legatura indisolubila, adeseori greu de sesizat, insa nu mai putin persistenta, intre scopul actiunii politice si metodele utilizate pentru atingerea sa” (p.5). Pentru mine aceasta fraza are valoare confirmarii (prea) mult asteptatului verdict al specialistului politolog in urma intalnirii noastre de la Bucuresti cu referire la caracterul esential si definitoriu al scopurilor si mijloacelor in orice actiune umana. Concretizand, dl Tismaneanu scrie ca „Tocmai pentru ca fascismul si comunismul au propus aceasta fetisizare a scopului ultim, ele au recurs la metode de o incredibila brutalitate si imens cinism fara ca militantii implicati in ororile totalitare sa simta fiorul dubiului etic” (p.6). Deja am, acum, si confirmarea faptului ca nu poti vorbi despre scopuri (esenta politicului) si mijloace (esenta economicului) fara sa reflectezi la gradul de adecvare dintre ele (esenta eticului). In fine, dar cu valoare intreita, cel de al treilea citat din „O nota lamuritoare” suna astfel: „Inspirata de viziunea camusiana a revoltei, teza pe care o sustin in acest volum, este pe cat de simpla, pe atat de categorica: nici un scop nu este moralmente superior mijloacelor utilizate pentru atingerea lui. Iar daca aceste mijloiace sunt inumane, inseamna ca scopul insusi desfide umanitatea din noi” (p. 6). Rezumand, dl Tismaneanu da de inteles ca agreeaza analiza faptelor umane prin prisma scopurilor propuse si a mijloacelor aduse pentru atingerea lor. Ar mai ramane ca domnia sa sa agreeze si sa promoveze propunerea mea de a redefini politicul, economicul si eticul prin prisma scopurilor si mijloacelor umane la diverse niveluri de agregare sociala. Deoarece nu am adresa de mail a dlui Vladimir Tismaneanu, va rog pe dumneavoastra sa facilitati o reluare a legaturii cu acesta, cu ideea explicita de a continua dialogul si, eventual, de a pune bazele unei colaborari. Precizez aici ca desi am prezentat la zeci de conferinte si congrese din Europa si America Latina conceptia mea numita MSM, europenii au luat doar act de o asemenea teorie si … atat, in timp ce participantii americani ma bombardau cu intrebari. Nu intamplator am gasit larg promovata in SUA, in ultimii ani, o teorie „originala” numita (nu intamplator, adica destul de justificat) Teoria Mijloace Scopuri.  Cred ca modul de gandire american este mai receptiv la nou, drept pentru care sper ca o colaborare pe aceasta tema cu dl Tismaneanu ar fi reciproc benefica.

Inainte de a incheia, cateva nevinovate constatari … amuzante. Primul material din cartea dlui Tismaneanu este o recenzie la cartea lui Orwell „1984”, adica exact anul in care MSM si teza mea de doctorat care o continea au fost blocate (banuiesc ca la ordin) ca fiind „neconforme”.  Si inca o coincidenta. Aceasta scrisoare a mea catre dumneavoastra, domnule Mihaies, este rezultatul faptului ca ati dat, in Orizont, nr 7/2011, masura admiratiei si prieteniei dumneavoastra fata de dl Tismaneanu cu ocazia implinirii a 60 de ani, deci un fel de cadou cu ocazia zilei sale de nastere. Lansarea in tipografie a volumului „Scopul si mijloacele” a fost datata „Washington, DC, 6 ianuarie 2004, adica de ziua mea de nastere cand implineam 54 de ani. Dar 54 este chiar numele meu scris cu cifre romane – LIV. Dincolo de aceste coincidente mai mult sau mai putin intamplatoare permiteti-mi sa cred, domnule Mihaies ca veti aduce aceasta scrisoare  la cunoastinta dlui Tismaneanu, contribuind la o posibila realizare stiintifica pe care onsider (orice autor considera asa, nu?) ca fiind realmente utila si necesara.

Cu deosebita pretuire,

Liviu Drugus,

Miroslava, judetul Iasi, duminica, 7 iulie 2011

liviusdrugus@yahoo.com

www.liviudrugus.ro


[1] Am citit, in anii 80, cu ochii naivului de provincie textele lui Leszek Kolakowski si, grav pentru mine, le-am citat in referatele si in teza de doctorat pe tema radicalismului economic american. In editia finala a tezei din 1996, elaborata la Chisinau, nu am mai gasit notitele cu ideile autorului polonez. Pe langa alte „inovatii si propuneri originale” cred ca apelul la ideile unui ganditor antisovietic au dus la blocarea sine die a sustinerii tezei, in anul 1984, cauzele fiind, acum, mai mult decat evidente.  Am intentionat sa renunt la sustinere, dar in decembrie 89 am primit un telefon de la conducatorul de doctorat cu precizarea ”hai, ca acuma se poate!”.  Ca o curiozitate, doctoratul meu a durat exact 20 de ani (1976 – 1996) iar lucrarea a fost publicata abia in 1998, la Iasi, sub titlul „Radicalismul economic american”.

[2] In mod cert, numele sau a ramas in bibliografia tezei mele de doctorat (varianta din 1984), cu lucrarea “Noua stanga si Scoala de la Frankfurt”, Editura politica, 1976, Dar citarea unui autor care a renuntat la fericirea dictaturii nu era de acceptat in acea vreme.