liviudrugus

Liviu Drugus's blog

Arhive etichete: Chisinau

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 506. Luni 21 mai 2018. Dosarul scriitorilor securiști, nesecuriști și antisecuriști: Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi (7)


Aproape că mă obsedează afirmațiile aparent metaforice ale celor care au gândit și scris despre trecutul (relativ) recent, despre modul de conviețuire a binomului intelectualitate – securitate, înainte și după 1989. Cititorii atenți vor observa că majoritatea celor invocați în descrierea Dosarului care îi vizează pe trei mari poeți români au vorbit despre CONTINUITATE. De altfel e greu de imaginat să nu fi fost așa. În ritmurile contemporane a construi rapid de la zero o instituție de intelligence este de-a dreptul o utopie. Și fiind noi în deplină libertate, fostul ”intelligence” nu doar că a fost (bine) conservat, ci a fost chiar multiplicat, politicul nostru prost temperat făcându-i primului născut după ”Revoluție” (SRI) și (mulți) frățiori (cică vreo opt). Evident, nimeni nu se mai poate plânge că nu ne aflăm în deplină securitate. Pe banii noștri: adică și (bine) păziți și cu banii luați. Sporirea permanentă a alocărilor bugetare pentru ”servicii” este un fapt deja notoriu, dar cred că s-a trecut prea ușor cu vederea povestea (caldă încă a) celor 64 (ca pătrățelele de la șah!) de Protocoale între SRI și instituții fundamentale ale statului român (justiție îndeosebi!). Prin aceste protocoale intelligence-ul românesc ținea în șah clasa politică, intelectualitatea și afacerile într-o armonie demnă de unele ”democrații” sud-americane. SRI ul a evoluat formidabil pe mănoasele plaiuri (cu boi) mioritice trecând semeț la o firească etapă superioară: de la racolarea individuală la racolarea instituțională. Asta da, eficiență! Decât să te chinui să racolezi informatori din instituții, racolezi instituțiile cu totul. Aș numi această etapă din viața statului român ”totalitarism democratic”, consecința firească a ”democrației originale” creată și promovată de tătucul bolșevic ”emanat” de ”revoluția română” (actualul președinte de onoare al PSD).

Am făcut această aparentă divagare în tema dosarului scriitorilor (securiști, nesecuriști și antisecuriști) pentru a oferi un motiv pentru care nu consider deloc întâmplătoare relativ recentele ”dezvăluiri” din arhivele Securității. De ce nu au fost ele făcute în anii 90 sau la începutul anilor 2000? Pe lângă faptul că aceste dezvăluiri sunt tardive, incomplete, selectate după criterii doar de unii cunoscute și oferite publicului naiv pe post de ”democratizare” a vieții noastre spirituale, scoaterea la iveală a mizeriei morale prin care au trecut unii scriitori este și un semnal adresat intelectualilor de azi: ”Nu umblați cu prostii, nu vă mai opuneți, avem toate pârghiile în mână! Dacă tot vă credeți așa de inteligenți faceți bine și colaborați, bani avem – nu asta e problema!”. Recunosc, cu riscul de a provoca noi iritări, mi-au trecut prin minte aceste posibile îndemnuri chiar în momentul în care poeta-cercetător Ioana Diaconescu promitea solemn în cadrul emisiunii lui Adi Cristi de la TeleM,  ”Idei pe contrasens”) că va demara cercetări pentru demonstrarea faptului că începuturile ”revoluției” române au fost la Iași (la 14 decembrie 1989). Marea revoluție de la Iași (”un fâs” – după aprecierea lui Liviu Antonesei) a demarat sub conducerea neînfricatului poet Cassian Maria Spiridon,  actualul (cel mai longeviv) redactor șef al revistei Convorbiri literare. (În paranteză fie spus, C.M.S. este cel care a participat la acel prânz ”istoric” organizat, la începutul anilor 90, de un basarabean la Chișinău fiind și eu invitat. Pe la mijlocul evenimentului, gazda a declarat că ne aflăm în fața unui moment istoric: lansarea candidaturii la președinția Republicii Moldova a iubitului nostru oaspete… da, da ați ghicit: Liviu Druguș. Despre asta am mai scris pe acest blog, așa că nu mai repet).

Am inserat aceste mici considerații pe tema continuității activității serviciilor noastre intelligente pentru a face loc opiniilor alternative, neoficiale, conform cărora Securitatea și-a schimbat doar numele. Simona Modreanu scrie un preambul de cca șapte pagini intitulat (poetic, cum altfel?) ”Pînă ce mă va opri cu pieptul o lebădă!…” (pp. 9-15) și la care mă voi referi în continuare, dar și în episodul următor. Când Simona Modreanu scrie că Cezar Ivănescu a fost ”urmărit și persecutat întreaga viață” (p. 10) asta înseamnă că are în vedere întreaga sa viață de adult, încheiată tragic în anul 2008, adică după 18 ani de la înființarea SRI ului. Partea mai delicată (pentru autoarea Ioana Diaconescu, pentru Simona Modreanu și pentru Lucian Vasiliu directorul Editurii Junimea) este că o asemenea afirmație (pe care eu înclin să o cred) trebuie documentată, argumentată, probată. Altfel, rămânem la poezie… Suspiciuni există peste tot, dar nivelul de seriozitate al unei lucrări de restituire istorică a memoriei unui mare poet român nu poate să rămână la acela al unui ziar de scandal. Astfel, un ziar din Iași a vorbit despre ”asasinarea” (morală) a poetului Cezar Ivănescu în anul de grație 2008 (https://www.bzi.ro/asasinarea-lui-cezar-ivanescu-95922 ). Dar, tot un fel de asasinat moral a fost și devoalarea de către Mircea Dinescu a faptului că Cezar Ivănescu a figurat în documentele Securității ca informator, în timp ce poetul se afișa tot mai puternic ca un anticomunist și antisecurist de marcă, dorind să se implice activ în viața publică (candidând și la președinția USR). (https://www.curentul.info/actualitate/fiica-lui-cezar-ivanescu-mircea-dinescu-mi-a-bagat-tatal-in-mormant/ ) Și pentru că tot am afirmat că SRI ul a ajuns la un fel de apogeu al său redau și opinia unui actor politic despre imixtiunea serviciilor în viața politică a țării: (http://www.gandul.info/politica/basescu-infiltrarea-sri-in-institutiile-statului-gandita-in-cerc-cu-oameni-politici-17197160?utm_source=mediafax.ro&utm_medium=referral&utm_campaign=bula). Cam acesta este climatul în care se derulează campania de dezvăluiri despre colaborările scriitorilor cu fosta nefastă instituție  numită Securitate, actualmente presupusa fastă instituție  numită SRI. Pentru că trăim într-o lume a tuturor posibilităților nu exclud nici faptul că dezvăluirile la adresa durităților Securității comuniste să fie un pretext pentru un apropos transparent la încă nereformata instituție care protejează și secretele fostei Securități dar și colaboratori importanți ai acesteia.   (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Reclame

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 445. Miercuri 21 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (167).


Marți 6 septembrie 1966. Dimineața ne-am sculat la 8. Am mers la Serioja (tanti Zenovia). (Mîncat, băut). Tata s-a bărbierit pentru prima dată cu o mașină electrică. Pe la 11 ne-am pornit cu toții în oraș. Am mers cu troleibuzul pînă aproape de centru (la clădirea Sovietelor = Sfaturilor). Luat și răscolit un magazin întreg. S-a cumpărat: o căciulă (4 ruble), un ceas pentru mama (21 ruble), un inel-verighetă, o valiză (4 ruble), curele de ceas, sîrnice (chibrituri), curele (patru bucăți), ciorapi (întîlnit cu Vica), vederi din Chișinău, solnecnîi (solnițe?), aparate de ras (22 ruble buc.), aparat foto Smena 6 (13 ruble), o serie de lămpi radio, clești pentru vie, cărți de joc, bilete de loterie, 100 buc lame Niva, trei aparate de ras clasice de 63 kapici bucata. Am băut cvas.

Spre seară (după 16) ne-am întors ”acasă”. Iar mîncat și băut. Am plecat pe la 5-6 cu un taxi (Volga) și într-o oră am ajuns la Mașcăuți. Eu eram încă cald și vorbeam în dodii. Seara ne-am culcat, iar, tîrziu. A fost o seară de spus bancuri și Liolea, Valeri, Iulia au spus puține bancuri, dar bune (cu Pușkin, Lermontov)

Miercuri 7 septembrie 1966. Dimineața am rămas iar singur acasă. N-am mîncat. Mama cu tata s-au dus iar la dentist. Am umblat la difuzor și în loc să pun difuzurul în priza de difuzor l-am pus în priza de curent. S-a ars siguranța la difuzor. Pe la 11 mama a făcut o salată de vinete. Pe la 15 a venit și tanti Nina. S-a mîncat iar pe îndopate. Apoi am plecat cu toții pe jos pînă la marginea satului, lîngă o carieră de piatră. Ne-am suit într-o mașină care căra cochileți. Am stat în spate și m-a scuturat bine. Mi-a fost rău și chiar am amețit. Drumul ne-a costat o rublă pînă la Brănești la carieră. Aici am așteptat mai bine de o oră. Ne pică o ”Pobeda” și ”davai Orhei”, apoi direcția Kuizovka cu 140 km pe oră. (L.D.: așa se grafia atunci numele satului natal al tatălui meu. După 1989 se numește ca înainte: Cuizăuca).  Am ajuns la teotea Alexandra, vară dreaptă cu tata (o femeie corpolentă care a spus că are de toate și nu-i lipsește nimic). Pe unul dintre băieți îl cheamă Mircea Gagiu (născut în 1949). A terminat 10 clase, dar n-a reușit la Agronomie. Stat la masă. Cinstit zdravăn. A venit și teotea Marusia, soră cu Alexandra și vară cu tata. A venit și Dominte, un prieten din copilărie al tatei. Am mers apoi la baba Gafica – soră cu dedușca (bunicul) și cu gheghea (nenea) Mihail. Am mers apoi la teotea Marusia, soră cu tata (căsătorită Blănaru). Are cinci copii și este ”haziaikă” (gospodină/ casnică). A plîns mereu. O fire tare duiosă. Către tata: ”Oooo, frățiorul mieu!…”. Nu după mult timp a venit Mircea Gagiu și ne-a luat la kino (cinematograf). Kino-ul era într-o sală mică (fosta casă a popii din sat). Biserica este închisă și aici și în mai multe sate. Am văzut filmul ”Hokeistî” (”Hocheiștii” prod Mosfilm). Am stat, la film, lîngă o fată…. Mircea mi-a tradus ceea ce nu înțelegeam. Am ieșit la ora 23 și am mers la tanti Marusia, vara tatei.

Azi dimineață, Vitea a fost la Otak și ne-a anunțat vizita. Am mers pe la teotea Alexandra – ne-am luat rămas bun și am pornit pe jos, încet-încet, tuspatru spre Otac. Am ajuns la Otac la sora tatei Ecaterina (Katiușa). Soțul ei, Ilușa – tractorist – dormea. Imediat – la masă. S-a băut Moskovskaia și  vin și s-a dat drumul la ”radiolă” (patefon cu plăci). Au pus să cînte Valurile Dunării (Dunaiskie Volina”) și mi-a plăcut mult. Mi-am mai cunoscut doi verișori: unul în clasa I-a (Vlad) și o verișoară (Nadia) – pionieră în clasa IV-a. Chestia cu Vitea: toți o făceau pe grozavii cu bietul prost beat. Marusia s-a plîns de viața ei: ”Ehei, nu-i Fedia aici să-i tragă o uciganie tîmpitului”. Am pornit-o pe jos spre Izvoare. Șura, învățătoarea blondă cu muzică românească a plecat acasă la Mircea. Am schimbat curelele la ceas. Mi-am pus una cu busolă de o rublă + o insignă sportivă (Spartachiada). Teotea Alexandra ne-a făcut podarcă (cadou) o chestie electrică de încălzit apa (nu știa că nu avem curent electric în sat). Ne-am spălat pe picioare, am mai stat de povești pînă la miezul npții.

Joi 8 septembrie 1966.  Ne-am sculat la 8. Am mers la Marusea, dar nu era acasă. Am mers apoi pe un deal și am cules ceva poamă. Apoi am mers la baba Gafica: ne-a dat două sticluțe cu odikolon (apă de colonie/ parfum). Ne-a cîntat cîntece despre Moldova. Ne-a povestit din anii deportării familiei noastre în Altai și Siberia. (o situație oarecum asemănătoare cu cea a tatei, adică a fost rupt de familie). Am plîns și eu. Baba Gafica ne-a dat, la despărțire un țol (covoraș), o fotografie veche să facem o dublură. Vroia să-mi dea un dar ca amintire și nu știa și nu avea ce. A vrut să ne dea sandalele din piciore. Noi: Nuuuu! Am mîncat poamă pe drum. Autobuzul gol ne aștepta. Ne-am suit cu toții în afară de Vanea și am plecat la Orhei. Dedușca (bunicul) către șofer: ”da moldovinești nu știi”? Șoferul s-a tulburat, dar n-a vrut să vorbeăscă decît rusește. ”Svinița!” (porc) l-a caracterizat dedușca. Am coborît la Orhei și am cumpărat un fel de bilet de loterie (25 kopeici) și am cîștigat o carte de 14 kopeici (i-am lăsat-o lui Valeri și Liolia). Tanti Nina a plecat să cumpere un cîntăraș (eu am plecat pînă ”mai încolo”, adică am fugit și eu în piață). I-am cumpărat tatei o culegere de probleme de fizică și mie manuale de engleză pentru clasa 9-a și a 10-a. Vederi n-am găsit. M-am întîlnit în piață cu tanti Nina: s-a pornit imediat să-mi caute vederi. I-a cumpărat mamei un cîntăraș de 4 ruble care cîntărește pînă la 5kg (cică numai românii cumpără din astea). Am luat un taxi. Era același șofer care ne-a dus la Cuizăuca (Lupașcu). Ne-am luat rămas bun de la dedușca, Marusea, Katiușa și Iliușa. Toți am promis că ne vom scrie. Tanti Nina mi-a cumpărat vederi cu Kremlinul și o carte cu fotografii despre Moscova. Întors înapoi am ieșit cu Valeriu prin sat să căutăm ”pleoncă” (film pentru aparatul de fotografiat), valvă pentru bicicletă și alte nimicuri. Am mers la ” selimag” (magazin sătesc) dar n-am găsit ce căutam. Ne-am întîlnit cu Nelic (gorodskoi/ orășean). Am mai umblat prin sat și am ajuns acasă abia pe la 16. Am stat în casă. S-a tăiat un curcan și o găină și s-a făcut multă mîncare. Spre seară am mers la un fotograf să căutăm ”pleoncă”. N-are.  Ajunși acasă am primit ordin de plecare la Ivan Vasilici. Ne-am întîlnit la poartă cu Karaevici și cu Leotîv. Pentru că era destul de departe am mers tot un galop. Valeriu nu prea rezista la fugăreală. Acasă la Ivan Vasilici erau doar fetițele gemene (Vera și Liuba). Ivan Vasilici era plecat. Nadejda Nicolaevna (soția lui Ivan Vasilici) vine la noi acasă. Ne-am întors tot în galop. Pe drum ne-am întîlnit cu Sveta și Galea (au transmis o invitație pentru Nelic la o ”iminină” = ziua numelui/ onomastică). Am mers cu Valeri la el. L-am lăsat pe el să intre și eu am așteptat la poartă. Apoi ne-am întors iar la club unde ne-am întîlnit cu doi colegi de-ai lui Valeri:  mustăciosul și Serioja. S-a vorbit despre ”iminimă”. Am fost socotit și eu în rîndul invitaților. ”Da, dacă nu plec”. Eram îmbrăcat doar în bluză, am transpirat și am răcit.

Nadejda Nikolaevna era deja sosită acasă. N-a durat mult și am primit un nou ordin: să merg cu Liolia la RODOM (Casa de nașteri) după soția lui Karaevici care ne-a așteptat. Am venit înapoi în grabă, am mîncat puțin și pe la 23 m-am culcat. Musafirii au rămas să se ospăteze și să se distreze.

Vineri 9 septembrie 1966. Ziua poporului frate bulgar. Dimineața m-am trezit o dată la 5. Răcit tare. Sculat la 9. Iar masă bogată. N-am pus nimic în gură. A vedit și dedușka (bunicul) cu snoavele și cu vorba lui plăcută și înțeleaptă. Iar plînsete și cîntece. Luat ultimele pahare, în picioare. Eva i-a dat mamei o broșă de o rublă 80k și o perdea de la geam. În sfîrșit, ne-am despărțit cu lacrimi în ochi și icnete în glas, toate sincere. În butcă s-au suit mama și Marusia, iar eu, tata, Vanea, dedușca, Ilușa, Marusea și Nina am pornit pe jos spre Pogribeni. Dedușca, la cei 75 de ani ai săi e tare zdravăn și merge vîrtos. Îmi place foarte mult. Am vorbit cu toții tot drumul. Ne-a prins ploaia. Am mers printr-o pădure. Cele trei surori (Nina, Katiușa și Marusia au cîntat mereu. Ilușa, tata și eu am zobovit un pic și am consumat o ploscă de vin și am halit un pui. Ne-a ajuns din urmă un tractor cu remorcă. Am mers cu toții pînă la Izvoare (deși mama nu ar mai fi vrut). Am ajuns acasă la Eva. Dedu (bunicul) nu era acasă: plecase la Cuizovka/ Cuizăuca după noi. Vania a adus 9 litri de vin de masă, înfundat. Am stat la masă, dar n-am mai băut, n-am mai mîncat. Am stat tîrziu pînă la 23. M-am culcat înaintea la toți.

Sîmbătă 10 septembrie 1966. Singur acasă (la Mașcăuți). Valeri și Liolia au mers la școală, mama și tata au plecat la pus dinți, pe la 11. A venit Ionel (soțul tantei Nina), apoi au venit și tata cu mama cu gura plină de dinți falși, îmbrăcați sau de metal. Evident, n-au mîncat. La amiază am jucat durac cu Liolia, Valeri. (Ionel și tata au pierdut de toate dățile). Ionel s-a cinstit bine. Eu am stat de povești cu Liolia. După amiază am fost cu Valeri la cules poamă (șasla). De fapt am furat de la un lot al kolhozului, departe de sat. Tata a fost foarte împotriva acestui fapt. Dedușca a plecat primul de la Mașcăuți. A lăcrimat. Am luat valiza de la Izvoare (cărți de joc, două coșuri de pernă lui Marusia și lui Katiușa). Am revenit la Mașcăuți spre seară. Am fost cu Valeri la baie. Seara – concert de muzică ușoară și populară + un balet românesc transmise de televiziunea din Sofia. Tata s-a culcat primul, apoi mama, apoi Valeri, pe urmă Nina, și la urmă am rămas eu cu Liolia. Ei nu știu de ”servus”, ci de ”privet” (salut) și ”salam aleikum” (la revedere). Am rîs spunînd în loc de ”salam aleikum” – ”cîrnaț aleikum”. La miezul nopții a venit și Ionel, beat criță. Ne-am culcat la miez de noapte.

Duminică 11 septembrie 1966. (L.D. Începînd cu această zi au reapărut în Jurnal însemnările mele zilnice, mai detaliate, mai clare și mai complete). Dimineața m-am sculat mai devreme, ca de obicei în ultimele zile. Azi am fost cu toții acasă. Pînă la amiază am mai stat de vorbă, am jucat durac și am aranjat valizele pentru plecare. Liolia speră ca eu să nu plec chiar azi și poate tot voi veni la ”iminima” colegei lui Valeri. Le-am mai povestit și eu multe întîmplări de pe la noi la școală. Înainte de a termina cu împachetatul, tanti Nina mi-a dăruit două cravate noi-nouțe, cu elastic, dar frumoase. La ora două a venit Nadejda Nikolaevna și i-a dăruit mamei două odecoloane (colonii) în cutie (de 4 ruble) și un buchet frumos de flori. După cîte am observat ne apreciază foarte mult. La ora 15  am plecat cu toții la autobuz, nu înainte însă de prînzi și a cinsti cîteva pahare. La autobuz am mai zăbovit un pic. Mi-am luat rămas bun de la Valeri și Liolia și m-am urcat în autobuz. De aici am dat mîna și cu Nadejda Nikolaevna care mi-a urat succes la școală. Liolia mi-a spus ca, atunci cînd ajungem la Chișinău, să-i dau adresa mea lui mamă-sa (adică tantei Nina) pentru a i-o da lui Sveta care, cică, vrea să corespondeze cu mine. Bucuros! La despărțire, Liolia a lăcrimat. La difuzor se transmitea o frumoasă muzică populară românească. Minunat! (L.D. Simt nevoia să precizez că în marea majoritate a stațiilor de autobuz, în piețe, gări și alte locuri aglomerate erau montate difuzoare care transmiteau emisiunile postului central de radio. Așa era și la Dornești și la Mașcăuți. Dar nu țin minte să fi avut difuzor în Grămești). În sfîrșit, am plecat! Un timp am mers în picioare pînă ce niște cetățeni s-au arătat a fi amabili cu noi cei din România și ne-au cedat locurile lor. Ziua însorită și muzica de la radioul șoferului mă făceau să mă simt fericit. Nu simțeam însă nici supărare și nici bucurie pentru că plec.

La Chișinău am oprit la capătul uliței (L.D. ulița = strada) Krutaia și am mers pînă la nr 20. Gheghea/ dedea/ nenea Ionel luase deja un litru de votcă, dar nu se îmbătase, numai cît îi era greu să meargă mai repede și avea o poftă grozavă de a vorbi și a povesti. În sfîrșit, am ajuns acasă la gheghea/ Dedea/ nenea Mișa. Aici n-am stat mult deoarece tata a aflat că unul dintre prietenii lui din copilărie și școală se află în Chișinău, nu departe. Așa că am luat-o pe jos pînă la dînsul. Numele colegului: Vasile Duca (are un ochi de sticlă, soție ruscă, două fetițe – una la grădiniță și alta la școală în clasa a II-a sau a III-a). A povestit multe cu tata. Mi-a plăcut de el pentru că era foarte înțelegător. Nu insista mult. După cca. o oră  am plecat cu toții la stația de autobuz. Eram destul de mulți (eu, mama, tata, Nina, Mișa, Vasile Duca cu soția și fetițele). După ce am așteptat cam jumătate de oră în stație și autobuzele nu mai veneau, am luat-o pe jos. Vasile i-a dat tatei doi litri de vin și un sfert de spirt de 96 de grade. Am ajuns la gheghea/ dedea/ nenea Mișa. De aici tata a luat o serie de cărți de matematică procurate pentru el de Ioachim Druguș. Mama a luat 6 furculițe și trei cuțite cu mîner alb de la Zenovia și o zakrîtcă (aparat de strîns capacele pe borcane) + 50 de capace de tablă de la Fedosia. Am stat și la masă, dar numai cu mare greu am luat vreo 6 pahare de vin; altceva nimic. Am mai vorbit cu frații mai mari ai lui Ioachim și mi-au plăcut. Înainte de a ne despărți și a pleca spre gară, am făcut schimb de adrese cu Ioachim. Eugeniei (Jenia) i-am dat adresa lui Lili Buhaianu din Grămești pentru a purta corespondență cu ea. Ne-am luat rămas bun de la toți ai casei. La poartă unul dintre frații lui Ioachim s-a postat la poartă cu o carafă cu vin și nu ne-a lăsat să plecăm pînă n-am mai luat fiecare cîte un pahar de vin. În sfîrșit, am plecat la stația de troleibuz de unde am plecat direct la gară. Aici tata a scos bilete pînă la Ungheni. Tanti Nina i-a mai dat tatei vreo 5 ruble, să aibă pe drum. În gara de la Chișinău mi-am cumpărat un ”Morning Star” și un carnețel pentru adrese. Tanti Nina mi-a cumpărat un foarfece de unghii (”să-l ai la internat”).

La aprox ora 21 am avut tren. Am mers cu trenul Moscova-București-Sofia. Controlul biletelor s-a făcut înainte de a urca în tren. Despărțirea a fost dureroasă și impresionantă. Tanti Nina a plîns, chiar și gheghea Mișa a alergat mult după tren. Rămași singuri în tren am cugetat asupra călătoriei noastre și apoi am început a ne gîndi la ce vom găsi pe-acasă. La 23 am ajuns în gara Ungheni. Am intrat într-o sală așteptînd verificarea bagajelor. Pînă una alta mi-am mai ușurat buzunarele de capici (copeici). Mi-am luat un termometru de cameră (50k) și tata a cumpărat două sticluțe cu soluție pentru recăpătarea culorii inițiale a părului. Nu erau mulți cetățeni care treceau frontierea. Am dat pașapoartele la viză, am completat foile pentru conținutul din valiză și ne-am prezentat la vameșii sovietici. Nici nu ne-au deschis măcar valizele și ne-au trecut în altă cameră rămînînd să așteptăm un timp pînă la venirea trenului. La miezul nopții am trecut în camera de așteptare. Aici ne-am plictisit binișor. Cînd ne-am urcat în tren ne-au controlat grănicerii biletele. În tot vagonul eram numai cinci persoane plus conductorul care era foarte amabil la vorbă. Am găsit un compartiment liber. Trenul era românesc. Am făcut în tren Declarația vamal valutară.

Luni 12 septembrie 1966.  În declarație am trecut mai important aparatul de ras și cel de fotografiat. Ne așteptam ca să ne facă controlul vamal la Nicolina. A sosit însă unul de la vamă și ne-a controlat declarațiile. Pentru unul dintre cel două aparate vama este 60 de lei. Ne-au restituit și banii reținuți: 1040 lei. La Nicolina am avut iar încurcătură cu mersul orelor (Între Moscova și București este o oră diferență). La 1.05 (ora României) am luat un motor care ne-a dus la Iași. Aici am stat în sala de așteptare de clasa I-a pînă la 5 cînd a venit trenul de Timișoara, care ne-a dus la Suceava. Aici tata a rămas pentru a schimba buletinele. Eu cu mama am luat bilete de tren pînă la Dornești și la 9 am plecat. Eu am vrut să merg la Rădăuți să mă înscriu la Liceu, dar mama nu m-a lăsat. Am stat în Dornești jumătate de oră să așteptăm autobuzul, dar ni s-a ivit o ocazie (un camion) și-am mers pînă acasă, în poartă. Bunița ne-a întîmpinat bucuroasă. Totul era în regulă acasă. Bunița a fost bolnavă, dar acum e bine și în casă toate erau la locul lor. Bunița a adus de la București un ”omuleț” (minuscul, de cca 3 cm) căruia îi pui un fel de țigară în gură, o aprinzi și ”el” fumeaă scoțînd rotocoale de fum. Interesant lucru. Ne-a întîmpinat și tanti Lucreția cu copiii.

La 12 a ajuns și tata de la Suceava, cu autobuzul. Pînă seara ne-am descărcat amintirile și am repartizat fiecare lucru la locul lui.

Eu am început să-mi adun de prin casă lucrurile ce-mi trebuie la internat. Anul ăsta voi lua cu mine valiza nouă dăruită de tanti Nina. Am început a-mi aranja într-însa diferite fleacuri. Seara am făcut o baie. Continui să tușesc grozav; seara cînd mă culc simt că mă înăbuș și asud. Bunița mi-a făcut un sirop din coajă de ceapă, dar în zadar.  Mîncînd mai rar și regulat încep să-mi recapăt pofta de mîncare. Seara ne-am culcat la 23.

Marți 13 septembrie 1966. Ziua pompierilor din RSR. Zi frumoasă și caldă. Dimineața tata s-a dus prin sat să mai împartă salariile și să vadă ce-i cu școala. Eu am cules o găleată de pere apoi am rămas în casă. Mi-am pregătit toată lenjeria, mama mi-a pregătit perna și pătura, pantalonii de la uniformă și altele (mi-a lungit mînecile de la haina de uniformă).

După masă am cules tot timpul pere împreună cu tata din părul de la deal și le-am așezat (cîte au încăput) pe ziare în bucătărioara de la deal. Apoi a cules tata vreo 6 coșărci din părul din față și-am așezat perele în dormitor, pe ziare. Am socotit, cu ajutorul cîntărașului de la tanti Nina, că am cules azi cca 200 – 300 kg de pere. Tata are de gînd să le vîndă și să mai scoată un ban. În total mi-a dat 525 de lei pentru plecarea mea la Rădăuți, la liceu.

Seara a fost tanti Zîna și m-a anunțat că, mîine, merge la Rădăuți șoferul Apalaghiei cu camionul și că n-are rost să mă mai scol la cursă (și-așa nu mă ia). Seara mi-am pregătit valiza și m-am culcat pe la 22.

(L.D. Aici se încheie ultima vacanță de vară din viața mea de licean prostuț. Urmează să transcriu ultima vacanță de iarnă (dec. 1966 – ian. 1967) și ultima vacanță de primăvară (21 martie 1967 – 28 martie 1967). În fine, așa cum am promis, voi încheia cu cel de-al treilea trimestru (și ultimul!) din viața de elev, trimestru care a început la 29 martie 1967).

(va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 444. Marți 20 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (166).


30 august 1966 – 10 septembrie 1966.  La plecare. Bunița nu mai vine. O răvășeală groaznică. Lista de treburi de făcut: grăunțe orătănii.  De îmbrăcat. Valiza portocalie. Un litru de vin cu tanti. Ploaie. Cursa la poartă. Tica. Natalița c-un țigan: n-am vorbit, n-am trecut prin Grănicești. Bezrodnîi – bancurist și mare fumător. Tata – două țigări. Eu tare tăcut. La vreo zce km de Suceava – pană de motor. Ne-am suit în cursa de Tg. Neamț și am ajuns la 15.00 în oraș. M-am întîlnit pe stradă cu Gălănița. Salutat. Ajuns în Suceava. Plouă. O șosea surpată. Am urcat pe jos prin ploaie pînă-n centru cu tot cu bagaje. Ne-am adăpostit la Agenția de voiaj. Luat bilete pînă la Iași. Tata s-a dus pînă la Miliție pentru o rectificare: data expirării vizei era greșită. Serviciul suspendat. Pînă la 16 am mai căscat gura prin magazine. S-a mai cumpărat: un calendăraș, o flanea pentru mine foarte frumoasă și una pentru tata, silon, nailon, pînză, pantofi de damă. Ploaie. Purtat valiza prin ploaie. Spre seară – mama s-a dus la coafor. Noi am căutat rom. La gară m-am întîlnit cu Canta M și cu Rîșcă. Am găsit rom la 2 litri și la ¾.. Doi litri – sticlă spartă – reclamații. Aiurea. Așteptat pe mama apoi plecat la gară pe ploaie, prin glod. Am așteptat trenul. Am găsit greu compartimentul. O bătrînă povestește…; o fată ”cultă” (….). Ajuns la Iași pe la 23. Luat taxi de la Gara mare la Nicolina: 12 lei.

Ne-au luat pașapoartele. Al meu e cu bucluc. Am completat o serie de formulare. Am mers la vamă. Al meu nu merge. S-a telefonat. A vămuit mai întîi cetățenii sovietici. Ne-am plimbat, am stat în picioare. Nedormiți, obosiți, scîrbiți. Sosit trenul la ora 3. Suit fără bilet. În compartiment: doi basarabeni, noi trei români și doi bulgari. Cum la voi? Cum la noi. Limbaj internațional. Ochelari. Colhoznici. Control 300 = 10 lei. Controlul pașapoartelor. Doi milițieni + grăniceri foarte tineri. La granița de la Ungheni – fără control: ”Treci!”. În gara Ungheni schimabat numai cîte 83 lei = 10 ruble. 11.00 la Nicolina. Automatele de prețuri. Schimbat ceasul mamei. La 9 am luat ”muncitorescul” pînă la Chișinău. Mîncat. Tren lung, vagon cu scaune multe, înalte. Un vagon are cam 30-40 metri. Întrebat una alta. Vorbit cu cetățenii. Control bilete. I-a dat la un profesor mai puțin. Împarte cu controlorul. Ajuns la Chișinău în gară pe la ora 2-3. Mers la centrul de taximetre. Șofer rus. Tata își amintește cuvinte din limba rusă: ”Do Orheia v țentrom gorode”. Semi rublei (7 ruble).  Ne-am suit. Mers în centrul Chișinăului – luat benzină. Trenul ne-a costat 4 ruble + 7 pînă la Orhei = 11 ruble. La Orhei – stop. Tîrg. Frig. Întîlnit cu cîteva rude și cunoscuți de-ai tatei din Cuizăuca. Am plecat cu un taxi care a cerut preț dublu (cu încă un cetățean). Am ajuns la Pogribleni apoi la Izvoare. Glod. Am mers pe jos pînă la Poștă. Bătrînii (bunicii mei din partea tatei) erau acasă. Ne-am îmbrățișat cu toții îndelung. Au curs multe lacrimi. Multe întrebări și povestiri emoționante. Gazdele: teotea Eva, sora tatei (L.D.: teotea = tanti) și soțul Vanea ne-au invitat să mîncăm cu toții. Cuvintele rusește se amestecau cu cele românești: boliniță (spital), parahod (vapor), samaliot (avion), leotcik (aviator), zaiavlenie (cerere), pasport (pașaport). Dă-l în sfîntu mă-sii! Copiii Evei: Silvia, Șura, Ionel. Dedușka (bunicul) m-a învățat să joc durak (popa-prostu). Am mîncat poamă (struguri), nuci. Vania ne-a arătat butoaiele. Vania a lucrat în Kitai (China) și Mongolia. Băut mult Moskovskii de 40 de grade, vin roșu. Cine bea mai mult e maladeț (brava). Culcat tîrziu.

Un moldovean cu neamuri în România. Am fost la Orhei. Ne-am întîlnit cu toții. O insignă (znaciok) de octombrel (înainte de pionier erau octombrei). Învățămîntul începe aici la 1 septembrie. O lună se face practică agricolă (la noi două săptămîni). Tot una-i. Am lăsat toate lucrurile la Izvoare.

Pe 31 august (miercuri) seara am ajuns la Mașcăuți. Acasă era numai Iulia – fata din casă. Ne-au pus la masă. Televizor, difuzor, radio. Spre seară a venit vărul meu Valeriu Popușoi, elev în clasa X-a și Leolia, clasa IX-a. Valeri este născut pe 5 ianuarie 1950. Stat la masă, mîncat, băut, stat pînă tîrziu. Stiloașul roșu cumpărat de mine de la Siret i l-am făcut cadou tantei Nina (sora tatei, mama Lioliei și a lui Valeriu, verii mei), iar eu am primit un frumos stilou alb de la Valeri. Am revenit acasă (la Izvoare) și ne-am culcat. O tuse groaznică mă înăbușea și mă gîndeam la moarte, fără regret. Adormit cu greu. Dimineața – nimic. Sănătos.

A treia zi, la 12 am plecat cu toții spre Orhei. Vania, Eva și mama s-au suit într-o butcă (brișcă, caleașcă) iar eu cu tata în căruța bolniței (spitalului). Am mers pînă la Pogribeni de unde am luat autobuzul spre Orhei. Aici ne așteptau tanti Nina și soțul ei Ionel. În autobuz erau fete multe care plecau la școală. Ei fac doar 10 clase din care 8 obligatorii. La Orhei am mers la Miliție să ne pună viza pe pașapoarte. Mama, Eva și Nina au intrat la coafor. Tata a rezolvat cu pașapoartele: avem voie să stăm pînă pe data de 14 septembrie. Ne-am plimbat prin orașul Orhei (L.D.: Unul dintre frații bunicului meu a fost prefect al orașului Orhei în perioada interbelică, un bun motiv pentru deportarea în Siberia a întregii familii Druguș: doar 20 de ani deportare… Bunicul a fost primarul satului Cuizăuca, iar în casa lui este și azi sediul kolhozului din sat). Am băut o pivo (bere) de producție orheiană. Ne-am plimbat mult prin piață. La copeici ei spun kapici.

Joi 1 septembrie 1966. Copiii au mers la școală, părinții au mers la servicii (bez Nina, adică fără Nina). Noi am stat acasă, am jucat durac, iar după masă am stat cu toții împreună. Eu cu Valeri (din Mașcăuți) ne-am urcat pe un deal de piatră numit Orheii Vechi (L.D.: vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Orheiul_Vechi și https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/orheiul-vechi-muzeul-de-sub-cerul-liber-al-moldovei . De sus totul părea foarte pitoresc. Satul Mașcăuți se vedea ca-n palmă. Dar se vedeau încă urmele luptelor din război. Jos curgea rîul Răut. Am mers prin tot satul: magazine, bolniță, punct medical, baie comunală, kolhozul 1 Mai, Dom kulturî (Casa de cultură) cu o sală foarte mare. Am ajuns și la Selskii Soviet (Sfatul popular sătesc/ comunal). Ne-am întîlnit cu predsitateli kolhoza (președintele kolhozului – CAP ului). Am scris 27 de vederi în țară la profesori, colegi, neamuri, prieteni. Pentru toate am plătit echivalentul a 10 lei pe care mi i-a dat tanti Nina. Valeri mi-a făcut cunoștință cu Svetlana (colegă de clasă cu Liolia). Acasă la tanti Nina au venit în ospeție doctorul cu soția. Am jucat durac. Eu cu Valeri și cu Nina am mers în sat (pe dealurile kolhozului, cum zicea tanti Nina) să adunăm poamă. Cînd am ajuns acasă oaspeții plecau. Au spus ”La revideri” în loc de ”La revedere”. Eu am zis ”Dosvidania” și s-au bucurat (mi-a făcut din ochi). Soția doctorului este învățătoare/ profesoară. M-a invitat să vin să asist la o lecție de-a ei. Seara Ivan Vasilici a povestit că a fost prin România. Știa de Bulă. I-a plăcut foarte mult ce a vizitat. A spus că arhitectura diferă mult față de aici. Crede că satul rus e mai ridicat: au canalizare, drumuri asfaltate, dar 90% din drumuri sînt proaste și prea înguste. Seara a rulat în sat filmul românesc ”La patru pași de infinit”. Toți s-au dus la I.V. Noi trei am mîncat, am văzut un film (la televizor). Liolia a tradus. Ne-am culcat la 23. Ceilalți au venit pe la 3 dimineața.

Vineri 2 septembrie 1966. M-am sculat la 11. Eram singur singurel în toată casa (din Mașcăuți). M-a servit Iulia. Am început să-mi mai însemn cîte ceva. Vine Liolea cu o colega. ”Hai la școală” (mama vorbise cu profesoara de limba rusă Nadejada Konstantinovna că voi veni la o lecție de-a ei). Dar eu am mers cu Valeri la etaj la o oră de Chimie. O profesoară între două vîrste care făcuse liceul în România. Mi-am cerut voie să asist. Cum la voi? Mi-a făcut o impresie foarte bună. Predă foarte bine. I-a atras atenția unui elev: ”Vezi, Dodu, știi cum ai trecut clasa”. Au făcut repetare. După oră – tot chimia, jos la parter, la Liolea. M-am întîlnit cu profesoara de limba rusă, dar n-am mai stat la ora ei. Am venit acasă. Pe la 12 mama și tata au venit de la dentist cu dinți și măsele scoase și lucrate. Luni merg la pus dinți noi. Nou pentru mine: a iubi = a-ți plăcea. Unii iubesc strugurii, alții iubesc natura sau băutura. Am văzut filmul-operă Evgheni Oneghin. Mama mi-a spălat cămașa și ciorapii. Am luat o cămașă de-a lui Valeri (cam strîmtă pentru mine). Am cumpărat o curea nouă grozavă, cum îmi place mie, de 95 de kapici, din piele. (L.D. O mai am și acum…). Seara am mers la film. Pentru că operator era Valeri, n-am plătit. Am stat lîngă Svetlana (Sveta) care mi-a tradus și mi-a explicat foarte frumos. Probabil este o fată care învață bine și citește mult. Are un vocabular foarte bogat. Îmi place de ea. Ne era sete, nu era apă prin preajmă. Eu cu Valeri am mers dincolo de club și am adus apă. Seara am mers cu Valeri după pîine la o ”haziaikă” (gospodină) din sat. Avea și ea în vizită neamuri din România. Cum am ajuns, ne-a invitat înăuntru. Era ziua fetei ei. Valeri i-a dat un cadou și o felicitare (frumos obicei, cu atît mai mult cu cît este la sat…).

Seara ne-am culcat tîrziu.

Sîmbătă 3 septembrie 1966. Ne-am sculat tîrziu. Am rămas cu mama și cu tata acasă. Citit, durac, plictisit. Mama a făcut mîncare. După masă mama mi-a călcat cămașa. Eu cu Valeri am umflat mingea de volei și am plecat la stadion. Am jucat fotbal. Am tras la poartă, cu rîndul. Am cîștigat cu 7-5. Vovka: Maladeț, Liviu!. De la stadion am plecat la Dom Kulturî. Am făcut cunoștință cu Tolea – un prieten de-al lui Valeriu. A vizitat Bucureștiul și l-a caracterizat ”grozav de frumos”. A mai spus că Leningradul e mai frumos decît Moscova. A spus că învățămîntul e mai bun în România. Mi-a dat o clemă-insignă ca amintire. Seara am văzut filmul ”Cei trei mușchetari” dublat în limba rusă. S-a rîs la fel ca la Grămești. Filmul a avut două serii și s-a terminat la miezul nopții. Acasă Ivan Vasilici– doctor împreună cu frumoasa sa soție Nadejda Feodorovna – foarte cultă (s-a vorbit în limba rusă despre film). Ne-am culcat la ora 1.

Duminică 4 septembrie 1966. Ne-am sculat la 12. Toată ziua am stat acasă: durac, șeptică, trombon, Sveta, Liolia, Valeri. Spre după amiază ne propusesem să mergem să vedem biserica turcească dar Valeri n-a mai găsit o bicicletă. Am jucat fotbal cu Valeri. A fost dentistul pe aici. Sfatul lui: ”Nado uciti ruskii iazîk” (”Trebuie să înveți limba rusă”). Alte cuvinte rusești mereu folosite: vseo = gata!, spravka = adeverință, spasiba = mulțumesc. Am luat masa cu toții. Azi a fost o zi caldă. Am văzut un film pe care nu l-am înțeles. M-am culcat la 23 după ce am citit din manualul ”Geografia țărilor de peste hotare” (cu grafie kirilikă). Am aflat de aici că Viet Nam înseamnă ”Țară sudică”, iar Hanoi înseamnă ”în mijlocul rîului”. Liolea și Sveta mi-au arătat un album cu artiști străini (români!) și sovietici. De asemenea, în album am văzut vederi din România. Sveta corespondează cu români.

Luni 5 septembrie 1966. Trezirea și scularea la ora 9. N-am mîncat dimineață. Tata și cu mama erau la dentist. Rămas singur, mi-am mai completat Însemnările. La 10.20 au venit Liolea cu Sveta și m-au invitat să merg la ora de limba rusă la clasa lor (a IX-a). Sala de clasă era la podvali (subsol). Bănci puține, elevi puțini. Profesoară: Nadejda Ivanovna. Tema lecției ”Despre viața lui Pușkin” – foarte pe larg, cu multe materiale, o lecție bine documentată. Tot timpul s-a vorbit numai în limba rusă. La urmă m-a întrebat și pe mine: ”Panimaeși?” (Înțelegi?). Eu: ”Puțin”. Sveta și Liolea erau cele mai bune eleve din clasă. Eu eram ”aceala cu păru negru”. Am revenit acasă dar era încuiat. Afară s-a înseninat. Valeri mi-a arătat cum se fac gardurile de plasă din sîrmă împletită. Mama și tata au venit de la dentist cu o altă serie de dinți scoși și încă mai au de scos. Dentistul este armean și nu prea știe românește: Știe doar: ”închide ochii”, ”cască gura”, ”așă”, ”stuchești!”, ”sî cii sănătos!”, ”bunadzîua”, ”buna sara” și … ”salam aleikum”. Iulia: ”a spus teotea Nina ca la jumate la 1 să fiț la aftobus”. Ne-am pregătit, dar cînd să ieșim pe poartă, ”Nazad!” (”Înapoi!”). Mergem la ora 3! Ne-a întors din drum, am jucat durac pasionant. Mama și tata s-au culcat, iar eu am păzit casa. La ora 3 eram la ”aftobus” (autobuz). Tanti Nina a plătit biletele (mereu). Am trecut Nistrul pe șoseaua București – Poltava – Dubăsari și pînă la autobază.  Tanti Nina a cumpărat bomboane, șocolate. Ne-am întors cu autobuzul de Dubăsari – Chișinău (am vrut să luăm un taxi dar nu erau). Pînă la Chișinău autobuzul s-a golit și am mers doar noi patru în tot autobuzul.  De la autogara din Chișinău –unde ne-a lăsat autobuuzul – am suit cu toții coasta unui delușor și-am ieșit într-o stație de autobuze. Ne-am suit și am ajuns pe strada Krutaia nr 20. Am intrat în ogradă. Aici ne aștepta nenea (ghiaghia) Mișa (Mihai Druguș) și soția lui, tanti Zenovia. (Nenea Mișa, 75 ani, era un om foarte puternic, vînjos chiar. (L.D.: El avea doi copii: Eugenia (Jenia) și Ioachim – elev în clasa X-a, născut în 7 noiembrie 1949 )  De dimineață nu mîncasem nimic, așa că am acceptat bucuroși invitația la masă. Ne-am învățat cu ritualurile locului: ”ia din masă și pune-n gură” = mîncați, vă rog!. Stacanul (Sto kani = o sută de grame) era mereu umplut cu votcă. Ioachim este elev în clasa a X-a. A luat mereu locul I la concursuri de limba engleză. În toamnă va pleca la Moscova să studieze fizica. (L.D.: În realitate, a studiat matematica, a absolvit cu Medalia de aur a Universității Lomonosov din Moscova și și-a dat doctoratul în logică matematică. Actualmente specialist în programare și informatician de înaltă clasă.).  Face antrenament la lupte. Am mers cu el prin Chișinău și am vizitat orașul din viteză. Ne-am întrecut la fugă. Inevitabila întrebare: Cum la voi? Discuții despre cum s-a stricat ”limba moldovenească”. Am discutat despre Revoluția culturală din China. Am citit amîndoi texte în engleză. El are un accent mai bun, citește cursiv (face engleza din clasa I-a!). Am vorbit despre muzica ușoară românească și despre ce discuri (plăci) avem. Am mîncat afară. Era acolo un tehnician radio care mi-a vorbit despre postul de Radio ”Luceafărul”. Ne-am culcat la nenea Mișa.  (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

Tablouri culturale (post)moderne ale prostiei & inteligenței românești (un serial infinit) Episodul 437. Marți 13 martie 2018. Jurnalul de vacanță al unui licean prostuț (159).


Sîmbătă 30 iulie 1966.  M-am sculat la 8. Aseară pusesem capcana de șoareci în verandă și azi dimineață am văzut cu satisfacție șoarecul mort (al treilea ”succes” la vînat). Apoi am pus o momeală nouă (ca de obicei, o coajă de pîine uscată) și am mutat-o în beci.

După masa de dimineață am jucat table cu tata. După ce am condus cu 2-0 am pieerdut ca un erou cu 3-2.

Azi e încă înnourat și pămîntul e ud. Am scris la R. Moscova o scrisoare de mai bine de 3 pagini relatîndu-le excursia.

La amiază am primit două ”răvașe”. O scrisoare de la un ”prieten” al tatei din Dorohoi, Prisăcaru, care se interesează de o eventuală mutare a noastră la Iași (Tata a promis că dă casa cu 10 mii de mangoți…). Acum însă cred că nu mai are chef de ducă. Al doilea ”răvaș” era o vedere din Rădăuți. M-am mirat. M-am mirat și mai mult cînd am văzut de la cine vine: ”Multe salutări de pe meleagurile Vicovului, primește de la Natalița. P.S. Multe complimente lui Mircea, aceeași”. Nu mă pot dumiri pentru ce mi-a scris (poate i-o fi scris Toader acea scrisoare de ”adio” și nu știe nici ea pentru ce).

După masă am jucat table cu mama și tata. Cînd jucăm dăm exemple de la campionatul mondial. Cînd cineva dintre noi ia conducerea de la primele jocuri este imediat numit ”Coreea” ceea ce înseamnă că va și pierde (Coreea – Portugalia 3-5 după ce a condus cu 3 la 0!). Cînd tata (care-i cel mai bun) a pierdut și el o dată l-am numit Brazilia (în amintirea meciului cu Ungaria (R.P.U – Brazilia 3-1). După ce-am ascultat meciul pentru finală ziceam că cel care cîștigă prima linie, neapărat va pierde. De la 16 la 18 am ascultat încordați transmisiunea de pe Wembley de la Londra. Finala campionatului mondial de fotbal s-a jucat anul ăsta între formațiile Angliei și ale R.F. Germane (L.D. corect ar fi trebuit să scriu: Republicii Federale a Germaniei, dar asta era o chestie știută de la Deutsche Welle și care promova ideea unei Germanii unice/ unite). A opta ediție a campionatului dotată cu ”Cupa Jules Rimet” s-a desfășurat în prezența reginei Elisabeta și a primului ministru Harold Wilson (cca 10 000 de spectatori). Germanii au fost aceia care au deschis scorul. Dar, așa cum a anunțat și crainicul, este o tradiție ca întotdeauna cei care dau primul gol, pierd. Și tradiția s-a respectat. Imediat s-a egalat și prima repriză s-a terminat la egalitate (1 – 1).  Au loc prelungiri pline de emoții. Dar, neavînd condiție fizică, germanii n-au mai putut înscrie, dar nici apăra. Englezii au făcut 3-2, iar în ultimul minut au făcut 4-2, rezultat cu care s-a încheiat meciul. Regina Angliei (L.D.: De fapt este vorba despre regina Regatului Unit al Marii Britanii și Iralandei de Nord) i-a înmînat lui Bobby Charlton Cupa de aur (4 kg). A fost un meci plin de emoții pe care nu cred să nu-l fi ascultat cineva. Tata și mama care nu știau nimic despre fotbal au devenit ascultători pasionați ai tuturor meciurilor. Părinții s-au culcat la 21.30 dar eu am mai rămas să scriu. Trebuie să recuperez două săptămîni în care n-am însemnat nimic în Jurnal.

Duminica 31 iulie 1966. Aseară am stat mai tîrziu. I-am scris lui Mircea (trei pagini) căci el n-a mai scris deloc, și către ”Redacția Revistei Magazin”, Piața Scînteii, București: problema vederilor: scrise?, nescrise?

Aseară am admirat o minunată lună plină. Ieri am ascultat la Radio Moscova despre un caz de telepatie (Moscova – Novosibirsk).

Dimineața m-am sculat la 8 am transcris pe curat scrisoare pentru Radio Moscova și m-am dus la Poștă cu cele trei scrisori. Am cumpărat 10 timbre să am rezerve.  (cu ocazia asta am cheltuit și ”rezervele” mele de 5 lei). Acasă am găsit în beci al patrulea șoarec prins. La observația mamei că stau mereu și scriu ”amintiri” care ”n-au rost”, m-am apucat și-am repetat primele 1000 de cuvinte la limba engleză.

Azi e o zi frumoasă. În cursul zilei: al 5-lea șoarec. A fost milițianul Palamaru și ne-a luat adresa lui Mircea. Într-adevăr, are miliția de furcă. Seara am citit din ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” care a început să-mi placă. La 22 am plecat la culcare.

Luni 1 august 1066. Ieri am primit de la ”Cartea prin Poștă” ultimele două numere din ”Cărți noi” și un fel de scrisoare imprimată în care mă anunță că ICOMECOOP a înființat o nouă secție ”Comerțul prin coletărie”. Pentru aceasta mi-a trimis materialul informativ și o listă cu produsele ce pot fi cumpărate de la ”Comerțul prin coletărie”. Mi-au pus și o c.p pentru a le putea răspunde.

De cîteva zile mă scol pe la 7 sau 8. Începînd de azi, mama trebuie să se prezinte la Bălinești, la școală. Cît mama a lipsit de-acasă, tata a citit la trigonometrie, iar eu am terminat vol. I. Parcă lipsea ceva… La 10 mama s-a întors. Acum sînt patru cadre didactice la școala din Bălinești. Jan Goraș, directorul, a aranjat în așa fel încît fiecare să vină tot la două zile. Mama merge cu Tica Goraș. Tata i-a scris buniței o carte poștală. În jumătate de lună i-am scris (noi) două plicuri și o c.p. (plus vedrea ce i-am trimis din Cluj, fără a primi vreun răspuns). Așteptăm în fiecare zi.

Azi e o zi caldă, frumoasă; am cules cu tata frunze pline de omizi din tînăra și frumoasa noastră livadă, apoi le-am ars în ogradă la un foc de hîrtii. După masă am citit revista ”Femeia” și volumul II.

De la 15 la 18 am dormit încontinuu, un somn greu, toropit. Am început să mîncăm zdravăn din castraveții noștri. Mănînc cu mare plăcere cîte 4-5 bucăți și chiar mai mult.

Tata-i mereu năpădit de amintiri; povestește de frații și surorile sale cum a venit el încoace etc. Seara am ascultat la Chișinău un frumos concert de muzică populară moldovenească. La 21.30 am ascultat ”Parla Bucarest”. Îmi place tare mult limba italiană și sper să ajung în posesia unui manual de limba italiană. Comanda pe care am făcut-o la Cartea prin poștă a rămas în aer (mai sper, totuși). Azi n-am avut noroc la șoareci. Capcana mea a rămas neatinsă. Nu cred să se fi epuizat ”vînatul”.

Marți 2 august 1966. M-am trezit la 7 și-un sfert. Pînă la ora 10 am terminat de citit și al doilea volum al romanului ”Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”. I-am făcut recenzia și am lipit odată cu ea și romanul ”Răscoala” care, fiind cam ferfenițit, mi-a luat o jumătate de borcănaș cu pastă de lipit (clei).

Pînă la amiază am reușit să-mi dau părul în sus și văd că, deocamdată, stă așa.

Azi am primit scrisoare de la Moscova (răspuns la scrisoarea mea din 28 iunie: și-au însușit critica…). În plic am găsit fotografia lui Gogol (pe care mi-au mai trimis-o o dată) și o vedere din piața Pușkin. Întrebîndu-mă dacă e vorba de vre-un ajutor în domeniul limbii engleze, mi-au scris să revin la toamnă și ei îmi vor trimite adresa unei școli speciale de limbă engleză din Moscova și Leningrad. Ei, așa mai zic și eu! Sper ca în jurul datei de 20 august să primesc răspuns și la cea de-a doua scrisoare.

Azi e o zi frumoasă și caldă (după amiază s-a înnourat un pic). Prunele din copacul din fața casei au început să se desprindă de pe sîmburi, semn că în curînd se vor coace. Pînă atunci, mai am eu grijă de ele… Anul ăsta am avut vișine foarte multe, avem prune foarte multe, iar perii grozav de încărcați garantează că la toamnă vom avea pere foarte multe. În schimb, n-avem deloc mere. Cele vreo patru mere care mai erau în mărul de lîngă grajd au căzut la ultima furtună. Tanti Lucreția, știind că n-avem mere ne-a adus odată o poală cu mere, dar erau încă verzi. Nici astă noapte șoarecul n-a mai dat pe la capcană. Trebuie opărită capcana (să nu aibă miros de stîrv). O să pun o momeală nouă (cu aceeași momeală am prins patru șoareci).

Freza mea nu mai face nazuri și continuă să stea frumos. Ba încă se mai încrețește și se ondulează în părți.

Miercuri 3 august 1966. La 5.30 m-a trezit tata și mi-a spus că ei pleacă la Rădăuți (tata vrea să se intereseze la pașapoarte de normele de plecare. Mi-a dat indicații ce să fac în timpul cît voi fi singur. Imediat m-am sculat, m-am spălat și mi-am dat părul în sus. Mama mi-a spus ce să mănînc. Eu mi-am făcut vreo trei ouă și am vrut să mănînc, dar am văzut că cele două pîini sînt cleioase (s-au ”aprins”). Am înghițit în silă trei ochiuri, cam reci și ele, apoi a trebuit să rabd pînă seara cînd a venit mama cu pîinea. Singura mea mîncare a fost castraveți cu sare (vreo 7) apoi ceva prune. Toate astea amestecate mi-au dat o insuportabilă durere de stomac. Pînă la amiază am ascultat radio și am scris în Jurnal.  Cu toate că muream de plictiseală nu mi-a dat prin cap să citesc ceva. Am lîncezit toată ziua. A fost pe aici Valița Marianciuc (profesoara mea de geografie din clasa a VII-a). A adus o datorie de 80o de lei. V.M.:Crești, crești… Dar prin sat nu mai ieși, ai?”. Am intrat iar în casă și mi-am continuat scrisul. Pe la 10-11 mi-am adus aminte să văd de ”curca cu curcuțe” și cu puii mici. Nu i-am văzut prin apropiere și mi-am închipuit că-s prin porumb, pe Cudrina. Mi-am făcut o socoteală: ce să-i aduc acuma? Mai bine-i aduc diseară, înainte de a veni mama și ”am o socoteală”. De-abia la amiază am descoperit curca în grajd. Sărmana nu văzuse soarele de ieri… Le-am dat drumul, le-am hrănit și pînă seara n-am mai avut grija lor; nici nu s-au dus de-acasă.

De la 15 la 17 am tras un somn greu și abia lătrăturile înfocate ale lui Muț (venise Ostina,  mama Cocăi) au reușit să mă trezească. Mă durea stomacul și eram tare leșinat.

Azi am primit Moscow News ul și-am mai avut ce citi.

Pe la 18.30 am mai făcut crupe pentru pui și curci. În 20 de minute am dat prin rîșniță o tăbuiață plină. La 19 tata și cu mama erau deja acasă. Mi-a ascuțit cuțitul (cel nou) și pentru 6 lei mi-a făcut brici din cele două lame (așa-mi place mie). Fotografiile care n-au fost atacate de lumină au ieșit toate foarte bine (și acelea cu mustață, făcute în primăvară…).

Tata mi-a spus, cu părere de rău, că s-a interesat la miliție și a aflat că trecerea (L.D.: în URSS, adică la Chișinău…) se face foarte greu, dar pe la anul e sigur că va merge. Mama a adus pîine, eu am mîncat lacom și m-a durut stomacul și mai tare.

Părinții au rîs de mine și de nepriceperea mea. În loc să stau o zi întreagă flămînd și să rabd prostește trebuia să-mi fierb niște cartofi și să mănînc cu brînză… Era și mîncărică de cartofi, dar nu m-am atins de ea… pentru că…. n-aveam pîine.

Mama și-a cusut o frumoasă rochie înflorată (ieri au luat salariul). Au fost pe la noi Jan + Tica Goraș și au stat pînă pe la ora 23.

Joi 4 august 1966. La 6 mama m-a sculat din nou. Mi-au spus că pleacă la Siret și într-adevăr au plecat cu cursa de 6.30. M-am sculat, și pînă la ora 10, am scris în Jurnal (am ajuns la 24 iulie).

Azi e o zi toridă. Nici un nouraș n-a întunecat albăstrimea cerului.

La ora 10 mama și tata au fost înapoi (cu o ocazie). Au cumpărat pîine, carne, conserve, un furtun pentru vin, dar ceea ce au căutat mai tare n-au găsit: un costum de 1000 de lei de tergal, pentru tata (46 III). Nici la Rădăuți și nici la Siret!

Pînă să vină dînșii, eu am mai scris, am hrănit orătăniile și am început să citesc ”Ion” de Liviu Rebreanu. De cîtva timp, șoferii de la Școala de șoferi din Siret fac mereu exerciții de conducere și întorc de zeci de ori pe șoseaua lată din fața casei noastre. Azi – al 6-lea șoarec.

A fost Viorica Dănilă (care-i corigentă la matematică) și a discutat cu tata despre eventualitatea unor ore….

După amiază tata a adus vreo 10 țigle de la un cetățean. Am luat scara de la tanti Lucreția și m-am suit pînă-n marginea casei (înspre tanti, direcție dinspre care bate vîntul mai tare) și-am înlocuit niște țigle căzute. Făcînd asta am astupat niște cuiburi de vrăbii care aveau și ouă și pui. Tata zicea să le arunc de-acolo, dar au rămas doar acoperite. Apoi am aranjat și pe grajd o serie de țigle. M-am suit deasupra și mă simțeam foarte bine la înălțime.

Citesc mereu din ”Ion”. În fiecare zi aștept cu nerăbdare poștașul și citesc cu nesaț fiecare articolaș și fiecare anunț din ziar. Pe lîngă radio, este singurul mijloc de a mă pune în contact cu lumea exterioară. Tata-i foarte pornit împotriva mea că scriu ”amintiri” și că am abandonat lecțiile de engleză.

Seara, fiindu-mi milă de bietele păsărele care au rămas fără cuib și de puii rămași fără părinți am luat iar țiglele și le-am făcut loc să intre.

După ce mama și tata s-au culcat, eu am rămas să mai scriu și să citesc. M-am culcat la 23.

Vineri 5 august 1966. Dimineața, mama a plecat la Bălinești, pe jos. Tata s-a pornit în sat să caute făină și eu a trebuit să mă scol la 7. Dar tata s-a întors imediat și mi-a spus să mă duc la Siret să mă tund și să mă interesez de costume. Cînd am plecat (pe la 9 făr-un sfert) tata mi-a dat o coșarcă să i-o duc lui Moraru (din capătul satului, de la care a luat damingeana de 50 de litri). M-am pornit, dar un vînt puternic ce venea dinspre Siret m-a făcut să merg anevoie. Am făcut sforțări mari să pot înainta. După ce, cu mare greu, am ajuns la Moraru și i-am dat coșarca, m-am întors acasă. Tata a fost tare supărat de asta. De fapt, avea dreptate: nu mai aveam mult pînă la Siret... Mama a venit la 13.30 de la școală.

După masă am avut o durere de cap și am dormit vreo trei ore, timp în care mama și tata au fost pe la cooperativă și eu nici n-am știut. Deparece am dormit ziua trei ore, noaptea m-am culcat la 1.30, după ce am citit partea a doua a cărții ”Jack London” de Irving Stone.

Sîmbătă 6 august 1966. Pe la 6.20 mama și tata erau treji demult și încă nu se hotărîseră dacă să meargă sau nu la Siret. În ultimele minute tata a hotărît să meargă și cînd mai erau cîteva minute pînă să treacă autobuzul, dînșii ieșeau pe poartă. Cînd au ajuns la Nicuță a trecut și autobuzul. Tocmai trecea și popa Tomaziu pe drum. Acesta a făcut stop cu mîna și șoferul a oprit. Mama și tata s-au urcat și au plecat la Siret.

Eu m-am sculat, m-am spălat, dar n-am mîncat căci mi s-a părut pîinea crudă. Decît să mi se facă greață, mai bine rabd. Pînă la amiază am scris încontinuu și, iată-mă, în sfîrșit, la zi! Am scris vreo opt foi (două săptămîni de zile scrise pe același număr de foi cîte am scris pe data de 18 iulie).

La amiază (12.30), mama a venit cu cursa pînă la poartă. Au cumpărat o oală mare de vreo 30 de kg și două lighene care – zic ei – alcătuiesc ”fabrica de țuică”.

După ce s-a mai răsuflat un pic mama mi-a spus că în autobuz s-au întîlnit cu taxatorul Buhaciuc care luase uniformele de la Mircea. Văzînd asta, mama și tata au luat bilet pînă la Rădăuți. Aici au reușit să lămurească problema unifiormelor și l-au lichidat pe Mircea de datorii prin semnătura dată de Buhaciuc. Acum Mircea mai are de luat 90 de lei pe care-i va primi prin poștă.. Mama-i foarte bucuroasă de treaba asta. După masă am jucat table cu mama și pe la 15.30 m-am culcat. Cu mare greu a reușit mama să mă trezească pe la 19.30. Nu știu de ce dorm ziua așa grozav.

Pînă seara am făcut cu toții o curățenie generală în sufragerie, bucătărie, verandă și cameră măturînd, scuturînd și aranjînd. Seara s-a dezlănțuit furtuna și cerul e negru…

Seara tîrziu am stat și mi-am scris Jurnalul pe ziua de azi, după care mi-am luat lampa și cartea (”Ion”) și m-am retras în dormitor, pe canapeaua mea. M-am culcat la 23.

Duminică 7 august 1966. După un somn plin de vise reprezentînd o mare parte din excursia de 7 zile, m-am trezit pe la 9. Am ascultat rubrica ”Pentru voi, dragi școlari”. Azi în țara noastră se sărbătorește ”Ziua minerului” și ”Ziua Marinei Republicii Socialiste România”. În Uniunea Sovietică se sărbătorește astăzi Ziua feroviarului.

Pînă la amiază am jucat table cu mama și cu tata. Parcă-i un făcut: în majoritatea cazurilor conduc cu 2-0 pentru ca apoi să pierd cu 3-2. Cred că dacă partidele ar fi formate din două linii aș cîștiga mereu.

Azi e o zi foarte frumoasă, senină și caldă. La amiază am primit ”Munca” și ”Magazin” ul plus 92,70 lei de la Autobaza T.A Rădăuți. De la imensa ”datorie” de 1500 lei față de Autobază, Mircea s-a ales cu aproape o sută de lei. Banii însă i-a ridicat tata. Din Magazinul de azi am cules adresa lui Corneliu Niculescu din Cluj (schimb de vederi). Am făcut o scrisoare tip și i-am scris lui Adrian Constantin din Anina manifestîndu-mi dorința de a face schimb de vederi cu ei (cîte o c.p).

Cel mai mare eveniment al sezonului: tata s-a hotărît să citească literatură și să mai lase matematica. Azi a început să citească ”Domnul Gallet decedat” de G. Simenon. La amiază am ascultat la D.V. programul internațional de șlagăre date în toate limbile țărilor socialiste, program difuzat în fiecare duminică din luna august. Iată programul: Pentru România: 13.20 – 14.00 (31 m și 25 m); Cehoslovacia: 13.25 – 15.20 (25 și 31m); Ungaria: 15.50 – 16.30 (31, 41 și 49 m); Bulgaria: 14.40 – 15.20 (25 și 31 m), Polonia: 15.50 – 16.30 (41 și 49), Jugoslavia: 17.00 – 17.40 (31 și 41 m); Uniunea Sovietică: 16.45 – 17.45 (19, 21 și 31 m).

După amiază am mai jucat table, m-am ocupat cu altceva, dar n-am mai citit.

Pe la 17 a venit (în vizită) pe la noi prof Huianu Dumitru. Înainte de a pleca el au venit soții Cracană care au stat pînă pe la 20.30 cînd au plecat cu toții (cu mama și cu tata) la film. (L.D.:  Emilia Cracană era profesoară, iar dl Cracană era inginer agronom). Eu am scăpat de mers pretextînd că-s netuns. Nu simt nici o plăcere să ies în sat, mai ales acum cînd n-am dat ochii cu oamenii din sat de aproape un an de zile mi-e oarecum să vorbesc cu ei. Dar mai e și altceva: muțenia și sălbăticia mea nu-mi permit să scot nasul în lume. Nu mă descurc în discuții și, de aceea, tac. Și – ca să nu stau ca mutul pe unde merg – stau acasă. La Rădăuți, antrenîndu-mă cu prietenii, mi-era o groază să stau singur fie la internat, fie în oraș. Căutam mereu prietenia și tovărășia cuiva. Dar și acolo aveam momente de melancolie și-mi plăcea, cîteodată, să fiu singur…

În această vacanță, de pe data de 19 iunie nu m-am mai tuns și părul a crescut lung și sălbatec. Acum l-am dat în sus și nu mai pare așa lung, dar la spate ”bordura” mea s-a lărgit pînă peste gît și trece mult peste urechi. În spate are 7 cm., iar în spate 8. Niciodată n-am avut așa o claie de păr. Poate că nu l-aș lăsa așa lung dacă la aceste dimensiuni nu s-ar încreți și ondula pe părți și în față.

În timp ce musafirii au stat în sufragerie eu am stat în bucătărie, ascultînd radio. După ce au plecat toți, am venit în sufragerie continuînd să ascult radio (muzică ușoară și emisiuni în limba italiană).

Pînă la 21.30 am scris în Jurnal și în Carnetul cu maxime. Acum am reușit să adun 20 de lei. O să mai strîng pentru a-mi cumpăra un nou caiet pentru Jurnal și o pereche de ochelari. Dacă mai adaug și cei 10 lei datorie (biletul la cursa Rădăuți – Grămești la venirea din excursie) înseamnă că trebuie să adun vreo 80 de mangoți.

La 21.30 am ascultat pe 233m lungime de undă un post italian (pare-mi-se Radio Roma). Voi vedea… La ora 22 am aflat! E vorba de același ”Radio Oggi in Italia” cu nenumăratele lui emisiuni în limba italiană. La urmă au dat o adresă din care am reținut doar atît: (un nume de bărbat, la început), Berlino cento due (probabil 102), Căsuța poștală quatro cento și ceva (400 +). Voi mai asculta și voi reuși să depistez adresa exactă. La 22 am ascultat pe 196 m lungime de undă Radio Vatican cu rugăciunile în limba latină. Vreau să notez și să învăț textul uneia dintre ele. Dar ceea ce am reușit să-mi notez este doar atît: ”Ave Maria, grazia plena, dominus tecum benedictus mulieribus...”.         (va continua)

Liviu Druguș

Pe mâine!

DEX-ul actual trebuie serios reformat. Când va fi pus DEX- ul actual la Index?


 

 

Cu câteva zile în urmă, undeva între St. Valentine’s Day și Dragobete, din drag de limba română, un fost (deja!) prieten pe FB, medic, al cărui nume îl redau cu inițialele RC, a postat un textuleț prin care invita la o mai bună folosire a unor expresii, precizând/ propunând și varianta pe care domnia sa o considera corectă. Discuțiile care au urmat au fost majoritar pozitive, deducând de aici că oamenii chiar sunt interesați de exprimări corecte/ agreate care să nu (mai) stârnească zâmbete, strâmbături de nas sau ironii verbale. Voi reda cu italice, Tahoma 8, mai jos, conținutul acestor discuții, în care m-am implicat și eu, spre finalul lor. Intervențiile și comentariile mele vor fi scrise cu TNR 12. Sper ca softul WordPress să recunoască aceste formatări.

 

Rostul scrierii acestui articol este acela de a semnala urgența re-editării/ re-redactării DEX ului, care, la ora actuală, în loc să fie un îndrumar autorizat în materie de limbă română, confuzionează și stârnește dispute mai ceva ca textele legiuitorilor români, remarcabile prin ambiguitate, ambivalență, plurisemnatism și neclaritate intenționată. Propun supunerea conținutului DEX ului spre discuție publică bine mediatizată, sub îndrumarea unor filologi competenți și nedogmatici, în care să se implice în primul rând specialiștii (filologi, lingviști, semioticieni, scriitori, jurnaliști etc.) dar și iubitorii/ amatorii de limbă română, indiferent de profesie.

 

Voi povesti, pe scurt, întâmplarea de pe FB, așa cum au văzut-o ochii mei și cum au reacționat unele simțuri ale mele, dar și ale preopinenților aflați în discuție. Așadar, sine ira et studio, evenimentele s-au derulat după cum urmează: după sugestiile făcute de RC au curs, deopotrivă, felicitările prietenilor, observațiile mai caustice ale veriștilor și chiar pledoarii pentru lăsarea limbii române să devină mai bogată, mai flexibilă, mai vie. În ce mă privește, am tresărit și am recționat rapid în momentul în care am citit opinia lui RC că ”a socializa” înseamnă ”a trece ceva în proprietatea statului”. O asemenea ciudățenie nu am întâlnit până acum… Drept pentru care am scris pe FB că pentru trecerea a ceva în proprietatea statului avem verbul ”a etatiza” (nu am mai adăugat și bolșevicul ”a naționaliza”, un verb polisemic care ar fi stârnit, poate, reacțiile naționaliștilor, socialiștilor și etatiștilor…). Mai mult, am venit cu un citat recent care utiliza cuvintele ”social”, ”socializare” în sensuri care nu aveau nimic cu etatizarea, dar aveau și darul de a … nu spune mare lucru. Am îndrăznit să propun chiar neutilizarea lui ”social” și a derivatelor sale pe motiv de creare de confuzie. Buna mea intenție corectivă a fost imediat taxată, cu o trimitere directă (nu chiar la origine, deși tonul era unul imperativ și ofuscat) la DEX-ul nostru cel de toate zilele. Mai mult, încercarea de a veni cu argumente proprii (”nu folosiți logica personală”!) a fost considerată blasfemie la adresa Cărții/ Biblos (DEX). Am replicat, cu exemple. Mi s-a contestat calitatea/ autoritatea de a gândi cu logica proprie/ personală. Acest lucru mă irită mereu. Trimiterea la clasici drept soluție paseistă la problemele prezentului și viitorului mă enervează și mă nemulțumește acut. Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii!, am replicat. Ba am scris răspunsul într-o notă ceva mai apăsată… Reacția a venit cu un plus de iritare. Fiind deopotrivă necunoscător/ nespecialist într-ale limbii române și ale economiei politice, RC îmi atrage atenția că limba română nu e economie politică (sic!) și că ea (limba) nu se schimbă odată cu regimul politic. (!!!). Derapaj, deraiere, degringolanda gândului…  Discuția a coborât deja fiind comparat cu Gâgă, nea Vasile și alte personaje simbol ale prostiei sau lipsei elementare de educație… Aici am cam explodat și am făcut un rechizitoriu la adresa închistării dogmatice a standardelor făcute de proști, dar și un elogiu adus gândirii creative, rar prezentă în rândul tocilarilor de profesie, a premianților încoronați, a dogmaticilor zadarnic căutători de adevăr, dreptate și frumos… În consecință, RC a abandonat dialogul (a dat, congestionat, probabil, unfriend la subsemnatul). Apare, în schimb, întâmplător (?!) un alt nume în discuție, Lory G., care scrie – în engleză! – că DEXul este util și merită să-l consult… Îi răspund, în engleză, că DEX ul e bun îndeosebi pentru puștanii începători… noi ăștilalți având și libertatea de a gândi… Am dat ca exemplu de prostie academică oficializată sintagma ”Mijloace (mass) media”, un pleonasm vizibil și rizibil…(Am primit un like de la LG…) care iese din scenă, cu rolul jucat/ misiunea îndeplinită). Reapare RC, cu un râs îndelungat și autosatisfăcut, folosind logica personală în aprecierea dialogului care se apropia de final: ”cine nu face față la meciul de divizia A, își face meciul lui, de cartier”, trimiterea fiind adresată, probabil către LG ):   Urmează un intermezzo dialogal între RC și un domn A. S., ideologi de timpuri vechi și noi, cunoscători deplini nu doar a limbii române, ci și a termenilor din politologie: ”troțkist corporatrist (sic!)”, ”proletcultist” etc., cuvinte aruncate ca grenadele, la întâmplare, poate cineva se simte și își va face autocritica de ”troțkist proletcultist corporatrist”… iar limba română va fi eliberată de povara cârcotașilor cu logici personale și care nu respectă Cartea sfântă a limbii române, adică oribilul DEX.

 

Recunosc, până în acest stadiu al dialogului nu am avut curiozitatea să consult Cartea pentru a vedea definițiile date cuvântului ”socializare”, fiind convins că ”a socializa” nu are nicio legătură (și chiar nu are!) cu proprietatea statului (nesocialist). A doua zi, cedez tentației și zic: ia să vedem ce ne spune DEX ul. Încep cu căutarea cuvântului ”socializare”. Îmi pun mâinile în cap după ce văd, citesc și înțeleg. Redau, în Anexe, toate sensurile găsite,  dar voi comenta aici doar unul dintre ele: a patra definiție este extrasă dintr-un manual marxist de economie politică…

 

”s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social.”

 

Oare la asta se referea RC când îmi atrăgea atenția că limba română nu e economie politică? Autorii DEX ului cred că ar fi trebuit să precizeze că această definiție este concepția marxistă despre proprietate, așa încât cei care o folosesc să știe în ce tabără ideologică se află… Pentru cititorii interesați de argumente, precizez că ”mijloace de producție”, ”forțe de producție”, ”proces obiectiv”, ”proprietate socialistă”, ”proprietatea întregului popor”, ”marea industrie mecanizată”, ”concentrarea și centralizarea capitalului”, ”caracterul social al muncii”, ”caracterul social al producției” sunt filosofie și gândire economică marxistă, reluate cu ardoare de scrierile leniniste, staliniste, ceuașiste etc. Așadar, un mare reproș pe care îl fac DEX ului constă tocmai în menținerea explicațiilor din perioada ceaușistă  sau chiar dejistă, fără nicio precizare… Mai mult, definiția de mai sus dată de DEX, își depășește simplele prerogative de ordin lingvistic și oferă lecții de filosofie economică marxistă, bazată pe determinismul cauzal materialist numit și economism, poziție criticată chiar și de unii marxiști… Cel puțin din acest motiv susțin revizuirea rapidă și serioasă a DEX ului, rolul său de îndrumar de folosiere corectă a limbii române fiind grav compromis.

 

Cea de a șaptea definiție a verbului ”a socializa” îi dă dreptate lui RC, definiție acceptată pe nemestecate de fostul meu prieten de pe FB:

 

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser. Sursa: DEX ’09 (2009) ”.

 

Așadar, este vorba despre preluarea unei definiții din anul 2009, care la rândul ei a fost preluată…. cine știe de când și de unde. Cu alte cuvinte, sanctificarea ideii de standard lingvistic a permis preluarea dogmatică a unor texte din perioada dictaturii comuniste, eventual cosmetizarea de formă a acestora. Nu fac acum o cercetare, dar am convingerea că definiția de mai sus figura, inițial, sub forma ”A trece în proprietatea statului socialist”. Trebuie să accept că, în cf. cu cartea numită DEX, preopinentul meu RC a avut dreptate să definească ”socializarea” ca pe o etatizare… Gândirea dogmatică, educația rigidă față de cuvântul scris i-a jucat (și lui) festa, apelând la presupusa autoritate inexpugnabilă a unor bieți autori, mai mult sau mai puțin pregătiți, mai mult sau mai puțin bine intenționați. Oricum ar fi, și înainte de a vedea aceste oribilități semantice, m-am grăbit să-i scriu lui RC despre cum se (mai) fac dicționarele în noua eră concepută – îndeosebi de Gorbaciov – (unde, vorba lui Păstorel, ”căcații scriu în loc să pută, iar scriitorii consacrați sunt dați afară de căcați”). Am făcut trimitere, în dialogul meu de pe FB, la ideologizarea celor care au re-scris cărți/ tratate/ dicționare după 1989. Nu m-am lăudat, însă, cu faptul că am refuzat, în 1990, o sumă uriașă pe care mi-o oferiseră niște politruci la Chișinău care mi-au dat un text al unui Tratat de economie politică (tradus din limba rusă) și pe care eu ar fi urmat să-l cosmetizez, eliminând doar cuvintele ”socialist”, ”comunist”, ”marxist” etc. și să le înlocuiesc cu ”democratic”, ”economie de piață”, ”liberal”. Cu noua lor operă, politrucii urmau să intre în Academie. Cred că au și intrat… Am amintit acum acest episod pentru a sublinia că sunt în temă cu preocuparea unora de a plastografia texte și de a deveni profesori, conducători de doctorate și academicieni peste noapte. Nu am informații certe, dar cred că s-a găsit, până la urmă, cineva care să primească banii contra unui genocid cultural la care, eu unul, nu am acceptat să particip. În exact aceeași notă, refuz să accept citate din DEX ul actual, semicoafat, ideologiza(n)t și plin de inadvertențe. Las cititorii să parcurgă cu ochii proprii definițiile din DEX după care voi reveni cu povestea pățaniei mele facebook-iste (și nu feisbuciste, cum scriu unii).

 

căutare avansată

 

14 definiții pentru socializasocializare    conjugări / declinări

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: –ci-a-] — V. socializa.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE, socializări, s. f. 1. Faptul de a (se) socializa. 2. Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate. [Pr.: -ci-a-] – V. socializa.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre (-ci-a-) s. f., g.-d. art. socializắrii; pl. socializắri
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s.f. Faptul de a (se) socializa. 1. Trecerea mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. Proces obiectiv prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție, în special a marii industrii mecanizate, și în urma concentrării și centralizăriicapitalului, munca și producția capătă un caracter social. [< socializa].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁRE s. f. 1. faptul de a (se) socializa. 2. trecere a mijloacelor de producție și a altor bunuri din proprietatea privată în proprietate socialistă. 3. proces prin care, datorită dezvoltării forțelor de producție și în urma concentrării și centralizării capitalului, munca și producția capătă un caracter social. ◊ proces de devenire a unei individualități umane ca ființă socială. (< socializa)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializáre s. f. (sil. –ci-a-), g.-d. art. socializării; pl. socializări
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. 1. Tranz. A trece în proprietatea statului. 2. Refl. A dobândi caracter social. 3. Tranz. și refl. A (se) integra într-un grup social. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de cata | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ, socializez, vb. I. Tranz. 1. A trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producție sau alte bunuri aflate în proprietate privată. 2. Refl. (Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pr.: -ci-a-] – Din fr. socialiser.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá (a ~) (-ci-a-) vb., ind. prez. 3 socializeáză
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

A SOCIALIZÁ ~éz tranz. (mijloacele principale de producție) A trece din proprietate privată în proprietate comună. /<fr. socialiser
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. 1. tr. A trece, a transforma proprietatea privată asupra mijloacelor de producție în proprietate socialistă. 2. refl.(Despre muncă, producție) A dobândi un caracter social, datorită dezvoltării forțelor de producție. [Pron. -ci-a-. / cf. fr. socialiser].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SOCIALIZÁ vb. I. tr. a trece în proprietate socialistă mijloace de producție și alte bunuri. II. refl. (despre muncă, producție) a dobândi caracter social prin socializare (2). (< fr. socialiser)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

socializá vb. (sil. -ci-a-), ind. prez. 1 sg. socializéz, 3 sg. și pl. socializeáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

*socializèz v. tr. (d. social; fr. socialiser). Fac social. Pun supt regimu asociatiuniĭ: a socializa proprietatea.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

Așadar, după ce am explicat – pe FB – opinia mea despre cosmetizarea DEX ului, RC declară că eu sunt incompetent, iar domnia sa (doar) obosit…. Dar, surpriză, peste ceva timp, apare o postare datorată unei doamne C.C. (posibil filolog, dar nu neapărat…) care face o trimitere la un articol al doamnei Rodica Zafiu, pe care o citesc (cu folos) și eu de mai mulți ani. Aproape incredibil, pentru mine (care mă vedeam singular pe tărâmul preocupărilor pentru corectitudine, pereat… DEXus, doamna Zafiu, avansează aceeași ipoteză ca și mine: DEX ul este plin de rămășițe ideologice de la vechiul regim, lăsând limba de lemn la locul ei, cu toate consecințele ce decurg de aici. Voi încheia cu exact ceea ce a încheiat, pe pagina de FB a lui RC, discuția cu referire la DEX: opinia unui domn cu bune intenții (un fel de iad terestru), opinie pe care o redau integral aici:

 

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

În ton cu această opinie, zic și eu că, pe fond, îi dau dreptate dlui TC: fără o autoritate  lingvistică legitimă e haos și e mitocănie. Dar oare nu cunoaște TC că Academia Română este plină de impostori, de oameni care au găsit acolo doar o slujbă călduță, și care scriu după ureche? M-am simțit obligat să scriu despre asta chiar în 1984 când am finalizat teza mea de doctorat, scriind despre lipsa de disponibilitate a celor de la Academie de a reacționa la propunerile mele de natură terminologică. Din anii 80 ai secolului trecut  nu s-a schimbat nimic la Academie, decât câțiva conducători și amploiați… Cum poți, acum, în 2014, să iei de bune inepțiile compilate și oferite publicului larg pe post de far călăuzitor în folosirea corectă a limbii române? Cum să nu lași logica personală să te sesizeze că te afli, chiar în cazul DEX, în fața mitocănismului savant, a țățismului țâfnos, preluat apoi ca model de către mintoși harnici cărora le lipsește doar un pic de discernământ pentru a deveni (mai) buni propagatori de cultură română autentică?

 

Mai adaug doar o ”speță” din lista mai lungă a inadvertențelor lingvistice promovate de DEX ul nostru (care ar merita pus la INDEX, până se va obține o variantă necriticabilă, neconfuzivă și trecută prin filtrul logicilor personale a mai multor minți). Mă refer la cuvintele eficient, eficiență, eficace, eficacitate, efectivitate.

 

10 definiții pentru «eficient»    declinări

EFICIÉNT, -Ă, eficienți, -te, adj. Eficace. [Pr.: -ci-ent] – Din fr. efficient, lat. efficiens, -ntis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént (-ci-ent) adj. m., pl. eficiénți; f. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT adj. v. eficace.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficient ≠ ineficace, ineficient, neeficace, neeficient
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT ~tă (~ți, ~te) Care produce efect (așteptat); cu efect eficace. Remediu ~. [Sil. -ci-ent] /<fr. efficient, lat. efficiens, ~ntis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. Care-și face efectul; care produce un anumit efect (folositor); eficace. [Pron. -ci-ent. / < fr. efficient].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNT, -Ă adj. eficace. ◊ pozitiv, sigur. (< fr. efficient, lat. efficiens)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiént adj. m. (sil. -ci-ent), pl. eficiénți; f. sg. eficiéntă, pl. eficiénte
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficient a. care produce un efect sigur: cauză eficientă.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficient, -ă adj. (lat. effíciens, -éntis, d. effícere, a face, a îndeplini. V. suficient). Care produce un efect: soarele e cauza eficientă a călduriĭ.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

8 definiții pentru «eficiență»    declinări

EFICIÉNȚĂ, eficiențe, s. f. Eficacitate. [Pr.: -ci-en-] – Din fr. efficience.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță (-ci-en-) s. f., g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. v. eficacitate.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficiență ≠ ineficiență
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ f. Caracter eficient; eficacitate. [G.-D. eficienței; Sil. e-fi-ci-en-ță] /<fr. efficience, lat. efficiencia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s.f. Faptul de a fi eficient; eficacitate. [< fr. efficience, lat. efficientia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICIÉNȚĂ s. f. eficacitate; randament. ♦ ~ economică = raportul dintre rezultatele obținute în activitatea economică și eforturile depuse. (< fr. efficience, lat. efficientia)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficiénță s. f. (sil. -ci-en-), g.-d. art. eficiénței; pl. eficiénțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro) • Informații despre licență

 

Definiția cuvântului eficace:

10 definiții pentru «eficace»    declinări

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul scontat, care dă un rezultat pozitiv; eficient. – Din fr. efficace, lat. efficax, -acis.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. 1. eficient, folositor, operativ, practic, productiv, util, (rar) operant, (înv.) putincios. (O metodă ~.) 2. efectiv, eficient, pozitiv. (Tratamentul a dat rezultate ~.) 3. drastic, eficient, energic, puternic. (Un medicament ~.) 4. eficient, sigur. (Un remediu ~.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Eficace ≠ ineficient, neeficace, neeficient, ineficace
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. invar. Care produce efectul dorit; cu acțiune pozitivă; eficient. /<fr. efficace, lat. efficax, ~acis
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. Care produce efectul așteptat. [Cf. fr., it. efficace, lat. efficax].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFICÁCE adj. inv. care produce efectul așteptat; eficient. ◊ folositor, practic. ♦ valoare ~ = valoare afectivă. (< fr. efficace, lat. efficax, -acis)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

eficáce adj. invar.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

eficace a. care produce efectul său: remediu eficace.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*eficáce adj. (lat. éfficax, d. efficere, a face, a îndeplini). Care face efect: remediŭ eficace. Adv. În mod eficace. – Pl. f. și n. egal cu sing.: vorbe, remediĭ eficace, deși corect ar fi fost să meargă după rece, adică vorbe eficacĭ. V. atroce, feroce, precoce, propice.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

 

Definiția cuvântului efectiv/ itate

13 definiții pentru «efectiv»    declinări

EFECTÍV, -Ă, efectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. (Adesea adverbial) Real2, adevărat. 2. S. n. Numărul indivizilor care fac parte dintr-o colectivitate, mai ales dintr-o unitate sau formație militară. – Din fr. effectif, lat. effectivus.
Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív1 adj. m., pl. efectívi; f. efectívă, pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív2 s. n., pl. efectíve
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV adj., adv., s. 1. adj. adevărat, concret, real. (Plecarea lui ~ din oraș a avut loc a doua zi.) 2. adv. v. realmente3. adj. incontestabil, indiscutabil, real. (A adus servicii ~.) 4. adj. v. eficace5. s. disponibil, (înv.) putere. (A strâns tot ~ul său de oaste.)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Efectiv ≠ inefectiv, neefectiv
Sursa: Antonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV1 ~ă (~i, ~e) Care are un anumit efect; care se încununează cu rezultate reale. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV2 ~e n. Număr reglementar de oameni care constituie o colectivitate, mai ales, o unitate militară. /<fr. effectif, lat. effectivus
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă adj. Care are efect; real, adevărat. // s.n. Numărul real al indivizilor care alcătuiesc o unitate militară, o colectivitate organizată etc. // adv. Adevărat, real, de fapt. [Cf. fr. effectif, effectivement].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

EFECTÍV, -Ă I. adj. care are efect; real, adevărat. II. s. n. număr de indivizi care alcătuiesc o colectivitate. III. adv. adevărat, real, de fapt. (< fr. effectif, lat. effectivus)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív adj. m., pl. efectívi; f. sg. efectívă, pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectív s. n., pl. efectíve
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

efectiv a. 1. care produce efect; 2. care există de fapt, pozitiv. ║ n. numărul real al soldaților unei trupe: efectivul armatei.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*efectív, -ă adj. (lat. effectivus). Real, pozitiv. S. n. Număr real: efectivu armateĭ. Adv. În mod efectiv.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Copyright (C) 2004-2014 DEX online (http://dexonline.ro)

 După citirea acestor definiții rezultă că eficace, eficient și efectiv este cam același lucru. Deci, sunt sinonime… După logica (mea) personală, după sensurile pe care le au aceste cuvinte în alte limbi, cele trei cuvinte nu sunt, și nu pot fi sinonime. De aici și deraierile traducătorilor bine intenționați… Dar, cei pe care i-am atenționat în legătură cu folosirea greșită a unora dintre cuvintele de mai sus mi-au reproșat imediat: DEX ul stabilește cum e corect! Iar DEX ul nostru ne spune că merge oricum, că ”merge și-așa”. După logica strâmbă a motivării acceptării unor cuvinte și sintagme pe criteriul intrării lor în uz, abia intratul în limba română pleonasm ”mijloace media” a primit din partea Academiei certificat de ne-pleonasm… În timp ce, credeam eu, tocmai era momentul taxării sintagmei în cauză ca pleonasm. Cu alte cuvinte, neregulata limbă română corespunde perfect naturii năbădăioase și neascultătoare a românului verde care iese oricând din încurcătură (șmecherește!) cu celebra scuză/ explicație: ”merge și-așa”.  Dacă într-un text literar  nuanțele unor cuvinte nu au consecințe foarte serioase, într-un text tehnic, economic, sociologic etc. consecințele pot fi derutante, dacă nu chiar dezastruoase. Pun pe seama confuzionismului academic românesc, pe care l-am criticat în zeci de articole și studii, consecințe negative grave cum ar fi: clasa politică ineptă și needucată care ne fericește de decenii, prăbușirea calității educației și a respectului față de profesori, cercetători, de textul scris în general și de intelectualitatea română în special. Dacă toate aceste consecințe vor lăsa indiferenți pe cititori, specialiști și/ sau decidenți, măcar să nu ne mirăm de descompunerea (nu doar culturală) ce ne așteaptă.

 Nu mă erijez în deținător de adevăruri absolute, nu am motive personale de a-mi face sau de a căuta publicitate; doresc doar să primeze competența în fața imposturii, logica în fața superficialității și armonia limbii în fața stricătorilor de limbă.

Liviu Drugus

Miroslava, 26 februarie 2014

www.facebook.com/liviu.drugus

www.liviudrugus.wordpress.com

Două ANEXE:

Anexa 1:  transcrierea dialogului de pe pagina de FB a dlui RC

Anexa 2: Articolul dnei Rodica Zafiu, publicat în România Literară

Anexa 1

R.C.:  Dragii mei, în românește se spune:

– ”Bună seara!” și nu ”O seară bună!”
– ”La mulți ani!” și nu ”Mulți ani vă urez!”
– ”Ce mai faci?” și nu ”Cum ești?”
– ”Poftă bună!” și nu ”Să aveți poftă!”
– ”Iau masa cu prietenii” și nu ”Servesc masa cu prietenii”
– ”Are sens” și nu ”Face sens”.
Asta ca să nu ne lăsăm cotropiți de snobisme de la supermarket care indică absența lecturilor în adolescență.

23.02 – Addenda pentru postarea de ieri (la cererea telespectatorilor):

– „ne concentrăm” şi nu „ne focusăm”
– „avem o ţintă, un obiectiv” şi nu „avem un target”
– „tendinţă” şi nu „trend”
– „ceva de tipul ăsta sau de genul ăsta” şi nu „ceva de genul”
– „am experienţă în acest domeniu” şi nu „am expertiză în acest domeniu”
– „am făcut/depus o cerere/dosar” şi nu „am aplicat”
– „descarc” şi nu „dau jos”
– „cunosc oameni noi” şi nu „socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului)

   LD: de acord cu aproape toate (cu excepția ultimului). A socializa nu înseamnă a trece în proprietatea statului (avem pentru asta a etatiza). Cu adjectivul ”social” și verbul ”a socializa” sunt lucruri de discutat. Pentru că sunt inducătoare în eroare, respectiv fiecare înțelege ce vrea din sintagmele cu ”social” în coadă, eu nu le mai folosesc deloc și recomand, ori de câte ori am ocazia, să nu fie folosite.

LD: Un exemplu de confuzionism academic generat de utilizarea (în exces!) a ”socialului” și a derivatelor sale: ”În orice societate, educația morală şi socializarea constituie principalele procese prin care se asigură atât conformitatea tinerilor/adulților faţă de normele, regulile şi valorile sociale, cât şi prevenirea „devierii” de la acestea. Prin aceste fundamentale procese, Societate îşi menţine stabilitatea (establishment-ul) şi funcţionalitatea.

Şcoala românească transmite o diversitate complexă şi o multitudine de cunoştinţe şi informaţii, însă nu mai asigură ceea ce este esenţial: e d u c a ţ i a m o r a l ă. Educaţia morală asigură funcţionalitatea unui regim democratic autentic şi a statului de drept”.  Adrian Ibiş, Sociologie (manual), Pansofia, Bucureşti, 2013, pp.69-70

R.C.: Domnule Druguş, nu folosiţi logica personală, ci DEX-ul, vă rog.

L.D.: cu DEX ul și cu oamenii de” știință” din filologie sunt lămurit…  Dacă nu folosești logica personală, atunci ce rost are să folosești/ folosim logica altora? Nu știu la care logică să fac apel, a lui Răzvan sau a DEX ului ca să mă lămurească ce logică permite construcția următoarelor sintagme, în care ”social” ar trebui să aibă cam același sens: ”capital social”, ”ajutor social”. ”economie socială”, ”știință socială”.. etc. etc. Am câteva sute de sintagme care conțin ”social” și care conferă atributului ”social” mereu alt sens… Curat logică, curat știință a limbii…

RC: Îmi pare rău că v-au dezamăgit specialiştii în domeniu, rămâne să mă convingeţi că deţineţi o autoritate superioară. Vă consolez cu amănuntul că şi eu, în medicină, aplic standardele internaţionale în dauna logicii proprii, mai cu seamă dacă am o dispoziţie proastă sau e o zi ploioasă.

LD: Dogmatizarea cunoașterii = moartea cunoașterii. Recunosc, am un defect mare: nu suport dogmatismul, indiferent dacă am diaree sau constipație, dacă plouă sau e soare afară. Desigur, m-am gândit mereu că dacă nu se acceptă opinii proprii în medicină, ce rost ar mai avea cercetarea, articolele cotate ISI sau gradele didactice… în medicină. Toți știu câte ceva, dar doar strict conform Bibliei lui X sau Y. Dar, cred că, în loc să discutăm a cui logică este mai bună, a dogmaticilor sau a cârcotașilor/ inovatorilor, mai bine să dăm voie capetelor noastre să cugete. De fapt, chiar ăsta era rostul intervenției mele: să vedem ce sens dom cuvintelor, sintagmelor etc. Adesea, lingviștii, constată, resemnați, câte o aireală lingvistică și așteaptă, resemnați, să se trezească din beție idioții de la Academie… Știți, noi știm că nu e prea corect, dar dacă Academia… Hai sictir Academie dormitor! Pe scurt, ești de acord că socializare nu e totuna cu trecere în proprietatea statului? Sper că ai glumit când mi-ai cerut să demonstrez că sunt o autoritate superioară… Cum vrei să-ți dovedesc? Cu diplome, cu titluri, cu calitatea de membru al Cacademiei, sau cu logica personală? Scuze, că m-am aprins puțin, dar cine mă cunoaște cu adevărat știe că nu tac…

RC: Păi cercetarea şi articolele ISI nu-s totuna cu părerea lui nea’ Vasile care se crede logic. Dacă nu ar exista autorităţi în diverse domenii, atunci orice Gâgă ar aplica regulile lui. Cu viaţa omului şi cu simbolurile naţionale nu ne putem juca. Cu „opiniile proprii” în medicină aţi dat-o rău în bară pentru că nu putem trata bolnavii după opiniile din articole (de obicei contradictorii) decât după ce sunt acceptate ca standard. Cu limba română nu merge precum cu economia politică, ea nu se schimbă odată cu regimul politic. Iar „socializare” înseamnă ce scrie în DEX, nu ce crede tanti Miţa după cumătrie.

LD: Bravos națiune! Te-ai deșteptat! Acum e clar că economia politică nu e cum vrea tanti Mița Baston sau nea Gogu de la farmacie. Și cu cercetarea e cam clar. Dacă standarde nu ”e”, nimic nu e… Am auzit de unul nea Vasile Einstein care a contestat mecanica newtoniană. Măi, și ce i-au făcut standardologii… Păi omul nu era deloc în standarde… Cu articolele ISI, cred că ai dreptate. Astea se cumpără la kilogram și apoi se cumpără și revista dacă e nevoie… Ne-a Vasile nu are nevoie de părerea lui DEX sau d(y) ca să-și probeze vreo descoperire. Este ca și cum ai cere parlamentarilor să voteze reducerea numărului de parlamentari. Sau să-i ceri sefuțului de departament voie să-i spui că-i prost și că a ajuns acolo cu pile sau curvăsăreală. Nu generalizez, dar nici generalizarea standardelor nu mi se pare ok… Dau și eu un exemplu: mijloace (mass) media erau un pleonasm de toată frumușața… Politrucii care au ajuns șefi de catedră la Comunicare, foloseau pleonasmul cu grație… N-am ce face (eu, Gâgă), ca un nea Vasile ce sunt, și zic (nu spun): e pleonasm bre! După care, s-au pus în mișcare logicile impersonale ale cacademicienilor, iar cacademia română a decis că pleonasmul nu e pleonasm. Logic, nu? Desigur, tanti Mița și cu nea Vasile care au scris cărți cu pleonasmul în titlu au jubilat: s-au scărpinat pe burtă și au zîcut: nooo, așeee! Deci logica după care se stabilesc pleonasmele a murit, trăiască logica de partid, de gașcă etc. Mi-a plăcut afirmația ”Cu viața omului și cu simbolurile naționale nu ne putem juca”. Așa or zîcut și plastografii de la știința (!) comunicării și a ”mijloacelor media”… Și cu exemplul că s-ar putea trata bolnavii după opiniile lui X sau Y iar nu e ok. Eu nu am zis că tot ce scrie prin articolașele ISI trebuie aplicat. Dimpotrivă…Eu zic că dacă ai o idee nouă, pe care o verifici în n+1 situații, ai certitudinea că e un lucru bun, atunci nu mai aștepți să vină Gogu de la Cacademie să spună: bravo nea Vasilea, noi suntem proști, da matale ești deștept și meriți locul meu la cacademie. Uite io mă dau deoparte și vino matale să spui cum e cu noul standard… Mai va…

L.G.:  finally, someone who still knows the correct Romanian language rather than the weird version „implemented” in the last 20 years (for those of you who don’t speak Romanian). Mind you, the English language has its fair share of new fangled words/expressions that don’t make sense to those of us who were taught in the „old days”…

LD: the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

L.G. : the correct Romanian language” means DEX language? Anyway, any language is as vivid as its speakers. But ”media means” is a ”standard” pleonasm… even, DEX say it’s ok…

LD: @Lory Gray: Sure, DEX is a good start for teenagers, not for creative people… U r right to say teachers r guilty for permitting such bizarre innovations. I hate them too. As I hate ”mass media means”. ”Social” is a ”good for all” word, as well… A lot of idiot phrases that contain the word ”social” may be eliminated without any loss. We may say ”capital”, instead of ”social capital”, ”help” instead of ”social help” etc. I need a clear and logical language not a sophisticated (and futile) one..

RC: )))))))))))) Cine nu face faţă la meciul din divizia A îşi face meciul lui, în cartier, sacrificând coerenţa şiragului de mondenităţi fundamentale prin strecurarea, iată, (şi) a unor aspecte teoretice.

O parte dintre cei prezenţi la lungul dialog de aici ori care doar l-au citit, fără să poată interveni, au deschis o şuetă umoristică în care, pornind de la exagerări cum ar fi că această postare îi „urecheşte”, fac mişto de conţinutul ei şi de suportul argumentativ literar pe care l-am invocat; adică nu contează cum scrie Marin Preda, contează cum comunic eu la corporaţie. Nu m-a deranjat, ba chiar consider că este benefic ca discuţia să fie purtată pe mai multe planuri şi la mai multe niveluri, în felul ăsta crescând şansa ca respectul pentru limba română să fie readus în prim-plan. M-au deranjat doar vreo două domniţe care prin faţă sunt numai miere şi pe la spate se umflă de râs la adresa spălăcitului. Am şi la Iaşi vreo două. Păi ori suntem feisbuciste, ori nu mai suntem :)))

 A.S. : Păi, Răzvan, cei care jonglează cu termeni ca „superioritate” ar trebui să ştie că oamenii nu sînt egali. Doare, dar e adevărat!  În plus, aici e vorba despre cunoaşterea limbii române sau despre necunoaşterea ei. În rest, trăiască troţkiştii corporatrişti!

R. C.  Eu nu mă simt superior ca om, mă simt superior doar la cunoştinţele în anumite domenii. Printre care şi limba română. E o idee proletcultistă aceea că poţi bate bărbunca zeci de ani şi apoi să fii capabil de a conversa de la egal la egal într-o dispută tehnică sau culturală. Păi atunci la ce-ar mai folosi învăţătura?

LD: Am înțeles că DEX ul este farul călăuzitor în materie de limba română. OK, dar în DEX nu se definește socializarea drept trecere în proprietatea statului. Nu țin neapărat să am dreptate, dar cred că există riscul ca unii cititori ai acestui dialog să ia de bună definirea socializării așa cum a fost ea explicată în chiar mesajul de plecare a acestui dialog (R.C.:”socializez” (asta ar însemna să trec ceva în proprietatea statului). Vezi:http://dexonline.ro/definitie/socializare

R.C.:  Dmnule, căutaţi verbul „a socializa”, nu substantivul „socializare”. Devine obositor dialogul cu dumneavoastră.

L.D: Dacă verbul ”a socializa” desemnează un lucru, iar substantivul ”socializare” desemnează cu totul alt lucru, asta deja pune sub semnul întrebării seriozitatea celor care au scris DEX ul. Sensul prim (din DEX) pentru ” a socializa”, acela de ”a trece în proprietatea statului” este contrazis de toate celelalte definiții de mai jos care fac trimitere clară strict la proprietatea socialistă. Și mai există un bun motiv pentru a desfide DEX ul: pentru autorii acestui op ”socializare” și ”a socializa” se referă îndeosebi la ”mijloacele de producție” din proprietatea socialistă. Oricine citește aceste explicații înțelege că DEX ul actual este o copie ușor modificată a dicționarelor de dinainte de 89 când totul era încărcat cu ideologie și terminologie socialistă/ comunistă. S-au cosmetizat astfel nu doar dicționare ci și cărți/ cursuri care au șters doar cuvântele socialist, comunist/,al întregului popor etc. și în rest au lăsat totul neschimbat, îndeosebi logica și esența explicațiilor. Este, cred, una dintre cauzele care plasează România pe locul pe care îl știm în Europa. Îmi cer scuze pentru faptul (obositor) de a insista, dar dacă nu ducem explicațiile până la capăt nu ne onorăm crezurile pedagogice și de cercetare. (chiar dacă atât eu cât și alții am adoptat și un stil ceva mai liber, nu neapărat academic).

RC: E clar că nu vă pricepeţi, aşa zice să renunţaţi, am obosit…

LD QED!

C.C.: În afara de ” servesc masa” si ” face sens ” ( acum intilnit ), folosesc de ceva vreme toate expresiile din lista in ambele forme, deja in mod firesc. Si acum socializez putin  http://www.romlit.ro/socializare.

T.C.  Răzvan, e bine că vorbim despre limbă. Chiar nu m-aș fi așteptat ca subiectul să iște pasiuni. Tind să îți dau dreptate, pe fond. Regula nu este impusă de uz, ci de o autoritate recunoscută, legitimă. Fără ea, e haos și e mitocănie. Sigur că autoritatea în cauză trebuie să recunoască și să consfințească tendințe noi în utilizarea limbii. Asemeni unei curți constituționale într-un sistem legal, rolul ei este să se pronunțe asupra concordanței între înnoirea propusă și elementele fundamental definitorii ale corpului pe care își propune să-l înnoiască. Din câte îmi amintesc, rolul acesta aparține, în cazul limbii române, Institutului de specialitate (ILIR)din cadrul Academiei Române.

 

Redau conținutul integral al articolului semnat de prof Rodica Zafiu în România Literară în anul de grație 2006

 

Un cuvînt emblematic al perioadei de după 1989 este desigur verbul a socializa: mai ales pentru că sensurile şi utilizările sale curente contrastează în mod cît se poate de spectaculos cu cele care îi erau atribuite înainte, în perioada în care socialul era dominat de asocierea cu termenii politici socialist şi socialism. Definiţia din DEX 1996 păstrează de altfel reperele ideologice ale trecutului, indicînd două sensuri pentru verbul a socializa: (1) „a trece în proprietatea întregului popor principalele mijloace de producţie sau alte bunuri aflate în proprietate privată” şi (2) „(despre muncă, producţie) a dobândi un caracter social datorită dezvoltării forţelor de producţie”. Definiţiile sînt total derutante pentru cineva care întîlneşte cuvîntul în contextele actuale tipice, de exemplu: „Socializează şi fii veselă, ca să crape el de ciudă şi vei vedea ce bine e cu prietenii alături. Invită vecini sau cunoştinţe acasă la tine la nişte clătite” (club.neogen.ro). Ca în multe alte cazuri, peste un sens vechi, în parte preluat din franceză, în parte filtrat de constrîngerile ideologice ale vremii, s-a suprapus în ultimii ani un sens împrumutat din engleză, prin calc semantic; în plus, s-au produs şi extinderi semantice prin folosirea intensă şi adesea imprecisă a termenului în registrul familiar. De fapt, dicţionarele franţuzeşti indică pentru cuvîntul socialiser sensuri predominant politice – „a trece în proprietate colectivă”, „a face să devină socialist” – dar şi unele mai largi: „a adapta la viaţa în societate, la raporturile sociale”. Acestea nu lipsesc nici între semnificaţiile pe care le are în engleză verbul to socialize; doar că li se adaugă şi altele, mai concrete: „a organiza participarea în grup la ceva”, „a face parte, în mod activ, dintr-un grup social” etc. A socializa e la origine un termen de specialitate, din limbajul sociologiei şi al psihologiei, dar a devenit, ca şi derivatul său substantival socializare, un bun general al jargonului vieţii moderne, un cuvînt la modă pentru a desemna stabilirea de contacte umane. Evident, s-a impus şi dintr-o necesitate: nu exista un singur cuvînt care să acopere ideea de „a fi împreună cu alţii”, în opoziţie cu „a fi singur”. De la generalitatea acestui concept se coboară însă, brusc şi adesea comic, la situaţiile concrete în care a socializa devine un simplu substitut pentru acţiuni care ar putea fi foarte uşor denumite şi altfel.

Verbul a socializa se foloseşte în română (cu acest sens recent) în primul rând ca verb intranzitiv (într-o construcţie mai apropiată de sursa engleză şi deci percepută ca fiind corectă): „Socializează în interes de serviciu!” (cariereonline.ro); „(târgul) este locul în care localnici sau venetici, producători, cumpărători sau simpli ”gură-cască” intră în contact, socializează ” (muzeulastra.ro). Verbul poate avea un complement introdus de prepoziţia cu: „Radu Florescu nu socializează cu preşedinţii companiilor importante sau cu persoane din guvern” (iqads.ro, interviu, 12.07.2006); „stresul la locul de muncă ridică în mod semnificativ tensiunea sângelui în rândul bărbaţilor care lucrează în corporaţii, mai ales în cazul acelora care nu socializează bine cu colegii lor” (sanatatea.com). Foarte interesantă este însă transformarea sa în verb reflexiv: care marchează o participare mai intensă (reflexiv intrinsec, cu sens „dinamic”), sau un sens reciproc, construcţie apărută după modelul altor verbe (a se duce, a se distra, a se juca, a se întâlni, a se împrieteni etc.) şi ca o tendinţă puternică a românei populare şi familiare: „Parlamentarii şi miniştrii liberali se socializează la Sinaia” (titlu, în Gândul, 31.01.2006 ; „Copiii (…) sunt asistaţi la teme de personal calificat, se socializează, se joacă” (gradinitebucuresti.ro). Varianta reflexivă are o conotaţie populară care îşi asociază eticheta „incult”: „socializează-te omule!” (forum.md); „Socializează-te acolo unde şi când poţi” (lumeapiticilor.ro).

Lărgirea semantică nu s-a produs doar în română, ci este în cea mai mare parte preluată; la noi, ca şi în alte limbi, prin folosirea termenului a socializa se vizează o anume „înnobilare” a unor realităţi banale, tratarea în cheie „ştiinţifică” a unor acţiuni cotidiene. A socializa devine astfel un fel de eufemism (adesea folosit ironic) pentru acţiuni ca: a sta de vorbă, a bârfi, a merge la petreceri, a bea cu prietenii, a stabili relaţii amoroase etc.: „Acum de bon ton nu mai e să spui ”hai să bârfim”, ci ”hai să socializăm, dragă” (Jurnalul Naţional = JN, 3.10.2005); „Până la sosirea primului tren, am socializat” (JN, 14.08.2006); „Oricum, dacă se văd mai des la şedinţele de guvern, poate că dnii Băsescu şi Tăriceanu ”socializează” mai bine şi încep să comunice mai mult” (Curentul, 23.12.2005); „prietenii şi tovarăşii săi beau şi socializează prin baruri” (foodandbar.ro); „vara, cînd oamenii socializează pe malul mării, sub clar de lună” (menshealth.ro) etc. Aceeaşi evoluţie semantică se produce şi la substantivul socializare: „Liberalii şi democraţii vor să rezolve problemele din Alianţă cu o socializare la cârciumă” (EZ 28.08.2006).

O explicaţie a succesului termenilor a socializa şi socializare stă în faptul că aceştia conferă aspectul de ocupaţii serioase, intenţionate, planificate, micilor plăceri care ar fi fost condamnate de o etică severă a muncii.

O extindere a sensului celor două cuvinte priveşte şi relaţiile stabilite de animale, între ele sau cu oamenii: limbajul tehnic – „Socializează-ţi câinele! Socializarea este foarte importantă şi se face încă din primele luni de viaţă ale căţelului” (animalutze.com) – alunecă uneori în comedie: „Normele UE se preocupă şi de modul în care se socializează porcii” (cotidianul.ro).

 

 

 

Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente


Larry L. Watts despre foarte discretul management romanesc al prieteniilor prea evidente

 

 

Larry L. Watts, ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni. Razboiul clandestin al blocului sovietic cu Romania”, Traducere din limba engleza de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucuresti, 2011, 795 pagini. Originalul, ”With friends like These” a aparut in anul 2010, in SUA, intr-o editura nespecificata in caseta editoriala a cartii.

 

 

Scurta prezentare a cartii si a autorului

Scriitorul istoric american L.L. Watts are datele necesare unei personalitati pe cat de straine/ stranii pe atat de apropiate/ comune Romaniei. American casatorit cu o romanca (Gabriela), vorbitor si (evident!) cititor de limba romana, specializat pe servicii de informatii si pe managementul acestora, Larry Watts (LW) se prezinta cititorului roman ca un cercetator dezinteresat, dar totusi interesat de adevar si prietenos cu trecutul recent al Romaniei, acesta fiind vazut prin prisma unor documente proaspat desecretizate, dar si printr-o grila de evaluare aparte.

Daca ar fi sa ne jucam numerologic, atunci LL Watts are o putere/ energie mare, de exact o suta de watts/ wati putere (daca socotim pe latineste L + L = C sau pe arabeste 50 + 50 = 100). Este adevarat, un ”bec de o suta” era expresia comuna, ”pe vremea aialalta”, a unei puteri de cumparare (a energiei) mult peste media la nivel de tara care folosea(u) becuri  mai ieftine si mai putin consumatoare de energie (de 60 si chiar 40 W).

(Intr-un text destinat spatiului tipografic, digresiunea de mai sus ar incapea cel mult la subsol sau la Note finale. In spatiul virtual asigurat de acest blog nu am gasit solutia de a separa pe niveluri de importanta diveresele digresiuni, completari, amintiri, puncte de vedere etc., de textul principal care pierde, inevitabil, din fluenta si coerenta. Recunosc, acest tip de ”recenzii” facute de mine cere multa rabdare, citire printre randuri, conexiuni de la un capitol la altul sau chiar un spirit critic care sa selecteze cu discernamant ceea ce este logic si ce este emotional/ atitudinal/ opinie contextuala etc. Pentru mine, ”recenzarea” este un exercitiu critic de autoclarificare si de reflexie mai consistenta in comparatie cu o lectura rapida si superficiala a unei carti. Pentru cititorul interesat, aceste ”recenzii” pot fi surse de informatii, acces la carti adesea prea scumpe pentru un buget mediu, dar si o invitatie sincera la dialog, la dezbateri chiar. Tonul, uneori prea didactic, prea dur sau prea autoritar poate genera o retinere a cititorilor de a reactiona. Un lucru interesant, pe care nu-l pot cataloga din ce directie ar veni, este faptul ca unele persoane ”vizate” in unele ”recenzii” mi-au scris personal, fara critici de fond insa.)

Apropierea lui LW de generalul Ioan Talpes si stransa cooperare cu acesta – in primul rand profesionala, ca istorici si ca specialisti in servicii de informatii – atenueaza totusi ideea de presupusa impartialitate absoluta a unui autor american, idee totusi imperios necesara pentru asigurarea unei credibilitati substantiale a continutului lucrarii de fata. In lumea tenebroasa a serviciilor problema credibilitatii, veridicitatii si sinceritatii nu poate sta decat sub semnul dubitativului, a bemolului adaugat aproape instinctiv fata de tot ceea ce vine din aceasta lume vazuta, probabil, prin prisme care adesea rastoarna realitatea perceputa de majoritatea ”civila”. Filmele, buletinele de stiri si romanele de profil subliniaza ca regula de conduita – nu doar a actantilor ilegalisti, ci si a manipulatorilor lor din umbra – este indoiala, suspiciunea, neincrederea. Cred ca acest sentiment nu poate fi reprimat nici de catre cititorul obisnuit, marcat de curiozitate, dar si doritor de macar cateva certitudini. La o prima lectura a cartii ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, cititorul onest si modest ramane cu convingerea ca Romania are un destin geopolitic inexorabil: suntem un perpetuu spatiu de manevra si de partajare intre marile imperii (roman, otoman, tarist, austriac, francez, britanic, american etc.). Una dintre certitudinile pe care LW ni le insufla, in subsidiar si poate chiar neintentionat, este ca integrarea europeana este solutia unica la acest destin aparent implacabil. De altfel, solutia la marea majoritate a conflictelor inter-natiuni este internalizarea acestora printr-o integrare cat mai profunda si durabila. O alta imagine – cu valente de veridicitate – este ca Romania comunista a avut o pozitie si o atitudine eroica in fata numeroaselor tentative de desfiintare a sa ca stat, desi a avut la indemana o miscare si mai curajoasa: apropierea de SUA de o maniere mai ferma si mai clara. In context, imaginea dictatorului roman Ceusescu apare, in carte, mult imbunatatita, aparand ca fiind un erou national ce si-a sacrificat viata si familia pe altarul interesului statului roman si a poporului roman. Masura in care aceste concluzii pot aparea si altor cititori este, evident, diferita si cred ca se poate rescrie aceasta carte, cu folos, pornind tocmai de la mesajele pe care autorul le transmite, voit sau fortuit.

La peste doi ani de la scrierea acestei carti in limba engleza si la peste un an de la aparitia versiunii romanesti in tiraj ”de masa”, interesul pentru cartea lui LW este relativ constant si librariile continua sa ofere noi si noi tiraje. Ar fi un indiciu important pentru masurarea gradului de patrundere a noilor adevaruri despre ”prietenii” nostri din defunctul lagar socialist sovietic daca am cunoaste volumul si dinamica vanzarii acestei carti realmente deosebite si utile. Am scris ”adevaruri”? Cred ca nu am gresit, adevarul fiind adesea unul multiplu, cu multe fatete, adesea discret si foarte rar cunoscut in integralitatea si complexitatea lui. Spre mirarea mea, eu fiind un adversar al ”stiintei” numita ISTORIE, am citit, in ultima vreme mai multa istorie decat in multe decenii anterioare, explicatia interesului pentru acest delicat si criticat domeniu fiind curiozitatea de ”audiatur et altera pars”. Poate tocmai de aici vine si interesul unui mare numar de cititori pentru acest gen de scriitura, ignorand iluzia – abil intretinuta – ca serviciile secrete si istoricii acestora nu isi devoaleaza niciodata in public principiile de organizare, sursele de informare si de finantare etc., adica ADEVARUL in esenta sa intima. Sub raportul volumului de informatii oferit de autor, ma raliez si eu acelor recenzenti care au clamat excesul de informatii, nu intotdeauna relevante, in sublinierea ideii ca Romania a fost tinta represaliilor sovietice si asta nu numai pentru pozitia de independenta si de actor autonom pe arena internationala. Sugerez publicarea (si a) unei editii prescurtate si bine compactate, esentializate si chiar fara pretentia de a spune adevaruri ultime si definitive. Traim, totusi, in era eseului, nu in aceea a romanelor fluviu… Multi dintre cunoscutii care au achizitionat cartea au marturisit ca n-au reusit sa o parcurga integral, evident in defavoarea lor insisi.

Intr-un interviu cu Ioan Talpes (IT), ziaristul interviewer l-a rugat pe interlocutor sa confirme daca in presa romaneasca contemporana exista in presa ziaristi care sunt surse directe de informare pentru servicii, iar raspunsul a fost categoric ”da”. La intrebarea cum sunt platite sursele jurnalistice, IT a spus ca nu sunt platiti, acestia actionand in virtutea unui sentiment al datoriei si … bla bla bla. Ziaristul interviewer, istet, nu se lasa si revine cu intrebarea: ”Sa presupunem ca eu ca ziarist prezint interes pentru unul dintre serviciile noastre de informatii. Cu cat credeti ca as putea fi platit?”. La care IT cade in facila capcana si raspunde: ”Depinde! Sunt situatii si situatii…”. Asadar, povestea cu patriotismul si datoria civica a cazut rapid si a ramas concluzia fireasca ca informatia este o marfa care se vinde si se cumpara pe o piata (tot mai) globala. Am inserat aici acest dialog cu scopul relativizarii  ideii de adevar, concept ideal si care ar trebui tratat si acceptat ca atare. Mereu vom citi si auzi ca avem, in sfarsit, adevarul-adevarat cu privire la ceva (revolutia romana, serviciile secrete ale tarilor prietene, lista lui Severin etc.) dar vom avea, intotdeauna, doar franturi si segmente de adevar. Precizarea de fata este valabila si pentru declaratiile lui Larry Watts referitoare la faptul ca in cartea sa este expus ADEVARUL despre cum ne-au lucrat ”prietenii” in trecutul relativ recent. Expresia latineasaca ”cum grano salis” este adecvata, cred, si acestui context.

Daca adevarul este unul contextual si complicat de comunicat, in schimb modul de transmitere a acestuia trebuie sa fie unul impecabil. De aceea, voi continua sa atrag atentia asupra multor erori de formulare, de logica, de gramatica etc., toate acestea fiind translate si asupra autorului si prefatatorului. Si editia engleza a avut parte de critici similare (vezi recenzia din revista ”Parameters”, inclusa mai jos), dar tocmai de aceea, editia romaneasca ar fi trebuit sa fie foarte bine ingrijita si redactata. Revin cu propunerea ca, in conformitate cu legislatia romana si europeana cu privire la calitate, si editurile sa fie obligate – ca si oricare alt producator –  sa treaca in caseta redactionala numele ingrijitorului de editie/ carte, al tehnoredactorului si corectorului tocmai pentru a individualiza responsabilitatea editurii, care va trebui sa angajeze personal calificat si verificat. In ultima instanta, corectitudinea unui text se instituie ca act de educatie, de model cultural. Nu voi ezita sa fac acest serviciu de ”sanitar” al textelor (unii spun ca doar caut noduri in papura) in speranta ca, prin cumulare de efecte negative scoase la iveala, sa se ajunga la masa critica necesara pentru ca factorul legislativ sa intervina si sa oblige la minime reguli de calitate si corectitudine profesionala.

In fine, o mica observatie cu referire la titlu si subtitlu. Dupa parerea mea, titlul este metaforic  si sugestiv doar in contextul subtitlului. Dar subtitlul are o mica problema de ”adevar” atunci cand face referire la ”Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania”. Indiferent cat de ”oaie neagra” ar fi fost Romania comunista in cadrul Tratatului de la Varsovia si al Blocului sovietic in ansamblul sau, nu se poate considera ca Romania nu a fost parte integranta a acestui Bloc. Mai mult, Romania a fost perfect motivata ideologic, geopolitic, militar etc., sa faca parte din acest sistem, bloc, lagar sau ce alte descrieri s-ar putea da. Acest subtitlu porneste, din start cu o ipoteza falsa, aceea ca Romania s-a luptat si cu ea insasi, pe langa lupta sa cu celelalte componente ale blocului sovietic. Un subtitlu de genul ”Rezistenta Romaniei la atacurile prietenilor din Blocul Sovietic” ar fi fost mai corect sub aspectul respectarii adevarului. Si ideea de ”clandestinitate” este una ambigua si confuziva. Se stie ca toate serviciile de spionaj au ca specific al lor nerespectarea legilor din tara straina in care activeaza. Ele sunt antiexemplul suprem atunci cand vorbim (cu ipocrizie) in sustinerea suprematiei absolute a legii. Reluand titlul si subtitlul impreuna, atunci apare banuiala ca lucrarea de fata are ca prim obiectiv nu atat restabilirea adevarului unei perioade recente, cat construirea unui nou trecut recent, mai pozitiv si mai usor de suportat, acela in care eroul roman Ceausescu a pus bazele actualei apartenente NATO a Romaniei, a construirii scutului de la Deveselu si a perceperii Rusiei ca inamicul potential numarul 1 pentru tara noastra, acum si in perspectiva. In fine, titlul (fara subtitlu) are si un mare risc: scrisa de pe pozitiile unei tari aliate si prietene (SUA), indemnul la rezerva si la precautie in raport cu prietenii nostri actuali ramane la fel de viu ca si acela sugerat de subtitlul cartii. Evident, nu compar democratia americana cu dictatura sovietica, cultura occidentala cu cea orientala si nici traditiile culturale ale celor doua tari, dar, in opinia mea, autorul are perfecta dreptate sa fim atenti la valentele prieteniilor mai ales cand interesele au dimensiuni existentiale globale.

Ciudatenii legate de locul unde a aparut originalul american in 2010

Mr Google ma ajuta sa aflu ca, inainte de a aparea la Editura rao, cartea lui LW a aparut la o alta editura romaneasca in 2010, si anume la Editura Militara (unde Ioan Talpes a lucrat in perioada 1985 – 1990, in ultimii ani 1988 – 1990 fiind chiar redactor sef al editurii, la fel ca un alt celebru director de editura, Ion Iliescu de la Editura Tehnica). Epuizarea stocului acestei prime editii, dar si rolul urias pe care il poate juca cunoasterea continutului cartii in remodelarea mentalului romanilor a generat decizia de a incredinta Editurii rao publicarea, in 2011, a acestei lucrari care incepe cu o alta curioziate/ ciudatenie: cuvantul inainte este semnat de Ioan Talpes si datat 2010, fara a se preciza ca aceasta prefata fusese scrisa si pentru originalul american aparut tot in 2010. (In lipsa acestei precizari orice cititor va crede ca este o prefatare facuta strict pentru editia romaneasca, facuta de un specialist roman in domeniu). De retinut ca Editura rao mentioneaza ca an al aparitiei originalului american tot anul 2010. Rezumand, originalul apare in 2010, prima editie in limba romana apare tot in 2010, Cuvant-Inainte la editia romana din 2011 este scris tot in 2010, iar acelasi cuvant inainte (Foreword) a fost semnat tot de I. Talpes si pentru editia americana din 2010.

Misterul numelui editurii americane care a publicat originalul acestei lucrari ramane, dupa parerea mea, o scapare ce putea fi evitata, desigur in afara de cazul in care ratiuni foarte inalte ar fi impus incalcarea acestei norme elementare referitoare la sursa originalului. In mod curios, un recenzor de rang inalt (http://www.ziaristionline.ro/2012/05/30/with-friends-like-these-by-larry-l-watts-in-parameters-us-armys-senior-professional-journal-this-work-is-more-than-just-an-expose-of-cold-war-intelligence-secrets/) care a facut o prezentare sintetica a lucrarii lui Watts in revista americana ”Parameters” nu face nicio trimitere la editura care a lansat cartea  in limba engleza, mentionand totusi faptul ca aceasta (cartea, adica) este ”poorly edited” (adica a avut parte de o redactare nu prea grozava) lucru la care subscriu. O ipoteza pe care o avansez aici referitoare la editura care a lansat editia americana este ca aceasta editura ar putea sa fie una ”de uz intern”, respectiv o editura proprie a vreunui institut de informatii american.

Este generalul Talpes co-autor al cartii?

Cele de mai sus imi sugereaza/ genereaza ipoteza ca aceasta carte sa fi fost scrisa in paralel, in engleza si romana, eventual in ”laboratoarele SIE”, tocmai pentru a da posibilitatea partii romane (probabil SIE, dar si altor institutii interesate) sa verifice si sa livreze in timp util informatiile redactate apoi de LW. Nu exclud, in acest caz, chiar o co-productie romano – americana, respectiv Talpes – Watts, dar cu retragerea generalului Talpes din calitatea de coautor, tocmai pentru a oferi continutului cartii o credibilitate sporita. O opinie similara referitoare la ideea ca un autor strain este mai credibil decat unul roman o avanseaza, intr-unul din emisiunile de la TVR ale Monicai Ghiurco, si istoricul Ioan Scurtu.

Postura generalului Talpes de  consilier (1 iulie 1990 – 9 aprilie 1992) pe probleme de informatii al presedintelui Iliescu  – presedinte perceput in popor drept autorul moral al dublului asasinat al cuplului Ceausescu –, urmata de aceea de director al SIE (9 aprilie 1992 – 31 iulie 1997), dupa directoratul controversatuluilui (spion) Mihai Caraman, contravine destul de evident cu postura lui LW de persoana care incearca o ”reabilitare” a imaginii dictatorului roman, indeosebi prin prisma rezistentei acestuia in fata incredibilelor incercari ale tuturor serviciilor ”prietene” de a pune Romania cu botul pe labe, daca nu chiar sa o pedepseasca cu disparitia pentru indrazneala de a nu se supune tzarilor rosii. Tot la ”negativul” imaginii generalului si istoricului militar Talpes se pot aminti si urmatoarele posturi ale acestuia: in perioada ian. 1999 – dec. 2000 a fost consilier personal al presedintelui PDSR Ion Iliescu, apoi (21 dec 2000 – 10 martie 2004) a fost consilier prezidential si sef al administratiei prezidentiale a presedintelui Ion Iliescu, apoi membru PSD din 2004 pana in 2005, senator PSD etc. Or, imagina lui Ion Iliescu, aceea de ”om al rusilor”, de favorizant si aparator al vechilor nomenclaturisti comunisti nu putea crea in jurul lui Ioan Talpes o aura de anticomunist sau de promotor al relatiilor cu Occidentul. Desigur, urmatoarea postura a generalului Talpes (istoric, absolvent de Bucuresti, promotia 1970), aceea de reformator al serviciilor de informatii externe si de integrare a acestora in sistemul NATO, apoi de prezidentiabil independent (desi isi crease si un partid – Uniunea Populara Social Crestina) si de candidat la Senat pe listele PD-L in 2008  ar fi justificat un co-autorat, dar, probabil, prima postura a umbrit-o pe secunda, astfel incat autorul unic al cartii a ramas istoricul american LW.

Asadar, IT nu putea aparea drept co-autor, chiar daca in realitate asa ar fi, dar apare in calitate de prefatator al lucrarii si de colaborator direct cu serviciile occidentale in operatiunea de cosmetizare a serviciilor romanesti dupa chipul si asemanarea acestora.

In Cuvant-inainte IT isi face mai mult siesi un autoportret, exagerand – poate ca o compensare a faptului ca nu a putut deveni co-autor, sau chiar autor al unor asemenea dezvaluiri ”scandalos de incitatnte” (expresia ii apartine) – cu implicarea personala in aparitia lucrarii de fata. Stilul alambicat si usor incifrat al lui IT, dorinta de epatare printr-o manevrare riscanta a limbii romane, ii joaca feste tocmai in prima fraza a acestui Cuvant inainte: ”Indeobste, istoricii isi si iti propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare si – nu de putine ori – analizeaza interpretari care contribuie la perceperea si intelegerea mai profunda a unor perioade si evolutii din istoria unei comunitati, popor sau chiar a umanitatii”. Constructia ”istoricii … isi …  propun sansa unui demers in care specialistul iti ofera informatii suplimentare…” este, vizibil cu ochiul liber, una incorecta. Personal, fara pretentia ca ar fi singura varianta mai buna, as propune urmatoarea formulare: ”Istoricii au misiunea de a aduce mereu informatii suplimentare despre trecut si de a oferi semnificatiile posibile ale acestora celor din prezent”. Daca finalitatea/ adresantul scrierii primei fraze dintr-un Cuvant-inainte ar fi fost cititorul si nu autorul insusi, atunci cred ca o fraza de 20 de cuvinte este preferabila uneia de 45 de cuvinte, cu un castig sensibil sub raportul claritatii. Evident, IT scrie cum vorbeste (eventual dicteaza unei secretare care va verifica apoi si corectitudinea gramaticala), iar cand vorbeste ii place sa se asculte/ auda si sa se autoincante de limbajul diplomatic-avocatesc sucit si rasucit pentru a puncta la ”impresie artistica”. Din pacate, frazele kilometrice pierd din claritate, precizie si eleganta.  Inca un exemplu de kilometraj lingvistic – evident, cu erorile inevitabile aferente: ”De aceasta data si odata cu citirea scandalos de incitantei abordari ”Fereste-ma, Doamne, de prieteni… Razboiul clandestin al Blocului Sovietic cu Romania” ne aflam in fata unei provocari ce se rosteste ca raspuns obligatoriu tuturor formelor de propaganda stiintifica, a tuturor formelor de manipulare ce ni s-au prezentat ritos a fi drept adevaruri romanesti pe parcursul a zeci si zeci de ani, in perioada comunista si – dezolant – in cei douazeci de ani ce s-au scurs de la lamentabila sa prabusire”. In locul celor 80 de cuvinte as propune doar 8: ”Este o carte-replica la neadevarurile din comunism”. Erorile usor de depistat in cele 80 de cuvinte sunt: a) trei puncte in loc de punct intre titlul si subtitlul cartii; b) abordarile nu se citesc, ele se practica, se preiau, se imbunatatesc; doar textele se citesc (nici metaforic nu merge sa ”citim o abordare”); c) provocarea lui LW nu ”se rosteste ca raspuns”, ci ”este un raspuns”; d) ”forme de propaganda stiintifica” este inca o ciudatenie: propaganda comunista era doar mincinoasa, nicidecum ”stiintifica”; e) ”formele de manipulare” nu aveau cum sa fie prezentate drept adevaruri, in schimb manipularile da; f) ”perioada comunista si … lamentabila sa prabusire” nu merge deloc; cel mult regimurile politice se prabusesc, perioadele istorice nu se prabusesc niciodata. Cel mult, acestea se pot incheia lamentabil; g) adejectivele ”ritos”, ”scandalos”, ”dezolant”, ”lamentabil” sunt briz-brizuri inutile, ba chiar daunatoare claritatii textului.  Urmatoarea fraza este nu doar prolixa si greu de urmarit, ci este una ciudata care reuseste sa se incheie cu inceputul. Dand deoparte balastul informational continut in cele cca 60 de cuvinte, invit cititorii sa urmareasca aceasta constructie: ”Decembrie 1989 … ne apare, in sfarsit, in retrospectiva si perspectiva determinarilor sale istorice de la cucerirea independentei romanesti in 1878 pana la anul de gratie si dizgratie 1989”. Esentializand, in continuare, rezulta ca ”Decembrie 1989 …. ne apare … in retrospectiva … determinarilor sale istorice pana la anul … 1989”. Perfect ”logic” si circular! Continuarea este halucinanta ca sa nu spun de-a dreptul aiuritoare: ”Si – ce este, in sfarsit, ferm angajat – preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice nu din si prin viziunea pe care ti-o ofera documentele si declaratiile publice oficiale sau lucrarile dedicate slujirii unor optiuni politice sau a varii interese, ci prin dezvaluirea proiectelor, actelor si faptelor din umbra”.  S-ar putea declansa un concurs de ghicit: oare ce a vrut IT sa spuna in propozitia de mai sus? Ce este ferm angajat? Dar insiruirea de cuvinte ce ar putea comunica oare? Caragiale ar exploata cu mult folos expresile ”preocuparea perspectivei si retrospectivei istorice… prin viziunea…”. Nu mai insist asupra limbajului imbarligat si inutil baroc. Cititorii vor decide daca le place sau nu. Pentru mine, cele peste trei pagini de de ”Cuvant-inainte” sunt doar o proba practica a persistentei limbajului de lemn, o incercare de a impresiona cititorul mediu, chiar cu riscul de a nu-i transmite acestuia NIMIC. Finalul este unul ce se vrea curajos, promitator si optimizant. Intr-o maniera diabolic avocateasaca si as zice chiar smechereasca IT subliniaza ”cat de mult si-a dorit acelasi lucru (intrarea Romaniei in NATO – nota mea) si un profesor american, captivat de provocarea unui proiect ce ne va reconfigura chiar determinarile geografice”. Ce vrea oare sa ne comunice IT prin proiectul (intrarea Romaniei in NATO) al carui  rezultat va insemna reconfigurarea noastra sub aspectul determinarilor geografice? O prima varianta de traducere ar fi ca, oricat de departe geografic ar fi armata americana – principala componenta a NATO, tot mai aproape de interesele existentiale ale Romaniei ar fi. O alta varianta de traducere ar fi ca intrarea Romaniei in NATO ar putea schimba chiar conturul geografic al Romaniei, prin reintregirea cu teritoriile pierdute in iuresul ultimului razboi global. Dar indiferent care dintre variante ar fi cea gandita de IT (sau chiar ambele, impreuna), raman la ideea ca istoricii (mai ales aceia care sunt si profesori universitari) ar trebui sa se exprime limpede, concis, corect si clar pentru un numar cat mai mare de cititori.

Ce au retinut alti recenzori din cartea lui Larry Watts?

La o asemenea avalansa de editii, tiraje, prezentari in ziare, reviste, emisiuni de radio si TV era firesc sa apara si un numar mare de recenzii, incepand cu simple prezentari de carte si continuand cu descrieri sintetice ale ideilor principale, ceva mai rar intalnind analize detaliate si profunde, cu ipoteze si concluzii elaborate. Cei intersati ar putea sa caute pe Google sau pe alte motoare de cautare asemenea prezentari si analize, dar cum timpul tuturor este limitat, voi incerca sa sintetizez opiniile gasite pe internet, insotindu-le de comentarii si conexiuni cu alte teme de interes. In final voi scrie propriile mele concluzii la care am ajuns pe parcursul lecturarii cartii si apoi voi face o scurta trecere in revista a ideilor pe care le consider relevante si demne de urmarit si in viitor. Inainte de aceasta gasesc interesanta, dar ciudata reactia celor care sunt bine familiarizati cu serviciile de informatii si care au manifestat fie dezinteres fata de orice discutie pe marginea cartii (fiind convinsi ca cineva vrea sa le extraga opiniile, chiar pe acelea ascunse sau cu care nu ar dori sa se afiseze). O alta posibila explicatie ar fi ca nu ar dori sa deranjeze pe colegii lor rusi, oricum mai prezenti si mai apropiati geografic decat colegii lor americani pe teritoriul Romaniei. Tot ciudata mi s-a parut discutia dintre Emil Hurezeanu (EH) si (pe atunci) ministrul de externe Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni ”Compas” (The Money Channel) din luna mai. EH dorea sa obtina o pozitionare a proaspatului ministru pe tema lansata de Larry Watts, intrebandu-l despre o carte al carui titlu ii scapa, ”with friends like these”, parca… Ministrul a raspuns tot evaziv si fara entuziasm, poate si datorita functiei oficiale care ii restrictiona arealul de libera exprimare. Cred ca totusi, date fiind dezvaluirile din carte, o dezbatere serioasa, cu participarea unor istorici si analisti militari ar putea lamuri si orienta lucrurile spre o cunoastere benefica si care sa descurajeze pozitiile extreme intr-o lume care deja este cu tensiunea (prea) ridicata.

La adresa http://www.libris.ro/politica/fereste-ma-doamne-de-prieteni–larry-watts-RAO978-606-8255-95-8–p370518.html gasim: FAPTE SI INTAMPLARI CUTREMURATOARE DIN ISTORIA ROMANIEI DEZVALUITE ACUM PENTRU PRIMA DATA

O CARTE CARE VA SCHIMBA SPECTACULOS INTREAGA VIZIUNE ASUPRA ISTORIEI NATIUNII ROMANE

Fereste-mã, Doamne, de prieteni dezvãluie amãnunte senzationale din culisele spionajului si politicii internationale, care au precedat revolutia din decembrie 1989 si manevrele care i-au urmat, precum si strategiile si tacticile adoptate de serviciile secrete din Blocul Comunist pentru a tine in frau aspiratiile de independentã ale Romaniei.
Fereste-mã, Doamne, de prieteni examineazã interesele strategice aflate in spatele relatiilor antagoniste ale Romaniei cu „aliatii“ din Rãsãrit, motivatiile incredibilei sfidãri a tãrii noastre la adresa Moscovei, metodele de „eliberare“ militarã si de securitate din jugul sovietic, scopurile opozitiei fatã de politicile de la Kremlin si, mai ales, reactia sovieticilor si a loialistilor din randul membrilor Pactului de la Varsovia in cele mai inalte consilii ale acestora, asa cum au fost acestea consemnate de lideri ai Partidului Comunist, de comandanti militari si de organe ale securitãtii statului.
Adevãruri dureroase rostite acum pentru prima datã despre relatiile sovieto-romane, ce conduc la o intrebare importanta: Cum de mai existãm ca natiune in ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei?

Consultant al Corporatiei RAND la momentul revolutiei, LARRY WATTS a cãlãtorit deseori in Europa de Est si in URSS inainte de 1989. Ulterior a asistat oficiali din Romania la infiintarea Colegiului National de Apãrare si a conlucrat cu mai multi ministri romani ai Apãrãrii si sefi de stat major privind reforma in domeniul armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace si integrarea in NATO. In 1990 si 1991 a fost seful Biroului IREX din Bucuresti, iar panã in 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation si director al Biroului PER din Romania. Intre 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe langã consilierul prezindential pentru securitate nationalã din Romania.

O CARTE-DOCUMENT CARE TREBUIE SA EXISTE IN BIBLIOTECA FIECARUI ROMAN!

 

Thursday, April 26th, 2012  Ziaristi Online publica la adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/04/26/larry-watts-a-vrut-sa-l-asasineze-pe-ceausescu-o-noua-emisiune-bomba-la-tvr-1-cu-dr-watts-despre-terorism-si-contra-terorism-azi-la-22-40-mostenirea-clandestina-v-video/ se afla articolul si inregistrarile video referitoare la istoria comunista a Romaniei in context international Larry Watts a vrut sa-l asasineze pe Ceausescu. O noua emisiune-bomba la TVR 1 cu dr Watts, despre terorism si contra-terorism: Mostenirea Clandestina (I-V). VIDEO

Dupa lansarea de la Craiova a primului volum al lucrarii sale, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“, prof Larry Watts a continuat dezbaterea inceputa in Sala Albastra a Universitatii din Craiova, intr-un cadru restrans, cu profesori, cercetatori si jurnalisti. Prezent la eveniment, reporterul Ziaristi Online a fost martorul unor confesiuni si dezvaluiri de senzatie. Discutand despre anii sai de bursa in Romania, ’82-’84, si hartuielile la care erau supusi de catre Securitate cei cu care se intalnea in scopuri stiintifice, de la Corneliu Coposu la Dinu Giurescu si, poate, chiar si Liviu Maior, Larry Watts a marturisit ca nu o data a fost tentat sa aplice un plan pe care-l concepuse pentru asasinarea lui Ceausescu. Conform calculelor istoricului american, chiar daca atentatul nu ii reusea, stia ca zorii sfarsitului comunismului sunt aproape si, dupa cativa ani in puscariile romanesti, avea sa fie eliberat ca un erou national, ba chiar international, odata cu caderea regimului. Tanarul student Larry Watts planuiese atacul asupra fostului dictator comunist ori la una dintre manifestatiile de 23 august ori la alta iesire publica a lui Ceausescu, cand spera sa poata ajunge in apropierea sa, inzestrat cu un pistol. Din fericire pentru el, planul a ramas doar in mintea sa. Cu toate acestea, studiile sale in domeniul terorismului si contra-terorismului stau la baza noului episod al serialului temerarei jurnaliste Monica Ghiurco despre Razboiul Secret contra Romaniei Moştenire clandestină (V) – Terorismul în războiul rece şi implicarea României, care va fi difuzat in aceasta seara, la TVR 1, de la 22.40(VR)

UPDATE: Vedeti aici cele cinci episoade difuzate pana acum:

(pe weblink se afla 5 ore de interviuri cu Larry Watts realizate exceptional de Monica Ghiurco).

Interviuri cu Larry Watts

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/03/16/pacepa-a-recunoscut-in-fata-directorului-cia-ca-a-fost-agent-kgb-interviu-bookiseala-cu-larry-watts-am-dat-de-perete-cu-usa-secretelor-dar-mai-sunt-multe-incaperi-si-coridoare-intunecate/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

Interviu BOOKiseala cu Larry Watts: Am dat de perete cu usa secretelor dar mai sunt multe incaperi si coridoare intunecate

Cum se explica succesul cartii lui Larry Watts?, se intreba, recent, portalul BOOKiseala.ro. Intr-adevar, lucrarea istoricului american Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni”, aparuta anul trecut la Editura Rao, a depasit asteptarile editorului si observatorilor de specialitate: cinci editii la rand, in mai putin de un an! Ceea ce o situeaza deja in varful topului celor mai bine vandute carti din Romania. Prezentata la lansarile din Capitala si din tara de nume prestigioase, de la academicienii Dinu C Giurescu si Florin Constantiniu la actualul director al SRI, George Maior si fostul sef al SIE, Ioan Talpes – care se va afla si la lansarea de la Timisoara -, cartea nu a beneficiat totusi si de recenzii in presa “mare”, pe masura interesului cititorilor romani. Mai precis, a fost masiv ignorata de presa centrala si de ziaristii de toate calibrele care o populeaza. Cu cateva exceptii notabile, cum ar fi Monica Ghiurco de la TVR, Ion Cristoiu de la B1 si Stelian Turlea din fosta echipa Lumea. Ceea ce releva, din nou, discrepanta crasa dintre interesul cetateanului si cel al proprietarilor de trusturi media din Romania. Dar cartea a beneficiat, totusi, de o pseudo-recenzie mai cu mot in presa scrisa, respectiv in publicatia elitista de tiraj confidential “22”, a Grupului pentru Dialog Social, cat si de o critica mai speciala in revista “Vitralii”, venita din partea unor rezervisti ai Securitatii care continua sa-i sustina legendarea americana a cartitei sovietice Ion Mihai Pacepa. Articolasul din revista GDS, care trata o lucrare stiintifica intr-un mod bascalios lamentabil, a fost preluat apoi, “cum laude”, de site-ul institutului guvernamental IICCMER administrat de bloggerul post-comunist Vladimir Tismaneanu. Blogger care incepuse sa injure cartea in aceeasi postare in care recunostea ca nu a citat-o inca. Cu toate acestea si in pofida lor, “omerta” a fost sparta. Stirile online despre cartea lui Larry Watts, raspandite din om in om, la fel ca pe vremea comunismului, au facut ca exceptionala lucrare de istorie secreta a Romaniei sa se vanda ca painea calda, aproape pe sub tejghea. De ce? Raspunsul este simplu: istoricul american ofera pentru prima oara romanilor adevarurile ascunse ale vietii lor sub comunism. Cine nu ar vrea sa inteleaga mai bine ce s-a intamplat cu viata lui? Cine ii sunt, cu adevarat, prietenii? Care dintre oaspetii cazuti de pe cai vrea sa-l alunge din propria-i casa? Ce lupte nestiute s-au dus pentru soarta lui, a Carpatilor, Gurilor Dunarii si Marii Negre? Cine este el, romanul, de ce s-au conceput planuri de stergere a identitatii lui nationale si care este rolul lui pe acest pamant? Tot ceea ce a fost ocultat si falsificat pana acum in diverse rapoarte amatoristice si toxice cu pretentii oficiale este scos la lumina, cu putere, aproape orbitor, pentru unii, in cele mai mici amanunte, documentate cu acribie de Larry Watts in arhivele CIA, ale NATO si ale fostului Pact de la Varsovia aflat sub controlul KGB. Tineti cont: din cele 800 de pagini ale volumului, doldora de documente, numai bibliografia si indicele de nume ocupa 80 de pagini. Si acesta este doar primul volum… Alte doua sunt in lucru. Dar despre acestea şi despre succesul primului volum ne vorbeşte chiar autorul, în exclusivitate pentru BOOKiseala.ro:

V-ati asteptat sa aiba un asemenea succes editorial cartea Dvs?

Nu, nu m-am asteptat. Cartea a fost destinata in primul rand publicului american si european, pentru a explica razboiul clandestin si rolul remarcabil pe care l-a avut Romania in aceasta lupta, pentru Statele Unite si Europa.

Si cum va explicati acest succes?

Ei bine, este vorba despreRomania, pana la urma. Dar popularitatea unei carti, sper, academice, cu mii de note lungi de subsol, spune de asemenea ceva despre nivelul sofisticat, in sensul de rafinat, al publicului roman. Carti cum este aceasta a mea in mod normal nu ating un astfel de succes in Statele Unite.

Care au fost cele mai frecvente intrebari cu care v-au abordat romanii la lansarile Dvs?

“Cand urmeaza sa apara volumul urmator?” O multime de oameni m-au intrebat, de asemenea, ce s-a intamplat in 1989, desi aceasta carte merge pana la anul 1978. In general am raspuns ca inca nu am scris – sau, cel putin, nu am terminat de scris –  volumul care trateaza anul 1989. Cu toate acestea, ce urmeaza se va concentra pe dinamica dintreRomaniasi amico-dusmanii sai aliati – acesti “frenemies” -, si nu atat de mult pe planurile, intentiile si actiunile jucatorilor nationali. Sper sa pot oferi un context care lipseste si care va ajuta la promovarea unei mai bune intelegeri a acestuia, nu o foaie de acuzare impotriva unor pretinsi vinovati.

La ce trebuie sa ne asteptam in volumul urmator?

Ei bine, vor fi, de exemplu, sectiuni destinate „defectarii” lui Pacepa, atacului asupra identitatii romanesti, implicarea in terorismul international. Si multe altele.

Recenziile negative venite din partea unor ofiteri ai fostei Securitati si din grupul de interese al dlui Tismaneanu v-au influentat in vreun fel?

Sper sincer ca lucrarea mea nu este ultimul cuvant cu privire la diversele teme pe care le-am ridicat, ci mai degraba o sursa de inspiratie si un ghid pentru continuarea cercetarii. In ce priveste unele probleme sper ca am reusit sa dau cuusade perete printr-o lovitura cu piciorul pentru a lasa lumina sa se reverse; in altele doar am indicat cateva zone intunecate dar care duc spre niste coridoare potential foarte interesante. In ansamblu, cred ca aceasta carte este doar o zgarietura pe peretele in spatele caruia se afla ascuns adevarul; o zgarietura prin care ajungi putin mai aproape de el. Comentariile critice, atat cele bazate pe  amintiri si experienta directa dar si cele originare din diferite paradigme, sunt intotdeauna utile. Uneori, ele chiar iti pot schimba perceptia. Comentariile de acest gen aproape intotdeauna dezvaluie ceva din interpretarile pre-existente si din prejudecatile cognitive ale celor care le fac. Si, uneori, te pot ajuta sa ti le dezvaluie pe ale tale. Scopul meu este de a obtine adevarul, chiar daca nu se intampla intotdeauna.

Din cate cunoasteti, fostul general comunist Ion Mihai Pacepa, pe care l-ati definit adeseori drept un agent sovietic pe deplin conspirat, a avut vreo reactie pana in prezent, alta decat cea exprimata prin criticile domnului Tismaneanu?

Permiteti-mi sa explic, pentru a „n”-a oara – nu pentru Dvs, dar pentru multi, multi altii: eu incerc sa fiu foarte clar in diferentierea intre opiniile mele si un fapt stabilit deja. Nu este „opinia” lui Larry Watts ca Pacepa a fost un agent sovietic. Acesta este un fapt stabilit clar, fara putina de tagada. Dupa cum Pacepa foarte precis a declarat intr-un cadru public, in fata fostului director CIA, James Woolsely, si a lui Vladimir Bukovski, el a fost “un agent KGB timp de 27 de ani”. Cu alte cuvinte, el a fost un agent sovietic pe toata durata serviciului sau in Securitatea romana. Nu vad nici un motiv sa-i contest pretentia. De fapt, exista o abundenta de dovezi care o confirma. Daca altii doresc sa-i conteste revendicarea ar trebui sa-l ia pe domnul Pacepa la intrebari.

Vedeti unele similitudini cu perioada trecuta si operatiunile secrete impotriva  Romaniei studiate de Dvs si situatia prezenta a Romaniei?

Ei bine, as putea sa va raspund… dar apoi ar trebui sa va impusc. Si inteleg ca trebuie sa stau la coada…

A consemnat Victor Roncea / BOOKiseala.ro

Larry L. Watts si Editura Rao vă invită la lansarea volumului Fereşte-mă, Doamne, de prieteni vineri, 16 martie, ORA 18.00, la Bookfest Timişoara, Centrul Regional de Afaceri Timiş (CRAFT), Sala Polivalentă (B-dul Eroilor de la Tisa, nr. 22, Timişoara).

La adresa http://www.ziaristionline.ro/2012/05/08/interviu-larry-watts-din-1960-pana-in-septembrie-1989-romania-a-fost-incadrata-in-grupul-statelor-ostile-urss-alaturi-de-sua-rfg-si-israel/ gasim urmatorul interviu cu Larry Watts:

 

“Din 1960 până în septembrie 1989, România a fost încadrată în grupul statelor ostile U.R.S.S., alături de SUA, R.F.G. şi Israel”

Un interviu de Melania CINCEA

Volumul istoricului american Larry Watts“Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România”, editat de RAO, a fost lansat, recent, şi la Timişoara, la Targul de Carte Bookfest (foto sus). Cartea, despre care Larry Watts spune că tratează doar chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia României ca actant în context internaţional, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte –, a dat, însă, naştere unor controverse. Sunt voci care acuză că volumul propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada comunistă – documentele selectate insistând asupra statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lipsesc pasajele referitoare la represiunile asupra elitei interne româneştiCe spune, însă, Larry Watts?

Nota Ziaristi Online: Istoricul american urmeaza sa sustina o conferinta publica pe aceste teme joi, 10 mai, ora 12.00, la Casa Academiei din Bucuresti, str 13 Septembrie nr 13, unde va prezenta in premiera introducerea volumului al II-lea al lucrarii “Fereste-ma, Doamne, de prieteni“.

“România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de controlul sovietic”

De ce a avut nevoie fostul Bloc Sovietic să poarte un răz boi clandestin cu România?

Potrivit arhivelor sovietice şi do cumentelor aferente Pactului de la Var şovia, acest război clandestin a fost mo tivat de faptul că, spre deosebire de alţi membri ai Pactului, România a reuşit în perioada anilor ’60 să scape de contro lul sovietic – şi economic, şi militar, şi informaţional, şi politic – şi a început să implementeze politici pe care Moscova le considera contrare intereselor sale.

Sunt voci care afirmă că dum neavoastră propuneţi o viziu ne unilaterală asupra politicii externe a României în perioa da comunistă – documentele selectate insistând asupra in dividualităţii, a statutului de rebel al României în cadrul Blocului Sovietic – şi că lip sesc pasajele referitoare la re presiunile asupra elitei inter ne româneşti. Cum comentaţi?

Voi comenta mai întâi prima parte a întrebării. Cartea mea abordează chestiuni de securitate strategică din perioada Războiului Rece – situaţia Ro mâniei ca actant în context interna ţio nal, şi relaţiile sale bilaterale cu state atât din interiorul, cât şi din afara alianţelor din care făcea parte. După ce am observat modul în care practic orice sursă din România a fost consi de rată nesigură sau lipsită de credibilitate în Occident, am decis să centrez cer ce tarea mea, pe cât posibil, pe surse din exteriorul României, utilizând în primul rând sursele provenind de la alţi mem bri ai Pactului, pe care le-am conside rat ca un indicator mai credibil al evaluării României şi al relaţiilor cu Statul ro­mân.

Pe perioada acoperită de cartea mea, niciunul dintre documentele din cadrul Pactului nu reflecta vreo preo cupare legată de represiunea internă din România. În schimb, ceilalţi mem bri ai Pactului de la Varşovia reclamau sprijinul popular acordat regimului de la Bucureşti, sprijin care făcea ca ope raţiunile împotriva acestuia să fie mai greu de implementat. În orice caz, eu nu cred că poate fi considerat surprin zător faptul că o carte cu titlul “Războ iul clandestin al blocului sovietic cu Ro mânia” nu a abordat pe larg un subiect care a avut foarte puţin (sau nimic) de a face cu relaţiile româno-sovietice.

În ceea ce priveşte lipsa unei in terpretări “multilateral dezvoltate”, am examinat sute de documente de arhi vă sovietice şi aparţinând statelor sem na tare ale Pactului de la Varşovia, cu ex cepţia României. Imaginea care reiese în mod constant din aceste documente este una ce denotă antagonism, osti lita te şi un adevărat război clandestin. Am citat aceste documente, în notele de sub sol, şi am inclus la multe dintre ele link-uri către documentele în limba originală de pe site-ul meu – http://www.larrylwatts.com. Am tradus, de asemenea, unele docu mente care au intrat în posesia mea du pă publicarea cărţii, acestea fiind pos tate pe site-ul Woodrow Wilson Inter national Center dinWashingtonDC. Îi invit pe toţi cei interesaţi să verifice ei înşişi documentele în cauză. Aş dori să subliniez, însă, că, în general începând din 1989, s-a vorbit despre perioada aco perită de carte doar din prisma repre siu nii interne a regimului comunist. Cred că unele persoane au început  să consi dere această stare de fapt anormală nu doar ca fiind normală, ci şi dezirabilă.

“Moscova a considerat «pierderea» Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu”

Opinaţi că plecarea României din Pactul de la Varşovia ar fi putut ameninţa inclusiv exis tenţa imperiului comunist din Europa Estică şi Centrală, ce ea ce reprezenta un coşmar pen tru U.R.S.S., în perioada comu nistă. O părere opusă o are is toricul Adrian Cioroianu care declară, în Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comu nismului românesc, că “devie rea naţional-comunistă româ nească nu a reprezentat nici o dată o primejdie reală pentru unitatea Blocului Sovietic”. Cum aţi ajuns dumneavoastră la concluzia pe care o susţi neţi?

Concluziile mele se bazează pe declaraţiile reprezentanţilor diferitelor state membre ale Pactului de la Varşo via. De exemplu, Hruşciov i-a declarat, în august 1964, liderului cehoslovac Antonin Novotny că o posibilă plecare a României din Pactul de la Varşovia ar fi fost “catastrofală” şi trebuia oprită de către ceilalţi membri ai Pactului. Sau declaraţia ministrului sovietic al Apă rării, mareşalul Grechko, care, în mai 1968, le transmitea liderilor comunişti sovietici, polonezi, est-germani, ma ghiari şi bulgari că plecarea României ar putea provoca prăbuşirea Pactului de la Varşovia. Sau notele din orga nizaţiile K.G.B. din U.R.S.S., Repu blica Sovietică Socialistă Ucraineană şi Republica Sovietică SocialistăMoldovacu privire la influenţa nocivă asupra populaţiei a exemplului românesc şi a “activităţilor subversive” ale Bu cu reştiului.

De fapt, din 1960 şi până în sep tembrie 1989, structura K.G.B. din Republica Sovietică SocialistăMoldovaşi conducerea comunistă a R.S.S. Moldova încadrau România în grupul statelor ostile, în care se regăseau, în ordine : SUA, R.F.G.,Israelşi Româ nia. Şi ştim din documentele arhivei K.G.B. ale lui Mitrohin că România nu a mai fost încadrată de către K.G.B.-ul sovietic în grupul de state socialiste partenere cu care coopera, ci în grupul ţărilor N.A.T.O., considerate ostile. Desigur, Moscova a considerat “pier derea” Egiptului, în care România a fost puternic implicată, ca o lovitură majoră dată politicii sale din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre membrii Pactului au reclamat în mod repetat că Ro mânia rămăsese singurul obstacol din calea integrării economice în cadrul Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) şi continuarea integrării mi litare – adică, subordonarea totală, sub comanda U.R.S.S. – în cadrul Pactului de la Varşovia. Şi politica de la Kremlin a fost ameninţată în mod semnificativ de apropierea chino-americană, în pri vinţa căreia sovieticii (şi chinezii), atribuiau României un rol semnificativ. Las la aprecierea cititorilor dum nea voastră cât de “reale” au fost aceste ameninţări.

“România nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ‘80”

Potrivit Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pen tru Analiza Dictaturii Comu nis te, “simulacrul de destalini zare din 1968 nu a condus, ca în Po lonia sau Ungaria, în perioa da de după moartea lui Sta lin, la arestarea şi judecarea unora dintre marii criminali”. Cum explicaţia linia aceasta pe care a mers Bucureştiul?

Nu am citit Raportul Final, astfel încât nu cunosc contextul acestei declaraţii şi ezit să mă pronunţ asupra ei. Aş remarca, însă, că o comparaţie între România anului 1968 şi perioada de după moartea lui Stalin, în Polonia sau în Ungaria, este ca o comparaţie între mere şi portocale.

“După 1980 a devenit cât se poate de clar că între politica externă (pretins autonomă) şi cea internă (extrem de represivă) exista o imensă prăpastie. (…) Mitul funda mental pe care s-a bazat ideo logia P.C.R. în toate aceste pa tru decenii şi jumătate a fost imaginea fortăreţei asedia te”, se arată în acelaşi docu ment al Comisiei Preziden ţia le pentru Analiza Dictaturii Co muniste. A fost sau nu a fost România o “fortăreaţă ase dia tă” în timpul comu nismului?

Răspunzând la întrebarea dum nevoastră, fără a mă pronunţa în pri vinţa Raportului Final al Comisiei Pre zidenţiale pentru Analiza Dicta turii Comuniste pe care, repet, nu l-am citit, aş preciza că în mod clar Româ nia nu a fost o fortăreaţă asediată de-a lungul anilor ’80.

În 1985, şeful Statului Major al Armatei Statelor Unite, generalul John Vessey Jr., a vizitat România, unde a discutat scenarii de război cu omologii săi români. Era uimitor faptul că o asemenea vizită ar fi putut avea loc într-un stat din Blocul comunist – doar România a beneficiat de o astfel de vizită în timpul Războiului Rece. Dar la fel de uimitor este că s-au discutat astfel de scenarii, şi acest fapt subli niază cât de apreciată era România. În anul următor, în 1986, ministrul ro mân al Apărării a fost invitat la Penta gon, pe care l-a vizitat. Acesta este, de asemenea, un eveniment singular în istoria Războiului Rece. Dar dacă m-aţi întreba dacă România a fost în mod constant vizată de operaţiuni ostile coordonate ale aliaţilor săi în perioada anilor ’80, răspunsul ar fi diferit.

“Dezinformarea sovietică cum că România ar fi fost «calul troian» al U.R.S.S. a fost transmisă autorităţilor americane din 1956”

Faceţi o incursiune în culisele spionajului şi politicii internaţionale. Cum au influenţat aces tea Revoluţia din ‘89?

Lucrez la un volum care abordează acest subiect. Vom putea vorbi despre acest lucru vara viitoare.

Spuneaţi că “în perioa da Revoluţiei, România a fost ţinta operaţiu nilor de dezinformare timp de mai bine de do uă decenii”. Mai precis, la ce perioadă faceţi referire? De către cine a fost dezinformată Ro mânia şi cu ce scop?

Mă refeream la perioada de după 1968. Toate statele membre ale Pactului au fost implicate în această dezinfor mare, descrisă foarte bine de către Georg Herbstritt în lucra rea sa “Eine fiendliches Bru derland: Rumänien im Blick der DDR-Staatssicherheit”, Halbjahresschrift südosteuro päische für Geschichte, Lite ratur und Politik (Berlin), nr. 1 (mai 2004).

Cu toate acestea, aş fi putut spune, pentru o mai mare acura teţe, “pentru mai bine de trei decenii”, pentru că dezinfor ma rea sovietică legată de faptul că România ar fi fost “calul tro ian” al U.R.S.S. a fost pentru pri ma dată transmisă autorităţi lor americane în 1956, la doar câteva luni după ce românii au solicitat plecarea trupelor sovie tice din România. Dezinforma rea a fost relansată de Anatolyi Golitsyn, în 1963, în aceeaşi pe­rioadă în care presa internaţio nală relata despre tentative de lovituri de stat coordonate de sovietici împotriva lui Gheor ghiu Dej. Şi dezinformarea a fost re suscitată de Ion Mihai Pacepa care, după ce a fugit din ţară, în 1978, a recunoscut în mod public în faţa fostului director C.I.A., James Woolsey, şi al lui Vladimir Bukovski că a fost “un agent K. G.B.”, pe perioada întregii sale cariere, în Securitatea română, informaţia fiind din nou vehicu lată în cartea sa din 1987. Unul dintre obiectivele principale ale acestei dezinformări a fost dis trugerea relaţiilor româno-ame ricane, autorităţile de la Wa shing ton fiind încurajate să crea dă că România era inamicul SUA, după cum autorităţilor de la Bucureşti li se inocula ideea că Statele Unite ale Americii ar fi inamicul României.

“Au ieşit la iveală extrem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramilitare sau ale serviciilor de informaţii, de la Revoluţie”

Într-un interviu pe care l-aţi acordat (Karadeniz Press), aţi declarat : “În România de după ’89 a existat linia gorbacio vistă care nu a vrut inter venţie militară, a fost linia GRU, care a fost pregătită pentru inter venţia militară şi para militară, şi a fost linia KGB-istă, de aseme nea, pregătită pentru inter venţia militară sau para militară. Puterea a fost acaparată de vechii agenţi sovietici înlăturaţi de Ceauşescu”. Pu terea instalată în Decembrie 1989 cărei linii a aparţinut?

Mă refeream în special la perioada generalului Nicolae Militaru – de fapt, a existat un tandem Nicolae Militaru – Silviu Brucan, după cum puteţi vedea într-un celebru interviu acordat de cei doi. Militaru s-a auto pro clamat în mod unilateral şeful Forţelor Armate Române, în toiul Revoluţiei, chiar înainte de înfiinţarea oficială a Frontului Salvării Naţionale. Brucan a făcut apoi lobby pentru ca nou-înfiinţatul F.S.N. să confirme poziţia auto-proclamată a lui Militaru. Ulterior, Militaru a re activat sau promovat peste 20 de ofiţeri – dintre care majori ta tea beneficiaseră de pregăti re în U.R.S.S., fiind pensionaţi de mai bine de un deceniu – şi i-a postat în cele mai înalte poziţii de conducere din cadrul For ţelor Armate şi Ministerului de Interne. Când el şi ofiţerii numiţi de el au fost destituiţi, începând din partea a doua a lunii fe bruarie 1990, situaţia a devenit şi mai complicată. Dar aceasta e o cu totul altă poveste…

Cum vă explicaţi faptul că România a fost sin gu ra ţară fostă comunis tă unde regimul a fost înlăturat prin vărsare de sânge şi unde con du cătorii au fost executaţi, în urma unui simula cru de proces, în care so ţii Ceauşescu au fost acuzaţi de genocid, res pectiv de moartea a 60.000 de oameni, în condiţiile în care, până în 22 Decembrie, fu se se ră 162 de morţi? Cine şi de ce s-a temut, gră bind astfel procesul şi executarea celor doi, ingnorând dreptul de apel şi recurs al condam naţilor şi girând astfel o imensă minciună ofi cială?

Mă voi opri asupra acestor aspecte în următoarea carte pe care o pregătesc. Cu toate aces tea, este puţin probabil că voi putea oferi răspunsul la între ba rea pusă de dumneavoastră. În noul meu volum m-am concen trat asupra atitudinilor, reac ţiilor şi operaţiunilor celorlalte state membre ale Pactului, le gate de România în perioada în cauză, în ceea ce priveşte po li ticile internaţionale şi acţiunile aferente. Au ieşit la iveală ex trem de puţine detalii privind operaţiunile militare, paramili tare sau ale serviciilor de infor maţii – planurile şi procedurile operaţionale sunt, de fapt, la nivel global, cele mai bine păs trate informaţii. Numai în Arhi vele STASI, care au devenit disponibile deoarece partidul şi statul în sine au fost destruc tu rate atât de repede şi apoi au dispărut – ceea ce reprezintă o circumstanţă unică –, sunt dez văluite astfel de informaţii, în orice cantitate. De obicei, cea mai bună sursă la care se poate spera sunt solicitările de colec tare de informaţii, care pot sau nu pot indica intenţiile reale, precum şi deciziile politice şi măsurile de implementare, aici exemplificând documentele structurii K.G.B. din Republica Sovietică Socialistă Moldova, care au devenit disponibile, putând fi consultate.

1.104 morţi au fost în registraţi în timpul Re voluţiei din Decembrie 1989; 942 au fost din 22 până în 27 decembrie. Din sursele pe care le-aţi cercetat, cine şi cu ce scop a ucis aceşti oa meni, după căderea re gimului comunist?

Răspunsul anterior este valabil şi în cazul acestei întrebări.

CV Larry Watts

A fost consultant al Corporaţiei RAND, în momentul Revoluţiei din Decembrie 1989.

După 1990, a asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a colaborat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de Stat Major la reforma în domeniul Armatei, la cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi la integrarea României în N.A.T.O.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX, din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între anii 2001 – 2004 a fost consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

“With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms with Romania’s Warsaw Past legacy”

With Friends Like These:

by Larry L. Watts

Reviewed by Colonel Charles W. Van Bebber, Ph.D.,
Director of National Security Policy and Strategy,
US Army War College

During the Cold War, American diplomats, intelligence specialists, and scholars viewedRomaniaunder the leadership of Communist dictator Nicolae Ceausescu as something of a paradox. On one hand, it was a harsh, Stalinist regime that clearly fell within the Soviet orbit. On the other hand, it behaved internationally as a maverick state that often defied the foreign policy positions ofMoscowand even withdrew from the Warsaw Pact command structure after the invasion ofCzechoslovakiain 1968. Conventional wisdom asserted that such defiance could be tolerated byMoscowbecause Ceausescu’s firm Stalinist control over the country gave the Soviets no expectation thatRomaniawould deviate from communism. With the defection in 1978 of Romanian intelligence chief Ion Mihai Pacepa, the idea thatRomania’s autonomous foreign and security policy was actually a Moscow-orchestrated conspiracy to deceive the West (known as Red Horizon) became widely circulated and accepted by many. In fact, the idea thatBucharestwas not a Warsaw Pact maverick but rather a “Trojan Horse” would become a contentious issue within theUSpolicy community in the 1980s. In 1987, formerUSambassador to Romania David Funderburk asserted in his book Pinstripes and Reds that the US Department of State had been deceived into givingRomaniaMost-Favored-Nation status and thatUSdiplomats had been hoodwinked by Ceausescu to believe the false pretense ofRomania’s independence fromMoscow.

In With Friends Like These, historian Larry L. Watts provides the historical “coda” to the question ofRomania’s geostrategic orientation during the communist era. Using evidence gleaned from recently opened intelligence and defense archives of the Warsaw Pact, Watts examinesRomania’s strategic behavior during the Cold War and explains why this country earned a reputation from scholars and diplomats of the era as a so-called “maverick” and why some believedRomania’s seemingly autonomous behavior was really a sham. By tracingRomania’s relationships withMoscow and its Warsaw Pact satellites through the dimensions of intelligence and defense relationships, Watts confirms thatRomania was at the very least a reluctant if not defiant member of the Warsaw Pact. Watts demonstrates thatRomania never enthusiastically embraced its inclusion in the Soviet bloc and that its relationships with its nominal allies deteriorated from the early 1950s onward. Watts documents the clandestine disinformation campaign (beginning in the 1950s and heightening after the events of 1968) orchestrated byMoscow to discredit and isolateBucharest. The archival evidence Watts reveals indicates that this premeditated effort to discreditRomania met with a large degree of success and Ceausescu’sRomania would consequently become increasingly isolated both from the West as well as from its fellow Soviet bloc “friends.”

This work is more than just an exposé of Cold War intelligence secrets. The author has written a geopolitical history ofRomaniaand not, as the title implies, simply an examination ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact. This lengthy first volume specifically spans a period from the early 19th century to 1978 and highlights the turbulent relationship Bucharest experienced with its allies—particularly its problematic historical relationships with Moscow and Budapest. The author takes the reader through this history in five of the first six chapters which are best skipped if the reader’s focus is on the Cold War. Although the background provides an insightful context for Romania’s subsequent defiance of Moscow, this book’s real merit lies not in the breadth of the author’s treatment of Romania’s struggle for national autonomy from the region’s great powers and irredentist neighbors, but in its particular focus on Romania’s status within the Eastern bloc of communist states after World War II. It is Watts’s detailed narrative ofRomania’s experience as a member of the Warsaw Pact that captures the reader’s attention and justifies the title.

The author is well qualified to examine the topic of Romanian strategic culture and history. He has authored a biography ofRomania’s controversial Second World War leader Marshal Ion Antonescu, and has written extensivel on contemporary Romanian military and intelligence affairs. He also served intermittently as an advisor to the Romanian government on defense and intelligence issues. Most notably, he was an advisor to General Ioan Talpeş, a former director of the Romanian foreign intelligence services and national security advisor to President Ion Iliescu, who penned the foreword to this work.

With Friends Like These represents a monumental effort by Watts to come to terms withRomania’s Warsaw Past legacy. Although it is poorly edited and somewhat lengthy—at times it becomes mired in the details of covert activity—it is nonetheless a worthwhile read for those who wish to understand contemporaryRomania. In particular, Watts’s understanding of Romanian strategic culture and his access to communist-era archives combine to make this volume a must read for those interested in Cold War history and the Warsaw Pact.

Parameters Book Reviews

http://www.larrylwatts.com/comments.php Opinii ale unor personalitati romanesti si straine despre aceasta carte

http://www.larrylwatts.com/news.php  „The Clandestine Legacy/Moştenirea clandestină” Trailer for Episode I, TVR1, Produced and Directed by Monica Ghiurco VIDEO [Romanian]

„Moştenirea clandestină,” Episodul I

Un film despre ultimii 70 de ani de istorie, despre România necunoscută. Alta decât cea pe o ştim din manuale. Opiniile unui american (prof. dr. Larry Watts) despre istoria României şi a Blocului Estic, completate, confirmate sau contestate de istoricii noştri (acad. Florin Constantiniu, acad. Dinu C. Giurescu, prof. dr. Mihai Retegan, prof. dr. Ioan Scurtu, prof. dr. Cristian Troncotă, lector dr. Laurenţiu Constantiniu). Un documentar despre adevăruri incendiare, despre dizidenţă şi dezinformare, despre un război clandestin care a avut ca ţintă România. Adevăruri incomode despre spioni, defectori, agenţi dubli, operaţiuni secrete şi figuri controversate: Caraman, Pacepa, Bodnăraş. Despre oamenii Cominternului.

Americanul Larry Watts ne propune o reconsiderare a ultimului secol de istorie, în baza documentelor desecretizate din ţările Pactului de la Varşovia. Cartea intitulată „Fereşte-mă Doamne de prieteni” scoate la lumină un adevărat război clandestin al blocului sovietic împotriva României, bazându-se pe arhivele serviciilor secrete. Deseori românii s-au întrebat de ce nu mai vin americanii… Documentarul „Moştenirea clandestină” oferă câteva răspunsuri….

http://www.youtube.com/watch?v=N0y-yQPwXNE&feature=relmfu Larry L Watts, la RRCultural in dialog cu Dan Manolache 3 iunie 2011: LLW: ”Romanii sunt maestrii celei de a treia alternative” – de unde se poate conchide ca transdisciplinaritatea este specific romanesc in politica de supravietuire si ca nu intamplator Romania este un important pol mondial de promovare a transdisciplinaritatii.

http://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&v=R17yOM7nDlw&NR=1 Larry Watts in dialog cu Victor Roncea: Atacul maghiar si rusesc prin KGB asupra Romaniei (I) mai 2011

 Ideile principale rezultate din structurarea pe capitole a cartii

In partea I–a (Introducere) si la inceputul capitolului 1 se insista pe exceptionalismul romanesc rezultat din caracterul de singura tara izolata in cadrul Pactului de la Varsovia si de modul cu totul specific in care a avut loc asa numita Revolutie Romana (in comparatie cu revoltele de catifea din celelalte tari satelite ale Moscovei). Este capitolul care probeaza faptul ca schimbarea de la Bucuresti s-a facut cu o implicare substantiala a Moscovei. Decembrie 1989 este momentul in care presiunea clandestina a Moscovei asupra Bucurestiului iese la iveala si devine un modus operandi care avea drept obiect executia Ceausestilor, instalarea unui regim obedient Moscovei, reactivarea fostilor spioni pro-rusi si instalarea lor in fruntea institutiilor statului. Urmeaza (in partea a II-a, Cap. 2) descrierea modului in care au evoluat relatiile ruso-romane in perioada de la obtinerea independentei (1877) si pana la sfarsitul primului razboi mondial. Ca o continuare a discutiei incepute de mine in recenzii anterioare pe seama denumirii (corecte? uzuale? semnificative?) a unuia dintre principatele romane, mentionez aici ca in hartile prezentate in carte provincia numita, de regula la noi, Tara Romaneasca, este trecuta in hartile de la pp. 62 si 63 cu denumirea de Valahia. Cred ca este aici si o problema de traducere (nu am gasit in niciun text strain sa se vorbeasca despre Romanian Count(r)y/ Principate. Ca un necunoscator intr-ale istoriei si geopoliticii imi este greu sa ma pronunt asupra faptului daca aceasta folosire alternativa de denumiri pentru unul si acelasi teritoriu este benefica pentru noi. Sau poate nu este vorba chiar exact de acelasi teritoriu? O fi aceeasi problema de non identitate intre denumirile de Basarabia si actuala Republica Moldova? Daca locuitorii Valahiei era firesc sa se numeasca valahi, atunci care este legatura dintre valahii nostri si vlahii de la sud de Dunare? Este doar o problema de pronuntie, au o alta limba si alte trasaturi etno-culturale? La p. 314, intr-o nota de subsol LW face referire la ”comunitatea etnicilor vlahi. Mai ales din zona Dunarii si din Valea Timocului”.

Cap 3 cuprinde analiza trecerii de la tarism la comunism in Rusia si descrierea modus operandi al Cominternului in perioada interbelica in zona de interes a Rusiei, Romania fiind, evident, inclusa. Partea a III-a a cartii este sugestiv intitulat ”Stalin se foloseste de problema transilvana”, iar cap. 4 se ocupa de reprimarea identitatii romanesti in Basarabia, purificarea etnica in Transilvania, iar cap. 5 si 6 sunt dedicate in intregime  problemelor transilvanene (pp. 141 – 166  si pp. 167 – 188).  Partea a IV-a este intitulata ”Iesirea de sub tutela Moscovei in perioada Hrusciov” (pp. 189 – 255).  Punctul de vedere al omului politic Hrusciov fata de realitatea politica romaneasca este redat de urmatoarea  afirmatie a conducatorului imperiului sovietic, Hrusciov, in anul 1960: ”In Romania, chiar si printre oficialii Partidului Comunist, se dezvolta o atitudine nesanatoasa, nationalista si antisovietica, care trebuie taiata de la radacina…. Mamaligarii nu sunt o natiune, ci o curva”. (LW face precizarea, intr-o nota de subsol, ca denumirea peiorativa de ”mamaligari” era data de rusi romanilor din Moldova si Ucraina, incepand cu sec. al XIX-lea, vezi p. 189). Partea a V-a face arc peste timp intre primavara de la Bucuresti (1964) si primavara de la Praga (1968). Contraatacul sovietic la independenta afisata de Romania, plus sprijinirea de catre Romania a afirmarii Cehoslovaciei independente a constat in lansarea ideii ca ”mitul” independentei Romaniei a fost creat chiar de sovietici pentru a penetra, in favoarea URSS, secretele Occidentului. Aceasta tactica de subminare a independentei de stat a Romaniei dusa de KGB si  de catre alte servicii sovietice de contrainformatii, si la care s-au raliat si celelalte servicii din tarile obediente Moscovei – oficial, mai putin cele din Romania, desi tradari au existat permanent: cazul Pacepa este graitor – a avut destul succes, astfel incat aud si astazi ironii si critici la ”presupusa” lupta de independenta dusa de Romania ceausista fata de Moscova. La aceasta legendare se aduga promovarea ”mitului de mediator” al lui Kadar, (tocmai pentru punerea in umbra a rolului real de mediator al lui Ceausescu) obtinand prin aceasta abila lovitura nu doar subminarea regimului Ceausescu, ci si tensionarea relatiilor cu Ungaria, tensionare ce a fost utilizata din plin ca detonator al miscarilor din decembrie 1989 (Laszlo Tokes). Partea a VI-a a cartii este intitulata ”1968: ”turisti”, prieteni si dezamagiri” parte in care se probeaza ca fiind un modus operandi tipic sovietic trimiterea de ”turisti” sovietici in locurile unde urma sa aiba loc o rezolvare armata a unor tensiuni, ”turistii” fiind, in fapt, angajati ai serviciilor sovietice militare sau de contrainformatii. Rostul acestui capitol este acela de a proba inca o data ca Uniunea Sovietica, chiar in varianta sa reformista a lui Gorbaciov, a aplicat in decembrie 1989 exact aceeasi tactica ca si cea aplicata cehoslovacilor in august 1968. De asemenea, si in 1968 si in 1989 URSS era pregatita sa invadeze militar Romania, inclusiv sa ”reorganizeze” viata politica a romanilor dupa modelul propus/ impus de ”eliberatori”. Partea a VII-a a cartii este intitulata ”Dupa invazie – tirul pe Romania”, titlu care sugereaza si continutul capitolelor care sunt subsumate acestei parti: presiunea uriasa a Moscovei asupra Bucurestiului. Capitolul VIII vorbeste documentat despre ”Angajarea in razboiul clandestin” respectiv evolutia relatiilor romano-sovietice in perioada post-Praga. Citirea cu atentie a acestor capitole explica in buna masura – celor care au trait in acele timpuri – modul in care se resimtea in interiorul Romaniei ofensiva Moscovei de supunere neconditionata a Bucurestiului, fapt reusit pe deplin in decembrie 1989. Esentializand, acesta ofensiva este excelent sintetizata intr-un subtitlu din cap 24: ”Asalturile interne asupra resurselor, asalturile externe asupra perceptiilor occidentale” (p. 591). Ultima parte a cartii (cea de a IX-a)  este intitulat ”Dusmanul din <Casa Comuna>”, acest dusman fiind, desigur, Romania, iar ”Casa Comuna” fiind comunitatea statelor comuniste aservite Moscovei. Nu este lipsit de interes sa amintesc aici aparitia, incepand cu decembrie 1989, se pare la Galati sau la Iasi, a publicatiei ”Casa Comuna” condusa de prof univ dr C.Ghe Marinescu, fostul sef al colectivului de Stiinte Sociale de la Institutul de Medicina si Farmacie din Iasi (actualmente, UMF Gr T Popa), persoana care a afirmat, prin anii 90, ca folosirea denumirii de ”Casa Comuna” pentru o publicatie ce se dorea ”foarte romaneasca” a fost o eroare a sa. Chiar daca prof Marinescu a fost sau nu a fost ofiter al Securitatii pana in 1989 – asa cum se clama de catre studenti (?!) in ianuarie 1990 -, este dificil sa ma pronunt in privinta faptului daca i s-a ordonat/ sugerat aceasta denumire sau a fost o initiativa personala. Am amintit aici acest episod, ca o continuare a unei idei anterioare referitoare la dificultatea si riscurile la care se supune orice agent de informatii, respectiv riscul de a deveni tradator al intereselor tarii fara sa realizeze imediat acest lucru (vezi eroarea autoasumata de prof Marinescu). Cred ca acest lucru se intampla deopotriva in dictatura si in democratie. Asadar, ultima parte a cartii este dedicata analizelor relatiilor externe ale Romaniei pana in anul 1978. Ultimul capitol al cartii (cap 28) este dedicat, simbolic, ”Parteneriatului strategic SUA – Romania 1974 – 1978”. Probabil ca un al doilea volum al acestei carti ar putea sa analizeze ultimul deceniu al rezistentei Romaniei in fata presiunilor Moscovei, rezistenta ce ar fi fost absolut imposibila fara deschiderea Romaniei catre SUA, China si Europa Occidentala. Intarzierea aparitiei acestui volum nu poate fi motivata, cred, decat de faptul ca majoritatea personajelor implicate in derularea evenimentelor din Romania in ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceausescu se afla nu numai in viata, ci si in plina activitate de conducere a destinelor Romaniei contemporane. Imi amintesc de o vizita, in Lituania, la Vilnius, inainte de anul 2000, la un muzeu al KGB ului din acea tara (de la infiintarea acestui serviciu si pana la fatidicul an 1991). Muzeul era amenajat chiar in sediul KGB ului din Vilnius, iar documentele erau cat se poate de convingatoare si emotionante. Ghidul muzeului a prezentat cu lux de amanunte modul cum erau arestati, torturati, impuscati si disparuti (in apele unui rau care trecea prin apropiere) a oricaror persoane cu activitate ”neconforma” (eufemistic vorbind). L-am intrebat, naiv, daca se mai stie ceva despre tortionarii care au facut posibile aceste crime. ”Cum sa nu se stie?! Toti sunt parlamentari, la Vilnius sau la Moscova!”. Cu acest raspuns in minte, inclin sa inteleg ca publicarea unui al doilea volum care sa trateze pregatirea revolutiilor (catifelate sau sangeroase) din 1989, va mai avea de asteptat, poate chiar mai mult de un deceniu. Oricum, modul de abordare din acest volum ne sugereaza foarte mult despre continutul volumului urmator.

Marturisesc ca m-as fi asteptat, lecturand cartea lui LW, sa aflu mai multe aprecieri/ comentarii dincolo de simpla factologie, evident interesanta. Sunt de interes, presupun ca nu doar pentru mine, conceptiile strategice globale ale vremii. Fara descrierea acestui context global, multe fapte  (aparent) marunte pot aparea ca total nesemnificative. I-as sugera lui LW sa dedice un capitol din urmatorul volum teoriilor care au invaluit actiunile politice, diplomatice si militare. Spre ex. teoria convergentei sistemelor a lui W.W. Rostow ar putea explica mult mai bine aparitia lui Gorbaciov, dar indeosebi misiunea acestuia in contextul mondial al anilor 80. Au fost revolutiile din 1989 un exercitiu de aplicare a acestor teorii? S-a renuntat la teoria convergentei pe plan global? Aplica China in interiorul tarii aceasta teorie tocmai pentru a nu se expune riscurilor la care s-a expus Gorbaciov? Acestea nu sunt doar simple intrebari, ci posibile teme de analiza si de utilizare a acestor analize la mai buna intelegere a evolutiilor contemporane. Ideologiile nu au disparut, ci doar unele forme ale acestora s-au atenuat pe alocuri.

Personal, am avansat ideea ca destramarea comunismului cu uriasele piete flamande/ flaminde si rapid absorbante de produse cu calitati doar ceva mai sus fata de ceea ce produceau fostele industrii comuniste, a fost un mijloc bine ales si a carui finalitate era evitarea unei crize uriase de supraproductie. Eterna problema a lipsei pietelor a generat doua conflagratii mondiale si caderea unui sistem (comunist dictatorial) ce risca sa devina mondial si periculos pentru democratiile occidentale. Marx si Lenin au oferit – ca solutie la aceasta imposibilitate de crestere a capacitatii de absorbtie a pietelor – trecerea la economia planificata. Occidentul a gasit, ca paliativ la o iminenta rabufnire a crizei pietelor, in anii 80, destramarea sistemului planificat si expansiunea spre rasarit (Drang nach Osten, varianta americana). In 2008 a rabufnit criza bulelor speculative, cu implicatii majore asupra structurilor economice, somajului, inflatiei, puterii de cumparare si sigurantei zilei de maine. Finalul crizei nu se intrevede la orizont; cel mult, se constata lesne a crestere a tensiunii pe plan mondial, investitii sporite pentru inarmare si iminenta unor conflicte regionale si globale. Am facut aceasta digresiune in dimensiunea economica a conflictelor internationale pentru a sublinia ca lupta pentru teritorii, pentru aserviri si dominari este unica ratiune de a fi a serviciilor secrete (de stat, particulare, ale unor organizatii economice, religioase etc.). Cele descrise in cartea lui LW demonstreaza constant, desi in subtext, aceasta motivatie si impletire pana la indistinctie dintre domenii doar aparent distincte: politic, economic, etic, juridic, militar etc.

Idei si fapte prezentate in carte si pe care eu le-am perceput ca fiind semnificative si demne de comunicat si celor care nu au acces la continutul cartii (din motive financiare sau temporale)

Cu siguranta, daca inceputul cartii lui LW nu ar fi fost dedicat evenimentelor din 1989, cititorul nu ar fi avut motivatia necesara sa parcurga peste 700 pagini de carte, format mare, pentru a citi o istorie a relatiilor romano-ruse si apoi romano-sovietice, foarte bine documentate, dar poate tocmai de aceea nu suficient de apetisante pentru un public mai larg. Asadar, si sub raport comercial, dar si sub raportul tacticii editoriale de a comunica cititorilor niste adevaruri socante, altfel usor de renuntat la ele in momentul actual cand grijile cotidiene ale romanilor sunt preponderent materiale. Desi extrem de scurt (pp. 32 – 57) acest prim capitol cu rost de captatio benevolente contine informatii care doar ele insele ar putea lamuri o parte a ”misterelor” asa numitei (inclusiv de LW) ”revolutii romane”. Intentia Moscovei de a acorda ”o asistenta masiva satului vecin si prieten” (cuvantul ”asistenta” este luat intre ghilimele, ca si cuvintele ”vecin” si ”prieten”, ceea ce sugereaza din start ideea ca era vorba despre aceeasi ”eliberatori” din 1944, cu aceleasi intentii fratesti si prietenesti) deschide clar ochii celor care nu vor nici astazi sa vada in pornirea si continuarea evenimentelor din 1989 mana lunga si neprietenoasa a Moscovei. Mai mult decat simplele declaratii oficiale, in ideea ca fortele loiale lui Ceausescu ar fi opus rezistenta, calea armata a eliberarii era una deja foarte pregatita si foarte probabila. Viitorii raniti din Romania urmau sa primeasca ajutor intr-un spital cu 6000 de de paturi la fratii moldoveni, peste Prut, adica pe teritoriul de atunci al URSS. La acestea se adauga 60 de echipe mobile de chirurgi si personal medical, acestea aflandu-se deja pe teritoriul Romaniei (cu acordul cui??). Budapesta era pe faza si astepta ca evenimentele sa ia o turnura favorabila Ungariei. Acestea masuri si foarte multe altele luate impotriva Romaniei l-au determinat pe LW sa afirme ca actiunile de dezinformare ale serviciilor sovietice erau ”una dintre cele mai surprinzatoare descoperiri din arhivele Blocului Sovietic din timpul Razboiului Rece” (p. 32). Din pacate, fraza care constituie esenta acestei descoperiri este gresit formulata, astfel incat efectul scontat este mult diminuat. Iata fraza cu pricina: ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii” (p.32). Posibil sa se fi schimbat un cuvant: (probabil ”incepute” in loc de ”timp”). Altfel, propozitia nu are sens. Continuarea este insa clarificatoare: ”inca de la sfarsitul anilor 50 Kremlinul a inceput sa trateze Romania ca pe un teritoriu ostil” (p. 32). (Si aici, formularea este ambigua: de regula, teritoriile nu pot fi ostile sau prietenoase; in schimb, organizarile politice DA). In 1962, Hrusciov restrictiona cooperarea serviciilor de spionaj romane cu cele ale celor 6 tari socialiste europene din Pactul de la Varsovia, fapt continuat imediat, in 1963 de ”cateva tentative de asasinat impotriva conducatorului roman Gheorge Gheorghiu-Dej” (p. 33).

In acest punct fac o ”digresiune” pe seama destinului nefast al conducatorilor Romaniei, in raport cu marele stat de la rasarit. Dupa executia maresalului Ion Antonescu in anul 1946, la ordin sovietic, urmatorul conducator roman (Gheorghiu Dej) se pare ca a avut aceeasi soarta nefasta, tot din ordin sovietic, iar cel de-al treilea conducator roman (Nicolae Ceausescu) a fost executat in mod mai mult decat cert, tot la ordin sovietic. Speculand, in continuare, se poate spune ca primul sef de stat roman de dupa al doilea razboi mondial neexecutat de sovietici este Ion Iliescu. Emil Constantinescu, cel care preluase conducerea Romaniei de la Ion Iliescu, s-a declarat infrant/ ”executat” de sistemul bolsevic dominant, de origine sovietica, si s-a retras, posibil sub amenintari, locul sau fiind luat din nou de Ion Iliescu, omul sovieticilor/ rusilor.  Traian Basescu a fost suspendat tot de o camarila iliesciana, fiind insa reconfirmat popor, dar cu scaderi rapide de popularitate dupa aceasta. Acum, Traian Basescu este pe cale, in aceste zile fierbinti de iulie 2012, sa repete gestul lui Emil Constantinescu, sub presiunile crescande ale tripletei bolsevice Ion Iliescu (presedinte onorific PSD) – Adrian Nastase (fost presedinte PSD, fost prezidentiabil, infrant de T. Basescu, condamnat la doi ani de inchisoare si autorul unui simulacru de sinucidere pentru a se sustrage executarii pedepsei) – Victor Ponta (liderul actual al PSD, copresedinte al USL, premierul Romaniei, plagiator dovedit cu o teza de doctorat condusa de Adrian Nastase). Aceasta punctare in timp a soartei conducerii Romaniei in ultimele sapte decenii sugereaza, daca mai era nevoie, faptul ca mersul politicii romanesti este influentat in mod fatal, masiv si mereu, de Moscova. Prin prisma acestei concluzii sintetice, apare nu numai ca justificata, ci si oarecum disperata, lansarea pe scena politicii romanesti, in calitate de premier, a unui sef in functiune al serviciului de informatii externe (SIE), Mihai Razvan Ungureanu, nu doar un cunoscator direct al jocurilor Moscovei in context european si mondial, ci si, probabil, unul care nu a fost prins in clenciurile serviciilor rusesti, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati ale vietii politicii romanesti postdecembriste. Presiunile pentru debarcarea lui Ungureanu au fost mai mari decat cele pentru debarcarea fostului premier Boc. In mod cert, la inceput de iulie 2012, serviciile romanesti si europene lucreaza febril. Dincolo de partide, oameni, scaune, interese personale, mize financiare uriase si fuga de justitie, se joaca pozitionarea euro-atlantica a Romaniei. Din pacate, la nivelul electoratului deciziile se iau pe baza de simpatii generate de idealuri masculine sau feminine, de promisiuni desarte sau de clamarea interesului general si nu pe baza de asemenea pozitionari geostrategice. Cei care vor citi cu multa atentie cartea lui Larry Watts pot decela multe situatii actuale similare cu cele din istoria recenta a Romaniei. Din pacate, ca o concluzie a acestei scurte perioade de democratie din istoria Romaniei (o buna parte din aceasta fiind una foarte ”originala”, iliesciana, numita si democratura sau capitalism de cumetrie) se observa ca influenta rasariteana este mai puternica decat cea occidentala, iar sperantele romanilor in americani s-au tocit si sub propaganda politica directa a fortelor stangii roamnesti actuale de a juca jocul facut de Ceausescu si anume: Romania fiind in Tratatul de la Varsovia (deci aliata Rusiei sovietice) Ceausescu cocheta cu NATO, acum, Romania fiind in NATO, cocheteaza cu Rusia si acolitii ei. Cred ca lipsa de interes (sau manifestarea unui interes formal din partea SUA fata de Romania) va putea duce, in viitor la redesenari geopolitice, poate nu chiar dintre cele imaginate de Ioan Talpes. Astazi, 4 iulie 2012, cand scriu aceste randuri, este ziua nationala a SUA, moment in care ar fi motive mai serioase sa-l felicit pe Larry Watts pentru dezvaluirile facute, decat sa felicit guvernul SUA pentru modul in care sprijina democratia in Romania. Sa fie oare venirea socialistilor la putere in Franta, concomitent cu prezenta social democratului Obama la carma SUA doi factori conjuncturali de care a profitat masiv partida rusa? Oricum, piesa este cam aceeasi. Doar personajele s-au mai schimbat. Daca in citatul de mai jos vom schimba Ceausescu cu Basescu si Brejnev cu Putin putem conchide ca in ultima jumatate de secol nimic semnificativ nu s-a schimbat in relatiile ruso-romane: ”Ceausescu a mers prea departe. Conduce lupta impotriva noastra si constituie principalul obstacol in calea liniei noastre… Noi am avut rabdare in privinta comportamentului Romaniei. Trebuie sa incercam sa exercitam influenta asupra evolutiilor din interiorul tarii” – Leonid Brejnev, august 1971 (citat de Larry Watts la pagina 529). Revolutia romana – editia II-a – pare sa se repete… Forma poate diferi usor (fara sange!) si continutul pare a avea o alta coloratura. De la bolsevismul prosovietic al lui Iliescu din 1989 s-a ajuns la nazismul prorus al lui Ponta, Antonescu si Constantin . Sunt dator cu o justificare a utilizarii conceptului de nazism  cu referire la USL. Imbinarea dintre Nationalismul liberal al lui Antonescu si Socialismul bolsevic/ mensevic al lui Ponta creeaza sintagma National Socialism, prescurtat Nazism, concept folosit insistent de actuala coalitie cu trimitere la Traian Basescu cu ceva timp inainte de alegerile locale. Vorba aia: cine spune, ala e…! In fine, tot simptomatic si semnificativ este concluzia dialogului dintre Ponta si Blaga de dinaintea destituirii (nelegale!) a acestuia din fruntea Senatului: fiecare dintre noi are un alt stapan…

Istoria izolarii Romaniei in cadrul Pactului de la Varsovia culmineaza cu ”eliminarea cu totul a Romaniei din strategia de razboi a Pactului de la Varsovia” la mijlocul anului 1965, adica imediat dupa venirea la putere a lui Ceausescu. De aici si pana la eliminarea fizica a acestuia au mai trecut 25 de ani, ani de presiuni si ingerinte de tip imperial, suportate cu stoicism de un popor saracit, dezinformat si care nu avea cum sa simpatizeze cu agresorii istorici ai statului roman. Politica rusa si sovietica a tintit mereu la varful conducerii Romaniei, unul dintre obiectivele  si totodata metodele KGB fiind ”izolarea Romaniei pe plan international si … divizarea conducerii interne” (p. 34). Incepand cu 1971, precizeaza LW, Brejnev si alti conducatori ai Pactului au considerat ca este necesar ”sa fie identificate acum acele persoane din Romania pe care ne vom putea baza in viitor”. Probabil nu mai este nevoie de subliniat ca aceste persoane au preluat conducerea Romaniei in decembrie 1989. Incepand cu 1967, URSS avea doua ”probleme” mari de rezolvat: China si Romania. Nu intamplator, apropierea romano-chineza s-a realizat atat de rapid si de intens.

Contraatacul sovietic a constat in ironizarea si minimalizarea disidentei romanesti fata de Moscova si supralicitarea unor presupuse sau fabricate ”disidente” ungare sau polone. De aici si mereu dezbatuta tema a rolului ”calului troian” jucat de Romania in favoarea Moscovei si in defavoarea Occidentului, in timp ce in realitate, ne asigura LW, lucrurile stateau exact pe dos. Aici, ca peste tot in cazul activitatii serviciilor secrete, care isi construiesc adesea legende false pentru acoperirea directiilor reale de actiune, este dificil de separat actiunile ”fumigene”, de acoperire, si actiunile reale desfasurate in spatele cortinei de fum… In acest context, merita citite cu atentie doua pasaje ale acestui prim capitol introductiv. Astfel, la p. 44 se scrie: ”Descoperirea unei operatiuni coordonate a Pactului impotriva Romaniei, membra a Tratatului, ar fi relevat o mult mai mare importanta acordata tarii decat cea pe care campania de dezinformare publica a Moscovei dorea sa o recunoasca si ar fi indicat adevaratul grad de ostilitate dintre Romania si Pact, aspecte care pana atunci erau atat de bine ascunse. O astfel de dezvaluire ar fi naruit legenda ”calului troian” si a ”dependentei ascunse”, probabil ar fi impins si mai mult Romania spre tabara occidentala…”. Trecand peste derutanta folosire alternativa a denumirilor de Pact si Tratat, cu sanse mari de a crea confuzii in mintea cititorilor, aflam, la p. 46, ca Romania insasi dorea ca adevarata dimensiune a miscarii de independenta a Romaniei sa fie ascunsa cat mai mult. LW citeaza el insusi din documentele (secrete!) ale Romaniei anului 1964: ”…cu cat se va face mai putina publicitate independentei Romaniei cu atat mai bine. … Pentru moment, Romania ar dori sa fie plasata in ochii opiniei publice dupa Iugoslavia si Polonia, printre tarile est-europene. Aspiratiile noastre de independenta ar putea fi mult mai bine atinse nu prin publicitate insistenta si zgomotoasa, ci prin dezvoltarea constructiva si in liniste a relatiilor Romaniei cu Statele Unite si cu Occidentul”. Asadar, avem, pe de o parte, legenda rolului de cal troian jucat de Romania contra occidentului si, pe de alta parte, dorinta reala a Romaniei de a fi perceputa astfel de catre serviciile sovietice, inamice. Aceasta aparenta contradictie este foarte bine relevata de constatarea, intr-un film, a unui spion care se simtea urmarit: ”Acesti gunoieri seamana prea mult a gunoieri pentru a fi chiar gunoieri… Deci, cred ca sunt urmaritorii mei!”. Concomitent, rusificarea populatiei romanesti din Moldova si Ucraina viza contopirea acestora cu statul rus, urmand ca Romania sa fie si ea eliminata din calea apropierii fizice si comunicationale a Rusiei de ”Balcanii puternic rusofili” (p. 39). Calitatea Romaniei de stat inamic s-a intensificat dupa venirea lui Gorbaciov la putere. Toate acestea ridica o justificata intrebare: dupa trecerea a 70 de ani de opresiune sovietica si rusa asupra intereselor Romaniei este la fel de actuala si penetranta imaginea odiosului dictator Ceausescu, nimicitorul romanilor, in timp ce americanul LW si cartea sa demonstraza contrariul: dincolo de ideologii si represiuni staliniste interne, Ceausescu a pastrat Romania in afara rusificarii si aservirii tarii intereselor Moscovei. Evident, costurile nu sunt deloc invocate aici. Viitorul indeosebi, va decanta aceste doua imagini si o va pastra pe cea mai utila ca exemplu de urmat in probleme existentiale majore ale Romaniei. In fond, si Stefan cel Mare s-a aliat, prin una dintre sotiile sale, cu Curtea imperiala rusa, pentru a-si asigura spatele in lupta sa cu turcii, desi, inainte de a muri a lasat cu limba de moarte vointa sa in privinta atarnarii sau neatarnarii Moldovei fata de unul sau altul dintre cele doua imperii, tarist si otoman: ”mai bine turcilor, decat rusilor!”. De asemenea, informatiile despre nivelul de trai al taranilor de pe vremea lui Stefan cel Mare sunt absolut irelevante in raport cu meritele sale de luptator pentru independenta. LW constata el insusi aceste contradictii dintre politica ”la vedere” si politica ”de transee” dusa de Ceausescu si conchide: ”Combinatia dintre secretul autoimpus si masurile active externe, alaturi de irationalitatea crescanda a regimului intern au condus la obscurizarea comportamentului Romaniei si a facut plauzibile chiar si cele mai extravagante acuzatii” (p. 47). In pastrarea acestei imagini de dictator odios si lipsit de iubire fata de poporul sau, un rol important l-au jucat serviciile de informatii sovietice care, dupa 1990, au avut acces oficial la arhivele tarilor foste socialiste aliate, distrugand dosare si selectand informatiile dupa propriile interese. Agentii dubli sovietici (Brucan, Militaru, Caraman) au perorat activ pe tema Ceausescu – dusmanul romanilor, construindu-si, sustine LW, piedestaluri de patrioti, disidenti, aparatori ai cauzei romanilor etc. Este demna de retinut nota de subsol 2 de la p. 48, care, corelata cu nota de subsol 1 de la pagina 49 vorbesc mai mult decat intregul capitol 1:

”Brucan a recunoscut ca a complotat cu autoritatile sovietice in anii 1970-1980 (in: Silviu Brucan, Generatia irosita, Bucuresti, Universal & Calistrat Hohas, 1992, p. 188). Brucan si prim ministrul Petre Roman au luptat cu tenacitate pentru numirea lui Caraman, care a ramas subordonat prim-ministrului din ian. 1990 pana la adoptarea  Legii securitatii nationale, in iulie 1991. Dupa demiterea sa, in aprilie 1992, Caraman a devenit consilierul pe probleme de securitate al lui Roman. (in: Armaghedonul spionilor: Reteaua Caraman, Ziua din 7 februarie 2005). Efectul numirii lui Brucan a fost enorm. Militaru a reactivat 30 de ofiteri in retragere, majoritatea instruiti in URSS si a transferat altii astfel incat, din ianuarie 1990, agentii GRU demascati in anii 70 au fost numiti ministru de interne, seful informatiilor militare, seful statului major general. Caraman a reactivat fosti adjuncti la Securitate, dintre cei mai notabili fiind Constantin Silinescu care a incercat sa blocheze negocierile pentru integrarea in NATO in 1996-1997, si Ristea Priboi, partener al teroristului condamnat Omar Haysam. Silinescu si Priboi au devenit consilierii prim-ministrului Adrian Nastase. Vezi ”Un grup, cu o clara dependenta estica, a incercat impiedicarea integrarii Romaniei in NATO!”, interviu cu senatorul Ioan Talpes, fost coordonator al Comunitatii romane de informatii, in: Independent, 18 ianuarie 2008, pp. 6-7, www.independent.ro ; O.C. Hogea, ”Generalul Silinescu, fost spion, consilier special al prim ministrului”, in: Evenimentul Zilei, 19 ianuarie 2001; L.P., ”Nastase: L-am aparat si il mai apar pe Priboi, in: Evenimentul Zilei, 20 noiembrie 2002”.   (p. 48)

Si nota de la p. 49:

”… Brucan a fost ”nashul” Grupului pentru Dialog Social (GDS), organizatia pentru drepturi civile care a operat ca un paznic ce a determinat cine erau interlocutorii cuveniti pentru Vest si cine nu. Din februarie 1990 comunitatea de informatii americana considera deja acest grup ca o autoritate legitima (”caine de paza”) in democratizarea Romaniei. …Cativa dintre membrii fondatori ai GDS au fost demascati drept colaboratori ai Securitatii si ai spionajului sovietic, iar alti cativa au fost complici la acoperirea legaturilor cu securitatea ai colegilor din GDS. Vezi Deleanu (1995), pp. 279-280; www.civicmedia.ro. Pentru o descriere a rezultatelor dezamagitoare inregistrate de ”US aid” cu GDS, vezi Thomson Carothers, Assessing Democracy Assistance: The Case o Romania, Washington, Carnegie Endowment, 1996. GDS – ul si membrii sai au ramas principalii beneficiari ai sprijinului societatii civile occidentale”. (p. 49)

Am copiat aproape complet cele doua note de subsol pentru ca ele contureaza mai bine si ne ajuta sa intelegem actuala (2012) si viitoarea politica externa a Romaniei – prin noul guvern USL condus de Victor Ponta – de apropiere de Rusia si de indepartare de Occident. In treacat fie spus, am incercat – data fiind concentratia intelectuala de exceptie pe care o afisa GDS ul – sa-mi prezint Metodologia Scop Mijloc in fata membrilor acesteia pentru a avea un feed back direct si dur de la oameni cu orizont larg. Am mers, pentru aceasta, inainte de anul 2000, la sediul GDS, am solicitat o intrevedere cu cineva din conducere, a iesit dna Sandra Pralong dintr-o sedinta, m-a ascultat, m-a privit cu suspiciune intrebandu-ma de ce am ales GDS ul pentru acest ”test”, apoi, in final mi-a retinut cartea de vizita si a spus ca-mi va comunica decizia lor. O astept si astazi…

Deloc intamplator, ci, dimpotriva, ca o continuare fireasca a masivei infiltrari sovietice in structurile politice ale Romaniei, tara noastra a avut, din nou, soarta unei tari cucerite si in care se decid, si dupa 1990, prin gura acolitilor locali/ nationali, directii de actiune, orientari politice externe si atitudini fata de ”marele prieten de la Rasarit”. Sub acest aspect, este mai mult decat graitor titlul unui subcapitol: ”Negocierea revolutiei, asigurarea continuitatii”. Evident, negocierile (si continuitatile) au avut loc cu si in tarile vasale, unde nu s-a varsat deloc sange, in timp ce in Romania s-a mers pe varianta caii armate, a uciderilor in masa, ca un mijloc adecvat de decimare a structurilor de rezistenta fata de Moscova. Observatia lui LW este convingatoare: ”Ca o ironie, cu toate ca fusese singura tara care isi dizolvase aparatul de spionaj, desfiintand directii intregi si concediind peste 60% din personal, in timp ce celelalte tari si-au asigurat o remarcabila stabilitate a cadrelor si aranjamentelor institutionale, numai despre Romania s-a spus ca taragana reforma serviciilor” (pp. 49-50).  Pledoaria facuta de LW pentru continuitate, mod in care au facut tranzitia Polonia, Bulgaria, Ungaria este, cred, usor ciudata pentru cititorul roman. Si argumentul pare unul straniu: chipurile, serviciile occidentale au putut vedea la lucru mai bine si la vedere pe ofiterii din tarile satelite scoliti la Moscova, cunoscandu-le astfel stilul si metodele. Un asemenea argument poate fi sustinut de dl Talpes, dar imi vine greu sa cred ca LW ar fi (fost) in favoarea mentinerii vechiului personal, si in defavoarea insertiei de noi generatii, cu o mentalitate democratica si cu finalitati noi.

O pozitie, din nou, curioasa este aceea referitoare la semnarea noului Tratat cu Rusia, semnare care il are drept ”erou” pe presedintele Ion Iliescu, nume ignorat de LW, ca si cum acesta nu ar fi avut lipsa de inspiratie sa semneze, in 1991, un Tratat cu URSS ul, cu cateva luni inainte de prabusirea statului sovietic. Acest ”amanunt” ar putea explica reticenta ulterioara a Rusiei de a semna imediat un Tratat romano-rus, cu acelasi presedinte roman care a semnat cu putin timp in urma un Tratat cu statul sovietic aflat in disolutie (vezi amanunte la adresa http://www.ziare.com/international/stiri-externe/rusia-si-romania-se-indreapta-catre-o-casatorie-din-interes-683456). Se pare ca ”mana” dlui Talpes a pus aici ”piciorul” in prag si l-a absolvit pe fostul sau sef de o critica binemeritata. Iata formularea lui LW: ”Emblematica pentru strategia Rusiei a fost conditionarea tratatului bilateral cu Bucurestiul de includerea unei clauze care sa excluda aderarea la alianta nord-atlantica – conditie asupra careia nu a insistat (mult timp) in tratatele sale cu Polonia, Ungaria sau Cehoslovacia” (pp. 56 – 56). Ceva este exagerat aici. LW scrie ca Rusia nu a insistat mult timp asupra clauzei anti NATO cu Cehoslovacia. Daca ne reamintim ca Federatia Rusa a aparut abia in decembrie 1991, iar Cehoslovacia se destrama la mijlocul anului 1992, inseamna ca acest ”mult timp” a durat cca sase luni…. Dar impreciziile continua: ”Drept rezultat, Romania a fost singurul stat fost membru al Tratatului de la Varsovia cu care Rusia a refuzat sa incheie un astfel de tratat de-a lungul anilor 1990” (p. 57).  Dar, reamintesc, Rusia nu a existat de-a lungul anilor 1990, ci doar … opt ani ai acestui ultim deceniu al secolului XX. Si pentru ca imprecizia sa fie pe deplin la ea acasa, LW scrie despre incheierea unui tratat intre Rusia si Cehoslovacia. Poate intre Rusia si Cehia, dar in acele 6 luni in care au coexistat Rusia si Cehoslovacia nu s-a semnat un asemenea tratat.

La pagina 61 sunt amintite cele trei principate romanesti, printre care si ”…Muntenia (Valahia)” (desi pe harti este scrisa doar denumirea de Valahia). Ridic din nou aceeasi intrebare: denumirea de Tara Romaneasaca nu a fost cunoscuta de strainatate cu aceasta denominatie? Sau este doar o autodenumire in scopul argumentarii esentei etnice comune a populatiei din cele trei principate (romanesti). Lipsa informatiilor relevante si pertinente pe aceasta tema nu favorizeaza deloc istoria ca disciplina teoretica.

LW insista convingator asupra motivatiei care sta in spatele atitudinii antiromanesti a politicilor si strategiilor Moscovei de-a lungul istoriei. In opinia sa (si citez pe larg, mai jos):

”romanii reprezentau singurul obstacol non-slav in ”arcul slavic”, care se intindea initial din Rusia, prin Dobrogea, spre Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croatia si Slovenia. Dupa cum nota un observator, Romania latina – mereu orientata spre Vest – ”nu incapea” in planul panslav al Rusiei si nu exista ”nici o legatura si niciu un fel de simpatie intre cele doua tari”. (ultimele ghilimele se refera la trimiterea facuta de LW la cartea din 1991 semnata de C.R.M.F. Cruttwell, A history of the Great War 1914 – 1918, Academy Chicago, p. 292). Insa, pentru bolsevici, una dintre cele mai puternice si stabile surse de animozitate fata de romani si-a avut izvorul in sovinismul justificat ideologic nascut in revolutiile din 1948. Conform lui Karl Marx si Friederich Engels, intre est-europeni numai polonezii si maghiarii erau ”purtatorii standard ai progresului” si, mai important, popoare ”revolutionare” care ”joaca un rol activ in istorie”.

Acesta este citatul din cartea lui LW. Ar fi meritat citate chiar mai multe pagini, dar cei interesati o vor face, cu siguranta. Concluzia este simpla: pozitia geopolitica a Romaniei este una care obliga la atitudini prudente, reticente chiar fata de vecinii cu potential ofensiv si chiar agresiv, dincolo de faptul ca aceasta pozitie geopolitica poate fi atentuata sau amplificata de jocul aliantelor, al criteriilor de apropiere fata de centrele de putere mereu schimbatoare, fie contextual (inediat), fie intr-o dinamica presupusa si prognozata a avea loc (in viitor).

Nu este lipsita de interes baza ideologico-politica a neagrearii Romaniei de catre asa numitele forte revolutionare/ progresiste/  marxist-leniste si staliniste, stangiste/ bolsevice. Dupa caracterizarile negative facute de Marx si Engels la adresa romanilor ca popor, a venit apoi randul lui Lenin si Stalin de a pretexta lipsa de apetit pentru schimbare revolutionara a romanilor (vezi paginile 87 – 89). De la acest dispret generalizat la adresa unui popor si pana la politicile sovietice de deznationalizare si/ sau de subordonare a romanilor nu a mai fost decat un pas, o continuitate al carui final nu se intrevede inca… Mentinerea tensiunilor la zonele de granita constituie deja un modus operandi de tip imperial, cu o continuitate evidenta chiar pana la ora scrierii acestor randuri. Problema basarabeana, intretinuta mai abil (cred eu) de catre Moscova in raport cu balbaiala si inabilitatea (voita?) damboviteana, si problema transilvana, gestionata mult mai eficient, fiind o problema strict interna (iar Budapesta, nu este, totusi, Moscova), sunt la fel de actuale azi ca si la inceputul secolului trecut. (LW: ”Conducerea PCR a oscilat intre aripa transilvaneana Ungaria Mare si factiunea anexionista bulgaro-basarabeana” p. 116). In incheierea capitolului 4 LW conchide: ”Sovinismul antiromanesc incurajat de monarhia duala a fost exacerbata de propaganda revizionista, efortul educational intreprins de regimul Horthy in perioada interbelica creand un mediu permisiv pentru abuzurile antiromanesti. In mod similar, sovinismul rusesc a fost mentinut de autoritatile sovietice, inca furioase ca Romania se situa pe pozitia sa le combata si sa le ameninte. Alaturi de interesul comun ruso-maghiar in reanexarea teritoriilor romanesti si in modificarea componentei etnice prin realocarea populatiei, asimilare fortata si executii in masa, sovinismul antiromanesc pare sa fi fost un element de unitate si nu de controverse ideologice intre cele doua state” (p. 140).

Cele doua zone tensionate au inca un element comun, pe care doar il semnalez, lasand specialistii in geopolitica, lingvistica si etnologie sa se pronunte in mod argumentat. M-am intrebat (si am intrebat) de ce se folosesc, pentru etnicii maghiari/ (unguri?) doua glotonime pentru una si aceeasi limba: ungara si maghiara. Mai adug doar ca antiunionistii de la Chisinau isi aleg(eau) ”argumentele” prin exemple preluate indeosebi din zona relatiilor si realitatilor romano-maghiare.

Ideologia internationalista bolsevica venea ca o manusa idealurilor imperiale ruse, munca ideologica fiind o buna motivare (si acoperire) a activitatii de spionaj: ”Toti cominternistii trimisi peste hotare erau agenti sovietici. Nu existau granite fixe intre munca de partid si cea de spionaj sau intre diversele servicii ale tinerei comunitati de informatii sovietice, iar cominternistii treceau constant de la o activitate sau de la o organizatie la alta” (pp. 106 – 107).  Fara a intenta un cap de acuzarea la adresa descendentilor Petre Roman si Vladimir Tismaneanu, LW subliniaza, intr-o nota de subsol, ca ”Tentative de a nega faptul ca Valter Roman si Leonid Tismaneanu, cominternisti romani, au fost agenti sovietici au fost facute individual de membri ai familiilor lor. In cazul Tismaneanu statele de plata ale Cominternului din februarie-iunie 1944 indica faptul ca era platit cel mai bine, dintre cei 26 de agenti de pe lista surclasand agenti semnificativi ca Vasile Luca, Iosif Chisinevschi sau Valter Roman” (p. 106).  Tot pe linia continuitatii ar fi de semnalat ca ziarul interbelic Adevarul era de orientare socialista, iar transformarea oficialului PCR Scanteia in Adevarul in decembrie 1989 nu este nicidecum intamplatoare. De retinut, pentru cititorii care nu cunosc limba rusa, ca in limba rusa Adevarul se traduce prin Pravda. In timp ce lucram ca ziarist la Chisinau am glumit, intr-un articol in care faceam o referire la ziarul Adevarul de la Bucuresti, numindu-l (recunosc, cu intentie, Pravda), a generat proteste energice de la colegii angajati la Adevarul. Intr-adevar, adevarul supara, dar si pravda…

Capitolul 7 al lucrarii este consacrat mecanismului de control sovietic 1953 – 1959 precum si inceputul rezistentei fatise a Romaniei fata de Moscova. La doar doua zile dupa moartea lui Stalin (5 martie 1953) Gheorghe Gheorghiu Dej incepe dezvaluirea publica a relatiilor de subordonare pe care Moscova le impusese Romaniei in decursul perioadei imediat postbelice, cand La Yalta se hotarase ca 90%  din influenta externa asupra Romaniei revenea URSS. Iata formularea lui LW referitor la acest debut al eliberarii de sub jugul eliberatorilor sovietici:

”La 7 martie 1953, Gheorghe Gheorgiu Dej informa Comitetul Central ca consilierii sovietici care controlau economia ”trebuie sa predea functiile pe care le-au detinut pana acum, unor reprezentanti din tara noastra”. Gheorghe Gheorghiu Dej era convins ca Sovromurile erau menite numai sa exploateze si nu erau cu nimic mai bune decat institutiile capitaliste, opinie care i-a creat probleme inca din 1947. In decurs de un an, Gheorgiu Dej a abordat Occidentul, s-a oferit sa rezolve pretentiile britanicilor si a sporit comertul cu Statele Unite. La mijlocul anului 1954, Romania a devenit primul membrul al Blocului care si-a ”rascumparat” Sovromurile (cu exceptia a doua care se ocupau de extractia de petrol si uraniu si la care Moscova a refuzat sa renunte pana in 1957)” (p. 191). In continuare, Dej s-a pozitionat clar impotriva Moscovei in privinta construirii zidului Berlinului (p. 213), iar in contextul revoltei de la Budapesta din 1956, ”Bucurestiul a trecut rapid la restrictionarea posibilitatilor sovietice de recrutare a personalului din armata si serviciul de informatii, pana la eliminarea surselor identificabile de influenta sovietica din cadrul acestor servicii”. (p. 214). LW descrie astfel noua situatie: ”Asa cum remarca un fost ofiter de informatii din Tratat, dupa 1962, cooperarea dintre Romania si celelalte servicii din Blocul Sovietic a inceput sa ”degenereze pana cand s-a rezumat doar la contacte oficiale formale, dar neproductive” (p. 218). Dar serviciile sovietice au reactionat adecvat si au lansat celebra legenda a ”calului troian”, respectiv faptul ca presupusa independenta a Bucurestiului fata de Moscova era doar una de fatada, fiind direct si total orchestrata de Moscova. Efectul a fost total, serviciile americane fiind perfect intoxicate cu aceasta legenda: ”Paradoxal, cu cat disidenta romaneasca era mai deschisa si mai evidenta, cu atat se considera mai putin ca reflecta dezacorduri reale si importante” (p. 223). Si peste cateva pagini: ”Paradoxal, Statele Unite, Marea Britanie si Germania au cazut in aceeasi cursa in perioada in care a precedat revolutia din decembrie 1989 si in perioada de tranzitie, bazandu-se pe persoane care se declarau anticeausiste, disidenti si reformisti plasati de Moscova si de o aripa prosovietica din fosta Securitate, in loc sa se angajeze in discutii directe cu conducerea postcomunista (singura etichetata in continuare ca fiind ”ex-” sau ”neocomunista”. Aceasta a mentinut Romania izolata de Vest mai mult decat orice alt regim postcomunist (care nu se afla in razboi) pana in 1993” (p. 232). Discreditarea Romaniei de catre serviciile sovietice a fost substantial intretinuta de situatia interna precara a populatiei romanesti sub raportul conditiilor de viata si a libertatii de expresie. Pe de alta parte, serviciile americane erau si ele penetrate la varf de etnici unguri, naturalizati in SUA, in special in perioada revolutiilor din 1989 si dupa acestea (vezi pp. 224 – 225). Si pozitia lui Ion Mihai Pacepa este relevanta pentru meciul informativ sovieto – roman. Citandu-l pe Markus Wolf, LW incearca sa lamureasca  (utilizand si explicatiile lui Ioan Talpes) statutul post-defectare a sefului Securitatii romane, slovacul de origine, Pacepa: ”Dezertorul roman Ion Pacepa sustine ca abia in decembrie 1964 a fost retras contactul sau sovietic. Daca este adevarat, contactul sau facea posibil parte dintr-una din subcategoriile de ”experti” care au ramas pe loc sub control strict pana la plecare. Totusi, deoarece Pacepa a recunoscut ca de-a lungul carierei sale in DSS a fost agent sovietic, contactul s-ar putea sa fi fost clandestin. …Ioan Talpes, sef al SIE in perioada 1992-1997, sustine ca Pacepa a avut motive sa pretinda ca nu era tradator pentru ca el isi pastreaza statutul de ofiter de informatii sovietic in cadrul Securitatii, inca din momentul cand Moscova ii finantase studiile, chiar inainte de recrutarea sa formala in aparatul de securitate, nou-creat de oficialii sovietici. De aceea el poate fi mai bine descris prin termenul de ”cartita”  decat prin acela de ”tradator”. Vezi Ioan Talpes, In umbra marelui Hidalgo, Bucuresti, Vivaldi, 2009, pp. 77 – 107”. (p. 228).  Ar fi interesanta lamurirea diferentei dintre ”cartita” si ”tradator” in mintea lui Ioan Talpes. In mintea mea, orice cartita este si tradator.

Modul in care Moscova a inteles sa reia controlul asupra Romaniei, in 1989, este sugerat cat se poate de clar de LW, indiferent de perioada istorica pe care o analizeaza: ”De exemplu, este semnificativ faptul ca Kremlinul si-a extins protectia asupra lui Silviu Brucan, in 1989, instruindu-l pe corespondentul Pravda, Stanislav Petuhov, sa il viziteze periodic. … Acelasi tip de protectie a fost extins si asupra poetului Mircea Dinescu, care acceptase oferta sovietica de a vizita URSS ul, unde l-a atact pe Ceausescu, dar nu si regimul comunist, la Radio Moscova” (p. 198). La p. 240 se face referire la scrisoarea celor cinci ”comunisti din vechea garda” (Apostol, Barladeanu, Brucan, Parvulescu si Raceanu) plus C. Manescu, cu precizarea ca toti, in afara de primul si ultimul din aceasta lista de sase nume, fusesera cominternisti si cetateni sovietici (p. 240).

Revenind la binomul Basarabia-Transilvania, intr-un capitol dedicat ”dreptului de proprietate in Transilvania” LW precizeaza: ”Traditionalul sovinism antiromanesc a realimentat politicile nationaliste sovietice si rusificarea Republicii Sovietice Socialiste Moldova (eu stiam de o denumire care punea accentul pe adjectivarea substantivului Moldova, respectiv, pe acea vreme denumirea oficiala era de RSS Moldoveneasca – LD), unde limba ”moldoveneasca” a fost redusa la statutul de ”limba de bucatarie” (p. 243). De aici rezulta, cred eu, aversiunea romanilor si a uniunistilor moldoveni fata de ideea denumirii limbii oficiale a statului independent Republica Moldova cu glotonimul ”limba moldoveneasca”. Amintirea acestui statut de mana a doua in argumentarea denumirii ”corecte” a limbii oficiale a statului moldav este, cred, inoportuna si inadecvata. Tocmai pe baza fostului statut de ”limba de bucatarie”, indepedentistii moldoveni considera ca au facut o reparatie istorica prin ridicarea fostei ”limbi de bucatarie” la statutul de limba oficiala. Memoria relativ recenta se dovedeste mai tare decat memoria indepartata…

In context, apare ca utila, interesanta si lamuritoare precizarea facuta de LW (in textul capitolului 11 si apoi intr-o nota de subsol, ambele la p. 292) pe tema denumirii de Basarabia (problema ridicata de mine si in alte postari anterioare, indeosebi in Istoria Daciei de Dimitrie Fotino):

”Moscova folosise o singura data denumirea de Basarabia pentru intreg teritoriul dintre Prut si Nistru, in 1812, atunci cand tarul il utilizase pentru a emite pretentii asupra sa si a anexa intreaga regiune. In realitate, majoritatea regiunii facuse parte din Moldova romaneasca, cele trei tinuturi sudice corespunzand mai mult sau mai putin Republicii Autonome Gagauze de astazi, parte a Basarabiei istorice. Ulterior, diplomatia sovietica a insistat in capitalele occidentale ca Basarabia reprezenta numai partea sudica a teritoriului dintre Prut si Nistru – parte pe care Stalin o transferase Ucrainei simultan cu impunerea Regiunii Autonome Maghiare in 1952 – si acuza Romania ca extinde termenul asupra intregului teritoriu asupra RSS Moldova, dovedind astfel iredentismul ei agresiv. (Nota de subsol 4: Aceasta confuzie intentionata, promovata initial de Moscova, domina chiar si in mediile academice si politice romanesti in care, din diverse motive, denumirea de Basarabia continua sa fie folosita pentru a desemna intreg teritoriul dintre Prut si Nistru. A devenit standardul academic in Vest si este utilizata astfel si de acest autor)” (p. 292).

Care autor? Nu cumva aceasta nota a fost redactata de I. Talpes si ”acest autor” este chiar Larry Watts? Sau este o nota a redactiei, dar in acest caz trebuia asumata ca atare sub semnatura N(ota) red. Din nou, aruncarea pe piata a acestei carti pare a fi facuta sub semnul grabei si a unei superficialitati ce poate fi pusa pe seama volumului urias de informatii, nuante, reluari, accentuari, sublinieri etc.

Dupa cum am mai afirmat si la inceputul acestei prezentari, abundenta materialului si lipsa unei ordonari tematice mai riguroase sunt punctele slabe ale lucrarii. O sinteza, facuta de autor, si publicata separat ar fi o idee buna, urmand ca partea extinsa si cu multe amanunte sa faca obiectul altor tipuri de lucrari, destinate in primul rand istoricilor si documentaristilor. Astfel, faptul ca KGB ul avea informatori, agenti sau/ si spioni cu solda platita regulat, recrutati din toate nivelurile de competente si pozitii in administarea unor state nu ar fi o veste prea socanta, dar atunci cand ai fost contemporan cu sefi de state – altfel, figuri onorabile si agreabile la nivelul publicului larg – si citesti ca acestia erau aflati in slujba serviciului sovietic de informatii, atunci vestea este chiar nuacitoare. Sa afli ca marele luptator pentru pace, seful statului finlandez Urho Kekkonen si conducatorul partidului si statului ungar Janos Kadar erau simpli executanti ai ordinelor unor ofiteri KGB este cu adevarat o rasturnare si o bulversare de valori, asa cum au fost acestea inseminate, timp de decenii, in mintile noastre. LW noteaza in cadrul unui capitol dedicat ”Puterii distructive a dezinformarilor” (pp. 317 – 324): ”Atat Kekkonen cat si Kadar erau prezentati drept mediatori importanti intre Est si Vest, dar acestia au lansat dezinformari si au cules  informatii din alte tari, la Comanda Moscovei. Kekkonen urma instructiunile unui ofiter de caz al KGB si, in cadrul unor discursuri si conversatii private, a transmis informatii denaturate si teme de dezinformare < pregatite de catre Departamentul International al Comitetului Central si inmanate lui de catre rezidentul [KGB]>”, cu trimitere la literatura de specialitate de dupa 1994. Daca orice serviciu de informatii activeaza eminamente la limita legii sau chiar mult dincolo de ea, atunci serviciile de informatii ale statelor totalitare nu au chiar niciun fel de limita in privinta NERESPECTARII legii,  a adevarului istoric si a drepturilor omului, fapt inca (prea) vizibil intr-o tara iesita partial din mrejele bolsevismului estic cum este Romania.

Asta sugereaza si o slabiciune a sistemelor educationale (in cazul de mai sus, cel finlandez, azi, cel mai performant din lume!, si ungar). Mai mult ca sigur, recrutarile s-au facut in frageda copilarie, cu mici si ”nevinovate” santaje, cu promisiuni sau cu idealuri sincere ale unor puberi, ajungand sa nu mai aiba taria sa nu accepte functii publice la maturitate. LW prezinta aceste fapte de tradare in stilul sec al rapoartelor informative, lasand emotiile sa se dezvolte in sufletul fiecarui cititor… Atat de puternice sunt (inca) infipte in mintile unora ideile de corectitudine si de loialitate ale celor doi aflati in fruntea statelor lor incat, atunci cand le-am spus despre tradarile lui Kadar si Kekkonen, replica a fost: ”ai vazut tu documente sau doar ai citit undeva?”… Acest mod de a reactiona este oarecum justificat, date fiind utilizarea istoriei si a unei literaturi pe teme de istorie ca simple unelte de propaganda mincinoasa, clamand ”obiectivitatea”, ”stiintificitatea” si ”respectul fata de adevar”. Daca aceste manipulari vor continua, daca istoria – ca disciplina scolara – va avea mereu alte ”adevaruri” de dezvaluit tinerilor, atunci credibilitatea acestor cronici va fi mereu sub semnul intrebarii.

Tehnicile ofiterilor si agentilor KGB de persuadare din om in om, cu repetarea acelorasi informatii in varii locuri (cu sansa ca fiecare cetatean care, sincer, auzind o informatie si care se bucura atunci cand primeste o ”confirmare” sa spuna: ”da, am auzit si eu, cred ca este adevarat…”) au dat, de-a lungul timpului, roade, influentand voturi, politici, strategii, respectiv intorcand virtutile democratiei (transparenta, deschiderea, increderea in semeni etc.) impotriva ei insasi. Americanii si occidentalii in general au fost victime usoare ale acestui mod de intoxicare, generat de propriile sisteme culturale si educationale, aspecte subliniate cu amaraciune de LW.  Conform unor studii CIA, citate la p. 334, LW sintetizeaza ca ”Moscova era maestra in <dezinformarea politica>, tocmai datorita <controlului complet pe care il detinea asupra presei si a caracterului secret al procesului decizional>”.  In strategia acestor dezinformari se aflau si atacurile asupra rolului real jucat de Romania in crearea unei atitudini anti-Bloc, minimalizand si trecand in derizoriu aceste eforturi. Cuplarea acestor dezinformari cu campania (usor de motivat in plan intern) impotriva lui Ceausescu le-a potentat pe ambele, concomitent cu ridicarea de piedestaluri false de mari mediatori cu sistemele nesovietice tocmai celor care serveau cel mai bine Moscova (Gomulka, Kadar, Jivkov etc.). De retinut afirmatia transanta ca  ”In timp ce administratia SUA incerca sa imbunatateasca relatiile cu Bucurestiul, ceea ce necesita o imagine publica acceptabila pentru a obtine sprijinul si aprobarea Congresului, redactorii de la sectia romana a REL (Radio Europa Libera / nota LD) il tratau pe Ceausescu ca pe <Inamicul Numarul Unu>” (p. 338). Acum apare ceva mai explicabil tonul extrem de rezervat al lui Emil Hurezeanu in dialogul cu (pe atunci minstru de externe) Cristian Diaconescu, in cadrul unei emisiuni Compas de la The Money Channel, mai ales daca continuam cu precizarea de la pagina urmatoare, unde se spune limpede ca, ”volens nolens, politica diversilor sefi ai sectiei romane a servit scopurilor sovietice de izolare a Romaniei si de creare a unei brese intre conducerea ei si populatie” (p. 339). Iar asta se intampla in timp ce sectia maghiara a REL era instruita, de directorul acesteia, sa nu-l critice pe Kadar, iar directorul sectiei poloneze facea acelasi lucru in privinta lui Gomulka (pp. 339 – 340).

Un loc aparte il ocupa in cartea lui LW anul 1968, anul invadarii Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varsovia (mai putin Romania si Cehoslovacia), precum si iminenta invadare a Romaniei de trupele sovietice concentrate masiv la Prut (realitatea pe care am vazut-o cu ochii studentului total neinitiat in meandrele politicii in momentul in care, aflandu-ne in vizita la familia tatalui meu, am primit cu totii ordin de parasire imediata a teritoriului URSS, a doua zi dupa celebrul discurs al lui Ceausescu de la balcon). LW aminteste ca numarul militarilor concentrati la granita de nord-est a Romaniei se ridica la 235 000 de soldati (vezi p. 382 si p. 427).

Desi nu voi insista cu citate din aceste capitole dedicate anului 1968  cred ca el merita citit si recitit, dat fiind rolul crucial al acelui an in cadrul relatiilor romano-sovietice, respectiv pregatirea debarcarii lui Ceausescu, indeosebi dupa 1985.  Mai mult, tehnica trimiterii de ”turisti” in Cehoslovacia, inainte de invazie, ca avangarada a armatei, a fos reeditata cu mare succes in Romania anului 1989. Posibil ca paralelismul 1968/ 1989 sa se fi continuat si dupa 1989. Astfel, merita retinuta formularea transanta a avertismentului dat de SUA URSS ului de a nu invada Romania in 1968, avertisment relatat, ca o ironie a soartei chiar de Dobrinin, ambasadorul URSS in SUA: ”Dobrinin isi aminteste ca Rusk (secretarul american pentru externe – nota LD) si-a exprimat ingrijorarea in termeni emotionali: In numele omenirii, va cerem sa nu invadati Romania, deoarece consecintele vor fi imposibil de prevazut si vor fi dezastruoase pentru relatiile sovieto-americane si pentru intreaga lume” (p. 407). Vor fi fost atentionari asemanatoare si catre Gorbaciov in anul de gratie 1989? Posibil DA.

Importanta cruciala a anului 1968 pentru Romania este subliniata de LW si prin alocarea a inca patru capitole perioadei postinvazie. Toate initiativele mai deosebite ale Romaniei au fost criticate, minimalizate si subminate de serviciile sovietice de (contra)informatii. Reminiscente ale ofensivei antiromanesti au dainuit, oficial si la vedere, multi ani dupa 1989, inclusiv dupa prabusirea URSS si transformarea KGB in FSB, iar actualmente s-ar parea ca singura deosebire este ca aceasta ofensiva este neoficiala si mai putin vizibila, fara a insemna ca ea nu exista. LW face, in acest context, dar intr-o nota de subsol, un denunt destul de curajos si rasunator prin rezonanta numelor si prin pozitiile personajelor (presupun, din nou, ca aceasta nota de subsol nu este contributia lui Ioan Talpes…): ”Dupa 1989, primul director postcomunist al spionajului intern (SRI), Virgil Magureanu, si primul premier, Petre Roman, au repetat aceasta propaganda, mai degraba unica, in favoarea unui agent sovietic anti-NATO. Roman, de exemplu, afirma ca Mihai Caraman a fost <cu adevarat, unul dintre cei mai straluciti spioni pe care ii cunoscuse lumea vreodata>, Ziua, 23 august 2008; Realitatea TV, 21 august 2008, 22.58. Roman si Silviu Brucan se luptau pentru numirea lui Caraman ca sef al Serviciului de Informatii Externe postcomunist, sub coordonarea lui Roman, din ianuarie 1990 pana la adoptarea Legii Securitatii Nationale din iulie 1991, prin care a fost resubordonata Presedintiei Romaniei” (p. 504). Doar o observatie: dupa ce il critica pe Roman, in momentul in care vine vorba despre Ion Iliescu, fostul pesedinte al Romaniei, despre acesta nu se afirma nimic, ca si cum nu Ion Iliescu ar fi cel scolit la rusi si coleg cu Gorbaciov la facultatea din Moscova… LW aminteste (p. 514) ca au fost pe lista celor ce urmau sa fie recrutati ca agenti sovietici Ceausescu, Maurer, Bodnaras, Mizil, Corneliu Manescu (spion sovietic dovedit), adica varful conducerii tarii. Nu au rezistat la tentatiile tradarii Alexandru Draghici (”slav sudic” in formularea lui LW), fost sef al Securitatii, Nicolae Doicaru, Ion Stanescu (fost Szilagy) sef al Securitatii, Dumitru I. Dumitru (tigan) si Ion Mihai Pacepa (slovac, dar dupa propria marturie era slovaco-maghiar) (vezi nota de subsol de la p. 515).  Mai adaug ca Emil Bodnaras era ucraineano-german si spion deconspirat al URSS, iar Ion Gheorge Maurer provenea din tata francez si mama romanca. Sa fie oare neapartenenta la etnia majoritara o preconditie si o facilitate in a trada fara prea multe remuscari? Dar, la rigoare, melanjul etnic este atat de pronuntat (la noi) incat a cauta romani puri este la fel de temerar cu a cauta politicieni cinstiti…

Lista tradatorilor din preajma lui Ceausescu este una lunga si surprinzatoare (oare care o fi fost continutul Listei lui Severin?). La paginile 517-518 gasim trimiteri clare la inamicii interni ai lui Ceausescu. Astfel, Brucan a recunoscut colaborarea cu Kremlinul pentru rasturnarea lui Ceausescu si instalarea unui regim prosovietic la Bucuresti. Sergiu Celac fiul unui Cominternist, translator la ambasada Romaniei la Washington, era in atentia unitatii anti KGB. Corneliu Bogdan, ambasador in SUA intre 1967 si 1978 era casatorit cu o fosta cominternista si fasta sotie a unui ofiter sovietric de informatii. Victor Dumitriu, ambasador in Franta, se pare ca a ajutat la acoperirea lui Caraman la Paris si a promovat la propaganda sovietica de discreditare a lui Ceausescu si respectiv a Romaniei. Multi tradatori care au servit la sovietici au aparut, dupa 1989, ca eroi, ca reformisti sau ca salvatori ai natiunii (vezi nota 1 de la p. 521). LW pune aceasta cohorta de tradatori pe seama lipsei mecanismelor democratice de verificare a colaboratorilor politici ai lui Ceausescu. Parerea mea este ca aceasta este doar partial adevarat, dovada infiltrarile de spioni spioni sovietici in multe guverne occidentale.

Cartea lui LW se incheie circular, cu pregatirea caderii lui Ceausescu. Citez un pasaj foarte graitor care zugraveste conceptia Moscovei (neschimbata nici azi) in raporturile sale cu Bucurestiul:

”Strategia Moscovei pentru inlocuirea lui Ceausescu si a tovarasilor lui, sustinatori ai politicii nationale independente a incercat sa exploateze vulnerabilitatile externe (”contradictiile” existente cu diversi parteneri), sa eaxacerbeze vulnerabilitatile interne (tensiuni, insatisfactii) si sa recruteze o conducere alternativa. Succesul inregistrat in prima etapa ar fi taiat sprijinul economic si de politica externa acordat Romaniei si ar fi demoralizat conducerea si opinia publica. Succesul in a doa faza ar fi sporit tensiunile economico-sociale si insatisfactia generala. In timp ce ambele ar fi creat un mediu propice pentru recrutarea unei conduceri alternative, trebuiau sa fie create si oportunitatile pentru asemenea recrutari (precum si identificarea si / sau crearea acelei conduceri alternative)”. (p. 547).

Nu trebuie uitata si relatia mereu buna dintre Franta socialista si URSS, situatie ce pare a se repeta acum, in 2012, intre Franta socialista si Rusia, cu implicatii si asupra Romaniei. (vezi paginile 566 si 567).

Finalul cartii este dedicat relatiilor Romaniei cu alte zone de interes major (China, Orientul Mijlociu, statele nealiniate, SUA, Israel etc.). Concluzia este, conform intentiilor autorului, una faorte pozitiva, si o redau in intregime:

”Cel putin de la sfarsitul anilor 1960, Romania fusese de departe cel mai constructiv actor international din Blocul Sovietic si a devenit cunoscuta pentru capacitatile de mediere si realizarile in comunitatea internationala. Nu numai ca guvernul ei participase la rezolvarea pasnica a conflictelor internationale si blocase expansiunea influentei disruptive sovietice, dar refuzase si sa participe la traficul de droguri, la sprijinirea terorismului si a operatiunilor antioccidentale in care serviciile si conducerile partidelor loiale Moscovei se angajasera, la comanda Kremlinului. Dar, in numai cativa ani, ”partenerii apropiati” aveau sa transforme imaginea Romaniei si a guvernului sau din cea a unui partener apreciat in Occident, intr-una de paria international, ”nu numai in fata comunitatii internationale, dar si a propriului popor” (cf Barnes, 1990, p. 4). Cu astfel de prieteni, Romania nu avea nevoie sa-si caute dusmani mai inversunati in afara aliantei Pactului de la Varsovia”. (Larry Watts, Fereste-ma Doamne de prieteni, pagina 714.

Erori (probabil) de tehnoredactare, de traducere sau de logica ce necesita remediate la o proxima reeditare

p. 32:  ”In perioada revolutiei, Romania a fost tinta operatiunilor de dezinformare timp de mai bine de doua decenii”

p. 36:   ”dezinformarea la o asemenea scala” (este vorba, evident, de ”scara”)

p. 378: George Apostol in loc de Gheorghe Apostol

p. 393: Anwar As Sadat, in loc de Anwar El Sadat

p. 503: Romania ca si partener…, in loc de Romania ca partener

p. 503: Felix Dierjinschi in loc de Felix Dzerjinski

p. 513: La plenara partidului din 1961 (lipseste ”lui”) Pirvulescu li s-a alaturat tovarasilor agenti sovietici Miron Constantinescu si Iosip Chisinevschi, pentru a-l ataca pe Gheorgiu-Dej dupa ce acesta denuntase teroarea si controlul stalinist asupra partidului

p. 710: la nota 2 se face referire la …. Standford University Press, desi o asemenea institutie nu exista. Exista doar Stanford University Press. S-ar parea ca dna rector Corina Dumitrescu de la Univ Dimitrie Cantemir a citit aceasta carte inainte de a-si redacta CV ul, de unde si increderea ca o traducatoare nu poate gresi in grafierea corecta a numelor proprii….

Liviu Drugus,                                            4 IULIE 2012 Ziua nationala a SUA

www.liviudrugus.ro

www.liviudrugus.wordpress.com

liviusdrugus@yahoo.com

Nicolae Dabija ma determina sa scriu despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul sau ”Tema pentru acasă”


Despre editori, autori şi (re)cenzori. Analize şi amintiri generate de romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija

Liviu Drugus

http://www.liviudrugus.ro

Nota Liviu Drugus: O mai buna lecturare a acestei recenzii poate fi facuta la adresa: http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=48zmoHlshVc=&tabid=67&language=en-US. Folosirea paginarii si a notelor de subsol a generat dificultati de citire in noul format. Sau, cu alte cuvinte, acesta este nivelul meu de cunoastere intr-ale editarii informatizate… Adaug aici si o adresa de internet cu informatii despre recenta  activitate (iulie 2012) politica a lui Nicolae Dabija, urmat de interesante comentarii ale unor cititori din Basarabia: http://voceabasarabiei.net/stiri/presa-romaneasca/23122-nicolae-dabija-a-semnat-pentru-declanarea-loviturii-de-stat-din-romania.html

 

Motivaţia demersului analitic

Această analiză a romanului lui Nicolae Dabija, Tema pentru acasă, ediţia doua, 2010, are drept prim scop satisfacerea curiozităţii mele deconstructive aplicată la o carte aparte (cel puţin prin câteva date exterioare acesteia). Este primul roman al unui poet. Este primul roman al unui jurnalist de mare notorietate. Este opera unui cunoscut ideolog militant al românismului şi al unionismului moldo-român. Curiozitatea mea a fost amplificată şi de calitatea mea de coleg de breaslă jurnalistică, timp de şase ani, la Chişinău (1990 – 1995) cu Nicolae Dabija, dar tocmai aceasta îmi creează riscuri suplimentare, riscuri ce vor fi evidenţiate pe parcursul acestei prezentări.
Un alt scop, la fel de important, dacă nu chiar mai important, al implicării mele în discuţia pe o carte considerată de unii „demnă de Premiul Nobel” (Nota de subsol 1: Românii au obsesia Premiului Nobel, ca o expresie a extremismului care îi caracterizează, adesea: totul sau nimic! Dar, cum „totul” se obţine foarte greu, visul de a fi „cel mai…” rămâne mereu un vis. Interesantă observaţia Ioanei Pârvulescu pe această temă: „…am lucrat, la începutul anilor 90, la o editură care publica ‚în regie proprie’ (autorul îşi plătea singur opera), soseau tot felul de inşi care mă asigurau că, de pildă, volumul lor de poezii este de Premiul Nobel, ultima descoperire a geniului omenesc.” (Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 214), iar de alţii drept o scriitură tezistă, eventual produsă la ordin, sau măcar la o cerere expresă a unor instituţii, aşadar angajarea mea în acest război al laudelor, al evaluărilor corecte şi al denigrărilor provine şi din dorinţa mea de a „retrăi” (Nota de subsol 2:  Cuvântul „a retrăi” are în Basarabia o conotaţie aparte faţă de ceea ce se înţelege prin acest cuvânt dincoace de Prut. „Retrăirea” basarabeană este o emoţie intensă, o supărare chiar, o reamintire chinuitoare a unor neplăcute trăiri anterioare) o serie de imagini transmise mie de o mare parte a familiei tatălui meu care a cunoscut în mod direct şi dramatic lagărele de muncă sovietice din pădurile siberiene timp de aproape două decenii (1940 – 1958). Descrierile din taigaua siberiană din carte coincid masiv cu ceea ce ştiam din anii 60, atunci când am „citit” – de la bunicul meu (Nota de subsol 3: Bunicul meu, Alexei Druguş, a fost primarul comunei Cuizăuca, raionul Orhei, sat în care şi-a petrecut copilăria tatăl meu, Grigore Druguş, în timp ce un frate al bunicului meu a fost prefect de Orhei. Mai poate apărea drept o curiozitate faptul că am acceptat cu bucurie „deportarea” mea pentru aproape şase ani la Chişinău? (deşi începutul a fost la un ziar orheian, o bună găselniţă a manipulatorilor postdecembrişti pentru a-mi amplifica dorinţa mea de a lucra ca ziarist, visul neîmplinit al tinereţii mele). Ataşarea de ritmurile trepidante ale Chişinăului (în contrast cu evidenta lentoare ieşeană) a fost benevolă şi suportabilă, încât ordinul administraţiei Iliescu de a fi readus în ţară, în decembrie 1995, a fost greu acceptat, iar de înţeles l-am înţeles mult mai târziu, abia după primele devoalări referitoare la adevărurile din decembrie 1989.) – pagini întregi din romanul Tema pentru acasă. Poate de aici şi dorinţa şi speranţa mea de a citi un roman verist, autenticist şi cu un respect mai mare faţă de adevărul general cunoscut. Intersant pentru cititorii acestei analize poate fi melanjul de expectaţii specific moderniste (verism, autenticitate etc.) în timp ce modul de analiză este unul postmodernist. Oricum, deconstruirea unui roman poate fi la fel de dureroasă ca deconstruirea de către un chirurg a unui corp omenesc: invazivă, neplăcută, uneori dureroasă, uneori dăunătoare sănătăţii şi chiar imaginii deconstructorului, alteori fatală pacientului… Asumarea unui demers critic postmodern faţă de o scriere făcută în cheie clasică, modernă comportă şi ea multe riscuri. Astfel, postmodernul din mine căuta în roman ironia, (dar am găsit mult descriptivism plat), melanj ideatic, (dar am găsit tezism îndârjit şi liniar), rupturi de ritm (dar am gasit destul de multă monotonie)… O a treia motivaţie a alocării de timp pentru scrierea şi comunicarea gândurilor mele referitoare la o carte de literatură o constituie şi faptul că Nicolae Dabija mi-a oferit, la Bacău, un exemplar de carte, iar gestul trebuie recompensat: nu cu laude fără rost, ci cu gânduri critice menite să ajute la dialog şi la creşteri calitative în viitor… Dimensiunea acestei (cvasi)analize nu este compatibilă cu publicarea în format print de către vreo publicaţie sau alta (deşi dacă doreşte are libertatea să o facă) aşa că nu-mi rămâne decât speranţa că persoanele amintite aici să afle despre culorile în care au fost zugrăvite doar deschizînd acest website.

Aspecte editoriale

Orice carte este editată, evident, de un editor, în cazul de faţă de Editura Princeps Edit din Iaşi. Proprietar de editura: Daniel Corbu, Redactor de carte: Daniel Corbu. Critic de carte (vezi Coperta IV): Daniel Corbu. Nu ştiu dacă există aici vreo incompatibilitate, dar mi se pare absolut firesc ca spiritul critic sa fie alterat, în acest context, în avantajul profitului comercial. Cineva spune, cu mult adevăr, că odată cu înlăturarea cenzurii ideologice s-a înlăturat, cu consecinţe grave, şi cenzura pe teme de profesionalism şi calitate. Cunosc reacţiile vehemente ale doritorilor de publicare cu orice preţ, pereat mundus. Un coleg de la Iaşi mi-a reproşat că atentez la libertatea (sa) de gîndire (care gândire?…), iar (mulţi) alţii au convingerea că „oricum, nu mai citeşte nimeni, nimic…”. Tehnoredactor de carte: Daniela Şaşka. Tehnoredactorul nu a observat că unele capitole sunt numerotate cu cifre romane în carte, dar nu şi la Cuprins. Oarecum ciudat, unul dintre capitole are 13 subcapitole (nenumerotate), iar un altul are trei capitole (numerotate cu cifre romane). Tipografia nu este indicată, (s-a considerat suficient ca cititorul să ştie că lucrarea este „Printed in Romania”) ca urmare nu am cui sa reproşez faptul că încă de la prima lectură a cărţii toate filele au devenit volante (economie de clei, de cheltuieli de legătorie). Ediţia a II-a are ca an de apariţie 2010, dar cred că ar fi fost un gest de respect faţă de cititori să fie menţionată şi data apariţiei primei ediţii (2009). Este de înţeles ca o carte cu implicaţii istorice, ideologice şi politice româneşti să apară în România, dar am vaga impresie că dacă ar fi apărut la Chişinău aş fi găsit mai puţine greşeli de limbă, iar reacţiile criticilor ar fi fost, chiar şi în acest caz, mult mai dure.

Despre autor

Autorul precizează în Cuvânt că povestea scrierii acestei cărţi a început în vara anului 2007, după ce autorul a suferit o moarte clinică. Autorul cărţii Tema pentru acasă (roman) este poetul, eseistul şi, de acum, prozatorul Nicolae Dabija, redactorul şef al săptămânalului Literatura şi Arta din Chişinău, publicaţie devenită, de peste două decenii, tribună de luptă pentru promovarea românismului, unionismului şi a militantismului în artă (din păcate, nu şi a calităţii articolelor publicate). Această ultimă precizare este necesară şi pentru analiza conţinutului romanului, intim legat ideologic de crezul autorului. De la bun început se simte condeiul eseistului militant, doritor de apropiere faţă de cititor, dar şi o „manipulare” a acestuia înspre pătrunderea mesajului ideatic al cărţii în conştiinţa cititorului. După pagina de Cuvânt apare explicit motivaţia principală formală a scrierii acestei cărţi care „Se dedică intelectualităţii basarabene din toate timpurile”. Nu este exlusă corelarea datei apariţiei primei ediţii a cărţii cu oarecari alegeri parlamentare la Chişinău, Bucureşti sau Strassbourg. Oricum, o carte este şi o bună carte de vizită…. Dincolo de calitatea de scriitor, jurnalist şi militant unionist Nicolae Dabija este şi parte a unui partid, a unei structuri partidice cu intenţii electorale clare, fapt care îl implică pe autor în dispute electorale, ideologice şi partidice care adesea depăşesc cu mult rezonabilul acceptabil. Disputa îndelungată dintre „Literatura şi arta”, pe de o parte şi „Moldova Suverană”, pe de altă parte este pe cât de înverşunată, pe atât de regretabilă. (Nota de subsol 4: Disputa dintre săptămânalul Literatura şi Arta şi cotidianul Moldova Suverană poate fi găsită aici: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D12h7lik83%2F**http%253A%2F%2Fbadan.wordpress.com%2F2009%2F01%2F24%2Fmoldova-suverana-despre-grigore-vieru%2F&section=biography&wrt_id=110). Voi face, în context, o scurtă referire la o „apreciere” nu foarte prietenoasă făcută de Nicolae Dabija în L&A din 11 ianuarie 2007, şi care mă priveşte: „De dincolo de Prut, dupa 1991, a ajuns în Basarabia felurită lume. Oameni excepţionali. Dar şi destulă pleavă…: Liviu Druguş, Lorena Bogza, Victor Nichituş şi Mihai Conţiu”. Asta după ce m-a publicat în L&A („Dualitatea valorii”, 30 iulie 1992) şi după ce ani l-a rând m-a gratulat cu „titulatura” de „reprezentant al românismului şi al României în Basarabia”… Abia după ce am plecat din Chişinău a observat ce şarpe plin cu pleavă a lăudat…, dar în anul de graţie 2010, la 12 noiembrie, la Bacău, la aproape patru ani de la aprecierea anterioară, Nicolae Dabija greşeşte din nou şi îmi scrie pe cartea oferită: „Lui Liviu Drugus, distinsului cărturar, acest însemn de respect, cu inima lui Nicolae Dabija”. Măi, să fie….! O explicaţie ar fi, dacă vrem neapărat una… După 11 ianuarie 2007, anul defăimării mele în L&A, a venit vara anului 2007. După cum mărturiseşte însuşi Autorul în Cuvânt, „În vara anului 2007 am murit” (p.5). Vizitat de muze salvatoare şi inspiratoare, Nicolae Dabija a devenit alt om…. Nu întâmplător fostul comunist sovietic (nu o spun vindicativ şi persiflant), posibil ateu pe atunci, începe primul capitol al cărţii cu un citat din cel mai important evanghelist, Ioan: ”Vântul suflă încotro vrea să-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge.” (Esenţializat: vânt, vuire, voinţă, venire). În „traducere” personală: Duhul sfânt, (Divinitatea) are propria voinţă şi este ubicuu, fără un început şi fără un sfârşit, fără direcţie şi sens, fiind omniprezent, omnipotent şi omniscient. Faţă de o asemenea infinită putere, ce mai poate omul să facă? După ce ai murit şi ai (re)înviat, transformarea interioară este inevitabilă…
Nicolae Dabija, scriitorul militant patriot şi prounionist s-a „bucurat” de comentarii nu prea pozitive din partea unor colegi de breaslă, şi mă refer aici la articolele din ziarul chişinăuian Flux din 31 octombrie 2008: http://www.flux.md/articole/4927/ şi http://www.flux.md/editii/2008185/articole/5001/ din 14 noiembrie 2008. Acuzaţiile din aceste articole sunt grave, dar cred că adesea am fi dorit să nu le mai auzim şi să aplicăm gândirea nerevanşardă şi plină de înţelepciune a lui Adam Michnik. După cum se vede, un autor poate fi „judecat” foarte bine după ceea ce face în prezent, nu numai după ce a făcut în trecut…

Despre arhitectura romanului

Fiecare dintre cele 64 de capitole (nenumerotate!) ale cărţii se deschide cu câte un motto din autori celebri ai culturii universale. Aşadar avem 64 de citate alegerea cărora poate vorbi şi despre orizontul cultural al autorului, dar mai mult despre o selecţie deliberată ce face trimitere chiar la modul de construcţie a romanului şi la dorinţa autorului spre universalitate. Structurarea citatelor pe zone culturale şi ţări sugerează orientarea (corect politică!) a autorului spre ideea de francofonie (autori din Franţa au 16 citate), spre creştinism (11 citate), spre românism (11 citate: 6 din România, unul din Republica Moldova şi încă patru nesemnate ce par a aparţine autorului). Acesta este plutonul fruntaş francofon, creştin şi românofon ce deţine peste 50 procente din total. Urmează Germania cu 5, Grecia (antică) cu 5, Italia (2), Spania (2), Irlanda (2) şi India (2). Alte ţări sunt reprezentate cu câte un citat: Rusia, SUA, Anglia, China, Japonia, Arabia, Olanda şi Polonia. Romanul are exact 365 de pagini, o posibilă trimitere sugestivă spre o propunere ca Tema de acasă să fie ales „romanul anului”… Sub raport temporal, autorul începe cu „prezentul” anului 1953, când dispariţia dictatorului Stalin a permis şi eliberarea deţinuţilor din lagăr, continuă cu „trecutul” anului 1940 şi culminează, tot cronologic şi crescendo, cu perioada 1940 – 1953. Sub raport caracteriologic, romanul are drept urzeală portrete de personaje urmate apoi de câteva elemente de acţiune care întregesc portretul. Dialogurile sunt menite să confere aura de autenticitate, de miez filosofic şi ideologic, dimensiuni care erau utilizate şi în perioada dictaturii sovietice sau a celei ceauşiste. Portretele sunt realmente memorabile şi constituie punctul tare al romanului, dar şi al …pictorului portretist.

Despre critică şi (falşi) critici literari

După a 365-a pagină a romanului (datat: octombrie 2007 – martie 2008, adică scrierea a durat doar şase luni) editorul a găsit de cuviinţă să adauge o prezentare a cărţii (şapte pagini) semnată de Theodor Codreanu (Nota de subsol 5:  Această prezentare este foarte probabil să fi apărut anterior în vreo revistă literară, dar necitarea sursei nu onorează editorul. De fapt, nici celelalte 61 de Aprecieri nu par a fi scrise şi trimise editorului, ci sunt, probabil, extrase din diverse articole, de asemenea fără indicarea sursei. şi alte zece pagini care reunesc 61 de Aprecieri, evident toate (excesiv de) laudative, dar despre care voi face câteva remarci la final). Cred că, în lumea nouă concepută, profesiunea de critic literar este în mare suferinţă la noi, de un număr (bun?) de ani, devreme ce Nicolae Manolescu a găsit de cuviinţă să explice scriitorimii române, în anul de graţie 2010, „De ce trebuie să fie ‘rău’ criticul” (Nota de subsol 6:  Manolescu, Nicolae; „De ce trebuie să fie <rău> criticul” (Editorial), România literară, nr. 44/ 19 noiembrie 2010, p. 3. Dar, „câteodată, fără să o ştie, răutatea poate deveni elogiu” (Milan Kundera) cu precizarea Ioanei Pârvulescu că „nu câteodată! Răutatea exercitată asupra cuiva e un elogiu” (cf. Ioana Pârvulescu, Cartea întrebărilor, Humanitas, 2010, p. 223). Câteva argumente din acest editorial merită a fi reamintite, pe scurt: „...există în critică o latură pedagogică deseori ignorată: scriitorilor le cresc coarne la cea mai mică laudă, în schimb, imediat ce sunt lăudaţi, scriu mai prost decât înainte. … E vorba de eficienţa actului critic. Puţini scriitori acceptă din prima clipă observaţiile critice. Dar şi mai puţini sunt aceia care nu le acceptă, de obicei într-o versiune pe care timpul a îndulcit-o, mai târziu. Orgoliul nu e neapărat un sfetnic mai influent decât spiritul critic. Solidaritatea cu propria operă are o limită. … Critica e un duş rece necesar”. Este ceea ce încerc să fac de un număr mare de ani cu consecinţa firească şi anterior asumată, aceea de a avea puţini prieteni (Nota de subsol 7: În anul 1972 am scris în Revista economică, ce apărea atunci la Bucureşti, că este nevoie de critică şi în cazul literaturii economice. A fi critic în acea perioadă nu prea era posibil. Dar când, ulterior, am găsit nişte inadvertenţe în cîteva articole scrise de Şerban Cioculescu (referitor la expresia caeteris paribus) am scris un articol critic pentru „Cronica” (de la Iaşi), care, surpriză! a şi fost publicat (prin anii 85-86, cred, nu am la îndemână articolul cu pricina, dar el poate fi găsit şi pus la dispoziţia doritorilor). Am criticat, de atunci, multe articole, cărţi, discursuri etc., fără pretenţia că persoana mea (a criticului în general) ar reprezenta perfecţiunea întruchipată. Singurul lucru pe care îl pretind este acela de a observa cu destulă precizie inadvertenţe, erori de logică, de citare, de stil, de compoziţie etc., dar toate astea au făcut o selecţie riguroasă în rândul prietenilor mei, al colegilor sau al (ne)cunoscuţilor… În fond, şi criticii pot fi criticaţi! Mai mult chiar, ei trebuie criticaţi în cazul în care deven fie lăudători în exces, fie negativişti în exces). Înclinaţia mea spre critică este, cred, una înăscută, dar şi un rezultat al educaţiei din familie. „Răutatea” mea s-a „revărsat” – întâmplător – asupra unui coleg de breaslă cu care mi-ar fi plăcut să dialoghez. După publicarea unei recenzii de 22 pagini la o carte pe care, presupun, o preţuia mult, autorul s-a supărat (Nota de subsol 8: Vezi recenzia la cartea Fundamente filosofice ale economiei de Tiberiu Brăilean la adresa http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=D4G91bG9C2Y%3d&tabid=67&mid=417&language=en-US)
şi cred că acum este şi mai supărat, după publicarea unei replici la o Opinie a sa publicată în Ziarul de Iaşi (Nota de subsol 9: Vezi http://www.liviudrugus.ro/LinkClick.aspx?fileticket=%2bbG8F3JjPuU%3d&tabid=67&language=en-US). Cum să-i explic, acum, autorului Nicolae Dabija că „răutatea” mea la adresa operei sale este una bineintenţionată? Nu în ultimul rând, opinia unei preferate ale mele în materie de critică literară, Ioana Pârvulescu, merită amintită în acest context în care criticii şi recenzorii sunt puşi în situaţia de a-şi explica şi chiar justifica acţiunile: „Arta refuzului editorial este aproape la fel de dificilă ca arta romanului” (p. 216). Mai gravă este însă constatarea lui Eugen Negrici, care conchide că „După Revoluţie… agonia spiritului critic din ultimele decenii s-a transformat în moartea lui” (Nota de subsol 10: Negrici, Eugen, „Iluziile literaturii române”, Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p. 178) . Certificarea morţii criticii de întâmpinare (şi transformarea ei în critică de promovare) este făcută de avalanşa de laude deşănţate, scrise pe post de aprecieri …critice. Or, fără spirit critic nu mai există discernământ în aprecierea valorilor, în importul de idei, în preţuirea autentică a celor merituoşi. Falşii critici sunt, de regulă lăudători profesionişti, buni mânuitori/ manipulanţi ai cuvintelor dar…atât! Spiritul meu critic motivat de intenţii pozitive mi-a jucat, evident, multe feste, inclusiv în calitatea de dascăl. (Nota de subsol 11: În perioada 1990 – 1995 am predat şi la Chişinău, atât în limba română cât şi în limba engleză. Cursurile în limba engleză erau urmate majoritar de rusofoni, unii necunoscători de română, dar şi de români basarabeni. Spiritul meu critic şi chiar dorinţa de a-i ajuta pe basarabeni m-a făcut să fiu exigent cu toată lumea, cu consecinţa că la acelaşi nivel de exigenţă am avut rezultate mai bune la examene pentru rusofoni şi mai slabe la românofoni. Concluzia balcanică a apărut imediat: Druguş ţine cu ruşii şi îi „asupreşte” pe basarabeni… Or, eu chiar vroiam să atrag atenţia conetnicilor mei că au de recuperat mult şi au de pus osul la treabă…). Toate au însă o explicaţie dacă ne reamintim că trăim într-un spaţiu postsovietic şi postcomunist (bazat masiv pe minciună şi mistificare), unul oriental ortodox cu capitala la Moscova şi unul balcanic oriental ce se revendică a fi reprezentat de Oiţa (mioriţa) sacrificată de interese materiale meschine, dar şi de un master(and) Manole care nu-şi poate termina lucrul început (chestiune foarte românească, de altfel) decât prin sacrificarea aproapelui (a iubitei) şi nu prin iubirea de aproape.

Povestea
Povestea (epica/ naraţiunea) cărţii Tema pentru acasă este comprimabilă în câteva fraze. Un profesor de română (Mihai Ulmu) este arestat pe motive „politice” (asumarea schimbării portretului lui Stalin cu portretul lui Eminescu) la puţin timp după ziua „eliberării” Basarabiei (28 iunie 1940) de către ruşii sovietici şi trimis în Siberia, la muncă forţată. Arestarea s-a produs la şcoala unde preda, iar ofiţerul (tânăr cu ochi înguşti, posibil nerus) îi permite să termine lecţia, profesorul sugerându-le elevilor să pregătească acasă tema „A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!” (p. 36.), după ce, chiar în ziua invaziei, dar înainte de a lua cunoştinţă de eveniment, tema propusă era „Ce e iubirea?”  (p. 25). (Nota de subsol 12: Cele două teme sugerează diferenţele de conţinut şi de mesaj în funcţie de cele două momente fatale: invazia Armatei Roşii şi arestarea eroului romanului, românul Ulmu. În cazul celei din 28 iunie, tema sugerează atmosfera de calm şi de preocupări fireşti vârstei adolescenţei (iubirea), iar în cazul celei din ziua arestării se simte fiorul existenţial generat de o situaţie limită (destinul) . Cea de a doua temă îmi trezeşte, însă, nedumeriri lingvistice: „A fi om în viaţă” nu sună foarte româneşte, eu unul înţelegând prin expresia de mai sus „viaţa omului” sau „supravieţuirea”. După 13 ani (adică în 1953, după moartea lui Stalin) are loc revenirea profesorului împreună cu fiul său Mircea (născut în Siberia) la şcoală şi întâlnirea cu foştii elevi, mai puţin cu o elevă, Maria Răzeşu, care, îndrăgostindu-se de profesor, îl urmează în Siberia, au împreună un copil (Mircea), dar este omorâtă de gardienii lagărului. Aşadar, un presupus roman de dragoste împletit cu un roman politic şi ideologic, ambele cu puternice mesaje naţional-creştin-umaniste. Viaţa de lagăr face, de fapt, substanţa cărţii, ceea ce a sugerat unor cititori să-l compare pe Nicolae Dabija cu Soljeniţîn, Dostoievski etc.

Deconstruirea şi auditarea poveştii

Orice operă literară este o construcţie, iar deconstrucţia/ fragmentarea analitică de tip postmodern este un fel de audit extern făcut de un reprezentant al Inspectoratului pentru Construcţii în vederea stabilirii gradului respectării unor principii şi tehnici constructive (puncte de rezistenţă, încadrarea în mediu, estetica ansamblului şi existenţa căilor de acces etc.). Evident principalul material de construcţie îl reprezintă, în cazul de faţă, cuvintele, frazele şi metaforele, combinarea cărora conferă sens şi semnificaţii, plăcerea locuirii în roman şi a dialogului tăcut cu personajele care îl populează. Forma, structura şi mărimea construcţiei spun foarte multe despre proiectant, arhitect şi constructor, dar şi despre contextul care integrează construcţia. Toate acestea transmit emoţii estetice şi mesaje etice directe sau subliminale privitorului cititor în semne (grafice). Constructorul autor semiotizează şi hermeneutizează pentru sine, pentru cititor şi pentru o piaţă literară a cărei cerere va da (uneori) şi dimensiunea valorică a lucrării. O menţiune se impune: popularitatea şi valoarea nu se presupun reciproc şi nu sunt direct proporţionale. Mai clar spus, există persoane valoroase dar nepopulare, după cum pot exista personaje foarte agreate public, dar nu neapărat valoroase. Cu alte cuvinte, cântărirea valorii nu este în mod necesar un exerciţiu democratic. Forţarea dimensiunii valorice prin clamarea cantitativă a popularităţii nu aduce în mod automat şi mult aşteptata recunoaştere de către autorităţile în materie şi cu atât mai puţin pentru posteritate. Totuşi, dacă forţele pieţei produselor de artă sunt suficient de slobode în aprecieri, destul de cunoscătoare şi de rafinate în domeniu, iar suprastructurile instituţionale nu-şi interferează criteriile cu cele ale cititorului onest atunci există şi şansa nu doar a unei evaluări corecte, ci şi a unei valorizări pe areale tot mai largi. În acest caz şi autorul constructor va putea să îmbunătăţească unele structuri şi forme atât pentru propria sa încântare cât şi pentru aceea a viitorilor cititori ce vor dori să locuiască temporar în romanul unui maestru deschis spre perfecţiune şi nu în acela al unui ziditor obişnuit, acrit de dulceaţa laudelor în exces, sincere sau de complezenţă. Mai trebuie oare să spun că evaluările inspectorilor în construcţii (romaneşti şi româneşti, în cazul de faţă) nu sunt întotdeauna agreate imediat? … Poate la o citire-privire ulterioară, mai detaşată şi fără gândul blocat în direcţia inspectorilor evaluatori, constructorul autor să poată spune că nu doar vorbele dulci înfrumuseţează edificiul, ci îndeosebi dialogul sincer şi subiectiv poate crea plăcuta iluzie a obiectivităţii. Aşadar, voi lucra cu materialul constructorului, verificând nu doar rezistenţa cărămizilor luate separat, ci şi garanţia că poziţia lor conferă rezistenţă zidului construit. Cărămizile la control, vă rog! Rezultatul examinării este oferit pe loc, în cele ce urmează.

Buletin de analiză a calităţii „cărămizilor” din construcţia Tema pentru acasă
Una dintre cărămizi, pe numele său Liubov’ Herbertovna Valeva (p. 8) a venit de la „laborator” cu următoarele observaţii: mai întâi, grafia numelui are un mic adaos diacritic la numele de Liubov’, ceea ce sugerează că numele „fabricantului” rus ar putea fi mai corect pronunţat în limba română, dacă i se adaugă un semn moale în coadă, aşa cum are limba rusă. Inovaţia este interesantă pentru acei care cunosc alfabetarul rus, fiind trimisă spre brevetare celor în drept. Părerea mea este că omologarea nu va veni, din lipsă de utilitate imediată, adică de rost semantic. În schimb, patronimicul Herbertovna, urmat de numele de familie Valev(a), face trimitere la o fuziune istorică (şi, se pare, încă foarte actuală) germano (Herbert) – rusă (Valev) făcută sub semnul unei mari iubiri (Nota de subsol 13:  „Liubov’” este rusescul pentru iubire, dragoste. 14 A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv).(Liubov’) ce va dura… Putea fi şi Liebe Ribbentrop Molotova sau Liubov’ Hitlerovna Stalina… Evident, numele de Valev aduce în mintea colegilor de generaţie ai autorului Nicolae Dabija şi opera geopolitică a politrucului rus Valev, care, în anii 60, elaborase un plan de regionalizare a lagărului sovietic, României sovietizate şi Moldovei sovietice revenindu-le „plăcerea” de a fi furnizori de păpică şi băuturică pentru clasele (mai) muncitoare de pe alte meleaguri răsăritene. N-a fost să fie…
Auditorul (Nota de subsol 14: A nu se confunda „auditorul” (cu accent pe o, şi care înseamnă cel care ascultă, care audiază o muzică sau o lectură) cu „auditorul” (cu accent pe i, şi care înseamnă specialistul în audit, persoană care auditează, respectiv verifică conformitatea unor înscrisuri cu regulile de urmat în domeniul respectiv) a descoperit două cărămizi („În deosebi”, p. 10) care nu aveau niciun fel de liant între ele, drept pentru care propun ca ele să fie lipite una de alta, îndeosebi din motive de ortografie.
Sub raport lingvistic lucrurile pot fi consistent îmbunătăţite. Exemple de regionalisme, rusisme şi moldo-arhaisme există pe întreg parcursul cărţii, sugerând – uneori – chiar foarte bine culoarea locală şi temporală specifică perioadei şi zonei de activitate a personajelor cărţii. Le voi evidenţia aici, încercând totodată să fiu util lectorului cărţii prin oferirea de explicaţii ajutătoare. Cuvinte ca: „ciotcă” (p. 10) (îngrămădire, grămadă – cuvânt de origine maghiară), „delaolaltă” (p. 10), „mă aburcam” (p. 12 şi 15), „cimotie” (p. 19) (neamuri, rubedenie, familie, încrengătură – origine maghiară), „gotcan” (p. 204) (însemnând cocoş de munte) deşi la p. 126 se foloseşte termenul de cocoş-de-munte, „cuşmă” (p. 28) (căciulă de oaie – slavonism ajuns la noi prin maghiară), „cojocică” (p. 28), „a răzălui” (p. 39), „ozoare” (model ornamental în broderie – din limba rusă) (p. 43), „ceşti” în loc de „aceşti”, „seminare” în loc de „seminarii”, deşi dicţionarul precizează că şi prima variantă este acceptabilă, dar este mai puţin folosită – p. 47 şi 244), „să i-o întoarcă” (în loc de să i-o restituie) (p. 54, 55, 109), „a petrece” în loc de „ a însoţi” („Kudreavţev ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă” (p. 65), „oblicit” (depistat, descoperit, manifestat – din slavonă (p. 81), a „zdohni” (a muri, a-şi da duhul, din rusă) (p. 82), „se făcură atenţi” (în loc de „deveniră atenţi”) (p. 84), „tuc-tuc” onomatopee rusă pentru „ţac-ţac” – glasul roţilor de tren, (p. 97), sau pentru „cioc-cioc” (ciocănitul unei păsări (p. 126), sau „cioc-cioc” (la uşă), dar, chiar aşa cum explică N.D., pentru „tuc-tuc-tuc” – „Era cântecul unui gotcan” (p. 204), „a preîntâmpina” (pentru a „preveni” – calc după limba rusă) (p. 104), Plato (ca în engleză. În loc de Platon aşa cum s-a instituit în română şi rusă) (p. 104), „horboţică” (pânză, faţă de masă) (p. 120), „Kudreavţev îşi are casa plină de pisici” (p. 146), „baştină” (locul naşterii) (p. 148), „pe-un cap” – „Copiii murea pe-un cap”, în loc de „pe capete” (p. 251), „treclet” (blestemat de trei ori – după limba rusă) (p. 282), „orfăurar” (negăsit în dicţionare – probabil „ofevrărie” – arta prelucrării metalelor) (p. 296), „omenime” ( pentru „omenire” – după arhaismele moldave „junime”, „tinerime”) (p.360), „cicatrice” în loc de „cicatrici” (p. 360), aşadar toată această listă de cuvinte puteau fi „şlefuite” de autor, (tehno)redactor, sau editor pentru a putea vorbi despre un roman scris în limba română de un membru al Academiei Române, şi pentru a putea accepta măcar parţial lauda unui român din Chicago care prezintă romanul lui N. Dabija drept o „capodoperă literară în faţa căreia multe premii Nobel pălesc” (p. 383). Poate premiile Nobel pentru economie să pălească în faţa acestei „capodopere” a limbii române. Cer permisiunea cititorului să fiu şi eu, evaluatorul, un pic romantic şi să inserez câteva amintiri personale ce pot avea şi ele rostul lor aici… La pagina 10 copilul Mircea îşi aminteşte că la orfelinatul condus de Valeva „Educatorii şi profesorii noştri…intrau până la moartea lui Iosif Vissarionovici la lecţii cu pistolul la brâu, fără să ştim de ce”. La rându-mi, îmi amintesc de primii ani 90 când predam la Chişinău, la universitatea privată ULIM şi de ziua când, la un examen, un student a intrat în sală, a scos un pistol (adevărat), l-a aşezat pe masă şi … a început examinarea. De unde şi concluzia că s-au petrecut, odată cu schimbarea de regim, „schimbări profunde” şi în pedagogia sovieto-perestroikistă: de la profesori înarmaţi, la studenţi pistolari care îşi revendică nota şi diploma pe cale armată.  O empora! O mores! Acum, voi aminti acele locuri şi contexte din roman care pot prezenta interes pentru cititorul doritor să-şi confrunte propriile opinii cu acelea ale altora: La p. 8, Nicolae Dabija (N.D) scrie „Mi-am aflat…numele meu” ceea ce este o supralicitare nespecifică limbii române. Era suficientă o singură trimitere la persoana I singular: „am aflat numele meu”, sau „mi-am aflat numele”. La p. 10, construcţia „Ne adunam cu toţi” suna mai corect în variantele ”Ne adunam cu toţii” sau „Ne adunam toţi”. Pentru un membru al Academiei Române problemele de gramatică şi de limbă română ar fi trebuit rezolvate (fie şi de către editor) înainte de lansarea romanului pe piaţă.
La pagina 13, cititorul de limbă română află că expresia românească „La o zi după…” sau „După o zi…” are ca echivalent în limba scrisă şi vorbită la Chişinău: „Peste o zi” (un evident calc din limba rusă, dar acceptat, după cum se vede, de normele lingvistice oficiale actuale de la Chişinău şi de la editura ieşeană (Nota de subsol15: O fi oare Nicolae Dabija un latent şi disimulat adept al propunerii mele, din perioada apariţiei statului indepenedent Republica Moldova, aceea ca limba oficială a noului stat să fie numită moldo-româna? Moldo-româna era limba română care putea avea doar un accent specific, nicidecum alte reguli, cuvinte sau construcţii gramaticale aşa cum au dorit susţinătorii moldovenismului pur şi dur. Pentru această propunere a mea simbriaşii presupusului românism pur şi dur au avut de „rezolvat” – prin foarte activii colaboratori de la Doi şi-un sfert – cazul L. Druguş, trădătorul de neam şi ţară, delictul major fiind, evident, delictul de opinie (separată faţă de opiniile tovarăşului Iliescu şi ale Ambasadei României în noul stat independent apărut pe harta lumii şi recunoscut pe plan internaţional imediat de către alesul (de către Gorbaciov) pe care tocmai l-am amintit. Noua democraţie bolşevică de la Bucureşti (foarte originală, nu?), numită de un hâtru „regimul burghezo-moşiliesc”, a trimis pe frontul de Est tineri (securişti?) care, după incendierea apartamentului în care locuiam în Chişinău au găsit de cuviinţă să urle şi să ameninţe pe naivul deţinător de opinii separate, fapt de natură să mă determine să nu părăsesc „frontul” conform graficului elaborat în capitala patriei. Este adevărat, vina mea era una reală: am atras atenţia că folosirea metodelor agresive de cultivare a iubirii faţă de patria română mamă şi de limba română făcea cel mai bun cadou nostalgicilor sovietici care doreau transformarea CSI într-un nou imperiu după chipul şi asemănarea celui sovietic, evident cu păstrarea limbii ruse ca limbă de comunicare. Am adresat acest mesaj către preşedintele României prin intermediul profesorului Mihai Todosia, un admirator sincer al fostului prim secretar al Comitetului judeţean PCR Iaşi Ion Iliescu, ajuns „întâmpălător” în fruntea planificatei revoluţii române, declanşată spontan cu ajutorul fraţilor sovietici din Basarabia. O minimă explicaţie se impune: propunerea utilizării glotonimului „moldo-română” pentru denumirea limbii oficiale a noului stat provenea din fireasca speranţa ca româna să fie parte integrantă a noului glotonim, chiar dacă prefixul local „moldo” vroia să dea o urmă de satisfacţie şi promotorilor moldovenismului şi care aveau ca argument ca denumirea statului şi a limbii să coincidă. Mai mult, argumentam ori de câte ori aveam prilejul că nu doar denumirea limbii trebuia să facă trimitere la limba română, ci conţinutul real al acesteia. Cu alte cuvinte moldo-româna = româna. Rezultatul a fost cel estimat de mine: limba română a pierdut mult cel puţin sub două aspecte: s-a dat apă la moară moldovenismului şi ideii de limbă moldovenească cu consecinţa firească a păstrării în noua limbă oficială a regionalismelor arhaice moldoveneşti. Mai mult, pe fondul acestei dispute, limba rusă a câştigat în mod constant teren, iar moldovenismele, rusismele şi slavonismele fiind prezente în multe texte (inclusiv în Tema pentru acasă). Amintesc aici şi o altă opinie, recentă şi la fel de sinceră: Ovidiu Nahoi, de la ziarul bucureştean Adevărul a scris articolul „Vorbiţi – româno-rusa?” „Uneori ai impresia că există un amestec între cele două limbi”, spune Ovidiu Nahoi: De la „intelectualii de la Chişinău” jurnalistul a aflat că „problema Unirii nu reprezintă, totuşi, o opţiune a majorităţii şi că doar 25 – 30% din populaţie ar vrea Unirea”. Textul integral poate fi citit la: http://www.123people.com/ext/frm?ti=personensuche%20telefonbuch&search_term=victor%20nichitus&search_country=US&st=suche%20nach%20personen&target_url=http%3A%2F%2Flrd.yahooapis.com%2F_ylc%3DX3oDMTVnNHNpbzA4BF9TAzIwMjMxNTI3MDIEYXBwaWQDc1k3Wlo2clYzNEhSZm5ZdGVmcmkzRUx4VG5makpERG5QOWVKV1NGSkJHcTJ1V1dFa0xVdm5IYnNBeUNyVd5Y2REVElUX2tlBGNsaWVudANib3NzBHNlcnZpY2UDQk9TUwRzbGsDdGl0bGUEc3JjcHZpZANrc3V5WW1LSWNycFJpTTI0Wi4zc1Rnd29XODV4b1UxUDI5d0FEajl1%2FSIG%3D11julouq8%2F**http%253A%2F%2Fstelapopa.unimedia.md%2F2010%2F05%2F25%2F10634%2F&section=biography&wrt_id=110. Misiunea diplomaţiei române din vremea regimului burghezo-moşiliesc poate, astfel, să fie considerată îndeplinită în bună măsură. Oricum, „extragerea” mea din Chişinău a facilitat mult îndeplinirea acestei misiuni. Las imaginaţia cititorilor să deducă ce măsură inteligentă au luat băieţii de la doi şi-un sfert odată ajuns la Iaşi… )

La p. 19: O mostră de păşunism romanţios-greţos fals-simbolistă, demnă de clasele primare: „Înainte de a fulgera cu coasele, bărbaţii stau la marginea holdei ca în faţa unui altar, care îi ajută să comunice cu cerul siniliu, cu albăstrelele din lan şi cu pământul negru ca păcura”. Inovaţia lingvistică cuplată cu metafore din aceeaşi categorie de zahăr ieftin apare în imediata succesivitate a paragrafului anterior citat: „…ca să simtă toată căldura prefirându-is-se printre degete”. Verbul „a prefira” vi se pare cunoscut? Mie nu… Din păcate, tot capitolul intitulat „Lanul” are sirop în exces, romantism ieftin şi o idealizare nenecesară a satului basarabean interbelic. Evident, toate aceste scene edulcorate până la refuz pregăteau contrastant năvălirea ocupantului cu stele roşii pe tancuri şi pe maşini.
Din acest moment apare o problemă pe care nu am găsit-o semnalată în nicio recenzie sau prezenatare a cărţii: problema limbii de comunicare (Nota de subsol 16: Vezi nota următoare de subsol cu referire la limba de comunicare).
Nicăieri, pe parcursul romanului, nu apare sintagma „limba rusă” (doar abia la pagina 346, unde se vorbeşte despre „câţiva uiguri, dar care vorbesc ruseşte”. OK, uigurii vorbeau ruseşte, dar românul Mihai Ulmu nu a avut nicio problemă legată de învăţarea limbii ocupantului. Era această limbă vorbită în mod curent de basarabeni? Nu a existat rusificare? Tema aceasta era minoră în comparaţie cu aceea a comunicării ţăranului cu lanul, cerul şi cu pământul străbun? Cred că aici se impun explicaţii consistente din partea autorului. Aşadar, ocupantul se adresează ţăranilor basarabeni cu aceste cuvinte româneşti: „Bună dimineaţa, tovarăşi” Bucuraţi-vă! De acum încolo sunteţi liberi”. Existenţa unui liceu în comuna Poiana din perioada interbelică plasează acţiunea romanului într-un ireal total. Cred că nu cer prea mult ca limitele ficţiunii să se oprească doar la dialoguri şi metafore, nu şi la realităţile bine cunoscute (lagăre, război, tătucul Stalin, nivelul educaţiei în epocă etc.). Existenţa unei străzi asfaltate într-un orăşel din Basarabia anului 1940 ridică, din nou, problema autencităţii contextului în care este plasată povestirea („Partea dinspre cârciumă era asfaltată” – vezi p. 55). Satul (baştina, ca să mă exprim în moldoromână…) unde locuia şi muncea eroul Mihai Ulmu însuşi are un nume de ….poveste: Poiana (cu un corespondent direct în Rusia, unde are loc o altă parte a acţiunii romanului: Şirokaia Poleana (p. 193), adică Poiana Mare. Sub raport grafic cred că denumirea rusă era mai corectă în forma „Poliana”, ca la tolstoiana Iasnaia Poliana). Localizarea concretă a satului Poiana rămâne un mister (cum bine stă romanelor amoroase şi militantiste), dar amintirea Răutului şi apropierea Orheiului mă duce cu gândul la satul Cuizăuca sau la satul Maşcăuţi, ambele din raionul Orhei, locuri dragi mie. Poate şi din această cauză N.D. a insistat, după ce mi-a oferit un exemplar al cărţii: „Să-l citeşti!”. Mulţumesc, Nicolae! Am citit romanul cu creionul în mână, chiar de mai multe ori, şi cred că Nicolae (Dabija) merită să afle şi o părere sinceră, nu doar laude ce ţin de o diplomaţie ieftină menită să asigure un „climat de colaborare între cele două ţări vecine şi prietene” (cu varianta de discurs politic răsuflat: „cele două state româneşti”). La p. 23 se scrie negru pe alb că „Profesorul Mihai Ulmu le preda elevilor săi anul întreg Eminescu. Şi doar la câteva ore le vorbea despre ceilalţi scriitori”. O asemenea exagerare şi discriminare depăşeşte chiar şi limitele acceptabile ale ficţiunii. Citite de către tineri, limitele ficţiune-realitate sunt greu de decelat, cu consecinţe educative exact inverse decât cele presupuse de autorul cărţii. Să predai doar Eminescu în clasa ultimă de liceu era cu mult mai mult decât s-a predat vreodată Eminescu la facultăţile de filologie din zilele noastre… La p. 24 o construcţie nefericită: „…clasa toată avea ceva din freamătul unei livezi în aprilie, care simţeai că acuşi va înflori”. Şi tot aici: „Îmbina subiectele ….cu teme care ştia că-i interesează”. La p. 26: Expresia „ca întru demonstraţie” poate fi lesne şi benefic înlocuită cu „demonstrativ”. La rându-i, expresia „se conţin” este neromânească („În această carte se conţin răspunsuri…”). Ambele sunt rostite de iubitul profesor de limba română Mihai Ulmu… La p. 28: Comisarul ocupant (cuvântul rus nu apare niciodată, probabil în speranţa că, tradusă în limba rusă, cartea va putea fi oferită şi imensei pieţe ruse) se adresează (în româneşte?, în rusă?, în esperanto?) lui Mihai Ulmu: „Aa, şi domnul …tovarăşul profesor!”. După ştiinţa mea, trecerea de la „domn” la „tovarăş” nu a avut loc decât foarte treptat, noul apelativ fiind folosit numai în raport cu cei de aceeaşi credinţă, nicidecum celor care urmau să apară în faţa tribunalului clasei muncitoare. La tribunale şi închisori, inculpaţii şi deţinuţii era apelaţi numai cu „domnule”. Chiar anchetatorul lui Ulmu subliniază acest lucru: „Vai, nu trebuie să mă asiguraţi, domnule Ulmu!”. În capitolul „Profesorul Mihai Ulmu” sunt evocate chipurile şi gândurile elevilor din clasa XII-a, dar numele alese nu sun frecvente în Basarabia. Intenţia autorului a fost de a demonstra că onomastica era, pe atunci, pur românească, şi de aceea a ales nume regăsibile mai mult în Muntenia decât în Moldova, şi mai mult în zilele noastre decât în anii 30-40. Exemplu: Oana, Liviu, Bogdan, Spiridon, Şerban, Alecu, Costin, Radu, erau puţin frecvente în acea perioadă în Basarabia. P. 35: Expresia „din cursul superior” este un alt calc rusesc, expresia românească fiind „din clasele mari/ superioare” P. 36: „Sunetul de recreaţie încă n-a fost” o altă calchiere după limba rusă. Forma românească este „Nu s-a sunat încă de/ pentru recreaţie”. P. 36. Titlul temei pentru acasă necesită un comentariu: „A fi om în viaţă e o artă sau un destin”. „Om în viaţă” înseamnă „om viu” sau pur şi simplu „om”? Cred că limba rusă şi-a pus şi aici amprenta… („Jivnîi celovek” = om viu, fiinţă umană). Abia la această pagină locotenentul spune că a predat literatura rusă la Kazani (corect Kazan, povestea cu i-ul final pe post de semn moale am discutat-o deja), dar nu rezultă de aici că ocupantul ar fi rus… De asemenea, expresia „mergând în cătuşe” nu sună româneşte, echivalentul acesteia fiind „încătuşat”. P. 37: „Măhăleancă” este specific altor zone (suburbane) decât unui sat izolat. De reţinut că „măhăleancă” înseamnă „consăteancă” şi nu locuitoare de la o periferie… P. 39: Sub raport stilistic, N.D. face o inovaţie pe care cititorul evaluator o asimilează cu dificultate (în cazul în care o face). Dialogul presupune vorbirea alternativă, marcată grafic cu linioare de dialog. A pune linioare de dialog succesive pentru discursul aceluiaşi personaj produce dificultăţi de urmărire a textului şi chiar confuzii. Iată un exemplu: „ – Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici. – Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.” Iar exemplul nu este singular. P. 40: Utilizarea lui „întru” în loc de „pentru” nu este una inspirată şi utilă economiei romanului. Ex.: „A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu”. Impresia este una de preţiozitate inutilă.
La p. 67: „Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe care se putea citi: Prin muncă ne vom ispăşi greşelile”.Sublinierea identităţii de esenţă dintre bolşevismul rus şi facismul german este evidentă, ştiind că deasupra porţilor de intrare în lagărele de la Auschwitz (Oswiecim) era scris „Arbeit machts frei” („Munca vă face liberi”). Întrebarea care apare este: de ce autorul nu a scris lozinca cu pricina (măcar în acest caz foarte specific şi sugestiv) în limba rusă, şi a preferat tot limba română? Problema utilizării în roman a limbii române de către torţionarii ruşi nu este, cred, o soluţie benefică, lipsind cititorul de culoarea locală a momentului. În schimb, se face „uz de abuz” prin inserarea unor dialoguri în limba latină între Mihai Ulmu şi evreul Mendelstam. Sub raportul construcţiei narative lucrurile nu stau prea bine, datorită inconsecvenţei utilizării unei limbi de comunicare în funcţie de contextul real (Nota de subsol 17: Problema este mai veche şi încă nu există o soluţie consensuală. Spre exemplificare, Dumitru Ţepeneag, în romanul său „Camionul bulgar. Şantier sub cerul liber”, apărut la Polirom în 2010, se tot întreabă: „în ce limbă să scrie?, cum se înţeleg între ele personajele mele care sunt români, bulgari…, cehi sau slovaci, … francezi, etc.?”. Diferenţa dintre Ţepeneag şi Dabija este că primul şi-a pus întrebarea, iar al doilea nu…). Astfel dacă la începutul capitolului „Mendelstam” (p. 69) Mihai Ulmu „a auzit cum l-a întrebat pe cineva din preajmă: – Vorbiţi latina? Nu cunoaşteţi pe cineva care vorbeşte latina?” pentru ca apoi să se adreseze evreului în limba latină. După opt schimburi de cuvinte în limba latină, dialogul continuă în limba română. Cui prodest? La p. 74: Pe măsură ce se înaintează în intriga romanului tezismul devine aproape insuportabil, ideea de a utiliza o minciună pentru demontarea altei minciuni fiind total nefericită. În dialogul dintre scriitorul rus Maxim Gorki şi conducătorul statului bolşevic, I.V. Stalin, acesta din urmă îi declară lui Gorki: „Eu mă mândresc cu faptul că nu ştiu a citi şi scrie. Eu îmi iubesc originea mea proletară”. În antiteză, dialogul în limba latină dintre un profesor de ţară român (Ulmu) şi un profesor, poet şi filozof evreu, laureat al Premiului Stalin încearcă să demonstreze teza că analfabeţii erau la conducere, iar savanţii deveniseră sclavii acestora. Antiteza devine şi mai clară prin continuarea cu capitolul „Kudreavţev” (p. 77) autorul unei filosofii aparte, evident diferită de cea a lui Mendelstam. Mai mult, „Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi cunoscuţi pe tot mapamondul” (p. 79). La p. 77: „cu un chip rotund şi şters precum cu o radieră” o fi în limba română? p. 364 Finalul cărţii s-a dorit apoteotic, măreţ, metaforic, conectat la divinitate, profund uman şi foarte impresionant, încheindu-se cu o frază de 17 rânduri (!), respectiv cu o odă dedicată vieţii în stilul rugăciunii „Tatăl nostru”. Din păcate, imensitatea frazei (de aproape o jumătate de pagină) oferă nedorite incongruenţe (de ex.: „În toată localitatea nu mai ardea de mult nicio luminiţă. …din cer se mai vedea, ca un vârf de ac, un singur sâmbure de lumină: cel din geamurile şcolii din comuna Poiana, de parcă el, unicul, rămăsese să mai ardă la acea oră în tot universul…” şi repetiţii inutile (de ex.: „până la acel mijit de zi sau până la alt revărsat de zori”). Apelul la divinitate în trei rânduri (numit, succesiv, Dumnezeu, Creatorul şi …Dânsul) vrea să sugereze că doar Cel de Sus mai poate face ca viaţa „să nu dispară în vecii vecilor, precum în cer aşa şi pe pământ”. Romantiozitatea politico-divină în exces poate declanşa, cred, unele emoţii vibratile doar unor preadolescenţi. Despre recenzenţii evaluatori şi despre lăudători pe post de critici literari Am amânat pentru final „luarea în colimator” a celor 37 de pagini de superlaude, pigmentate de propuneri de premiul Nobel.
Consemnez aici cu plăcere o absolut necesară salvare a ideii de critică literară autentică de către Adrian Jicu de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, care în a sa cronică literară din revista Ateneu (octombrie, 2010, p. 3) atacă chiar în primul rând abdicarea de la principiile criticii constructive, maioresciene şi înhămarea la carul (şi corul) lăudătorilor de circumstanţă al academicienilor, profesorilor, elevilor, studenţilor, casnicelor şi a altor categorii de cititori amabili. Pentru criticul băcăuan diagnosticul final este că „tezismul bate esteticul” în sensul că partea de scop (adevărul despre gulagul sovietic) nu este foarte bine servită de gama mijloacelor estetice. Tocmai sesizarea acestei inadecvări scade dimensiunea est/etică a romanului lui Nicolae Dabija. De unde şi nemulţumirea criticilor faţă de elogiile fără număr, fără număr… A.Jicu îi mitraliază pe primii trei apreciatori-evaluatori (acad. Mihai Cimpoi, acad. Anatol Codru şi un oarecare Mihai Sultana Vicol) la care se adaugă şi editorul Daniel Corbu, fiecare păcătuind nu doar prin (simple?) exagerări, ci şi prin gafe de ortografie, de limbaj şi prin beţie de cuvinte. Analiza lui A.Jicu poate fi citită integral, plus câteva reacţii ale cititorilor săi la:  http://www.ateneu.info/2010/11/nicolae-dabija-intre-romanul-tezist-si-sentimentalismul-poetic/ Precizez că este vorba despre recenzia făcută de Adrian Jicu în săptămânalul băcăuan „Ateneu” la ediţia 2009 a romanului „Tema de acasă” a lui Nicolae Dabija: „Pentru academicianul Mihai Cimpoi, cartea este o confirmare a darului de povestitor al lui Nicolae Dabija: „… a venit cu un roman – Tema pentru acasă – despre care prietenul nostru, editorul Daniel Corbu, afirmă că este un roman de Premiu Nobel, (sic!) acesta a adunat reacţii foarte pozitive (sic!). Nicolae Dabija are şi dar epic: în articolele sale este un epic, are un dar de povestitor excepţional şi romanul vine ca o confirmare a acestui dar.” Pe lângă dezlânarea frazei şi greşelile gramaticale, fragmentul conţine o exagerare bufă, Daniel Corbu întrecându-se pe sine în a fi ridicol când afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că ne aflăm în faţa: „unui roman de Premiu Nobel”. Mai subtil în beţia sa de cuvinte se dovedeşte un alt academician, Anatol Codru, care, elogiind romanul, uită probabil ce vrea să spună, lăsându-se furat de preafrumoasele cuvinte pe care le utilizează în cascadă”. … Într-o formulare sub nivelul elevilor de liceu, Mihai Sultana Vicol îi trage de ureche pe critici, întrecându-se în greşeli de tot felul” ….. Indiferent de contextul complicat din Basarabia, asemenea confuzii grave între sentimentul naţional şi valoarea estetică, la care se adaugă schimonosirea limbii române în scrisul unora, nu fac decât să descurajeze autorii talentaţi, care se vor trezi înghiţiţi de şuvoiul veleitarilor. Părerea mea…
Pentru ca cititorii să aibă un plus de informaţii despre subsemnatul (pe lângă ceea ce afişează Google într-o ordine rigidă ce se menţine exact la fel de cîţiva ani – informaticienii ştiu de ce) redau o „opinie” a unui curajos anonim care ţine neapărat să aducă aminte cititorilor din Chişinău câteva nume despre care „nu mai ştie nimeni”. In revista Timpul, Constantin Tănase scrie pamfletul „Greierul şi Furnica”, 5 II 2011, urmat de comentarii „competente” ale unor „oameni de bine” printre care si Andrei, bun cunoscător al realităţilor politice moldave, amintindu-mă şi pe mine în lista foştilor „potentaţi ai vremii”, dar care aşteaptă un „os de ros” de la „cei mari”. Iată şi textul lui Andrei: „Toti oamenii mari au fost huliti de mediocritati. In privinta lui Tanase lucrurile sunt la fel: Tot felul de Kozeri, Konti, si alte nulitati il denigreaza pe C. Tanase pentru a-si ascunde propria nimicnicie. Cine sunt ei? Cu ce vor ramane in memoria oamenilor? Cu barfe despre Filat si Plahotniuc? Cine va mai sti de acesti doi peste 4-5 ani inurma? Cine-si mai aminteste de Ostapciuc, Motpan, Diaconu, Sangheli, Tarlev si multi alti potentati ai vremii? Nimeni! La fel nu-si mai aminteste nimeni de Liviu Drugus, Vasile Grozavu, Ion Gonta care la fel ca si Contii, Kozerii de astazi ling ouale celor mari pentru ca li se arunca un os. Constantin Tanase este si va ramine in memoria colectiva a basarabenilor ca o raza de moralitate si intelepciune de care si-au batutu joc idioti alde Filat, Rosca, Voronin si multi alti. Tine-te domnule Tanase caci avem nevoie de dumneata! Nu ceda, continua sa spui adevarul!” Semnat de De Andrei la 05.02.2011, ora 14:06 (http://www.timpul.md/articol/greierul-si-furnica-(parodie-politica-versiunea-basarabeana)-20213.html). Citirea textelor celor peste 60 de „comentarii” superelogioase şi observaţia că nimeni nu avut nimic de criticat, de reparat, de recomandat, m-a făcut să devin mai circumspect, mai rezervat faţă de calităţile nemaiîntâlnite subliniate de comentatorii incluşi la sfârşitul cărţii ca un fel de ghid de lectură… Vehemenţa antipostmodernistă a lui Theodor Codreanu nu m-a împiedicat însă să aplic o critică de tip deconstructiv şi să nu cad în „noul ethos transmodern” bazat pe elogii. Stilul cărţii este unul cvasijurnalistic, romanul având adesea aspectul unui reportaj romanţios înţesat de dialoguri scurte (uşor de citit…) şi esenţializări filosofice interesante. Din păcate, imaginile păşuniste (pastorale deja e prea pretenţios spus…), pasajele lacrimogene şi culoarea locală sugerată insistent prin apelul la regionalisme, arhaisme şi rusisme scad valoarea scriiturii, aptă de altfel să emoţioneze şi să informeze deopotrivă.
Am convingerea că sub raport teoretic esteticul, eticul şi epicul sunt identice în esenţa lor şi, totodată, inseparabile, deşi nivelul valoric al celor trei dimensiuni poate varia sensibil, ceea ce se şi întâmplă, de regulă. Ideologia politică (tezismul chiar) are mai multă nevoie de mediocritate şi simplitate decât de limbaj corect gramatical dar care nu poate aduce voturi din partea cititorului median. Trecerea de la realitatea sovietică la cea europeană înseamnă, adesea, şi trecerea de la un limbaj de lemn la alt limbaj de lemn, de la o formă de servilism la alta. Presupusul tradiţionalism la care recurge autorul este, după cum am mai spus, o posibilă opţiune electorală… Evident, realizările stilistice sau de alte naturi nu trebuie trecute cu vederea. Structura de rezistenţă a romanului o reprezintă forma circulară a naraţiunii demarată în Poiana şi încheiată în acelaşi loc, după 13 ani. Capitolul introductiv („Orfelinatul”) pare a ieşi din acest cerc, dar el are rolul de a face autoprezentarea povestitorului (copilul Mircea) care devine purtătorul de cuvânt şi de imagine al tatălui său, Mihai Ulmu. Arcul de timp istoric porneşte de la ultima zi de libertate a eroului în spaţiul cultural şi politic al României (comuna Poiana) şi se încheie, în acelaşi loc, cu întâlnirea, după 13 ani, a absolvenţilor liceului cu profesorul lor de română. Construcţia romanescă – similară unei case – are la/ ca temelie dragostea de basm dintre Mihai şi Maria, ca structuri de rezistenţă (supradimensionate) viaţa de lagăr, căsătoria simbolică a lui Mihai cu Maria, naşterea
lui Mircea, moartea Mariei, eliberarea din lagăr şi revenirea la şcoala unde Mihai predase limba română cu 13 ani în urmă. Ferestrele casei – vitralii multicolore – pun în evidenţă portrete umane (deţinuţi, gardieni, comnadanţi) iar acoperişul este dat de speranţa tonică şi protectoare că omenia va salva omenire. Din multiplele elogii am reţinut comparaţii ale autorului cu scriitori de primă mână (Dostoievski, Bulgakov, Borges, Preda, Stere, Eminescu, Soljeniţîn etc. În ce mă priveşte, citind cartea am avut mereu în minte dimensiunea ideologică din romanele lui Şolohov „Pe Donul liniştit” şi „Ei au luptat pentru patrie”, cu singura deosebire că ideologia sovietică era preamărită de Şolohov şi este, acum, dezavuată de Dabija. Probabil, peste ani, şi peste eventuale ediţii îmbunătăţite, poetul care a scris primul său roman se va amuza de gama hermeneuticilor avansate de lectori mai mult sau mai puţin avizaţi, mai dispuşi spre laudă sau spre critică, dar care pot ghida un traseu literar deja bine conturat.

Bacău noiembrie 2010 – Valea Adâncă februarie 2011